ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

LUCRARE DE DIPLOMĂ

SISTEMUL BANCAR ÎN ROMÂNIA

Bucureşti

1
 CUPRINS

INTRODUCERE 4

CAPITOLUL I: Sistemul bancar din România 7

1.1. Rolul şi funcţiile B.N.R. în cadrul sistemului bancar din România 7
1.2. Locul şi rolul băncilor comerciale în cadrul sistemului bancar 21
1.3. Bilanţul agregat al băncilor comerciale 28
1.4. Rolul B.C.R. în cadrul sistemului bancar 42

CAPITOLUL II: Riscurile bancare şi gestionarea lor 52

2.1. Consideraţii generale privind riscul 52
2.2. Riscul de lichiditate 65
2.3.1. Evaluarea şi gestionarea riscului de lichiditate 65
2.2.2. Studiu de caz 80
2.3. Riscul ratei dobânzii 85
2.3.1. Evaluarea şi gestionarea riscului ratei dobânzii 85
2.3.2. Modele de analiză a riscului ratei dobânzii 89
2.3.2.1. Modelul GAP de diferenţă (analiza GAP) 90
2.3.2.2. Analiza de durată a activelor si pasivelor (DURATION) 94
2.3.3 Studiu de caz: Variaţia marjei dobânzii bancare 95
2.4. Riscul insolvabilităţii 98
2.5. Riscul valutar 107
2.6. Riscul de faliment 109
2.7. Riscul de ţară 111
2.8. Riscul de bancă 119
2.9. Centrala Riscurilor Bancare 123
2.10. Securitatea transmiterii datelor. Siguranţă şi risc 125

2
CAPITOLUL III: Profitul bancar - componentă a performanţelor
bancare 131
3.1 Profitul bancar - determinare şi repartizare 131
3.2. Indicatorii de performanţă bancară 136

CONCLUZII 149

BIBLIOGRAFIE 153

ANEXE 154

3
 Introducere

Într-o economie de piaţă sistemul bancar îndeplineşte funcţia de atragere şi

concentrare a economiilor societăţii şi de canalizare a acestora printr-un proces
obiectiv şi imparţial de alocare a creditului către acele eficiente investiţii.
În îndeplinirea acestei funcţii, băncile, ca verigi de baza a sistemului urmăresc
modul în care debitorii utilizează resursele împrumutate.
Băncile asigură şi facilitează efectuarea plăţilor oferă servicii de gestionarea
riscului şi reprezintă principalul canal de transmisie în implementarea politicii
monetare.
Prin activitatea de colectare de resurse financiare concomitent cu plasarea
lor pe piaţa, prin intermediul creditelor, a operaţiunilor de scont şi a altor operaţiuni
pe piaţa financiară băncile îndeplinesc rolul de intermediar între deţinătorii de
capitaluri şi utilizatorii acestora.
În exercitarea acestei diversităţi de operaţii, băncile acţionează în numele lor,
pe contul lor propriu, depunătorii şi împrumutătorii neavând nici o legătură de drept
între ei. Astfel, colectând depozitele, băncile au responsabilitatea gestionării eficiente
a acestora cu maxim de randament în beneficiul propriu al depunătorilor.
Sistemul bancar transformând resursele pe care mediul economic Ie pune la
dispoziţie, se constituie subsistem al macrosistemului economico-social. Sistemul
bancar se află într-o continua interacţiune cu mediul economic din care preia intrări
sub diferite forme pe care Ie prelucrează în vederea obţinerii ieşirilor (produse şi
servicii bancare, informaţii financiar-bancare).
Altfel spus sistemul bancar este un sistem deschis şi ceea ce este specific
unui astfel de sistem este faptul că îşi reglează activitatea prin conexiune inversă
capabilă de autoreglare.
În prezenta lucrare se încearcă o prezentare a principalelor riscuri bancare,
precum şi a unor modele de analiza a acestora, lucrarea fiind structurată pe trei
capitole:
1. Sistemul bancar din România
2. Riscurile bancare şi gestionarea lor

4
 3. Profitul, componentă a performanţelor bancare
Primul capitol prezintă rolul şi funcţiile BNR, element de bază al oricărui
sistem bancar. De asemenea, se abordează segmentul băncilor comerciale, arătând
locul şi rolul pe care acestea îl au în calitatea lor de principal finanţator al economiei
naţionale a impus modificări semnificative în structura şi operaţiunile băncilor
comerciale. Se consideră ca expresia cea mai fidelă a structurii băncilor este bilanţul
agregat al acestora.
Chiar dacă bilanţul reflectă o situaţie statică a băncilor la o anumită dată (de
obicei la sfârşitul anului), se poate realiza o comparaţie dinamică prin prezentarea
Băncii Comerciale Române, pe baza căreia se vor realiza studiile de caz ulterioare.
În cel de-al doilea capitol sunt prezentate principalele riscuri bancare: riscul de
lichiditate, riscul ratei dobânzii, riscul insolvabilităţii, riscul valutar, riscul de faliment,
riscul de tară. De asemenea, sunt prezentate modelele de analiză a riscului ratelor
dobânzii şi anume: Modelul GAP de diferenţă şi Analiza de durată a activelor şi
pasivelor (Duration).
În ultimul capitol este tratat modul de determinare şi repartizare a profitului
bancar, obiectivul final al băncii. Lucrarea se încheie cu indicatorii performanţei
bancare, care măsoară rentabilitatea activităţii desfăşurate de către bancă în
perioada analizată şi deci modului cum aceasta a prevenit şi gestionat riscurile ce au
apărut în procesul activităţilor desfăşurate.

5
 CAPITOLUL I

SISTEMUL BANCAR DIN ROMÂNIA

1.1. Rolul şi funcţiile B.N.R. în cadrul sistemului bancar din România

La 17/29 Aprilie 1880, s-a legiferat înfiinţarea Băncii Naţionale a României cu

toate drepturile specifice unei bănci centrale de emisiune, respectiv acela de a emite
bilete de bancă şi de a acorda credite de rescont băncilor comerciale.
Ministrul de Finanţe de atunci, lon Câmpineanu, a devenit primul guvernator.
Potrivit legii, Banca Naţională a României funcţiona ca o întreprindere pe
acţiuni, cu capital subscris în proporţie de 2/3 de un grup de întreprinzători particulari
şi de 1/3 de către stat, acesta exercitând controlul general asupra politicii de credite
promovată de bancă, având totodată dreptul de a numi pe guvernator precum şi o
parte din directori şi cenzori.
La 16 decembrie 1900, Statul s-a retras din asociaţia formată cu Banca
Naţională a României, aceasta devenind o simplă bancă particulară privilegiată,
drepturile Guvernului trecând asupra acţionarilor. Banca primea prelungirea dreptului
de privilegiu asupra emisiunii monetare până la 31 decembrie 1920, drept prelungit
apoi până la 31 decembrie 1930.
Datorită războiului, la 15 noiembrie 1916, Banca Naţională a fost evacuată la
laşi. Administraţia militară germană a sechestrat sediul B.N.R. şi a emis bani fără
acoperire. La 14 noiembrie 1916, tezaurul Băncii a fost mutat la laşi, apoi transferat
în Rusia sub paza şi garanţia Guvernului rus.
Realizarea statului naţional unitar la 1 decembrie 1918 a marcat începutul
unei noi etape în dezvoltarea României. Pe plan monetar trebuiau rezolvate o serie
de probleme, ca de exemplu unificarea monetară, realizată în 1920, prin
preschimbarea biletelor de bancă străine care circulau pe teritoriul ţării cu cele ale
Băncii Naţionale a României.

6
 După 1924 are loc reorganizarea băncii. Legea din 1925 prelungea privilegiul
băncii pe o perioadă de 30 ani şi mărea capitalul de la 30 la 100 milioane lei. Statul a
intrat în rândul acţionarilor.
Pentru stăvilirea inflaţiei care afectase şi circulaţia monetară în timpul primului
război mondial, s-a recurs la stabilizarea monetară din anul 1929, care a desăvârşit
măsurile de revalorizare începute în 1922 şi prin care s-a restabilit convertibilitatea
leului, suspendată în 1917.
În perioada crizei economice 1929-1933, Banca a acordat credite statului
pentru echilibrarea bugetului, operaţiune continuată şi în anii urinători. Treptat,
atribuţiile şi rolul băncii în sfera financiară au crescut foarte mult, acesteia revenindu-i
dreptul de control al activităţii bancare, al circulaţiei devizelor, de elaborare a politicii
monetare şi financiare a ţării.
În anii celui de-al doilea război mondial, situaţia economică şi financiară a
devenit foarte grea, economia bazându-se pe impozite, împrumuturi şi emisiune de
bancnote, toate conducând la deprecierea leului.
După preluarea puterii politice de către comunişti, guvernul de atunci a trecut
la etatizarea băncilor, lucru realizat în două etape: penetrarea Consiliului de
Administraţie al Băncii Naţionale, la 28 noiembrie 1946, respectiv dizolvarea şi
punerea în stare de lichidare a băncilor şi instituţiilor de credit, cu excepţia B.N.R. şi
C.E.C., la 11 august 1948.
Din 1990, a început anevoiosul drum al reluării de către Banca Naţională a
României a funcţiilor sale fireşti, deţinute până în 1946.
Activitatea bancară în România se desfăşoară prin Banca Naţională a
României şi prin bănci.
Banca Naţională a României este banca centrală a statului român, având
personalitate juridică. Ea are sediul central în Bucureşti şi poate avea sucursale şi
agenţii în capitală şi în alte localităţi din ţară.
Obiectivul fundamental al băncii este asigurarea stabilităţii monedei naţionale,
pentru a contribui la stabilitatea preţurilor. Pentru a atinge acest obiectiv, ea
elaborează, aplică şi răspunde de politica monetară, valutară, de credit, de plăţi,
precum şi de autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară, în cadrul politicii
generale a statului, urmărind funcţionarea normală a sistemului bancar şi participarea
la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piaţă.
B.N.R exercită privilegiul conferit de lege de a emite, în numele statului,

7
monede metalice şi bancnote de diverse valori (cupiuri). Politica de imprimare şi de
emisiune este exercitată de către Consiliul de Administraţie cu respectarea regulilor
generale tehnice din tradiţia Naţională şi a celor asimilate din ultimele evoluţii pe plan
mondial în domeniu (heraldică, tehnici de imprimare şi fabricaţie a hârtiei şi aliajelor
monetar.
O dată emise, bancnotele şi monedele metalice sunt puse în circulaţie de
către BNR printr-o reţea securizată proprie de distribuţie pe întreg teritoriul ţării.
Principalii agenţi de răspândire a bancnotelor şi monedelor metalice în public
sunt casieriile unităţilor locale ale băncilor comerciale, precum şi Regia Autonomă
Poşta Română.
Persoanele juridice care distribuie numerarul - de obicei bănci - îl pot obţine
de la BNR sau de la alte bănci care l-au obţinut de la BNR, în schimbul cedării unor
active acceptate de către distribuitori, cu alte cuvinte în schimbul cedării unei munci
prezente. Mai precis, numerarul emis şi distribuit de BNR ca formă de emisiune a
banilor în general, are în contrapartidă fie credite acordate de bănci agenţilor
economici sau instituţiilor fără activitate productivă directă, fie creanţe asupra
străinătăţii (valută, devize).
La fel este fundamentat şi mecanismul economic al emisiunii şi distribuirii
monedei de cont, a acelor lei creaţi şi circulaţi prin înscrierea
în debitul şi creditul unor evidenţe contabile care, împreună cu mecanismul de
funcţionare al numerarului, descris anterior, dă formă diferitelor activităţi ale BNR şi
anume :
• BNR emite, pune şi retrage din circulaţie numerarul;
• BNR este banca băncilor, pe care le autorizează să funcţioneze pe
teritoriul României;
• BNR este casier general şi bancher (împrumutător sau creditor) al
bugetului de stat;
• BNR stabileşte şi conduce politica monetară a ţării;
• BNR stabileşte şi conduce politica valutară a ţării;
• BNR supraveghează şi participă la reglementarea şi operarea
sistemului de plăti al ţării.

8
 a) BNR emite, pune si retrage din circulaţie numerarul

Obiectivul esenţial al politicii BNR este redat în legea nr. 101/1998 astfel:
BNR este unica instituţie autorizată să emită însemne monetare, sub formă de
bancnote şi monede metalice, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României.
Moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia este banul.
BNR elaborează programul de emisiune al bancnotelor şi monedelor metalice, astfel
încât să se asigure necesarul de numerar în strictă concordanţă cu nevoile reale ale
circulaţiei băneşti
Bancnotele şi monedele metalice emise neretrase din circulaţie reprezintă
însemne monetare care trebuie acceptate la valoarea nominală pentru plata tuturor
obligaţiilor publice şi private.
BNR este singura în drept să stabilească valoarea nominală, dimensiunile,
greutatea, desenul şi alte caracteristici tehnice ale bancnotelor şi monedelor
metalice. Bancnotele poartă semnătura guvernatorului Băncii Naţionale a României
şi a casierului central".
De la crearea sa, în 1880, B.N.R. a beneficiat continuu de privilegiul legal al
emisiunii însemnelor monetare ale statului român, fie că acestea au fost monede cu
valoare intrinsecă (din metale preţioase), fie că acestea au fost bancnote (bilete de
bancă) acceptate ca plată pentru stingerea oricărei datorii publice şi private pe întreg
teritoriul ţării, şi uneori, chiar în exterior.
Monopolul de emisiune a fost, pentru scurte perioade, anulat de facto sau
chiar împărţit. Uneori a intervenit forţa majoră, în împrejurări legate de ocupaţia
străină şi de punerea în circulaţie de lei tipăriţi şi distribuiţi de ocupant, aduşi în
bagajele acestuia.
Alteori a intervenit inconsecvenţa politică, la începutul anilor '50 B.N.R. fiind
constrânsă să accepte ca Ministerul Finanţelor să preia o vreme privilegiul emisiunii
monetare metalice, şi chiar al unor cupiuri ale bancnotei.
Legea nr. 34 din 1991 a restabilit unitatea monopolului de emisiune al B.N.R.
asupra monedei naţionale, orice monedă metalică şi bancnotă emise de B.N.R. şi
aflate legal în circulaţie trebuind să fie acceptate ca unică monedă legală de către
casieriile persoanelor juridice şi de către particulari, pe întreg teritoriul de plăţi al

9
României neputând, deci, fi refuzată în nici o plată, şi fără a împiedica efectul unei
alte convenţii între parteneri.
În prezent, moneda metalică este emisă în valorile de 100 şi 500 lei.
Bancnota este emisa în cupiuri de 1.000, 5.000, 10.000, 50.000 şi 100.000. Desenul
şi textul fiecărei valori şi cupiuri în care se emit moneda metalică, respectiv
bancnotele, sunt supuse aprobării Consiliului de Administraţie al B.N.R.

b) B.N.R. este banca băncilor, pe care le autorizează să funcţioneze pe

teritoriul României
Potrivit legii, orice societate comercială care preia depozite şi acordă credite
publicului constituie o bancă, indiferent dacă proprietarii acesteia sunt statul sau
persoane private sau şi unul şi celelalte. Având în vedere riscul specific
întreprinderilor de bancă de a folosi, în formarea profitului pe baza încasării de
dobânzi, banii depuşi ai publicului, precum şi posibilitatea apariţiei situaţiei de a nu
putea onora cererile de retragere din partea deponenţilor (panica bancară), B.N.R. se
constituie în gestionarul riscului de sistem în activitatea tuturor băncilor.
Primul act al acestei gestiuni economice şi misiuni sociale este autorizarea unei
societăţi comerciale să desfăşoare operaţiile specifice unei bănci, B.N.R. verificând
existenţa capitalului şi dacă, prin forţa lor financiară, capacitatea managerială şi
cunoştinţele specifice, persoanele care intenţionează să conducă banca nu o vor
îndrepta spre faliment.
În continuare, pe tot parcursul existenţei ei, banca autorizată va fi
supravegheată prudenţial, prin verificarea permanentă a expunerii la risc a acesteia,
din diverse puncte de vedere ale tehnicilor si restricţiilor bancare.
În cazul constatării de contravenţii, B.N.R este autorizată de către lege să
aplice sancţiuni atât instituţiilor bancare, cât şi personalului din conducerea acestora,
în interesul apărării întregului sistem bancar de efectele unei proaste gospodăriri
intervenite la nivelul uneia sau mai multora dintre părţile sale. Legitimitatea unei
astfel de acţiuni este apărarea intereselor deponenţilor, în cadrul unui tip de comerţ
specific (comerţul de bancă) şi, m ultimă instanţă, păstrarea încrederii fiecărui
cetăţean în moneda naţională.
În problemele de interes general, în calitatea de bancă a băncilor, B.N.R. este
împuternicită de lege să emită reglementări (regulamente, norme, circulare) cu
valabilitate pentru întregul sistem bancar şi pentru fiecare bancă în parte.

10
 Un alt aspect al funcţiei de bancă a băncilor este acela al rescontării efectelor
reprezentative de credit scontate, m prealabil, la băncile comerciale de către
persoane fizice şi juridice, adică a acelor efecte de tipul cambiei, oferite ca garanţie
la luarea de bani cu împrumut. In trecut, B.N.R. a practicat operaţiile de reescont pe
scară largă. După 1990, condiţiile economice şi juridice nu au permis până de curând
decât o refinanţare a societăţilor bancare, parţial însoţită de garantarea cu efecte de
comerţ..
Deşi rescontarea este în relativă scădere, ca procedură operaţională, în activitatea
băncilor centrale din întreaga lume, este de aşteptat ca reluarea semnificativă, în
forme clasice, a activităţii de rescontare a efectelor de comerţ la Banca Centrală să
aibă un efect cultural mobilizator pentru întreaga profesiune bancară.
B.N.R. continuă căutarea şi introducerea de noi forme de refinanţare care să
asigure un plus de disciplină şi de performanţă cererilor de credite de refinanţare
adresate de băncile comerciale, inclusiv prin impunerea de plafoane. Atât rescontul,
cât şi varianta sa incompletă, dar adecvată astăzi, refinanţarea, nu au loc în mod
gratuit (B.N.R. percepe, ca variantă a aşa-numitei taxe a scontului, o dobândă la
creditul de refinanţare). Dobânda şi plafoanele la refinanţare sunt instrumente clasice
de politică monetară pe care B.N.R. le utilizează în prezent.

c) B.N.R este casier general si bancher al statului român

Prin funcţia sa de trezorerie, Ministerul Finanţelor este acela care dispune plăţi
şi gestionează venituri rezultate din încasări la bugetul de stat. Fiecare încasare şi
ordin de a plăti sunt efectiv executate intr-o reţea de casierii şi unităţi specializate în
manipularea şi transferul monedei efective şi de cont.
B.N.R. participă la procesul execuţiei bugetului de stat şi ţine evidenţele
contabile ale contului curent al Trezoreriei Generale a Statului, fără a percepe
comisioane şi fără a plăti dobânzi. Gratuitatea acestui serviciu constituie o
contrapartidă la privilegiul de emisiune monetară acordat de către statul român.
Totodată, B.N.R. poate acorda bugetului de stat un împrumut limitat pentru
acoperirea decalajului temporar care intervine-de obicei sezonier - între veniturile şi
cheltuielile acestuia. Pentru aceste sume B.N.R. devine, prin urmare, bancher şi
creditor al statului. Împrumutul are un caracter de avans făcut de către B.N.R.
bugetului statului. Avansul, în principiu, se poate acorda pentru acoperirea unor
nevoi temporare, pe baza unui contract cu Ministerul Finanţelor, şi trebuie să se

11
încadreze în limite cantitative prestabilite de lege, din precauţia de a limita tentaţia de
a se împrumuta nelimitat.
Atât în urina creditării temporare a bugetului, cât şi a rescontării efectelor de
valoare ale întreprinderilor publice, B.N.R. poate prelua în portofoliul său, în
contrapartida fondurilor date creditorilor, efecte publice care pot fi negociate pe o
piaţă secundară strict reglementată a capitalului, piaţă pe care, fără vreun privilegiu
special în raport cu ceilalţi participanţi, Banca Centrală poate vinde şi cumpăra

12
13
aceste efecte ca instrument de politică monetară. Astfel, o dată cu apariţia în ţara
noastră a unor astfel de efecte, B.N.R. va putea injecta şi resorbi lichidităţi în şi din
canalele circulaţiei băneşti.
Pe de altă parte, tot pentru contul bugetului de stat, B.N.R. poate mobiliza
resurse băneşti, acţionând ca agent al statului în ceea ce priveşte emisiunea,
vânzarea şi răscumpărarea obligaţiunilor prin care statul se poate împrumuta de la
public pe termen lung. Banii obţinuţi astfel de buget acoperă cheltuielile care nu pot fi
finanţate din sursele curente sau pe cele pe termen scurt ale bugetului, în primul
rând pe cele cu investiţiile de interes public, şi de asemenea, pe cele cu acoperirea
deficitelor bugetare din anii anteriori.
Astfel, B.N.R., ca agent al statului, poate organiza - ea însăşi sau prin
intermediul altor bănci - emisiunea şi plasarea obligaţiunilor de stat, efectuând şi
serviciul financiar al datoriei publice (vânzarea, răscumpărarea, încasarea
diferenţelor de preţ, plata dobânzilor şi a altor drepturi băneşti ce decurg din
respectivele operaţiuni).

14
 B.N.R. poate face toate aceste servicii, specifice pieţei, datoriei publice la
iniţiativa şi cererea expresă prealabilă a Ministerului Finanţelor, neavând nici un
privilegiu special ca agent şi supunându-se regulilor concurenţei comerciale m
această calitate a sa de intermediar financiar pe piaţa valorilor mobiliare.

d) B.N.R. stabileşte şi conduce politica monetară a ţârii, în interesul

naţiunii
Conform legii, Consiliul de Administraţie al B.N.R. stabileşte principalele
obiective ale politicii monetare a ţării, sprijinind Executivul în toate acele măsuri care
nu contravin intereselor pe termen lung ale stabilităţii monedei naţionale. Principalul
organ al Executivului cu care se asigură corelări în acţiune pe această dimensiune
strategică pentru stabilitatea generală a economiei naţionale este Ministerul
Finanţelor.
Principalele teme ale politicii monetare sunt volumul şi structura masei
monetare în evoluţia lor, nivelul şi calculul dobânzilor la depozitele bancare la vedere
şi la termen, cursul de schimb al leului în raport cu alte valute şi situaţia balanţei de
plăti externe a ţării.
Punerea în aplicare a politicii monetare stabilite are loc prin utilizarea unor
instrumente specifice, dintre care cele mai importante sunt:
• revizuirea nivelului taxei scontului (dobânzi de refinanţare);
• formarea, modificarea nivelului şi utilizarea unei rezerve minime obligatorii pe care
societăţile bancare sunt obligate să o depună la B.N.R., pentru limitarea unora dintre
activele acestor instituţii;
• intervenţia pe piaţa valutară pentru susţinerea cursului monedei naţionale în raport
cu alte monede;
• formarea si utilizarea rezervei de aur si devize a statului pentru obţinerea de venituri
sau mobilizarea de resurse financiare externe.
Pe de altă parte, ca orice participant pe piaţă B.N.R. poate folosi ca
instrumente de politică monetară tehnici şi de a crea structuri specifice activităţii
băncilor comerciale:
• organizarea şi supravegherea pieţei valutare pentru asigurarea convertibilităţii
interne limitate a leului;
• organizarea unei pieţe a creditelor pe termen ultrascurt;

15
• participarea pe pieţe secundare de valori mobiliare deschise participării publice largi
pentru tranzacţionarea titlurilor de stat şi a altor valori imobiliare din portofoliul propriu
al B.N.R.;
• acordarea unor credite unor clienţi selecţionaţi prin efectul legii (bugetul statului)
sau discreţionar (societăţile bancare).

e) B.N.R. stabileşte şi conduce politica valutară a ţării

Politica valutară constituie un segment specific al celei monetare.
În domeniul politicii valutare, Consiliul de Administraţie al B.N.R. are atribuţiuni
importante în stabilirea regimului valutar al ţării. Transpunerea politicii valutare nu
cade integral în competenţa şi posibilităţile B.N.R., cu atât cu cât, încă o
perioadă lungă de timp, caracterul deschis al economiei româneşti m tranziţie şi
dependenţa structurală de importuri specifice perioadei pot genera dezechilibre
valutare majore şi de lungă durată. Pentru moment, B.N.R. este autoritatea care
asigură trezoreria balanţei de plăţi externe a ţării, inclusiv prin efectuarea controlului
efectiv al devizelor, pentru a nu se crea o dependenţă faţă de creditele externe. Plata
unui import reprezintă cea mai frecventă tranzacţie curentă a unui agent economic
român, după cum, dacă agentul economic român ar investi în străinătate, el ar
efectua o tipică tranzacţie de capital. în interesul protecţiei economiei naţionale,
B.N.R. acţionează în prezent pentru a asigura convertibilitatea leului pentru
tranzacţiile curente ale balanţei de plăti, dar şi pentru restrângerea tranzacţiilor de
capital. Pentru aceasta, B.N.R. este în drept să controleze orice plată efectuată în
favoarea unui agent economic străin pe canale bancare pentru a se lămuri natura
tranzacţiei care a determinat plata.
B.N.R. s-a implicat în crearea unei pieţe valutare interbancare în care moneda
Naţională să poată fi convertită în valute care să dea posibilitatea plătii tranzacţiilor
curente. În această calitate, până în anul 1994, B.N.R. a fost organizatorul şedinţelor
de licitaţie în care principalele bănci cereau şi ofereau-în primul rând pentru clienţii
lor - lei în schimbul valutei pe care agenţii economici şi băncile însele le declarau ca
deservind tranzacţii curente şi care anterior erau conformitate cu baza de date
proprie a B.N.R. privind documentele de import ale solicitanţilor.
Prîntre instrumentele specifice Băncii Centrale, pe care şi B.N.R le utilizează
la înfăptuirea politicii valutare, se află şi rezervele internaţionale ale statului român.
Aceste rezerve se află în gestiunea B.N.R. şi ele pot fi folosite, pentru susţinerea

16
cursului de schimb al leului în momente critice, sau pentru a efectua direct plăti
ordonate de Autorităţile statului român în situaţii bine stabilite. B.N.R. are sarcina de
a contribui la imobilizarea resurselor valutare ale ţării pentru constituirea rezervei de
stat, este păstrătoarea acestora, iar în calitate de „casier” îi revine obligaţia să facă
întocmai şi la timp plăţile la care s-a angajat Guvernul României prin Ministerul
Finanţelor.
Trebuie menţionat că, în afara bancnotelor şi monedelor metalice străine
aflate în casieriile B.N.R. - şi care pot reprezenta doar o infimă parte a rezervei
valutare-valută de cont de care dispune B.N.R. se află depusă într-o ţară de origine a
monedei, într-un cont de corespondent. Depuse fiind în patria respectivei monede
străine, aceste depozite produc dobânzi, iar plata se poate face mai lesne - printr-un
simplu ordin telegrafic al B.N.R. -în favoarea oricărui agent economic din ţara
respectivă faţă de care partenerul român are obligaţii.
Rezerva de aur a ţării serveşte drept garanţie a emisiunii monetare interne, şi
în situaţii istorice limită, drept mijloc de plată acceptat oriunde în lume.
Potrivit legii, B.N.R. prezintă un raport Parlamentului dacă prevede sau
constată scăderea rezervei de metale preţioase şi devize până la un nivel pe care îl
consideră alarmant.
Atât pentru constituirea rezervei internaţionale cât şi pentru scopul plăţii unor
datorii în străinătate ale agenţilor economici români, Guvernul se împrumută de la
alte guverne sau de la persoane juridice care nu intră sub incidenţa dreptului public.
În contractarea, derularea şi stingerea acestui gen de împrumuturi B.N.R. se poate
implica, la cerere Ministerului de Finanţe şi în limitele legii, în nume propriu, dar şi în
contul statului.
f) B.N.R. supraveghează şi participa la reglementarea şi operarea sistemului de plaţi
al ţării.
Supravegherea sistemului de plăţi al ţării, în general, şi al plăţilor bancare, în
special, în primul rând a celor fără numerar, este o consecinţă şi un mijloc important
de a înfăptui politica monetară şi de menţinere a stabilităţii monedei naţionale,
precum şi a încrederii publice în sistemul bancar naţional. Cel mai mare volum de
plăţi se formează pe canalele circulaţiei bancare: de la B.N.R. la băncile comerciale
(plăţi bancare „cu ridicata") şi de la acestea la agenţii economici şi, la persoanele
fizice (plăţi bancare „cu amănuntul”). Alături de acordarea de credite, transferurile şi
decontarea între conturile clienţilor este principalul serviciu pe care băncile îl

17
prestează societăţii. Neefectuarea întocmai şi la timp a unei plăţi scade
încrederea persoanei care a ordonat-o în bancă.
În ultimă instanţă, trecerea în posesia unei mărfi fără a fi însoţită, pe cât posibil
simultan, de transferul de proprietate asupra banilor care reprezintă contravaloarea
mărfii respective este sursă a riscului ca tranzacţia să se dovedească ratată,
rupându-se lanţul încrederii care tine partenerii comerciali, grupurile de interese şi
societatea, în ansamblul sau laolaltă.
Începând cu anul 1991, B.N.R. a preluat iniţiativa reformei sistemului de plăţi
fără numerar al ţării. In acest sens, B.N.R. a pregătit şi pus la dispoziţie propria
reţea interbancară care acoperea întreg teritoriul ţării, în cadrul unui program intern
de modernizare a tehnologiilor clasice de decontare manuală a instrumentelor de
plată suport hârtie, susţinut prin efort investiţional propriu, desfăşurat exclusiv în
interes public. In cadrul acestei acţiuni, B.N.R. urmăreşte scopuri strategice ca:
• accesul la mijloace eficiente de gestiune a riscului de faliment al oricărei bănci din
cauza efectului de neplată la sfârşitul zilei a datoriilor acumulate din partea celorlalte
bănci către acestea (riscul zilnic de sistem datorat plăţilor reciproce interbancare).
• crearea şi dezvoltarea unei platforme de înnoire a instrumentelor de plăti fără
numerar şi a tehnologiilor de decontare a acestora, cu scopul stimulării emulaţiei la
nivelul băncilor comerciale.

