CONSOLIDAREA SI CRESTEREA PERFORMANTELOR SISTEMULUI BANCAR ROMANESC

Drd. Cristian GULEI - GRADINARU

Capitolul 1 – Caracteristici ale sistemului bancar romanesc inainte de integrarea
in Uniunea Europeana
1.1 Activitatea bancara in Romania. Origini si evolutii.
Primele dovezi ale desfasurarii unei activitati bancare pe teritoriul Romaniei au
fost descoperite intre anii 1786-1855, reprezentand 55 de placi de piatra, gasite
intr-o zona de mine aurifere. Aceste mine datau din perioada Daciei Traiane si
contin detalii referitoare la contractul privind infiintarea unei institutii
bancare. Clauzele principale se refereau la faptul ca bancile acordau imprumut in
numerar si percepeau dobanzi.
In epoca moderna , primele incercari de creare a unei banci au avut loc la
inceputul secolului al XIX-lea.
Inca din 1861 , a fost ridicata problema crearii unei banci nationale de Ion C.
Bratianu, care, in discursul sau rostit in Camera in ziua de 10 ianuarie, a
afirmat ca: "atat timp cat nu vom avea o banca nationala nu vor dispare crizele
financiare din tara".
Cuvantarea din 10 ianuarie 1861 a lui I . C. Bratianu nu a ramas fara ecou. In
februarie 1861, Manolachi Costachi Epureanu, presedinte al Consiliului de Ministri
si ministru de finante, a publicat in Monitorul Oficial, un proiect lege pentru
infiintarea unei banci de scont si circulatie, cu un capital de 12 milioane lei
vechi din care 3 milioane sa fie subscris de stat, iar restul de 9 milioane de
catre particulari. Proiectul nu a fost votat, deoarece, intre timp, Guvernul
Manolachi Costachi a demisionat.
In 1864 a fost fondata Casa de Depuneri si Consemnatiuni . Aceasta institutie, a
avut un rol foarte important pana la crearea Bancii Nationale a Romaniei in 1880,
intrucat a fost principala banca de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite.
In domeniul caselor de economii, primul proiect apartine lui Costache Balcescu si
a fost publicat in 1845. Acesta cuprindea “statutele cassei de pastrare si
imprumutare”, care urma sa se fondeze prin “sloboda subscriptie particulara in
orasul Bucuresti”, fiind insotit si de o expunere de motive. Trebuie mentionat
faptul ca proiectul a fost inspirat dupa statutele caselor de economie din Franta
si a celei din Brasov, infiintata in 1835.
In planul de organizare al creditului, publicat in 1864 ca anexa la bugetul
statului, sunt mentionate institutiile financiare, intr-o ordine ce sugera urgenta
infiintarii lor. Astfel, prima apare “Banca Fonciara”, urmata de “Banca de Scont
si Circulatiune”, “Casa de Economie”, “Casa pentru inlesnirea micilor agricultori
si meseriasi”, “Muntele de Pietate” si “Casa de Depozite si Consignatii”.
Ministrul ad-interim de Finante, Nicolae Rosetti-Balanescu, realizeaza un proiect
de lege pentru constituirea unei Case de Depozite si Consignatii, pe care
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza il aproba, la 24 noiembrie 1864 si astfel ia
nastere Casa de Depuneri si Consemnatiuni (CDC).
Originile CEC se regasesc in eforturile elitelor politice si economice din timpul
domnitorului Alexandru Ioan Cuza de a pune ordine in finantele publice ale
tanarului stat roman, rezultat in urma Unirii din 1859.
CEC Bank este continuatoarea activitatilor initiate de prima institutie de credit
public din Romania – Casa de Depuneri si Consemnatiuni – si a celor desfasurate,
incepand cu anul 1881, de cea mai importanta casa de economie care a activat in
sistemul bancar romanesc – Casa de Economie - transformata in anul 1932 in Casa
Nationala de Economii si Cecuri Postale.
In perioada urmatoare, au aparut tot felul de proiecte si incercari, mai ales din
cercuri straine, in vederea organizarii unei banci de scont si circulatie.
Creditul Funciar si celelalte institutii financiare, create prin forte proprii,
care prospereau, au intensificat discutiile si pregatirile pentru infiintarea unei
banci de emisiune.
1.1.1 Infiintarea B.N.R. Contributia adusa asupra dezvolatarii societatii.
Infiintarea unei banci de emisiune ramanea, in continuare, o mare nevoie,
determinata de interesele generale ale statului sub aspect financiar si valutar, a
greutatilor politice din anii 1876-1877.
