CAP. I.

ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA SISTEMULUI BANCAR

DIN ROMÂNIA

1.1. SISTEMUL BANCAR DIN ROMÂNIA

.
Sistemul bancar din România s-a constituit odată cu înfiinţarea Băncii
Naţionale a României (1880). Apoi au apărut bănci mari si mijlocii având
capitaluri importante si posibilităţile de obţinere a creditelor, atât de la B.N.R,
cât şi de la mari bănci din străinătate.
In perioada interbelică, sistemul bancar s-a dezvoltat ca urmare a
pătrunderii capitalului străin. Au apărut astfel Banca Italo - Română , Anglo –
Română, Franco – Romană , etc.
După al doilea război mondial au apărut bănci cu capital de stat care
mobilizau mijloacele băneşti disponibile din economia naţională şi le dirijau
sub formă de credite in sectoarele economiei la care erau arondate.
Structura sistemului bancar românesc înainte de 1990 era în mare
parte similar cu cea a celorlalte economii din Europa Centrală si de Est, totuşi
in anumite privinţe era mai rigidă şi a avut un rol pasiv în economie. Sistemul
bancar românesc dinainte de reformă consta din Banca Naţională a României,
care juca rolul atât de Bancă Centrală cât şi comercială şi din Băncile
specializate pentru investiţii , comerţ exterior, agricultură şi economii.
După 1990 sistemul bancar este considerat ca fiind cel mai fragil
mecanism al unei economii, în sensul că resimte cel mai puternic şocurile
induse în economie. Sistemul bancar românesc, deşi afectat de falimentul
câtorva bănci private, s-a dovedit a avea cea mai bună evoluţie, prestaţia
Băncii Naţionale influenţând hotărâtor atât băncile comerciale cât şi evoluţia
economiei în ansamblu . Reforma sistemului bancar românesc a început în
1991 prin crearea unui sistem pe două nivele, în care Banca Naţională îşi
pierde caracterul de bancă comercială (prin desprinderea din BNR a BCR) si,
domeniul se deschide noilor operatori bancari. In perioada scursă din 1990, în
pofida unor sincope ale câtorva bănci, receptate negativ de către populaţie,
sistemul bancar românesc este vizibil mai stabil şi mai bine reglementat decât
restul economiei în ansamblul prin: prezenţa unor bănci străine alături de
băncile cu capital mixt român-străin , cerinţe de capital minim stabilit de BNR,
crearea Bursei de Valori, reglementări prudenţiale cum ar fi maximul
împrumutului pe un singur client, plasamentele în societăţii nebancare,
cumpărarea pachetelor de acţiuni ce depăşesc 5 % din capital; asigurarea
depozitelor populaţiei la bănci, cerinţe de rezerve minime obligatorii,
constituirea fondului de rezervă şi a provizioanelor specifice de risc deductibile
fiscal, înfiinţarea sistemului de decontări interbancare prin intermediul Casei
de Compensaţie, reglementări în domeniul valutar.
Dubiile care au planat asupra modalităţii de acordare a creditelor de
către băncile comerciale au dus la perfecţionarea normelor de creditare a
societăţilor bancare, la scăderea riscului general de creditare în sistemul
bancar şi la apariţia unor fonduri specializate de garantare a creditelor. Ca
urmare a şocului resimţit de industria bancară românească în urma
dificultăţilor majore întâmpinate de unele bănci cauzate şi de retragerile
masive ale depozitelor populaţiei, Banca Naţională a instituit Fondul de
Garantare a Depozitelor Bancare, apariţia Legii nr. 83/1997 privind
privatizarea societăţilor comerciale bancare la care Statul este acţionar. Prin
intrarea in vigoare a Legii nr. 58/1998 – legea bancară şi a Legii nr. 101/1998
privind statutul Băncii Naţionale a României, cadrul legal privind autorizarea,
reglementarea şi supravegherea prudenţială a băncilor a fost lărgit şi
îmbunătăţit. Începând cu luna ianuarie 1998 realizarea obiectivelor de
supraveghere a fost facilitată de introducerea noului plan de conturi pentru
sistemul bancar 1998 – 1999 privatizarea primelor două bănci cu capital
majoritar de stat, prin achiziţionarea pachetului majoritar de către investitorii
străini. Crearea AVAB constituie premisele reducerii substanţiale a volumului
creditului restant din bilanţul băncilor, prin preluarea de către AVAB a unui
volum important de credite neperformante. Si după crearea sistemului pe două
nivele şi deschiderea domeniului noilor operatori, băncile specializate rămase
nu au fost reconfigurate, iar sistemul bancar românesc a fost dominat până în
1999 de cele cinci bănci de stat care iniţial aveau o poziţie de monopol în
sectoarele respective . Printre carenţele sistemului bancar
românesc se numărau :
- restructurarea inadecvată a băncilor comerciale româneşti;
- lipsa unui culturi adecvate în domeniu atât în rândul populaţiei cât şi
a personalului bancar;
- creditele neperformante şi legislaţia în curs de formare;
- conducerea corporatistă în formare la nivelul întregii economii.
Chiar dacă bilanţul băncilor pare sănătos în termenii contabili – aceasta
este în parte pentru că băncile au fost reţinute în extinderea creditului, alegând
să se concentreze mai curând pe venitul din comision, decât pe cel din rata
dobânzii.
Menţinerea distorsiunilor în sectorul real, fluctuaţiilor ratelor dobânzilor,
ale cursului de schimb al monedei naţionale, precum şi ale preţurilor de
consum şi-au pus amprenta asupra sectorului bancar, influenţând negativ
performanţele financiare ale băncilor şi indicatorii de prudenţă bancară în
sensul creşterii ponderii veniturilor nerealizate din dobânzi şi din influenţe de
curs valutar în totalul profitului brut.
Evoluţia de ansamblu a sistemului bancar nu poate fi detaşată de
situaţia generală a economiei naţionale care s-a confruntat cu disfuncţionalităţi
majore atât la nivel microeconomic, cât şi macroeconomic.
Începând cu anul 2000 apar primele realizări în sistemul bancar:
- continuarea procesului de restructurare şi privatizare;
- creşterea calităţii serviciilor prestate şi educarea populaţiei;
- stimularea atragerii economiilor agenţilor economici şi populaţiei în
sistemul bancar;
- modernizarea sistemului de plăţi prin dezvoltarea sistemului
electronic de plată;
- intensificarea operaţiunilor de piaţă de capital;
- dezvoltarea de instituţii financiare specializate pentru activităţi de
leasing, brokeraj, asigurări, investment banking, fonduri de investiţii,
fonduri de pensii.
1.2. TRANSFORMARI ÎN PRIVINŢA FUNCŢIILOR ŞI ROLULUI SISTEMULUI
BANCAR ROMÂNESC, FUNDAMENT AL ORGANIZĂRII SISTEMULUI
BANCAR DIN ROMÂNIA.