1.2. Locul şi rolul băncilor comerciale în cadru sistemului bancar

Până în 1989, sistemul bancar în România era practic inexistent în cadrul

sistemului economic hipercentralizat. Toate deciziile veneau m mod direcţionat de la
organele de partid, nelasând băncile existente să-şi îndeplinească rolul pentru care
au fost înfiinţate. Chiar BNR avea un rol modic, neseparându-se de celelalte bănci
comerciale din sistem. Totodată, aceste bănci erau cu capital integral de stat,

18
neexistând nici un fel de concurenţă, cu rol benefic pentru economie, între ele. Pe
lângă această situaţie de fapt, oferta de servicii oferite de acestea era foarte redusă.
Acestea fiind condiţiile, după 1989 s-a impus trecerea la construirea unui
sistem modem, european şi care să răspundă prompt solicitărilor/pieţei oferind
produsele şi serviciile bancare necesare oricărei economii de piaţă. In cadrul unei
economii de piaţă, sistemul bancar este „inima" care pulsează şi face să circule
„sângele economiei”. Acest „sânge" reprezintă banii care fac posibilă desfăşurarea
normală a vieţii economice dintr-o ţară şi din lume în general. Băncile trebuie să
asigure cadrul necesar mobilizării fondurilor băneşti temporar disponibile din
economie şi orientării acestora către anumite activităţi economice. În acest context,
banii şi creditul devin instrumente active pentru stimularea dezvoltării economice şi
descurajează activităţile nerentabile. Băncile trebuie să fie într-un context modem un
partener activ şi deschis m relaţiile cu clientela sa, pe lângă serviciile clasice de
depozitare, decontează în numele lor şi creditare, le oferă şi numeroase servicii cu
sau fără specific bancar (de regulă de consultanţă).
Apare ca o necesitate ca, în noile condiţii ale economiei de piaţă, băncile
comerciale existente să-şi desfăşoare activitatea cu respectarea normelor
prudenţiale din domeniu şi într-un spirit de disciplină foarte dezvoltat, sub controlul
riguros al unei autorităţi tutelare din domeniu, care să fie Banca Centrală.
Înainte de 1989, sistemul bancar din România era alcătuit pe un singur nivel
ierarhic şi cuprindea 5 bănci:
• BNR
• Banca Româna de Comerţ Exterior (BRCE)
• Banca de investiţii
• Banca pentru Agricultura şi Industrie Alimentara(BAIA)
• CEC
Toate aceste bănci aveau monopol în diferite sectoare ale economiei.
BRCE era instituţia centrală în stat specializată în efectuarea de operaţiuni
financiare cu străinătatea. Astfel, BRCE realiza încasări şi plăţi privind operaţiunile de
comerţ exterior ale ţării, administra disponibilităţile în devize ale ţării, cumpăra şi
vindea atât în ţară cât şi în străinătate devize, efecte de comerţ, titluri şi obligaţiuni
străine. Pentru a realiza aceste operaţiuni, BRCE realiza legături de corespondenţă
cu bănci şi instituţii financiare străine, primea şi acorda credite în valută din şi în
străinătate, pe bază de convenţii sau înţelegeri, acorda credite m lei sau valută

19
agenţilor economici români cu activitate de comerţ exterior. Banca emitea efecte de
comerţ în favoarea unor beneficiari din străinătate şi accepta efecte de comerţ atrase
asupra sa. BRCE analiza şi gira efecte de comerţ emise terţi, acorda şi primea
garanţii pentru aranjamente de plată în străinătate.
Banca de Investiţii era instituţia statului specializată în finanţarea investiţiilor.
Prin ea se concentrau principalele surse de finanţare internă (alocaţii bugetare,
fonduri de amortizare, beneficii planificate ale întreprinderilor destinate investiţiilor).

20
 Banca verifica studiile de fezabilitate ale proiectelor de investiţii, înainte de a fi
propuse spre aprobare şi ulterior monitoriza realizarea acestora.
BAIA era instituţia statului specializată în finanţarea, creditarea şi
decontarea producţiei agricole, prelucrării acesteia, investiţiilor şi circulaţiei
mărfurilor în agricultură, industria alimentară şi domeniul apelor. Totodată, banca
colecta şi distribuia fondurile bugetare destinate activităţii din domeniul respectiv şi
acorda credite pe termen scurt de producţie lAS-urilor, CAP-urilor şi producătorilor cu
gospodării individuale. Banca aproba propunerile pentru investiţii ale IAS şi CAP
şi acorda credite pe termen lung pentru investiţii, monitorizând ulterior realizarea
acestora.
CEC era instituţia statului specializată în operaţiunile bancare cu populaţia. Ea
avea rol în atragerea disponibilităţilor băneşti ale populaţiei, depozitarea lor şi
efectuarea de operaţii specifice cu acestea.
În acest sens, derula următoarele operaţii:
- depuneri şi restituiri ale banilor populaţiei, operaţiuni de consemnare, acordarea de
credite populaţiei pentru construirea şi cumpărarea de locuinţe sau autoturisme,
efectuarea de operaţiuni privind execuţia de case a bugetului de stat, privind
încasarea impozitelor şi taxelor de la populaţie, precum şi deservirea în domeniul
bancar a agenţilor economici şi a organizaţiilor ce-si aveau conturile deschise la
CEC.
Din 1990, a început reforma sistemului bancar, ca o condiţie necesară a
tranziţiei economiei româneşti spre economia de piaţă. S-a început prin elaborarea
unei legislaţii bancare corespunzătoare privind organizarea şi funcţionarea băncii
centrale şi a băncilor comerciale. Prima lege importantă a fost Legea 31/1990 privind
societăţile comerciale, deoarece băncile sunt m primul rând organizate ca societăţi
comerciale pe acţiuni urmând două legi cu specific bancar, care au reglementat
activitatea în domeniu: Legea 33/1991 privind activitatea bancară şi Legea 34/1991
privind statutul BNR urmate de adoptarea legii bancare nr.58 şi a legii 101 a
statutului BNR. în afara acestor legi băncile comerciale înfiinţate aveau nevoie de
autorizarea de funcţionare de la BNR, pe baza criteriilor stabilite şi a normelor şi
reglementărilor speciale.
Cadrul legal primar fiind deja format au început să apară bănci cu capital de
stat şi privat autohton, român sau străin. Băncile apărute, în special cele private, au
un rol important în ceea ce priveşte procesul de privatizare şi încurajarea iniţiativei

21
private. Numărul băncilor din sistemul bancar românesc a crescut în mod continuu
de la 4 în 1989, la 10 în 1991, ajungând la 45 la sfârşitul anului 1998 (cu tot cu
reprezentanţele băncilor străine). Aceste bănci pot funcţiona liber în condiţiile
concurenţiale ale economiei de piaţă, oferind o paleta diversificata de produse şi
servicii bancare. în vederea susţinerii băncilor în realizarea obiectivelor lor şi
asigurării standardelor internaţionale bancare, România a primit sprijinul unor ţări cu
sisteme bancare dezvoltate (Franţa, Germania, Olanda, Anglia, SUA, etc.).
Sistemul bancar din România este structurat, conform legii, pe două niveluri:
pe unul situându-se banca centrala, care stabileşte şi conduce politica ţării m
domeniul monetar, de credit, valutar şi de plăţi, supraveghind şi celelalte bănci din
sistem şi pe nivelul doi băncile comerciale nou înfiinţate. BNR şi-a transferat
operaţiile ce le efectua până în 1989 unei bănci comerciale nou înfiinţate (BCR), ea
având acum un grad ridicat de independenţa, răspunzând numai în faţa
Parlamentului.
De-a lungul timpului între 1991 şi 1997, BNR a elaborat numeroase norme şi
reglementări cu scopul de a întări disciplina băncilor comerciale existente şi de a se
alinia la standardele internaţionale în domeniu ca o condiţie şi premisă a aderării
României la UE.

În epoca contemporană, locul şi rolul băncilor în economie este strâns legat de

calitatea lor de intermediar principal în relaţia economii - investiţii, relaţie hotărâtoare
în creşterea economică.
O bancă este o instituţie căreia i se acorda permisiunea (în general sub forma
unei autorizaţii/licenţe) de a efectua tranzacţii cu bani.
Potrivit reglementărilor care guvernează activitatea bancară din ţara noastră,
„Societăţile bancare sunt persoane juridice autorizate să desfăşoare, în principal,
activităţi de retragere de depozite şi de acordare de credite în nume şi cont propriu".
Băncile, persoane juridice române, şi sucursalele băncilor străine pot
desfăşura în limita autorizaţiei acordate, următoarele activităţi:
- acceptarea de depozite;
- contractarea de credite, operaţiunile de factoring şi scontarea efectelor de comerţ,
inclusiv forfetare;
- emiterea şi gestiunea instrumentelor de plata şi de credit;
- plaţi şi decontări;

22
- transferuri de fonduri;
- leasing financiar;
- emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;
- tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu:
- instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii, certificate de depozit);
- valută;
- instrumente financiare derivate;
- metale preţioase, obiecte confecţionate din acestea, pietre preţioase;
- valori mobiliare;
- intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de
aceasta;
- administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul acestora;
- custodia şi administrarea de valori mobiliare;
- depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare;
- închiriere de casete de siguranţă;
- consultanta financiar-bancară;
- operaţiuni de mandat.
Băncile pot efectua activităţile prevăzute de legislaţia privind valorile mobiliare
şi bursele de valori prin societăţi distincte, specifice pieţei de capital, care vor
funcţiona sub reglementarea şi supravegherea CNVM, cu excepţia activităţilor care,
potrivit acestei legislaţii, pot fi desfăşurate în mod direct de către bănci.
Operaţiunile de leasing financiar vor fi desfăşurate de către bănci, prin
societăţi distincte, constituite m acest scop.
În activitatea lor, băncile se supun reglementării şi ordinelor emise de Banca
Naţională a României, date m aplicarea legislaţiei privind politica monetară, de credit,
valutara, de plăţi, de asigurare a prudenţei bancare şi de supraveghere bancară.

23
 Băncile îşi organizează întreaga activitate în conformitate cu regulile unei
practici bancare prudente şi sănătoase şi cu cerinţele legii.
Modificările în situaţia băncii sunt supuse aprobării B.N.R, în condiţiile stabilite
de aceasta prin reglementări. Înregistrarea în registrul comerţului a menţiunilor
privind respectivele modificări se va face numai după obţinerea acestei aprobări. În
statutele lor, băncile nu vor putea stabili excepţii de la principiul potrivit căruia o
acţiune da dreptul la un singur vot.
Acţiunile emise de bănci vor putea fi numai nominative. În vederea funcţionării,
în termen de 30 de zile de la data obţinerii autorizaţiei fiecare banca este obligată să
deschidă cont curent la B.N.R, conform regIementărilor emise de aceasta.
Transferurile băneşti operate prin înscrieri în contul curent deschis în
evidentele B.N.R -ului sunt irevocabile şi necondiţionate.
Băncile pot deschide la B.N.R şi alte conturi, în condiţiile stabilite de aceasta.
Capitalul social al unei bănci trebuie vărsat integral şi în forma bănească, la
momentul subscrierii.
Capitalul social minim este stabilit de B.N.R.
La constituire, aportul de capital va fi vărsat într-un cont, cu dobânda la vedere
sau la termen/deschis la o banca/persoana juridică româna/sau la o sucursala a unei
bănci străine autorizate să funcţioneze pe teritoriul României. Contul de capital va fi
blocat până la înmatricularea băncii m registrul comerţului.
Băncile trebuie să menţină în permanenta un nivel minim al capitalului social,
în forma bănească, în conformitate cu reglementările B.N.R-ului.
Sucursalele băncilor străine vor menţine în permanenţă un capital de dotare, la
nivelul prevăzut prin reglementările BNR -ului, prin capitalul social minim al băncilor,
persoane juridice române.
Băncile pot majora capitalul social, pe lângă subscrierea de noi aporturi în
formă bănească, potrivit legislaţiei în vigoare şi prin utilizarea următoarelor surse:
a) primele de emisiune sau de aport şi alte prime legate de capital, integral
încasate, ramase după plata şi acoperirea cheltuielilor neamortizate efectuate cu
astfel de operaţiuni, precum şi rezervele constituite pe seama unor astfel de prime;
b) dividendele din profitul net cuvenit acţionarilor după plata impozitului pe
dividende potrivit legii;
c) rezervele din influentele de curs valutar aferente aprecierii

24
25
 A Tabelul nr. 1 — Evoluţia pasivelor externe şi interne
miliarde lei
1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

Pasive externe 60 137 242 715 1213 2059 4995 9221 10139

pasive interne 1011 2153 3760 9129 19202 30381 50027 90967 137686

Total 1071 2290 4002 9844 20415 32440 55023 10188 147825

Sursa: Raport trimestrial BNR nr. IV/2002

Dacă analizăm tabelul se constata ca deşi ponderea pasivelor

externe în total pasive se menţine relativ constanta de 6-7%, valoarea
absoluta a acestora creste de la 60 mld. lei la 10.138 în 1998, ceea ce
înseamnă o creştere de circa 169 ori.
Totuşi dacă am corela evoluţia pasivelor externe cu evoluţia
cursului de schimb constatam ca în perioada 1999-2002 acestea au
crescut de circa 169 ori.
Aceasta tendinţa se datorează pe de o parte creşterii pasivelor
interne în valută, ce le-au suplinit pe cele externe, de la circa 250
milioane USD în 1999 la circa 2978 milioane USD în 1998. Această

26
creştere a pasivelor interne în valută este rezultatul dolarizării
economiei româneşti.

27
 Aceasta tendinţă se datorează pe de o parte creşterii pasivelor
interne în valută, ce le-au suplinit pe cele externe, de la circa 250
milioane USD în 1994 la circa 2978 milioane USD în 2002. Această
creştere a pasivelor interne în valută este rezultatul dolarizării
economiei româneşti. Pe de alta parte, neconvertibilitatea monedei
naţionale şi deprecierea continua a raportului dintre leu şi monedele
străine au expus băncile la un risc valută major, ceea ce a impus o
anume doza de prudenta din partea acestora în legătură cu atragerea de
resurse externe în valută.
În aceasta poziţie a bilanţului se includ depozitele în valută ale
nerezidenţilor, depozitele şi conturile corespondente deschise de băncile
străine, precum şi finanţările primite de la bănci străine.
Pasivele interne au şi ele o evoluţie constantă de 93-94% din total
pasiv dar în valoare absoluta înregistrează o creştere de la 1011 mld. lei
m 1994 la 137.686 mld. lei în 2002.
Analizand datele cuprinse în tabelul de mai jos constatam ca
depozitele deţin ponderea cea mai însemnată în cadrul pasivelor interne.
Atragerea de depozite este tipică funcţiei de intermediere bancară
si constituie baza în susţinerea activităţii băncilor.

28
 Tabelul nr. 2 - Pasivele interne şi componenta lor
miliarde lei

1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

Pasive interne 1011 2153 3760 9129 19202 30381 50.027 90.967 137.686

Dep.ale client. 420 855 1445 3424 8447 14515 24.933 52.950 80.999
Nebanc.

la vedere 179 598 987 2355 4313 6576 7423 8256 10687

Econom pop 56 80 83 117 359 496 789 1.599 1.403

La 241 257 458 1069 4134 7939 11.123 24.983 33.782

termen

1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

Econom. populaţiei 193 182 326 529 2368 4640 8.019 18.566 29.563

Sume în tranzit între 3 235 155 157 193 296 567 103 267
bănci

Pasive interban 459 678 990 2777 4503 7187 11.342 8.752 14.753

Depozit publice 77 125 57 885 1303 1814 1.135 2.169 5.753

Fonduri proprii 27 70 259 568 1338 3903 5.159 8.590 11.952

Alte pasive 25 190 554 1318 3418 2666 623 1.111 796

Sursa'. Raport trimestrial BNR nr. IV/2002

Analizând depozitele după scadenta acestora constatând ca în

anul 1994 depozitele la termen erau mai mari cu 5/8% decât cele la
vedere, după care situaţia s-a schimbat, depozitele la vedere având o

29
pondere mai mare decât cele la termen cu 18.2% în 1995, 16.6% în
1996 şi 13% în 1997. Începând cu anul 1994 situaţia se schimba în
favoarea depozitelor la termen.
Descreşterea ponderii depozitelor la termen din perioada
1991-1993 se datorează dobânzilor nesatisfacătoare pentru depunătorii
din economia românească. Suinele în lei deţinute fie ca au fost destinate
acoperirii consumului fie ca au fost convertite în valută.
Un alt aspect ce trebuie evocat este căderea nivelului de trai
general al populaţiei, ale căror venituri reale din ce în ce mai mici abia
acoperă necesităţile de consum.
În ceea ce priveşte persoanele juridice, nici nu se pune problema
de constituire de depozite la termen, societăţile comerciale
confruntându-se cu o gravă lipsă de lichidităţi.

Sumele în tranzit între bănci au avut o evoluţie crescătoare. Aceste

surse au fost utilizate gratuit de către bănci fiind un mare minus în etica
bancară. Aceste surse s-au redus în anul 1997 şi 1998, datorită
măsurilor luate de către BNR prin înfiinţarea sistemului decontărilor
multilaterale pe suport de hârtie şi a perfecţionării sistemului informatic în
cadrul băncilor unde se pot efectua decontări electronice în aceeaşi zi.

Pasivele interbancare au şi ele tendinţa de reducere de la 42.8%

în 1990 la 10.71% în anul 1998.

30
 Ponderea pasivelor interbancare în total bilanţ BNR

Tabel nr. 3
miliarde lei

1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001

Pasive interbanc 478 990 2777 4503 7187 11342 8752 14753

Total bilanţ BNR 917 200 3 5821 13708 18073 20754 48612 55254

Pondere 52.1 49.4 47.7 32.8 39.7 54.6 18 26.7

Sursa. Raport trimestrial BNR nr. IV/2001

Se observă o tendinţă de descreştere a ponderii pasivelor

interbancare în total bilanţ BNR, aceasta fiind rezultatul politicii din ce în
ce mai restrictive a BNR ca împrumutator de ultima instanţa pe de o
parte dar şi dezvoltării posibilităţilor băncilor comerciale de a apela la
piaţa monetară pentru acoperirea deficitului sau fructificare de lichidităţi.

Fondurile proprii au ponderi relativ reduse în pasivul bilanţurilor

agregate, variind de la 2/55 în 1990 la 8.5% în anul 1998. Aceasta
pondere redusă a fondurilor proprii în total pasiv este caracteristica
băncilor în general.

31
 Fondurile proprii sunt compuse din capitalul propriu şi capitalul
suplimentar. La rândul sau capitalul propriu este format din capitalul
statutar, fondul de rezerva, profitul net, alte fonduri şi acţiuni.

Capitalul suplimentar este format din fondul de risc şi alte fonduri

proprii.
Băncile comerciale au avut o baza modesta de capitalizare în anul
1990 (2.5% în total pasiv). S-a ajuns în anul 1998 ca fondurile proprii sa
deţină o pondere de 8.08% în total pasiv.
Majorarea capitalului propriu s-a realizat în primul rând prin
creşterea fondurilor proprii rezultate în urma repartizării profitului net apoi
ca urmare a emisiunii de acţiuni.
De asemenea, majorarea capitalului social este datorată
şi reevaluării activelor imobilizate dar şi aprecierii permanente a
capitalurilor vărsate în valută.
Ultimul post în pasivul agregat al băncilor comerciale este cel numit
„alte pasive" şi care deţine o pondere în creştere în total pasiv de la 2.3%
în 1990 la 16.2% în 1998. Conţine vărsămintele şi prelevările din profit,
diferentele favorabile nete din reevaluarea activelor şi pasivelor externe,
creditori diverşi, venituri anticipate etc.

Activul bilanţului consolidat este structurat pe doua mari

externe. Evoluţia acesta rupe şi anume active interne şi active este
prezentata în tabelul de mai jos:

32
 1. Activele externe şi evoluţia sa
Tabel nr.4
miliarde lei
1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

TOTAL 1071 2290 4002 9844 20405 32440 55023 100188 147825

ACTIV

Active externe 41 105 387 1312 2746 3398 6554 13555 17271

Active interne 1030 2185 3615 8532 17669 29042 48468 86632 130554

Stirsa: Raport trimestrial BNR nr. IV/2002

Activele externe sunt formate din numerar şi cecuri în valută,

depozite la bănci străine, participaţii la bănci străine, titluri de valoare
externe şi alte active de acest gen.
Ca pondere în total active, activele externe înregistrează o
evoluţie ascendenta de la 3/8% în 1994 la 11.68% în 2002. Aceasta
evoluţie evidenţiază politica băncilor comerciale de deschidere către
străinătate pentru intermedierea operaţiunilor financiare rezultate din
activitatea de export - import a agenţilor economici rezidenţi. În total
active poziţia „depozite la bănci străine" deţine ponderea cea mai mare,
ceea ce susţine ideea de mai sus ca băncile se implica din ce în ce mai
mult în efectuarea operaţiunilor financiare ce decurg din operaţiunile de
export - import.

33
 Dacă avem în vedere evoluţia cursului de schimb leu-dolar în
perioada 1994-2002, activele externe exprimate în echivalent dolar SUA
cresc de la 0/683 miliarde dolari la 1.6 mld deci aproape o dublare a
acestora şi nu o creştere de 400 ori aţa cum ar rezulta dacă am compara
valoarea acestora în lei. O analiză a dinamicii activelor externe
necorelată cu evoluţia cursului de schimb ar duce la concluzii greşite.

Tabel nr. 5 miliarde lei

1994 1995 1996 1997 1998 1998 2000 2001 2002

Active 41/23 105/58 387/ 131/842 2746/ 3398/ 6554/ 13555/ 17271/
externe + 214 2050 4860 9898 19668 34834
credite în
valută
Pasive 60/15 137/40 242/332 715/1296 1213/ 2059/ 4995/ 9221/ 10139/
externe + 2354 4132 7086 17686 30200
depozite
în valută
Poziţie -19/ 32/+12 +145/ +597 +1533 / +1339 +1559 +4334/ +7132/
financiară +8 -118 /-454 -308 /+728 /2812 +1982 +4634
Sursa: Raport trimestrial BNR nr. IV/2002

În anii 1994 şi 1995 se constată poziţii valutare „scurte" adică

obligaţiile sunt mai mari decât creanţele, de unde rezulta un grad de
îndatorare al băncilor faţă de străinătate pe de o parte, dar şi o utilizare
suboptimală a resurselor în valută, pasivele în valută neregăsindu-se în
totalitate în active.
Începând cu anul 1996 situaţia se inversează, activele externe
şi creditele în valută fiind mai mari decât pasivele externe şi depozitele în
valută. Se manifestă o anume intensificare a activităţii băncilor
comerciale pentru penetrarea pieţelor externe prin deschiderea a cât mai
multe relaţii de corespondent, în vederea facilizării activităţii de decontări
internaţionale. Decalajul între activele externe şi pasivele externe este
acoperit arte din depozitele în valută atrase şi parte din fondurile proprii.

34
 Activele interne sunt formate din numerar în casieriile băncilor,
credite interne neguvemamentale, credite interne guvernamentale, sume
în tranzit între sediile băncii şi activele interbancare.
Numerarul în casieriile băncilor deţine m perioada analizata o
pondere mica în activul bilanţier şi anume sub 1%. Este reprezentat de
monedele şi bancnotele deţinute de bănci pentru a face faţă nevoilor
imediate de lichiditate. Aceasta grupa a activelor interne este strict
monitorizata, băncile nereţinând numerar decât pentru a face faţă plăţilor
zilnice. Nu este avantajos pentru bănci sa retina numerar în casierii
peste necesităţi având în vedere costurile ridicate ale circulaţiei
numerarului.
Creditele interne neguvemamentale deţin ponderea cea mai mare
în total active chiar dacă înregistrează o descreştere de la 63.8% în 1994
la.. în 2002. Activitatea de creditare este principala operatiune a băncilor
în România.