I .C .Bratianu sustinea ca "ce mult si dureros se simte lipsa unui asezamant
financiar puternic si serios, care sa poata da tarii existenta baneasca in vremuri
de nevoie".
La 27 februarie 1880, Guvernul I .C .Bratianu a depus in Camera proiectul unei
banci nationale care trebuia sa ajute economia nationala mai mult ca oricare alta
institutie.
La 17 aprilie 1880, proiectul , depus de ministrul de finante I .C . Bratianu, a
devenit legea prin care se statorniceau normele de organizare a Bancii Nationale a
Romaniei, care urma sa-si inceapa activitatea la 1 iulie 1880.
Acest moment important a fost caracterizat de Stefan Zeletin ca "cel mai de seama
eveniment in dezvoltarea burgheziei romane moderne, metropola capitalismului
nostru bancar".
Sediul principal al bancii s-a stabilit la Bucuresti , cu obligatia de a infiinta
sucursale si agentii in principalele orase ale tarii si, in special, in fiecare
capitala de judet.
Capitalul Bancii s-a stabilit la 30 milioane lei, din care 10 milioane lei sa se
depuna de stat si 20 milioane lei de particulari.
La 1 decembrie 1880, au început operaţiunile propriu-zise ale Băncii Naţionale. În
condiţiile temerilor inspirate de starea pieţei comerciale, BNR trebuia să pună în
funcţiune mecanismul şi operaţiunile sensibile ale unei bănci privilegiate.
Funcţionarii ei, puţini la număr şi lipsiţi de experienţa dată de practica într-o
asemenea instituţie, s-au aflat în faţa unei mari provocări. Conform
Regulamentului interior, BNR era organizată în 7 servicii: Secretariat general;
Scont; Acţiuni, fonduri publice, depozite şi împrumuturi; Fabricarea şi
contabilitatea biletelor; Contabilitate generală; Casierie; Control general. La 5
decembrie 1880, Consiliul de administraţie a aprobat primele cereri de cont curent
cu facultatea de scont pentru 13 case de comerţ. În aceeaşi zi, Consiliul general
a fost informat despre numirea lui Eugeniu Carada, ca director, în locul lui G. C.
Cantacuzino, demisionat, şi s-a stabilit primul curs al efectelor garantate de
stat admise la bancă.
De asemenea, s-a admis scontarea cupoanelor efectelor admise la avansuri pe maxim
o sută de zile, cu o taxă de 6% pe an, dobânda fiind stabilită în funcţie de
natura titlului, pentru 10 zile după scadenţă. La o săptămână, inspectorul Victor
d'Anfreville, trimis din partea Băncii Franţei pentru a sprijini începuturile
instituţiei similare de la Bucureşti, şi-a încheiat misiunea şi a primit, prin
intermediul guvernatorului I. I. Câmpineanu, mulţumirile Consiliului general.
Urmărind încurajarea scontului, care înregistrase un număr redus de operaţiuni, în
timp ce fondurile disponibile pentru acordarea avansurilor erau aproape epuizate,
Consiliul general a decis ridicarea taxei lombardului de la 6% la 7%. În ultima
săptămână a anului, Banca a încheiat cu guvernul o convenţie referitoare la
transformarea rublelor ruseşti în monedă naţională divizionară. De asemenea,
statul a fost împrumutat cu patru milioane de lei pe bonuri de tezaur, profitul
fiind de 85.000 lei, ceea ce a acoperit cheltuielile băncii, în valoare de 79.567
lei. Operaţiune cvasineoficială, pentru că se depăşeau prevederile potrivit cărora
nu se puteau sconta bonuri de tezaur pentru mai mult de 20% din capital (2.400.000
lei), acest împrumut a asigurat nu numai un beneficiu important, dar a ferit banca
de a păstra suma în numerar într-un local impropriu. În Bilanţul încheiat după o
lună de funcţionare, la 31 decembrie 1880, s-a consemnat subscrierea aproape
integrală a capitalului de 12.000.000 lei.
Din acest moment, BNR a intrat în istoria mare a naţiunii, ca ax al sistemului
bancar şi de credit modern, şi, în acelaşi timp, în istoria mică, în vieţile
individuale ale celor care veneau şi se adresau funcţionarilor de la ghişeele
băncii. Dacă la început, scena cea mai frecventă era aceea în care de la un ghişeu
se cumpăra un bilet de bancă, pentru ca la cel alăturat să se preschimbe, astfel
încât moneda sunătoare să dea siguranţă deţinătorului, într-un timp relativ scurt,
graţie devalorizării accelerate a argintului, care era aruncat masiv pe piaţă,
biletul a început să fie apreciat şi căutat. Însemnul de valoare a obţinut
încrederea publicului şi rolul benefic al BNR a început să se contureze tot mai
clar.