Conceptul de bancă poate fi definit, în esenţă, ca o instituţie care

mobilizează mijloace băneşti disponibile, finanţează şi creditează persoanele
fizice şi juridice, organizează şi efectuează decontările şi plăţile în cadrul
economiei naţionale şi în relaţiile cu celelalte state, în scopul obţinerii de profit.
Deşi, unii istorici afirmă existenţa unor instituţii de tip bancar încă din
antichitate, totuşi o mai largă recunoaştere în accepţiunea modernă a
conceptului amintit o au băncile italiene din epoca medievală – considerate
drept veritabilii precursori ai organizaţiilor moderne de profit. Dintre acestea s-
au remarcat băncile veneţiene, cele din Genova sau Florenţa. Acestora le-au
succedat băncile din Ţările de Jos şi Germania, cu legături ce ţineau de
economia nordului Europei.
În evoluţia acestor instituţii, tradiţia şi literatura de specialitate acordă un
loc important zarafului – preţuitor al monedelor şi intermediar al circulaţiei
monetare. Agenţii economici deţinători ai monedelor aveau în acestea un
sprijin important în desfăşurarea schimburilor şi în dezvoltarea economică,
însă utilizarea banilor se lovea şi de unele impedimente sau deficienţe.
In perioada contemporană, locul şi rolul extrem de complexe deţinute
de bănci în economie pot fi rezumate prin prezentarea funcţiilor principale ale
acestor instituţii :
a) funcţia de depozit, care constă în :
- efectuarea de operaţiuni de depozit la vedere şi la termen, în cont,
cu numerar şi cu titluri, constând în atragerea resurselor băneşti de
la persoanele fizice şi juridice, în vederea păstrării şi fructificării lor;
- efectuarea de operaţiuni de depozitare şi trezorerie pentru obiecte
de valoare aflate în proprietatea persoanelor fizice şi juridice;
b) funcţia de investiţii care constă în :
- acordarea de credite în lei şi în valută , persoanele fizice şi juridice
din ţară şi străinătate;
- participarea în calitate de acţionar la înfiinţarea unor instituţii
bancare sau nebancare în ţară sau în străinătate;
- achiziţionarea de active în nume propriu;
c) funcţia comercială, care constă în :
- realizarea de încasări şi plăţi, în valută şi în lei, generate de activităţi
de export, import, prestări – servicii, turism intern şi internaţional,
efectuarea de operaţiuni cu caracter financiar, necomercial şi alte
operaţiuni legate de încasări şi plăţi între persoane fizice şi juridice
din ţară şi străinătate;
- cumpără şi vinde, în ţară şi în străinătate, valută şi efecte de comerţ
exprimate în lei şi valută;
- efectuează operaţiuni de scontare şi re-scontare a efectelor de
comerţ;
- efectuează operaţiuni de schimb valutar şi operaţiuni de arbitrajare
pe pieţele monetare internaţionale, pe cont propriu sau în numele
clienţilor;
- participă la tranzacţii financiare externe de plăţi şi de credit, încheie
cu bănci şi instituţii financiare străine angajamente şi convenţii de
plată;
- cumpără şi vinde, în ţară şi străinătate, monede, aur şi metale
preţioase;
- emite efecte de comerţ (bilete la ordin, CEC-uri, cambii sau trate) în
favoarea unor beneficiari din ţară şi străinătate;
- efectuează operaţiuni de vânzare-cumpărare şi alte operaţiuni cu
titluri emise de stat;
- prestează servicii bancare, expertizare tehnică, economică şi
financiară a diferitelor proiecte, acordă consultanţă şi asistenţă în
probleme de gestiune financiară şi evaluare;
- organizează lansarea de obligaţiuni, asigură mobilizarea
împrumuturilor prin emisiunea de obligaţiuni, garantează emisiunea
şi plasează obligaţiunile pe piaţa secundară.
Din cele prezentate mai sus, se desprinde calitatea esenţială a
băncilor şi anume cea de principal intermediar în relaţia economii –
investiţii, relaţie hotărâtoare în creşterea economică. Instituţiile în cauză
creează premizele unei ample redistribuiri de capitaluri disponibile, a
căror vehiculare constituia privilegiul exclusiv, în structura sistemului
bancar în formare, al băncilor comerciale sau de depozit, iar mai apoi,
fiind realizată preponderent prin intermediul acestui tip de bănci.
Locul băncilor în economie este caracterizat de creaţia
monetară ca factor specific al funcţionalităţii acestor instituţii; acest
element definitor le dă posibilitatea de a pune în circulaţie creanţe
asupra lor înseşi, ceea ce sporeşte masa mijloacelor de plată şi volumul
circulaţiei monetare. Trăsătura semnificativă a acestor intermediari este
transformarea activelor nemonetare în monedă. Emisiunea de monedă,
funcţie iniţial deschisă tuturor băncilor şi restrânsă ulterior numai la
banca centrală, reprezintă forma principală a creaţiei monetare şi cadrul
primordial prin care are loc expasiunea masei monetare. Băncile
comerciale tipice îşi aduc şi ele un aport important la creaţia monetară,
transformând activele nemonetare (cambii, obligaţii), fără putere
liberatorie, în instrumente de plată. Înscrierea în conturile de la bancă a
creditelor acordate (fundamentate sau garantate pe active pe care le
monetizează) constituie momentul creaţiei unei monede adiţionale
specifice – moneda scripturală.
O dată cu începerea perioadei de tranziţie în 1990 şi cu
restructurarea economiei româneşti, s-a încercat în primul rând
revirimentul economic al sectorului bancar, considerându-se în mod
firesc că acesta trebuie să acţioneze ca un ,, vârf de lance,, în
înfăptuirea tranziţiei.
Pentru a creşte rolul băncilor în economia de piaţă, printre
primele sectoare restructurate se numără şi cel bancar. Această
restructurare a vizat următoarele aspecte :
- desfiinţarea monopolului statului asupra sectorului bancar;
- reorganizarea băncilor de stat ca societăţi pe acţiuni;
- capitalizarea băncilor;
- privatizarea băncilor de stat sau cu capital majoritar de stat;
- înfiinţarea unui număr foarte mare de bănci;
 - diversificarea tipurilor de bănci;
- diversificarea produselor şi serviciilor bancare;
- extinderea reţelei teritoriale;
- realizarea unui management performant, participativ şi efectiv;
- informatizarea bancară;
- deschiderea către colaborarea cu băncile străine;
- sprijinirea activităţii de investiţii şi de creditare, ca instrumente
majore ale construcţiei economiei de piaţă;
- perfecţionarea relaţiilor cu clienţii.
Desigur că unele din aceste obiective nu au fost realizate în totalitate,
dar au fost făcute unele progrese şi toţi factorii de răspundere (politici,
economici, specialişti, etc ) sunt de părere că rolul sectorului bancar va fi
hotărâtor pentru intrarea în economia de piaţ.
În ceea ce priveşte aderarea României la structurile economice şi
monetare internaţionale, criteriile de convergenţă stabilite în Tratatul de la
Maastricht pentru formarea Uniunii Monetare Europene implică respectarea
anumitor parametri macroeconomiei, ceea ce presupune adoptarea la nivel
naţional de natură financiară, fiscală si, mai ales, monetară. România trebuie
să procedeze la reformarea structurală, atât a economiei reale (prin
modificarea ponderii proprietăţii private în sensul creşterii ei, prin
redimensionarea ramurilor economiei naţionale, prin ajustări tehnice şi
tehnologice care să susţină produsele româneşti în competiţia de pe piaţa
comunitară), cât şi a normelor şi instrumentelor de factură legislativă, fiscală,
monetară, necesare pentru realizarea restructurării economiei.
Din cele prezentate, se observă că principalele funcţii ale sistemului
bancar sunt chiar cele două laturi ale intermedierii, respectiv mobilizarea
resurselor şi distribuirea creditelor, acestea fiind secondate îndeaproape de
calitatea de centru al efectuării plăţilor între titularii de cont (fapt ce permite
băncilor să controleze fluxurile circulaţiei monetare scripturale). Îndeplinirea
acestor prerogative presupune efectuarea unor operaţiuni specifice –
considerate şi reunite, după sensul lor, în active şi pasive.

1.3. OPERAŢIUNI ACTIVE ŞI PASIVE ALE BĂNCILOR COMERCIALE

Operaţiunile active ale băncilor comerciale se referă la angajarea
resurselor acestor instituţii în vederea realizării funcţiilor statutare şi a obţinerii
de profit. Operaţiunile active pot fi grupate, în principal, în :
- operaţiuni de creditare a firmelor;
- operaţiuni de creditare a persoanelor fizice;
- operaţiuni de plasament
Prima categorie de operaţiuni relevă o mare diversitate de tehnici de
creditare, adoptate în întâmpinarea cerinţelor întreprinderilor . Ele pot fi
clasificate, la rândul lor, în două mari subgrupe: creditarea necesităţilor de
capital fix şi creditarea cheltuielilor de exploatare.
Prin natura lor, nevoile principale de capital fix ale întreprinderilor sunt
acoperite prin intermediul pieţei de capital (utilizându-se emisiunea de acţiuni
si/ sau obligaţiuni). Firmele fac apel la bănci pentru creditarea mijloacelor fixe
(în general, echipamente) , însă băncile comerciale practică mai puţin acest
tip de operaţiuni, care sunt preferate cu precădere de către băncile de ramură,
băncile de credit pe termen mijlociu sau lung, societăţile financiare (cele de
leasing în principal) ş.a.m.d. A cestea din urmă sunt mai competente în
analiza utilităţii creditului din punct de vedere economic, neezitând să acorde
credite de acest gen care, în cea mai mare parte, nu sunt re-creditabile (adică
banca îşi asumă, până la scadenţă , riscul şi acoperirea cu resurse).
Intervenţiile mai restrânse ale băncilor comerciale, dacă există, vizează tocmai
credite re-creditabile, din considerente de precauţie.
Creditarea cheltuielilor de exploatare ale întreprinderilor poate fi
realizată în două moduri :
a) prin creditarea creanţelor comerciale ;
b) prin acordarea de credite de trezorerie
a) Creditarea creanţelor comerciale constă în preluarea de către bancă,
contra monedă, a creanţelor comerciale pe care întreprinderile furnizoare
le au asupra clienţilor lor. Dintre modalităţile de creditare în această
manieră, cele mai importante sunt : scontarea, pensiunea, împrumutul pe
efecte comerciale în gaj şi lombardarea.
a-1 ) Scontarea – ca formă de bază a operaţiunilor cambiale – este cea mai
veche tehnică şi este folosită ca atare. Ea reprezintă cesiunea cambiei către
un alt beneficiar în schimbul valorii actuale a acesteia ( calculată ca valoare
nominală din care este dedus scontul). Astfel precizăm doar că banca trebuie
sa selecteze atent cambiile pe care le scontează. Aceasta deoarece, devenind
beneficiară a cambie ( fie în mod definitiv, fie doar ca intermediar) , banca îşi
asumă în calitate de cosemnatară a cambiei, obligaţia de a plăti în caz de
necesitate (intervine riscul de a participa la acoperirea sumei de plată).
a-2 ) Pensiunea constă în preluarea de către bancă a cambiilor vândute de
beneficiar, cu condiţia răscumpărării lor de către acesta la termenele
convenite. Operaţiunile de acest tip se desfăşoară frecvent în relaţia cu mari
companii, dar, mai ales, între bănci. Efectele ce fac obiectul pensiunii rămân,
de regulă, la beneficiar, iar banca cumpărătoare primeşte angajamentul de
răscumpărare (emis de beneficiar) şi borderoul efectelor respective.
a-3) Împrumutul pe efecte comerciale în gaj se acordă în cazurile în care
banca apreciază pozitiv solvabilitatea beneficiarului de cambii, dar are reţineri
cu privire la capacitatea de plată a celorlalţi semnatari. Împrumutul acordat
acoperă, de regulă, parţial valoarea nominală a cambiilor depuse în gaj.