Tabelul nr.6
miliarde lei
1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

Credite în lei 661 1317 1699 4060 7345 11575 16943 16232 24273

Credite în val 23 58 214 842 2050 4860 9898 19668 34834

TOTAL 684 1375 1913 4902 9395 16435 26841 35900 59107

Sursa\ Raport trimestrial BNR nr. IV/2002

35
 Chiar dacă în valoare absoluta creditele în lei înregistrează o
creştere de 86 ori 2002 faţă de 1994, ca pondere acestea se reduc de la
62% în 1994 la 16.5% în 2002. Corelând dinamica ponderii creditelor în
lei în total activ cu variaţia reală a creditelor interne neguvemamentale în
perioada 1994-2002, ajungem la concluzia ca masa creditului a fost
excesiv comprimata în perioada analizata. Aceasta consecinţă a avut
grave consecinţe asupra economiei româneşti, blocajul financiar în luna
septembrie 1995 egalând masa creditului în lei.
În practica bancară din tara noastră sunt considerate credite pe
termen scurt acele credite care au termen de rambursare mai mic de 1
an. Creditele pe termen mediu au termen de rambursare între 1-5 ani, iar
cele pe termen lung mai mare de 5 ani putând fi rambursate în maxim 25
ani.

Structura creditelor în lei după scadenţă

Tabel nr.7
mld. lei
1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

Credite 438 1062 1435 3672 6908 10279 14156 12853 19382
pe t.s(a)

Cred 223 256 264 388 526 1296 2787 3379 4891
pet.m.l

b/a(%) 50.9 24.1 18.4 10.6 7.6 12.6 19.7 26.2 25.23

Sursa\ Raport trimestrial BNR nr. IV/2002

36
 Se constată existenţa unui modest portofoliu de credite pentru
investiţii, descurajant pentru orice investitor. Sistemul bancar ca singur
finanţator al economiei nu a dus o politica de susţinere a investiţiilor, dar
nici nu a dispus de surse pentru aceasta. Consecinţele acestei lipse
pentru finanţarea investiţiilor este scăderea drastică a nivelului acestora
de la an la an.
Din punct de vedere al beneficiarului de credite şi a calităţii,
creditele pe termen scurt se prezintă astfel:

Structura creditelor pe termen scurt în funcţie de scadenţă şi

calitate
Tabel nr. 8
miliarde lei
Per 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

cred. t.s 438 1062 1435 3672 6908 10279 14156 12853 19382

-curente 373 986 1334 3525 6363 8699 11928 11070 16693

cap de stat 373 936 1334 3525 5929 6423 7134 5569 5702

Per 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002

-capital privat - 45 99 498 1003 2088 4514 5156 9943

-populat - 5 4 44 74 147 200 233 840

-alfccle - - 3 18 27 41 79 111 208

restante 65 76 101 147 545 1581 2228 1784 2690

37
-capital de stat 65 76 94 111 355 845 1064 741 942

-capitalul — — 6 32 174 713 1134 1013 1551

privat

-popul — — - 4 10 19 27 25 57

-nltele - «. 1 - 7 3 2 5 140

Sursa: Raport trimestrial BNR nr. IV/2002

La nivelul anului 1997, ca şi în anii anteriori majoritatea creditelor

curente sunt utilizate de către societăţi comerciale cu capital de stat. m
anul 1998 se observa o creştere a ponderii societăţilor cu capital privat.
În anul 1998 se observa o creştere a ponderii societăţilor cu capital
privat.
Ponderea creditelor restante m total credite acordate agenţilor
economici cu capital de stat este de 4.8% şi ponderea creditelor restante
pentru sectorul privat este de 8%.
Ponderea creditelor neguvemamentale în valută a crescut
semnificativ de la 2.1% m 1994 la .24.5% în total activ în 2002.
Aceste credite au fost din ce în ce mai mult solicitate de către societăţile
comerciale care realizează producţie de export. Aceste credite sunt
foarte avantajoase datorita în primul rând costurilor reduse cu dobânzile
şi comisioanele. De exemplu la un credit în valută de 1,000,000 USD, cu
un procent al dobânzii de 10% pe an (LIBOR + marja băncii comerciale)
s-ar achită într-o lună dobânzi în suma de 8611 USD, ceea ce înseamnă
mai puţin decât dacă ar lua un credit în lei.

Creditele guvernamentale în total active deţin o poziţie relativ

constantă de 5-6% dar în valoare absoluta se constata o creştere de la
124 în 1991 la 18.833 în 1998.

38
 Aici se încadrează creditele neperformante preluate de stat iar
începând cu anul 1994 şi bonurile de tezaur ca urmare a reglementarilor
emise de BNR cu privire la garantarea împrumuturilor de licitaţie cu
bonuri de tezaur.
O creştere importanta a creditelor guvernamentale se constată
după anul 1994 aceasta datorându-se în principal creşterii deficitului
bugetar .

Activele interbancare se concretizează în depozite pe care o

banca le creează la alte bănci, sau credite acordate de o banca altor
bănci. De asemenea aici se încadrează disponibiilităţile băncilor la BNR,
aceasta din urma acţionând asupra lichidităţii băncii prin rezervele ordine
obligatorii. Au o pondere importanta în total activ dar cu o tendinţă de
descreştere de la 30.2% în 1990 la 16.6% în 1998.
Alte active: post bilanţier cu o evoluţie spectaculoasă înregistrează
o creştere a ponderii în total active de circa 258 ori deţinând în anul 1998
o pondere de 4,35% în total activ.
Aici se încadrează activele imobilizate, diferentele nefavorabile
din reevaluarea activelor şi pasivelor în valută, debitori diverşi, dobânzi
şi comisioane de încasat, depozite condiţionate, efecte comerciale de
încasat etc.
Evoluţia ascendentă este datorată în primul rând efortului de
investiţii al băncilor în vederea creării reţelelor bancare şi a infrastructurii
informatice.
Există însă şi câteva poziţii cum ar fi debitorii, diferentele
nefavorabile, dobânzi neîncasate ce ar putea fi pierderi potenţiale,
situaţie în care băncile ar fi puternic ameninţate.

39
 Chiar dacă aceste active nu sunt posibile pierderi, ele afectează
lichiditatea băncii până la recuperarea lor banca având un minus de
lichidităţi.
Deci în anul 1998 totalul bilanţier al băncilor comerciale
înregistrează o creştere faţă de 31.12.1997 de la 100.187 la 147.825.
mld. lei. Analiza în structura are următoarele tendinţe:
Ponderea activelor externe în total activ scade de la 13.5% la
11.6% în anul 1998.
Ponderea pasivelor interbancare creste faţă de anul 1997 la
26,7%.
Activele bancare au o evoluţie impresionantă faţă de anul 1990,
creşterea cea mai mare având-o activele interne. O creştere importantă
o au de asemenea şi creditul guvernamental şi cel neguvernamental.
Activele interne au o creştere de circa 127 ori.
Activele externe au şi ele evoluţie spectaculoasă înregistrând o
creştere de 138 ori faţă de anul 1990.

1.4. Rolul B.C.R. în cadrul sistemului bancar

B.C.R. este organizată potrivit legii nr. 31/’90 privind activitatea

bancară şi este înmatriculată la Oficiul Registrului comerţului sub
nr. 140/90 din 23 ianuarie 1991.
B.C.R. este clasată în cadrul sistemului băncilor comerciale ca una
din băncile mari, cu capital de stat, care ocupa după nivelul unor
indicatori de baza primele locuri în ierarhia acestor bănci.
B.C.R. are relaţii foarte largi cu un număr apreciabil de clienţi
persoane fizice sau persoane fizice şi o reţea foarte întinsă intr-un număr
de peste 200 de oraşe mari şi localităţi.

40
 Banca întreţine relaţii de afaceri cu toate băncile româneşti şi cu
peste 60 bănci şi instituţii financiare din lume.
Avându-se în vedere aceste aspecte, banca este interesata să fie
prezentată în aceste relaţii, cât şi opiniei publice interne şi internaţionale,
intr-un mod corespunzător, unitar şi printr-un sistem de informaţii care
pot face o imagine cât mai reală şi edificatoare asupra situaţiei şi poziţiei
sale de ansamblu.

41
42
 CAPITOLUL II

RISCURILE BANCARE ŞI GESTIUNEA LOR

2.1. Consideraţii generale privind riscul

Scurt istoric
Caracteristica lumii contemporane este incertitudinea. Mediul
economic, cel monetar, cel financiar bancar sunt permanent supuse unei
concurenţe acerbe. Astăzi băncile sunt privite de către specialişti, şi nu
numai, ca fiind acele instituţii care administrează riscul. Aceasta
caracterizare dată băncilor se datorează în special faptului că orice
operaţiune financiar-bancară pe piaţa internă şi internaţională este
supusă acţiunii unui ansamblu de factori de risc interdependenţi.
Până la începutul anilor '80 comunitatea financiar bancară privea
unilateral problema riscului numai din punctul de vedere al creditorului.
Gestionarea riscurilor bancare se reducea la riscul de creditare/acest
lucru fiind posibil datorită stabilităţii relative a sistemului financiar.
Această stabilitate caracteristică acelor ani era posibilă în primul rând
datorită existenţei şi funcţionării sistemului monetar internaţional de la
Bretton-Woods. În anul 1994 prin conferinţa de la Bretton-Woods(SUA)
s-au pus bazele aşa numitului sistem monetar internaţional stabilindu-se
o serie de reguli de "bună conduită" în domeniul monetar, precum şi
organizarea unor instituţii financiar-monetare pe plan internaţional.
Acest mecanism controla fluctuaţiile cursurilor valutare, iar ratele
dobânzilor nu variau prea mult tocmai datorită politicilor monetare duse
de băncile centrale în conformitate cu interesele imediate ale statelor
debitoare. Reglementările monetar-valutare, practicile anticoncurenţiale

43
de tip cartel şi nu în ultimul rând inerţia deponenţilor, limitau în acea
perioadă concurenţa pe piaţa depozitelor bancare generând o relativă
stabilitate a ratelor dobânzilor. La sfârşitul anilor '70 situaţia se schimbă.
Explozia preţului petrolului şi dependenţa crescândă a statelor
occidentale de sursele de materii prime din Orient au generat un proces
inflaţionist care a dus la fluctuaţii mari ale ratelor nominale ale
dobânzilor. În acelaşi timp, prin abolirea sistemului de la Bretton-Woods,
volatilitatea cursurilor valutare creşte, acestea devenind factori importanţi
de stabilire a performanţelor globale ale societăţilor bancare. Mediul
concurenţial a fost şi el supus unor schimbări în special datorită
suprimării controlului asupra trasferurilor internaţionale de capital
şi modificării structurii costurilor bancare. Toţi aceşti factori i-au
determinat atât pe specialişti cât şi pe practicieni, să recunoască
existenţa unei multitudini de factori de risc (riscul lichidităţii, riscul de
capital, riscul ratelor dobânzilor/riscul valutar, riscul tranzacţiei, riscul de
afacere).

Prezentare generală

Activitatea bancară, definită ca proces de atragere de fonduri

temporar disponibile dintr-un anumit spaţiu economic local, naţional, sau
internaţional - şi de distribuire a acestor fonduri - în principal sub forma
creditelor bancare - către agenţii care au nevoie de surse suplimentare
de fonduri - a fost şi este în continuare supusă presiunii factorilor de risc.
Riscul şi câştigul bancar au fost alături şi s-au condiţionat direct; găsirea
unui punct de echilibru între aceste două mărimi a fost într-un fel cheia
succesului întrucât tentaţia câştigului a învins de multe ori înclinaţia spre
prudenţă, exemplele de prăbuşiri datorită angajării în operaţiuni riscante
din lume fiind suficiente. In acelaşi timp, riscul bancar nu poate fi izolat

44
cu uşurinţă, odată apărut la o bancă se propagă în întreg sistemul
bancar, financiar şi economic afectând bănci, instituţii, activităţi fără
legătură directă cu banca în cauză, putând sta la originea unor crize
generale ale unei economii.
De aceea, cunoaşterea şi evaluarea corectă a riscurilor,
previzionarea şi împărţirea acestora devin astăzi o preocupare specifică
nu numai băncilor comerciale ci şi a autorităţii responsabile de
menţinerea viabilităţii sistemului bancar şi de protejarea banului public.
Evaluarea corectă a riscurilor bancare presupune cunoaşterea
factorilor de risc iar aceasta necesită informaţie utilă şi relevantă despre
mediul economic în ansamblu şi despre fiecare dintre persoanele cu
care o bancă derulează afaceri.

A. Sursele şi utilizările fondurilor băncilor

Într-o viziune dinamică, o bancă reprezintă un complex de fonduri a

căror mărime este în mod continuu modificată prin fluxuri de fonduri între
bancă şi exteriorul ei. Banca primeşte noi depuneri sau depunătorii
existenţi îşi pot creşte depunerile şi plasează aceste surse în active pe
care le estimează că pot contribui la creşterea propriilor profituri. Dacă,
dimpotrivă deponenţii îşi retrag depunerile, banca trebuie să asigure
fondurile necesare acoperirii acestor retrageri iar dacă în acel moment
nu deţine suficiente lichidităţi atunci trebuie să lichideze o parte din
activele sale sau să apeleze la împrumuturi din alte surse.
Procesul gestiunii fondurilor necesită monitorizarea tuturor
modificărilor ce intervin în ansamblul fondurilor, cu scopul maximizării
profiturilor m condiţiile minimizăm riscurilor la care este expusă banca.

45
 1. Sursele fondurilor

Băncile îşi asigură fondurile necesare apelând în principal la

următoarele surse:
a) Depozitele sunt cele mai importante surse generatoare de fonduri ale
băncilor, ponderea lor în totalul surselor de fonduri fiind invers
proporţională cu mărimea băncii. Ele sunt cele mai sensibile surse,
fondurile depunătorilor putând foarte uşor migra spre alte destinaţii
funcţie de mai mulţi factori: performanţele băncii, siguranţă, dobândă,
calitatea serviciilor dar şi cultura bancară a populaţiei care poate percepe
deformat realitatea bancară.

În funcţie de scadenţă, depunerile sunt clasificate astfel:

• depozite la vedere- sunt cele cu scadenţa cea mai apropiată deci şi
cele mai incerte din punct de vedere a termenului de păstrare.
Pentru aceste depuneri se bonifică o dobândă scăzută şi sunt
considerate cele mai ieftine surse de fonduri.
• Depunerile în conturi curente (conturi de operaţiuni) - sunt fondurile
diverselor persoane fizice sau juridice depuse la bancă în scopul
derulării de operaţiuni de plată sau încasare. Masa acestora este
dată, în condiţiile existentei concurentei, mai degrabă de calitatea
serviciilor de plăţi pe care o bancă le prestează clientelei decât de
dobânda pe care o practică banca pentru aceste depuneri. Din
punct de vedere al gestiunii, împreună cu depozitele la vedere,
sunt considerate ca fiind constante în condiţii normale
• Depunerile la termen sunt considerate în general cele mai sigure
şi mai stabile depuneri, scadenţa fiind stabilită pe baze
contractuale şi fiind cuprinsă între o lună şi un an, uneori mai mult
decât atât. Este necesar să facem distincţia între scadenţa

46
 contractuală (înscrisă în contractul sau convenţia scrisă) şi cea
reală (la care deponenţii îşi retrag efectiv sumele depuse) astfel că
nu toate depozitele la termen ajung la scadenţă, unii deponenţi
fiind dispuşi să-şi retragă banii mai devreme dacă dobânda pieţei
tinde să crească sau dacă există indicii că performanţele slabe ale
băncii pun în pericol securitatea depozitelor.

b) Împrumuturile. Băncile mai pot procura fonduri prin împrumuturi

contractate pe termen scurt sau lung. Împrumuturile pe termen lung pot fi
- în anumite condiţii asimilate capitalurilor permanente şi sunt procurate
prin emiterea de obligaţiuni sau pur şi simplu prin contracte de împrumut
pe termen lung încheiate cu alte bănci care dispun de fonduri
suplimentare disponibile.
Împrumuturile pe termen scurt au devenit foarte frecvente în ultimii
ani, băncile apelând la aceste surse pe scară largă în special în
procesele de gestiune zilnică a lichidităţii. Împrumuturile pe termen scurt
iau forma împrumuturilor de la alte bănci (piaţa monetară) sau de la
banca centrală (împrumuturi de refinanţare: structurale, de licitaţie,
speciale sau lombard).
Sănătatea unei bănci poate fi apreciată şi în funcţie de uşurinţa cu
care poate procura astfel de fonduri de pe piaţa monetară, recurgerea la
împrumuturile băncii centrale fiind supusă şi riscului de dobândă şi de
reglementare, o schimbare în politica dobânzilor putând să fie foarte
costisitoare pentru banca în cauză.

47
 Trebuie remarcat că atunci când o bancă utilizează împrumuturi pe
termen scurt pentru a susţine plasamente (active) pe termen lung,
variaţiile dobânzii pe termen scurt ar putea conduce la diminuarea sau
anularea câştigului din diferenţele de dobândă, putându-se înregistra
chiar pierderi. Dacă surse pe termen scurt susţin active pe termen scurt,
influenţa nu va fi atât de semnificativă.
In general, băncile mari tind să fie beneficiare de împrumuturi pe
termen scurt în timp ce băncile mai mici sunt ofertante de fonduri pe
termen scurt.

c) Capitalul (fondurile proprii) Fondurile proprii reprezintă o altă

sursă importantă de fonduri şi sunt formate din capitalul propriu şi
capitalul suplimentar.
Capitalul propriu este constituit prin vărsarea sumelor subscrise de
acţionarii băncii la înfiinţarea acesteia, prin cumpărarea de acţiuni şi
poate fi mărit ulterior prin noi emisiuni de acţiuni sau prin repartizarea
unei părţi din profit pentru mărirea capitalului. Aceasta din urmă sursă de
capital depinde - ca mărime - atât de profitabilitatea băncii cât şi de
politica de dividende a acesteia.
Capitalul suplimentar este constituit din împrumuturile pe termen
lung primite şi din alte fonduri.
Fondurile proprii sunt cea mai sigură sursă de fonduri, ponderea
acestora în totalul resurselor băncii fiind un indicator al solidităţii, arătând
măsura în care banca poate face fată situaţiilor de risc.

48
 2. Utilizarea fondurilor

Băncile investesc fondurile obţinute din depozite, împrumuturi şi

din fonduri proprii în diverse active. Majoritatea lor sunt generatoare de
profituri (credite, plasamente, imobilizări financiare) altele mi sunt
destinate obţinerii de profituri dar sunt necesare pentru funcţionarea
băncii (spatii, clădiri, tehnică etc.) şi pentru a asigura derularea
operaţiunilor de plăţi şi decontări ale băncii (numeral, rezervele de la
banca centrală şi conturile de corespondent deschise la alte bănci).

a) Creditele. Creditarea este una din activităţile de bază ale

oricărei bănci şi, în acelaşi timp, una din cele mai încărcate de risc.
Acordarea de credite acoperă cea mai mare parte din totalul activelor
(50-60%), iar dobânzile aferente reprezintă principala sursă de venituri a
băncilor. Din punct de vedere al sectorului de apartenenţă al debitorului,
creditele se clasifică în:
• credite comerciale
• credite de consum
• credite pentru proprietăţi imobiliare
* credite agricole credite acordate altor instituţii financiare
Mult mai importantă pentru gestionarea plasamentelor băncii este
însă diferenţierea creditelor în funcţie de scadenţa acestora şi după tipul
de dobândă negociată. Din punctul de vedere al scadenţei, creditele pot
fi pe termen scurt (până la un an), mediu (1-3/5 ani) sau lung (peste 3,5
ani) iar după tipul dobânzii este pot fi cu dobânda fixă pe întreaga
perioadă sau cu dobândă variabilă, funcţie de evoluţiile dobânzilor pe
termen scurt pe piaţa monetară. In procesul de gestiune a activelor şi
pasivelor băncii, combinarea scadenţelor cu tipurile de dobândă este

49
deosebit de importantă. In principiu, în scopul protejării faţă de riscul de
dobândă, băncile acordă fie credite pe termen scurt, fie credite pe
termen lung cu dobândă variabilă, sensibile la variaţiile dobânzilor.
Scadenţele creditelor băncilor trebuie corelate însă permanent cu
scadenţele obligaţiilor acesteia.
Riscul bancar se suprapune în cele mai multe cazuri cu riscul în
activitatea de creditare, pierderile aferente creditelor nerambursate sau
neperformante stând la originea crizelor băncilor. Acordarea de credite,
în afară de faptul că trebuie să urineze prevederile legii şi reglementările
băncii centrale, trebuie să se facă numai pe baza cunoaşterii clienţilor,
performanţelor şi capacităţii acestora de a respecta angajamentele de
credit, precum şi a istoricului de credit al acestora. In multe ţări această
informare se realizează cu bune rezultate prin intermediul unor bănci de
date cuprinzând înregistrări privind creditele mari sau delicvenţa de
credit. Chiar dacă consultarea acestei bănci de alte nu este obligatorie la
acordarea de credite, băncile folosesc informaţiile la care au acces în
scopul minimizării riscurilor.

b) Investiţii în titluri de valoare o altă utilizare importantă a

fondurilor bancare o reprezintă investiţiile în titluri de valoare. Cele mai
utilizate instrumente sunt:
• obligaţiunile emise de stat şi de autorităţile locale precum
şi
• obligaţiuni emise de instituţii financiare sau nonfinanciare
• acţiuni ale altor instituţii financiare sau nonfinanciare:
participaţii sau titluri de plasament

50
 c) Activele lichide închid
• numerarul din casierie care constă în bancnote şi monedă deţinute în
casieriile băncii în scopul efectuării de plăti în numerar către clienţi.
Banca trebuie să fie în stare în orice moment să răspundă cererilor de
retragere ale deţinătorilor de conturi dar, astfel, trebuie să limiteze la
minimum posibil masa de numerar, păstrarea fiind costisitoare.
• disponibilităţi de la banca centrală ( contul curent). Băncile sunt obligate
să păstreze la banca centrală rezervele minime obligatorii determinate în
funcţie de tipurile şi mărimea depozitelor primite de la fiecare bancă.
Aceste rezerve constituite în contul curent al băncii - sunt utilizate
şi pentru derularea operaţiunilor de plăti şi decontări interbancare ale
băncii.
• disponibilităţi la alte bănci ( conturi de corespondent). Băncile pot
deţine conturi curente la alte bănci pentru derularea unor operaţiuni de
plăti decontare de cecuri, participări la credite sindicalizate etc.
• sumele în curs de încasare sunt cele aferente cecurilor, cambiilor şi
biletelor la ordin care au fost prezentate la plată dar nu au fost încă
încasate efectiv.

B. Definiţia riscului
Afacerile economice se desfăşoară în condiţiile existenţei a
numeroase riscuri, deoarece:
• relaţiile furnizor - beneficiar au un caracter complex;
• evoluţiile care au loc pe pieţe sunt adeseori contradictorii
şi imprevizibile;
• economiile naţionale şi economia mondială m ansamblu se
caracterizează prin fenomene de instabilitate.
Procesul decizional se realizează ,deci, în acest domeniu de cele
mai multe ori în condiţii de risc şi incertitudini, astfel încât agenţii

51
economici nu au siguranţă că prin afacerile încheiate vor obţine
rezultatele scontate.
Asupra definirii noţiunii de risc nu există o unanimitate de păreri
în rândul specialiştilor. Cel mai simplu spus, riscul bancar este
probabilitatea ca într-o tranzacţie să nu se obţină profitul aşteptat şi chiar
să apară o pierdere.

Riscul bancar mai poate fi definit ca fiind probabilitatea de

producere a unui eveniment cu consecinţe adverse pentru subiect.

Sintetizând, riscul bancar:

• complex de evenimente cu consecinţe adverse pentru bancă;
• eveniment incert, posibil şi viitor care poate afecta întreaga activitate a
unei societăţi bancare;

Gestionarea riscului bancar urmăreşte:

• minimizarea cheltuielilor/a pierderilor;
• modificarea comportamentului salariaţilor;
• modificarea imagini publice a băncii.

C. Clasificarea Riscurilor Bancare

În literatura de specialitate există o serie de clasificări după cum
urmează:
l. În funcţie de caracteristica bancară:
a). riscuri financiare (riscul de lichiditate, riscul de capital);
-riscuri de prestare (riscul operaţional, riscul tehnologic, riscul introducerii
de noi produse;
b). riscuri ambientale(riscul de fraudă/riscul economic/riscul legal).

52
 2. În funcţie de geneză:
1. risc de exploatare
2. risc financiar
3. risc de faliment

3. În funcţie de natură:
a)riscuri comerciale;
b)riscuri provocate de cauze de forţă majoră;
c)riscuri politice;
d)riscuri valutare;(de schimb valutar, rată a dobânzii).

4. În funcţie de expunerea la risc.

a) riscuri pure-riscuri a căror expunere este generată de activităţi
şi procese bancare cu potenţial de a produce evenimente care să se
soldeze cu pierderi;
a. 1 - riscuri fizice (distrugeri, accidente/avarii);
a. 2- riscuri financiare (generate de operaţiunile bancare tradiţionale);
a. 3 -riscuri criminale şi frauduloase (fraude, furturi, deturnări de fonduri);
a. 4- riscuri de răspundere (nerespectarea normelor bancare);
b) riscuri lucrative(speculative)-expunerea la risc este generată de
încercarea de a obţine profit maxim.
b. l - riscuri de piaţă (variaţia condiţiilor de piaţă);
b. 2 - riscuri de afacere;
b. 3 - riscuri de lichiditate(incapacitatea de a finanţa operaţiunile bancare
curente).

53
 4. În funcţie de caracteristica bancară:
a). Riscuri financiare
(generate de operaţiile bancare tradiţionale);
a. l - Riscul de creditare(probabilitatea neîncasării creditelor acordate);
a. 2- Riscul de lichiditate(incapacitatea de a finanţa operaţiile bancare
curente);
a. 3 - Riscul de piaţă (variaţia ratei dobânzilor/riscul valutar etc.)
Clasificarea riscurilor bancare în conformitate cu prevederile Băncii
Internaţionale a Reglementărilor:
a) Riscurile Financiare:
• riscul ratei dobânzii;
• riscul cursului de schimb;
• riscul de lichiditate;
• riscul titlurilor cu venit variabil;
b) Riscuri legate de parteneri:
• riscul clientelei;
• riscul apărut pe piaţa interbancară;
• riscul de ţară;
• riscul de credit (furnizor, piaţă).
c) Riscul comercial:
• riscul de produse;
• riscul serviciilor;
• riscul de piaţă;
• riscul de imagine;
d) Riscuri legate de forţa de muncă.
e) Riscuri operaţionale şi tehnice:
• calitatea operaţiunilor;
• nivelul de informatizare şi telecomunicaţii.

