Tema 1. Introducere.

Aspectele generale ale organizării activităţii bancare

1.1. Esenţa şi apariţia serviciilor bancare
Unii cercetători apreciază că primii bancheri au fost cei ce efectuau schimbul de bani, moment
asociat apariţiei şi circulaţiei monedei metalice. În antichitate, împrumutând bogăţiile din temple,
preoţii realizau un dublu scop: obţineau recunoştinţă şi profit.
În Grecia Antică, către sec. VI î.e.n., fiecare oraş comercial şi fiecare sanctuar începe să emită
monedă proprie, ceea ce a influenţat necesitatea schimbului acestora.
Zarafii, cămătarii sau trapeziţii încep şi ei să împrumute.
Pentru combaterea cămătăriei în sec. VI în Grecia sunt constituite primele bănci publice
administrative.
Mai tîrziu în Imperiul Roman după modelul grecesc apar:
- bănci publice
- bănci private.
În sec. XIV – XVI apar primele instituţii de tip bancar, care efectuau operaţiuni de transfer.
Prima bancă de acest tip a fost Banca Veneţiei creată 1171, recunoscută oficial în anul 1587 ca
„Banca di Rialto”
În sec. XVII-XVIII apar bănci în diferite centre: Geneva 1407, Amsterdam 1609, Hamburg
1619, Roterdam 1635, Banca Angliei 1694.
Băncile comerciale puternice, care aveau încredere din partea statului erau
împuternicite să emită bani, deci apar băncile emitente.
Printre primele bănci centrale pot fi menţionate Banca Suediei 1668, Banca Angliei
1694.
Evoluţia instituţiilor bancare la aceasta etapă include următoarele direcţii:
• Dezvoltarea instituţiilor bancare de emisiune;
• Extinderea numărului de bănci private;
• Constituirea băncilor comerciale ca societăţi pe acţiuni;
• Apariţia instituţiilor financiare destinate necesităţilor populaţiei;
• Diversificarea serviciilor şi produselor financiare prestate de bănci.
Sec. 19-20 se caracterizează prin internaţionalizarea bancară, care se dezvoltă în două direcţii:
1. Cele mai dezvoltate bănci naţionale efectuează operaţiuni şi în afara statelor de origine;
2. Apar bănci cu caracter internaţional. În anul 1930 este creată Banca Reglementărilor
Internaţionale, cu scopul de a colecta despăgubirile de război şi alocarea fondurilor în statele
învingătoare în funcţie de necesităţi. Treptat banca se transformă în „bancă a băncilor
centrale” a ţărilor europene.
 După al II-lea Război Mondial apar instituţii financiare internaţionale cu activitate:
i. regională: BERD, Banca Interamericană pentru Dezvoltare, Banca Asiatică pentru
Dezvoltare, Banca Africană pentru Dezvoltare, etc;
ii. internaţională: FMI, BM (BIRD, ADI) Corporaţia Financiară Internaţională, Asociaţia pentru
Garantarea Multilaterală a Investiţiilor, etc.
Sistemul bancar parcurge faza de:
 Specializarea, orientarea activităţii diferitelor bănci doar spre anumite servicii,
operaţiuni, produse bancare.
 Sectorizarea, un tip aparte de specializare ce constă în orientarea activităţii bancare
spre anumite domenii de activitate economică (sectoare ale economiei naţionale).
Băncile comerciale furnizează clienţilor trei tipuri principale de servicii:
Deschiderea de conturi bancare (de diferite tipuri).
Facilităţi de imprumut (de credit).
Servicii privind transferul fondurilor.
1.2. Funcţiile şi rolul băncilor în dezvoltarea economiei.
Banca poate fi definită ca o instituţie care: mobilizează mijloace băneşti disponibile,
finanţează şi creditează persoanele fizice şi juridice; organizează şi efectuează decontările şi plăţile
în cadrul economiei naţionale şi în relaţiile cu alte state cu scopul obţinerii profitului.
Termenul bancă provine de la cuvântul Italian „banco" ceea ce înseamnă scaun de schimb sau
masă de bani.
Băncile reprezintă persoanele juridice, care concentrează capitalurile disponibile din
economie şi le pun la dispoziţia subiecţilor economici, inclusiv a statului sub formă de credite.
Băncile ca instituţii financiare specializate se ocupă de organizarea şi realizarea diferitor
servicii bancare, obiectul de activitate fiind gestionarea acestora, iar scopul final este obţinerea
profitului. Instrumentul de gestionare a operaţiunilor bancare sunt banii.
Agenţii economici pot fi în următoarele raporturi faţă de bancă:
1. au capital disponibil care caută plasament şi fructificare;
2. au nevoie de capital pentru activitatea curentă sau pentru investiţii.
Băncile comerciale îndeplinesc diferite funcţii generale:
o funcţia de depozit;
o funcţia de credit sau investiţii;
o funcţia comercială.
Principalele funcţii specifice ale băncilor:
 Mobilizarea mijloacelor băneşti temporar libere;
 Intermedierea în operaţiunile de creditare.
 Efectuarea decontărilor şi plăţilor ;
 Crearea mijloacelor de plată
 Funcţia emitent-constitutivă;
  Activitatea de consultare a clienţilor.
1.3. Tipuri de bănci şi de sisteme bancare.
Sistemul bancar este reprezentat de ansamblul coerent al diferitor categorii de instituţii
financiar-bancare, care funcţionează într-o ţară, răspunzînd necesităţilor unei etape a dezvoltării
social-economice.
Principiile organizării sistemului bancar:
a)construcţia duală a sistemului bancar;
b)asigurarea autonomiei entităţilor bancare la nivel naţional şi internaţional;
c)constituirea unui cadru organizatoric unitar;
d)promovarea diferenţierii şi specializării instituţiilor bancare;
e)realizarea unei configuraţii funcţionale, cu rol primordial organismele de credit.
Sistemul bancar dintr-o ţară cuprinde:
- cadrul instituţional - format din banca centrală (cu rol de coordonare și supraveghere), bănci
comerciale şi alte instituţii financiare asimilate acestora;
- cadrul juridic - format din ansamblul reglementărilor care guvernează activitatea bancară.
După nivelul de centralizare sistemele bancare pot fi :
 Centralizate
 Descentralizate.
Organismele de credit pot fi grupate în mai multe categorii:
a) băncile comerciale, care au vocaţie universală;
b) case de economisire şi organismele locale de credit;
c) societăţile bancare care-şi procură resursele prin împrumuturi pe piaţa monetară;
d) instituţii financiare specializate, care pot emite bonuri de trezorerie pe termen scurt
Băncile comerciale după sfera de activitate bancară pot fi:
- republicane,
- regionale,
- de ramură,
- de antreprenoriat.
După forma de proprietate asupra capitalului băncile sunt:
- private,
- publice
- mixte
1.4. Dezvoltarea şi structura sistemului bancar al Republicii Moldova.
Începînd cu sec. 19 activitatea economică a Ţărilor Româneşti se modifică, fiind asigurată
din punct de vedere financiar de bancheri care nu erau băştinaşi. Dobânda varia de la 10 la 12 %
prin reglementări, ajungea la 16 - 30% în tranzacţii reale. Ca instrumente bancare încă înainte de
1850 se foloseau tratele, cecurile, scrisorile de credit. În martie 1857 îşi începe activitatea Banca
Naţională a Moldovei cu capital german, englez, francez şi nesemnificativ român, în valoare de
10 mln taleri prusieni sub formă de 50 mii acţiuni. În 1858 banca încetează plăţile, iar în iunie
este declarată în stare de faliment. La sfîrşitul sec. 19 începutul sec. 20 în Basarabia activau
 sucursale ale marilor bănci ruseşti. În 1871 este creată Banca Comercială Chişinău, în 1901 la
Cetatea Albă, în 1911 la Tighina. În 1922 existau 11 sucursale ale băncilor româneşti, care
acordau credite pentru dezvoltarea diferitor sectoare cu anumite condiţii. În perioada 1991-1995
se organizează sistemul bancar pe principiile orientate spre economia de piaţă. La 4 iunie 1991
Banca Republicană din Moldova este reorganizată în BNM, care activează în baza Legii „Cu
privire la Banca Naţională a Moldovei”. În anul 1995 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat
Legea instituţiilor financiare.

Tema 2. Banca Centrală

ii.1. Aspectul juridic al statutului băncilor centrale. Esenţa şi particularităţile lor.
Banca centrală este banca care gestionează politica monetară la nivel de stat, are drept unic de
emisie monetară, de păstrare a rezervei naţionale şi depozitelor celorlalte bănci.
Primele bănci centrale: Banca Suediei (1668); Norvegiei 1816; Japoniei 1882; Franţei 1800; Banca
Angliei (1694)
Principalele activități ale băncilor centrale:
 Creditarea băncilor de nivelul 2 al sistemului bancar;
 Influenţarea monedei, creditului;
 Supravegherea ratei dobânzii;
 Menţinerea cursului oficial al monedei naţionale;
 Controlul inflaţiei;
 Creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă, etc.
Autonomia băncilor centrale se poate aprecia după:
 forma de proprietate asupra capitalului;
 modalitatea de numire a cadrelor de conducere;
 reprezentarea guvernului în organele de conducere;
 reprezentarea băncii centrale în guvern;
 creditarea guvernului de către banca centrală;
 finanţarea băncii centrale;
 repartizarea profitului, etc.
2.2. Funcţiile băncilor centrale.
A.Funcţia de emisiune monetară. Emisia monetară înseamnă punerea în circulaţie a banilor
de hârtie şi a monedei divizionare sau a titlurilor de valoare, care participă la formarea unui capital
sau la acordarea unui împrumut şi permite deţinătorului de a încasa profit sub formă de dividend sau
dobândă.
B. Funcţia de centru al politicii monetare
 Mecanismul de refinanţare;
 Operaţiunile pe piaţa deschisă reprezintă vînzări/cumpărări de titluri de valoare de stat
efectuate de banca centrală.
 Variaţia taxei scontului;
 Mecanismul rezervelor obligatorii;
 Mecanismul cursului valutar.
 C. Funcţia de bancă a băncilor
 reglementează administrativ funcţionarea celorlalte bănci;
 gestionează disponibilităţile lichide ale celorlalte bănci deţinute în cont la banca
centrală;
 asigură derularea normală a plăţilor între băncile comerciale şi în economie;
 asigură creditarea băncilor comerciale şi a economiei naţionale prin intermediul
acestora.
D. Funcţia de centru valutar şi reprezentant în relaţiile internaţionale
i. susţine cursul şi stabilitatea de cumpărare a monedei naţionale atât pe plan intern, cât şi pe
plan extern
ii. echilibrarea dinamică a balanţei de încasări şi plăţi externe
E. Funcţia de bancă a statului
 deschiderea unor linii de credit pentru a asigura flexibilitatea gestiunii bugetare curente
 operează pe piaţa primară și secundară în funcţie de conjunctura momentului şi de
obiectivele politicii monetare
2.3. Obiectivele, funcţiile și atribuțiile BNM
Obiectivul principal al BNM este de a realiza şi a menţine stabilitatea monedei naţionale.
Fără prejudicierea obiectivului său fundamental, Banca Naţională:
 promovează şi menţine un sistem financiar bazat pe principiile pieţei şi
 sprijină politica economică generală a statului.