Treptat, au devenit din ce în ce mai vizibile consecinţele pozitive ale
activităţii BNR: s-a introdus un climat de ordine în circulaţia bănească, piaţa
fiind alimentată ritmic cu monedă naţională; a fost ieftinit creditul şi s-a
stabilizat, constituindu-se piaţa capitalurilor, care a cunoscut o creştere
neîntreruptă până în 1914; au fost sprijinite crearea sistemului bancar modern şi
dezvoltarea capitalului autohton; s-au stabilit contacte instituţionale cu băncile
din Europa; s-au limitat practicile cămătăreşti, care au fost obligate să se
retragă în zona afacerilor mici şi mijlocii; s-a asigurat un climat de încredere
pe piaţa banilor, ceea ce reprezintă un factor important într-o economie de piaţă;
a fost impulsionată dezvoltarea burgheziei, în special, straturile superioare ale
acesteia, având în vedere că cercurile financiare liberale au dobândit o poziţie
importantă în economie, iar numărul bancherilor a fost în creştere. Până la Primul
Război Mondial, BNR a fost principala sursă autohtonă de credit românesc şi a
contribuit la mobilizarea capitalului financiar inactiv şi la canalizarea sa spre
întreprinderile industriale şi comerciale productive. Valoarea împrumuturilor
acordate s-a ridicat la 66 milioane lei în 1891, ajungând la 1073 de milioane lei
în 1914, cifre ce reflectă extinderea creditelor şi a activităţii economice în
general. Dacă, în martie 1881, începeau să funcţioneze cele patru sucursale
stabilite prin legea de înfiinţare (Iaşi, Galaţi, Brăila, Craiova), în pragul
primei conflagraţii mondiale, BNR suplimentase sucursalele cu 29 de agenţii, ce
acopereau întreg teritoriul Vechiului Regat. Tot atâtea sedii au fost închiriate,
sau achiziţionate, sau construite, ceea mărturiseşte, la propriu, amplul efort de
ctitorire.
Astfel, Banca Naţională a intrat în viaţa cotidiană a multor oraşe şi târguri din
România, schimbându-le geometria şi trezindu-le la viaţă, valorificând potenţialul
economic al zonei, contribuind la dizolvarea patriarhalismului local, cultivând
mentalităţi noi, educând publicul în tehnicile financiar-bancare, dând un
consistent impuls unei vieţi urbane autentice.
De fapt, BNR se încadra astfel în curentul general al progresului, care asedia
nerăbdător societăţile central şi est-europene şi pe care a doua jumătate a
secolului naţional şi burghez, care a fost veacul al XIX-lea, îl aducea şi în
România. O Românie pe care elita politică şi culturală o orientase hotărât către
Europa, astfel încât spiritul european a ajuns să fie o prezenţă zilnică, în
primul rând, în Bucureşti şi oraşele mari, coabitând cu realităţile şi
mentalităţile mai dificil de schimbat.
Datorita urmaririi in permanenta a mersului pietei, adaptandu-se cu elasticitatea
la cerintele acesteia, asigurand respectarea liniei generale de dezvoltare a
economiei tarii, ingrijindu-se de garantarea si existenta disponibilitatilor de
fonduri in lei si in moneda straina, Banca Nationala a contribuit, efectiv, la
depasirea cu succes a perioadelor de criza cu care s-a confruntat economia tarii
in acea perioada.
Banca Nationala a Romaniei este cea mai importanta banca infiintata in acea
perioada, care, din punct de vedere organizatoric, a fost conceputa dupa modelul
Bancii Nationale a Belgiei . Acesta a fost inceputul dezvoltarii unui sistem
bancar nou si modern.
Infiintarea B.N.R. a creat premisele pentru aparitia si altor banci si pentru
dezvoltarea sistemului bancar romanesc.
Banca Nationala a Romaniei s-a constituit ca importanta institutie destinata
creditarii activitatii economice si comerciale, scontarii dar si operatiunilor cu
alte instrumente financiare.
1.1.2 Sistemul bancar romanesc la inceput de secol XX

La 1 ianuarie 1901, Banca Nationala devine institutie cu caracter privat, statul

iesind din asociatie.
La sfarsitul secolului al XIX-lea a inceput sa se faca simtita o puternica
centralizare a capitalului bancar in Romania. In aceasta perioada, unele case
bancare sau asociatii bancare, aparute anterior, dar care in contextul nou nu
dispuneau de suficient capital financiar, si-au schimbat statutul juridic sau au
fost absorbite de altele.