54
f) Riscul gestiunii interne:
• riscul de reglementare;
• riscul de deontologie;
• riscul de strategie;
• riscul de insuficienţă funcţională;
• riscul resurselor umane;
• riscul de comunicare;
• riscul controlului intern total şi financiar.

Gestionarea riscurilor bancare trebuie organizată în aşa fel încât să

se realizeze atât pe fiecare tip de risc în parte, cât şi la nivel global.

Gestionarea globală a riscurilor

Gestionarea globală a riscurilor este impusă de relaţiile de
interdependenţă dintre diferite operaţiuni/tranzacţii şi activităţi ale unei
societăţi bancare, dar şi de legăturile cauzale între diversele tipuri de
riscuri. O gestionare globală a riscurilor trebuie să asigure societăţii
bancare posibilitatea de a identifica şi aprecia riscurile, de a le
controla/de a le diminua influenţa şi nu în ultimul rând de a le finanţa.
Pentru a identifica şi evalua riscurile/orice societate bancară
trebuie să pornească de la principalele sale linii de activitate, de la
strategia pe care o va adopta. Cunoaşterea acestei strategii trebuie
făcută în profunzime atât din punctul de vedere al unităţilor
subordonate/cât şi din cel al tipurilor de produse şi servicii, fără a uita
însă procedurile şi tehnicile de lucru utilizate. In cadrul primei etape de
gestionare globală a riscurilor/trebuie determinate riscurile asociate
fiecărui tip de produs şi serviciu bancar.

55
 2. Identificarea şi evaluarea riscurilor
Odată identificate riscurile asociate, este necesară elaborarea unor
scenarii posibile pentru a putea determina frecvenţa şi amplitudinea
fiecărui tip de risc asociat. După ce riscurile au fost identificate pe fiecare
tip de produs şi serviciu bancar/este necesară schiţarea unei imagini
agregate a influenţei factorilor de risc.

2. Controlul riscurilor
Obiectivul acestei a doua etape de gestiune globală este acela de
a minimiza cheltuielile asociate fiecărui tip de risc identificate produse şi
servicii bancare. Managerii trebuie să determine care sunt principalele
tipuri de activităţi de control pe fiecare tip de risc în parte cunoscând
caracteristicile şi evoluţia probabilă a acestora(de exemplu utilizarea
unor tehnici de gestiune a bilanţului pentru a controla riscul de piaţă).

3. Diminuarea/evitarea influenţei negative a factorilor de risc

Acţiunea adversă a unui factor de risc poate fi diminuată şi/sau în
unele cazuri evitată/prin cunoaşterea şi îndepărtarea cauzei care îl
produce. In acest scop este necesară reproiectarea activităţilor şi a
fluxului de operaţii.

4. Finanţarea riscurilor
Această etapă presupune fie acoperirea lor prin rezerve, fie
transferul lor prin utilizarea instrumentelor derivate. Metodele de
acoperire a riscurilor sunt utilizate în cazul acelora a căror frecvenţă şi
amplitudine este previzibilă. Acoperirea riscurilor se poate realiza fie
printr-un program formal de finanţare, elaborat pe baza prognozelor
privind pierderile anticipate, fie prin prelevări pentru fondurile de rezervă
pentru pierderi prin creditare.

56
 Transferul riscurilor este mai adecvat în cazul apariţiei şi acţiuni
unor evenimente foarte grave, imprevizibile.
Gestiunea globală a riscurilor bancare trebuie să fie o componentă
a sistemului de management bancar şi să fie utilizata. în acest sens.

2.2. Riscul de lichiditate

2.2.1. Evaluarea şi gestionarea riscului de lichiditate

Lichiditatea reprezintă capacitatea activelor de a se transforma

rapid şi cu cheltuiala minima m moneda lichida(numerar şi disponibil în
cont), precum şi capacitatea băncii de a-si finanţa operaţiile curente.
Lichiditatea este o proprietate generala a activelor bancare , o problema
a gestiunii activelor şi pasivelor bancare. Apariţia acestui risc este
datorata următoarelor cauze:
• indisciplina financiara a agenţilor economici;
• situaţia economiei reale;
• dependenţa pe piaţă financiara;
• necorelarea între scadentele depozitelor şi ale creditelor;
ÎNAINTE DE A STUDIA CUM SE GESTIONEAZĂ ACEST TIP DE
RISC VOM DETERMINA CARE SUNT PRINCIPALELE
SURSE ŞI NEVOI DE LICHIDITATE.
Principalele surse de lichiditate:
numerar;
• depozite la bănci corespunzătoare;
• portofoliu de bonuri de tezaur/certificate de trezorerie şi alte titluri
negociabile;
• ratele scadente la creditele acordate clienţilor;
• împrumuturi sub forma emisiunilor de certificate de depozit;

57
• împrumuturi de la alte bănci (inclusiv sub forma unor depozite atrase pe
piaţă interbancară);
• împrumuturi de la alte bănci(inclusiv credite de
refinanţare). Alte noi surse de lichiditate mai sunt:
• titluri (obligaţiuni) emise cu o opţiune de răscumpărare înainte de
scadenta la un preţ fix, cunoscut dinainte determinând eliminarea riscului
de piaţă la lichidarea titlului;
• titularizarea creditelor pentru ipoteci standard;
Principalele destinaţii ale lichidităţii sunt:
• rezerva minima obligatorie la banca centrală;
• posibila fluctuaţie a depozitelor;
• eventualele cereri de împrumut şi nevoile de bani lichizi ale clienţilor.

Gestionarea lichidităţii bancare

Trezoreria oricărei societăţi bancare are ca principal atribut

gestionarea lichidităţii. Aceasta se realizează prin:
A) Gestionarea poziţiei monetare ;
B) Gestionarea poziţiei lichidităţii;
C) Elaborarea şi analiza "Raportului de lichiditate".

A. Gestionarea poziţiei monetare

Prin poziţia monetara înţelegem valoarea la un moment dat a
activelor lichide.
Componentele poziţiei monetare:
a) Numerarul moneda metalică + bancnote aflate în posesia băncii
la ghişee şi în tezaur. Necesarul de numerar este estimat în funcţie de
volumul încasărilor, plăţilor zilnice cu numerar (graficul de încasări
şi plaţi în numerar).

58
 b) Disponibilul la alte bănci =depozite constituite pe piaţă
interbancară.
c) Sume de încasat de la alte bănci = sume în tranzit la alte
bănci ;valoarea instrumentelor de plata (cecuri) onorate de banca,
depuse la băncile corespondente.
d) Disponibilul în contul de rezerva la banca centrala/respectiv
rezerva minima obligatorie.
În afara de disponibilul în contul de rezerva la banca centrala unde
aceasta bonifica o dobânda la sumele din cont, toate celelalte elemente
ale poziţiei monetare (active lichide) nu aduc venituri băncii.

REZERVELE MINIME OBLIGATORII

Caracteristici generale:
• sunt determinate de normele autorităţii monetare în funcţie de structura
depozitelor bancare;
• sunt un factor de risc suplimentar pentru bănci deoarece se stabilesc în
funcţie de obiectivele politicii monetare, de control al masei monetare;
• nu sunt active lichide;
• nu pot fi folosite pentru a acoperi o creştere a cererii de credite sau o
retragere de depozite;
• asigură soldarea poziţiei lichidităţii, reprezentând un amortizor de soc
pentru poziţia monetară.
Potrivit art. l din Legea nr.58/1998, „băncile trebuie sa menţină
rezerve minime obligatorii, în lei şi în valută în conturi deschise la B.N.R".
Prin Regulamentul B.N.R. nr.4/98 privind regimul rezervelor minime
obligatorii s-a stabilit mecanismul sistemului rezervelor obligatorii.

59
 În cadrul acestor reglementari legale sunt definiţi o serie de termeni
specifici a căror cunoaştere este absolut necesare:
a) rezervele sunt disponibilităţi băneşti ale băncii, m lei şi în valută,
păstrate în conturi deschise la B.N.R ;
b) baza de calcul este nivelul mediu, pe perioada de observare, al
elementelor de pasiv din bilanţul societăţilor bancare asupra cărora se
aplica rata rezervelor obligatorii;
c) perioada de observare este intervalul de timp pentru care se
determina baza de calcul;
d) perioada de aplicare este intervalul de timp în care trebuie menţinut în
conturile deschise la B.N.R. nivelul prevăzut al rezervei minime obligatorii; e)
nivelul calculat al rezervelor ordine obligatorii reprezintă produsul dintre
baza de calcul şi rata rezervelor ordine obligatorii;
f) nivelul prevăzut al rezervelor obligatorii este soldul mediu zilnic
pe care banca trebuie sa-l înregistreze în contul în care se menţin
rezervele;
g) nivelul efectiv al rezervelor îl constituie soldul mediu zilnic
înregistrat de banca în contul în care se menţin rezervele minime
obligatorii în perioada de aplicare; determinarea soldului mediu zilnic se
face luând în calcul numărul de zile calendaristice din perioada de
aplicare;
h) nivelul minim prevăzut al rezervelor îl reprezintă soldul minim
zilnic al contului în care se menţin rezervele minime obligatorii şi se
calculează prin aplicarea unei cote procentuale asupra nivelului prevăzut
al rezervelor minime obligatorii aferente perioadei de aplicare;
i) nivelul maxim prevăzut al rezervelor îl reprezintă soldul maxim
zilnic al contului în care se menţin rezervele minime obligatorii şi se
calculează prin aplicarea unei cote procentuale asupra nivelului prevăzut
al rezervelor minime obligatorii aferente perioadei de aplicare;

60
 j) excedentul de rezerve îl reprezintă diferenţa pozitiva dintre
nivelul efectiv şi nivelul prevăzut al rezervelor minime obligatorii.
k) deficitul de rezerve îl reprezintă diferenţa negativă dintre nivelul
efectiv şi cel prevăzut al rezervelor minime obligatorii.
Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii
Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii se constituie din
mijloace băneşti în moneda Naţională şi în valută reprezentând obligaţii
ale băncii faţă de persoanele fizice şi juridice, sub forma de surse atrase,
împrumutate, datorii şi alte obligaţii.

Se exceptează mijloacele băneşti:

• atrase de la instituţii care, la rândul lor, constituie rezerve minime
obligatorii la B.N.R.;
• atrase de la instituţii financiare externe, dacă au o scadenta mai mare
de 12 luni de la finele perioadei de aplicare. Sumele a căror rambursare
se efectuează eşalonat sunt exceptate atât timp cât scadenta acestora
este mai mare de 12 luni de la finele perioadei de aplicare;
• care intra în contul curent general al Trezoreriei statului;
• sumele în valută în tranzit intra şi interbancar.
Nivelul bazei de calcul se determina ca medie a soldurilor zilnice ale
elementelor de pasiv prezentate anterior.

61
 PERIOADA DE OBSERVARE

Perioada de observare o constituie a doua chenzina din luna

anterioara şi prima chenzina din luna de aplicare.
Pentru mijloace băneşti m valută, mediile soldurilor zilnice se
determina pe fiecare tip de valută în parte, după care se transformă în
dolari S.U.A .
Cursurile de schimb folosite pentru transformarea celorlalte valute
în dolari S.U.A. sunt cursurile pieţei valutare comunicate de B.N.R., în
vigoare în ultima zi lucrătoare anterioară perioadei de aplicare.

PERIOADA DE APLICARE

Perioada de aplicare este luna calendaristica pe durata căreia

societăţile bancare sunt obligate sa menţină în cont la B.N.R. nivelul
prevăzut al rezervelor obligatorii.

CONSTITUIREA REZERVELOR MINIME OBLIGATORII

Băncile sunt obligate sa menţină în conturile deschise la B.N.R.

nivelul prevăzut al rezervelor minime obligatorii ca medie zilnica pe
durata perioadei de aplicare (luna calendaristica).
Nu sunt incluse în calculul mediei zilnice sumele care depăşesc
nivelul maxim prevăzut al rezervelor.
Rezervele minime obligatorii se calculează şi se menţin astfel:
a) în lei, în contul curent al băncii deschis la centrala B.N.R. pentru
mijloace băneşti în lei;
b) în dolari S.U.A, în contul "LORO" al băncii, deschis la centrală
B.N.R., pentru mijloace băneşti în valută. Este important de reţinut

62
prevederea stipulata în articolul 8 al secţiunii a doua a Regulamentului
B.N.R. nr .4/1998 şi anume "costul eventualelor operaţiuni de schimb
valutar necesare băncilor pentru constituirea rezervelor în dolari S.U.A
ca şi riscul valutar generat de aceste operaţiuni, sunt suportate în
întregime de către banca în cauză".
Nivelul efectiv al rezervelor minime obligatorii trebuie sa fie egal cu
cel prevăzut/ nefăcându-se compensări între depăşirea şi neîndeplinirea
rezervelor în lei şi în valută. In cazul în care o banca înregistrează un
deficit de rezerve, acesta se va adaugă la nivelul calculat al rezervelor
minime obligatorii ale perioadei următoare(rezerva minima obligatorie a
perioadei de aplicare = deficitul de rezerve al perioadei de aplicare
precedente +nivelul calculat al perioadei de aplicare curente).
Sunt asimilate la deficitul de rezerve, sumele zilnice cu care băncile
se situează sub nivelul prevăzut al rezervelor.
În cazul în care o societate bancară înregistrează deficit de rezerve
timp de două luni consecutiv, este supusa unei supravegheri prudenţiale
prin inspecţie la sediul băncii din partea B.N.R.
O alta problemă o constituie ratele rezervelor minime obligatorii
care sunt stabilite de către B.N.R. în funcţie de obiectivele sale de
politica monetara fiind comunicate societăţilor bancare cu cel puţin 7 zile
înainte de perioada de aplicare. De fapt, rata rezervei minime obligatorii
reprezintă un instrument de politica monetara a autorităţii centrale prin
care aceasta influenţează în special politica creditului.
Conform Regulamentului B.N.R., autoritatea monetara centrala, în
funcţie de obiectivele sale, poate stabili rate diferite pentru anumite
elemente ale bazei de calcul. În acest caz, nivelul prevăzut al rezervelor
minime obligatorii se determina prin însumarea nivelurilor aferente
fiecărui element al bazei de calcul.

63
 Singurul element al poziţiei monetare remunerat este tocmai
aceasta rezerva minima obligatorie. Remunerarea rezervei minime
obligatorii se face de către B.N.R. prin stabilirea şi modificarea ratei
dobânzii. Aceasta este stabilită prin circulara şi trebuie sa se situeze cel
puţin la nivelul ratei dobânzii medii la depunerile la vedere practicate de
bănci. Aceasta rată medie se calculează lunar, distinct pentru lei şi
pentru valută, ca medie ponderata, pe baza datelor transmise de către
banci .Soldurile depunerilor la vedere, inclusiv cele neremunerate,
precum şi ratele dobânzilor aferente, sunt cele din ultima zi a perioadei
de observare. Totodată B.N.R. nu bonifica dobânda pentru excedentul
de rezerve. La calcularea dobânzilor anual se considera de 360 de zile,
iar luna de 30 de zile.
Plata dobânzilor la minime obligatorii se face în prima zi lucrătoare
după terminarea perioadei de aplicare pentru care s-a făcut calculul.
Regulamentul B.N.R. nr. 4/1998 mai prevede o serie de elemente
legate de raportarea şi verificarea raportării rezervelor minime obligatorii,
precum şi sancţiuni pentru abateri.
Constituirea de rezerve minime obligatorii are drept scop
asigurarea lichidiţăţii minime, precum şi aplicarea politicii băncii centrale
legata de restrângerea creditului în economie în condiţiile existentei ratei
inflaţiei.
Gestiunea poziţiei monetare presupune:
• asigurarea încadrării în nivelul minimal rezervei obligatorii;
• identificarea şi luarea în calcul a tuturor tranzacţiilor importante care
afectează disponibilul în cont curent la banca centrală;
• efectuarea tuturor operaţiunilor necesare pentru a contracara influenţa
tranzacţiilor asupra poziţiei monetare.

64
 B. Gestionarea poziţiei lichidităţii
Poziţia lichidităţii se determina ca diferenţa între volumul activelor
lichide şi pasive volatile.
Pentru a estima poziţia lichidităţii putem sa anticipam:
• fie o creştere mai rapida a nevoilor de credite faţă de volumul
depozitelor, rezultând o nevoie suplimentara de lichiditate pe termen
lung care se poate reduce prin diminuarea marjei lichidităţii sau prin
împrumut;
• fie o creştere a necesarului de credite, mai lenta decât cea a volumului
depozitelor, rezultând un plus de lichiditate pe termen lung care poate fi
folosit pentru majorarea marjei lichidităţii sau pentru finanţarea
plasamentelor bancare.
C. Indicatorii lichidităţii bancare
Pentru aprecierea corecta a situaţiei activelor şi pasivelor oricărei
societăţi bancare, trezoreria foloseşte o serie de instrumente specifice de
analiză privind gradul de lichiditate al băncii. Astfel, se calculează şi
analizează următorii indicatori ai lichidităţii:
1. Lichiditatea globală
• reflecta posibilitatea elementelor patrimoniale de activ de a se
transforma pe termen scurt în lichidităţi pentru a satisface obligaţiile de
plaţi exigibile;
• se calculează ca un raport procentual între active lichide şi datorii
curente;
• nivelul optim al acestui indicator este 2-2.5;

Activele lichide sunt:

Disponibilităţi băneşti inclusiv soldul contului curent al societăţii
bancare la B.N.R.;
2. Lichiditatea imediată (de trezorerie):

65
• depozite constituite la alte bănci;
• certificate de trezorerie(alte titluri de stat);
• alte active.
Datoriile curente reprezintă disponibilităţi băneşti ale altor instituţii
financiar-bancare, agenţi economici, persoane fizice.
• reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de trezorerie de a face
faţă datoriilor pe termen scurt;
• se calculează ca un raport procentual între total elemente patrimoniale
de trezorerie şi total datorii pe termen scurt;
• nivelul optim al acestui indicator este 20.5%.
Datoriile pe termen scurt sunt formate din disponibilităţile la vedere ale
clienţilor nebancari şi împrumuturi pe termen scurt de la alte bănci.

3. Lichiditatea in funcţie de total depozite

Reflectă posibilitatea elementelor patrimoniale de activ (active
lichide) de a face faţă datoriilor reprezentând totalul depozitelor
(disponibilităti şi depozite ale altor bănci, agenţi economici, persoane
fizice).

4. Lichiditatea în funcţie de total depozite şi împrumuturi

Se stabileşte ca un raport procentual între totalul elementelor
patrimoniale de activ şi totalul depozitelor inclusiv împrumuturile
(de refinanţare de la B.N.R., de la alte bănci).

ALŢI INDICATORI AI LICHIDITĂŢII BANCARE

Calculul acestora pornşte de la clasificarea activelor şi pasivelor

bancare cât şi a unor elemente din afara bilanţului în funcţie de gradul lor
de lichiditate.

66
 Aceşti indicatori sunt:
1 .Poziţia lichidităţii (Active lichide – pasive volatile)
• indicator derivat din practica gestiunii de trezorerie;
• calculat pentru acoperirea nevoii de lichiditate pe termen scurt;
• optimizarea lui consta în realizarea unui echilibru între active lichide şi
pasive imediate;

Pot exista următoarele situaţii:

a) Când poziţia lichidităţii este negativa, activele lichide sunt insuficiente
pentru onorarea integrala a obligaţiilor, astfel ca se recurge la surse
imediate cum ar fi:
• împrumuturi de pe piaţă interbancară;
• lichidarea înainte de termen a unor active din portofoliu;
• împrumuturi de la banca centrala.
b) Când poziţia lichidităţii este pozitiva, resursele de lichiditate depăşesc
necesarul, excedentul peste limita celui admisibil se plasează pe termen
scurt sub forma depozitelor pe piaţă interbancară.

Pasivele nete
Prima etapă în calculul acestui indicator este clasificarea activelor
şi pasivelor la un moment dat în funcţie de scadentă. Apoi pasivele nete
se calculează ca diferenţa între pasive şi active, respectiv se determină:

2.1 Pasivele nete simple(succesive):

• se calculează pentru fiecare perioada ca diferenţa între pasive şi active
cu aceeaşi scadenţă;
• arată, pentru fiecare perioada, măsura în care activele scadente
acoperă obligaţiile scadente.

67
 2.2 Pasive nete cumulate
• se calculează ca diferenţa între pasivele şi activele cumulate
corespunzătoare fiecărei perioade de timp;
• sunt folosite pentru a semnala perioada de
maximă nevoie de lichiditate.

3. Indicele lichidităţii
Se calculează ca raport între suma pasivelor ponderate şi suma
activelor ponderate(cu numărul mediu de zile sau cu numărul curent al
grupei de scadente respective). Poate fi:
• egal sau apropiat de 1 ,ceea ce înseamnă ca banca nu trebuie sa facă
transformare de scadente;
• subunitar, adică banca face transformarea din pasive pe termen scurt
în active pe termen lung în condiţiile curbei crescătoare a dobânzii;
* supraunitar, ceea ce înseamnă că banca transforma pasivele pe
termen lung în active pe termen scurt => risc de lichiditate.
Este un indicator relativ care exprima în procente evoluţia gradului
de îndatorare al băncii faţă de piaţă monetară. Se calculează periodic în
funcţie de scadenta operaţiilor de împrumut prin raportarea
împrumuturilor nou contractate la împrumuturile scadente în aceeaşi
perioada. Poate fi:
1. supraunitară = creşterea gradului de îndatorare =>lichiditate în
scădere;
2. subunitară =scăderea gradului de îndatorare =>lichiditate în creştere;
Alţi indicatori:
1. Raportul credite/depozite;
2. Raportul active lichide , depozite la vedere:
100* (numerar + depozite la vedere la alte bănci)/depozite la vedere. 3. Rata
bursei:

68
• raport între diferenţa dobânzii încasate şi dobânzii plătite şi diferenţa
active/pasive;
• -reflecta mărimea maximă absolută a ratei dobânzii pe care banca o
poate plăţi pentru finanţarea unui plasament suplimentar relativ la
resursele de care dispune.

INDICATORII LICHIDITĂŢII ACCEPTAŢI DE B.N.R.

a)ponderea activelor lichide în total active;

b)raportul active lichide/total depozite;
c)raportul active lichide/total depozite şi împrumuturi;
d)ponderea depozitelor la cerere în total depozite;
e)raportul active/depozite la vedere.
În funcţie de rezultatele obţinute şi de analiza indicatorilor rezultaţi,
trezoreria poate face propuneri şi acţiona operativ pe piaţă în situaţii cum
ar fi:
• creşterea aportului resurselor atrase de la clienţii nebancari
(disponibilităţi şi depozite ale persoanelor fizice/agenţilor economici,
instituţiilor publice);
• plasarea eficienta a resurselor băncii în condiţii de maxima siguranţă
(sub forma disponibilităţilor şi depozitelor la
B.N.R., pe piaţă interbancară sau în titluri de stat);
• urmărirea asigurării echilibrului între resursele şi plasamentele
bancare pe total şi în structura;
• realizarea echilibrului resurse/ plasamente cu asigurarea unei corelări
pe scadente în vederea evitării tocmai a apariţiei riscului lichidităţii.

69
 C. Raportul de lichiditate
Reprezintă instrumentul cel mai important din punct de vedere al
activităţii de trezorerie bancară care reflecta evoluţia masei monetare. Se
elaborează zilnic şi lunar. Se întocmeşte la nivelul subunităţilor băncii în
baza documentelor de evidenţă (contracte, angajamente, convenţii, acte
adiţionale) care se transmit centralei în vederea obţinerii raportului de
lichiditate global.
În baza acestui raport global se pot lua o serie de hotărâri şi decizii
eficiente privind:
• asigurarea unei lichidităţi bancare normale;
• diminuarea riscurilor atât de lichiditate cât şi a altor tipuri
de riscuri bancare. Elementele raportului de lichiditate
Raportul de lichiditate se elaborează atât în lei, cât şi în valută la
nivelul băncii centrale.

a) Elemente generatoare de lichiditate (intrări):

• rambursări de credite acordate de banca clienţilor;
• dobânzi de încasat aferente creditelor acordate de banca;
• dobânzi plasate de banca la alte bănci şi ajunse la scadenta;
• dobânzi de încasat aferente depozitelor scadente plasate de banca la
alte bănci;
• contravaloarea în lei a valutei vândute clienţilor prin operaţiuni de
arbitraj;
• contravaloarea valutei vândute pe piaţă interbancară;
• răscumpărarea certificatelor de trezorerie
b)Elemente consumatoare de lichiditate(ieşiri):
• depozite ajunse la scadenta ale persoanelor fizice şi juridice precum şi
ale instituţiilor publice;

70
• certificate de depozit ajunse la scadenta;
• dobânzi de plătit aferente depozitelor şi certificatelor de depozit
ajunse la scadenţă;
• depozite atrase de pe piaţă interbancară ajunse la scadenţă;
• dobânzi de plătit aferente depozitelor atrase de pe piaţă interbancară
şi ajunse la scadenţă;
• contravaloarea în lei a valutei cumpărate de la clienţi prin operaţiuni de
arbitraj;
• contravaloarea în lei a valutei cumpărate de pe piaţă interbancară;
• achiziţionarea de certificate de trezorerie.
Concluzionând, printr-o gestionare eficienta a lichidităţii societăţilor
bancare pot diminua influenţa acestui tip de risc, care generează - având
în vedere legătura de interdependenta dintre diversele tipuri de risc - o
serie de alte influente negative. Există o multitudine de modalităţi de
reducere a influentei factorilor de risc.
Modalităţi de reducere a influentei riscului lichidităţii:
• diversificarea sistemului depozitelor;
• posibilitatea utilizării resurselor complementare;
• menţinerea unui nivel optim al activelor (30% investiţii-risc minim; 30%
credite ipotecare, obligaţiuni ipotecare /obligaţiuni-risc mediu; 40% risc
înalt);
• obţinerea garanţiilor de stat la credite problema;
• urmărirea şi controlul echilibrului active/pasive;
• posibilitatea obţinerii în statut de urgenta a creditelor overnight (24 ore)

Nivelul optim al lichidităţii este considerat ca fiind 10% din valoarea

depozitelor la vedere pe total banca sau 8% din valoarea depozitelor la
vedere şi 4% din valoarea depozitelor la termen.