Competenţa Băncii Naţionale:
 încheierea contractelor şi emiterea obligaţiilor;
 achiziţionarea şi dispunerea de bunuri mobile şi imobile în scopul exercitării atribuţiilor sale
și pentru necesitățile sale de funcționare;
 intentarea acţiunilor în instanţa de judecată şi participarea la proces în calitate de subiect.

Atribuţiile BNM:
 stabileşte şi promovează politica monetară şi valutară în stat;
 acţionează ca bancher şi agent al statului;
 întocmeşte analize economice şi monetare, adresează guvernului propuneri;
 licențiază, supraveghează şi reglementează activitatea instituţiilor financiare;
 acordă credite băncilor;
 supraveghează sistemul de plăţi din țară;
 activează ca organ unic de emisie a monedei naţionale;
 Stabilește regimul cursului de schimb al monedei naționale;
 păstrează şi gestionează rezervele valutare;
 întocmeşte balanţa de plăţi a statului;
 Efectuează reglementarea valutară pe teritoriul RM.
BNM îndeplineşte următoarele funcţii:
 de emisiune monetară;
 stabileşte şi conduce politica monetară şi valutară a ţării;
 bancă a băncilor;
 agent şi bancher al statului
BNM reprezintă Republica Moldova la întrunirile, consiliile şi organizaţiile
interguvernamentale în problemele:
 politicii monetare,
 licenţierii activităţii bancare,
 în problemele controlului bancar şi
 în alte probleme ce ţin de competenţa ei.
Banca Naţională aduce periodic la cunoştinţa publicului:
 rezultatele analizei macroeconomice,
 evoluţia pieţei financiare,
 informaţia statistică, inclusiv privind:
- masa monetară,
- acordarea creditelor,
- balanţa de plăţi
- situaţia pieţei valutare.
BNM menţine în bilanţ rezervele internaționale ale statului reprezentate prin:
aur;
valută străină în formă de bancnote şi monede metalice ori conturi bancare ţinute peste
hotare în monedă străină;
orice alte active recunoscute pe plan internaţional;
cambii achitabile în valută străină;
creanţe exprimate şi achitabile în valută străină, emise sau garantate de statele străine,
băncile lor centrale sau instituţiile financiare publice internaţionale.
BNM prezintă Parlamentului după încheierea fiecărui an financiar:
 darea de seamă financiară, confirmată de auditorul extern;
 un raport asupra activităţii şi operaţiunilor sale din acel an;
 un raport asupra situaţiei economice a statului.
2.4. Administrarea şi principalele direcţii de activitate ale BNM.
Organele de conducere ale BNM:
 Consiliul de supraveghere responsabil de organizarea unui sistem eficient de supraveghere
publică independentă
 Comitetul executiv asigură conducerea executivă a Băncii Naţionale şi asigură realizarea
independentă a atribuţiilor de bază ale acesteia.
Consiliul de Supraveghere alcătuit din 7 membri:
 guvernatorul BNM - preşedintele Consiliului de Supraveghere;
  prim-viceguvernatorul BNM - vicepreşedinte al Consiliului;
 un viceguvernator al BNM – membru al Consiliului de Supraveghere;
 4 membri, care nu sînt salariați ai BNM.
Consiliul de supraveghere are următoarele atribuţii:
a. aprobă raportul anual şi situaţiile financiare anuale ale BNM;
b. adoptă standardele sistemului de control intern, verifică şi evaluează funcţionarea acestuia;
c. numeşte în funcţie controlorul general, la propunerea Comitetului de audit;
d. adoptă normele de etică profesională în Banca Naţională;
e. determină fondul de salarizare al BNM
f. stabileşte condiţiile de acordare a creditelor pentru salariaţii Băncii Naţionale;
g. stabileşte valoarea nominală, designul bancnotelor şi al monedelor metalice, modul de
punere şi condiţiile de retragere din circulaţie;
h. înaintează propuneri vizînd majorarea capitalului Băncii Naţionale;
i. aprobă devizul de cheltuieli şi alocaţiile pentru investiţii ale BNM;
j. selectează, pe bază de licitaţie, organizaţia de audit extern;
k. aprobă regulamentele interne.
Comitetul executiv este compus din 5 membri:
 un preşedinte, care este şi Guvernator al BNM;
 un vicepreşedinte, care este şi prim-viceguvernator al BNM;
 trei membri, care sînt şi viceguvernatori ai Băncii Naţionale.
Atribuțiile Comitetului executiv:
 stabileşte politica monetară în stat, inclusiv nivelul ratelor dobînzii la instrumentele politicii
monetare, condiţiile de acordare a creditelor, tipul şi nivelul rezervelor pe care instituţiile
financiare sînt obligate să le ţină la BNM;
 stabileşte politica valutară în stat şi regimul cursului de schimb al monedei naţionale;
 adoptă actele normative şi aprobă recomandările ce urmează a fi prezentate de Banca
Naţională autorităţilor competente;
 aprobă, fiecare acordare de credit sau folosire a altor instrumente financiare în favoarea unei
bănci;
 decide asupra modului de eliberare a licenţelor, autorizaţiilor, permisiunilor, aprobărilor ce
urmează a fi eliberate de BNM;
 planifică şi organizează activitatea curentă a BNM;
 examinează rezultatele controalelor efectuate la entităţile supravegheate de BNM;
 hotărăşte asupra emiterii creanţelor Băncii Naţionale, volumului şi condiţiilor de emitere a
lor.
Organ de control Comitetul de audit:
 este creat prin hotărîre a Consiliului de Supraveghere.
 este compus din 3 membri ai Consiliului de supraveghere care nu sînt salariaţi ai BNM.
Atribuţii:
 monitorizează procesul de raportare financiară a Băncii Naţionale;
 monitorizează eficienţa sistemului de control intern şi de management al riscurilor;
 monitorizează şi direcţionează funcţia de audit intern;
  monitorizează independenţa şi activitatea auditului extern.

Structura organizatorică a BNM:

 Departamentul politică monetară
 Departamentul piețe financiare
 Departamentul supraveghere bancară
 Direcția stabilitate financiară.
 Departamentul reglementare și autorizare
 Departamentul buget, finanțe și contabilitate
 Departamentul legislație și drept internațional
 Direcția operațiuni cu numerar
BNM include și direcţii și alte subdiviziuni auxiliare:
 Departamentul strategie, organizare și resurse umane
 Departamentul juridic
 Direcția rezoluție bancară
 Departamentul raportări și statistică
 Departamentul cercetări economice și aplicate
Tema 3. Banca comercială -verigă de baza a sistemului bancar
3.1 Băncile comerciale în condiţiile economiei naţionale
Bancă reprezintă o persoană juridică a cărei activitate constă în atragerea de
depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public şi în acordarea de credite în cont
propriu.
Funcțiile băncilor comerciale
• funcţia de depozit, (atragere şi concentrare a economiilor şi de orientare a
acestora către cele mai eficiente investiţii.
• funcţia de credit
• funcţia comercială.
Activităţile financiare ale băncilor comerciale pot fi divizate în 4 tipuri de operaţiuni:
1. Operaţiuni pasive (de depozit);
2. Operaţiuni active (creditare, investire);
3. Operaţiuni de intermediere (plăţi, schimb valutar, etc.);
4. Operaţiuni facultative (păstrarea bunurilor, consultanţă, etc.).
După specializare băncile pot fi:
 • bănci universale – care efectuează toate operaţiunile bancare şi care nu îşi
limitează activitatea la anumite sectoare.
• bănci specializate – care, alături de operaţiuni bancare de bază, dezvoltă
preponderent operaţiuni bancare de un anumit tip sau un anumit domeniu.
După forma de proprietate: privete, publice și mixte
După apartenenţa naţională a capitalului: autohtone, străine și mixte.
3.2 Procedura de organizare a activității băncilor comerciale
Băncile comerciale dispun de interdependenţă juridică, operaţională, financiară şi
administrativă faţă de orice persoană.
Băncile activează în baza licenței eliberate de către BNM.

BNM acordă licenţă unei bănci dacă:

• este pe deplin convinsă că banca poate asigura desfăşurarea unei activităţi în condiţii
de siguranţă şi de respectare a cerinţelor unei administrări prudente şi sănătoase,
• care să asigure protejarea intereselor deponenţilor şi ale altor creditori şi buna
funcţionare a sistemului bancar,
• și să fie respectate dispoziţiile legale şi ale actelor normative emise în aplicarea
acestora. 
Program de activitate:
 tipurile de activităţi propuse a fi desfăşurate
 structura organizatorică a băncii
 argumentarea capacității de a realiza obiectivele propuse în condiţii compatibile
cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase,
 adecvarea cadrului de conducere, a procedurilor, mecanismelor interne,
capitalului şi lichidităţii la tipul, volumul şi complexitatea activităţilor pe care şi le propune să
le desfăşoare în următorii 3 ani.
BNM acordă aprobarea prealabilă de constituire a băncii sau respinge cererea în termen
de 5 luni de la primirea cererii;
În 15 zile lucrătoare BNM comunică lista documentelor şi informaţiilor lipsă;
BNM poate solicita în scris, dar nu mai tîrziu de 3 luni de la primirea cererii, orice
documente sau informaţii suplimentare.
Solicitantul cererii în 30 de zile de la data comunicării solicitării prezintă documente
şi/sau a informaţiile cerute.
Înregistrarea de stat a băncii se efectuează de către Agenţia Servicii Publice după
prezentarea hotărîrii cu privire la acordarea aprobării prealabile de către BNM.
 Dacă BNM emite hotărîrea, pentru obţinerea licenţei, solicitantul trebuie să prezinte
acesteia informaţiile şi documentele necesare în termen de 5 luni de la data comunicării
hotărîrii.
• Dacă solicitantul nu prezintă informaţiile şi documentele respective, hotărîrea cu
privire la acordarea aprobării prealabile îşi pierde valabilitatea.
• BNM decide cu privire la acordarea licenţei băncii în termen de cel mult 2 luni de la
data primirii informaţiilor şi documentelor 
• În oricare dintre etapele BNM comunică în scris solicitantului hotărîrea sa, indicînd şi
motivele care au stat la baza acesteia în cazul respingerii cererii de licenţiere.
• Banca este în drept să desfăşoare activităţile prevăzute în licenţă de la data eliberării
acesteia.
3.3. Generalizări privind administrarea băncilor comerciale.
• 1. Cadrul de administrare a activităţii unei bănci,
• 2. procesele de identificare, administrare, monitorizare şi raportare a riscurilor,
• 3. mecanismele de control intern,
• 4. politicile şi practicile de remunerare a membrilor organului de conducere
• se stabilesc prin statut şi reglementări interne
Statutul băncii trebuie să specifice:
• denumirea,
• adresa,
• obiectul activităţii,
• atribuţiile organului de conducere,
• cuantumul capitalului social,
• tipul, numărul, valoarea nominală a acţiunilor şi drepturile de vot legate de ele,
• obligativitatea deţinătorilor direcţi, indirecţi şi a beneficiarilor efectivi de a
prezenta informaţia solicitată de către bancă

Banca va stabili mărimea şi componenţa organului său de conducere şi mecanismul său

de guvernanţă, considerând natura, amploarea şi complexitatea riscurilor inerente, conform
modelului de afaceri şi activităţilor desfăşurate de bancă.