In perioada primului razboi mondial s-a intensificat activitatea bancara in
Romania ca rezultat al neutralitatii Romaniei. In aceasta perioada au aparut
oportunitati noi de comert cu toate partile implicate in conflict. Nivelul ridicat
al comertului a adus beneficii sistemului bancar.
Anii care au urmat imediat razboiului au adus o incetinire dramatica activitatii
economice, recesiunea cuprinzand intreaga Europa.
Treptat, tarile din Europa au inceput sa-si refaca economia, fenomen resimtit si
in Romania. Rezultatele s-au regasit si in sistemul bancar. Bancile au atras
importante fonduri disponibile de pe piata si - prin intermediul creditelor
acordate de Banca Nationala - au reusit sa ramburseze sumele in bani devalorizati.
Dupa primul razboi mondial, numarul bancilor din Romania a continuat sa creasca
pana la criza economica din perioada 1929-1933. Aceasta depresiune a determinat
falimentul multor banci. Guvernul Romaniei din acea vreme, a trebuit sa intervina
contracarand efectele crizei economice, bancare si monetare. Guvernul a adoptat
politici de conducere si control in vederea acordarii ajutorului necesar
revigorarii sistemului bancar.
Politicile adoptate au contribuit la salvarea bancilor mai mari, dar, din cele
1204 banci existente in 1934, circa 600 banci au fost lichidate sau au fuzionat.
In anii '40 sistemul bancar a fost dominat de 5 banci principale: Banca
Romaneasca, Banca de Credit Roman, Banca Comerciala Romana, Banca Comerciala
Italiana si Romana si Societatea Bancara Romana . Aceste banci realizau 50% din
totalitatea operatiunilor bancare.
1.2 Radiografie a sistemului bancar romanesc in perioada socialista
Pana in 1947, sistemul bancar romanesc cunoscuse o dezvoltare remarcabila.
Bancile detineau resurse importante si functionau conform standardelor
internationale; personalul bancar era format de specialisti pregatiti in conditii
de concurenta si standarde profesionale foarte ridicate, asa cum erau stabilite de
Banca Nationala.
Dupa 1947, sistemul bancar a fost restrans datorita trecerii la economia de
comanda si intrarii Romaniei in zona de influenta sovietica (fosta U.R.S.S.).
1.2.1 Perioada etatista
În decembrie 1946, Banca Nationalã a României a fost etatizatã si reorganizatã,
devenind mandatara statului, ca organ de dirijare si control al sistemului monetar
si de credit din România.
Ca urmare a unei inflatii galopante, prin excluderea unui mare numãr de bãnci
comerciale de la rescontul Bãncii Nationale a României, se instituie o barierã în
alimentarea bãncilor cu lichiditãti monetare. Ca atare cea mai mare parte a
bãncilor comerciale au dat faliment. Ultimele bãnci particulare au fost lichidate
de cãtre stat în august 1948.
Înainte de etatizarea Bãncii Nationale a României, numãrul bãncilor cu drept de
rescont la banca de emisiune era de 383, din care 183 erau sedii centrale si bãnci
locale, iar 200 sucursale ale marilor bãnci.Numãrul total al bãncilor,
sucursalelor, inclusiv al cooperativelor de credit era la momentul nationalizãrii
de 2.661.
Aparatul bancar din perioada respectivã avea urmãtoarele caracteristici:
 banca de emisiune îndeplinea si functia unei bãnci comerciale de creditare
directã a întreprinderilor si organizatiilor economice, devenind centru unic de
casã, decontãri si credite;
 eliminarea concurentei din sistemul bancar;
 interzicerea creditului comercial;
 subordonarea întregii activitãti bancare sistemului de planificare
centralizatã a eonomiei nationale.
Începând cu anul 1946 si în perioada care a urmat pânã în 1990 asistãm la un
proces de lichidare a sistemului bancar clasic, de transformãri structurale si
functionale, prin care se pun bazele unui sistem bancar etatist ce trebuia sã
raspundã comandamentelor societãtii de tip socialist, supercentralizate. Nu se
poate vorbi în aceastã perioadã de un sistem bancar care sã poatã promova o
strategie monetarã si de credit în nume propriu, ci de un sistem bancar fãrã
coloanã vertebralã, ce executã cu docilitate deciziile arbitrare emanate din sfera
politicã. În timp ce în tãrile occidentale dezvoltate se consolidau sisteme
bancare diferentiate prin concentrare, specializare, descentralizare sau
universalizare. La noi si în celelalte tãri din Europa Rãsãriteanã se creau
sisteme bancare “originale”, speifice societãtilor totalitare.
