Reforma sistemului de credit românesc din Transilvania și înființarea

uniunii bancare „Solidaritatea”

- Prevederile legislației liberale maghiare, care favorizau constituirea relativ facilă a societăților pe
acțiuni, au determinat și în cazul particular al sistemului de credit românesc din Transilvania,
înființarea unui număr mare de bănci.

- Unele dintre băncile românești s-au confruntat adesea cu dezechilibre între angajamente - datorii și
deficiențe de natură administrativă sau tehnică.

- Expansiunea afacerilor de bancă oferea adesea ușurința plasării creditelor, fapt care a condus
uneori la o concurență păgubitoare chiar între băncile românești din Transilvania. Ex.: în Cluj
funcționau Economul și Vatra; În Satul Nou – Sentinela și Casa de păstrare.

- Băncile Economul, Furnica, Munteana, Lugojana s-au confruntat cu lipsa de pregătire a membrilor
din conducere, iar Comoara sau Pădureana au avut parte și de falimente.

- Devenise evident că sporirea numerică a băncilor românești nu mai constituia la începutul

secolului XX un fenomen rațional, impunându-se în mod obiectiv consolidarea celor existente deja.
S-a pus accent deosebit pe întărirea fondurilor de rezervă.

- La începutul sec. XX, după constituirea celor mai multe bănci, se putea vorbi deja de existența
unui sistem de credit românesc.

- Banca Albina și-a asumat acest rol de organizare unitară datorită experienței pe care o avea în
patronarea propriilor reuniuni de credit, reprezentând o premieră la nivelul Transilvaniei. Apariția
începând cu sfârșitul sec XIX a celorlalte bănci s-a realizat de cele mai multe ori cu concursul ei,
păstrând cu aceasta o strânsă legătură, îndeosebi prin acordarea reescondurilor.

- Albina a exercitat un oarecare control asupra noilor institute, încercând chiar să le impună o linie
de conduită comună. Prin acest sistem a fost posibilă organizarea băncilor românești într-o
organizație mai largă.

- Între 1898-1907 a existat o mișcare de reformă la care au participat Partenie Cosma, Cornel
Diaconovich, Constantin Popp, Ioan I. Lapedatu etc, mișcare ce a condus spre înființarea Uniunii
bancare Solidaritatea. Aceștia au propus organizarea unor conferințe comune a directorilor băncilor
românești.

- Prima Conferință – 25 iunie 1989 la Sibiu cu 61 de reprezentanți din partea a 52 de bănci

românești. S-a stabilit: întrunirea periodică, acceptarea controlului extern al operațiunilor printr-un
„bărbat specialist”, fiecare membru al acesteia trebuia să cotizeze cu 1/4% din venitul net anual
pentru susținerea unei reviste financiar-bancare (Revista economică) și a unui anuar (Anuarul
băncilor române), informarea reciprocă a institutelor în privința debitorilor lor.

- S-a înființat o delegațiune: Partenie Cosma (Albina), Dr. Nicolae Oncu (Victoria), Dr. Ioan Mihu
(Ardeleana), Dr. Teodor Mihali (Someșana) și Iuniu Brut Hodoș (Patria). Ea avea misiunea de a
urmări situația financiară din Imperiu, de a pregăti materialul de discuție pentru conferințele viitoare
și de a le convoca când se va simți necesitatea

- Dr. Cornel Diaconovich a venit cu un material care să stea drept manual pentru reformarea
băncilor. Principii:
1. Pentru asigurarea solvabilității continue a băncilor, direcțiunile trebuiau să se angajeze în plasarea
capitalurilor doar în active care garantau posibilitatea de a satisface oricând cererile creditorilor lor.

2. Crearea unei rezerve de efecte, prin achiziționarea până la finele anului 1902 a unor efecte
publice admise la lombardul băncii de emisiune.

3. Se recomanda evitarea cumpărării de proprietăți imobile în scop de speculații. Astfel de achiziții

trebuiau făcute numai dacă erau necesare pentru asigurarea intereselor băncii respective.

3. Se recomanda ca băncile să încerce obținerea unor termene de retragere cât mai lungi, chiar dacă
era necesar ca pentru aceasta să acorde dobânzi mai mari.

4. Contractarea de credite reescont era o măsură excepțională și numai trebuiau să depășească

totalul averii proprii a acționarilor.

5. Se recomanda efectuarea unei cât mai amănunțite publicități pentru sporirea încrederii publicului
în conducerea băncilor.

6. Se viza instituirea unor revizori experți cărora să le fie supuse spre verificare bilanțurile anuale.

7. Se preconiza organizarea unui curs practic de bancă și la angajare erau preferați absolvenții unei
academii comerciale.

8. Se propunea realizarea unei solidarizări a băncilor.

- Vasile C. Osvadă, despre ideile expuse de Diaconovich: „Căci după a noastră părere, numai acest
atribut ne justifică nisuința de a munci pentru consolidarea băncilor noastre în cadrul unei separate
asociații întemeiată pe principiul solidarității”.

- Rapoartele direcțiunilor au arătat că adunările generale din 1899 au avut un răsunet destul de slab.
Situația nefavorabilă era accentuată de faptul că în anumite cercuri din Ungaria se vehicula tot mai
mult ideea intervenției statului.

- De aceea, erau necesare:

a. restrângerea reescontului pentru casele de economii

b. stabilirea responsabilității materiale a membrilor direcțiunii

c. delimitarea proporției dintre capitalul social și depozite,

- S-a propus înființarea unei camere a băncilor, ca organ de control și a unui fond regnicolar, format
din câte 5% din depozitele tuturor instituțiilor.

- O dezbatere aparte s-a desfășurat în jurul problemei fondului de pensii ale personalului angajat al
băncii. S-a exprimat opinia ca fondurile deja existente să rămână intacte. Băncile și funcționarii
trebuiau să se oblige la formarea unui fond general de pensii care urma a fi alimentat cu 2% din
profitul net al instituției și cu 2% din salariile funcționarilor.

- La 20 sept 1901 – a doua conferință a băncilor române. S-a propus înființarea unui birou de
informații. Institutele trebuiau să comunice acestui birou numele debitorilor și valoarea
împrumuturilor de peste 1.000 K.
- S-a avansat ideea construirii unui fond cultural al bîncilor române. Au fost stabilite măsuri pentru
asigurarea solvabilității băncilor.

- Dr. Teodor Mihali a propus ca în problema reescontului, Albina să încerce acordarea acetui tip de
credit cu un etalon de interese numai cu 1% mai mare decât cel al Băncii Austro-Ungare.

- La a doua conferință a băncilor românești s-a decis ca astfel de întruniri să aibă loc anual, în ziua
premergătoare adunărilor generale ale Astrei.