Consiliul băncii este organul de conducere al băncii, cu atribuţii de supraveghere a
performanţei, aprobând şi monitorizând implementarea de către organul executiv a
obiectivelor strategice, cadrului de guvernare şi culturii corporative şi poartă
responsabilitatea per ansamblu privind activitatea băncii.
Consiliul băncii este format dintr-un număr impar de membri persoane fizice, dar nu
mai puţin de trei. Membrii consiliului sînt aleşi de adunarea generală a acţionarilor băncii
pentru un termen de pînă la 4 ani și pot fi realeşi pentru un nou termen. Majoritatea
membrilor consiliului trebuie să fie persoane care nu sînt afiliate băncii.
Organul executiv exercită funcţia de conducere curentă a băncii sub supravegherea
directă a consiliului gestionează eficient şi prudent activitatea băncii într-un mod
corespunzător cu strategia şi cadrul de administrare a activităţii băncii, aprobate de consiliu.
Organul executiv este format din cel puţin 3 membri persoane fizice, numiţi de către consiliul
băncii pe un termen stabilit de statutul băncii. 
Organul executiv este obligat să informeze regulat consiliul, cel puţin, despre:
a) situaţiile care pot influenţa strategia şi/sau cadrul de administrare a activităţii băncii;
b) performanţa financiară a băncii;
c) încălcarea unor limite aferente riscurilor sau regulilor de conformare;
d) deficienţele sistemului de control intern.
Fiecare bancă trebuie să dispună de:
• un comitet de audit şi
• un comitet de administrare a riscurilor stabilite de consiliul băncii.

Atunci cînd băncile sînt semnificative din punctul de vedere al mărimii, organizării
interne şi naturii, extinderii şi complexităţii activităţilor acestora, consiliul băncii trebuie să
stabilească cel puţin următoarele comitete:
 a) comitet de numire;
 b) comitet de remunerare.
3.4 Direcţiile de activitate ale băncilor comerciale.
 Banca este obligată să dispună de o structură organizatorică şi operaţională
adecvată activităţii desfăşurate şi transparentă,
 care să promoveze administrarea eficientă şi
 să asigure prudenţa necesară conducerii băncii.
Structura reţelei de unităţi a băncilor constă din:
 Centrala băncii, care îndeplineşte funcţia de coordonare a tuturor activităţilor
care se desfăşoară în sucursale, reprezentanţe şi agenţii, asigurînd aplicarea corectă a actelor
legislative şi normative în vigoare şi elaborează norme specifice care se aplică în unităţile din
subordine.
 Sucursalele sunt unităţile juridic dependente de bancă, care desfăşoară toate sau
unele dintre activitățile prevăzute de licența eliberată băncii.
 Reprezentanţa băncii nu are dreptul să desfăşoare activităţi prevăzute de licenţa
eliberată băncii şi alte activităţi, cu excepţia celor de informare, reprezentare şi apărare a
intereselor băncii.
  Sucursalele băncii pot avea subdiviziuni structurale (agenţii, birouri de schimb
valutar) situate în afara sediului lor, care nu au bilanţ separat.
 Denumirea oficiului secundar va conţine indicarea tipului acestuia şi
apartenenţei la sucursala concretă în cadrul căreia a fost deschis.
Principalele departamente /direcţii ale băncilor comerciale sunt:
• Departamentul de coordonare şi strategie
• Departamentul de decontări şi instrumente de plată
• Departamentul de casierie şi trezorerie
• Departamentul de contabilitate şi control
• Departamentul de relaţii externe şi operaţiuni valutare
• Departamentul de creditare
• Departamentul tehnologii informaţionale
• Departamentul operaţiuni cu valorile mobiliare
• Departamentul de investiţii financiare
• Departamentul de marketing
• Departamentul juridică
• Departamentul de organizare şi resurse umane
Activitatea băncilor comerciale poate fi reorganizată prin:
• Fuziune este procesul de reorganizare, care are ca efect încetarea existenţei a două sau
mai multe bănci în rezultatul căreia este înfiinţată o nouă bancă.
• Dezmembrarea este procesul de reorganizare, care are ca efect încetarea existenţei unei
bănci şi înființarea a 2 sau mai multe bănci.

Potrivit Regulamentul cu privire la contopirea sau absorbţia băncilor din RM, al BNM
nr. 143 din 02.06.2000
• Contopirea este procesul de reorganizare, care are ca efect încetarea existenţei a două
sau mai multe bănci (băncile contopite) în rezultatul căreia este înfiinţată o nouă bancă (banca
succesoare).
• Absorbţia este procesul de reorganizare, care are ca efect încetarea existenţei unei sau
mai multor bănci (băncile absorbite) şi trecerea integrală a drepturilor şi obligaţiilor acestora
la o bancă devenind succesor de drepturi şi obligaţii ale băncii (băncilor) absorbite.
Banca comercială își încetează activitatea cînd este în:
• Incapacitate de plată este incapacitatea de a-şi executa obligaţiile scadente,
inclusiv cele fiscale (cînd încetează să efectueze plăţi).
 • Supraîndatorare este situaţia financiară a debitorului a cărui răspundere este
limitată prin lege la valoarea patrimoniului lui, în care valoarea bunurilor nu mai acoperă
obligaţiile existente le acesteia.
Tema 4. Resursele bancare.
4.1. Conceptul şi conținutul capitalului bancar
Capitalul bancar desemnează fondurile pe care banca le poate folosi pentru
finanţarea unor operaţiuni pe termen nelimitat.
Reflectă unul dintre factorii cheie care trebuie luaţi în conisderare atunci când
este evaluată siguranţa şi buna funcţionare a unei anumite bănci.
Formele capitalului bancar pot fi delimitate de modul lor de procurare:
• 1. Capitalul bancar în sens restrâns cuprinde:
• capitalul social
• profitul nerepartizat
• fondurile bancare proprii.
• Sursele de constituire pot fi:
• interne - reinvestirea profitului
• externe - emisiunea publică sau privată de acţiuni.
• 2. alte surse de capital bancar.
Stabilirea valorii capitalului bancar se poate face în trei modalităţi:
• la valoarea contabilă, ca o mărime folosită pentru raportare;
• la valoarea de piaţă, folosind cursul acţiunilor aflate în circulaţie, multiplicat cu
numărul acestora;
• la valoarea nominală a acţiunilor.
Scopurile cheie ale capitalului sunt de a oferi stabilitate şi de a absorbi pierderile,
asigurînd o măsură de protecţie pentru deponenţi şi alţi creditori în cazul lichidării.
Capitalul unei bănci trebuie să posede 3 caracteristici importante:
 să fie permanent;
 să nu genereze cheltuieli fixe obligatorii;
 să permită subordonarea legală faţă de drepturile deponenţilor şi ale altor
creditori.
Politica de management a capitalului va cuprinde cel puţin:
 a) procesul de planificare a capitalului, ţinînd cont de previziunile cu privire la
nivelul riscurilor asumate de bancă, sursele ce pot fi utilizate pentru majorarea capitalului,
politica aferentă dividendelor;
  b) modalităţile de conformare a băncii pe viitor cerinţelor de capital în vederea
atenuării riscurilor aferente activităţii bancare;
 c) testele de stres în scopul identificării punctelor slabe sau a vulnerabilităţilor
potenţiale în condiţii imprevizibile care vor include riscurile de credit, valutar, ratei dobînzii,
etc. şi planuri de gestionare a capitalului, luînd în consideraţie diferite scenarii de stres asupra
capitalului pentru situaţiile neprevăzute;
 d) procesul de raportare internă, care să asigure conducerea băncii cu
informaţii adecvate de măsurare, estimare şi raportare a mărimii, structurii şi calităţii
capitalului.
4.2. Resursele proprii ale băncilor comerciale.
Resursele proprii sunt constituite din capitalul subscris de acţionari şi beneficiile
distribuite şi înglobate în diferite fonduri de rezervă sau de risc.
Deţinerea capitalului propriu contribuie la:
- Asigurarea stabilităţii băncii
- Asigurarea eficienţei activităţii.
După gradul de stabilitate resursele proprii includ:
• Resurse stabile, care pot fi plasate pe termen lung (capital social, fondul de rezervă);
• Resurse temporare, care pot fi plasate pe termen foarte scurt (rezerve pentru pierderi la
credite, dividendele de plată, rezerve temporare)
Funcţiile capitalului propriu sunt:
• De protecţie, posibilitatea achitării în cazul lichidării băncii şi menţinerea solvabilităţii
prin intermediul rezervelor ce permit asigurarea activităţii băncii, şi în condiţii de apariţii a
unor pierderi.
• Operativă, procurarea activelor la etapa iniţială a formării băncii și asigurarea
continuităţii băncii.
• De reglementare, posibilitatea autorităţilor de a fixa cerinţe faţă de mărimea capitalului
băncii, determinînd prin aceasta un raport între capital şi totalitatea operaţiunilor ce le poate
efectua banca.
Regulamentul cu privire la fondurile proprii ale băncilor și cerințele de capital
prevede că:
• Fondurile proprii ale unei bănci = fonduri proprii de nivel 1 + fonduri proprii de nivel
2.
• Fondurile proprii de nivel 1 = fonduri proprii de nivel 1 de bază + fonduri proprii de
nivel 1 suplimentar ale băncii.
Fondurile proprii de nivel 1 de bază ale băncii constau din:
 1) instrumente de capital, care acoperă în întregime pierderile în condiţii de
asigurare a continuităţii activităţii şi care, în cazul lichidării, are rang de prioritate
inferior faţă de toate celelalte creanţe.
2) conturi de prime de emisiune aferente instrumentelor menţionate;
3) rezultatul reportat;
4) alte elemente ale rezultatului global acumulate;
5) alte rezerve.
4.3. Resursele atrase ale băncilor comerciale.
Resursele atrase pot fi grupate, în funcţie de caracteristica funcţională în două
categorii:
 resurse depozit
 resurse nondepozit
Resursele depozit sunt existente funcţional în portofoliul băncii sub forma:
 conturilor de disponibilităţi ale agenţilor economici, persoanelor fizice şi
juridice, instituţiilor financiare şi publice;
 depozitelor la vedere;
 depozitelor la termen;
 depozitele instituţiilor financiare internaţionale, depozitele corespondente ale
altor bănci sau sumele în tranzit între unităţile băncii.
Resurse nondepozit atrase în situaţii dificile sub următoarele forme:
 împrumuturi de la Banca Centrală (credite de refinanţare);
 împrumuturi pe piaţa interbancară, de la alte bănci, la care se apelează în cazul
unei crize acute de lichidităţi;
 vânzarea temporară a bonurilor de trezorerie, emiterea obligaţiunilor şi
cambiilor bancare.
Prin depozit de înţelege „o sumă de bani încredinţată băncii în următoarele
condiţii:
 să fie rambursată în totalitate, cu sau fără dobândă sau cu orice alte facilităţi, la
cerere ori la termen convenit de către deponent cu depozitarul;
 să nu se refere la transmiterea de proprietăţi, la furnizarea de servicii sau
acordarea de garanţii”
 În funcţie de perioada şi condiţiile contractuale:
 Depozite la vedere,
 Depozite la termen.
  În dependenţă de categoria deponenţilor:
 Depozite ale persoanelor juridice,
 Depozitele ale persoanelor fizice.
 În funcţie de unitatea monetară sunt:
 Depozite în monedă naţională,
 Depozite în valută.