a-4) Lombardarea (împrumutul de gaj de efecte publice sau acţiuni). Extrem

de utilizate în Germania şi Marea Britanie, operaţiunile de lombard se
întâlnesc în cazul deţinătorilor de titluri care au nevoi temporare de bani.
Aceştia, preferând sa-şi menţină titlurile în proprietate (pentru a obţine în
continuare dobânzile, cupoanele sau dividendele aferente), recurg la
împrumuturi pe gaj şi renunţă astfel numai parţial la venitul realizat, prin plata
dobânzilor pentru creditul de care beneficiază. Volumul împrumuturilor
acordate nu acoperă decât o parte din valoarea titlurilor depuse în garanţie,
pentru a evita orice pierderi provenite din scăderea cursurilor. Din acest motiv,
împrumuturile pe gaj de efecte publice şi acţiuni au devenit o modalitate
preferată pentru obţinerea de resurse necesare finanţării speculaţiilor la bursă.
Asemănătoare prin obiect şi efect, operaţiunile de report reprezintă achiziţii ale
băncii de titluri (efecte publice sau acţiuni), cu obligaţia de răscumpărare, la
acelaşi curs, de către vânzător; aceste operaţiuni se desfăşoară pe termen
scurt ( de regulă, 15 zile).
b) Creditele de trezorerie sunt acordate pe termen scurt (în general, până
într-un an), având drept scop acoperirea necesităţilor monetare legate de
ciclul de fabricaţie şi de comercializare . Formele principale prin care se
poate beneficia de aceste credite sunt avansul în cont curent şi creditele
specializate.
b-1) Avansurile în cont curent (predominante în S.U.A. şi Marea Britanie) sunt
acordate de bancă prin plata C.E.C.-urilor emise de titularii de cont şi în cazul
în care aceştia nu au disponibilităţi în cadrul unei limite convenite/confirmate
(overdraft). Deşi,în principiu, creditul acordat este pe termen scurt, în fapt,
soldurile debitoare ale conturilor curente se menţin de-a lungul vremii, ceea ce
implică creditarea curentă , de către bancă, a activităţii întreprinderilor
respective. Se prefigurează astfel o modalitate de angajare în susţinere a
clienţilor corporatişti (şi nu numai), cu exceptare de la formele şi precauţiile
tradiţionale (temei material, utilizare, garanţie etc). Oscilarea soldului contului
curent, determinată de cash-flow-urile predominante ale întreprinderii,
conduce la ,, flotarea,, cuantumului creditului acordat; astfel, când încasările
firmei sunt mai substanţiale (avem intrări nete), creditul se restrânge (sau chiar
dispare) , şi vice-versa. Deci, în cadrul unei limite determinate utilizarea
efectivă a creditului variază, ceea ce înseamnă pentru întreprindere o
certitudine asiguratorie vis-a-vis de efectuarea plăţilor necesitate, dar
presupune, implicit, costuri reale privind dobânzile – funcţie de soldul efectiv al
contului şi de cuantumul creditului. În condiţiile speciale când banca urmăreşte
recreditarea acestor operaţiuni, ea va solicita beneficiarului bilete la ordin care
pot fi scontate; pentru permanetizare, biletele la ordin sunt reînnoibile, funcţie
de necesităţi.
b-2) Creditele specializate (ce pot fi mobilizate prin recreditare) sunt destinate
a acoperi o serie de necesităţi legate de desfăşurarea producţiei, dintre ele
distingându-se :
 Creditele de campanie, care au drept scop acoperirea cheltuielilor de
fabricaţie şi de stocare, pentru unităţi cu activitatea sezonieră din
agricultură şi alte domenii conexe (industria alimentară, îndeosebi), din
industria de confecţii şi încălţăminte , jucării, ş.a.m.d.)
 Creditele pentru stocuri, garantate prin warant, pentru acoperirea
mărfurilor susceptibile de a fi gajate , aflate în curs de transportare şi,în
general, depozitate în docuri sau vămi. Warantul permite recursul
cambial şi permite mobilizarea lui (dând băncii posibilitatea de a
recurge la recreditare), aspecte ce îl asimilează ca tipologie tratei.
 Creditele de prefinanţare, de acoperire a cheltuielilor pentru producţiile
de loturi destinate exportului sau pieţii publice (livrări pentru instituţii
publice, adjudecate prin licitaţie)
Operaţiunile de creditare a persoanelor fizice sunt axate, în principal, pe
creditul ipotecar (construcţia sau achiziţionarea de locuinţe), pe creditul de
consum (în cazul bunurilor de folosinţă îndelungată) şi pe creditarea
cheltuielilor curente. Vom dezvolta subiectul creditării cheltuielilor curente,
analizând împrumuturile personale şi cele pe baza cărţilor de credit. Primele
dintre ele, cu rate de rambursare lunare sau trimestriale, sunt acordate cu un
termen ce variază între 3 luni şi 2 ani şi într-un cuantum care să nu
depăşească veniturile titularului pe 3 luni; de asemenea, ele mai sunt
condiţionate de domicilierea la bancă a veniturilor debitorului. Împrumuturile
pe baza cărţilor de credit pot fi acordate :
  fie prin admiterea efectuării ulterioare a plăţilor scadente, funcţie
de cumpărături (pentru termene de 15 zile până la o lună), prin
amânarea sau întârzierea plăţilor oferindu-i-se titularului
posibilitatea unei echilibrări mai elastice a veniturilor familiale cu
cheltuielile;
 fie prin acordarea unui credit pe mai multe luni, obţinut din
achiziţia de mărfuri şi servicii cu ajutorul cărţilor de credit
Operaţiunile de plasament a resurselor băncilor în vederea obţinerii de
profituri, se referă, cu precădere, la achiziţia de efecte publice şi acţiuni. Legile
de organizare bancară din majoritatea ţărilor prevăd, ca modalitate obligatorie
de asigurare a lichidităţii, deţinerea de active uşor vandabile, de regulă bonuri
de tezaur, titluri ale împrumuturilor de stat, ş.a.m.d. O exagerare în această
direcţie poate produce fenomene de evicţiune (situaţie întâlnită şi în România
anilor 1997 – 2000), reducându-se astfel posibilităţile de creditare a economiei
reale. Stimularea vânzării şi achiziţiei bonurilor de tezaur de către bănci, prin
oferte avantajoase făcute de Banca Centrală (Open – Market), constituie una
din politicile monetare şi de credit utilizată frecvent în ultimii ani.
Operaţiunile pasive ale băncilor comerciale, ca operaţii de constituire
a resurselor, au ca obiect principal: atragerea depozitelor , re-scontul
împreună cu operaţiunile similare şi capitalul propriu.
Una din principalele funcţii ale băncilor în general şi ale băncilor
comerciale în special este, după cum am mai precizat, constituirea şi utilizarea
depozitelor bancare. Prin dubla ipostază a depozitelor – cea de obligaţie a
băncilor faţă de depunători şi cea de creanţă a acestora faţă de bancă – ni se
prezintă esenţa acestora, şi anume formă de existentă a banilor scripturali
(bani de cont) ce exprimă mobilizarea capitalurilor şi economiilor temporar
disponibile. De natura şi termenul acestor depozite şi modul în care banca va
valorifica aceste resurse de creditare.
Astfel, depozitele la vedere sunt caracterizate prin elasticitate, deoarece
titularii pot dispune în orice moment utilizarea lor pentru plăţile în cont sau
chiar şi le pot retrage. Cu toate acestea, practica şi experienţa au demonstrat
că, în mod normal (adică în cazul unui număr suficient de mare de deponenţi ,
de ponderi relativ apropriate şi care nu acţionează concertat/identic), aceste
depozite au un grad de stabilitate superior chiar depozitelor la termen – grad
concretizat în soldul mediu permanent (care exprimă posibilităţile de
fructificare a depozitelor, prin acordarea de credite de către bancă). Cu toate
că reprezintă cea mai stabilă resursă a băncilor comerciale, nu trebuie abuzat
de aceste depozite, ci trebuie operat de o manieră precaută, în măsură să
prevină dificultăţile generate de ritmuri şi volume neprevăzute ale retragerilor
din conturi. Depozitele la vedere prezintă mai multe forme de existenţă, însă
contul curent rămâne expresia caracteristică a acestor depozite. Această
formă specială de servire bancară vizează operaţiuni de casierie, iar
degrevarea titularului de cont curent de aceste atribuţii (care presupun eforturi
laborioase şi, implicit , costuri pentru bancă) constituie unul din motivele
bonificării reduse prin dobânzi (care, în unele cazuri, nici nu se acordă).
Ca un hibrid între depozitele la vedere şi cele la termen, conturile de
depozit sunt menite a fructifica economii pe un termen mai îndelungat. De aici
apar şi posibilităţile mai restrânse acordate titularilor de a efectua încasări ,
plăţi sau chiar retrageri.
 Depozitele la termen au ca principală formă de existenţă în cadrul
băncilor comerciale – conturile de depozit de investiţii , ce creează o bază
sigură de fructificare în procesul de creditare, pe termene corelate cu natura şi
durata acestor resurse. De asemenea, băncile comerciale deschid clienţilor
conturi de economii simple sau în anumite sisteme (scheme, programe), care
să asigure regularitate în procesul de economisire.
Rescontul presupune obţinerea de resurse noi prin cedarea portofoliului
de efecte comerciale (provenit din scontare) unei alte bănci, băncilor de scont
sau, de regulă , Băncii de Emisiune. În chiar ziua rescontării, banca de depozit
obţine un profit rezultat din diferenţa dintre dobânda la care se scontează (mai
mare) şi taxa scontului (dobânda practicată de Banca de Emisiune). Similare
sunt şi operaţiunile de lombardare, banca de depozit obţinând împrumuturi pe
termen scurt de la Banca Centrală prin garantarea acestora cu propriile
obligaţiuni şi bonuri de tezaur (efecte publice). Rescontul şi
lombardarea sunt operaţiuni concrete prin care are loc recreditarea – proces
complex, aflat într-o continuă evoluţie şi extindere. Operaţiunile de re-creditare
pot fi efectuate numai cu creanţe negociabile, re-creditabile sau agreate la
scontare (în principal , chiar de către Banca Centrală), adică tocmai acelea
care prezintă un grad de lichiditate substanţial. Restul creanţelor nu înseamnă
că nu sunt justificate economic, ci doar că au un pronunţat accent ,, personal,,
prin motivaţie sau modalitate de garantare. În cazul acestora din urmă, banca
ce a acordat creditul îşi va asuma până la capăt răspunderea şi efectul,
urmând să aştepte rambursarea la termenul stabilit.
Capitalul propriu şi fondurile de rezervă constituie din profitul brut au un
aport relativ redus în formarea resurselor de creditare a băncilor – intermediari
prin definiţie în reciclarea şi valorificarea capitalurilor. În marea lor majoritate
societăţi pe acţiuni, băncile îşi formează capitalul propriu prin emisiunea şi
subscrierea de acţiuni. Dar în formarea resurselor proprii, fondurile de rezervă
constituie treptat prin repartizarea profiturilor anuale ajung sa devanseze chiar
capitalul. Legislaţiile multor ţări îngăduie asemenea proporţii, dimensiunile
rezervelor fiind îndreptăţite prin varietatea şi periculozitatea riscurilor bancare.