- O decizie importantă a celei de-a doua conferințe a fost aceea a asigurării pensiilor funcționarilor
de bancă. A fost propusă crearea unui regulament de serviciu și sistematizarea de pensii pe calea
contractării de rente la un mare institut de asigurări. Măsurile conferinței au fost privite în scurtă
vreme ca nerealiste

- Problema pensiilor funcționarilor privea îndeaproape și institutele în cadrul cărora lucrau aceștia.
Reprezenta o problemă de interes material, dar și una de echitate.

- În 7-8 iunie 1902, revizorii au ținut o conferință la Blaj, în care au susținut că pentru o verificare
temeinică a activității unei bănci era necesar să fie avute în vedere atât aspectele tehnice cât și cele
administrative.

- Revizorii au stabilit de comun acord impunerea unor norme în redactarea bilanțurilor, pentru ca
acestea să fie cât mai reale și mai clar compuse. Astfel, cambiile reescontate trebuiau trecute la
contul special respectiv și nu prin reținerea lor din valoarea scontului sau prin introducerea lor într-
un cont colectiv al creditelor.

- Normativul pentru revizorii experți ai băncilor române, adoptat la 10 oct. 1903, a acceptat punctul
de vedere al Delegațiunii asupra revizuirii îndeosebi a aspectelor pur tehnice, de contabilitate și a
exactității bilanțurilor. Controlul asupra aspectelor administrative se putea realiza doar în cazul în
care acest fapt era cerut de conducătorii diferitelor institute și avea un caracter preventiv.

- În opinia lui Nicolae Vecerdea, acest control ar fi de prisos, în timp ce Constantin Popp argumenta
că la orice institut financiar, cea mai bună măsură contra abuzurilor și fraudelor era introducerea
unui control permanent și continuu.

- Organizarea comună a băncilor românești a vizat înlăturarea concurenței nejustificate dintre ele. O
astfel de concurență se dovedea nefastă nu numai din punct de vedere economic, ci și social și chiar
al relațiilor dintre naționalități.

- A fost înaintată și o propunere conform căreia diferitele operațiuni de bancă să se distribuie în mod
proporțional între băncile care operau în una și aceeași localitate.

- În preajma întrunirii celei de-a III-a conferințe, în feb.-mart. 1903 a fost elaborat Proiectul de
statute al Asociației regnicolare a băncilor din Ungaria, aprobat la 10 oct 1903. În 12 dec. al
aceluiași an a avut loc înființarea oficială, la care a participat 102 bănci în frunte cu Albina, Victoria
și Sătmăreana.

- La 19 octombrie 1903 s-a întrunit a treia conferință a băncilor românești, la care au fost
reprezentat 44 de institute. Dintre băncile asociate nu au trimis reprezentanți Beregsana, Berzovia,
Brădetul, Casa de păstrare, Crișana, Hunedoara, Luceafărul, Mercur, Munteana.
- A fost prezentat raportul Delegațiunii despre instituirea revizorilor experți și s-a recomandat
băncilor asociate să se folosească în număr cât mai mare de noua instituție.

- A fost reluată problema pensiilor. S-au adus propuneri: ca adunarea generală să decreteze
sistematizarea de pensii pentru funcționarii definitivi prin asigurarea lor la un institut de pensii sau
rente; să primească angajamentul de a contribui anual cu cel puțin 5% din salarii; adunarea să
autorizeze direcțiunea ca prin intervenția Delegațiunii băncilor să intre în tratative cu un institut de
pensii sau de asigurare pe baza propunerilor ce le va primi să redacteze un statut pentru
sistematizarea acestora.

- Conferința s-a pronunțat împotriva întemeierii de noi bănci, fapt care a reflectat teama de
concurență dar a relevat și neviabilitatea băncilor cu capital redus.

- La propunerea lui Andrei Cosma, directorul Băncii Silvania, Delegațiunea a fost îndemnată să
elaboreze până la următoarea conferință un regulament cu privire la agendele, drepturile, datoriile și
sfera de activitate a organismelor preconizate.

- După încheierea celei de-a treia conferințe, dezbaterile au continuat la nivelul mediilor financiar-
bancare românești pe marginea celor două principale probleme conturate: aceea a revizorilor experți
și cea a pensiei pentru funcționarii băncilor.

- Revizorii experți se conturau ca având rolul unor consilieri, autorizați de Delegațiune, specialiști
în afacerile de bancă și obligați la discreție față de situațiile constatate în activitatea prestată. Apelul
la serviciile lor era benevol și nu încălca principiul autonomiei bancare deoarece însărcinarea unui
revizor expert era un act autonom al institutului respectiv, iar după numirea acestora de către
Delegațiune ei rămâneau absolut independenți.

- Dezbaterea privind PENSIILE FUNCȚIONARILOR DE BANCĂ NU S-A ÎNCHEIAT. Aceste

pensii prevedeau a li se acorda funcționarilor în caz de bătrânețe sau invaliditate. În cazul decesului,
drepturile reveneau familiilor lor.
* A fost abandonată ideea unui fond comun.
* S-a optat pentru soluția ca fiecare bancă să-și alimenteze separat fondul de pensii.

- Realizarea instituției pensiilor funcționarilor de bancă depindea de resursele disponibile și de

rezultatele care se puteau obține cu ajutorul acestora. Conferințele au stabilit că procurarea
mijloacelor bănești necesare revenea fiecărei părți interesate.

- Rămâneau de clarificat condițiile pe care funcționarii trebuiau să le îndeplinească pentru a putea

beneficia de aceste drepturi.

- Stabilirea cuantumului pensiei se preconiza a se realiza în raport de poziția pe care au ocupat-o

diferiții funcționari, dar și în legătură cu pregătirea și capacitatea lor. Se conturau trei categorii:
pentru auxiliari fără pregătire specială; pentru funcționarii ordinari cu studii; pentru organele
conducătoare cu pregătire superioară.

- În vederea cuantumului, băncile nu puteau urmări exemplul Băncii Albina, care oferea unui
angajat cu vechime de 30 de ani o pensie egală cu ultimul salariu, ceea ce era o chestiune imposibil
de atins pentru celelalte bănci.

- Problema fondurilor de pensii apărea ca nerezolvată și în 1908, la un an după constituirea Uniunii

Solidaritatea, care părea la rândul ei că a abandonat problema. Dintre cei 650 de funcționari de la
173 de institute di 36 de însoțiri, numai 100 aveau pensia asigurată.
- În 1904, preocupările pentru întărirea organizării financiare comune a băncilor românești au fost
catalizate de chestiunile privind controlul extern, discutate aprins în mediile de la Budapeste.

* La 14 iunie 1904, comisiunea financiară a parlamentului ungar a ținut o ședință care a prezentat
înființarea sindicatelor băncilor românești ca având tendințe naționaliste.

*S-a propus ca Banca Austro-Ungară să reesconteze numai cambiile institutelor care au intrat în
asociația comună și cu scop de revizuire a contabilității institutelor maghiare și obligația adresată
băncilor românești de a-și face bilanțul în limba statului, cu stabilirea precisă și unitară a pozițiilor
pe care trebuia să le cuprindă.