71
 2.2.2. STUDIU DE CAZ:

1. Calculul poziţiei lichidităţii

O societate bancară prezintă la sfârşitul lunii iunie 2002
următoarea situaţie: mii lei
Nr. Perioada Numerar Plasamente scadente de Total
crt. încasat
1 1-4 11.000 111.000 122.000
2 5-11 14.000 115.000 129.000
3 12-18 13.000 113.000 126.000
4 19-25 15.000 114.000 129.000
5 26-31 14.000 115.000 129.000

Situaţia pasivelor imediate ale societăţii bancare X pentru luna

iunie se prezintă: mii lei
Nr. Perioada Depozite volatile Plasamente scadente Total
crt.
1 1-4 102.000 21.000 123.000
2 5-11 106.000 20.000 126.000
3 12-18 101.000 20.000 121.000
4 19-25 94.000 15.000 109.000
5 26-31 92.000 15.000 107.000

Poziţia lichidităţii = Active lichide - Pasive imediate

Calculul poziţiei lichidităţii societăţii bancare X pentru luna iunie

2002: mii lei

72
Nr. crt. Perioada Total active Total pasive Poziţia lichidităţii
lichide imediate
1 1-4 122.000 123.000 -1.000
2 5-11 129.000 126.000 +3.000
3 12-18 126.000 121.000 +5.000
4 19-25 129.000 109.000 +20.000
5 26-31 129.000 107.000 +22.000

Interpretarea rezultatelor obţinute:

- pentru perioada 1-4 iunie poziţia lichidităţii este -1.000 reprezentând o

situaţie de deficit, ceea ce duce la necesitatea recurgerii la surse de
lichiditate pentru acoperirea deficitului (împrumuturi de pe piaţă
interbancară, împrumuturi de la banca centrala).
- pentru perioadele 5/11, 12/18, 19/25, 25/31, poziţia lichidităţii este
pozitiva reprezentând o situaţie de excedent, ceea ce presupune
necesitatea limitării excedentului prin plasarea celui peste limita normala
în depozite pe termen scurt sau prin împrumuturi acordate persoanelor
fizice şi agenţilor economici.

2. Calculul pasivelor nete (simple şi cumulate ) şi a indicatorului de

lichiditate cu ponderare anuala
Societatea bancară Y prezintă următoarea situaţie a activelor şi
pasivelor în funcţie de scadenta la 31 Decembrie 2002:

mii lei
Nr. Perioada sub Pasive Active
crt.
1 7 zile 48.000 42.000

73
2 8 - 30 zile 64.000 50.000
3 1-3 luni 86.000 54.000
4 3-6 luni 58.000 42.000
5 6 luni - 1 an 20.000 24.000
6 1-5 ani 24.000 63.000
7 Peste 5 ani 15.000 40.000

a). Calculul pasivelor nete (simple şi cumulate)

Pasive simple = P-A cu aceiaşi scadenţa Pasive nete cumulate =
P-A cumulate
Nr. Perioada Pasive Active Pasive Pasive Active Pasive
crt nete cumulat cumulat nete
simple e e cumulate

1 sub 7 48.000 42.000 6.000 48.000 42.000 6.000

zile
2 8- 30 64.000 50.000 14.000 112.000 92.000 20.000
zile
3 1 – 86.000 54.000 32.000 198.000 146.000 52.000
31luni
4 3 – 58.000 42.000 16.000 256.000 188.000 68.000
61luni
5 6 luni- 20.000 24.000 - 4.000 276.000 212.000 64.000
lan
6 1 -5ani 24.000 63.000 39.000 300.000 275.000 25.000
7 Peste 5 15.000 40.000 -25.000 315.000 315.000 0
ani
TOTAL 15.000 315.000

Interpretarea rezultatelor.
1. Pasive nete simple:
- pentru perioadele sub 7 zile, 8-30 zile, 1-3 luni, 3-6 luni valorile sunt
pozitive, deci apar probleme de gestionare deoarece pentru acoperirea

74
surplusului trebuiesc găsite resurse suplimentare ( atragerea pe diferite
cai : depozite atrase de la alte bănci, împrumuturi de la alte bănci sau de
la banca centrala; răscumpărarea înainte de termen a unor titluri de
valoare).
- pentru perioadele următoare valorile sunt negative deci plasare
problema plasării resurselor excedentare (plasare în depozite la alte
bănci, acordarea de împrumuturi pe termen scurt persoanelor fizice şi
juridice, achiziţionarea de titluri de valoare etc.).

2. Pasive nete cumulate

Se observă ca pentru perioada 3-6 luni se atinge nivelul maxim al
deficitului de lichiditate de 68.000 mii lei.
Indicele de lichiditate = raportul între suma pasivelor ponderate şi suma activelor
ponderate

75
Calculul indicelui de lichiditate temporară

Nr. crt pasive active pondere pasive active ponderate

ponderate

1 48.000 42.000 0/01 480 420

2 64.000 50.000 0,05 3.200 2.500

3 86.000 54.000 0/16 13.760 8.640

4 58.000 42.000 0,37 21.460 15.540

5 20.000 24.000 0/75 15.000 18.000

6 24.000 63.000 2,50 60.000 157.500

7 15.000 40.000 7,50 112.500 300.000

TOTAL 315.000 315.000 - 226.400 502.600

I = 226.400, 502.600 = 0,45

Indicele de lichiditate cu pondere anuala este de 0,45, deci

subunitar. în acest caz este necesar sa se facă transformarea din pasive
scurte în active pe termen lung atunci când banca se află în situaţia
avantajoasă a unei curbe a dobânzilor crescătoare.

2.3. Riscul ratei dobânzii

76
 2.3.1.Evaluarea şi gestionarea riscului ratei dobânzii

Dobânda este suma ce revine proprietarului capitalului la

rambursarea unui împrumut acordat sau preţul folosirii capitalului,
precum şi remunerarea riscului pe care îl implica împrumutul respectiv.
Rata dobânzii este pentru orice societate bancară principalul
element de negociere cu clienţii.
Riscul ratei dobânzii = sensibilitatea rezultatelor financiare la
variaţia nivelului ratelor dobânzi i.
În literatura de specialitate, riscul ratei dobânzii mai este definit ca
fiind volatilitatea venitului net din dobânda şi a valorii băncii datorata
schimbărilor nivelului ratelor dobânzilor.
Din punctul de vedere al acestui tip de risc o banca îşi poate
asuma fie un risc substanţial fie unul scăzut.
În cazul riscului substanţial, marja neta a dobânzii şi valoarea de
piaţă a capitalului în acţiuni prezintă variaţii mari în funcţie de
modificarea ratelor dobânzilor .
În cazul asumării unui risc scăzut, societatea bancară suferă puţine
modificări în performantele ei datorita schimbărilor ratelor dobânzi i.
Factorii care influenţează apariţia şi dezvoltarea riscului ratei
dobânzii sunt:
1. Factori endogeni (importanţi pentru gestionarea riscului, acţiunea
asupra lor generând minimizarea expunerii la risc):
- strategia băncii; structura activelor şi pasivelor bancare; volumul
şi valoarea creditelor; calitatea portofoliului de credite; eşalonarea
scadentelor creditelor; scadenţa fondurilor atrase.

77
 2. Factori exogeni (determinaţi de evoluţia condiţiilor economice
generale):
• mediul economic existent;
• tipul de politica economica, monetare şi financiar-valutară practicată de
autorităţi;
• corelarea politicii monetare a autorităţii centrale cu politica economică a
Guvernului;
• evoluţia pieţei interbancare;
• factori de ordin psihologic;
Riscul ratei dobânzii are 2 componente esenţiale şi anume:
• Riscul venitului == riscul realizării unor pierderii în ce priveşte venitul
net din dobânzii ca urmare a faptului ca mişcările ratelor dobânzilor la
împrumuturile luate nu sunt perfect sincronizate cu cele ale
împrumuturilor acordate.
• Riscul investiţiei = riscul producerii unor pierderi în patrimoniul net ca
rezultat al unor schimbări neaşteptate ale ratei dobânzii.
Analiza riscului ratei dobânzii porneşte de la clasificarea activelor şi
pasivelor, după cum urmează:
• active şi pasive cu dobânzi fixe care diferă ca scadenţe şi condiţii de
remunerare;
• active şi pasive cu dobânzi variabile care au perioade de reevaluare
mai mari sau baze de indexare diferite.
Gestiunea riscului ratei dobânzii
A. Marja dobânzii
Principalul indicator de rentabilitate bancară reprezintă diferenţa
între veniturile obţinute din dobânzi la creditele acordate şi cheltuielile
făcute cu plata dobânzilor la depozitele atrase de la alte societăţi
bancare, de la populaţie şi de la agenţii economici, precum şi cele
bonificate la certificatele de depozit.

78
 INDICATORII MARJEI DOBÂNZII

Marja absolută a dobânzii bancare (MA) - diferenţa dintre suma

veniturilor din dobânzi şi suma cheltuielilor cu dobânzi le bonificate .
Ea exprimă capacitatea băncii de a acoperi cheltuielile cu dobânzi
le bonificate la depozite/certificate de depozit etc. din veniturile obţinute
din încasarea dobânzilor la creditele acordate.
Marja dobânzii trebuie astfel determinata astfel încât să asigure:
• susţinerea sarcinii bancare (diferenţa dintre alte cheltuieli şi alte venituri
bancare);
• obţinerea unui profit satisfăcător în concordanta cu obiectivele
strategice stabilite de către societatea bacara în
cauza.
2. Marja procentuală brută a dobânzii bancare -se calculează în mod
relativ prin raportarea marjei absolute a dobânzii la suma activelor
investite (de la care se încasează dobânzi ).
3. Marja procentuală a dobânzii bancare - se calculează ca raport între
nivelul mediu al ratei dobânzii percepute şi nivelul mediu al ratei dobânzii
bonificate.

B. Calculul şi analiza indicatorilor riscului ratei dobânzii

Determinarea indicatorilor globali de risc are ca baza de pornire
gruparea elementelor de activ şi pasiv în funcţie de variaţia
(sensibilitatea) veniturilor şi cheltuielilor implicate în variaţia ratei
dobânzii.
Prin active sensibile înţelegem instrumentele de credit cu dobânzi
variabile, respectiv creditele şi titlurile din portofoliul comercial.

79
 Pasivele sensibile pot fi definite ca fiind depozitele cu dobânzi
variabile şi împrumuturile acordate altor bănci sau băncii centrale.
Principalii indicatori ai riscului de variaţie a ratei dobânzii:
1. Ecart-ul (gap-ul) reprezintă diferenţa, la un moment dat, între volumul
activelor şi cel al pasivelor sensibile la un moment dat.
2. Indicele de sensibilitate a băncii la variaţia dobânzii pe piaţă - se
calculează ca un raport, la un moment dat între volumul activelor şi cel al
pasivelor sensibile la variaţia ratei dobânzi i.
Indicele se sensibilitate (gradul de sensibilitate) la variaţia ratelor
dobânzii poate fi:
a) subunitar:
• in condiţiile unei tendinţe crescătoare a ratei dobânzii situaţia este
nefavorabila pentru societatea bancară;
• in condiţiile unei tendinţe descrescătoare a ratelor dobânzilor situaţia
este favorabila pentru societatea bancara.
b) supraunitar:
• în condiţiile unei tendinţe crescătoare a ratei dobânzii situaţia este
favorabilă pentru societatea bancară;
• în condiţiile unei tendinţe descrescătoare a ratei dobânzii situaţia este
defavorabila pentru societatea bancară.
C. Gestionarea poziţiei băncii
În funcţie de mărimea activelor şi pasivelor cu dobânzi fixe se
poate determina poziţia băncii. Aceasta se calculează ca diferenţa între
volumul activelor şi volumul pasivelor cu dobânda fixă.
Poziţia băncii poate fi:
a) scurtă = volumul activelor cu dobânzi fixe < volumul pasivelor cu
dobânzi fixe; situaţia este favorabila pentru societatea

80
bancară atunci când există o tendinţă crescătoare a nivelului ratelor
dobânzi i.
b) lungă = volumul activelor cu dobânzi fixe > volumul pasivelor cu
dobânzi fixe. Situaţia este favorabilă pentru societatea bancară atunci
când există o tendinţă descrescătoare a ratelor dobânzilor .
c) neutră = este situaţia aparent ideală pentru o societate bancară, dificil
de realizat. Aceasta poziţie împiedică societatea bancară să speculeze
variaţia ratelor dobânzilor pe piaţă în favoarea sa.

2.3.2. Modele de analiză a riscului ratelor dobânzilor

Schimbările neaşteptate în nivelul ratelor dobânzilor pot modifică

semnificativ:
• profitabilitatea unei bănci;
• valoarea de piaţă a capitalului.
În funcţie de cash-flow-ul activelor şi pasivelor unei bănci,
schimbările în ratele dobânzilor pot creste venitul net din dobânzi si/sau
sa reducă valoarea de piaţă a activelor şi pasivelor. Multe bănci au avut
probleme serioase cu fluxurile de cash-flow ca urmare a unor marje ale
dobânzii nete reduse. Totodată băncile s-au mai confruntat cu o serie de
probleme de fonduri chiar în cazul în care au avut pierderi puţine din
împrumuturile acordate.
Pentru administrarea riscului ratelor dobânzilor, o bancă trebuie sa-
si stabilească o serie de obiective financiare specifice atât pentru venitul
net din dobânzi, cât şi pentru valoarea de piaţă a capitalului. Un alt
obiectiv urmărit în administrarea acestui tip de risc îl reprezintă
măsurarea expunerii la risc şi folosirea unor strategii pentru atingerea
obiectivelor.

81
 În vederea administrării riscului ratelor dobânzilor, specialiştii
utilizează 2 principale modele de analiza:
1. Modelul GAP de diferenţa (Ecart);
2. Modelul GAP de durată (Duration).

2.3.2.1. Modelul GAP de diferenţă (analiza GAP)

Analiza GAP de diferenţă este principalul instrument utilizat în

gestionarea activelor şi pasivelor bancare, în administrarea venitului net
din dobânzi şi a fluxurilor de numerar pe termen scurt.
Modelul GAP de diferenţă pune accentul pe administrarea venitului
net din dobânzi pe termen scurt (3-6 luni). Riscul ratei dobânzilor este
măsurat prin calcularea diferentelor în intervale de timp diferit bazat pe
date din bilanţul agregat la un punct fix în timp.
Obiectivul fundamental îl reprezintă diferenţa între activele
şi pasivele sensibile, ordonate din punct de vedere al scadentei
acestora, respectiv:
GAP = ASD-PSD
în care:
ASD= active sensibile la rata dobânzii (credite, instrumente negociabile);
PSD=pasive sensibile la rata dobânzii (depozite). Analiza GAP
presupune:
• Realizarea unei planificări strategice a profitului de realizat, a unor
prognoze pe termen scurt şi mediu;
• Administrarea riscului de variaţie a ratei dobânzii;
• Evaluarea activelor şi pasivelor băncii.
În sens restrâns, analiza GAP presupune focalizarea pe marja netă
a dobânzii calculată ca raport între veniturile nete ale dobânzii şi totalul
activelor purtătoare de dobândă.

82
 Etapele analizei GAP sunt:
1 .Clasificarea prealabila a activelor/pasivelor în funcţie de sensibilitatea
la variaţia ratelor dobânzilor în :
• active/pasive sensibile la variaţia ratelor dobânzilor ;
• active/pasive cu dobândă fixă;
• active neputătoare de dobânda/pasive neplătitoare de
dobândă.
Toate aceste elemente sunt clasificate la rândul lor pe intervale de
timp specifice.
2. Selectarea orizontului de timp pentru analiza activelor şi pasivelor
sensibile;
3. Gruparea activelor şi pasivelor pe orizonturi de timp, în funcţie de
scadenţă sau timpul până la prima modificare posibila a ratei dobânzii.
4. Calcularea GAP de diferenţa pe fiecare interval de timp:
GAP = ASD-PSD şi/sau:
Z..MND = 0\d/l+d) x (GAP/APD), în care:
d= rata dobânzii practicată
GAP = A-P sensibile la variaţia ratei dobânzii;
APD == active purtătoare de dobânda.
5. Interpretarea de către conducere a informaţiilor obţinute direct şi prin
analiza de sensibilitate. Are drept scop:
A. Protejarea venitului net din dobânda faţă de modificarea ratei
dobânzii. Aceasta implică o reducere a volatilităţii venitului net din
dobânzi prin:
a) ajustarea activelor/pasivelor sensibile;
b) utilizarea unor elemente în afara bilanţului sub forma instrumentelor
derivate (forwards, futures, options, swaps cu ratele dobânzilor)

83
 1. Modificarea prin operaţiuni speculative a mărimii GAP-ului de
diferenţa în încercarea de a mări venitul net din dobânzi . Aceasta se
realizează prin utilizarea speculativa a modificărilor ratelor dobânzilor
ceea ce presupune prognoza unei rate a dobânzii cât mai aproape de
cea de piaţă.
Factori care afectează venitul net din dobânzi
1. Modificarea nivelului ratelor dobânzii
Ratele dobânzilor fluctuante pot sa urce, sa coboare sau să nu
afecteze venitul net din dobânzi, în funcţie de structura portofoliului, a
valorii Gap-ului. Exista 3 situaţii:
a) Gap negativ, banca are mai multe pasive sensibile decât active
sensibile.
a.1. - dacă rate dobânzii pe termen scurt urca în intervalul de timp
analizat, banca plăteşte rate mai ridicate pentru toate pasivele sensibile;
Dacă rata dobânzii pe termen scurt creste cu sume egale în acelaşi
interval de timp, cheltuielile cu dobânzi le cresc mai mult decât veniturile
din dobânzi deoarece li se fixează un preţ nou mai multor pasive.
Spead-ul timp venitul mediu din dobânzi a băncii (la activele sensibile) şi
costul mediu cu dobânzi le (la pasivele sensibile) scade.
In concluzie venitul net din dobânzi scade.
b) Gap-ul pozitiv. banca are mai multe active sensibile decât pasive
sensibile.

b.1. - dacă rata dobânzii pe termen scurt creste în intervalul de timp

analizat, venitul din dobânzi creste mai mult decât cheltuielile cu
dobânzi le, deoarece li se fixează un preţ nou multor actice. Spread-ul
şi venitul net din dobânzi creste în mod similar.

84
c) Gap-ul nul. Banca realizează un echilibru între activele şi pasivele
sensibile. Schimbările egale în rata dobânzii nu modifica venitul net din
dobânda deoarece schimburile din venitul net sunt egale cu schimburile
din cheltuielile cu dobânzi le.
2. Modificarea marjei dobânzii
Venitul net din dobânzi diferă de cel prognozat dacă spread-ul
dintre venituri şi cheltuieli variază. Câştigurile din active pot varia în
funcţie de costul cu dobânzi le din cauza:
• unei deplasări în curba câştigului (schimbări neegale la nivelul
diferitelor rate ale dobânzi i);
• o creştere sau o reducere a primei de risc;
• schimbări nesincrone ale indicilor pe activ cu ratele fluctuante. In
aceasta situaţie spread-ul se îngustează.
3. Modificări ale volumului activelor şi pasivelor
Venitul net din dobânzi variază direct proporţional cu schimbările în
volumul activelor care aduc câştiguri şi pasivele purtătoare de dobânzi,
indiferent de nivelul ratei dobânzi L
4. Modificări în structura portofoliului
Orice variaţie a structurii portofoliului modifică în mod potenţial
venitul net din dobânzi . Astfel managerii pot:
• sa crească rata activelor în mod sensibil prin fixarea de preţ la mai
multe împrumuturi pe o baza de rata fluctuanta sau prin reducerea
scadentelor titlurilor de valoare investite.
• sa descrească rata pasivelor în mod sensibil prin substituirea lor cu
certificate de depozit pe termen mai lung pentru fondurile overnight.

85
 Inconveniente ale utilizării analizei GAP:

- analiza statică a activelor şi pasivelor;

- nu ţine cont de necesarul maxim de fonduri proprii.

2.3.2.2. Analiza de durată a activelor şi pasivelor (DURATION)

Pe lângă analiza GAP-ului de diferenţă, multe bănci evaluează

riscul ratelor dobânzii utilizând şi modelul de durată a GAP-ului
(Duration). Acest model se concentrează pe venitul net din dobânda sau
valoarea de piaţă a capitalului deţinut de acţionari urmărind
sincronizarea tuturor fluxurilor de numerar individuale. în general acest
model porneşte de la evaluarea titlurilor de valoare. Analiza de durată
recunoaşte faptul ca riscul ratei dobânzii apare ca urinare a necorelării în
timp a intrărilor şi ieşirilor de numerar. în timp ce analiza GAP clasică (de
diferenţa) compara activele şi pasivele sensibile pe termen scurt, analiza
de durata stabileşte existenta unei legături direct proporţionale între
modificarea portofoliului (active şi pasive) şi mişcării ratelor dobânzilor .
Orice societate bancară este preocupată de expunerea totala la risc.
Atunci când banca încasează numerar la active înainte de efectuarea
plăţilor la pasive, ea suporta riscul reinvestirii câştigurilor la preţuri
reduse. Orice diferenţa apărută în sincronizarea cash-flowului activelor şi
pasivelor se reflecta în duratele medii. Analiza GAP de durată presupune
stabilirea unui obiectiv ţinta cum ar fi de exemplu valoarea de piaţă a
capitalului şi administrarea diferenţei între durata medie a activelor totale
şi durata medie a pasivelor totale. Riscul ratei dobânzii este evidenţiat de
nepotrivirea între duratele medii ale activelor şi cele ale pasivelor. Când
ratele dobânzilor oscilează, valoarea activelor şi pasivelor se modifica în

86
proporţii diferite, iar venitul viitor din dobânzi se schimbă faţă de
cheltuielile viitoare cu dobânzile.
Analiza GAP de durata este totodată utilizată şi pentru
previzionarea creşterii ratelor dobânzilor în condiţiile în care banca
trebuie sa deţină mai multe active pe termen scurt finanţate cu pasive pe
termen lung.
D= FNAXti în care:
SA

FNA= fluxul de numerar actualizat;

ti = unitatea de timp la care are loc acest flux de numerar utilizat;

SA = suma angajata de banca pentru produs.

MĂSURI DE REDUCERE A EXPUNERII STRUCTURALE A

BĂNCII LA REDUCEREA RATELOR DOBÂNZI

(1). Folosirea operaţiunilor în afara bilanţului de tipul instrumentelor

derivate (SWAP, Optiuni);
(2). Acoperirea riscului de rambursare anticipata sau de
(3). Politica de tarifare a noilor produse bancare.

2.3.3. STUDIU DE CAZ

Variaţia marjei dobânzii bancare

Pe baza bilanţului şi a contului de profit şi pierdere, BCR prezintă
pentru perioada 2001-2002 următoarea situaţie:

87
Indicatori 31 dec.2000 31 dec.2001 31 dec.2002
Venituri din 6.633.875 4.201.334 19.331.038
dobânzi
Cheltuieli cu 11.020.023 6.264.103 21.969.269
plata
dobânzii
Active 8.638.682 4.965.080 24.422.166
fructificate
Resurse 19.231.775 21.561.462 23.592.791
împrumutate

88
 Astfel următoarea evoluţie:
Marja absolută a ratei dobânzii are
Marja absoluta a dobânzii are o evoluţie crescătoare in '01 faţă de
'00 datorita creşterii mai accentuate a activelor valorificabile faţă de
resursele împrumutate. În cazul B.C.R. arata capacitatea băncii de a
acoperi cheltuielile cu dobânzi le bonificate la depozite, certificate de
depozit etc. din veniturile obţinute la creditele acordate. În anul 2002
marja absoluta a dobânzii înregistrează o scădere procentuală de
26/33% faţă de anul 2001.
Astfel în cazul B.C.R. are următoarea evoluţie:

b) Marja procentuala brută = Marja absolută x 100

active investite

31.dec.2000
Marja procentuala brută = 2.432.541 x 100 = 12,58%
19.331.038
31.dec.2001
Marja procentuală brută = 4.755.920 x l00 = 21,65%
21.969.269
31.dec.2002`
Marja procentuala brută = 3.673.602 x l 00 -15,04%
24422166

2.4. Riscul insolvabilităţii

Insolvabilitatea poate fi definită ca fiind incapacitatea pe termen

lung a societăţii bancare de a satisface angajamentele sale de plăţi. Ea

89
poate fi o prelungire în timp a crizei de lichiditate, un rezultat al proastei
gestionări a acesteia.
În conformitate cu Legea nr.129/1998 privind procedura
falimentului băncilor bancă este considerată insolvabilă dacă se află în
una din situaţiile:
a)banca nu a ordonat integral creanţele certe, lichide şi exigibile de cel
puţin 30 de zile;
b)valoarea obligaţiilor băncii depăşeşte activul său;

RISCUL INSOLVABILITĂŢII apare ca urmare în special a

neîndeplinirii contractului de credit de către client. Este generat, m
principal, de doi factori:
• volumul şi calitatea portofoliului de credite;
• variaţia ratei dobânzii.
Societăţile bancare sunt obligate să aplice şi să respecte o serie de
norme prudenţiale în scopul evitării/prevenirii şi diminuării acţiunii
factorilor de capital.
O importanţă deosebită o au normele care se referă la:
• asigurarea unui nivel minim al capitalului;
• analiza pe baza principiilor ştiinţifice a dobânzilor băncii;
• asigurarea garantării creditului;
• calculul şi analiza ratei de acoperire a riscului (raport procentual între
fondurile proprii nete şi creditele acordate/ponderate în funcţie de gradul
lor de risc). Pentru reducerea influenţei factorilor de risc se pot lua şi alte
măsuri care depind în special de activitatea desfăşurată de trezoreria
băncii/şi anume:
• o gestionare corectă şi eficientă a lichidităţii;
• o politică de dobânzi echilibrată. Putem determina ca principale căi de
reducere a influenţei factorilor de risc:

90
• majorarea capitalului propriu;
• micşorarea pe cât posibil a riscului de portofoliu;
• crearea de rezerve (provizioane) pentru creanţe îndoielnice.
Băncile plasează mai ales bani împrumutaţi de la clienţi obţinând
astfel principala parte a veniturilor/fiind interesate să atragă un volum cât
mai mare de depozite pe care să le plaseze, la un capital social
dat/realizând astfel o rată a profitului cât mai mare. Ca urmare, ponderea
capitalului în totalul pasivelor bancare scade(efectul de pârghie creşte)şi
deci riscul de faliment. Această tendinţă negativă este contracarată de
creşterea ponderii veniturilor din servicii bancare în total venituri
bancare(de exemplu, în multe ţări occidentale a crescut ponderea
comisioanelor în total Produs Intern Bancar de la aproximativ 15% în
Japonia la circa 46% în Elveţia) pe de o parte, iar pe de altă parte de
creşterea fondurilor bancare de rezervă şi risc care sporesc astfel
capitalul propriu.In acest sens/guvernatorii băncilor centrale din ţările
"Grupului celor ICT s-au întâlnit la Basel şi au elaborat un Acord privind
criteriile ce trebuie avute în vedere pentru stabilirea dimensiunii optime a
capitalului unei bănci. Prin această Convenţie a fost definit capitalul unei
bănci, s-a stabilit nivelul minim de capital pe care trebuie să-l aibe o
bancă(în funcţie de dimensiunea riscului aferent activelor sale) şi modul
de calcul al indicatorului de adecvare a capitalului. In fond, un grad optim
de adecvare a capitalului protejează societatea bancară de riscul de
insolvabilitate. Un grad de adecvare al capitalului este utilizat ca punct
de reper de către instituţiile financiare internaţionale pentru acordarea de
linii de credit. Totodată, agenţii de supraveghere iau în considerare
valoarea acestui indicator pentru acordarea licenţelor bancare şi în
diversificarea activităţii bancare.