4.4. Raportarea capitalului bancar
Tema 5. Activitatea de creditare a băncilor comerciale
5.1 Particularităţile şi funcţiile creditului bancar.
Creditul - reprezintă orice angajament de a acorda bani ca împrumut cu condiţia
rambursării lor, plăţii dobânzii şi altor plăţi aferente; orice prelungire a termenului de
rambursare a datoriei; orice garanţie emisă, precum şi orice angajament de a achiziţiona o
creanţă sau alte drepturi de a efectua o plată.
Unul din rolurile creditului bancar este influenţa lui continuă asupra procesului
de producţie şi de realizare a profitului.
Resursele împrumutate de către agentul economic de la bancă sunt necesare
pentru trecerea diferitor obstacole care nu permit agentului economic de a realiza un
proces continuu de producţie şi de realizare a ei.
Creditul joacă un mare rol în satisfacerea necesităţilor temporare de resurse,
condiţionate de producerea şi realizarea producţiei sezoniere.
Utilizarea creditului bancar duce la formarea condiţiilor favorabile pentru
desfăşurarea activităţii favorabile de către întreprindere, dar şi pentru utilizarea
eficientă a resurselor.
Un alt rol al creditului bancar este şi în lărgirea sferei de producţie.
Poate fi folosit şi în calitate de sursă pentru majorarea fondurilor de bază a
întreprinderii
Un alt rol al creditului este în sfera circulaţiei mijloacelor băneşti - numerar şi
virament.
Acesta se referă la sistemul monetar - creditar a tuturor ţărilor.
• Funcțiile creditului bancar
• 1. funcţia de mobilizare – atragerea de către bănci a tuturor capitalurilor inactive sau
disponibile la un moment dat şi pe o anumită perioadă de timp;
• 2. funcţia de distribuţie – mobilizarea (punerea în circulaţie) a resurselor prin
acordarea de credite în mod chibzuit celor care au nevoie de ele pentru desfăşurarea activităţii
lor.
5.2 Condiţiile de întocmire a contractului de credit.
 Contractul de credit este contractul încheiat între o bancă şi un client beneficiar
al unui credit, prin care banca, în calitate de împrumutător, se obligă să pună la
dispoziţia împrumutatului o anumită sumă de bani, la termenul stabilit, contra unei
dobânzi. 
Contractul de credit reprezintă documentul juridic încheiat între bancă şi client
prin care se reflectă acordul de voinţă al celor două părţi şi cuprinde următoarele
elemente:
1. date despre părţi (bancă-client sau debitor-creditor); Identificarea subiecţilor şi
detalierea relaţiilor de credit porneşte de la aspectele formale, de natură juridică, legate
de existenţa legală a solicitanţilor şi de evaluarea aptitudinii de creditare a acestora.
• 2. Volumul creditului, luînd în consideraţie următoarele:
• - volumul încasărilor şi a venitului debitorului în perioada folosirii creditului trebuie să
asigure rambursarea împrumutului şi plata dobânzii pentru împrumut;
• - mărimea garanţiei rambursării creditului trebuie să corespundă sumei împrumutului
şi dobânzii;
• - suma creditului acordat nu trebuie să depăşească mai mult decît de 2 ori capitalul
propriu al debitorului.
3. perioada pentru care se acordă creditul. Durata de creditare totală cuprinde
intervalul de timp între momentul acordării creditului şi/sau al primei tranşe de
creditare, şi durata rambursării integrale a acestuia.
Adică această durată este compusă din două perioade:
 I perioada - de acordare şi utilizare a creditului;
 II perioada - de rambursare a creditului.
4. rata dobînzii pentru folosirea creditului se stabileşte în limitele politicii generale
de dobîndă a băncii, ţinînd cont de factorii de risc şi a caracterului tranzacţiei
creditate.
 Negocierea dobânzii priveşte nivelul acesteia, periodicitatea (de obicei lunară) şi
data plăţii, dar şi modalitatea de stabilire (fixă, variabilă).
5. comisioanele percepute pentru creditul acordat:
 de analiză a documentaţiei;
 de gestiune;
 de rambursare anticipată, etc.
În contractul de credit este prevăzut:
• se supune legislaţiei;
• poate fi modificat şi completat cu acordul părţilor;
• constituie titlu executoriu împreună cu contractele de garanţii accesorii;
 • intră în vigoare la data semnării sale de către toate părţile implicate;
• îşi încetează valabilitatea la data rambursării integrale a creditului şi achitării
dobânzilor aferente, comisioanelor şi oricăror alte sume datorate;
• banca acordă creditul în baza documentelor anexate la Cererea de credit;
• contractele de garanţie, sunt accesorii contractului de credit.
5.3 Etapele de acordare a creditului.
Etapele procesului de creditare sunt.
• Etapa preliminară privind informarea – documentarea reciprocă bancă –
solicitant.
• Etapa depunerii dosarului şi analiza documentaţiei prezentate.
• Etapa determinării indicatorilor de apreciere a riscului de creditare.
Constituirea garanţiilor.
• Etapa aprobării creditelor şi încheierea contractului de credit.
Potrivit altei opinii etapele procesului de creditare includ:
• Examinarea cererii de creditare şi interviul cu solicitantul.
• Evaluarea credibilităţii clientului şi aprecierea riscului aferent operaţiunii date.
• Pregătirea şi încheierea contractului de credit.
• Acordarea creditului.
• Controlul privind respectarea condiţiilor contractului şi a rambursării creditului.
• Lucrul cu creditele problematice.
Prudenţa bancară vizează, capacitatea de plată a solicitanţilor de credit, în strânsă
legătură cu dimensiunea şi calitatea afacerilor pe care aceştia le desfăşoară.
Avantajul părţilor presupune dimensionarea parametrilor contractuali de o manieră care
să permită derularea în condiţii normale a raporturilor bancă-client.
Angajamentul de restituire a creditului vizează un întreg set de proceduri referitoare la
acoperirea riscului şi de evaluare, ante şi post-factum, a sistemului de garanţii de care dispune
debitorul.
5.4. Clasificarea portofoliului de credite în băncile comerciale
Criterii de clasificare:
 1. după termenul acordării;
 2. după categoria debitorului;
 3. după moneda în care se acordă;
 4. pe sectoare creditate;
  5. după calitatea acestora.
Creditele acordate persoanelor fizice au o procedură simplă de analiză, bazată pe
estimarea siguranţei veniturilor curente (salarii) şi pe încadrarea obligaţiilor de plată aferente
împrumutului solicitat într-un cuantum de venituri prevăzut de normele bancare sau de
reglementările interne.
Pentru persoanele juridice, analiza economico-financiară a activităţii solicitantului de
credit şi anume:
- analiza bilanţului;
- analiza profitabilităţii, pe baza contului de profit şi pierdere;
- analiza bonităţii clientului.
Tema 6. Garantarea creditelor bancare.
6.1. Esenţa și conţinutul garanţiilor bancare
Garanţiile reprezintă metode, instrumente sau angajamente accesorii contractelor de
credit, puse la dispoziţia sau emise în favoarea băncii finanţatoare (creditorului), menite să
asigure îndeplinirea de către debitor a obligaţiilor sale prevăzute în contract.
După natura lor, garanţiile pot fi:
• a) garanţii reale;
• b) garanţii personale.
Garanţiile reale reprezintă:
 mijloace juridice de garantare a obligaţiilor,
 prin afectarea specială a unui bun, mobil sau imobil, aflat în proprietatea
debitorului
 asupra căruia se instituie un drept real accesoriu de garanţie,
 în vederea asigurării executării obligaţiei de rambursare a creditului şi plată a
dobânzii.
Garanţiile reale sunt:
► garanţii reale mobiliare (gajul propriu-zis);
► garanţii reale imobiliare (ipotecă).
Garanţiile personale sunt mijloace juridice de garantare a obligaţiilor prin angajamentul
pe care şi-l asumă o persoană, fizică sau juridică, de a rambursa creditul şi de a plăti dobânda
în cazul în care acesta nu şi-o îndeplineşte.
Garanţia personală - angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti în cazul în care
debitorul este în incapacitatea de plată.
Garanţia personală se atestă sub două forme de bază: garanţii şi cauţiuni.
Garanţii se folosesc la asigurarea angajamentelor numai între persoane juridice.
 În calitate de garant pot fi organizaţii ierarhic superioare debitorului, arendatori,
fondatori şi alte organizaţii, inclusiv băncile.
Băncile comerciale au dreptul de a elibera, conform cererilor clienţilor, garanţii şi
cauţiuni pentru a asigura rambursarea creditelor.
Băncile acceptă, constituirea uneia sau mai multor garanţii (mix de garanţii), astfel:
- garanţii necondiţionate de la Guvern;
- garanţia bancară;
- depozitul bancar;
- contractul de asigurare (risc financiar);
- ipoteca;
- contractul de garanţii reale mobiliare;
- fidejusiunea (cauţiunea);
- garanţia de firmă (companie);
- business-planul;
- alte garanţii.
Garanţiile reale conferă :
- dreptul de preferinţă în temeiul căruia, în cadrul executării silite, din valoarea bunului
respectiv se va asigura mai întâi satisfacerea integrală a creditorului garantat;
- drept de urmărire, în temeiul căruia creditorul va putea urmări bunul în mâinile oricui
s-ar afla, în măsura necesară satisfacerii creanţei garantate.
Părţile implicate în solicitarea unei garanţii sunt:
• Ordonatorul garanţiei, adică debitorul principal;
• Beneficiarul garanţiei, care a primit garanţia (banca).
• Garantul, sau debitorul secundar, care garantează îndeplinirea obligaţiilor în
caz de neîndeplinire a acestora de debitorul principal.
Pentru a fi acceptate de bancă, garanţiile trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele
condiţii:
• existenţa pieţelor de desfacere sau a potenţialilor cumpărători pentru bunurile propuse
drept garanţie;
• să poată fi transformate rapid în lichidităţi;
• să fie materializate sub forma unui titlu, înscris autentic etc.;
• bunurile să fie în circuitul civil, să se afle în proprietatea solicitantului de credit sau a
garantului acestuia şi să nu fie afectate de alte creanţe;
• proprietarul bunurilor să aibă capacitatea de a le aduce în garanţie;
 • bunurile care sunt achiziţionate şi puse în funcţiune anterior solicitării creditului
trebuie să fie în stare corespunzătoare de funcţionare;
• bunurile achiziţionate şi care urmează a fi procurate şi achitate parţial din credite să
fie noi, cu certificate de calitate şi garanţie;
• bunurile admise în garanţie să fie evaluate în conformitate cu normele tehnice în
domeniu.
Cesiunea de creanţă - deşi nu face parte din categoria garanţiilor reale sau personale
– întru-cât este un mijloc specific de transmitere a obligaţiilor, se constituie pentru
garantarea propriu-zisă a creditelor acordate de bancă şi a dobânzilor aferente.
Prin rezultatul său, cesiunea de creanţă asigură, ca orice garanţie, recuperarea
creanţelor băncii, dacă aceasta a fost constituită cu respectarea întocmai a prevederilor
legale în vigoare.
La acordarea creditelor si a altor facilităţi, banca le va solicita acestora în mod
obligatoriu, ca primă garanţie, cesionarea în favoarea sa, a fluxului de lichidităţi, care
trebuie derulat prin bancă.
6.2. Particularităţile garanţiilor bancare.
Garanţia bancară reprezintă un angajament irevocabil prin care o bancă, denumită
garantă, îşi asumă în cazul în care o anumită persoană fizică sau juridică nu va plăti la un
anumit termen o sumă determinată şi indicată în garanţie, să plătească ea înseşi suma
neachitată în favoarea unei persoane fizice sau juridice.