* Ladislau Lukacs a subliniat că o asociație similară cu a băncilor românești și săsești sunt și

băncile maghiare și statul nu trebuia să intervină în aceste afaceri, fiindcă ar fi provocat mari
greutăți în organizarea financiară existentă.

- Ca urmare a acestor dezbateri, în rândul Delegațiunii băncilor românești s-a contrat ideea depășirii
caracterului consultativ și trecerea la faza luării unor măsuri executorii.

- În 1904 au apărut tentative de unificare a terminologiei bancare utilizate de funcționarii băncilor

românești. S-a contribuit astfel și la stabilirea regulilor ortografice ale limbii române în primii ani ai
secolului XX.

- În 23 iunie 1904, secția economică a Astrei a încredințat redactarea dicționarului menit să unifice
terminologia bancară lui Dr. Nicolae Vecerdea, secretarul Băncii Albia.

- la 12 iunie 1905 s-a înființat „Reuniunea caselor de păstrare germane-austriece din Austria” care
grupa mai multe bănci în vederea uniformizării lor, ceea ce a influențat și atmosfera din cadrul
mediilor financiare românești din Transilvania.

- La 23 august 1905 s-a întrunit a IV-a conferință, cu ocazia inaugurării Muzeului și expoziției
Astrei.

- Ioan I. Lapedatu a citit raportul care releva: dezvoltarea considerabilă a rezervelor de efecte la
băncile românești; sporirea revizuirilor realizate de experți; reducerea etalonului dobânzilor la
afacerile active ale băncilor.

- Delegațiunea s-a ocupat și cu pregătirea privind expoziția băncilor, organizată cu ocazia

inaugurării Muzeului Astrei. La expoziție au participat 76 de bănci românești.

- S-a decis ca la viitoare conferință (1906) să se analizeze transformarea Delegațiunii dintr-o

organizație cu caracter liber într-una stabilă, sub forma unei uniuni sau asociații.

- A existat și o ședință secretă în care s-a luat hotărârea contractării unui împrumut de 10 milioane
K, în Franța, dar intermediat prin România, care să fie folosit pentru asigurarea de credite cu
dobândă mică românilor din Ungaria. Este însă dificil de confirmat veridicitatea informației.

- A cincea conferință s-a desfășurat la 26 dec. 1906 în sala festivă a Muzeului Asociațiunii din
Sibiu. Au participat 40 de institute și 6 bănci neasociate. Ședința a fost deschisă de Partenie Cosma,
care, în discursul său, a vorbit despre necesitatea creării „instituțiunii contemplate: Solidaritatea”.

* În cadrul conferinței a fost prezentat proiectul de statute al Uniunii băncilor românești

Solidaritatea care urma a fi studiat de o comisie formată din 7 membri.
*Diaconovich a fost înlocuit din funcția de secretar al Delegațiunii de către Ioan I. Lapedatu.

- Conferința a ales din nou componența Delegațiunii, care urma să activeze până la înființarea
Solidarității.

- Uniunea Solidaritatea s-a conturat sub forma unei însoțiri, alcătuite în temeiul Legii XXXVII din
1875. Subscrierile pentru intrarea în asociație urmau a se încheia în 31 mai 1907, iar adunarea de
constituire a fost convocată la Sibiu, inițial pentru 29 iunie.

- Adunarea generală de constituire a Uniunii bancare Solidaritatea a avut loc la Sibiu, însă doar la
16 iulie 1907. Întrunirea a fost prezidată de P. Cosma, asistat de D. Rațiu în calitate de notar și de
Tiberiu Brediceanu și L. Lemebyi ca verificatori ai procesului verbal.

*Au participat 31 de bănci care dețineau 106 părți fundamentale. Fiecare membru avea dreptul la un
vot, indiferent dacă deținea una sau mai multe cote.

*Conform raportului fondatorilor, membrii erau în număr de 68, deținând 189 de părți fundamentale
a 200 K, reprezentând o sumă totală de 16.612,90 K. Aceasta a fost depusă la Albina.

- Adunarea generală a aprobat constituirea Uniunii Solidaritatea. A fost adoptat, cu mici modificări,
și proiectul de statut. Direcțiunea a fost compusă din Partenie Cosma (Albina) – Președinte; Ilie
Trăilă (Oravițana) – vicepreședinte; Romulus Cărăbașiu (Timișana), Andrei Cosma (Silvania), Ioan
I. Lapedatu (Ardeleana), Dr. Coriolan Pop (Bihoreana), Sava Raicu (Victoria), Dominic Rațiu
(Grănițerul) și Dr. Gavril Suciu (Hațegana). A fost înființat de asemenea și un comitet de
supraveghere.

- În final, adunarea a stabilit diurnele revizorilor experți la 20 k și decontarea cheltuielilor de

călătorie cu ocazia deplasării pentru efectuarea controalelor.

- S-a întemeiat un adevărat program de activitate al noii asociații: intermedierea afacerilor

comerciale de bancă, în special cumpărarea și vinderea de efecte publice, precum și mijlocirea a tot
felul de credite pentru institutele asociate; stabilirea de norme generale unitare în privința
contabilității, controlului și bunului mers al afacerilor administrative ale băncilor; supunerea la un
control periodic a contabilității și administrației acestora, prin revizori experți instituiți anume
pentru acest scop; studierea și propunerea de norme generale pentru consolidarea și prosperarea
institutelor membre; înființarea de așezăminte și întreprinderi economice și financiare; editarea unui
organ central de publicitate, eventual și alte publicații, pentru studierea problemelor economice ale
uniunii și popularizarea cunoștințelor social-economice și financiare.

- Averea asociației se compunea în principal din capital social, format din cotele fundamentale ale
membrilor, care erau egale ca valoare, în sumă de 200 K.

- Fondul de rezervă era proprietatea însoțirii. Membrii nu aveau dreptul în nici o împrejurare să
dispună de bani din acesta. În caz de dizolvare, rezervele urmau să fie folosite pentru un scop
public, în sensul deciziilor luate de adunarea generală.

- Membru al Solidarității putea deveni orice institut financiar, societate pe acțiuni sau asociație,
înființată în sensul articolului de lege XXXVII din 1875, cu obligația publicității și înscrierea în
registrul firmelor la un tribunal regal ungar.

- Asupra primirii sau respingerii diverselor bănci se decidea cu o majoritate de 2/3 a voturilor
prezente.
- Calitatea de membru înceta: dacă însoțirea era desființată, dacă un membru își anunță retragerea
cu cel puțin 6 luni înaintea sfârșitului anului și după achitarea tuturor obligațiilor față de casa
însoțirii pe anul respectiv; dacă un institut se desființa sau intra în faliment; dacă un institut era
exclus.

- Membrii Solidarității aveau drepturi: să participe la adunările generale ale însoțirii; să prezinte
propuneri; să ceară revizuirea afacerilor prin revizorii experți ai însoțirii; să participe la lucrările
secțiunilor și conferințelor; să ceară informații și explicații în tot felul de probleme de specialitate;
să primească publicațiile însoțirii; să folosească biblioteca și sălile de lectură ale acesteia.