CAP.II CREDITUL BANCAR PE TERMEN SCURT , MECANISM

ESENŢIAL PENTRU GESTIONAREA EFICIENTĂ A
RISCULUI ŞI A COSTULUI CREDITULUI BANCAR PE
TERMEN SCURT

2.1. Conţinutul şi funcţiile creditului bancar

Apariţia creditului este strâns legată de dezvoltarea producţiei şi
circulaţiei mărfurilor; evoluţia acestor fenomene a impus includerea schimbului
– şi, odată cu el, şi a creditului – în cadrul relaţiilor monetare. Creditul
reprezintă operaţiunea prin care o valoare de întrebuinţare actuală este cedată
(transmisă) de către un creditor (împrumutător sau investitor) unui debitor
(împrumutat) care se angajează să o returneze sub forma unor valori de primit
în viitor, în condiţiile stabilite în acordul de credit.
Termenul ,, credit,, îşi are originea în participiul trecut al verbului
latinesc ,,credere,, = a crede, mai exact ,, creditum,, = încredere în
promisiunea de rambursare a celui ce oferă bunuri, lucrări, servicii sau alte
valori în cel care se îndatorează. Limba română a consemnat acest cuvânt ca
neologism , el pătrunzând în vocabularul nostru abia în secolul al XVIII-lea prin
preluarea din limba franceză a substantivului ,,credit,, = încredere fermă
(confiance) din punct de vedere financiar.
Relaţiile de credit au existat şi în economiile premonetare, însă aşa cum
schimbul devine din ce în ce mai dependent de haina monetară (prin însăşi
scindarea sa în cele două acte – vânzarea şi cumpărarea ) aşa şi creditul este
tot mai greu de închipuit în lipsa banilor. Apărut din necesitatea stingerii
obligaţiilor dintre diferiţi agenţi economici, proces căruia moneda lichidă nu-i
putea face faţă, creditul constituie una din condiţiile desfăşurării oricărui
proces economic. Depăşind sfera proceselor economice interne, creditul a fost
extins treptat şi în relaţiile cu partenerii externi, fie ei simpli agenţi economici
sau chiar state. Astfel, creditul este văzut ca o pârghie economică
indispensabilă, este ca o forţă activă ce s-a concretizat în întreţinerea de relaţii
între furnizori şi cumpărători, în contribuţia la formarea de unităţi productive
sau în fructificarea acumulărilor băneşti.
Înainte de definirea creditului şi a funcţiilor sale, se impune realizarea
unei distincţii între finanţe, bani şi credit. Astfel, trebuie subliniat că, numai în
cadrul rotaţiei de ansamblu a capitalului, a mijloacelor materiale şi monetare ,
creditul se poate transforma fie în bani, fie în finanţe; în timp ce finanţele
presupun capitaluri deja formate care se acumulează, creditul reprezintă un
efect al proceselor economice în urma cărora apar capitaluri temporar
disponibile. În acest sens, creditul poate fi considerat o formă specială de
mişcare a valorilor: vânzare de mărfuri cu plata amânată sau cu transferarea
temporară de monedă cu titlu de împrumut . Intr-o formă extinsă creditul mai
poate fi identificat cu circulaţia capitalului de împrumut. Numeroasele
interpretări reducţioniste au furnizat o serie de accepţiuni de genul : creditul =
bani şi finanţe; creditul = împrumut ; creditul = pârghie; creditul = capital: etc.
Una din definiţiile demne de reţinut indică operaţiunea de creditare ca cedarea
unei sume de bani efectuată la un moment dat din partea unui subiect
economic, în folosinţa altui subiect economic, cu obligaţia pentru acesta din
urmă de a restitui mai târziu , la un termen fixat, suma primită plus o sumă de
bani care se cheamă interes sau dobândă (Victor Slănescu) .
Elementele comune care se găsesc însă în toate definiţiile date
creditului sunt următoarele:
- existenţa unor disponibilităţi la unii agenţi economici şi acceptarea
de a fi cedate (împrumutate) altor agenţi (debitori).
- pierderea temporară a unor drepturi de către cel care acordă
împrumutul (împrumutant) şi instituirea altor drepturi pentru cel
împrumutat;
- obligativitatea împrumutatului de a restitui împrumutul la un termen
numit scadenţă, însoţit în mod obligatoriu de dobândă.
Creditul bancar cuprinde o sferă largă de raporturi angajând modalităţi
diferite pe termen scurt şi pe termen lung şi mijlociu privind operaţiile bazate
pe înscrisuri sau fără , garantate sau negarantate în fiecare caz în parte sau în
cadrul unui acord general.
Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă
reciproce. Pe de o parte întreprinderile având conturi deschise la bănci,
formează depozite care pot fi folosite de către acestea, ca resurse. Pe de altă
parte băncile acordă credite întreprinderilor pentru nevoile lor de producţie
curente sau de recuperare ulterioară, pentru investiţii.
Creditul bancar realizează 3 funcţii :
- redistribuirea fondurilor disponibile
- emisiunea monetară
- reflectarea şi stimulare a eficienţei activităţilor agenţilor economici
Funcţia de redistribuire - Prin intermediul băncilor se mobilizează
disponibilităţi băneşti temporare existente la anumite categorii de agenţi
economici, populaţie, urmând a fi utilizate drept credite pe termen scurt pentru
acoperirea unor nevoi temporare la alţi agenţi economici. Funcţia redistributivă
a creditului nu poate pune în evidenţă dinamica masei monetare în circulaţie ,
întrucât în ea se regăseşte şi se reflectă doar înlocuirea monedei pasive cu
moneda activă, cantitatea rămânând aceeaşi, aşa cum schimbând poziţia
clepsidrei, cantitatea de nisip cuprinsă în ea rămâne neschimbată.
Funcţia de emisiune – Indiciul funcţiei de emisiune este crearea de noi
mijloace de plată în economie, a unei mase monetare suplimentare.
Emisiunea monetară nu poate fi arbitrară ci ea trebuie corelată cu realităţile
economiei. Atât supracreditarea cât şi sub-creditarea au efecte perturbatoare
pentru economie. Supracreditarea conduce la onorarea unei cereri monetare
neacoperite prin mărfuri şi servicii, cerere ce exercită presiune asupra
preţurilor. Subcreditarea expresiei a insuficienţei aprovizionării cu bani a
economiei frânează activitatea economică, creează dificultăţi în finanţarea
curentă a activităţii de producţie şi conduce la proliferarea plăţilor restante.
Funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei activităţii agenţilor
economici. - Eficienţa economică cu care lucrează întreprinderile se reflectă
sensibil în situaţia lor financiară, iar aceasta din urmă în volumul fondurilor
utilizate pentru un nivel dat de activitate şi în gradul de asigurare a capacităţii
de plată. Se poate considera că acţionează o lege obiectivă a raportului invers
între eficienţa în activitatea economică şi necesarul de fonduri. Ca urmare, cu
cât eficienţa economică a unei activităţi date este mai ridicată cu atât
necesarul de fonduri este mai redus. Creditul nu este doar un seismograf al
eficienţei economice ci şi un instrument de influenţare în direcţia stimulării
activităţii calitativ superioare.
2.2. Credite bancare pe termen scurt
După termenele pentru care se acordă creditele pot fi clasificate în :
• credite pe termen scurt până la 12 luni care se folosesc pentru
activitatea economică curentă;
• credite pe termen mediu până la 5 ani;
• credite pe termen lung, peste 5 ani care se utilizează îndeosebi pentru
investiţii
Credite bancare pe termen scurt se acordă de bănci până la 12 luni
pentru agenţii economici înscrişi în Registrul Comerţului, care prezintă garanţii
ferme, au cont în bancă şi lucrează rentabil.
Atât la acordare cât şi pentru întreaga perioadă de utilizare, debitorii
trebuie să garanteze creditele cu valori materiale şi resurse financiare
prevăzute a se realiza în sumă cel puţin egală cu creditul primit. Existenţa
garanţiei constituie pentru bancă o certitudine că îşi va putea recupera sumele
împrumutate în cazul nerambursării la termen a creditului.
Pentru întreprinderile private mici, creditele se garantează cu întreg
patrimoniul existent. Valoarea garanţiilor trebuie să fie cu 20 % mai mare
decât creditul acordat. În caz de nevoie se poate apela şi la giranţi,
reprezentând terţe persoane care se oferă să garanteze cu averea şi veniturile
lor pentru eventualitatea că la scadenţă debitorul nu poate rambursa creditul.
Termenele de rambursare se înscriu drept clauze în contractul de
credit, după negocierea lor prealabilă. Pentru creditele nerambursate la
termen banca este în drept să aplice dobânzi majorate şi în caz extrem să
treacă la recuperarea creditelor din garanţiile constituite sau să se îndrepte,
pentru recuperare, asupra giranţilor.