Garanţiile pot fi acordate sub forma:
 unui document special (scrisoare de garanţie),
 înscriere pe cambie (gir).
În calitate de garant poate fi numai banca sau o filială a băncii autorizate de banca
ierarhic superioară.
Această formă de garantare a unui credit este considerată sigură datorită unui nivel
ridicat, în general, al solvabilităţii băncii, precum şi lichidităţilor importante de care dispune.
 Băncile eliberează garanţiile bancare după verificarea temeinică a situaţiei
patrimoniale, a rezultatelor economico-financiare ale clientului, respectiv a bonităţii sale,
precum şi a existenţei de garanţii reale în condiţiile prevăzute de normele de creditare ale
băncii şi vor efectua control pe termenul de valabilitate a garanţiei.
Mai există şi garanţia guvernamentală. Guvernul, în persoana Ministerului Finanţelor,
este unica autoritate care are dreptul să acorde instituţiilor creditare din ţară şi de peste
hotare garanţii de stat, pentru împrumuturile contractate de agenţii economici din republică,
indiferent de tipul de proprietate şi forma organizatorico-juridică a acestora. Garanţia de stat
se acordă de Ministerul Finanţelor cu avizul BNM în temeiul hotărârii Parlamentului.
Cauţiuni se aplică în relaţiile băncii atât cu persoanele fizice, cît şi cele juridice. În cazul
persoanelor juridice, cauţiunea spre deosebire de garanţie se perfectează printr-un contract
întocmit între banca şi fidejusor.
 Conform contractului fidejusorul se obligă să achite datoria debitorului în decursul unei
perioade de timp determinate. În contract poate fi indicată suma maximală pe care fidejusorul
să obligă să o achite şi perioada.
Mărimea maximală a garanţiei şi cauţiunii nu trebuie să depăşească suma mijloacelor
proprii ale băncii garant.
Pentru garanţiile şi cauţiunile eliberate banca poate percepe un comision stabilit la
negociere situat între 1,5 – 2% din suma creditului garantat ( pentru garanţiile de stat 5 –
25% ). Încasarea acestui comision se efectuează la data predării garanţiei către banca
creditoare.
 Garanţiile şi cauţiunile bancare se întocmesc în trei exemplare, din care primul
exemplar se ia la evidenţă în banca garantă, un exemplar se predă băncii creditoare şi un
exemplar clientului.
6.3. Esenţa şi importanţa gajului ca formă de garantare a creditelor.
Gajul este o formă de exprimare a garanţiilor reale.
Contractul de gaj este acel contract prin care debitorul sau o terţă persoană remite
creditorului sau unui terţ un bun în vederea garantării unei obligaţii.
Caracteristicele juridice ale contractului de gaj:
1. caracter accesoriu în raport cu obligaţia principală pe care o garantează. Deşi este un
contract numit, cu o reglementare proprie, el va fi afectat de cauzele de anulare, reziliere şi de
stingere, precum şi toate modalităţile la care este supus raportul juridic principal.
2. caracter real, în sensul că, pentru a fi valabil, trebuie să aibă loc remiterea bunului
gajat.
3. caracter unilateral, deoarece generează obligaţii în sarcina doar a unei părţi
contractuale, respectiv în sarcina creditorului: obligaţia de a păstra bunul, de a-l conserva şi,
pentru cazul executării obligaţiei, de a-l restitui debitorului.
4. contract indivizibil, deoarece bunul mobil este afectat în întregime garantări datoriei
respective.
Pentru a se constitui gajul legislaţia prevede unele condiţii:
• atît creditorul cît şi debitorul contractului de gaj sa aibă capacitate deplină de
exerciţiu.
• referitor la obiectul gajului, pot fi gajate toate bunurile mobile materiale şi
nemateriale;
• sub aspectul formalităţilor necesare constituirii gajului (gajul să fie înregistrat).
Efectele contractului de gaj permit apariţia la trei atribute în favoarea creditorului:
• Dreptul de retenţie, constă în refuzarea de către creditor de a înapoia bunul asupra
căruia s-a constituit dreptul de gaj debitorului pînă va plăti datoria în întregime.
• Dreptul de urmărire, îi conferă creditorului dreptul de a revendica bunul gajat din
posesia unei oricare altă terţă persoană.
 • Dreptul de preferinţă, ii dă posibilitatea creditorului să fie plătit avînd prioritate faţă
de alţi creditori, din preţul bunului gajat
6.4 Caracteristicile tipurilor de gaj.
Gajul, spre deosebire de ipotecă constă în înstrăinarea bunului şi în remiterea de către
debitor în favoarea creditorului a unui bun mobil care, în cazul în care datoria nu va fi
achitată la scadenţă, va fi vîndut şi din banii obţinuţi se va acoperi datoria debitorului.
In principiu, gajul poate fi:
 cu deposedare, bunurile se transmit în posesia creditorului sau unei terţe
persoane stabilite;
 fără deposedare, bunurile rămîn în posesia debitorului.
Pentru a accepta un bun drept gaj, acesta trebuie sa îndeplinească anumite condiţii:
 sa aibă o valoare considerabilă în raport cu creanţa garantată;
 valoarea bunului gajat trebuie sa fie constantă sau crescătoare în timp;
 în cazul unui bun material, acesta trebuie sa fie asigurat la o societate de
asigurare sau depozitat pentru păstrare la instituţii specializate.
Gajul pe cont curent reprezintă o garanţie reală mobiliară constituită în favoarea
băncii. Prin cesiune, debitorul (clientul) cesionează dreptul său de a încasa drepturile
salariale.
In cazul în care împrumutatul are mai multe conturi deschise la bancă, garanţia se va
constitui asupra soldului creditor al tuturor acestor conturi.
Gajul pe depozit bancar. Ca şi garanţie, depozitul se constituie la o altă bancă. Banca la
care există acel depozit emite o garanţie în favoarea băncii care acordă creditul.
Depozitul bancar este uşor de evaluat şi nu este dificil de încasat atunci cînd debitorul nu
plăteşte ratele scadente.
Dezavantajul garanţiei sub forma depozitului la termen este acela că pot apărea
dificultăţi în evaluarea cheltuielilor bancare asociate constituirii depozitului, care conduc la
creşterea costurilor creditului.
Gajul asupra bunurilor mobile. Bunurile debitorului pot fi gajate direct în favoarea
creditorului prin transmiterea titlului ce reprezintă marfa.
De asemenea se mai pot gaja bunurile materiale sau nemateriale (autoturisme,
echipamente, stocuri, materii prime şi animale).
Gajul asupra creanţelor şi drepturilor nemateriale.  In unele cazuri, debitorii deţin
înscrisuri care evidenţiază dreptul lor de a încasa o sumă, documente care însă nu pot fi
transmise prin gir.
Un astfel de exemplu îl pot reprezenta acreditivele documentare irevocabile deschise în
favoarea lor, utilizarea acestora drept gaj presupune transmiterea dreptului de încasare prin
cesiune.
 Cesiunea se face în favoarea băncii creditoare, cu menţiunea ca a fost făcută cu titlu de
gaj: dacă debitorul nu plăteşte la scadenţă, banca este în măsură să încaseze contravaloarea
acestuia în baza documentelor depuse.
Gajul asupra titlurilor de valoare. Pot fi gajate atît obligaţiunile, cît şi acţiunile.
Procedura gajului este diferită în funcţie de tipul acestora:
- acţiunile şi obligaţiunile pot fi gajate prin transfer, înscrise în registrele debitorului
respectiv cu menţiunea “pentru clauza de garanţie” .    
- titlurile de valoare la purtător se pot gaja prin simpla lor remitere de la debitor la
creditor.
In funcţie de modul de stabilire a obligaţiei de a constitui gajul, acesta poate fi:
- Convenţional – părţile cad de acord asupra necesităţii constituirii sale;
- Legal – legea instituie anumitor persoane obligaţia de a constitui un gaj;
- Judecătoresc – obligaţia de a constitui un gaj e impusă de instanţa de judecată.
Tema 7. Leasing-ul şi factoring-ul – forme specifice de credit
7.1. Definirea și conţinutul leasingu-lui.
 Leasing-ul este de origine engleză cu semnificaţia „chirie”
 Leasing-ul a apărut în S.U.A. în 1879
 Prima companie de leasing a fost creată în 1952 în S.U.A.
 Derularea operaţiunilor de leasing în R.Moldova este reglementată de Legea cu
privire la leasing.
leasing - totalitate a raporturilor care iau naştere în scopul şi în cadrul realizării unui
contract de leasing;
contract de leasing - contract în a cărui bază o parte (locator) se obligă, la cererea unei
alte părţi (locatar), să îi asigure posesiunea şi folosinţa temporară a unui bun, contra unei plăţi
periodice (rată de leasing), achiziţionat sau produs de locator, iar la expirarea contractului să
respecte dreptul de opţiune al locatarului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de
leasing ori de a face să înceteze raporturile contractuale;
 Leasingul include operaţiunile ce presupun o metodă de finanţare, de creditare
şi de dezvoltare a bazei tehnico-materiale a întreprinderilor cu posibilităţi limitate de atragere
a surselor de finanţare.
 Obiecte ale leasingu-lui sunt mijloacele de transport, televizoarele, complexele
tehnologice şi echipamentele, calculatoarele, etc.
Subiecţii participanţi la operaţiunile de leasing sunt:
Locatorul este persoana fizică sau juridică ce practică activitate de antreprenoriat şi
transmite, în condiţiile contractului de leasing, pentru o anumită perioadă, dreptul de
posesiune și de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, cu sau fără transmiterea
dreptului de proprietate asupra bunului la expirarea contractului.
 Locatarul este persoana fizică sau juridică care ia în posesiune şi în utilizare temporară
sau definitivă în baza contractului de leasing bunuri.
Vînzătorul poate fi întreprinderea producătoare sau altă persoană care vinde locatorului
în proprietate bunuri pe care acesta le transmite în folosinţă.
Participanţii indirecţi ai operaţiunilor de leasing sunt:
 băncile,
 companiile de asigurări,
 firmele de brokeri
 dealeri.
7.2. Formele leasingu-lui.
Leasing-ul financiar - se caracterizează printr-un termen lung al contractului şi prin
amortizarea totală sau aproape totală a valorii obiectului de leasing (leasing cu recuperare
completă).
Leasing operaţional - presupune transmiterea multiplă a obiectului de leasing pe un
termen mai mic decît termenul lui de exploatare. Se caracterizează printr-un termen redus al
contractului de leasing şi prin amortizarea incompletă a obiectului de leasing (leasing cu
recuperare incompletă).
În funcţie de perioada derulării tranzacţiile de leasing există:
• Leasing de scurtă durată
• Leasing de durată medie
• Leasing de lungă durată
În funcţie de numărul de părţi implicate în operaţiunile de leasing există:
 Leasing direct, în care producătorul de utilaje de sine stătător, fără
intermediari, oferă bunuri în leasing.
 Leasing indirect este leasingul în care sunt implicaţi intermediari.