- Îndatoriri: să respecte statutele, deciziile adunărilor, direcțiunii; să plătească cota fundamentală,

taxele; să supună operațiunile lor unui control temeinic; să pună la dispoziția direcțiunii toate datele
ce i s-ar cere și să înainteze în termen de 30 zile bilanțul și încheierea conturilor în trei exemplare.

- Organele de administrație ale Uniunii erau: adunarea generală, direcțiunea, comitetul de

supraveghere, revizorii experți și secțiunile.

- Solidaritatea a fost înregistrată la 22 august 1907, prin decizia nr. 5.479 a tribunalului regesc din
Sibiu. Noua instituție românească a consolidat pe plan economic pozițiile întărite de liderii români
ardeleni pe plan politic, prin adoptarea în 1905 a activismului ca formă de manifestare a Partidului
Național Român.

- În cadrul ședințelor direcțiunii Solidarității care au urmat, au fost primiți de fiecare dată membri
noi. Ca dovadă a încrederii publicului în asocierea băncilor românești au fost faptul că mai multe
bănci au reușit să își majoreze între timp capitalul social.

- La 20 mai 1909 a fost prezentat un proiect de propunere elaborat de secretar relativ la fondările
noi și concurența dintre bănci. Direcțiunea a aprobat propunerea pentru realizarea unui curs practic
de vară destinat funcționarilor de bancă. Lapedatu a fost însărcinat să ia legătura cu specialiști
români, pentru a-i angaja în calitate de conferențiari. Legat de această problemă, direcțiunea a
subliniat că „nici de astădată nu intenționăm a face vreun lucru prea mare”, făcând aluzie la
tentativele anterioare eșuate. Aceeași soartă a avut-o și noul proiect.

- La 31 mai 1909 a avut loc prima adunare generală a Uniunii Solidaritatea la Săliște, la invitația
Casei de păstrare de aici, care sărbătorea 35 de ani de existență. Conform propriului raport,
rezultatele direcțiunii au fost modeste.

- În privința constituirii de noi bănci, considerată fără nici o justificare economică, adunarea a cerut
institutelor asociate să nu mai inițieze și sa nu mai sprijine noi fondări, decât acolo unde erau
reclamate de necesități clare.

- Chestiunea cea mai aprofundată a fost aceea a pregătirii constituirii băncii de asigurare românești,
luându-se în discuție asigurările contra focului și de viață, pe baza unor prezentări făcute de dr.
Aurel Onciul.

- Problema asigurării PENSIILOR PENTRU FUNCȚIONARII BĂNCILOR a continuat să rămână

în suspensie și în 1910.

- Pentru băncile românești continuau să fie luate în calcul fondurile de pensii organizate separat de
fiecare bancă, fiind enunțate și alte soluții pentru asigurarea pensiei funcționarilor, precum
cumpărarea de realități, case, moșii, procurarea de hârtii de valoare, de acțiuni la marile bănci etc.
Aceste mijloace nu ofereau destule garanții. Solidaritatea nu s-a implicat în chestiune.
- La 5 iunie 1910, direcțiunea uniunii bancare românești s-a întrunit în ședință cu scopul înființării
băncii de asigurare cu capital românesc, a numirii de noi revizori experți și a construirii unui birou
de informații în legătură cu banca de asigurare.

- La 25 iunie 1910 a avut loc cea de-a doua întrunire, la Brașov, unde au fost reprezentate 45 de
institute membre. S-a venit cu primele propuneri concrete în vederea înființării unei societăți de
asigurare. Capitalul urma să fie acoperit prin subscriere din partea publicului iar ceea ce rămânea
neacoperit urma să fie completat de membri.

- Chestiunea băncii de asigurare a constituit din nou obiectul ședinței din 30 oct 1910, unde a fost
analizat textul statutelor și prospectului de fondare. Sediul a fost stabilit la Sibiu.

- În paralel, conducerea Solidarității s-a preocupat de îmbunătățirea activității revizorilor experți. La

9 ianuarie 1912, Partenie Cosma, în calitate de președinte, a convocat o conferință comună la Sibiu.

- Constantin Popp a propus ca pentru introducerea unei contabilități uniforme să fie adoptat un
model de bilanț, recomandat de banca Austro-Ungară. Acesta sugera atât orfinea de aranjare a
conturilor cât și denumirea lor. Propunerea a fost acceptată.

- La 11 aprilie 1912, direcțiunea Solidarității a ținut o altă ședință la Sibiu, în cadrul căreia a fost
adoptată o decizie în privința acțiunii cooperative, care a fost înaintată și Astrei spre analiză.
Conducerea uniunii și-a exprimat recunoștința pentru sprijinul acordat de boierul basarabean, Vasile
Stroescu, dar a considerat că „poporul nostru nu e pregătit și nici împrejurările în care trăiește nu
sunt întru totul prielnice unei acțiuni cooperative...”.

- De aceea se recomanda Astrei să aibă în principal propaganda, formarea de conducători și educația

economică a sătenilor și doar apoi să urmeze înființarea de însoțiri.

- La 15 iunie 1912 a avut loc la Caransebeș a doua conferință a revizorilor experți, care a continuat
de fapt lucrările conferinței din 9 ianuarie. În aceeași zi a avut loc și adunarea generală a
Solidarității, în care s-au discutat propuneri privind alegerea a câte unui specialist în organele
administrative ale băncilor asociate. Acestea erau apelate de asemenea să contribuie pe cât posibil la
ajutorarea locuitorilor din Banat afectați de inundații.

- În iunie 1913 a avut loc a treia conferință a revizorilor la Sebeșul-săsec, în localul Băncii
Sebeșana. Având în vedere dificultățile economice ale anului precedent, această conferință a decis
intensificarea controalelor prin specialiștii uniunii.

- A fost reluată problema biroului de informații. Acesta era conceput acum și pentru mijlocirea de
afaceri, dar pe contul și riscul celor care i le încredințau. Cercul de activitate a fost stabilit la:
procurarea, adunarea și punerea la dispoziție de informații comerciale exacte pentru cei interesați;
să țină evidența, să facă cunoscut și să intermedieze cumpărarea, vânzarea, arendarea și
subarendarea de realități, drepturi și întreprinderi de tot felul; să mijlocească cumpărarea și vânzarea
de mașini și produse agricole; să mijlocească obținerea unor servicii și plasamente de forță de
muncă; să dea informații directe sau să recomande specialiști în probleme de contabilitate; să
editeze o foaie periodică de informații.

- Următoarea ședință a direcțiunii a avut loc la 28 martie 1914 la Budapesta, întrucât Cosma
participa la lucrările Fundației Gojdu.