Procesul de transformare a sistemului bancar românesc dupã tipicurile economiei
centralizat-planificate a prevãzut trei etape principale:
1. etatizarea Bãncii Nationale a României la 28 decembrie 1946, aceasta devenind
Banca Republicii Populare Române – bancã de stat;
2. prin actul nationalizãrii principalelor mijloace de productie din iunie 1948 a
trecut în proprietatea statului cea mai puternicã bancã de creditare pe termen
lung a industriei – Societatea Nationalã de Credit Industrial;
3. mãsura luatã prin Decretul nr. 197 din 13 august 1948, prin care bãncile
societãti pe actiuni devin proprietate de stat.
Înainte de constituirea aliantei etatist-bancare, separatia sociologica între stat
si societate, i.e., între o clasa conducatoare exploatatoare si o clasa de
producatori exploatati, este aproape complet si clar identificabila. Pe de o
parte, societatea civila, care produce întreaga avutie economica; pe de alta
parte, statul si reprezentantii sai, care absorb parazitar din ceea ce altii au
produs. Oamenii sunt fie membrii ai societatii civile, fie ai statului, si-si
percep interesele ca situându-se fie de-o parte, fie de cealalta. Fara îndoiala,
exista activitati redistributive în curs care favorizeaza anumite parti ale
societatii în dauna altora si care servesc la devierea interesului dinspre
urmarirea integrarii economice înspre sprijinirea exploatarii. Si totusi,
pervertirea sociala e nesistematica în acest stadiu. Nu e vorba de pervertirea
unor clase ce strabat societatea de la un capat la altul, ci mai degraba de cea a
diferitilor indivizi, sau grupuri de indivizi, dispersati. Si aceste interese sunt
în legatura cu cele ale statului mai degraba la modul imperceptibil, prin anumite
activitati redistributive specifice, decât printr-o legatura baneasca directa.
O data cu formarea aliantei etatist-bancare, toate aceste lucruri se schimba.
Exista o legatura baneasca între parti ale societatii civile si stat – si nimic nu
uneste oamenii mai mult decât interesele financiare comune. Mai mult, aceasta
conexiune se realizeaza între stat si ceea ce poate fi identificat nu doar ca o
clasa sociala bine consolidata în interior, ci ca una dintre cele mai influente si
puternice. De fapt, nu doar bancile îsi asociaza interesele cu cele ale statului
si ale politicii sale de exploatare. Cei mai importanti clienti ai bancilor,
mediile de afaceri si capii sectoarelor industriale sunt puternic integrati în
schemele frauduloase etatiste. Pentru ca ei sunt – pe lânga stat si banci – cei
care se bucura cel mai curând de banii suplimentari creati în mod fraudulos.
Primindu-i înainte ca acestia sa se propage treptat în întregul sistem economic,
sa modifice preturile relative si sa creasca nivelul general al preturilor, si
beneficiind de credite cu dobânzi în mod artificial reduse, ei, de asemenea, se
îmbogatesc pe seama tuturor celor ce economisesc si a tuturor celor care intra mai
târziu, sau deloc, în posesia banilor suplimentari.
Mai mult, aceasta coalitie financiara între establishment-ul industrial, banci si
stat tinde sa se consolideze o data cu derularea evenimentelor. Expansiunea
creditului duce la investitii sporite si – cum acestea n-au acoperire într-o
crestere a economisirii reale – are ca rezultat inevitabil o contractie corectiva.
Pentru a evita pierderile sau chiar falimentul, clientii (bancari) vor asalta
sistemul bancar cu o cerere sporita pentru lichiditati (i.e., bani). Bineînteles,
pentru a evita pierderile, bancile sunt mai mult decât dispuse sa-si ajute
clientii – cu atât mai dispuse, cu cât clientii sunt mai importanti. Neputând sa
faca asta pe cont propriu, solicita sprijinul statului si al bancii sale centrale.
Si statul, oferindu-i-se înca o sansa de a se îmbogati, accepta si asigura
sistemului bancar, si prin extensie sectorului de afaceri, lichiditatea necesara
printr-o noua expansiune frauduloasa.
Pana la sfarsitul anului 1989, sistemul bancar romanesc oferea un numar limitat de
servicii si produse bancare.
1.3 Evolutia sistemului bancar in perioada de tranzitie la economia de piata.
Realizari si Disfunctii
In anul 1989 in Romania existau 4 banci: Banca Nationala a Romaniei, Banca Romana
de Comert Exterior, Banca de Investitii si Banca Agricola, la care se adauga si
C.E.C.-ul .