În funcţie de sectorul în care se efectuează operaţiunile de leasing acesta este:
 Leasing internaţional (de export; de import; de tranzit)
 Leasing intern
7.3. Etapele şi riscurile operaţiunilor de leasing
Procesul de leasing se efectuează în trei etape:
1. Se desfăşoară o activitate preliminară de încheiere a acordurilor juridice și se
întocmeşte:
- cererea,
- concluzia despre capacitatea de plată a locatarului şi eficacitatea proiectului de leasing,
 - ordinul trimis furnizorului obiectului leasingului,
- contractul de credit încheiat între locator şi bancă referitor la acordarea creditului
pentru efectuarea operaţiunii de leasing.
2. Legalizarea juridică a operaţiunii de leasing. Se întocmeşte:
- contractul de vînzare-cumpărare,
- procesul-verbal de dare în exploatare,
- contractul de leasing.
3. Perioada de utilizare a obiectului leasingului:
- se ţine evidenţa operaţiunilor de leasing,
- se efectuează plăţile de leasing, etc.
În contractul de leasing se reflectă:
 obiectul leasing-ului,
 subiecţii,
 termenul sau durata derulării operaţiunilor de leasing,
 costul leasing-ului,
 ratele de leasing,
 dobînda,
 comisioane, etc.
În procesul leasing-ului pot interveni diferite riscuri:
 Riscul de marketing,
 Riscul uzurii morale a bunului;
 Riscul de preţ;
 Riscul lichidităţii;
 Riscul de neachitare;
 Riscul de dobândă;
 Riscul valutar;
 Riscurile juridice şi politice, etc.
7.4. Esenţa şi specificul factoring-ului.
Factoring-ul este un contract încheiat între un factor şi aderent, prin care aderentul
transferă factorului o parte sau toate creanţele (facturile), pe care le posedă asupra
debitorilor, după care factorul se obligă să încaseze şi să suporte riscul insolvabilităţii
debitorilor.
 Factoring este posibilitatea exportatorilor de a ceda o parte din creanţe sau a le ceda în
totalitatea lor unei sau unor instituţii specializate în operaţiuni de acest gen pe baza unui
contract de factoring în schimbul cedării unui comision.
 Obiecte ale operaţiunilor de factoring pot fi facturile, titlurile de creanţă, etc.
 Pentru creanţele respective factorul plăteşte vînzătorului valoarea actuală 80-
90%, diminuată cu valoarea comisionului 10-20%.
Succesiunea operaţiunii de factoring:
 Vînzătorul şi cumpărătorul încheie un contract de vînzare-cumpărare a
mărfurilor, unde se specifică condiţiile, printre care şi forma plăţii;
 Se perfectează documente privind efectuarea operaţiunilor de factoring, după
analiza efectuată de către factor a situaţiei existente;
 Vînzătorul transmite facturile pentru a fi achitate;
 Factorul preia titlurile de creanţă.
 În funcţie de momentul efectuării plăţii creanţelor de către factor se disting:
 Factoringul cu plată imediată;
 Factoringul la scadenţă;
 Factoringul mixt;
 În funcţie de participanţii la operaţiunea de factoring putem distinge:
 Factoringul intern,
 Factoringul internaţional;
Servicii de factoring:
 Preluarea creanţelor urgente de la vînzător pentru mărfurile livrate şi serviciile
prestate;
 Preluarea creanţelor debitoare restante;
 Scontarea cambiilor prezentate de vînzător;
 Acordarea consultaţiilor pentru îmbunătăţirea organizării decontărilor,
posibilitatea creşterii eficienţei folosirii resurselor, etc;
 Servicii juridice; etc.
Tema 8. Administrarea conturilor în băncile comerciale
8.1 Tipuri şi particularităţi ale conturilor bancare.
Contul bancar reprezintă un cont analitic deschis de bancă pe numele titularului de cont,
prin care se efectuează operaţiuni de încasări şi/sau plăţi ale mijloacelor băneşti.
 Contul bancar este un mecanism de constituire a resurselor și de stingere a
obligațiilor clienților în procesul economic, a reflectării circuitelor în sistemele de plăți și
compensări, a relațiilor cu diverse entități pe plan național și internațional.
 Cele două părți ale conturilor bancare reflectă drepturi (creanțe) și obligații
(datorii) ale titularului de cont.
 Dacă titularii de cont sunt diferiți avem de a face cu un transfer de proprietate
asupra sumei bănești (plata), iar informația este denumită informație-bani.
Transferul de proprietate presupune irevocabilitatea plății care asigură
finalitatea decontării și stingerea de obligații.
Titular de cont:
1. persoană juridică,
2. reprezentanţă înfiinţată în RM a persoanei juridice nerezidente,
3. întreprindere cu statut de persoană fizică,
4. persoană fizică, pe numele căreia a fost deschis contul bancar.
Tipuri de conturi bancare:
 Cont curent bancar – serveşte la înregistrarea în ordine cronologică a
operaţiunilor în numerar şi/sau fără numerar efectuate în/din acest cont în conformitate cu
legislaţia în vigoare.
 Contul curent are la bază două principii:
1. asigurarea permanentă a disponibilităților;
2. capacitatea juridică a titularului de a dispune de plăți în proporția în care
activele din cont sunt libere de gaj sau alte obligații dispuse de autoritatea publică.
Cont “Loro” - cont curent deschis de bancă pentru o altă bancă.
Cont provizoriu - deschis pe o anumită durată de timp, destinat acumulării mijloacelor
băneşti pentru formarea capitalului social sau pentru acumularea mijloacelor băneşti obţinute
în procesul plasamentului valorilor mobiliare.
• Cont de credit - serveşte la înregistrarea operaţiunilor legate de evidenţa şi
rambursarea creditelor acordate de bancă titularilor de cont.
• Cont de depozit - destinat evidenţei operaţiunilor de depunere şi plasare a mijloacelor
băneşti temporar libere la termen sau la vedere în conformitate cu legislaţia în vigoare.
8.2. Gestionarea conturilor bancare
 Operaţiunile în conturi la instituţii financiare reprezintă:
- deschiderea conturilor la bănci şi la alte instituţii
- derularea operaţiunilor prin aceste conturi.
- închiderea conturilor la bănci şi la alte instituţii.
 Documentele necesare pentru deschiderea contului se prezintă la bancă de către:
 una din persoanele cu drept de semnătură, sau o altă persoană împuternicită
(persoane juridice).
 individual sau de către persoana împuternicită (persoane fizice).
La primirea documentelor persoana responsabilă a băncii este obligată:
 să compare datele din copiile documentelor prezentate, cu originalul şi să aplice
pe fiecare copie menţiunea „Copia corespunde originalului”, data, numele şi prenumele,
precum şi semnătura sa;
 să identifice persoana care prezintă documentele cu datele din copia actului de
identitate și datele din actul original ;
 să restituie originalele documentelor persoanei care le-a prezentat;
 să prezinte setul de documente necesar pentru deschiderea contului spre
examinare şi luarea deciziei.
Relația între bancă și client privind deschiderea contului este următoarea:
 Legitimarea persoanelor care deschid contul;
 Depunerea setului de documente autentificate notarial;
 Convenirea asupra modului de acceptare a operațiunilor efectuate de bancă și a
persoanelor care au dreptul să confirme acceptul;
 Încheierea acordului între bancă și client, sub forma unui contract în care se
stipulează drepturile și obligațiile titularului de cont și ale băncii.
Datele despre conturile deschise titularilor de conturi se înscriu Registrul conturilor
analitice deschise la bancă, care cuprinde:
 denumirea titularului de cont;
 denumirea contului;
 numărul contului analitic;
 data deschiderii, modificării şi închiderii contului;
 codul fiscal;
 data eliberării certificatului de luare la evidenţă a contului bancar;
 alte date, la decizia băncii.
 Inchiderea conturilor se face din dispozitia clienților, din actul de voință al băncii
sau din motive independente de voința părților.
 Dacă închiderea este la inițiativa clientului, banca solicită restituirea carnetului
de cecuri, stabilește fondurile disponibile pentru asigurarea plății, iar soldul rămas îl restituie
clientului în numerar sau prin transfer.
  Motivele trebuie analizate cu atenție, dacă se referă la calitatea produselor și
serviciilor băncii pentru luarea măsurilor care se impun.
Inchiderea contului din actul de voință al băncii poate avea loc în următoarele situații:
 contul a devenit inactiv o perioadă lungă de timp (> 6 luni), iar suma se trece
într-un cont intern inactiv la dispoziția clientului;
 folosirea defectuoasă a contului, banca înștiințează clientul de decizia luată și
sistează orice operațiune nouă;
 motive independente de voința părților, ca falimentul unei firme, pe baza
înștiințării de la instanța de judecată, iar soldul creditor rămas după stingerea obligațiilor
rămâne la dispoziția instanței;
 iresponsabilitate psihică pe baza declarației autorităților medicale contul se
“îngheață” și se desemnează o persoană care să dispună de cont;
 deces, contul se închide, orice plată aflată în circuit se respinge, iar sumele din
cont vor fi eliberate ulterior moștenitorilor legali.
8.3. Metode de operare în conturi curente
 In bancă în cadrul relațiilor cu clienții apare problema stabilirii modului în care
se va duce evidența rezultatului operațiunii efectuate de către titular în contul său curent și
determinarea soldului față de care se va calcula dobânda.
 Teoretic se cunosc 3 metode de evidență a operațiunilor în cont curent
Metoda directă
 Operațiunile se înregistrează în ordine cronologică în partidă dublă;
 Prin contract se stabilește data de închidere a contului (perioada);
 Pentru fiecare operațiune înregistrată se calculează dobânda;
 La fiecare perioadă se stabilește soldul operațiunilor și soldul dobânzilor.
Metoda indirectă
 Operațiunile se înregistrează în ordine cronologică în partidă dublă
 Inițial se stabilesc dobânzi pentru perioadă fictivă calculată de la data
operațiunii pînă la data efectuării operațiunilor în cont;
 La închiderea operațiunii se stabilește dobânda totală;
 Se determină dobânda achitată clientului ca diferența dintre dobânda totală
calculată și dobânda fictivă.
Metoda în scară
 Operațiunile se înregistrează în ordine cronologică în partidă simplă;
 Stabilirea la fiecare operație a soldului propriu-zis al contului;
  Calcularea la fiecare operație a dobânzilor aferente soldului respectiv pe
perioada în care a existat.
8.4. Suspendarea operaţiunilor, sechestrarea şi perceperea în mod incontestabil a
mijloacelor băneşti din conturile bancare
 Suspendarea operaţiunilor din conturile bancare se efectuează de către organele
abilitate prin lege cu acest drept şi are ca scop limitarea dreptului de a folosi mijloacele
băneşti care se află şi se vor depune la conturile bancare, cu excepţia celor de împrumut şi
provizorii, ale persoanelor fizice care nu sunt subiecţi ai activităţii de întreprinzător.
 Organele abilitate prin lege cu dreptul de suspendare a operaţiunilor din
conturile bancare emit documente de suspendare (dispoziţii, ordonanţe etc.) pe care le
prezintă prin intermediul reprezentanţilor lor sau prin intermediul oficiilor poştale băncilor în
care contribuabilii şi alte persoane asupra cărora poate fi aplicată procedura de suspendare
au deschise conturi bancare.
La primirea spre executare a documentului de suspendare banca este obligată:
a) să înregistreze documentul de suspendare în conformitate cu procedurile interne
ale băncii;
b) să sisteze operaţiunile în conturile bancare în conformitate cu prevederile
documentului de suspendare;
c) să informeze organul care a emis documentul de suspendare privind disponibilul
de mijloace băneşti în conturi.