* S-a abordat problema zidirii noului edificiu pentru școala comercială română din Brașov, la care
se spera că băncile românești vor contribui cu aprox. 100.000 K.
* A fost reluat și proiectul biroului de informații al băncilor pentru care Petru Manole a prezentat un
raport detaliat. Biroul era preconizat a se înființa în legătură cu Banca Generală de Asigurare.

- Problema constituirii unui birou similar a reprezentat încă din 1904 și o preocupare a Asociației
regnicolare a băncilor ungare, care nu a reușit însă să-l activeze.

- La 22 mai 1914 I. I. Lapedatu a susținut o conferință în care evidenția reformele care mai erau
necesare a se realiza.

- O lună mai târziu a avut loc la Sibiu ședința plenară a direcțiunii Solidarității, conferința
revizorilor experți și adunarea generală. Ședința direcțiunii a decis reorganizarea biroului uniunii. O
altă problemă a fost aceea a constituirii unui serviciu special pentru însoțirile de credit sătești. Astra
a adresat Solidarității o cerere pentru a-i sprijini cooperativele pe care le-a înființat, controlându-le
prin revizori experți. Uniunea bancară a răspuns pozitiv și a decis organizarea unui serviciu special.

- Conferința revizorilor experți a avut o parte publică, la care a participat guvernatorul Băncii
Austro-Ungare din Sibiu, Iosef Weingart.

- După declanșarea primului război mondial, problemele luate în discuție de către direcțiunea
Solidarității s-au referit tot mai mult la măsuri preconizate în cercurile guvernamentale față de
băncile naționalităților.

- În noiembrie 1915 s-a discutat proiectul guvernului legat de înființarea Centralei institutelor
financiare, care ignora problema controlului obligatoriu prin instituții autonome. Chiar dacă s-a
văzut nevoită să accepte, Direcțiunea a cerut ca Solidaritatea să fie încredințată cu reprezentarea
centralei guvernamentale în raport cu băncile românești.

- Se dorea ca în cadrul Centralei respective să fie incluși și revizorii români.

- În urma acordului dintre opoziția parlamentară și guvern, controlul obligatoriu a fost decretat
numai pentru institutele care foloseau credite de la centrala respectivă. S-a stabilit că aceasta se
constituie doar pe o perioadă de 5 ani, după care urma să fie lichidată, dacă corpurile legiuitoare nu
luau o altă decizie. Pentru executarea acestor dispoziții, Ministerul de Finanțe s-a adresat tuturor
băncilor din Ungaria.

- Poziția adoptată de conducerea Solidarității a fost să invite băncile românești să intre în relații cu
centrala de la Budapesta, dar exclusiv prin intermediul ei. Ideea esențială care se urmărea era ca
Solidaritatea să fie încredințată de centrala maghiară cu controlul membrilor proprii și revizorii
români să fie recunoscuți de această centrală.

- În privința conferințelor revizorilor experți, ele nu s-au mai putut întruni după izbucnirea
războiului, dar activitatea de control a fost suplinită de funcționari rămași în activitate.

- După august 1916, armata română a pătruns în sudul Transilvaniei, fapt care a ridicat problema
evacuării pentru băncile românești. A fost și cazul Albinei, care s-a mutat în localul Băncii
comerciale ungare din Budapesta.

- Problema băncilor evacuate a fost discutată în ședința direcțiunii Solidarității din 29 aprilie 1917,
care s-a ținut la Arad. După reluarea activității normale, biroul Solidarității s-a interesat, printr-o
intensă corespondență, dacă băncile care au fost nevoite să facă acest lucru posedă toate registrele,
dacă au avut pagube sau nu, dacă puteau funcționa fără probleme și realiza încheierea conturilor.
- Lapedatu a fost însărcinat cu redactarea unui istoric al Solidarității, la împlinirea a 10 ani de
activitate. Bilanțul Solidarității la această dată evidenția ca o reușită constituirea Băncii Generale de
Asigurare și ca nerealizare, biroul de informații.

- Sub egida asociației băncilor românești a continuat apariția Revistei economice, a Anuarului
băncilor române și a Bibliotecii băncilor. Solidaritatea a continuat adunarea de mijloace materiale
pentru zidirea unui nou edificiu al Școlii comerciale din Sibiu.

- Bugetul Solidarității pentru aceste obiective a fost unul modest, de 3.000 K. Acțiunile ei au fost
stânjenite de inițiativele cercurilor guvernamentale de a impune un control de la centru.

- Conjunctura creată a determinat și uniunea Solidaritatea să se angajeze într-o acțiune de

reorganizare. În acest scop preconiza și angajarea de noi funcționari, care să lucreze exclusiv în
serviciul ei.

- Adunarea generală din iunie 1918 s-a preocupat de obișnuitele probleme. S-a constatat că
fondurile pentru zidirea unui nou sediu al Școlii comerciale române la Brașov au fost adunate,
ridicându-se la 95.378,82. A fost expusă situația băncilor refugiate în 1916, care și-au putut relua pe
deplin activitatea normală în primăvara lui 1917.

- Au existat o serie de cauze pentru care nu s-a reușit înlăturarea tuturor defectelor constatate la
băncile românești. În primul rând, nu s-a putut constitui un for cu autoritate, care să impună efectiv
băncilor românești respectarea principiilor stabilite.

- În al doilea rând, eșecul reformei sistemului financiar-bancar românesc din Transilvania s-a
datorat lipsei de mijloace materiale suficiente, la care s-a adăugat slaba autoritate morală a
inițiatorilor săi, determinată de numărul redus al specialiștilor implicați în acest proces.

Negustori, zarafi, cămătari , bănci și bancheri moderni în

Principatele Române , între secolele XVIII și 1914

Sec XVIII-lea marchează începutul epocii moderne în spațiul rom. În cazul Principatelor
deschiderea spre Vest se face prin 2 căi: direct prin Transilvania și indirect prin Istanbul datorită
cartierului Fanar, unde funcționau școli și oameni de afaceri, ce vehiculau idei vest europene,
capital propriu, dar și englez sau francez.

Rolul domniilor fanariote din Principate și războiul austro-ruso-turc , în schimbările lente,

dar substanțiale, de la medieval spre modern

- Negustorii din Principate făceau comerț de tranzit, de intermediere între Orient și Occident.

* Organizați în bresle.

* Erau greci, turci, macedoneni, armeni, români, evrei, bulgari. Subordonați imperiului Otoman.

* Tindeau integrarea în boierime prin căsătorii, mod de viață, acumulare de averi etc.

* Practicau zarafia (ambulantă/stabilă) – schimb de bani

- Cămătarii sunt bancherii timpului respectiv.

* Ofereau credite și cereau gajuri (pământ, imobile). Erau așezați prin Brăila, Galați, Buzău,
Craiova.

* Majoritatea erau evrei sau protestanți.

* Sursele capitalului lor:

a) interne – profiturile boierilor, negustorilor, aredașilor

b) externe – din profiturile obținute din creditele plasate în Principate.