91
 În 1988 Comitetul de la Basel privind Supravegherea Bancară a
emis o serie de norme prin care se introduceau standarde de adecvare a
capitalului ajustat în funcţie de risc. Aceste norme aveau în vedere
reducerea riscului prin stabilirea unei rate minime de solvabilitate a
băncilor intemaţionale. Un obiectiv major al Acordului de la Basel 1-a
reprezentat îmbunătăţirea capitalizării sectoarelor bancare
şi uniformizarea câmpului de acţiune a pieţelor concurente (în special ale
Marii Britanii şi ale S.U.A.). 0 premisă a acestui Acord a constituit-o
mărimea capitalului ca tampon împotriva insolvabilităţii sau a pierderilor
neprevăzute.
Indicatorul de adecvare a capitalului reprezintă raportul între
capitalul de bază şi activele ajustate în funcţie de riscul de creditare. În
cazul B.C.R. creşterea capitalurilor proprii a influenţat în mod
corespunzător indicele de adecvare, care la 31 .XII.1998 este de 19.02%
faţă de 17.23% m 1997.
Capitalul de bază este format din capitalul de rangul îşi capitalul de
rangul 2.
Capitalul de rangul 1 cuprinde:
• capitalul permanent(acţiunile);
• rezervele declarate. Detaliat capitalul de rangul 1 este format din:
• capitalul social(fondurile acţionarilor);
• rezervele declarate obţinute din profitul nerepartizat;
• profit nedistribuit din exerciţiul abia încheiat;
• fond de risc reglementat.
Capitalul de rangul 2 (suplimentar) ca o funcţie de maximum 100%
din capitalul de rangul 1 este format din :
• datorii subordonate(obligaţiuni pe termen lung ale M.F.);
• titluri de participaţie cu durată nedeterminată;

92
• acţiuni/ obligaţiuni emise de fondurile mutuale şi capital de risc în
străinătate;
• reevaluări din titlurile deţinute. Activele sunt ponderate în funcţie de
riscul de creditare astfel:
• pondere de risc 0- numerar ;
• credite către guvern şi bănci centrale (în monedă naţională);
• alte sume de recuperat de la guverne centrale/bănci centrale din
OECD.
• pondere de risc 0,10,20,50%(la discreţia naţională) - sume de
recuperat de la entităţi publice interne.
• pondere de risc 20%- sume de recuperat garantate de către bănci de
dezvoltare multilaterală;
• sume de recuperat de la bănci din ţările OECD;
• sume de primit de la bănci din ţări membre OECD cu scadenţă de până
la un an;
• sume de primit de la entităţi publice externe membre OECD;
• numerar în curs de încasare.
• pondere de risc 50%- credite garantate prin ipoteci pe proprietăţi
rezidenţiale;
• pondere de risc 100% - toate celelalte active incluzând:
• sume de primit de la sectorul privat;
• sume de primit de la bănci nemembre OECD cu scadenţe de peste un
an;
• sume de primit de la guverne nemembre OECD (nu în monedă
naţională);
• sume de primit de la societăţi comerciale în proprietatea sectorului
public;
• active fixe;
• proprietăţi şi alte investiţii;

93
• instrumente de capital emise de către bănci;
Instrumentele în afara bilanţului sunt împărţite în 5 categorii:
• poziţii asimilate creditelor;
• anumite tranzacţii ce ar putea avea loc;
• obligaţii pe termen scurt legate de tranzacţionări;
• angajamente pe termen scurt;
• instrumente derivate privind dobânzile şi cursurile de
schimb.
Factorii de conversie pentru instrumentele din afara bilanţului sunt:
• pondere de risc 0 - alte angajamente cu scadenţe până la un
an;
• pondere de risc 20% - instrumente de finanţare comercială pe termen
scurt;
• pondere de risc 50% - garanţii de performanţă, acreditive stand-by:
• facilităţi pentru emiterea de bilete la ordin şi pentru subscrieri;
• alte aranjamente cu scadenţe peste un an.
• pondere cu risc 100% - efecte comerciale asimilate în mod direct:
• creditului garanţii şi răscumpărări/vânzări
• de active cu drept de recurs;
• angajamente viitoare (forward). Principiile de bază privind adecvarea
capitalului stipulate de convenţia de la Basel sunt:
• minimum 8% din activele ajustate în funcţie de risc trebuie să fie
deţinute sub formă de capital de bază (capital de rang 1 + 2);
• minimum 50% din capitalul băncii trebuie să fie capital de rang 1;
• restul capitalului de bază poate să fie format din capital de rang
2(capital suplimentar);
• sunt luate în calcul elementele din afara bilanţului contabil (garanţii,
cambii);

94
• fiecare ţară îşi poate stabili şi aplica propriile criterii privind gradul de
adecvare al capitalului/dar nivelul minim este cel stabilit prin Convenţia
de la Basel. Societăţile româneşti sunt obligate să asigure m permanenţă
un nivel corespunzător de solvabilitate. În conformitate cu normele legale
în vigoare
Raportul minim de solvabilitate se calculează ca un raport între
nivelul fondurilor proprii (a căror structură şi mod de determinare sunt
stabilite în Circulara B.N.R. nr.10/1997 şi Circulara B.N.R. nr.10/1998)
şi totalul activelor şi elementelor în afara bilanţului ponderate în funcţie
de riscul de creditare.
Fondurile proprii luate în calculul raportului de solvabilitate:
• capital social vărsat;
• prime legate de capital vărsate;
• fondul de rezervă;
• rezultatul reportat reprezentând profit nerepartizat;
• rezultatul net al exerciţiului curent;
• fondul imobilizărilor corporale;
• fondul de dezvoltare;
• sume înscrise în conturile "Alte rezerve";
• imobilizări necorporale;
• amortizarea aferentă imobilizărilor necorporale;
• valoarea neamortizată a imobilizărilor necorporale (imobilizări-
amortizare aferentă);
• dividende;
• cota de participare a managerului la profit;
• cheltuieli înregistrate în avans (din care cele aferente imobilizărilor
corporale puse în funcţiune);
• imobilizări corporale în curs;
• materiale pentru investiţii;

95
 • stocuri pentru investiţii;
• debitori pentru investiţii;
• fondul de dezvoltare existent;
• sume ce depăşesc fondul de dezvoltare existent;
• rezultatul reportat reprezentând pierdere neacoperită;
Rezultatul net al exerciţiului curent/reprezentând pierdere. Totalul
elementelor deductibile = Valoarea neamortizată a imobilizărilor
necorporale + Dividende + Participaţii la profit + Cota de participare a
managerului la profit + Cheltuieli înregistrate în avans + Sume ce
depăşesc fondul de dezvoltare = Rezultatul reportat reprezentând
pierdere neacoperită + Rezultatul net al exerciţiului curent/reprezentând
pierdere. Activele ponderate în funcţie de risc reprezintă totalul activelor
societăţii bancare multiplicate cu o pondere de risc de credit specifică
fiecărei categorii de active. De menţionat că în categoriai acestor active
sunt incluse/conform normelor B.N.R., şi poziţia valutară scurtă. Activele
vor fi luate în calcul la valoarea lor netă/respectiv după deducerea din
valoarea acestora a provizioanelor specifice de risc.
Ponderile de risc stabilite pe diverse categorii de active în
conformitate cu normele legale sunt:
Pondere 0
• numerar şi disponibil la BNR;
• titluri de valoare emise de administraţia publică centrală de
specialitate a statului român/administraţia centrală a ţărilor din
categoria A, băncile centrale din ţările din categoria A instituţii financiare
internaţionale.
• credite şi avansuri acordate de aceleaşi instituţii ca şi la punctul
anterior/plus BNR.
• alte creanţe asupra aceloraşi instituţii ca la punctele anterioare.

96
 Pondere de risc 20%
- Cecuri/cupoane şi elemente în curs de încasare;
- Titluri de valoare emise de societăţi bancare româneşti/bănci
din categoria de ţări A administraţia locală din România, administraţia
locală din ţările din categoria A;
- Credite şi avansuri acordate şi garantate de:
societăţi bancare româneşti, bănci din ţările din categoria A/bănci din
categoria de ţări B cu scadenţă de maximum un administraţia locală din
România/administraţia locală din ţările de categoria A/organisme
guverrnarnentale din România şi din ţările de categoria A;
- Disponibilităţi şi depozite la societăţi bancare româneşti/bănci din ţările
de categoria A, bănci din ţările de categoria B pe termen de maximum un
an;
- Alte creanţe asupra societăţilor bancare româneşti, băncilor comerciale
din categoria A, băncilor din categoria B cu scadenţă de maximum un
an, administraţiei locale din România/organismelor guvernamentale din
România/organismelor din ţările din categoria A.
Pondere de risc 50%
- Credite şi avansuri acordate clienţilor/garantate cu ipoteci asupra
locuinţelor;
- Terenuri şi clădiri m proprietatea societăţilor bancare, pentru scopurile
activităţii sale;
- Poziţia valutară totală scurtă.
Pondere de risc 100%
- Alte titluri de valoare;
- Alte credite şi avansuri acordate;
- Participaţii de capitaluri, instituţii financiare şi alte entităţi nebancare;
- Alte active.

97
Elementele în afara bilanţului luate în calculul raportului de solvabilitate:
1) Cambii şi alte efecte de comerţ acceptate la plată de către bancă şi
care nu sunt analizate de către alte bănci-pondere de risc 100%;
2)Garanţii irevocabile de plată emise de către bancă-pondere de risc
l00%;
3)Garanţii irevocabile emise de către bancă/altele decât cele de plată-
pondere de risc 50%;
4)Angajamente irevocabile ale băncii care acordă credite-pondere de
risc 50%;
5)Acreditive deschise şi confirmate de către bancă, negarantate cu
bunurile care fac obiectul tranzacţiei-pondere de risc 50%;
6)Acreditive deschise şi confirmate de către bancă/garantate cu bunurile
care fac obiectul tranzacţiei-pondere de risc 20%;
7)Cambii şi alte efecte de comerţ acceptate la plată de către bancă
şi care sunt analizate de alte bănci-pondere de risc 20%.
Introducerea ratei solvabilităţii bancare a avut o serie de
consecinţe.
Printre cele mai importante se numără:
• angajarea răspunderii comerciale a băncilor;
• pentru sporirea capitalului lor, a menţinerii gradului normal al capitalului
adecvat, băncile îşi sporesc expunerea lor la risc(în special prin
reducerea volumului total al creditelor);
• prelevarea la fondul de rezervă devine o prioritate absolută;
• limitarea participaţiilor bancare (20% m România; 15% în ţările membre
ale Uniunii Europene).

98
 2.5. Riscul valutar

Riscul valutar este definit ca probabilitatea ca o variaţie a cursului

valutar pe piaţă să ducă la diminuarea profitului net bancar sau ca
probabilitatea ca o variaţie a cursului valutar pe piaţă să influenţeze
negativ marja dobânzii bancare.
Riscul bancar apare m urma executării de către bancă a unor
operaţiuni pentru clienţii săi în nume propriu.
Componentele expunerii la riscul valutar
1. Expunerea de translaţie
Apare în cazul băncilor cu activitate internaţională/societăţile
afiliate trebuind să raporteze data şi să-şi consolideze rezultatele
financiare în moneda ţării de referinţă a societăţii mamă. Se acoperă prin
operaţii de hedging.
2. Expunerea tranzacţională
Rezultă din faptul că o serie de operaţii se desfăşoară în valută iar
cursul fluctuează/influenţând marja în ţara de referinţă. Poate fi
semnificativă pe termen scurt şi este acoperită prin operaţiuni de
hedging.
3. Expunerea economică
Reflectă influenţa fluctuaţiilor cursurilor valutare asupra valorii de
piaţă a băncii.
OBS. - Valoarea de piaţă a băncii este calculată ca fiind valoarea
actuală a tuturor veniturilor realizate în toate valutele de operare.
Actualizarea se face folosind costul mediu ponderat al capitalului.
Indicatorii riscului valutar
1. Poziţia valutară individuală
Se calculează pentru fiecare valută de gestionat. 1.1 Poziţia
valutara scurtă {A<P}

99
* când cursul este în creştere =>situaţia nefavorabilă
• când cursul este în scădere =>situaţia
favorabilă 1.2 Poziţia valutară lungă {A>P)
• când cursul este m creştere =>situaţia favorabilă
• când cursul este în scădere =>situaţia
nefavorabilă
OBS. Poziţia valutară individuală se utilizează pentru gestionarea
de uz intern.
2. Poziţia valutară globală
Este soldul net al creanţelor în devize faţă de pasivele în devize/ambele
convertite în moneda de referinţă pentru comparabilitate. Ca indicator
prezintă avantajul oferirii unei imagini globale asupra expunerii valutare a
băncii şi prezintă dezavantajul oricărui indicator global şi anume
anularea practic a situaţiei precise pe valute care trebuie gestionată în
fapt. Se foloseşte pentru raportări globale.
Gestiunea riscului valutar
1. Prin imunizarea băncii
• ajustarea periodică a poziţiilor valutare pentru a suprima poziţiile lungi
şi scurte;
• este o operaţie scumpă care nu permite să se speculeze o anumită
poziţie în funcţie de tendinţa cursului valutar.
2 Acoperirea riscului valutar
• folosirea unor metode şi tehnici specifice în special a instrumentelor
derivate(hedging).
Etapele gestiunii riscului valutar
1. Definirea periodică a expunerii şi identificarea tipurilor de expuneri
care pot afecta banca;
2. Evaluarea riscului prin determinarea valorii absolute a expunerilor nete
pentru fiecare valută în contextul volatilităţii anticipate a pieţelor valutare.

100
3. Controlul riscului:
• formularea politicii valutare a băncii;
• desemnarea persoanelor autorizate să angajeze operaţiunile valutare;
• determinarea procedurilor de expunere la risc;
• stabilirea limitelor de expunere.
4. Executarea tranzacţiilor propriu-zise.

2.6. Riscul de faliment

Falimentul este unul din fenomenele cu care se confruntă multe

societăţi comerciale din România în ultimii 10 ani.
Prin risc de faliment înţelegem stabilirea unei funcţii prin care să
poată fi estimată probabilitatea ca o societate comercială să înregistreze
pierderi şi, în consecinţă, să se afle în imposibilitatea de a-şi onora
contractele cu beneficiarii, a plăti furnizorii şi a restitui împrumuturile
către bănci.
Riscul de faliment este opus probabilităţii de profit. Problema care
se pune este cea a creşterii profitabilităţii în condiţiile unui risc asumat.
Pentru ca o societate comercială să rămână în circuitul economic, ea
trebuie să anticipeze, controleze şi gestioneze acest risc.
Dintre procedeele folosite pentru măsurarea riscului de faliment,
precizăm: Modelul Z, pentru măsurarea riscului de faliment, Metoda
scoring, Modelul B.C.R. Modelul Z, pentru măsurarea riscului de faliment
Este un model sintetic care are în vedere o multitudine de
indicatori, fiecare dintre ei fiind ponderaţi cu ajutorul unor coeficienţi de
importanţă.
Relaţia de calcul:

101
Z = 3,3 Profit brut + Vânzări + 0,6 Capitaliz. Bursieră + 1,4 Beneficii reinvestite+
Activ total + Activ total + Val. cont. A împrumut. + Activ total
+ 1,2 Activ circulant
Activ total

Valorile propuse de Minetos Camelia (revista „Capital”, nr

49/1994) sunt:
Z < 1,8 - nivel apropiat de faliment;
Z e (1,8; 3,0) - situaţie dificilă ce trebuie supravegheată;
Z> 3 - societate în regiin sigur de profitabilitate.

Modelul Băncii Comerciale Române

Modelul acestei instituţii bancare are în vedere mai mulţi indicatori
de standing financiar, creditaţi fiecare cu un punctaj. Astfel, în tabelul
următor se prezintă, pentru aceeaşi societate comercială, indicatorii
reuniţi în calculul riscului de faliment.
Nr. crt. Indicatori Relaţie de Valoare Punctaj
calcul
1 Lichiditatea Active curent 2,68 3p
patrimonială Pasive curent
2 Solvabilitatea Capital propriu 070 4p
Pasiv total
3 Rentabilitatea Profit brut 0,10 3p
financiară Capital propriu
4 Rotaţia Cifra de afaceri 0,95 1p
activelor Active circula
circulante
5 Dependenţa A > 50% - 2p
de pieţele de D < 50%
aprovizionare
şi desfacere
6 Garanţii Gajuri, ipoteci 3p

În mod descrescător, punctajul începe cu 20 (clasa A) şi se termină

cu E (0-5 puncte):
A> 20 puncte

102
 B: 16 – 20 puncte
C: 11 – 15 puncte
D: 6-10 puncte
E: 0-5 puncte
Punctajul acumulat (16 puncte) plasează societatea într-o zonă
favorabilă.

2.7. Riscul de ţară

Riscul de ţară poate fi definit în mai multe moduri:

1. incertitudinea care apare atunci când există fonduri ce trebuie
transferate în afara ţării;
2. evaluarea credibilităţii unei ţări în special din punctul de vedere al plăţii
datoriei externe;
3. posibilitatea ca un stat suveran să nu dorească sau să nu poată să-şi
onoreze angajamentele faţă de partenerii externi,
4. debitorii dintr-o ţară care a contractat un împrumut să nu fie în măsură
să-şi onoreze angajamentele datorită unor factori independenţi de voinţa
sau capacitatea lor.
În urma analizei riscului de ţară nu există răspunsuri sigure,
întotdeauna se estimează. Această analiză este făcută de către
organisme specializate atunci când trebuie să se evalueze o ţară care
solicită un împrumut extern.
Organismele care efectuează o astfel de analiză sunt:
• organisme financiare internaţionale (FMI,BIRD,BERD);
• universităţi (în special americane);
• bănci comerciale autorizate;
• agenţii specializate de rating (Institutional
Investors/Euromoney/Standard and Poor)

103
 Principalele caracteristici ale evaluării riscului de ţară sunt:
• nu există un concept bilanţier unitar;
• datele economice nu sunt elaborate cu aceeaşi metodologie,
• nu există o bază unică pentru stabilirea preţurilor şi a valorilor;
• nu se poate aplica analiza indicatorului profitului sau costului capitalului
la nivelul unei ţări;
• nu există active care pot fi luate în garanţie în cazul neîndeplinirii
obligaţiilor luate de către o ţară.
Odată cu creşterea într-un ritm rapid a instabilităţii
economice/politice şi financiare/analiza riscului de ţară a câştigat un rol
tot mai important în practica organismelor financiare internaţionale.
Analiza riscului de ţară este utilizată atunci când o bancă sau o altă
instituţie financiară:
- face plasamente în străinătate;
- confirmă acreditive pentru bănci străine;
- îşi defineşte strategia de marketing extern;
- se informează cu privire la activitatea altor bănci (parteneri sau
potenţiali parteneri) pe diverse pieţe internaţionale;
- îşi propune menţinerea unui portofoliu echilibrat;
- îşi stabileşte costurile şi provizioanele faţă de expunerile respective.

Componentele riscului de ţară

A. Riscul politic
Acesta este legat de dorinţa ţării de a-şi îndeplini angajamentele
externe. Instabilitatea politică poate genera pentru creditori:
• repunerea în cauză sau renegarea contractelor;
• limitarea sau interdicţia investiţiilor străine;
• limitarea sau interzicerea scoaterii de capital din ţară;
• naţionalizarea cu sau fără despăgubiri;

104
• refuzul de recunoaştere a angajamentelor făcute de guvernele
precedente;
• oprirea plăţilor către exterior;
• interzicerea unor operaţiuni de importuri/exporturi.
B. Riscul economic
Acest tip de risc este legat de capacitatea ţării de a-şi achita
datoria externă. Riscul economic decurge din incapacitatea ţării, a
autorităţilor monetare de a transfera creditul(capital plus dobândă)
obţinut de o entitate publică sau privată deşi întreprinderea poate fi
solvabilă/lipsa rezervelor m devize determinând incapacitatea de plată.
Acest tip de risc este strâns legat de riscul valutar/atât de variaţia
cursului de schimb cât şi de măsurile de ordin guvernamental privind
limitarea transferului de devize(risc politic).
Între riscul politic şi riscul economic există relaţii de
interdependenţă/instabilitatea politică generând criza economică/iar
criza economică determinând la rândul ei schimbări de regim politic.

C. Evaluarea făcută de agenţii de evaluare

Agenţii de evaluare sunt instituţii specializate de rating sau alte
organisme financiare abilitate care fac pe termen lung şi mediu analize
de risc de ţară ţi de bancă.
Analiza riscului de ţară este bazată pe un număr de criterii
cantitative şi calitative împărţite în patru clase de risc/reflectând rata
individuală pentru ţara respectivă.

105
 Structura sistemului de punctaj

Sistemul de punctaj se bazează pe consideraţii de ordin politic

şi economic prin luarea în calcul a clasificărilor realizate de agenţiile de
evaluare. Riscurile sunt ponderate în funcţie de importanţa lor faţă de
rata de solvabilitate a ţării. Punctele ponderate sunt însumate rezultând
punctajul. Există patru clase de risc de ţară şi anume:
Clasa de risc 1: risc foarte scăzut/caracteristic ţărilor
industrializate. Acestor ţări li se pot acorda împrumuturi pe termen lung.
Clasa de risc 2: risc scăzut caracteristic ţărilor cu probleme
financiare minore. Acestor ţări li se pot acorda împrumuturi pe termen
mediu de până la un an.
Clasa de risc 3: risc crescut caracteristic ţărilor în dezvoltare în
plin proces de reformă. Ţările din această grupă pot beneficia de
împrumuturi pe termen scurt de până la un an.
Clasa de risc 4: risc foarte mare caracteristic ţărilor cu probleme
economice serioase/cu datorii externe mari. În general acestor ţări nu li
se acordă împrumuturi sau li se acordă cu anumite restricţii.
Tipuri de evaluări
1. Evaluarea politică are o pondere de 25% din total evaluare. Aceasta
presupune acordarea de punctaj următoarelor
elemente :
a) forma Guvernului;
b) stabilitatea Guvernului şi a sistemului politic;
c) stabilitatea internă;
d)relaţii cu ţări vecine;
e) relaţii internaţionale;
f) condiţii sociale;
g) clasificări ale populaţiei în funcţie de religie/limbă/rase.

106
2. Evaluarea economică(pondere 45%) presupune punctarea
următoarelor elemente:
a) economie internă;
b)reglementarea transferurilor valutare/de capital;
c) economia externă;
d)rezerve;
e) datorii externe.
3. Evaluarea făcută de agenţii de evaluare presupune punctaj diferit în
funcţie de termenul de evaluare(termen lung şi scurt). Principalele
elemente de evaluare:
În cazul evaluării politice:
• forma Guvernului(5%);
• stabilitatea Guvernului şi a sistemului politic(5%);
• stabilitatea internă(5%);
• relaţii cu ţările vecine(2.5%);
• relaţii internaţionale(2.5%);
• condiţii sociale(2.5);
În cazul evaluării economice:
• economie internă (7.5%);
• reglementarea transferurilor valutare/capital(2.5%);
• economia externă(10%);
• rezerve(10%);
• datorii externe (10%);
În cazul evaluării făcută de agenţii de evaluare:
• evaluarea pe termen lung(20%);
• evaluarea pe termen scurt(10%).
Fiecare grupă de evaluare cuprinde un sistem de punctaj propriu
pe elemente componente. Astfel, de exemplu:
La evaluarea formei de guvernământ punctajul maxim (100 puncte)

107
îl reprezintă democraţia parlamentară sau monarhia constituţională de
mai mult de 15 ani.
La evaluarea rezervelor valutare (suma pe ultimii 3 ani) se obţine
punctaj maxim atunci când acestea sunt timp de 3 ani consecutiv în
creştere iar acoperirea importurilor se realizează pe mai mult de 6 luni.

Situaţia României din punct de vedere al riscului de ţară

Anul 1999 a fost pentru România, din punct de vedere al riscului de

ţară, anul calificativelor1 slabe.
• 28 februarie - Moody's acordă cel mai nefavorabil calificativ primit de
România din partea unei agenţii de rating. Caa 1 pentru datoria internă.
Motivaţie:
- dificultăţile politice subliniază progresul în domeniul reformelor
structurale (privatizare, privatizarea sistemului bancar)
şi afectează macrostabilitatea economică. Deşi atât datoria externă,
cât şi cea internă sunt reduse, amânările prelungite de privatizare şi în
reforma structurală au adus economia în pragul unei crize financiare şi a
unei posibile incapacităţi de plată. Devalorizarea accentuată a monedei
naţionale va amplifica povara datoriei externe.

1
Clase de risc conform agenţiilor de rating:

A. nivel minim al potenţialului de risc, protecţia nu este necesară;

B. nivel bun al potenţialului de risc, protecţie opţională;
C. nivel critic al potenţialului de risc, se pot cerc garanţii guvernamentale pentru
protecţie pe termen lung;
D. nivel mare al potenţialului de risc, se recomanda aşteptare pentru proiecte pe
termen lung;
E. nivel maxim al potenţialului de risc, se recomandă evitarea tranzacţiilor
economice.

108
• 2 martie - Thomson Bankwatch retrogradează calificativul riscului de
ţară de la B plus la B minus.
Motivaţie:
- obligaţii împovărătoare aferente datoriei şi serviciului datoriei externe (2/8
miliarde dolari), necesarul de creditare de 2,5 - 3 miliarde USD pentru finanţarea
deficitului contului curent, perspectiva depăşirii deficitului bugetar propus
(3% în loc de 2%), diminuarea rezervelor valutare, slăbirea încrederii
pieţelor de capital, incapacitatea Guvernului de a controla situaţia,
declinul economic (a ajuns la un nivel cumulat de circa 15% pe
ansamblul ultimilor trei ani), nivelul ridicat al şomajului, reducerea
standardului general de viaţă.

24 martie - Fitch IBCA retrogradează ratingul pentru datoria în valută pe

termen lung de la B la B minus şi ratingul pentru datoria în monedă
Naţională de la BB minus la B minus.
Motivaţie: scăderea rezervelor valutare brute cu 400 milioane
USD, deprecierea leului cu 32% la sfârşitul anului 1998 şi cu 12% în
primele trei săptămâni din martie, riscul accelerării inflaţiei şi al retragerii
capitalurilor rezidente, incertitudinea realizării ţintei de deficit bugetar.

2 aprilie - Standard & Poor's retrogradează ratingul pentru riscul de

credit pe termen lung în monedă Naţională de la B plus la B şi ratingul de
credit pe termen scurt în monedă naţională de la B la C. Perspectivele
de rating au fost apreciate ca negative.
Motivaţie: aceeaşi ca mai sus.

15 aprilie - Japan Credit Rating Agency scoate România de pe lista de

monitorizare, menţmând ratingul BB minus, atribuit emisiunilor în
obligaţiuni de yeni lansate de BNR.