2.2.1. – CREDITELE DE TREZORERIE

Creditele de trezorerie sunt credite deschise de bancă în funcţie de
situaţia trezorerie întreprinderii (deficit sau excedent) fără nici o legătură cu
alte creanţe sau alte operaţiuni.
Astfel de credite pe termen scurt se acordă în cazul deficitului de
trezorerie, fără alte garanţii deosebite, în vederea acoperirii plăţilor curente.
Creditele de trezorerie se împart în :
a) credite pentru facilităţi de casă;
b) credite sezoniere;
c) credite de legătură;
d) credite pe termen foarte scurt;
e) credite pentru mobilizarea efectelor financiare
a) Creditele pentru facilităţi de casă – se acordă regulat pentru plăţi de
salarii, furnizori pe un termen, variind de la câteva zile la câteva luni.
b) Creditele sezoniere – pot fi acordate nu numai întreprinderilor agricole, ci
şi altor întreprinderi care lucrează sezonier şi înregistrează decalaj în timp
între încasări şi cheltuieli

c) Creditele de legătură – se mai numesc credite legate de o anumită

operaţiune financiară sau credite de sudură. Ele apar în situaţia când
întreprinderea resimte necesităţi de fonduri cu caracter permanent.
Creditele de legătură servesc până la obţinerea capitalului permanent care
finanţează nevoi permanente.
d) Creditele pe termen foarte scurt (SPOT) – se acordă de la o zi la alta
marilor întreprinderi, din disponibilităţi zilnice de numerar ale băncii.
Creditul SPOT nu presupune o aprobare scrisă sau orală a băncii şi nici
stabilirea prealabilă a unui plafon.
e) Credite pentru mobilizarea efectelor financiare – sunt credite generale,
nu comportă garanţii deosebite

2.2.2. CREDITELE DE MOBILIZARE pot fi :

• credite de scont;
• credite pentru mobilizarea creanţelor comerciale;
• credite pentru mobilizarea creanţelor asupra clienţilor externi;
• vânzarea creanţelor către instituţii specializate;
• credite pe stocuri
Creditul de scont - Scontarea tratelor de către bănci reprezintă
achiziţionarea acestora în schimbul unei taxe de scont. Spre deosebire de
creditele generale, creditul de scont este rambursat ca urmare a derulării unei
anumite operaţiuni comerciale din care banca îşi asigură recuperarea
creditului.
 Creditul pentru mobilizarea creanţelor comerciale – permite
scontarea nu numai a creanţelor individuale, ci gruparea mai multora la un loc
după criteriul timpului în care au fost emise, urmând să se tragă după ele un
singur bilet la ordin în vederea prezentării lui la scontare. Creditul pentru
mobilizare creanţelor comerciale are rolul de atenua carenţelor creditului de
scont unde fiecare efect face obiectul unor operaţii independente. Acest tip de
credit se foloseşte în relaţiile băncii cu clienţi buni întrucât presupune un risc
mai mare decât în cazul creditului de scont.
Creditul pentru mobilizarea creanţelor asupra clienţilor din
străinătate – Pentru a favoriza exportul, banca centrală foloseşte o procedură
de mobilizare a creanţelor asupra partenerilor străini, stimulând băncile
comerciale să o utilizeze prin faptul că este de acord să resconteze aceste
creanţe în condiţii relativ avantajoase pentru acestea.

Vânzarea creanţelor către societăţile specializate – Această

operaţiune nu reprezintă un credit propriu-zis ci o vânzare-cumpărare de
creanţe cu riscurile corespunzătoare. In ţările unde se foloseşte, operaţiunea
se numeşte ,, factoring,, sau ,, l’affecturage,, .
Creditele pe stocuri – sunt credite pe termen scurt, garantate cu
anumite stocuri de mărfuri

2.2.3. – CREDITELE DE PREFINANŢARE

Creditul de finanţare a lucrărilor publice. Pentru a acoperi temporar
necesităţile de plată ale întreprinzătorilor, anumite instituţii financiare îşi
propun ca scop să finanţeze cheltuielile aferente până în momentul încasării
contravalorii lor de la buget.
Creditul pentru prefinanţare exporturilor urmăreşte încurajarea
exporturilor ce se fac cu comandă fermă sau fără comandă fermă: credit-
cumpărător, credit-furnizor, etc.
Obligaţiuni pe cauţiune – Astfel de credite pot fi acordate
întreprinzătorilor de către administraţia fiscală, care joacă rolul de bancher,
sub forma amânărilor de la plata obligaţiunilor fiscale (taxe vamale, TVA, etc).

2.3. COSTUL CREDITULUI BANCAR PE TERMEN SCURT

Costul creditului pe termen scurt nu se limitează la rata dobânzii, deşi
aceasta reprezintă elementul principal, ci trebuie să fie luate în considerare şi
diverse comisioane şi taxe percepute de bănci în funcţie de :
• rata dobânzii practicată pe piaţa monetară;
• riscul bancar şi calitatea garanţiilor oferite de debitori;
• posibilităţile de refinanţare ale băncilor
Comisioanele bancare pot fi legate de natura creditului însuşi sau de
diverse servicii făcute de banca debitorilor. Astfel, pot fi cerute comisioane
pentru confirmarea scrisă a creditului deschis în contul curent, comisioane de
mişcare sau de cont curent.
Costul total al creditului pe termen scurt se majorează şi cu un anumit
număr de zile în plus faţa de termenul creditului, numite zile-valoroase pentru
care banca calculează remuneraţia sa.
 DETERMINAREA SUMEI DOBANZII
In general suma dobânzii D de bază plătită de beneficiarii de credite
este direct proporţională cu volumul creditului C, rata dobânzii d şi timpul de
folosire a creditului t :

Cxdxt
D= ------------- x 360
100

În condiţiile unui anumit nivel al dobânzii , suma acesteia creşte

proporţional cu volumul creditelor şi cu durata de folosire a acestora, astfel
încât unităţile trebuie să folosească un volum cât mai redus de credite şi pe
perioade cât mai scăzute posibil, imprimând o viteză de rotaţie accelerată
activelor circulante.
La creditele pe termen scurt se foloseşte calculul dobânzii simple, ceea
ce înseamnă că suma dobânzii nu se adaugă la capital pentru a aduce ea
însăşi dobândă.
Pentru anumite contracte de credit pe termen scurt se aplică dobânda
antecalculata, adică suma ei se varsă, împreună cu rambursarea creditului, la
sfârşitul anului sau al contractului.
La numeroase categorii de credite pe termen scurt se aplică dobânda
antecalculată, adică volumul său se determină şi se reţine de bancă la
începutul contractului de credit; reţinerea ei încă de la început din volumul
creditului aprobat face ca debitorul să primească un credit efectiv mai mic
decât cel aprobat. În aceste condiţii rata efectivă a dobânzii este diferită de
rata nominală a dobânzii.
Sub aspectele stabilităţii, dobânda poate fi fixă, atunci când nivelul ei
nu se modifică pentru toată perioada de creditare şi variabilă, care se
modifică anual sau chiar la intervale mai scurte (3 luni) ca măsură de protecţie
a creditorului sau debitorului împotriva pierderilor ce ar putea rezulta din
caracterul rigid al nivelului dobânzii pentru o perioadă de timp îndelungată.
2.4. RISCUL IN ACTIVITATEA BANCARA
Noţiunea de risc poate fi definit ca un angajament care poartă o
incertitudine datorită probabilităţii de câştig sau pierderi. Etimologic termenul
provine din latinescul ,,re-secore,, care înseamnă ruptură într-un echilibru.
In activitatea bancară asumarea riscurilor poate fi cercetată pentru
posibilele sale avantaje viitoare, cum este cazul operaţiunilor speculative pe
pieţele financiare sau de schimb dar şi a posibilelor pierderi imprevizibile. In
general asumarea riscurilor este legată de funcţia de bază pe care o au
băncile în economie şi anume funcţia de investiţii.
Cum riscul este un atribut general al investiţilor, asumarea acestuia
devine inevitabilă şi justifică existenţa băncilor. Resursele împrumutate de
bănci - care sunt un multiplu substanţial al propriului capital – sunt aşadar
investite, iar recuperarea cu întârziere a acestora poate provoca o serie de
dezechilibre la nivelul băncii care poate îmbrăca forme diferite ce se pot
alimenta reciproc.
Perioada actuală este denumită ,,era managementului de risc,, în
domeniul bancar, iar gestiunea riscului constituie o sarcină extrem de
 complexă şi importantă a managementului bancar, căci de obicei asumarea
unor riscuri atrage după sine şi câştiguri mai mari.
Literatura de specialitate clasifică riscurile specifice activităţii bancare în
trei categorii :
• riscuri financiare;
• riscuri comerciale;
• riscuri de mediu
• Riscurile financiare – sunt strict legate de structura bilanţului contabil al
băncii. Aceste riscuri sunt singurele care pot fi generate, gestionate ,
amplificate sau eliminate de către managementul bancar; de aceea cele mai
multe dintre riscurile financiare fac obiectul unor reglementări bancare.
Formele pe care le pot îmbrăca aceste riscuri sunt:
- riscul pierderii de capital sau al insolvabilităţii;
- riscul imobilizării sau al lipsei de lichiditate;
- riscul modificării dobânzilor pentru resursele mobilizate;
- riscul eroziunii capitalul prin inflaţie;
- riscul repatrierii capitalului în condiţiile creditării externe (riscul
valutar şi riscul de ţară)
• Riscurile comerciale – sunt generate de inadaptabilitatea băncii la
noile servicii şi produce, ca urmare a unui slab serviciu de marketing şi
a unui anti-talent managerial pentru noile pieţe. Aceste riscuri se
prezintă sub următoarele trei forme :
- riscul de produs sau serviciu (este rezultatul unei evoluţii
nefavorabile a valorificării unui produs nou sau serviciu ca urmare a
inabilităţii băncii privind distribuirea produselor sale);
- riscul de piaţă (este efectul dependenţei de piaţă a băncii, iar
limitarea sa se poate realiza printr-o extindere pe cât mai multe
pieţe, rentabilitatea băncii nemaifiind astfel dependentă în
exclusivitate de evoluţia unei singure pieţe);
- riscul de imagine comercială (constă în percepţia negativă a unei
bănci de către clienţii ei,ca urmare a unei calităţi generale scăzute
de servire a acestora sau a tratării necorespunzătoare a
reclamaţiilor clienţilor, fapt ce poate culmina cu articole de presă în
defavoarea băncii.