- Creditele erau date prin amanet și erau de trei tipuri: politice, de consum, pentru scopuri
productive.

- Apar primele embrioane de bursă. În Buc. Erau două locuri unde activa bursa: Hanul cu Tei și
Piața Unirii. Cursul curent al monedei – în funcție de valoarea burselor din Viena, Londra, Paris,
Istanbul.

Rolul capitalului cămătaresc în lumea medie și pregătirea fundamentului capitalismului.

- A dus la ruinarea unei părți a boierilor și dezagregarea oștilor de țărani liberi și a meseriașilor.

- Pământul, produsele agricole devin margă, obiecte de vânzare/cumpărare.

- În perioada 1832-1848, în Principatele Române înregistră, 12 tentative de înființare de bănci

moderne care să acorde credite cu dobânzi modice, 3 tentative reușite temporar cu ajutorul
capitalului străin: Banca Națională a Valahiei (1850-1851), agenția Galați a Băncii din Istanbul
(1855, capital englez), Banca Națională a Moldovei (Grigore Al Ghica, 1856-1858).

- La începutul celei de-a doua jumătăți a sec. XIX, societatea românească din Principate beneficia
de câteva condiții favorabile:

1. A apărut un grup de specialiști ( N. Șuțu, I. Ghica, V. Ghica, Petru Mavrogheni)

2. Scăderea controlului politic rusesc asupra statelor dunărene după înfrângerea Războiului Crimeii.
3. Desființarea iobăgiei din 1848 și legea agrară a lui Cuza din 1864 – acumularea capitalului
național la nivelul țărănimii libere, meșteșugarilor, burghezilor.
4. O lentă schimbare de mentalitate spre modern, creditarea prin bănci.

- Se înființează în 1864 Casa de Depuneri și Consemnațiuni, prima instituție a statului cu capital

românesc. Ea viza atragerea economiilor populației și a veniturilor unor instituții ale statului.

- Războiul de secesiune din America închidea piața N-americană pentru capitalul englez. De aceea
acesta din urmă, precum și capitalul francez, se orientează spre Imperiul Otoman, luând ființă
Banca Otomană la 1865.

- În 1865 grupul Băncii Otomane obține aprobarea guvernului Crețulescu pentru redenumirea
Băncii Otomane din București în Bank de Roumanie – director, Iacob Lobel, capital de 108 mil.
Lei. Cuza dorea ca prin aceasta să strângă relațiile cu Anglia și Franța.

- Anul 1867 – leul românesc înlocuiește monedele străine. Leul are acoperire în aur și argint și Ro
aderă la Uniunea Monetară Latină (Fr, It, Be, Sw). Economia se îndreaptă spre vest, abandonăm
suzeranitatea economiei turcești și a exploatării austriece.
- În 1873 se înființează Creditul Financiar Rural București – credite pe termen lung proprietarilor de
pământ, destinate modernizării fermelor.

- 1874 – Creditul Funciar Urban în București și în 1881 – Creditul Funciar Iași, specializat în
finanțarea construcțiilor, repararea și întreținerea imobilelor din oraș.

- Prima bancă cu capital mixt – 1874 – Marmorosch Bank et Company, București. Din 1904 devine
Societatea Românească pe Acțiuni.

- Moment important – lupta pentru înființarea Băncii Naționale a României (1861-1880). Rol
important – Ion C. Brătianu, Ion Câmpineanu și Eugen Carada. BNR – bancă cu emisie de capital
mixt. În 1901 statul iese din asociere, BNR devine instituție privată.

Între 1880 și 1914 se constituie sistemul bancar național format din:

1. Finanța mare - 9 mari bănci: 8 la București și una la Craiova. Din acestea, 4 cu capital românesc
și 5 cu capital german sau austriac.

2. Finanța mijlocie – 30 bănci cu capital între 1 mil și 1,5 mil lei cu capital rom.

3. Finanța mică – viza gospodăriile rurale și urbane. În cadrul ei sunt două tipuri de instituții de
credit: de stat sau privat (capital subscris de membri). Acestea vizau întrajutorarea membrilor,
ofereau credite mici și mijlocii, mai mult în scop productiv. Spiru Haret a avut un rol important în
consolidarea acestor bănci, cu ajutorul preoților și învățătorilor de la sat.

În concluzie, în preajma Marelui Război, Regatul României avea un sistem bancar în plină
dezvoltare, suficient de puternic.

Vestul românesc
-Elemente de geografie istorică-

- Spațiul geografic are o influență importantă, uneori determinantă asupra evoluției unei colectivități
umane , indiferent de epoca istorică în care aceasta își consumă existența- valabilă pentru epocile
primare ale istoriei, când legătura dintre om și natură este indispensabilă, o legătură strânsă între
individ și locul în care viețuiește.

- D.p.d.v. geografic, România se întinde între N și V, între Tisa de la izvoare până la vărsarea în
Dunăre. În E- Carpații Bănățeni, Apuseni și Nordici și Dunărea în S. În N avem în vedere întregul
Maramureș istoric, adică atât cel din N, cât și cel din S Tisei.

- În acest areal geografic s-au cristalizat și consolidat în mentalitatea românească 3 spații geografice
subregionale( Maramureș, Crișana și Banat). Aceste teritorii fac parte din Câmpia de Vest, fiind
parte a Câmpiei Tisei.

- În cazul Maramureșului s-au individualizat în lexicul curent moroșenii și oșenii, în cazul Crișanei
se individualizează sătmărenii, bihorenii, sălăjenii, arădenii, în cazul Banatului se individualizează
timișenii și cărășenii.
- Geografii au inventariat nu mai puțin de 34 de drumuri comerciale ce legau Vestul Transilvaniei al
cu Transilvania istorică - delimitată de Carpații Apuseni, Orientali și cei Meridionali. În același timp
tot geografii au delimitat 12 drumuri care legau V Rom de Ungaria de la V de Tisa și de Occidentul
European. Geograful francez Jack Frances vorbește despre o solidaritate fizică și economică a
Câmpiei Tisei din V Rom cu Carpații Apuseni.

- În mod curect drumurile practicabile se aflau pe lângă marii afluenți ai Tisei- Someșul, Barcăul,
cele 3 Crișuri, Mureșul, Timișul, Bega, care prin aluviunile aduse creeau conuri de dejecție la
vărsarea lor în Tisa( diguri naturale) care înălțau malurile râurilor deasupra mlaștinilor, permițând
înaintarea carelor cu produse și a oamenilor până la Tisa.

- În conștiința românească, atât înainte cât și după Marea Unire , zona Vestului Românesc al
Transilvaniei era formată din Maramureș, Crișana și Banat. Pentru o scurtă vreme se acceptase și
Sătmarul ca subregiune geografică tampon între Maramureș și Crișana. Asemănările economice și
de mentalitate între sătmăreni și maramureșeni pe dea o parte și crișeni pe de altă parte a determinat
asimilarea părții de N a Sătmarului la Maramureș, iar a S-Vestului la Crișana.