1.3.1 Realizari si disfunctii 1990 - 1999
Sistemul bancar este considerat ca fiind cel mai fragil mecanism al unei economii,
în sensul care simte cel mai puternic şocurile induse în economie; sistemul bancar
românesc de după 1990, deşi afectat de falimentul câtorva bănci private, s-a
dovedit a avea cea mai bună evoluţie, prestaţia Băncii Naţionale influenţând
hotărâtor atât băncile comerciale cât si evoluţia economiei în ansamblu.
Reforma sistemului bancar românesc a început în 1991 prin crearea unui sistem pe
doua nivele, în care Banca Naţională îşi pierde caracterul de bancă comercială
(prin desprinderea din BNR a BCR) si, domeniul se deschide noilor operatori
bancari. În perioada scursă din 1990, în pofida unor sincope ale câtorva bănci,
receptate negativ de câtre populaţie, sistemul bancar românesc este vizibil mai
stabil si mai bine reglementat decât restul economiei în ansamblu.
Prezenta în sistemul bancar românesc a unor bănci străine alături de băncile cu
capital mixt român-străin.
Reglementari cheie în domeniul bancar, adoptate în aceasta perioada: cerinţe de
capital minim stabilit de BNR; crearea Bursei de Valori. reglementări
prudenţiale, cum ar fi: maximul împrumutului pe un singur client, împrumuturile
totale interne, plasamentele in societăţi nebancare, poziţiile open Forex,
aprobarea BNR pentru cumpărarea pachetelor de acţiuni ce depăşesc 5% din capital,
reguli specifice pentru clasificări de credite, etc. sisteme de plată;
asigurarea depozitelor populaţiei la bănci (Legea 88/97) cerinţe de rezerve
minime obligatorii, constituirea fondului de rezerva si a provizioanelor
specifice de risc, deductibile fiscal; reglementari în domeniul valutar;
înfiinţarea sistemului de decontări interbancare prin intermediul Casei de
Compensaţie.
Dubiile care au planat asupra modalităţii de acordare a creditelor de câtre
băncile comerciale au dus la perfecţionarea normelor de creditare a societăţilor
bancare, la scăderea riscului general de creditare în sistemul bancar si la
apariţia unor fonduri specializate de garantare a creditelor, în principal
orientate spre garantarea facilitaţilor bancare acordate întreprinderilor mici si
mijlocii si sectorului agricol privat.
Ca urmare a socului resimţit de industria bancară românească în urma
dificultăţilor majore întâmpinate de unele bănci, cauzate si de retragerile masive
ale depozitelor populaţiei, Banca Naţionala a instituit Fondul de Garantare a
Depozitelor Bancare.
Mai 1997: apariţia legii 83, privind privatizarea societăţilor comerciale bancare
la care Statul este acţionar. Prin intrarea in vigoare a Legii nr. 58/1998 -
Legea bancara si a Legii nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naţionale a
României, cadrul legal privind autorizarea, reglementarea si supravegherea
prudenţială a băncilor a fost lărgit si îmbunătăţit.
Începând cu luna ianuarie 1998, realizarea obiectivelor de supraveghere a fost
facilitata de introducerea noului plan de conturi pentru sistemul bancar. 1998-
1999: privatizarea primelor doua bănci cu capital majoritar de stat, prin
achiziţionarea pachetului majoritar de câtre investitori străini.
Din iunie 1999 au intrat in aplicare Normele 8 potrivit cărora rata adecvării
capitalului a fost majorata la 12%.
Crearea AVAB, constituindu-se astfel premisele reducerii substanţiale a volumului
creditului restant din bilanţul băncilor, prin preluarea de câtre AVAB a unui
volum important de creanţe neperformante.
1.3.2 Realizari si disfunctii la nivelul anului 2000
Disfunctii:
Şi după crearea sistemului pe doua nivele, şi deschiderea domeniului noilor
operatori, băncile specializate ramase nu au fost reconfigurate, iar sectorul
bancar românesc a fost dominat, până în 1999, de cele cinci bănci de stat care
iniţial aveau o poziţie de monopol în sectoarele lor respective.
Pe fondul reglementarii stricte a activităţii băncilor comerciale din partea
Băncii Naţionale, printre carentele sistemului financiar bancar românesc se
numărau: restructurarea inadecvata a băncilor comerciale româneşti, lipsa unei
culturi adecvate în domeniu, atât în rândul populaţiei cât si a personalului
bancar, conducerea corporatista în formare la nivelul întregii economii,
creditele neperformante si legislaţia în curs de formare.
Datorita faptului că multe sectoare economice erau doar la începutul
restructurării si legislaţia nu a impus o modalitate unitara si obligatorie în
activitatea de creditare a băncilor comerciale, acestea găsindu-se în situaţia de
a-si crea singure propria metodologie de creditare si monitorizare a creditelor, o
parte a creditelor acordate au devenit neperformante, mai ales ca urmare a
puseului inflaţionist din anii 1992-1993.