109
 Motivaţie: nu există dificultăţi imediate în plata datoriei externe. In
1996, JCR acordase BB plus pentru emisiunile în obligaţiuni externe,
pentru ca în 1998 să-l scadă la BB minus. Cauza: doi ani de declin
economic, creşterea deficitului fiscal şi a contului curent, indecizie
politică.

• 7 septembrie - Moody's, în raportul anual asupra României, arată că

ţara se află în pragul unei crize financiare şi că numai un nou acord cu
FMI ar putea duce la evitarea acesteia.

• 22 decembrie - Fitch IBCA confirmă calificativele acordate: B minus

pentru datoria pe termen lung în valută, B pentru datoria pe termen scurt
în valută, B minus pentru datoria pe termen lung în monedă naţională.
Motivaţie: România a depăşit criza balanţei de plăţi. Confirmarea
calificativelor este privită ca un semn favorabil.
În luna decembrie 1999, una dintre cele mai importante agenţii de
rating, Standard & Poor's realizează un studiu publicat în februarie 2000
pe baza căruia România este inclusă, alături de Rusia, Ucraina
şi Indonezia, în rândul celor mai vulnerabile state în privinţa intrării în
incapacitate de plată pe cele 2 componente ale datoriei (externă sau
internă).
Într-un nou raport efectuat de aceeaşi agenţie de rating, Standard
& Poor's, în luna aprilie, România este inclusă din nou în grupa ţărilor ce
ar putea claca în plata datoriei externe în cursul acestui an, alături de
Coasta de Fildeş şi Zimbabwe.
Motivaţie: Standard & Poor's apreciază că autorităţile române au
probleme în a atrage resurse financiare externe, ceea ce face ţara
vulnerabilă la plata datoriilor externe.

110
 Totuşi, situaţia celor 3 ţări este mult diferită. Coasta de Fildeş
trebuia să plătească până la 31 martie 2000 organismelor internaţionale
30 milioane de dolari, dar nu a reuşit. Termenul de gratie pentru plata
acestor datorii este 30 aprilie 2000. Zimbabwe nu are de rambursat plăti
în contul obligaţiunilor, aşa că incapacitatea de plată se referă doar la
datoria internă.
Poziţia adoptată de Mugur Isărescu a fost clară: datoria internă
este mică, de 10-12% din PIB, datoria externă este 22% din PIB şi în
ultimii ani nu a mai crescut, iar suma datoriei publice interne şi externe
este de circa 35%, sub limita maximă de 60%, stabilită în Tratatul de la
Maastricht. Pe scurt, România nu are ce căuta pe listele negre ale
agenţiilor de rating.
Includerea României în această cotă de rating măreşte substanţial
dobânzile unui eventual împrumut extern. Degradarea riscului de ţară
atrage după sine ieftinirea activelor scoase la vânzare în procesul de
privatizare.
Agenţiile aşteaptă, pentru a ne îmbunătăţi ratingul de ţară, un nou
acord stand-by. Pentru aceasta, m afara criteriilor de performanţă,
impuse de FMI şi BM, avem nevoie şi de acces la piaţa internaţională de
capital, piaţă care, pentru a ne evalua, se uită la rating. Acesta depinde
de performanţa economico-socială, politica economică, situaţia balanţei
de plăţi externe, situaţia datoriei externe, conjunctura social-politică,
capitole la care suntem uşor deficitari.

2.8. Riscul de bancă

Prin risc de bancă se înţelege expunerea unei bănci la:

• riscul de credit(atunci când se acordă credite);
• imposibilitatea recuperării unor depozite plasate şi a dobânzii aferente;

111
• posibilitatea închiderii brusce a unei bănci corespondente;
• posibilitatea fuziunii unor bănci corespondente;
• posibilitatea falimentului băncii partenere. Riscul de credit apare la
acordarea de credite, de garanţii, la operaţiuni de trezorerie (FOREX,
FUTURES, SWAPS, BONDS/OPTIONS/EQUITIES). Natura expunerii
de acest tip variază de la o activitate la alta/sau în cadrul diferitelor etape
ale aceleaşi tranzacţii. De exemplu, în cazul plasamentelor la bănci
străine, expunerea este faţă de întreaga sumă a tranzacţiei plus
dobânda. În cazul tranzacţiilor la termen în valute, expunerea apare la
diferenţa de preţ dintre cel negociat şi cel curent rezultând astfel
necesitatea stabilirii limitelor de expunere.
Etapele stabilirii riscului de bancă:
l)Determinarea pe fiecare bancă parteneră a sistemului de indicatori luaţi
în calcul:
• locul băncii în cadrul ţării şi în lume;
• capitalul băncii;
• mărimea băncii;
• mărimea fondurilor atrase;
• profitabilitatea;
• gradul de adecvare a capitalului;
• lichiditatea.

Alţi factori care se pot lua în calculul riscului de bancă pot fi:
a) Specifici sistemului bancar:
• situaţia prezentă a sistemului bancar;
• obiective strategice viitoare;
• vulnerabilitatea ciclică;
• concurenţa;
• vulnerabilitatea în faţa schimburilor tehnologice în domeniu

112
• structura cursurilor de schimb.
b) Specifici băncii partenere:
• calitatea managementului;
• puterea financiară;
• stabilitatea băncii partenere;
• perspectivele băncii partenere;
• relaţiile băncii analizate cu o bancă parteneră;
• interesul faţă de banca parteneră;
• riscul şi avantajul relaţiei respective pe baza unor tranzacţii anterioare;
• reglementări interne;
• cum şi cine a făcut auditul;
* structura activelor;
* poziţia pe piaţa;
* calitatea activelor;
* rentabilitatea;
* cum este elaborat bilanţul;
2) Stabilirea limitelor de expunere faţă de băncile partenere în funcţie de
structura tranzacţiilor.
Limitele de expunere se stabilesc pe valute/pe ţări şi pe categorii
de operaţiuni. La nivelul B.C.R. limitele de expunere se calculează pe
următoarele categorii de tranzacţii:
Categoria I -depozite colaterale pentru decontări comerciale sau
operaţiuni de trezorerie;
Categoria II -decontări comerciale şi necomerciale (cumpărări de
CEC-uri de călătorie, cumpărarea/negocierea CEC-urilor bancare, tratate
emise de bancă în nume propriu, confirmări de acreditive/emiterea de
garanţii/analizarea cambiilor "180 de zile, 360 zile - cumpărarea
cambiilor/a biletelor de ordin emise/acceptate şi avalizate de bancă
până la 180 de zile/acceptarea în garantie a concesionărilor încasate din

113
acreditive).
Categoria nr III - plasamente;
• plasamente/împrumuturi/depozite până la 90,180/360 de zile;
• contul NOSTRO.
Categoria IV - schimb valutar/trezorerie (decontări zilnice,
contracte până la maximum 180 zile).
Categoria V-servicii de custodie
Observaţie. Limita de expunere se stabileşte pe fiecare
subcategorie în parte, obţinându-se în final TOTAL EXPUNERI B.C.R.
pe fiecare bancă parteneră în cadrul limitei totale pe fiecare ţară
Criterii de evaluare a riscului de bancă:
1. Evaluarea ţării (pondere 10%);
2. Autoritatea centrală bancară (pondere 5%);
3. Structura proprietăţii (5%);
4. Calitatea managementului (5%);
5. Poziţia pe piaţă (5%);
6. Calitatea activelor (15%);
7. Indicatorii rentabilităţii (5%);
8. Rata capitalului în acţiuni (10%);
9. Accesul la informaţie (10%);
10. Agenţiile de evaluare (30%).

114
 2.9. Centrala Riscurilor Bancare

Ţinând cont de importanţa pe care o are

cunoaşterea/dimensionarea/prevenirea şi reducerea riscului în
activitatea bancară/ B.N.R. a elaborat un proiect de regulament privind
organizarea şi funcţionarea Centralei Riscurilor Bancare. Acest proiect a
fost elaborat în baza prevederilor art.l şi art. 3 din Legea nr.34/1991
privind statutul B.N.R. şi ale art. 15 şi art. 19 din Legea nr.33/1991
privind activitatea bancară.
Centrala Riscurilor Bancare este definită ca un centru de
intermediere care gestionează în numele B.N.R. informaţia de risc
bancar pentru scopurile utilizatorilor în condiţiile păstrării secretului
bancar.
Informaţia de risc bancar este informaţia raportată, prelucrată
şi difuzată referitoare la un debitor şi la efectuarea de către bancă a unor
operaţiuni în lei şi în valută prin care se expune la risc faţă de acel
debitor. Aceste operaţiuni sunt:
• acordarea de credite;
• asumarea de angajamente în numele debitorului faţă de o persoană
fizică sau persoană juridică non-bancară;
• asumarea de angajamente în numele debitorului faţă de o altă bancă.
Riscul individual reprezintă suma valorilor operaţiunilor în lei şi în
valută raportată la Centrala Riscurilor Bancare de o persoană declarantă
pentru un singur debitor.
Riscul global este definit ca suma riscurilor individuale raportată la
toate persoanele declarante pentru aceeaşi persoană recenzată mai
puţin valoarea angajamentelor asumate de bănci m numele persoanei
recenzate faţă de alte bănci. Riscul global este în fond expunerea

115
întregului sistem bancar din România faţă de o singură persoană
recenzată şi care se determină de către Centrala Riscurilor Bancare.
Persoanele recenzate sunt debitorii/persoane fizice şi juridice
non-bancare rezidente înscrise în baza de date a Centralei
Riscurilor bancare ca urmare a raportării acestora de către persoanele
declarante.
Persoanele declarante sunt:
• centralele băncilor persoane juridice române;
• filialele şi sucursalele din România ale băncilor persoane juridice
străine.
Persoana acreditată este angajatul autorizat de conducerea
persoanei declarante să transmisă la şi să recepţioneze de la Centrala
Riscurilor Bancare informaţii de risc bancar.

Utilizatorii Centralei Riscurilor Bancare vor fi

băncile/persoanele recenzate, B.N.R. şi autorităţile publice.
Proiectul de regulament mai sus menţionat mai cuprinde o serie de
prevederi referitoare la transmiterea/înscrierea şi prelucrarea
informaţiilor/organizarea şi gestionarea Centralei Riscurilor
Bancare/difuzarea informaţiilor etc.
În prezent problema gestionării riscurilor bancare reprezintă un
subiect de dezbatere intensă atât la nivelul autoritătii bancare centrale
cât şi la nivelul celorlalte societăţi bancare.

116
 2.10. Securitatea transmiterii datelor. Siguranţă şi risc

Introducere

Trasmiterea electronică a datelor/mdiferent de canalul de

comunicatie (telefonic/radio) este larg folosită.
Pentru numeroase sectoare/printre care şi cel bancar, se impune
un nivel înalt al securităţii datelor vehiculate. În principiu, oricine
„captează” un astfel de canal poate încerca modificarea sau distrugerea
mesajelor. Este cunoscut deja faptul că în 1995 la Citibank au fost
înregistrate furturi de fonduri prin Internet. De aceea se impune găsirea
unor metode puternice de securizare a informaţiei.
Datorită reglementărilor existente în unele ţări industrializate
(în special SUA) guvernele exercită un control strict al exportului de
criptografie puternică (de exemplu în SUA tehnicile de criptografie sunt
considerate "muniţii") Aceste restricţii împiedică utilizarea unor
mecanisme de securitate puternice, răspândite în toată lumea şi
compatibile între ele.

2. Sisteme criptografice Concepte de bază

Un cifru reprezintă de fapt transformarea unui mesaj clar sau text
clar în text cifrat(criptogramă).
Procedura de trecere de la textul clar la cel cifrat poartă numele de
criptare, iar transformarea inversă, se face prin decriptare. Criptarea
şi decriptarea sunt controlate de una sau mai multe chei criptografice.
În prezent sunt acceptate două tipuri de algoritmi criptografici:
Simetrici (cu cheie secretă)
Aceştia folosesc aceeaşi cheie, atât la cifrarea, cât şi la descifrarea
mesajelor.

117
 Securitatea criptării simetrice depinde de protecţia fizică a cheii.
Cei mai cunoscuţi algoritmi simetrici sunt DES (Data Encryption
Standard) şi IDEA (Intemational Data Encryption Algorithm).
Până în 1998 dimensiunea maximă a cheii de criptare ce putea fi
folosită în afara SUA era de 40 de biţi. În septembrie 1998 Guvernul
SUA a autorizat trecerea la chei de criptare de 56 de biti .
În iulie 1998 organizaţia Electronic Frontier Foundation a reuşit
spargerea DES-ului pe 56 de biţi în 3 zile, folosind un supercomputer, de
250.000$. De exemplu:
Dacă avem un mesaj X, o cheie k şi funcţiile (^(k/), respectiv D(k,*):
Y=Ck(X);
X-Dk(Y);
Ar trebui ca X să nu poată fi calculat cunoscându-l numai pe Y. De
aceea funcţiile de criptare se numesc greu inversabile.
În principiu, teoria complexităţii ne asigură că orice algoritm care ar
calcula k ştiind Y/D şi C trebuie să aibă complexitatea Mai mare decât
polinomială(de exemplu exponenţială). Există întotdeauna algoritrui care
pot calcula inversa , prin iterarea tuturor cheilor posibile k şi văzând dacă
D(k,Y) este un cuvânt din limbajul de intrare.

118
 b) Asimetrici (cu chei publice)-folosesc chei distincte de cifrare
şi descifrare, dar legate una de alta. Una din chei/cheia privată/este
ţinută secretă şi cunoscută doar de proprietarul ei. A doua cheie
(perechea ei), numită cheie publică/este făcută cunoscută partenerilor de
dialog.
Cel mai cunoscut algoritm asimetric este numit RSA (Rivest-Shamir-
Adleman).
Emiţătorul(de exemplu/clientul băncii) foloseşte la criptare cheia sa
privată, dar decriptarea poate fi făcută doar de receptorul care tine cheia
publică asociată(de exemplu banca).
Cifrurile cu chei publice sunt folosite în general pentru:
• cifrarea şi distribuţia cheilor simetrice, operaţie ce poartă numele de
„anvelopare a cheii";
• la „semnătura digitală" asociată mesajului. Sistemul cu chei publice are
asociată noţiunea de certificat -o structură de date folosită pentru a se
asocia/în mod sigur, o cheie publică cu nişte atribute ale unui anumit
utilizator. Atributele pot fi, de exemplu, informaţii de identificare (nume,
adresă) sau informa şi de autorizare (dreptul de a folosi un card).

119
 3. Semnătura digitală
Menţionăm faptul că o utilizare a sistemelor cu chei publice se
regăseşte în aşa-numita semnătură digitală.
Ea reprezintă un atribut al unui utilizator (de sinartcard-uri, de
exemplu), fiind folosită pentru determinarea sigură a identităţii acestuia.
Fie B (de exemplu, banca) un receptor de mesaj semnat de A (de
exemplu, client).
Semnătura lui A trebuie să satisfacă următoarele proprietăţi:
• B să fie capabil să valideze semnătura lui A;
• să fie imposibil pentru oricine, inclusiv B, să falsifice semnătura lui A;
• în cazul în care A nu recunoaşte semnarea unui mesaj M,
trebuie ca o altă entitate ("judecător") să poată rezolva disputa
dintre A şi B.
Sistemele cu chei publice permit o implementare simplă a
semnăturilor digitale. Deoarece este deţinută doar de A, cheia privată
(secretă) poate servi pentru criptarea semnăturii digitale a lui A.
Receptorul B al mesajului M semnat va fi sigur atât de
autenticitatea emiţătorului, cât şi de aceea a datelor; deoarece cheia
pereche este publică, receptorul B va putea valida semnătura.
O semnătură digitală se realizează folosind un sistem
criptografic cu chei publice, dar şi o funcţie de dispersie. Funcţia de
dispersie este folosită pentru a calcula o valoare rezumat care depinde
de toţi biţii mesajului ce va fi semnat. Pentru o astfel de funcţie trebuie să
fie computaţional imposibil să se construiască 2 mesaje distincte care să
aibă aceeaşi valoare rezumat; acest lucru face din rezumat o amprentă a
mesajului.

120
 Utilizatorul emiţător semnează mesajul prin cifrarea rezumatului cu
cheia sa privată. Folosind un algoritm cu chei publice cunoscut (de
exemplu, RSA), semnătura poate fi validată apoi de receptor, folosind
doar cheia publică a emiţătorului. La recepţie, se calculează din nou
rezumatul mesajului primit, se descifrează semnătura primită cu cheia
publică a emiţătorului şi apoi se compară cele două rezumate. Dacă sunt
identice, semnătura este validă {Figura nr. J).
Observaţii: Semnătura digitală se foloseşte astăzi în multe aplicaţii
şi produse bancare: smartcard-uri, electronic banking etc.
Aplicaţia MCASH foloseşte o cheie simetrică dinamică. Cheile se
schimbă de la o tranzacţie la alta; în cursul tranzacţiei curente se
comunică valorile de plecare pentru recalcularea cheii ulterioare. 0 cheie
este folosită la o singură transmisie. Are, de asemenea, facilitatea de
semnătură electronică în protocolul extins MCDFUE.

121
 CAPITOLUL III

PROFILUL BANCAR – COMPONENTĂ A PERFORMANŢELOR

BANCARE

3.1. Profilul bancar -determinare şi repartizare

Profitul este în final, scopul esenţial al întreprinzătorului bancar pe

care acesta îl urmăreşte de-a lungul întregii sale activităţi de
management, cumpănind cu grija angajările pe linia procurării resurselor
şi utilizarea acestora prin acordarea de credite şi ţinând seama de toate
riscurile posibile.

Rata rentabilităţii financiare (ROE)

Profitul, în ultima instanţă o suma în expresie absoluta (fie că se

prezintă ca atare, respectiv brut, fie ca profit net - determinat după plata
impozitelor), trebuie sa fie raportat la principalele lui determinante pentru
a evidenţia interdependentele în evoluţia performantelor bancare şi a
pune în lumina pârghiile de acţionare pentru îmbunătăţirea acestora.

Instrumentele de analiza folosite sunt următoarele:

Rata rentabilităţii financiare sau profitul la capital este cea mai

semnificativa expresie a profitului, care măsoară rezultatul
managementului bancar, în ansamblul sau, şi arata pentru acţionari,
efectul angajării lor în activitatea băncii.

122
 Rata rentabilităţii financiare (return on equity) se determina prin
raportul:
profit net
capital

Profitul net este considerat după deducerea tuturor cheltuielilor şi

taxelor, iar capitalul este considerat ca suma a capitalului nominal, a
profitului nerepartizat şi a fondurilor de rezervă. Acest indicator are o
mare expresivitate demonstrând, prin el însuşi, o multitudine de aspecte:
gradul de generare a profitului, eficienta operaţională, efectul de pârghie
etc.
Analizând anul 2002 comparativ cu anul 2001 se observă o
reducere a acestui indicator de la 24.289% în anul 2001 la 16.16% în
anul 2002. Acest lucru se datorează reducerii profitului net obţinut în anul
2002 faţă de anul 2001.
Situaţia capitalului social al BCR se prezintă în felul următor:
capital social profit nedistribuit Total
Sold la 888.394 918.467 1.806.861
31.12.1999
profit net pentru - 1.014.316 1.014.316
anul curent
Dividende - (434.167) (434.167)
rezerve alocate 270.179 (270.179) -
capitalului social
Sold la 1.158.573 1.228.437 2.387.010
31.12.2000
profitul net - 658.417 658.417
pentru anul
curent
Dividende - (333.707) (333.707)
rezerve alocate 92.601 (92.601) -
capitalului social
Sold la 1.251.174 1.460.546 2.711.720
31.12.2001
Profitul net pentru - 751.219 751.219
anul curent
Dividende - (215.522) (215.522)
rezerve alocate 268.260 (268.260) -
capitalului social
Sold la 2.327.744 2.320.965 4.648.709
31.12.2002

123
 Rata rentabilităţii economice reflectă efectul capacităţii
manageriale de a utiliza resursele financiare şi cele reale ale băncii de a
genera profit.
Se apreciază că rata rentabilităţii economice este cea mai bună
măsură a eficientei bancare, întrucât exprimă direct rezultatul, funcţie de
modul de management specific al intermedierii bancare, de optimizare a
operaţiilor active, funcţie de volumul de resurse date.
Rata rentabilităţii economice = profit net
active

Pe baza calculelor efectuate se observă o reducere a ROA, deci a

modului de valorificare a activelor de la 3.64% în anul 1997 la 2.66% în
anul 1998. Trendul în scădere arată că banca este în dificultate.
Reducerea lui se datorează reducerii puternice a profitului net cu **
% faţa de anul 1997.
De cea mai mare expresivitate pentru banca în calitate de
intermediar este efectul de pârghie.
Efectul de levier arată gradul în care utilizarea unor resurse noi
este avantajoasa, respectiv când costul resurselor este mai mic sau cel
puţin egal cu rentabilitatea economică.

Efectul de levier = Total activ

capital propriu

Astfel cei trei indicatori se afla intr-o relaţie directă: rata rentabilităţii
financiare = rata rentabilităţii economice * efectul de levier
În cazul băncii noastre, acest indicator a scăzut de la 9.05% în
1996 la 6.67% în anul 1997. Acest lucru se datorează scăderii activelor
cu 17%.

124
 În concepţia bancară resursele se constituie ca obiect al
intermedierii bancare, cât şi creanţele, reprezentând creditele acordate,
sunt identificate cu precizie. în tot timpul activităţii se manifesta o grija
deosebita pentru păstrarea identităţii surselor de provenienţa a fondurilor
(respectiv a creditorilor) şi bineînţeles a deţinătorilor şi utilizatorilor
acestora respectiv debitorilor).
Deci resursele, care fac obiectul intermedierii bancare, şi veniturile
ce reprezintă efectele utilizării lor, sunt considerate la bănci fluxuri
distincte.
De aici rezultă ca dimensiunile veniturilor sunt mult mai mici decât
în alte ramuri de activitate.
Veniturile brute realizare ca urmare a modului de utilizare a
activelor, diminuate cu sumele plătite pentru resursele angajate, au un
circuit propriu şi reprezintă în final, ca venituri nete, o expresie a
eficientei activelor bancare.
Venitul net stă în ultima instanţă la baza calculului de determinare
şi exprimare a profitul.
Rata profitului = profit net
Venituri

Pe baza datelor din bilanţul contabil, se constata ca R a scăzut în

anul 1998 la 6.07% faţă de 7.22% în anul 1997, ca urmare a reducerii
profitului.
Acesta se asociază cu indicatorul rata utilizării activelor expresie a
raportului între venituri şi active.
Rata utilizării activelor (RUA) = Total venituri x 100
Total activ

Pe baza datelor din bilanţ, se observă o reducere a RUA de la

50.47% în 1997 la 30.59% în 1998 şi exprima o scădere a eficienţei
gestionării activelor ca urmare a scăderii veniturilor.

125
 Se remarcă existenţa unor legături între aceşti indicatori: rata
profitului * rata utilizării activelor = rata rentabilităţii economice care
pune în lumina activitatea băncii spre o larga utilizare eficienta
şi valorificare a activelor pentru ca profitul sa crească.
A doua legătura este: rata rentabilităţii financiare = rata rentabilităţii
economice * efectul de pârghie.

3.2. Indicatorii performanţei bancare

Comitetul de Direcţie al băncii asigura întocmirea în termenul legal

al bilanţului şi a contului de profit şi pierdere pe care le prezintă cu cel
puţin o luna înainte de data stabilita pentru şedinţa AGA, Comisiei de
Cenzori, iar după însuşirea de către aceştia Consiliului de Administraţie.
Acesta depune în termen de 10 zile de la data AGA la organele în drept
copii ale bilanţului şi contului de rezultat. Aceste acte ale băncii se
publica în Monitorul Oficial.
Modul în care si-a desfăşurat o bancă activitatea, modul de
gestionare al patrimoniului şi a riscului aferent acestuia, precum şi modul
în care banca si-a atins obiectivele propuse la începutul exerciţiului
financiar se reflectă cel mai bine printr-o serie de indicatori ai
performantei bancare. Aceştia se calculează pe baza datelor din bilanţul
contabil şi a contului de rezultate în mod dinamic faţă de anii anteriori cât
şi în mod static în anul de referinţă. O parte dintre aceşti indicatori sunt
specifici activităţii bancare, iar alţii sunt calculaţi la oricare agent
economic indiferent de domeniul în care acesta îşi desfăşoară
activitatea.
Astfel pe baza datelor din bilanţul contabil simplificat al BCR din
1998 şi 1997, se pot calcula următorii indicatori ai performantei bancare:

126
 Profitul brut
Se observă o scădere a profitului brut în valoare absolută de la
2.050.255 mil. lei în 1997 la 1.447.152 mil lei în 1998, iar în valoare
procentuală cu 29.41 %.
Profitul net
Acesta a înregistrat o scădere de la 925.735 mil lei în 1997 la
751.219 mil lei în 1998, respectiv o scădere procentuala cu
19%.
Rata rentabilităţii financiare ROE = (Profit net, Capital
propriu)*100
Pe baza calculelor efectuate se constata o reducere a ROE de la
24.28% în 1997 la 16.16% în 1998. Mărimea tipică a acestui indicator în
ţările dezvoltate este între 10-12%. Rata ridicata acestei rentabilităţi
poate fi efectul unui capital mic sau o expresie a capacităţii limitate de a
obţine prin împrumut capital.
Rata rentabilităţii economice ROA = [Profît net , Total Activ)
*100
Pe baza calculelor, se observa o reducere a ROA, deci a modului
de valorificare a activelor de la 3.64% în 1997 la 2.66% în 1998.
Mărimea tipică acestui indicator trebuie sa fie între 0.5-1%. Trendul în
scădere arată că banca este în dificultate. Reducerea acestui indicator
se datorează scăderii profitului net cu 19%.
Efectul de levier L = (Total Activ , Capital propriu) sau (ROE ,
ROA.)
Conform calculelor efectuate, L a scăzut de la 6.67% în 1997 la
6.07% în anul 1998 ca urmare a scăderii activelor băncii, şi creşterii
ponderii capitalului. Cu cât capitalul bancar este mai mare cu atât riscul
bancar este mai mic.