- Ultima împărțire politico-administrativă nominalizează următoarele comitate :

 Maramureș cu capitala la Sighetul Marmației
 Ugocea cu capitala la Nagy Solos -Hu
 Satu Mare cu capitala la Satu Mare
 Sobolt – Nyregyhaza- Hu
 Haidu – Debrețin - Hu
 Byhar – Oradea Mare
 Szolnock – Szolnock- Hu
 Deckes – Gylo – Hu
 Ciongrad – Szentes – Hu
 Arad – Arad
 Cenad – Cenad
 Torontal – Becicherul mare – Serbia
 Timiș – Timișoara
- Caraș-Severin – Lugoj

Date despre demografia Vestului Românesc

Românii băștinași și colonizarea altor etnii

- Dacii, recunoscuți ca ramura de N și N-V a tracilor populau un spațiu geografic întins din
teritoriile carpato- danubiano-pontice pe cursul mijlociu al Dunării și S Slovaciei de azi.

- Prof Sever Dumitrașcu arată că așezări dacice s-au descoperit la Vest de Tisa și Dunăre, ca și în
Slovacia, alături ce celți și sarmato-iagizi, cu toții fiind supsuși procesului de romanizare prin
iradiere. Această iradiere nu presupunea prezența romanilor în zonă, ea venea prin schimburi
economice și de oameni dinspre provinciile Pannonia Inferior și Dacia Superior ( Porolisensis) .
Aici se naște o populație daco-romană ca urmare a romanizării locuitorilor.

- Același profesor publică în Anuarul Crissia, din 1974 studiul ,, Romanizare, românizare”. El
înțelege prin romanizare fenomenul petrecut în provincia Dacia prin asimilarea civilizației, limbii și
culturii romane de către daci. Este vorba despre romanizarea primară. Romanizarea secundară s-a
realizat prin intermediul romanicilor din interiorul provinciilor.
- Românizarea este o realitate care se încheie în jurul sec al VIII-lea, procesul petrecându-se
concomitent în întreaga Transilvanie, inclusiv în teritoriul dacilor liberi.

- Așezarea triburilor maghiare conduse de Arpad în Pannonia, la sf sec al IX-lea găsesc aici o pop
româno-slavă mult mai numeroasă decât cei în jur de 200000 de unguri care ocupă stepa pannonică
de la Vest de Dunăre. Cronicile maghiare și rusești, alături de izv documentare papale se pronunță
clar din acest punct de vedere, chiar pomenesc prezența romanicilor și slavilor încă din timpul
așezării aici a hunilor sub Attila

- Statul maghiar se organizează după modelul Vest European sub regii Ștefan cel Sfânt ( Vaic-
Voicu) și Ladislau cel Sfânt. Creștinarea în rit catolic și organizarea statală îi salvează pe unguri de
la asimilarea etnică de către slavii și românii ortodocși mult mai numeroși, care îi înconjurau din
toate părțile.

- Când forța demografică a ungurilor crește inclusiv prin asimilarea altor migratori care se așază cu
ei în Pannonia ( secui, cumani, biseni), românii ce locuiau în zonă s-au retras la Est de Tisa, în zona
masiv inundabilă a râului, refăcându-și gospodăriile pe grindurile de loess și conurile de dejecție a
afluenților de Est a Tisei, insule ferite de inundații, aflate deasupra mlaștinilor. Cei care au rămas pe
loc, între Dunăre și Tisa au fost asimilați de unguri.

- Expansiunea ungurilor spre Ardeal debutează doar la sf sec al XII-lea prin Nordul Vestului
românesc, prin Poarta Someșului și Poarta Meseșului , teren mai înalt. Astfel au evitat mlaștinile și
pădurile, zone geografice de care ungurii se fereau, neștiind să lupte în aceste areale.

- În această fază raporturile dintre băștinași și cuceritori au fost amiabile, cu atât mai mult cu cât
organizarea politică locală și regională a românilor era o realitate. Românii aveau o nobilime
tradițională (juzi și voievozi) peste care se va suprapune o nobilime cu diplomă regală, de origine
maghiară. Juzii și voievozii români vor primi statutul de nobilime condiționară, făcând legătura
între stăpânul maghiar și țăranii români-iobagi, jeleri sau liberi.

- Un rol important în consolidarea stăpânirii maghiare în Ardeal le-au avut episcopiile catolice de
Cenad, Oradea și Alba Iulia, care primesc întinse domenii feudale din partea regilor maghiari, în
zone locuite compact de români. Episcopiile amintite devin nu numai instrumente administrativ-
religioase puternice, dar și un contribuabil important la veniturile coroanei ci și un eficient controlor
politic al zonei.

- Primele colonizării cu populație maghiară ( în comitatul Bihor) se înregistrează în prima jumătate

a sec al XVI-lea. Astfel în zona Holod, pe lângă Holodul românesc apare și Holodul unguresc
( Maghiar Holod), iar pe lângă Vinterul românesc , apare altul unguresc. De observat că aceste
locuri sunt pe Crișul Negru, într-o zonă până atunci compact românească.

- După transformarea statului maghiar în Pașalâc, V românesc va fi spațiul în care se vor confrunta
3 forțe politice: Imperiul Otoman, Principii Transilvaniei și Imperiul Habsburgic. Între 1660-1692
cea mai mare parte a Crișanei e transformată în Pașalâc, după ce Banatul avusese aceeași soartă.
Desele războaie din zonă și exploatarea otomană determină scăderea populației.

- Ofensiva Imperiului Habzburgic spre E declanșată la sf sec al XVII-lea și încheiată în prima

jumătate a sec al XVIII-lea determină o schimbare a geografiei etnice în Maramureș și Crișana. În
secolul al XVIII-lea vor fi colonizați slovaci, ruteni și unguri.
- Germanii sunt așezați în Banat și Sudul Crișanei (zona Aradului, Globovăț, Sântana) și în zona
Săcuieni, Carei. În centru Bihorului – o colonie la Palota.
- Rutenii sunt prezenți în Maramureș (Sătmar) încă din sec al XIII-lea, în grupuri mici. În sec XVIII
apar în zona Sighet, Petrova, Rona de Sus, Poienele de sub Munte.

- Slovacii, germanii și rutenii au fost aduși ca forță de muncă de familiile nobiliare maghiare și
austriece care dețineau moșii întinse.

- Colonizați în grupuri mici , în sate izolate de așezările românești, prin biserica catolică sprijinită
de stapânii moșiei, mulți dintre ai au fost maghiarizați în timp.

- Așezarea ungurilor între Mureș și Someș este rezultatul interesului unor stăpâni de moșii,
proprietăți ale unor nobili sau instituții ecleziastice romano-catolice. În scurtă vreme apare și
interesul politic al statului maghiar de a coloniza proprii etnici în zonă. Blocul compact de locuire
românească este penetrat și fărâmițat.