Alte probleme ale acestei perioade: restructurarea inadecvata si o slaba
conducere corporativa, lipsa unei culturi corespunzătoare referitor la credit,
slabe aptitudini de creditare, ambiguităţi în reglementari si legislaţie, slaba
supervizare bancara. Procesul de restructurare si privatizare în sectorul
industrial încă nu este încheiat. Încă din 1991 întreprinderile de stat au fost
subvenţionate prin rata real negativă a dobânzilor, credite bancare garantate
guvernamental si preturi determinate administrativ. Subvenţiile au fost stopate în
1994 dar au reapărut ocazional în 1997.
Conducerea corporativa, în unele cazuri, este necorespunzătoare atât în
întreprinderile de stat cât si în cele private. Acest lucru are profunde
implicaţii atât pentru bănci cât si pentru pieţele de capital, astfel calitatea
portofoliilor de credit este înrăutăţită iar creşterea pieţei de capital este
întârziata. Băncile si-au schimbat numai minimal structura portofoliilor de
credite si au continuat sa ruleze credite la clienţii tradiţionali.
Chiar daca bilanţul băncilor pare sănătos în termeni contabili , aceasta este în
parte deoarece băncile au fost reţinute în extinderea creditului , alegând sa se
concentreze mai curând pe venitul din comision decât pe cel din rata dobânzii.
Băncile s-au comportat astfel datorită prăbuşirii economice, conducând la
înrăutăţirea comportamentului debitorilor privitor la restituirea creditelor
primite si la creşterea corupţiei.
Menţinerea distorsiunilor in sectorul real, fluctuaţiile ratelor dobânzilor, ale
cursului de schimb al monedei naţionale, precum si ale preturilor de consum si-au
pus amprenta asupra sectorului bancar, influenţând negativ performantele
financiare ale băncilor si indicatorii de prudenta bancara in sensul creşterii
ponderii veniturilor nerealizate din dobânzi si din influente de curs valutar in
totalul profitului brut.
Apariţia falimentelor bancare in contextul recesiunii economice.
Evoluţia de ansamblu a sistemului bancar nu poate fi detaşata de situaţia generala
a economiei naţionale, care s-a confruntat cu disfuncţionalităţi majore, atât la
nivel microeconomic, cat si macroeconomic. Problemele structurale din sectorul
real au avut un impact negativ asupra calităţii portofoliului de credite al
băncilor, îndeosebi al acelora expuse sectorial.
Afectarea cotaţiilor băncilor active in România de câtre rating-ul de ţară
apreciat de agenţiile internaţionale specializate, cu implicaţii asupra costului
resurselor.
Realizari:
Continuarea procesului de restructurare si privatizare.
Creşterea calităţii serviciilor prestate şi educarea populaţiei.
Stimularea atragerii în sistemul bancar a economiilor agenţilor economici si
populaţiei.
Modernizarea sistemului de plaţi, prin dezvoltarea sistemului electronic de plata.
Intensificarea operaţiunilor pe piaţa de capital.
Dezvoltarea de instituţii financiare specializate pentru activităţi de leasing,
brokeraj, asigurări, investment banking, fonduri de investiţii, fonduri de pensii,
etc.
Accelerarea procesului de integrare economica a României în structurile economice
europene.
Creşterea accelerata a concurentei în sistemul bancar.
Creşterea calităţii si diversificării produselor si serviciilor bancare. Banca
Naţională si-a îmbunătăţit substanţial funcţia sa de regulator al sistemului
bancar. In prezent exista deja o relativa aliniere la indicatorii si standardelor
UE şi s-a redus influenta politicului in sfera reglementarilor financiare care a
fost pana de curând un factor major de destabilizare.
Finalizarea procesului de înfiinţare a Registrului de Garanţii.
1.3.3 Consideratii cu privire la tranzitia in sectorul bancar romanesc
Dupa 1989, Romania a fost martora multor schimbari, iar trecerea la o economie de
piata a determinat cresterea continua a numarului de agenti economici privati.
Reforma sistemului bancar a inceput in 1990-1991, prin elaborarea si abordarea
unei noi legislatii bancare privind organizarea si functionarea bancii centrale si
a bancilor comerciale.
Sistemul bancar din Romania este structurat pe doua nivele, respectiv o banca
centrala si institutile financiare, carora prin lege li s-a acordat statutul de
banci.
B.N.R. este banca centrala a tarii, institutia de emisiune a statului roman.
Prin noile reglementari, Banca Nationala incearca sa creeze un sistem bancar
modern si, in acelasi timp, sa-si indeplineasca rolul de banca centrala.