 Sechestrarea mijloacelor băneşti din conturile bancare se efectuează de către
organele abilitate prin lege cu acest drept în vederea asigurării executării documentelor
executorii.
 Organele abilitate prin lege cu dreptul de sechestrare a mijloacelor băneşti din
conturile bancare emit documente executorii (încheieri, decizii, hotărîri, ordonanţe etc.) pe
care le prezintă prin intermediul reprezentanţilor săi sau prin intermediul oficiilor poştale
băncilor în care debitorii au deschise conturi bancare.
La primirea spre executare a documentului executoriu banca este obligată:
 să înregistreze documentul executoriu în conformitate cu procedurile interne ale
băncii;
 să aplice sechestru pe sumele indicate în documentul executoriu;
 să aplice pe copia documentului executoriu al organului care l-a emis, data şi
ora primirii spre executare a acestuia.
Perceperea în mod incontestabil a mijloacelor băneşti din conturile bancare se
efectuează de către bancă în baza ordinului incaso emis de către persoana abilitată prin
lege cu acest drept
Ordinul incaso se emite în limba de stat şi se înaintează atît la contul deschis în lei
moldoveneşti cît şi la contul deschis în valută străină, în dependenţă de contul şi valuta
indicată în ordinul incaso.
 Ordinul incaso se emite:
a) în două exemplare - în cazul în care emitentul ordinului incaso este în calitate de
beneficiar;
b) în trei exemplare - în cazul în care emitentul este împuternicit prin lege cu
dreptul de a emite ordin incaso în numele unei terţe persoane.
Banca plătitoare acceptă spre executare ordinul incaso, dacă sunt respectate
următoarele condiţii:
 este emis de către persoana abilitată prin lege;
 este întocmit în conformitate cu prevederile Regulamentului;
 ordinul incaso este însoţit de originalul documentului executoriu;
 informaţia din documentul executoriu corespunde cu informaţia indicată in
ordinul incaso;
 pe ordinul incaso sunt aplicate semnătura şi amprenta ştampilei băncii în care
se deserveşte emitentul;
 mijloacele băneşti în cont sunt suficiente pentru executarea totală sau parţială a
sumei înscrise în ordinul incaso şi disponibile pentru a fi utilizate;
Ordinul incaso se transmite cu suma totală sau parţială în aceeaşi zi:
 prin intermediul sistemului automatizat de plăţi interbancare în adresa băncii
beneficiare;
 prin sistemul intern al băncii în adresa beneficiarului, în cazul în care plătitorul
şi beneficiarul se deservesc în aceeaşi bancă;
 prin alt sistem utilizat de bancă, în cazul transferului în valută străină.
Tema 9. Operaţiunile băncilor comerciale în valută.
9.1. Conturi în valută şi operaţiuni pe piaţa valutară.
Gestionarea operaţiunilor în valută sunt reglementate de BNM prin acte normative:
 Regulamentul privind reglementarea valutară pe teritoriul RM,
 Normele privind organizarea şi funcţionarea pe teritoriul RM a caselor de
schimb valutar şi a punctelor de schimb din hoteluri,
 Instrucţiunile privind ordinea acordării creditelor în valută străină,
 Regulamentul privind poziţia valutară deschisă a băncilor comerciale, etc.
Conturile în valută pot fi :
 curente sau de depozit
 deschise persoanelor fizice sau juridice rezidente şi nerezidente.
  Principalii operatori pe pieţele valutare sunt:
 băncile,
 bursele de valori
 casele de schimb valutar.
Operaţiunile valutare dintre rezidenţi şi nerezidenţi pot fi :
 curente, constau în cumpărarea şi vînzarea de valute, îndeosebi convertibile.
 de capital, operaţiuni valutare care decurg din operaţiunile aferente investiţiilor
străine directe, operaţiuni cu instrumente financiare şi credite comerciale.
Operaţiunile valutare pot fi:
 Operaţiuni la vedere (spot) în care vînzarea şi cumpărarea de valută au loc în
aceeaşi zi sau cel mult în 48 ore (momentul tranzacţiei coincide cu momentul stabilirii cursului
valutar al zilei).
Schimbul unei valute pe alta în care data încheierii contractului şi data executării coincid
reprezintă operaţiune today, iar operaţiunea la care data executării contractului se realizează
a doua zi (T+1) reprezintă operaţiune tomorow.
Operaţiuni la termen (forward) în care momentul încheierii tranzacţiei este diferit de
momentul efectuării, livrarea valutei şi achitarea se efectuează peste cîteva luni, la o dată
stabilită între părţi. Termenul acestor operaţiuni poate fi: 1, 2, 3, 6, 9 sau 12 luni.
 Arbitrajul valutar este o tranzacţie de vînzare şi de cumpărare de valute, în
general concomitent, cu scopul de a realiza profit sau de a echilibra cantitatea de valută
disponibilă.
Acesta poate fi:
 Speculativ
 Impus
Speculativ, are scopul obţinerii profitului care e posibil în 3 situaţii:
 din diferenţa de curs a aceloraşi valute concomitent pe pieţe diferite,
 din diferenţa cursurilor aceloraşi valute pe aceeaşi piaţă la momente diferite de
timp
 din diferenţa dintre două valute pe două pieţe diferite, în acelaşi timp sau la date
diferite.
Impus, este executat în momentul în care gestiunea disponibilului valutar al unei bănci
necesită luarea unor măsuri de echilibrare a poziţiilor valutare prin operaţiunea de vînzare-
cumpărare „forţată”.
Operaţiunile swap se efectuează între un client şi o bancă sau între două bănci şi se
caracterizează prin faptul că se încheie concomitent o tranzacţie la vedere şi una la termen
în altă valută.
 Opţiunile reprezintă instrumente financiare derivate, care pot fi folosite atît pentru
acoperirea riscurilor, cît şi pentru operaţiuni speculative.
Tranzacţiile comerciale internaţionale implică efectuarea transferurilor internaţionale,
care sunt:
 letric, constă în transmiterea materială a documentelor (ordin de plată
internaţional) printr-un anumit tip de transport de la o bancă la alta.
 telegrafic se realizează prin telex şi fax.
 electronic implică utilizarea internet-ului.
Modalităţi de plată întâlnite în practica bancară internaţională sunt:
1. Ordinul de plată, prin care un titular de cont dă ordin băncii sale să plătească o sumă
determinată în favoarea unui beneficiar pentru a acoperi o obligaţie bănească dintr-o
activitate economică.
Părţile implicate sunt:
1. ordonatorul,
2. beneficiarul,
3. banca ordonatoare,
4. banca plătitoare.
După modul transmiterii ordinului de plată el poate fi:
1. letric
2. telegrafic.
După cerinţele pentru efectuarea plăţii:
1. necondiţionate
2. condiţionate.
2. Incaso-ul documentar este modalitatea de plată prin care exportatorul (ordonatorul)
asumîndu-şi anumite riscuri, transmite băncii sale documentele de expediţie sau financiare cu
anumite instrucţiuni de încasare.
După documentele remise incasoul poate fi:
1. simplu,
2. documentar,
3. cu remitere de documente contra plată,
4. cu remitere de documente contra acceptare.
3. Acreditivul documentar asigură cel mai înalt grad de siguranţă, certitudine şi
urmărire reciprocă.
 Prin acreditivul documentar importatorul dă ordin băncii sale să deschidă acreditivul,
în urma căreia banca importatorului îşi asumă angajamentul să plătească ulterior
exportatorului prin banca acestuia o anumită sumă contra prezentării într-un anumit timp a
documentelor, care confirmă expedierea mărfurilor sau prestarea serviciilor conform
condiţiilor contractuale.
• După stabilitatea angajamentului asumat: revocabil sau irevocabil (confirmat sau
neconfirmat);
• După domiciliu sau origine: domiciliat la banca cumpărătorului sau la banca
vînzătorului ;
• După momentul plăţii: plătibil la vedere sau la termen;
• După clauzele speciale: utilizabil prin cambii, cu clauză roşie, revolving, transferabil,
de rambursare, etc
4. Garanţiile bancare sunt angajamentul scris asumat de o bancă în favoarea unei
persoane, denumită beneficiar, de a plăti acesteia o sumă de bani în condiţiile în care o altă
persoană, ordonatorul nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată printr-un contract faţă de
beneficiarul garanţiei.
 Garanţiile bancare sunt:
- pentru licitaţii de angajare,
- de bună execuţie,
- de restituire,
- de transfer valutar.
9.2. Credite în valută acordate de băncile comerciale.
 Creditele în valută sunt acordate din contul resurselor depozitare în valută ale
clienţilor şi liniile de credit acordate de către băncile din alte state şi instituţiile financiare de
creditare internaţionale.
 Creditele se acordă doar în valute liber convertibile
Beneficiari ai acestor credite pot fi:
 Băncile autorizate să desfăşoare activităţi financiare;
 Persoanele fizice şi juridice implicate în tranzacţii internaţionale sau operaţiuni
cu nerezidenţi;
 Persoanele fizice şi juridice implicate în proiecte de finanţare.
Elementele componente ale tehnicii de acordare a creditelor în valută sunt:
 Determinarea volumului resurselor de credit în valută, ce pot fi atrase de pe
piaţa naţională (din depozite în valută) sau externă (liniile de credit cu scop bine stabilit).
 Plafonul creditului, care depinde de:
- particularităţile tranzacţiei,
 - capacitatea de rambursare,
- rentabilitatea operaţiunilor de credit.
Termenul acordării sau rambursării creditului, care depind direct de raportul dintre
cererea şi oferta pe piaţa creditorului şi a debitorului şi capacitatea economico-financiară şi
nefinanciară a debitorului (capitalul debitorului, valoarea activelor, gestiune financiară
internă, activitatea agentului economic, conjunctura economică, etc.).
 Costul creditului, unde se apreciază fixarea dobânzii şi stabilirea primelor de
asigurare şi comisioanelor bancare.
 Rambursarea creditului, unde se specifică:
- perioada de graţie,
- perioada dintre prima şi ultima rată de rambursare,
- eşalonarea plăţilor, după timp şi valoare.
Riscul specific creditelor în valută este riscul valutar, care reprezintă consecinţă a
fluctuaţiilor valutare.
O modalitate importantă pentru reducerea efectelor negative ale riscurilor valutare
sunt clauzele contractuale, care se stabilesc în contractele de credit sau în convenţiile
internaţionale.
Posibilităţile de protecţie împotriva riscurilor pot fi divizate în două categorii:
 Măsuri de prevenire a riscurilor;
 Măsuri de lichidare a pierderilor înregistrate.
O problemă esenţială este accesul la creditul internaţional, care depinde de conjunctura
economică pe piaţa mondială şi condiţiile ce trebuie îndeplinite de solicitant.
Tema 10. Operaţiunile cu numerar în băncile comerciale.
10.1. Caracterisitici generale ale operațiunilor cu numerar în băncile comerciale.
Compartimentul casierie, include:
 tezaur – încăpere special amenajată destinată păstrării numerarului şi a altor
valori gestionate de bancă;
 casă de circulaţie – încăpere destinată efectuării operaţiunilor de retragere sau
depunere a numerarului şi a altor valori din/în tezaur;
 casă operaţională – încăpere destinată efectuării operaţiunilor de încasare și
eliberare a numerarului în monedă națională sau valută străină în relaţia cu clienţii băncii;
 birou pentru verificarea numerarului – încăpere adiacentă casei operaţionale,
destinată verificării numerarului de către clienţii băncii;
 birou pentru procesarea numerarului – încăpere destinată trierii, verificării şi
ambalării numerarului gestionat de bancă.