• Riscurile de mediu – sunt riscuri asupra cărora banca fie nu are

control, fie are un control limitat. Formele sub care se manifestă aceste
riscuri sunt următoarele :
- riscul de deficit (produs prin fraudă comisă sau prin jaf);
- riscul economic (determinat de conjunctura economică la nivelul
naţional şi regional);
- riscul competiţional (general de similitudinea produselor şi serviciilor
oferite de celelalte bănci sau instituţii financiare);
- riscul de reglementare (are în vedere deciziile ce pot fi luate de
autorităţile bancare, de cele mai multe ori într-o manieră
nefavorabilă pentru bancă).

2.4.1. – RISCUL INSOLVABILITATII

Riscul neplăţii la scadenţă, risc al insolvabilităţii, se manifestă ca urmare
a neîndeplinirii contractului de credit de către client. Riscul de insolvabilitate
creste pe măsură ce dimensiunile creditului cresc. Mai mult, odată cu
creşterea volumului creditului cazurile de insolvabilitate cresc în proporţie
accelerată, expresie a faptului că majorarea proporţiilor creditului aduce în
rândul debitorului un număr mult mai mare de persoane, potenţial insolvabile.
Dimpotrivă, restrângerea creditului conduce la scăderea cazurilor de
insolvabilitate întrucât, în aceste împrejurări, în primul rând clienţii cu
solvabilitate îndoielnică sunt excluşi de la creditare.
Creşterea ratei dobânzii conduce la creşterea cazurilor de
insolvabilitate, întrucât, pe de o parte creşterea obligaţiilor debitorilor
majorează, în general, obligaţiile beneficiarilor de credite, iar pe de altă parte ,
că aceştia, clienţi apreciaţi ca riscanţi, au un regim de creditare specific cu
dobânzi mai ridicate.
In prevenirea şi evitarea insolvabilităţii se constituie măsuri la nivel
macroeconomic. Astfel, în fiecare ţară normele de funcţionare bancară
promovează protejarea deponenţilor, principali furnizori de resurse a băncilor,
prin impunerea unor reguli menite să imprime băncilor o anumită poziţie de
echilibru în relaţie cu clienţii.
Asemenea dispoziţii de reglementare cunoscute sub denumirea de
norme prudenţiale sunt :
• obligaţia unui capital minim;
• o anumită rată de acoperire a riscurilor, exprimată ca raport între
fondurile proprii nete şi creditele acordate, ponderate după gradul lor de
risc;
• o rată de diviziune a riscurilor care limitează, în funcţie de fondurile
proprii ale băncilor, dimensiunile creditului ce poate fi acordat unui
singur client, astfel încât falimentul unuia dintre clienţi să nu dăuneze,
esenţial, echilibrului băncii.
Dincolo de aceste normele generale, riscul insolvabilităţii trebuie să fie
luat în considerare în cadrul microeconomic al politicii de creditare pe care o
aplică, fiecare bancă, în sfera operaţiunilor sale de creditare, în raport de
clienţii săi.
Gradul de risc este diferit în funcţie de natura clientului, agent economic
sau persoană particulară, şi în funcţie de tipul creditului care, prin natura lui,
asigură garantarea sau implică un grad avansat de risc.
Prin natura lor creditele acordate persoanelor particulare au un grad
înalt de garantare. Astfel, creditele imobiliare, denumite şi ipotecare au, prin
ipotecă, un grad înalt de acoperire. Pentru întreprinderi, cunoaşterea
amănunţită a condiţiilor lor de funcţionare este în mod implicit şi obligatoriu
necesară ca o modalitate de prevenire elementară a riscurilor de
insolvabilitate. Analiza debitorului presupune o cunoaştere aprofundată a
situaţiei din sfera lui de activitate : tendinţa de dezvoltare , evoluţii
conjuncturale şi în mod deosebit trăsăturile caracteristice ale firmei, factorii de
creştere, evoluţia şi perspectivele desfacerii, evoluţia profitului, a fondului de
rulment, a soldului contului de la bancă, a indicatorilor de solvabilitate şi
lichiditate. De asemenea, un rol important îl joacă tipul de operaţiuni creditate.
2.4.2. – RISCUL LIPSEI DE LICHIDITĂTI
Lichiditatea este posibilitatea de a asigura în orice moment efectuarea
plăţilor cerute de creditorii săi. Aceasta înseamnă pentru bănci, plăţi directe
către clienţi, în numerar, sau plăţi dispuse de clienţi în favoarea altor bănci
către alte firme care au conturi deschise la alte bănci.
 In mod obişnuit, prin operaţiile curente, banca primeşte fluxuri de
monedă centrală în mod automat, efect al serviciilor bancare desfăşurate de
clienţi :
a) prin operaţiunile de depuneri de numerar făcute de clienţi pentru
conturile lor, când acestea sunt preponderente faţă de solicitările clienţilor
de numerar din conturi. In acest caz, are loc pentru clienţi o conversiune a
monedei fiduciare în moneda scripturală bancară. Pentru bancă efectul
este de creştere a deţinerilor de monedă efectivă.
b) prin cedarea către alte bănci sau către organele de reglementare
valutară a deţinerilor în valută aflate în conturile sale (sau ale clienţilor,
când operaţiunea se efectuează de regulă la solicitarea acestora). In acest
caz are loc o alimentare a contului clientului, în timp ce banca înregistrează
o creştere a depozitelor în monedă centrală.
c) prin soldul favorabil la compensarea plăţilor interbancare (sold care
este determinat de volumul mai mare al încasărilor de la alte bănci pentru
conturile clienţilor, faţă de plăţile ordonate de clienţii băncii către alte
bănci). In toate aceste cazuri banca are asigurate premize favorabile
pentru lichiditate.
In situaţiile în care aceste condiţii nu sunt îndeplinite, banca trebuie să
apeleze la recreditare, respectiv să recurgă la formele obişnuite de recreditare
în relaţiile cu banca de emisiune sau să se angreneze ca solicitantă pe piaţa
interbancară.
Aceste credite conjuncturale vor însemna pentru bancă costuri pe care
aceasta trebuie să le acopere în condiţii în care banca militează pentru
profituri înalte şi deci pentru minimizare a cheltuielilor.
Asigurarea lichidităţii este o problemă de conjunctură, iar riscul lipsei de
lichiditate odată apărut, poate, de regulă, să fie rezolvat operativ solicitând
însă băncii un efort de costuri uneori ridicate.
Deci problema lipsei de lichidităţi nu se pune în sensul că nu ar fi
posibilă obţinerea lichidităţii, ci a preţului ei, a costului de obţinere a acestor
lichidităţi. Rezultă că băncile trebuie să studieze permanent gradul lor de
lichiditate folosind diferite procedee şi să fie astfel în măsură să evite creşterile
nejustificate de costuri, în condiţiile în care lichiditatea nu este asigurată sau
sub o altă expresie, să ţină seama de costurile determinate de asigurarea
lichidităţii atunci când alte interese (de regulă profiturile mari preconizate)
împing banca să încalce cerinţele lichidităţii.
Lipsa de lichiditate, deşi este aparent un element de conjunctură,
decurge dintr-o serie de corelaţii structurale ale resurselor şi plasamentelor
băncii.
2.4.3. – RISCUL DE TARA
Este un tip specific impus de operaţiuni financiar-bancare (credite,
garanţii, asigurări) cu operatori de peste hotare şi constă în probabilitatea
nerecuperării creanţelor de către banca creditoare. Noţiunea de risc de ţară nu
este recentă : ea a apărut în jurul anilor 1950 (odată cu desfiinţarea imperiilor
coloniale), căpătând consistenţă în ultimii ani, concomitent cu agravarea crizei
datoriei externe din anii 1980, ca o consecinţă a instabilităţii politice,
economice şi financiare din numeroase ţări . Riscul de ţară nu se utilizează
decât în relaţiile cu ţările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare. O definire
completă a riscului de ţară impune o abordare distinctă prin prisma factorilor
care-l determină, şi anume:
 1. Riscul de ţară versus riscul de credit
În timp ce în cazul primului tip de risc incapacitatea de a rambursa
creditul se datorează fie declanşării unor tulburări sociale (eventual războaie
civile sau schimbări bruşte de regim), fie unor catastrofe naturale (cutremure,
inundaţii, ş.a.m.d.) în cazul riscului de credit incapacitatea rambursării este
rezultatul exclusiv al degradării financiare a debitorului.
2. Riscul de ţară asociat riscului politic
Riscul politic (numit şi risc de suveranitate) este unul din factorii riscului
de ţară. Instabilitatea politică a unui stat, după amploarea sa, provoacă situaţii
cu diverse grade de gravitate pentru creditor :
 repunerea în discuţie sau renegocierea contractelor;
 limitarea sau interzicerea investiţiilor de capital;
 limitarea sau interzicerea investiţiilor străine;
 repudierea datoriei sau refuzul de plată (spre exemplu, în
1917, Rusia bolşevică nu a mai recunoscut datoriile şi
obligaţiile asumate de Imperiul Ţarist);
 naţionalizarea cu sau fără despăgubiri (in cazul României
postbelice, activele preluate de stat nu au fost însoţite de
despăgubiri)
Creanţele deţinute în aceste ţări instabile politic au un grad ridicat de
risc, care culminează cu anularea datoriilor faţă de străinătate de către
respectivele ţări.
3. Riscul de ţară asociat riscului economic
Riscul economic apare ca urmare a incapacităţii autorităţilor monetare
dintr-o ţară de a transfera creditorului străin dobânzile şi capitalul obţinut de
întreprinderile publice sau private. Acest risc contemporan, specific multor
state de pe toate meridianele Globului, este legat de situaţia economică şi
monetară a ţărilor debitoare, incapabile să asigure plata la timp a datoriilor.
Satisfacerea imediată a unor revendicări sociale printr-o atitudine populistă a
guvernanţilor poate conduce uneori la politici inflaţioniste sau chiar
naţionaliste, acestea din urmă provocând , pe lângă degradarea situaţiei
economice, şi o izolare faţă de exterior, în general, faţă de ţările puternic
dezvoltate, în special (este cazul guvernărilor Peron şi Garcia din Argentina,
respectiv Peru).
Riscul economic s-a amplificat începând cu 1973, când primul şoc