- Episcopul Csaky de Oradea scutește pe preoții români trecuți la catolicism de pe întreg întinsul
diocezei sale de sarcinile și îndatoririle iobăgești, câștigând pe mulți dintre ei de partea
catolicismului.

- Înființarea în 1877 a Episcopiei Greco-Catolice de Oradea stopează acest fenomen. Greco-catolicii

români, char dacă devin rivalii românilor ortodocși în plan religios, prin politica culturală pe care o
vor duce se vor identifica cu națiunea modernă română colaborând cu biserica ortodoxă în apărarea
și afirmarea intereselor naționale românești.

- Banatul intră în proprietatea Casei de Habsburg după 1718. Atunci populația provinciei era
formată numai din români și sârbi, alte etnii nefiind menționate în izvoarele contemporane.

- Sârbii intră în Banat în 7 valuri pe măsură ce pericolul otoman i-a presat și a transformat Serbia în
Pașalâc turcesc. Mulți dintre ei emigrează spre Rusia și se așează în Kiev. Recensământul făcut de
habsburgici în 1874, pt Banat arată că dintr-un total de aprox 320.000, sârbii numărau în jur de
80.000, față de 180000 de români.

- O altă colonizare masivă a Banatului s-a făcut cu populație germană adusă din Stiria, Saxonia,
Hessa, Mainz etc.

- O altă etnie a fost cea bulgară ( mijlocul sec XVIII-lea), bulgarii fugind de ocupația otomană, care
nu le permitea practicarea religiei. Cele mai puternice comunități sunt la Vinga și Besenova.
Recensământul habsburgic din 1874 înregistra 87000.

- Împărăteasa Maria Teresa s-a comportat foarte dur cu românii, le-a luat cele mai fertile terenuri
din zona de șes dându-le coloniștilor germani, mai mult a încercat să-i expulzeze din satele
germane, statul austriac urmărind crearea unor zone compacte de coloniști șvabi.

- Românii bănățeni primesc o infuzie de români din Oltenia și Muntenia( 1730-1735), aceștia fac
parte dintre cei care s-au atașat de administrația habsburgică în perioada ocupației Olteniei.

- Ei vor primi, mai ales în timpul lui Iosif al II-lea o serie de privilegii, dreptul de a se așeza în
zonele Lugoj, Caransebeș, Oravița, dar și în zona de șes. Românii olteni se vor recruta atât dintre
țărani, dar mai ales dintre meseriași și comercianți, alături de câteva familii de boieri olteni ( fam
Brediceanu).
- Puțina populație maghiară existentă în Banat, până în 1526 dispare în timpul Pașalâcului de
Timișoara. În recensământul habsburgic din 1774 ungurii nici nu sunt pomeniți. Sunt recenzați 5272
țigani și 353 evrei. După 1770 ungurii reapar în Banat, venind dinspre Dunăre și Tisa.
Vor fi colonizați atât de structurile ecleziastice catolice, dar și de nobili laici.

- După stabilirea sistemului dualist, țelul nobilimii maghiare era refacerea Ungariei în granițele ei
medieval-feudale într-un stat modern și unitar dpdv național, unde maghiarii să reprezinte marea
majoritate a locuitorilor prin asimilarea celorlalte naționalități din teritoriu.

- Referindu-ne la V românesc, colonizarea zonei cu maghiarii din Pusta Panoniei se realizează într-o
colaborare perfectă a nobilimii cu concepții conservator-feudale cu a celei liberal-reformatoare.

- Liberalismul reformator maghiar s-a dovedit unul moderat, deoarece chiar dacă preconiza
desființarea iobăgiei și împroprietărirea prin răscumpărare a foștilor iobagi, totuși înființarea de
școli în limba maghiară pentru copii foștilor iobagi, blocarea promovării românilor în funcții
publice- erau căi sigure de deznaționalizare a românilor și a altor etnii din zonă.

- În 1904 se înființează Banca Maghiară de Colonizare și Parcelare care, alături de alte bănci cu
capital maghiar, trebuiau să le pună la dispoziția țăranilor maghiari credite în condiții avantajoase în
scopul cumpărării de pământ. Aceasta trebuia să fie soluția prin care urma să fie blocată politica
băncilor românești de a credita țărănimea română pentru a cumpăra moșiile grofilor.

- O altă cale de deznaționalizare a românilor, manevrată de Budapesta prin legi și hotărâri arbitrare
a fost școala și biserica. Legile școlare a lui Treford și a lui Apponyi au introdus în școlile și
grădinițele românești limba maghiară.

- Pe linie bisericească încă din 1634 românii din comitatele din N-V românesc ( Maramureș, Satu
Mare, Bihor) au intrat sub jurisdicția Episcopiei Rutene Ortodoxe de Muncaci (Ucraina), în care se
slujea în limba maghiară.

- Parte din românii din zonă au fost deznaționalizați prin manevrarea ideilor potrivit cărora ei ar fi
greco-catolici maghiari la origine sau chiar ortodocși maghiari. Totuși rezistența Episcopiei Greco-
catolice de Oradea și Gherla (care administrau și coordonau greco-catolicii) a atenuat fenomenul
maghiarizării românilor greco-catolici din V Câmpiei Tisei.

- O altă manevră de maghiarizare a românilor s-a încercat prin statisticile recensămintelor oficiale
din 1869,1890,1900 și 1910. De exemplu era o rubrică în foaia de recenzare formulată prin
întrebarea dacă recenzatul vorbea lb maghiară. Mulți români știau lb maghiară, motiv pentru care
erau trecuți ca fiind maghiari. Evreii de cultură maghiară se declarau maghiari.

Căile Ferate
- Încă de la început ele au avut funcții economice pentru transportarea mărfurilor și persoanelor, dar
și militar strategice.

- Racordarea Vestului Românesc la rețeaua de căi ferate Central și Vest Europene a fost un imbold
pentru procesul de dezvoltare capitalistă a zonei, modernizare europeană, inclusiv prin viața
cotidiană, cultură și viziune politică.

- Construcția lor s-a realizat sub controlul statului, care acorda concesiuni la cerere unor firme
particulare. Finanțarea a fost făcută prin capital privat, prin diferite societăți anonime. Ulterior
principalele căi ferate au fost naționalizate de statul Habsburg, apoi ungar, iar acționarii despăgubiți.
- Primele planuri de trasare a căilor ferate în Vestul Românesc sunt lansate înainte de 1848, iar
transpunerea în practică , din a doua jumătate a sec al XIX-lea.

- În Maramureș, Crișana și Banat constatăm realizarea unor căi ferate principale, apoi căi ferate
locale, iar în orașele Satu Mare, Oradea, Arad, Timișoara aveau căi ferate interne, cu ecartament
normal, care legau principalele obiective industriale de gările orașelor. Cea mai deasă rețea de căi
ferate o înregistrăm în Banat, marii moșieri încercând să-și racordeze moșiile la căi ferate locale
pentru transportul mai ușor a produselor cerealiere și animaliere.