DUMITRU STANILOAE

Dumitru Stăniloae (n. 29 noiembrie 1903, Vlădeni, comitatul Brașov, Austro-Ungaria – d. 5

octombrie 1993, București, România) a fost un preot, teolog, profesor universitar, specialist în dogmatică,
traducător, scriitor și ziarist român. Este considerat unul dintre autoritățile proeminente ale teologiei
europene din secolul al XX-lea și cel mai mare teolog român din acel secol. [4][5][6] A fost, între 1934 și
1945, redactor șef al publicației bisericești Telegraful Român căreia i-a imprimat o linie editorială
naționalistă și antisemită.
A lucrat vreme de 45 de ani la traducerea lucrării Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii (în
douăsprezece volume). Membru titular al Academiei Române (1991).
Tinerețea și studiile
S-a născut la Vlădeni[11] ca ultimul dintre cei 5 copii ai lui Irimie și Rebeca Stăniloae, nepoată de preot
ortodox. A urmat studiile secundare la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov între 1914 și 1922, și cele
superioare la Facultatea de Litere a Universității din București (doar primul an), continuând apoi
cu Facultatea de Teologie din Cernăuți (între anii 1923 - 1927). La Cernăuți a obținut doctoratul în 1928.
A fost trimis de mitropolitul Nicolae Bălan la Facultățile de Teologie din Atena (1927-
1928), Munchen și Berlin (1928-1929) pentru a se specializa în dogmă și istorie bisericească și a efectuat
călătorii de studii și documentare la Paris și Belgrad.
La Sibiu. Preot, profesor, publicist
Coperta ediției Humanitas a Filocaliei.
După reîntoarcerea în țară, Stăniloae a ocupat funcția de profesor suplinitor (1929), apoi provizoriu
(1932) și titular din 1935 de dogmatică la Academia Teologică „Andreiană" din Sibiu. Funcționează ca
profesor până în 1946.
Între 1929-1932 și 1936-1937 a predat apologetică, între 1932-1936 teologie pastorală, iar
între 1929 și 1934) limba greacă. A fost numit rector al Academiei Teologice în 1936 și ocupă această
poziție până în 1946.[11]
Pe 4 octombrie 1930 s-a căsătorit cu Maria (născută Mihu), iar în anul următor i s-au născut primii copii,
doi gemeni - Dumitru (d. septembrie 1931) și Mioara (d. 1945). În 1933 s-a născut Lidia, botezată de
istoricul Ioan Lupaș. A fost hirotonit diacon în 1931 și preot în 1932, apoi a devenit protopop stavrofor
în 1940. A fost ales membru în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului și consilier arhiepiscopesc.

Începând cu ianuarie 1934 și până în mai 1945 a fost redactor al publicației Telegraful Român. Sub
conducerea sa publicația a dobândit un caracter naționalist și visceral antisemit. Deși presa bisericească
ortodoxă din acea perioadă nu era lipsită de articole ostile minorităților, Telegraful Român a ieșit în
evidență prin virulența împotriva a tot ce era perceput ca neromânesc. Astfel, catolicii erau prezentați ca
instrument al iredentismului maghiar, adventiștii, baptiștii și penticostalii denunțați ca secte pe care
guvernul ar trebui să le reprime. Printre personalitățile elogiate în paginile Telegrafului s-au numărat
Moța și Marin, A.C. Cuza, Ion Antonescu și Hitler. Diferitele legi sau măsuri xenofobe și antisemite,
inclusiv deportările romilor și evreilor au fost aplaudate. [7] Unele editoriale (cum ar fi Au să dispară din
Europa, publicat în 1942) chiar susțineau soluția finală.
În 1947 a fost transferat prin chemare la Facultatea de Teologie din București, la Catedra de Ascetică și
Mistică. În 1948, odată cu transformarea Facultății în Institut Teologic de grad universitar, Dumitru
Stăniloae a fost încadrat ca profesor titular de Teologie Dogmatică și Simbolică. [11]
Între 1948 și 1950 Stăniloae a susținut integrarea forțată a Bisericii Române Unite cu Roma în Biserica
Ortodoxă întreprinsă de autoritățile comuniste.[6]
Pe 5 septembrie 1958, odată cu noul val de arestări, a fost reținut de Securitate alături de membrii
mișcării Rugul Aprins. În 1959 a fost dus la penitenciarul Aiud, unde a fost ținut luni întregi în regim de
izolare. A fost eliberat în 1963. Din ianuarie 1963, odată cu eliberarea de la Aiud, a ocupat funcția de
funcționar la Sfântul Sinod, reluându-și în octombrie postul la catedră.[11]
În 1959 i s-a născut unicul nepot, Dumitru Horia, fiul Lidiei.
În 1968 a fost invitat la Freiburg și Heidelberg, de către profesorul Paul Miron, pentru a susține
conferințe. În 1969 a ținut conferințe la Oxford. A mers la Vatican, ca membru al delegației B.O.R.,
în 1971.
În această perioadă a publicat în Glasul Patriei, organul de propagandă al regimului comunist destinat
românilor din străinătate.[12][13][14][15][16][17] Unul dintre articole sale îl denunța ca legionar pe Constantin
Virgil Gheorghiu.[12] A scris și o serie de publicații în care reitera și dezvolta critica Bisericii Unite. [6]
A fost numit doctor honoris causa al Institutul teologic ortodox Saint Serge din Paris în 1981 și a fost
premiat la Londra cu distincția onorifică „Crucea Sf. Augustin din Canterbury”, pentru merite teologice și
creștinești.
În 1990 a devenit membru corespondent al Academiei Române, iar din 1991 a fost membru titular,[10] în
același an fiind numit doctor honoris causa al Facultății de Teologie din Atena.
În 1992 a primit titlul de doctor honoris causa al Universității din București.
A murit în 1993, la București, la vârsta de optzeci și nouă de ani.