petrolier a obligat multe ţări în curs de dezvoltare să se îndatoreze pentru a
putea cumpăra materii prime şi energie. Acumularea acestor datorii (din care
60% erau credite bancare ) a condus multe ţări la ,, faliment ,, monetar. Ca
urmare a acestei situaţii dramatice, de la începutul anului 1980 s-a trecut la
aplicarea unor planuri de redresare a acestor ţări, susţinute de Fondul
Monetar Internaţional (F.M.I) , prin reeşalonare datoriilor.
Cei trei factori care determină riscul de ţară – riscul politic, riscul
economic şi riscul de credit – se intercondiţionează şi se presupun reciproc.
Instabilitatea politică se reflectă asupra situaţiei economice şi financiare de
ansamblu, având drept consecinţă amplificarea riscului de credit; în sens
invers; crizele economice provoacă deseori schimbări de regim politic, de aici
rezultând necesitatea unei abordări globale a riscului de ţară.
2.4.4 – RISCUL DE SCHIMB VALUTAR
Este expresia unor rezultate nefavorabile obţinute ca urmare a evoluţiei
ratelor de schimb. Variaţia rezultatelor este imputabilă atât indexării produselor
şi costurilor bancare în funcţie de cursul de schimb, cât şi modificări valorifice
a activelor şi pasivelor exprimate în devize.
Analiza riscului de schimb este un domeniu clasic al finanţelor
internaţionale , care, deşi a fost dezvoltată mai târziu, ea este utilizată în
prezent , atât de către întreprinderile non-financiare, cât şi de către instituţiile
financiar-bancare. Acestea din urmă, prin activităţile transfrontaliere
desfăşurate, prezintă concomitent riscuri de rată a dobânzilor exprimate în
diferite devize şi riscuri de schimb – ambele categorii de riscuri fiind însă
intens corelate. Problematica unei gestiuni activ-pasive multi-devize relevă
necesitatea unui management integrat al riscurilor de rată şi de schimb,
întrucât chiar şi unii factori cauzali ai acestora sunt comuni ambelor riscuri
(este vorba mai ales de factori de mediu precum schimbările normative şi de
reglementare, conjunctura economică internaţională sau crizele regionale).
In opinia lui Milan Kubr, cele mai importante componente ale riscului de
schimb sunt :
 Riscul de translatare – face referire la posibilitatea unor pierderi atunci
când activele, pasivele şi rezultatele unei filiale sunt ,, translatate,, din
valută străină în care se ţin evidenţele de către filială, în moneda naţională
a Centralei. Asemenea pierderi sunt ,, reale,, în măsura în care ele
influenţează negativ profitul pe ansamblu al Centralei. Dintr-un punct de
vedere, aceste pierderi nu sunt reale, dacă provin exclusiv dintr-o anumită
convenţie contabilă. După Milan Kubr, schimbarea bazei contabile poate
transforma o ,,pierdere,, de translatare într-un câştig de translatare. Pentru
o analiză pertinentă, trebuie să se cunoască regulile curente ale
autorităţilor fiscale din ţara filialei, precum şi gradul de libertate permis de
legislaţiile din ţara filialei şi ţara Centralei.
 Riscul de tranzacţie – apare ori de câte ori o bancă se angajează în
operaţiuni cu valute ce presupun schimbări în valoarea devizelor,
comparativ cu moneda locala a băncii. Riscul de tranzacţie este cu atât
mai mare cu cât instabilitatea monetară dintr-o ţară este mai mare.
Întotdeauna însă, datorită riscului de tranzacţie , un partener câştigă şi unul
pierde.
 Riscul economic este mai complex şi se referă la impactul schimbării
cursului valutar asupra profitabilităţii pe termen lung a băncii, neimplicând
efectele pe termen scurt ale unor operaţiuni izolate.
Analiza riscului de schimb presupune metode care nu se rezumă la
simpla analiză financiară şi de bilanţ. Aceasta vizează reducerea la minimum
a cheltuielilor sau pierderilor datorate variaţiilor cursului de schimb . Întrucât nu
toate activele sau pasivele sunt expuse în aceeaşi măsură la risc, se pune
problema stabilirii poziţiei de schimb pentru fiecare caz în parte : una este
situaţia creanţelor şi datoriilor pe termen scurt şi altfel se pune problema
riscului asociat datoriilor pe termen lung sau al activelor investite în
străinătate. Poziţia de schimb se stabileşte pe baza unor coeficienţi de risc
(aferenţi probabilităţilor sau gradului de expunere), ţinând-se cont de repartiţia
în timp, respectiv scadenţa creanţelor şi datoriilor. Acest indicator prezintă o
serie de variante – adaptate nevoilor curente de gestiune, dintre care mai
frecvent uzitate în practica sunt :
  poziţia schimbului în valută – constă în determinarea pentru fiecare
tip de valută a creanţelor şi datoriilor pe care banca le are.
Indicatorul în cauză reprezintă diferenţa dintre totalul creanţelor şi
totalul angajamentelor într-o anumită monedă. Prin total creanţe, se
înţelege suma soldurilor conturilor în valută din activul bilanţului,
plus creanţele în valută care rezultă din tranzacţiile valutare la
vedere sau la termen, încheiate de o societate bancară în nume şi
în cont propriu. Pe de altă parte, totalul angajamentelor reprezintă
suma soldurilor conturilor în valută din pasivul bilanţului, plus
angajamentele în valută care rezultă din tranzacţiile valutare la
vedere sau la termen reflectate în afara bilanţului. Din acest punct
de vedere, o bancă se poate afla în două situaţii sau poziţii : scurtă
şi, respectiv , lungă. O bancă se găseşte în poziţia scurtă atunci
când deţine mai puţine creanţe în valuta ,,X,, decât datorii exprimate
în aceeaşi valută; situaţia va fi favorabilă pentru bancă în cazul
deprecierii valutei ,,X,, şi nefavorabilă când cursul de schimb valutar
al aceleiaşi monede va creşte în următorul interval de timp. Invers, o
bancă se găseşte în poziţia lungă atunci când deţine mai multe
creanţe în valuta ,,X,, decât datorii exprimate în aceeaşi valută;
situaţia va fi favorabilă pentru bancă în cazul aprecierii valutei ,,X,, şi
nefavorabilă când cursul de schimb valutar al aceleiaşi monede se
va deprecia în următorul interval de timp.
 poziţia globală a schimbului la un moment dat – se defineşte ca
soldul net rezultat în urma diferenţei dintre creanţele în valută şi
datoriile în valută ale băncii. Acest indicator nu este edificator,
deoarece toate valutele sunt tratate la un loc. Poziţia valutară totală
reprezintă diferenţa dintre poziţiile valutare lungi şi totalul poziţiilor
valutare scurte, în echivalent-monedă naţională. Calculul în cauză
se face numai în condiţiile în care autorităţile impun băncilor ca la
sfârşitul fiecărei zile să aibă o poziţie valutară egală cu zero.
 poziţia schimbului în numerar pe loc şi poziţia schimbului la termen
– operaţia premergătoare schimbului valutar la termen este fie
cumpărarea cu plata pe loc, fie vânzarea cu plata pe loc a valutei;
odată achiziţionată sau vândută, apare riscul de schimb pentru
bancă. Dacă nu se vinde sau cumpără valuta în vederea efectuării
schimbului valutar la termen, se poate împrumuta sau da cu
împrumut valută, în care caz apare şi riscul de dobândă. Aşadar,
orice operaţie de schimb la termen creează un risc de schimb şi
unul de rată a dobânzii.
Limitarea cursului de schimb presupune atât diversificarea portofoliului
de active şi pasive în valută, cât şi utilizarea unor tehnici de reducere a
riscului. Diversificarea portofoliului de către bănci ia în considerare
necorelarea care există între evoluţia cursului diverselor valute, ducând astfel
la micşorarea expunerii acestor instituţii. Instrumentele derivate sub forma
operaţiunilor tip FORWARD, FUTURES, OPTIONS, FRA, COLLAR, SWAP,
sunt utilizate atât ca instrumente de hedging a riscului ratelor dobânzilor şi a
riscului de schimb, cât şi pentru operaţiunile de transfer al riscului în cadrul
gestionării globale a acestora. Răspândirea acestor produse – trăsătura
esenţială a mediului financiar modern - permite modificarea eficientă şi
flexibila a caracteristicilor de risc ce însoţesc o serie de titluri sau valori
 financiare. In acest sens, se pot schimba structura sau moneda în care sunt
exprimate dobânzile sau se poate opta, potrivit momentului valutar
conjunctural, pentru un anumit tip de operaţiune la termen (simplă, swap,
hedging, etc) . Instrumentele preferate rămân însă operaţiunile swap de
dobânzi, alături de cele swap cu valute sau combinaţia între cele două
(monede-dobânzi).
Tot în scopul ameliorării expunerii la riscul de schimb valutar, băncile
sunt îndrumate să-şi dezvolte :
- un sistem de evidenţă care să permită atât înregistrarea imediată a
operaţiunilor valutare, cât şi determinarea poziţiilor individuale şi a
poziţiilor valutare totale
- un sistem de control permanent pentru verificarea procedurilor
interne, necesare îndeplinirii dispoziţiilor de mai sus.
Limitarea riscului de schimb poate fi realizată, de asemenea, prin
stabilirea unor plafoane, atât pentru poziţia schimbului într-o anumită valută,
cât şi pentru poziţia valutară totala. Astfel, în România, poziţia valutară totală
la sfârşitul zilei nu va putea depăşi 10% din fondurile proprii ale băncilor.
Riscul de schimb se măsoară, de regulă, prin determinarea poziţiei de
schimb aferente fiecărei valute în parte, ţinând cont de scadenţa creanţelor şi
datoriilor. Acest lucru presupune întocmirea unui grafic pe scadenţe în care
sunt incluse toate valutele, banca putând calcula astfel, pentru fiecare tip de
deviză, pierderea înregistrată ca urmare a variaţiei nefavorabile a cursului de
schimb; suma totală a pierderilor suferite reprezintă expunerea totală a băncii
la riscul de schimb. Gestiunea riscului de schimb constă fie în neutralizarea
acestuia prin ajustarea zilnică a poziţiei de schimb valutar (astfel încât să
elimine poziţia scurtă sau lungă) , fie în acoperirea riscului de schimb prin
utilizarea numeroaselor tehnici amintite pe care banca le are la dispoziţie.