 Stabilirea amplasării, proiectarea, construcţia şi organizarea casieriei depind de
necesitatea:
 a) asigurării integrităţii numerarului şi a altor valori gestionate;
 b) creării condiţiilor necesare pentru efectuarea operaţiunilor cu numerar.
Este obligatorie dotarea casieriei cu echipament special care include, dar nu se limitează
la:
 sistemul de supraveghere video,
 sistemul de alarmă,
 sistemul control acces şi de prevenire a incendiului.
În conformitate cu procedurile interne elaborate de către bancă se organizează:
 activitatea privind operaţiunile cu numerar,
 gestionarea şi păstrarea numerarului şi a altor valori ale băncii,
 deţinerea şi păstrarea cheilor de la tezaur şi duplicatelor acestora,
 modul de deschidere şi închidere a tezaurului.
10.2. Conținutul operaţiunilor cu numerar în bănci
În funcţie de spectrul serviciilor prestate, banca este în drept să efectueze:
- încasări de numerar
- eliberări de numerar.
Încasările de numerar includ:
 depuneri în conturile entităţilor sau persoanelor fizice, deschise la bancă;
 încasări în numerar generate de activitatea băncii;
 încasări de numerar de la subdiviziunile aceleiaşi bănci;
 încasări de numerar de la altă bancă;
 retrageri de numerar de la BNM.
Eliberările de numerar includ:
 retrageri de numerar de către clienţii băncii;
 plăţi generate de activitatea băncii;
 eliberări de numerar între subdiviziunile aceleiaşi bănci;
 eliberări de numerar către altă bancă;
 depuneri de numerar la BNM.
Pentru efectuarea operaţiunilor cu numerar, banca, utilizează :
  ordin de încasare a numerarului este un document de casă care se utilizează la
încasarea numerarului;
 ordin de eliberare a numerarului este un document de casă care se utilizează la
eliberarea numerarului de către bancă.
Retragerea numerarului de către entităţi se efectuează în baza unei delegaţii, care
conţine următoarele elemente:
- denumirea și codul fiscal al băncii;
- denumirea și codul fiscal al entităţii;
- numărul contului entităţii;
- data retragerii numerarului;
- numele persoanei responsabile de retragere a numerarului;
- datele din actul de identitate;
- suma în cifre şi suma în litere;
- semnăturile persoanelor responsabile pentru emiterea delegaţiei;
- ştampila entităţii;
- numărul, data, luna şi anul emiterii documentului.
Condiții față de documentele utilizate:
 se întocmesc de către funcţionarul băncii
 se execută în ziua operaţională în care au fost emise.
 trebuie să fie întocmite în limba de stat.
 parametrii se stabilesc în funcţie de volumul de date incluse.
 se aplică amprenta ştampilei şi semnăturile persoanelor împuternicite ale băncii
10.3. Operaţiunile cu numerar ale băncilor în relaţia cu BNM
 În funcție de disponibilitatea excedentului sau în cazul insuficienței acestuia,
băncile pot depune sau retrage numerar la/de la BNM în baza Contractului privind
operațiunile cu numerar.
 Băncii îi aparţine prerogativa de stabilire a excedentului de numerar pentru
ziua următoare şi care poate fi oferit altor bănci sau depus la BNM.
 Banca are obligaţia de a transmite la BNM lista care include:
1. numele persoanelor desemnate pentru efectuarea operaţiunilor de retragere/
depunere a numerarului de la/la BNM,
2. datele unităţilor de transport ale băncii care vor fi implicate în transportarea
numerarului de la/ la BNM.
 Orice depunere de excedent de numerar la BNM se va efectua cu respectarea
următoarelor condiţii:
1. transmiterea unui Aviz privind disponibilitatea excedentului de numerar, în termen
limită de pînă la ora 15.00 zilei anterioare efectuării operaţiunii, indicînd:
- suma totală, divizată pe valori nominale,
- datele de identificare ale persoanelor responsabile de depunerea numerarului
- Datele de identificare a unităţilor de transport implicate în transportarea numerarului;
2. actualizarea Avizului, prin modificarea sumei declarate anterior pentru depunere, nu
mai tîrziu de termenul limită de timp stabilit;
3. modificarea datelor de identificare ale persoanelor sau unităţilor de transport, prin
expedierea unui mesaj, prin intermediul componentei de transport a SAPI, în intervalul de
timp 8.30 – 12.30 în ziua efectuării operaţiunii,
4. pentru efectuarea operaţiunii Banca Naţională va plasa pe pagina interbancară
informaţia privind disponibilul de numerar al Băncilor şi va asigura actualizarea acesteia în
corespundere cu informaţia recepţionată de la bănci.
Banca reglementează prin procedurile interne modalitatea de distribuire a excedentului
de numerar între sucursalele proprii, precum şi altor bănci sau sucursalelor acestora,
amplasate în aceeaşi localitate sau în localităţile din apropiere.
Orice retragere de numerar impune condiţii:
1. transmiterea la BNM, a unei cereri pentru retragerea de numerar, inclusiv a
bancnotelor şi monedelor comemorative şi jubiliare, în intervalul de timp 15.00 – 16.00 zilei
anterioare de retragere a numerarului, unde se indică:
 suma totală,
 structura pe valori nominale,
 tipul bancnotelor/monedelor,
 scopul utilizării numerarului,
 datele de identificare ale persoanelor şi unităţilor de transport implicate în
transportarea numerarului.
2. modificarea datelor de identificare ale persoanelor şi unităţilor de transport, cu
expedierea unui mesaj, în intervalul de timp 8.30 – 12.30, în ziua efectuării operaţiunii;
3. iniţierea de către Bancă, prin intermediul componentei de transport a SAPI, a unui
ordin de plată aferent operaţiunii de retragere de numerar şi decontarea acestuia, pînă la
prezentarea persoanelor responsabile de ridicarea numerarului, la BNM.
BNM poate satisface cererea total sau parţial, sau refuza, în funcţie de:
 posibilităţile de echilibrare a cererii de numerar cu ofertele băncilor pe piaţa
monetară de numerar,
 corespunderea operaţiunii de retragere obiectivului promovat de BNM,
  situaţia pe piaţa monetară,
 volumul banilor în circulaţie,
 volumul numerarului în casieriile băncilor,
 plafoanele trimestriale ale bazei monetare.
Rezultatul examinării cererii se comunică băncii solicitante nu mai tîrziu de ora 18.00 a
zilei în curs:
1. în cazul acceptării cererii printr-o Confirmare în care se va indica, după caz,
suma numerarului acceptat spre retragere, structura valorilor nominale şi timpul retragerii
numerarului de la BNM,
2. în cazul refuzului cererii - printr-un Aviz.
În funcţie de disponibilităţi, băncile pot depune la BNM:
 excedentul de numerar, cu putere circulatorie;
 numerarul clasat în categoria necorespunzător circulaţiei;
 numerarul retras din circulaţie fără putere circulatorie.
Depunerea de numerar cu putere circulatorie la BNM se efectuează numai în baza
Confirmării transmise de BNM.
Confirmările privind disponibilitatea de depunere a excedentului de numerar cu
putere circulatorie se iniţiază de sine stătător de către BNM în baza informaţiei transmise
de către bănci.
Depunerile de numerar clasat în categoria necorespunzător circulaţiei şi a celui retras
din circulaţie fără putere circulatorie se depun zilnic la BNM fără restricţii de ordin cantitativ
şi nominal.
Orice depunere de numerar necorespunzător circulaţiei, la BNM se va efectua prin:
1. transmiterea de către bancă a unui Aviz de depunere a numerarului necorespunzător
circulaţiei pînă la ora 16.00 zilei anterioare efectuării operaţiunii, indicînd:
 suma totală, divizată pe valori nominale,
 datele de identificare ale persoanelor responsabile de depunerea numerarului şi
unităţilor de transport implicate în transportarea numerarului;
2. modificarea datelor de identificare ale persoanelor responsabile de depunerea
numerarului şi/sau unităţilor de transport, se asigură de către bancă, cu expedierea unui
mesaj, în intervalul de timp 8.30 – 12.30, în ziua efectuării operaţiunii
3. BNM va iniţia nu mai tîrziu de ora 18.00, o Confirmare, cu indicarea timpului
depunerii numerarului necorespunzător circulaţiei şi a celui retras din circulaţie fără
putere circulatorie.
Excedentul de numerar depus la BNM se supune integral verificării.
 În cazul constatării unor diferenţe în minus şi a depistării falsurilor, BNM va întocmi şi
expedia băncilor procesele-verbale de constatare, în baza cărora Banca este obligată să
acopere diferenţele depistate.
Diferenţa depistată în plus, va fi transferată de către BNM, în contul de decontare al
Băncii, în baza procesului-verbal de constatare.
Comisioanele pentru operaţiunilor de retragere a numerarului:
1. Retragerea numerarului, cu solicitarea ridicării acestuia cu o zi înainte, pentru:
a) plata pensiilor, alocaţiilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor: 0,25 % din suma eliberată
achitat în ziua efectuării operaţiunii de retragere;
b) alte necesităţi ale Băncii: 0,5 % din suma eliberată achitat în ziua efectuării
operaţiunii de retragere
2. Retragerea numerarului, cu solicitarea ridicării acestuia în aceiaşi zi 3,5 % din suma
eliberată în ziua efectuării operaţiunii de retragere
3. Neridicarea în ziua stabilită a numerarului solicitat pentru retragere 2 % din suma
acceptată în ziua stabilită pentru efectuarea operaţiunii de retragere
10.4. Alte operațiuni cu numerar.
1. Verificarea autenticităţii şi calităţii bancnotelor şi monedelor metalice, în scopul
repunerii acestora în circulaţie sau retragerii în cazul în care au devenit necorespunzătoare
circulaţiei.
Se realizează de un echipament de procesare sau manual de către personalul calificat.
 Bancnotele şi monedele metalice considerate suspecte de a fi false se transmit
organelor competente.
 Verificarea calităţii bancnotelor şi monedelor metalice se realizează în
conformitate cu Standardele minime pentru verificarea calităţii bancnotelor şi monedelor
metalice în monedă naţională.
2. procesul de inventariere anuală a numerarului şi a altor valori din tezaurul BNM.
Pentru perioada derulării băncile licențiate își vor prognoza în prealabil excedentul
sau necesarul de numerar, şi vor apela la alte bănci licenţiate în vederea prestării
serviciilor aferente operațiunilor cu numerar.
3. Înregistrarea şi evidenţa numerarului suspect de a fi fals.
Datele privind bancnotele şi monedele metalice suspecte de a fi false sunt înregistrate în
Sistemul de evidenţă a falsurilor de monedă naţională.
Banca va afişa un Aviz la casa operaţională prin care va informa despre reţinerea
bancnotelor şi monedelor metalice suspecte de a fi false de la depunător şi eliberarea unui
document confirmativ.
Banca efectuează controale în cadrul subdiviziunilor subordonate cu scopul:
  determinării gradului de respectare şi executare a operaţiunilor cu numerar în
corespundere cu actele normative de domeniu,
 identificării şi prevenirii riscurilor de fraudă, în care pot fi implicaţi salariaţii
Băncii.