127
 Rata profitului Rp =(Profit net , Total Venituri)*100
Pe baza datelor din bilanţul contabil, se constată că Rp a crescut de
la 7.22% în 1997 la 8.69% în 1998
Rata utilizării activelor RUA = (Total Venituri , Total Activ) *100
Pe baza datelor din bilanţ, se observă o scădere a RUA de la
50.47% în 1997 la 30.59% în 1998 şi exprima o scădere a eficientei
gestionarii activelor ca urmare a scăderii activelor decât a veniturilor
obţinute din plasamentele efectuate de bancă.
Pe lângă aceşti indicatori ce caracterizează situaţia de ansamblu a
băncii se mai calculează şi o serie de indicatori specifici activităţii
bancare:
a) Venituri din dobânzi / Active valorificabile * 100
Se constată o scădere de la 50.16% în 1997 la 35.37% în 1998
pusa pe seama scăderii activelor valorificabile şi a veniturilor aferente din
dobânzi, fapt ce poate fi expresia succeselor în managementul activelor
şi pasivelor dar poate fi şi expresia unui plasament în active foarte
riscante.
b) (Venituri din dobânzi - Cheltuieli cu dobânzi) – Active valorificabile *
100
Se constată o scădere de la 21.64% în 1997 la 15.05% în 1998
pusa pe seama scăderii activelor valorificabile şi veniturilor aferente din
dobânzi.
Efectuând calculele, se constata o reducere a valorii raportului de
la 21.64% în 1997 la 15.05% în 1998, ceea ce semnifica o scădere a
profitului net din dobânzi obţinut din valorificarea activelor băncii.
2. O a doua grupa din cadrul ratelor de expresie a performanţelor
bancare o reprezintă ratele de exploatare

128
• Costul mediu al depozitelor Dobânzi datorate clientelei * 100

Suma medie a depozitelor

Din analiza acestui indicator se observă o scădere a acestuia de la

32.40% în anul 1997 la 22.83% în anul 1998. O rata ridicată a acestui
indicator semnifică schimbări în structura pasivelor sau poate sugera
probleme de lichiditate.
Randamentul mediu al creditelor = Dobânda încasata de la
clientelă
În calculul acestei rate nu vor fi cuprinse datele privind creditele
îndoielnice şi litigioase.
Dinamica acestui randament poate fi influenţată de:
• evoluţia dobânzii pe piaţă: dacă rata dobânzii creste şi randamentul va
creste;
• raportul activele sensibile şi activele nesensibile. În cazul nostru se
observa o scădere a randamentului de la 127% în 1997 la 92.49% în
1998. Acest randament ridicat este expresia unui portofoliu de credite
riscante.

Marja credite depozite = Randamentul mediu al creditelor-

Costul mediu al depozitelor
Se observă o scădere a acestui indicator de la 94.6% în anul 1997
la 69.66% în anul 1998 ceea ce semnifică o reducere a randamentului
băncii în obţinerea profitului faţă de costurile medii ale depozitelor.
O a treia categorie de rate se refera la ratele de structura (rata
comisioanelor) a produsului net bancar. Se porneşte de la o rată de bază
definită prin: [Comisioarie/Vemt net bancar] *100.

129
 Calculând raportul pentru cei doi ani se observa o scădere a
acesteia de la 23.41% în anul 1997 la 15.58% în anul 1998, ceea ce
înseamnă că a scăzut ponderea comisioanelor bancare în venitul net
bancar.
0 alta rată de structură este definită pe baza raportului:
Alte venituri * 100
Total venituri

Exprimă contribuţia altor venituri la venitul bancar. Mărimea tipică a

acestui indicator este între 5-10%. În cazul nostru se observă menţinerea
constanta a acestui indicator de 0.37% în anul 1997 şi respectiv 0.36%
în anul 1998. Nivelul redus al acestei rate exprima reducerea serviciilor
bancare bazate pe comisioane.
Tot în cadrul ratelor de structura se este definit şi raportul:
Alte cheltuieli * 100
Alte venituri

Mărimea acestui indicator variază de la 3052% în 1997 la

3444.01% în anul 1998. El exprima posibilitatea altor activităţi şi implicit
a cheltuielilor legate de acestea de a genera venituri. Creşterea acestui
indicator se datorează cheltuielilor mari de personal şi de reţea pentru
colectarea fondurilor.
Punctul mort = alte cheltuieli-alte venituri
Active valorificabile medii
Rata indica câştigul mediu ce trebuie realizat pentru a acoperi
cheltuielile operaţionale (mai puţin alte venituri) necesitate de alte
activităţi.
Ea variază de la 5.49% în anul 1997 la 5.10% în anul 1998. A patra
grupa de rate utilizate pentru analiza rezultatelor activităţii bancare o
reprezintă ratele de gestiune, menite sa exprime calitatea gestiunii.

130
Ratele de gestiune se exprimă astfel:

Rata productivităţii globale = Cheltuieli generale •100

Venit net bancar

La nivelul anului 1998 se observă o creştere a acestui indicator de

la 21.20% m 1997 la 26.60% în 1998. Astfel la nivelul anului 1998 scade
calitatea gestiunii.
Rata productivităţii pe agent
Se poate determina ca:
Nivelul creditelor acordate pe lucrător bancar, ca raport între
credite şi personal efectiv
Credite/personal efectiv
Se observă o reducere a acestei rate de la 979.80 în anul 1997 la
579.56 mil. în anul 1998. Acest lucru se datorează scăderii volumului
creditelor acordate pe lucrător bancar.
Nivelul venitului net obţinut pe lucrător bancar, ca raport între
venitul net bancar şi personalul efectiv:
venit net bancar, personal efectiv
Se observă o creştere a acestuia de la 340.42 la 444.68 în anul
1998. Aceasta creştere se poate datora fie altor venituri fie creşterii
ratei dobânzii.
Nivelul depozitelor mobilizate pe lucrător bancar, ca raport între
depozite şi personal efectiv:
depozite/personal efectiv
Nivelul acestei rate se menţine relativ constantă de 1384.03 în anul
1997 şi respectiv 1412.835 în anul 1998. Este o creştere uşoară a
nivelului în anul 1998 datorata creşterii uşoare a depozitelor atrase de la
clienţi.

131
 Rata de productivitate pe agenţie
Nivelul creditelor acordate pe agenţie bancară. Se determină ca
raport între credite şi numărul de agenţii.
El are valoarea de 38.114/20
Nivelul depozitelor pe număr de agenţii. Se determină ca raport
între depozitele atrase şi numărul de agenţii bancare. Are valoarea de
59,009.79
Nivelul venitului net bancar pe număr de agenţii. Se determină ca
raport între nivelul venitului net bancar şi numărul de agenţii. Are
valoarea de 19,869.74.
Trebuie avute în vedere faptul că agenţiile au capacităţi distincte în
funcţie de aşezarea geografică, potenţialul zonei etc. Pentru posibilitatea
de comparare se pot stabili indici de echivalenta prin realizarea unei
indexări în funcţie de principalele caracteristici.
Criteriile în funcţie de care se realizează echivalarea pot fi:
- vadul, referindu-se la aşezarea băncii dar şi la potenţialul economic al
oraşului respectiv;
- dotarea tehnologică, referindu-se la numărul de operaţiuni ce pot fi
făcute, posibilităţile de realizare a unor plăţi internaţionale precum şi
a compensărilor naţionale;
- dotarea cu personal, referindu-se la personalul efectiv al băncii, care
trebuie sa fie ales în concordanţă cu necesităţile de pregătire
profesională a băncii precum şi cu posibilităţile ei de remunerare a
muncii prestate.
În concluzie, valoarea acestor agenţii trebuie sa fie apreciata în
funcţie de potenţialul lor, activele fiind indexate în funcţie de nivelul de
îndeplinire al criteriilor enunţate.

132
 Bilanţul BCR a fost puternic afectat de inflaţie care în anul 1997 a
ajuns la nivelul de 43%. Deşi în termeni nominali bilanţul băncii a crescut
cu 36.09% faţă de anul anterior în condiţiile în care acest bilanţ a fost
ajustat la inflaţie el reprezintă o creştere de 11% faţă de anul 1997.
O prima constatare este aceea ca banca nu mai deţine a la
sfârşitul anului împrumuturi de la bănci, iar depozitele de la bănci au fost
şi ele în scădere.
Aceasta situaţie nu este întâmplătoare, ci este o consecinţă a
politicii adoptate de banca de a nu fi dependenta de finanţarea de la
BNR şi chiar de cea de la alte bănci.
Situaţia mai bună, comparativ cu celelalte poziţii de pasiv o au
depozitele clienţilor care de altfel au crescut ca pondere în total bilanţ de
la 63.75% în 1997 la 72.18% în anul 1998.
Depozitele de la clienţi sunt constituite în proporţie de 53.2% la
termen şi în proporţie de 46.8% la vedere.
Pentru depozitele în lei dobânzi le au variat între 35% şi 108%, rata
medie ponderata fiind de 64% această diferenţă între dobânda cea mai
inica şi cea mai ridicată fiind consecinţa şi a evoluţie ratei inflaţiei
şi a ofertei diferite de la o perioada la alta.
La depozitele în valută s-au bonificat dobânzi ca şi în anul 1997
între 2% şi 6%, rata medie ponderată fiind de 3%.

133
 Evoluţia şi structura pasivelor băncii m 1998 comparativ cu 1997

miliarde lei
2000 2001 2002
Împrumuturi de - 2.185.254 -
la B.N.R
depozite de alte 1360,5 1242,5 1.09
bănci
depozite ale 20.385,6 18.089 1,13
clienţilor
alte obligaţii 1.129,8 1.383,9 81.64
total obligaţii 23.592.8 21.561.5 1.09

capital social 2.327.7 1.759.1 132.32

profit 2.320,9 2.053.5 113.02

nedistribuit
total fonduri 4.648,7 3.812.7 121.92
proprii
total pasiv 28.241,5 25.374.1 111.30

Aspectul cel mai relevant îl constituie ponderea foarte ridicată a

depozitelor de la persoanele fizice, care aproape au egalat pe cele de la
persoanele juridice.
În ceea ce priveşte depozitele constituie în valută, reţinem pentru
anul 2000 ponderea destul de ridicată a acestora, care ajung să
reprezinte circa 27% din totalul depozitelor de la clienţi.
În atragerea de resurse financiare de la clienţi mai rol important
revine compartimentelor care, prin specificul lor, vin în contact direct cu
clientela/procesează operaţiunile acesteia, prin prestaţia lor contribuind
la stabilitatea clientelei şi la atragerea de noi parteneri de afaceri.
Depozitele de la alte bănci sunt în marea lor majoritate depozite la
termen -circa 94%, iar sumele datorate băncilor şi instituţiilor financiare

134
din străinătate reprezintă de asemenea 94% din totalul depozitelor de la
bănci.
Pentru depozitele constituite, instituţiile financiare din străinătate au
beneficiat de dobânzi între 2% şi 10%, rata medie ponderată fiind de
6%.

Sinteza contului de profit şi pierderi

miliarde lei
31.12.2001 31.12.2002
Profitul înainte de impozitare 1.690 3.070
şi de pierderea datorata poziţiei
monetare nete
Pierderea datorată poziţiei (243) (1.020)
monetare nete
Profitul înainte de impozitare 1.447 2.050
Impozitarea (696) (1.125)
Profitul după impozitare 751 926

Capitalurile proprii au constituit baza financiară care a permis

băncii să funcţioneze potrivit statutului sau şi să-şi aducă la îndeplinire
obiectivele pe care şi le-a propus în ce priveşte activitatea proprie
şi performantele financiare proiectate.
Consolidarea capitalurilor proprii a stat în permanenta în atenţia
băncii ca obiectiv prioritar al propriei strategii, căruia i-au fost
subordonate măsurile şi acţiunile necesare.
Capitalul social a crescut în 2001 cu 32.32% în condiţiile ajustării la
inflaţie, profitul nedistribuit cu 13,02 %, iar pe total fondurile proprii au
crescut cu 11/30%.
Banca a utilizat în principal pârghia profitului pentru creşterea unor
componente ale capitalurilor proprii şi alte surse atunci când
reglementările legale le-au aprobat, aşa cum sunt cele rezultate din

135
diferentele favorabile de curs valutar reglementate în 1996 prin
Ordonanţa nr. 40. a Guvernului României şi din Legea bancară.
În legătură cu capitalurile proprii, trebuie menţionat că banca a
urmărit asigurarea unui indice corespunzător de adecvare a capitalului
indice care da în acelaşi timp şi dimensiunea riscului de capital .
Raportul de solvabilitate realizat la sfârşitul anului 2001 /calculat
potrivit reglementarilor Băncii Naţionale, este de 18,41 %,aceasta fiind
considerat de banca un nivel corespunzător.
Valorificarea resurselor atrase împreună cu capitalurile proprii s-a
regăsit în rezultatele financiare realizate m anul de raportare şi ele sunt
reflectate m sinteza contului de profit şi pierdere prezentat anterior.
Principala sursă de venituri au reprezentat-o veniturile din dobânzi
-8.638/6 miliarde lei ,iar cheltuielile cu dobânzi le s-au ridicat la 4.964/0
miliarde /astfel ca marja neta a fost de 3.674,6 miliarde lei, inferioară
celei realizate în 2000 de 4.756 miliarde lei.
Profitul înainte de impozitare a fost de 1.447 miliarde lei, faţă de
2.050 miliarde lei.
În final profitul după impozitare este insa mai mic decât cel realizat
în 2000-751 miliarde lei faţă de 925 miliarde lei - ca urmare a diferenţei
foarte mari între impozitul plătit în 2000 de 1.124 miliarde lei şi cel plătit
în 2001 de 696 miliarde lei.
Aceasta stare de lucruri s-a datorat metodologiei diferite aplicate în
calculul impozitului de profit în 2000 faţă de anul anterior.
În anul 2001, activele bilanţiere au fost dominate de 3 grupe
principale de plasamente: creditele şi avansurile acordate clienţilor,
certificatele de trezorerie, depozitele constituite le alte bănci. La acestea
se adaugă sumele de primit de la Banca Naţională, sume care, potrivit
legislaţiei cuprind şi rezervele minime obligatorii constituite.

136
 Sumele de primit de la Banca Naţională se regăsesc în conturile
curente -32 miliarde lei şi în depozite constituite -3.188 miliarde lei.
La sumele din conturile curente /pentru rezerva minima obligatorie banca
a beneficiat de dobânzi între 12% şi 30% /m timp ce pentru rezerva în
valută dobânda a fost între 2% şi 3%. Pentru depozite dobânda
bonificata a variat între 45% şi 135%
Banca are plasamente sub forma certificatelor de trezorerie atât în
lei, în sumă de 6.940 miliarde lei/cat şi în valută -602 miliarde lei.
Certificatele de trezorerie sunt emise de Ministerul Finanţelor cu o
dobânda variind între 36% şi 120%, iar certificatele de trezorerie în
devize, exprimate în dolari SUA, au o dobânda de 10% şi sunt scadente
în luna martie a anului 2000.
Depozitele constituite la alte bănci sunt în marea lor parte depozite
pana la 3 luni - 1185 miliarde lei şi în sume mai mici la vedere sau la
termen - 3 luni până la 1 an.
Dobânzi le la plasamentele la băncile străine au variat între 3%
şi 6%, iar dobânzi le la plasamentele la băncile româneşti între 80%
şi 135%.

137
 PLASAMENTELE PRINCIPALE ÎN TOTAL BILANŢ
2001 2000 2001/2000
TOTAL BILANŢ din care: 28.241,5 25.374,1 113,01
sume de primit de la BNR 3.188,0 3.698,0 86,20
Certificate trezorerie 6.940,0 4.705,0 147,50
Depozite constituite la alte
3.333,0 3.717,0 89,66
bănci
Credite şi avansuri acordate
9.261,7 8.527,5 108,60
clienţilor minus provizioanele
Participaţii la alte S.C 122,0 39,0 312,82
Creditele şi avansurile acordate clienţilor după scadenta lor se
prezintă conform următorului tabel:
2001 2000
sub 1 an 11.073 6.445
peste 1 an 1.627 966
TOTAL 12.700 7.411
Provizioane. pt. Credite (3.439) (1.346)
TOTAL 9.261 6.065
Creditele ajustate la inflaţie prezintă o scădere faţă de anul trecut
şi acest lucru are mai multe cauze. În primul rând rata inflaţiei foarte
ridicata a anului analizat, apoi masuri prudenţiale luate de banca şi chiar
reţinerea unor agenţi economici de a contracta împrumuturi în condiţiile
unor dobânzi foarte ridicate în anumite perioade ale anului.
Marea majoritate a creditelor existente în sold la sfârşitul anului
2001, respectiv 87% o reprezintă creditele pe termen scurt, sub 1 an.
Din punctul de vedere al monedei, 7.854 miliarde lei sunt credite
acordate în moneda Naţională, iar 3.799 miliarde lei în valută, adică
67.4% şi respectiv 32.6%). Plasamentele băncii sub forma de credite se
regăsesc în toate ramurile economiei naţionale şi în principal în
economia reală în industrie (anexa).
CONCLUZII

138
 În ultimii ani, sistemul bancar din România a cunoscut o amplă
transformare, modernizare şi diversificare în concordanta cu schimbările
produse în economia ţării. Restructurarea lui a fost şi continua sa fie o
prioritate. Unul dintre rezultatele transformărilor produse până în prezent
a fost crearea unui sistem bancar modem, de inspiraţie europeană, în
paralel cu modificarea importantei pe care o au diferite instrumente
şi servicii financiare.
Sistemul bancar din România se caracterizează printr-un grad înalt
de concentrare şi segmentare. Astfel deşi numărul băncilor a crescut
continuu în ultimii ani, piaţă este dominata de câteva dintre băncile cu
capital majoritar de stat.
Astfel în anii 1999, 2000 s-a înregistrat un vârf al activităţii bancare,
în condiţiile menţinerii inflaţiei la cote relativ scăzute.
Începând cu anul 1995, s-a intrat intr-o spirala inflaţionistă ce a
condus la declinul acestei activităţi, cu efecte negative în planul
economiei reale.
Buna funcţionare a pieţei de capital, în condiţiile unui mediu
concurenţial instituţionalizat oferă posibilităţi superioare de obţinere
şi utilizare a creditelor, determinând înscrierea activităţii economice pe
coordonatele eficientei. Din păcate, în România, activitatea bancară deşi
profitabila, nu este caracterizata de dinamism.
Anul 2000 a fost caracterizat de fluctuaţii importante în cadrul
sistemului bancar. Evoluţia economiei româneşti a fost marcată de
inflaţie, reducerea producţiei şi devalorizarea accentuata a monedei
naţionale, mai ales în ultimul trimestru. în aceste condiţii, băncile au
preluat o parte din şocurile manifestate în economie, fiind nevoie să
modifice spectaculos dobânzile, pentru a menţine o dobândă real
pozitivă.

139
 În lipsa masurilor de fond s-a continuat contracararea evoluţiei
negative din economie şi în special a inflaţiei prin masuri administrative,
fiscale şi monetare care au afectat direct activitatea bancară în anul
1999 şi au agravat procesul de decapitalizare a băncilor.
Dintre aceste masuri menţionăm:
• menţinerea forţată a unui curs valutar leu/usd, prin acţiuni
intervenţioniste ale BNR, în discordanta cu deficitul balanţei de plăţi
externe şi cu impactul deprecierii cursului asupra creşterii inflaţiei;
• reducerea masei monetare prin blocarea disponibilităţilor
băneşti în lei şi în valută ale băncilor comerciale la BNR prin sistemul
rezervelor minime obligatorii retribuite cu dobânzi modice;
• fiscalitatea excesiva, prin impozitarea unor venituri inexistente, cu ar fi
cele rezultate din diferentele de curs la activele şi pasivele în valută
(altele decât cele aferente capitalului social vărsat în valută), precum şi
cele din dobânzi le şi comisioanele calculate, dar care nu au fost efectiv
încasate;
• restricţiile în ceea ce priveşte constituirea de către bănci din profitul brut
a provizioanelor specifice de risc din activitatea de creditare, care
limitează volumul de provizioane ce se pot realiza pe seama cheltuielilor
curente indiferent de posibilităţile reale de recuperare a debitelor din
credite şi dobânzi.
Cadrul legislativ a fost îmbunătăţit: noua lege bancară apărută în
martie 2, promovează un sistem bancar modem adaptat la standardele
internaţionale şi la normele Uniunii Europene. De asemenea un nou
regulament valutar a intrat în vigoare începând din februarie 1998.
Sistemul bancar a devenit mai competitiv şi ca rezultat al creşterii
numărului de bănci străine de renume care operează pe piaţă

140
românească începând cu 1998.
Sunt de menţionat, de asemenea, eforturile permanente ale BNR
de a crea un sistem financiar eficient. Banca Naţională a avut un rol
definitoriu în stabilizarea economiei în toţi anii de după 1989: nu s-a lăsat
implicată în jocuri politice şi a aplicat masurile necesare pentru a reduce
inflaţia, ca baza a dezvoltării viitoare.
Dar, în acelaşi timp, băncile româneşti au devenit mai fragile şi mai
vulnerabile. Interferentele politice în acordările de credite, lipsa unor
standarde profesionale în acordarea creditelor au condus la înrăutăţirea
portofoliului de credite la un număr de bănci.
Creşterea investiţiilor a fost afectată de rata ridicată a dobânzilor
şi de absenţa creditelor pe termen lung. Fiind conştient de importanţa de
a avea un sistem bancar sănătos şi puternic, Guvernul şi-a stabilit ca
obiectiv reforma şi restructurarea acestui sistem. Băncile româneşti nu
pot funcţiona eficient fără o restructurare a clienţilor lor şi fără diminuarea
pierderilor din economie.
Datoriile întreprinderilor către bănci au continuat sa crească, iar
creditele rele s-au acumulat în bilanţul băncilor. Aceasta a dus la
erodarea capitalului băncilor româneşti de stat care în momentul de faţă
au un nivel al creditelor neperformante estimat la o treime din portofoliul
total de credite.
În ceea ce priveşte BCR un obiectiv cu caracter permanent este
consolidarea băncii, care şi în 2000 a însemnat capitalizare, o rata relativ
înaltă a profitului, respectiv 8,69% şi mai ales menţinerea unui portofoliu
de credite echilibrat. În ce priveşte calitatea portofoliului de credite
exprimată de ponderea creditelor restante in total, situaţia B.C.R. poate fi
apreciată ca satisfăcătoare.
Nivelul înregistrat la sfârşitul anului 2000, de 9.1% este un nivel
scăzut comparativ cu situaţia din principalele bănci româneşti.

141
 BCR şi-a păstrat caracteristica de banca a industriei dar prin
măsuri privind lărgirea masei de clienţi s-a adresat şi altor ramuri
economice şi în special sectorul privat.
Subcapitalizarea accentuată de care suferă în prezent sistemul
bancar românesc limitează considerabil dimensiunea şi profitabilitatea
intervenţiilor în economie.
Numai atunci când băncile vor fi puternice, cu o piaţă conturata
şi perspective clare de extindere, vor putea fi un suport financiar mult
mai consistent pentru economie, iar riscurile (inclusiv cele de tara) vor
putea fi mai mici.
Perfecţionarea în continuare a sistemului bancar din România nu
poate înainta separat de stabilizarea macroeconomica, eliminarea
pierderilor din economie şi dezvoltarea instituţiilor şi mecanismelor
specifice economiei de piaţă.

142
 BIBLIOGRAFIE

1. Basno C., Dardac N., Floricel C., Moneda, credit, bănci, Editura
Didactica si Pedagogica, Bucureşti, 1994.
2. Basno C., Dardac N., Riscurile bancare - Cerinte prudenţiale,
monitorizare, Editura Didactica si Pedagogica, Bucureşti. 1999.
3. Dedu V., Gestiunea bancară, Editura Didactica si Pedagogică,
Bucureşti, 1996
4. Banca Natională a României 1880-1887, Editura Enciclopedică,
Bucureşti 1994.
5. Isaic-Maniu AL, Mitruţ C., Voineagu V., Statistica pentru
managementul afacerilor, Editura economică, Bucureşti 1999
6. Raport trimestrial B.N.R. nr. IV/1998
7. Raport anual B.C.R. 1998
8. Revista „Capital”, nr. 16, 20 aprilie 2000
9. Revista B.C.R. nr.l (33) martie 1999
10. Norme interne de creditare ale B.C.R.
11. Legea bancară nr. 58 , 5 martie 1998, Monitorul Oficial, 23 martie
1998 (numărul 121).
12. Legea privind statutul B.N.R. nr. 101/26 mai 1998,
Monitorul Oficial nr. 203 , 01 iunie 1998.

143
 ANEXE

Activitatea de creditare şi calitatea portofoliului

În anul 2000, Banca Comercială Română a extins măsurile de
protecţie şi prudenţă bancară în condiţiile climatului economic cunoscut.
În acest cadru, B.C.R. a rămas în continuare cea mai activă bancă
în ce priveşte finanţarea sub formă de credit a economiei reale.
Astfel, în 2000, suma creditelor acordate în lei şi valută se ridică la
49.498, 4 miliarde lei, iar cea a rambursărilor la 45.328,9 miliarde leL
Creditele în sold la 31. XII. 2000 însumează 11.653,4 miliarde lei,
faţă de 7.483,9 miliarde lei la 31. XII. 1999. Creşterea de sold de 4.169,
5 miliarde lei reprezintă în termeni nominali 55,7%, iar în termeni reali
10,7%.
Pentru activitatea de creditare sunt semnificative
următoarele aspecte:
a) Creditele în lei şi în valută în total credite
- miliarde lei -
2001 –
2001 % 2002 %
2002
Total credite acordate clienţilor,
din care: 7.484 100,0 11.653 100,0 155,7

Credite în lei
5.241 .70,0 7.854 67,4 149/8

Credite în valută în echivalent lei

2.243 30,0 3.799 32,6 169,4

Credite în valută -
280 X 347 X 123/9

USD

144
 b) Repartizarea creditelor după formă de proprietate
miliarde lei

2001 % 2002 %

Total credite, din

care 7.484 100,0 11.653 100,0

Sector de stat 5/148 68,8 5.929 50,9

Sector privat 2.336 31,2 5.724 49,1

c) Repartizarea creditelor pe principalele secţiuni ale economiei

naţionale
miliarde lei

2001 % 2002 %

Total credite, din

care: 7.484 100,0 11.653 100,0

Industrie 5.722 76,5 8.631 74,1

Comerţ 900 12,0 1.765 6,9

Alte ramuri 579 7,3 803 6/9

145
d) Gruparea creditelor pe principalele activităţi din cadrul industriei
- miliarde lei -

2001 % 2002 %

Total credite, din care: 7.484 100,0 11.653 100,0

Metalurgie 849 14,8 1.245 14,4

Industrie alimentară 572 10,0 966 11/2

Industrie chimică şi fibre sintetice 568 9,9 867 10,0

Industria textilă şi produse

677 11/8 821 9/5
textile

Industria de maşini şi
502 8,8 559 6/5
echipamente

Industria extractivă 294 5,1 473 5,5

e) Calitatea portofoliului de credite exprimată prin raportul dintre

creditele curente şi restante
miliarde lei

2001 % 2002 %

Total credite, din care

7.484 100,0 11.653 100,0

Credite curente 6.839 91,4 10.597 90,9

Credite restante 645 8,6 1.056 9,1

146
 Un element important şi edificator în caracterizarea evoluţiei băncii
în 2002 îl reprezintă ponderea B.C.R. în cadrul sistemului băncilor
comerciale la cele mai importante poziţii:
%
2001 2002
Bilanţ total 18,8 19,8
Credite neguvernamentale 20,6 19,6
Credite guvernamentale 30,9 37,3
Depozite ale clienţilor 24,1 24,9
Fonduri proprii 27,9 24.7

147