2.4.5. – RISCUL RATEI DOBANZII

Se datorează fluctuaţiilor în nivelul ratei dobânzii, atât la activele, cât şi
la pasivele din portofoliul băncii. Acest risc se repercutează asupra băncii sub
două forme :
 pierderi datorate diminuării venitului din dobânzi (ca urmare a unei variaţii
neconvenabile a ratei dobânzii);
 deteriorarea situaţiei patrimoniale a băncii (diminuarea capitalului propriu ),
ca urmare a variaţiei ratei dobânzii;
Pe baza acestor forme s-au dezvoltat două mari componente ale
riscului de rată a dobânzii :
 riscul de exploatare – este riscul de a înregistra o creştere a cheltuielilor sau o
reducere a veniturilor;
 riscul de bilanţ (risc de capital) – este riscul de a înregistra o reducere a valorii
activelor sau o creştere a datoriilor.
Riscul de rată este rezultatul a două elemente : poziţia ratei şi
incertitudinea ratelor de pe piaţă. Poziţia ratei este reprezentată de poziţiile din
bilanţ afectate de mişcările de pe piaţă. Incertitudinea privind marja dobânzii
creşte cu volatilitatea ratei, pe de o parte, şi cu expunerea la riscul de rată, pe de
altă parte. Analiza poziţiilor de rată constă în identificarea expunerilor ale căror
rate se încadrează într-o anumită perioadă. Instrumentul clasic de măsurare a
poziţiei ratei este impasul ratei sau ,,gap-ul ,, ratei. Este vorba de diferenţa dintre
activele şi pasivele a căror rată variază pe o anumită perioadă.
 Riscul ratei dobânzii apare atât în cazul deţinerii de active şi pasive cu
dobândă fixă (nesensibile) – care, în plus, diferă ca scadenţă şi condiţii de
remunerare, cât şi în cazul deţinerii de active şi pasive cu dobândă variabilă
(sensibile) – care se adaptează în mod diferit la fluctuaţiile ratei dobânzii
(perioadele de reevaluare sunt mari sau bazele de indexare sunt diferite). O rată
este fixă pe o anumită perioadă dacă nivelul său nu este afectat de modificările
de pe piaţă din aceea perioadă. O rată variabilă este specificată, de obicei, printr-
un indice, prin rata pieţei care serveşte ca bază de calcul a ratei variabile, printr-o
periodicitate a revizuirilor şi printr-o scadenţă. Ratele pieţei sunt : rate
,,monetare,, ; rate pe termen scurt; rate pe termen lung sau ratele împrumuturilor
publice. Reviziile pot fi cvasipermanente , de exemplu zilnice, sau mai puţin
frecvente (lunare sau trimestriale). Această frecvenţă depinde de rata de referinţă
aleasă. O rată variabilă ,,de pe o zi pe alta,, este flotantă dacă indexările sunt mai
depărtate în timp, dar regulate. Ratele variabile (sau revizuibile în mod regulat)
sunt fixe între două revizii. Dacă indexarea se face la o rată predeterminată la
începutul perioadei, atunci avem de-a face cu rate predeterminate. Din contră,
ratele postdeterminate – stabilite pe baza mediei calculate pe perioada scursă –
nu sunt cunoscute decât la finele perioadei aceste rate nefiind niciodată sigure.
Alte rate variabile sunt indexate de o manieră neregulată şi fără repere fixate în
avans. Aceste rate sunt revizuite într-un mod ,,discreţionar,, sau ,,specific,, (de
exemplu , ratele reglementare). Distincţia ,,fixă – variabilă,, este strâns legată de
perioada luată în consideraţie. Modalităţile de indexare a ratelor sunt,aşadar,
foarte diverse : rate fixe, rate revizuibile regulat în funcţie de rata pieţei,
determinate la începutul sau la finele perioadei de revizie, rate neindexate cu
ratele pieţei, rate reglementare revizuite neregulat, ş.a.m.d. Din punct de vedere
al riscului de rată , distincţia care contează este cea a atributului de „sigură-
nesigură” ce poate fi adăugat ratei dobânzii, pe o perioadă dată, curentă şi/sau
viitoare.
Gestiunea riscului de rată a dobânzii constă în acoperirea poziţiei ratei
sau în conservarea poziţiilor ratelor, în scopul unei evoluţii cât mai bune în baza
ratelor anticipate. Alegerile legate de lichiditate, considerate chiar independent de
poziţiile ratei, pun problema arbitrajului ratei. Dacă anticipările privind rata sunt „a
la hausse”, trezorierul poate opta pentru contractarea unor finanţări în avans .
Dacă, dimpotrivă, anticipările privind rata sunt „a la baisse”, atunci va fi preferată
amânarea unor noi finanţări . Problema constă în a şti cum să anticipeze evoluţia
ratelor, pentru a putea iniţia astfel de arbitraje la momentul oportun şi de o
manieră cât mai profitabilă.
Factorii care influenţează apariţia şi dezvoltarea riscului ratei dobânzii
sunt şi ei de două tipuri :
 factori endogeni,determinaţi de condiţiile specifice ale băncii : strategia
băncii, structura activelor şi pasivelor , volumul şi calitatea portofoliului
de credite, eşalonarea scadenţelor creditelor, scadenţa fondurilor
atrase , etc;
 factori exogeni, determinaţi de evoluţia condiţiilor economice generale:
evoluţia pieţei interbancare, tipul de politică economică, monetară şi
financiar-valutară practicată de autorităţi, corelarea politicii monetare cu
politica fiscală, factori de ordin psihologic, etc.
Evident că în gestionarea riscului de rată a dobânzii, bancherii pot
interveni numai asupra primei grupe de factori. Pentru minimizarea expunerii la
 această grupă de riscuri, teoria şi practica bancară au generat, după cum am mai
amintit, numeroase instrumente şi mijloace care pot fi utilizate în acest scop.

Bibliografie:

Rotaru, Constantin – Sistemul bancar românesc, Ed. Expert, Bucureşti, 2000

Ionescu, Lucian – Băncile şi operaţiunile bancare , I.B.R., Ed. Economică, Bucureşti
1996
Cerna, Silviu – Sistemul monetar şi politica monetară, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,
1996
 Universitatea „Valahia” Targoviste, Facultatea de Stiinte Economice

SISTEMUL BANCAR DIN ROMANIA

Vandici Victoria Mihaela

Specializarea Finante-Banci, anul III
Grupa IV