Operatiunile comerciale indeplinite pana la 1989 de Banca Nationala, au fost
transferate unei noi banci comerciale (B.C.R.).
In Romania, bancile comerciale functioneaza conform legii privind societatile
comerciale, legii privind activitatea bancara si pe baza licentei (autorizatiei )
acordate de B.N.R.
La finele anului 1990, când a avut loc demararea de facto a reformei bancare din
România, integrarea europeană a ţării noastre era încă un vis îndepărtat. Dar ceea
ce am început să înfăptuim atunci a deschis drumul nostru către Uniunea Europeană.
Practic, sistemul de tip monobancă - alcătuit din Banca Naţională a României şi
patru bănci specializate (Banca Română de Comerţ Exterior, Banca pentru
Agricultură şi Industrie Alimentară, Banca de Investiţii şi Casa de Economii şi
Consemnaţiuni) - a fost înlocuit cu un sistem structurat pe două niveluri.
Un palier a fost ocupat de banca centrală, care a devenit unicul organ de
emisiune. Prin lege, BNR a devenit responsabilă cu stabilirea şi conducerea
politicii monetare şi de credit, cu autorizarea, reglementarea şi supravegherea
activităţii societăţilor bancare.
Al doilea palier a revenit băncilor comerciale, constituite ca societăţi pe
acţiuni, cu dreptul de a desfăşura o gamă largă de operaţiuni, în condiţiile
respectării cerinţelor stabilite de BNR în domeniile reglementării şi
supravegherii.
Privind acum înapoi, distingem două mari etape în desfăşurarea reformei bancare.
Prima etapă s-a derulat în perioada 1990-1997. Atunci s-au pus bazele sistemului
bancar pe două niveluri, specific economiei de piaţă. România a dobândit trei
importante acte legislative: Legea bancară, Legea privind Statutul BNR şi, către
sfârşitul perioadei, Legea privind privatizarea societăţilor bancare la care
statul este acţionar.
În cea de-a doua etapă, ulterioară anului 1997, banca centrală a acţionat pentru
îmbunătăţirea legislaţiei bancare prin alinierea acesteia la standardele europene.
Totodată, a iniţiat un proces de asanare şi consolidare a sistemului bancar. Un
proces absolut necesar după problemele grave din anii 1998-1999, când recesiunea
economică a lovit puternic verigile slabe ale sistemului bancar.
Din punct de vedere al evoluţiei cantitative a sistemului bancar, prima etapă s-a
caracterizat printr-o extindere rapidă, numărul băncilor comerciale crescând de
aproape trei ori. Concomitent cu mărirea reţelei teritoriale şi cu diversificarea
operaţiunilor societăţilor bancare cu capital de stat, capitalul privat, capitalul
cooperatist şi cel mixt şi-au făcut tot mai mult simţită prezenţa, în paralel cu
continuarea procesului de integrare a sucursalelor băncilor străine în activitatea
bancară autohtonă.
Deşi reformele au înaintat repede, până în anul 1997 poziţia deţinută de
proprietatea de stat în ansamblul sectorului bancar a rămas dominantă, cu toate că
BNR a autorizat, aproape în exclusivitate, numai înfiinţarea de noi bănci private,
cu capital românesc sau străin. În privinţa structurii activelor, de exemplu,
sistemul bancar se caracteriza printr-o concentrare pronunţată, la nivelul
principalelor patru bănci de stat - Banca Agricolă, Banca Comercială Română (BCR),
Banca Română de Comerţ Exterior (Bancorex) şi Banca Română pentru Dezvoltare
(BRD). Acest fenomen a înregistrat însă o tendinţă de estompare datorită apariţiei
noilor bănci private. Astfel, ca pondere în totalul activelor la nivel de sistem,
bilanţul celor patru bănci a scăzut de la 83 la sută în anul 1991 la 62 la sută în
anul 1998.
O altă caracteristică a sistemului bancar în perioada 1990-1997 a fost menţinerea
unui grad ridicat de segmentare - reflectat prin orientarea prioritară a băncilor
de stat către finanţarea sectorului public, a celor cu capital privat românesc
către creditarea agenţilor economici privaţi autohtoni, în timp ce băncile străine
au colaborat îndeosebi cu marile companii străine prezente în ţara noastră. Cu
toate că, în acest cadru, s-a putut remarca orientarea tot mai accentuată a
instituţiilor bancare către operaţiuni cu parteneri privaţi, retail banking-ul ar
fi fost atunci lipsită de relevanţă.
Dar reforma înainta şi transformările erau consistente. În vederea asigurării unei
baze economice sănătoase a sistemului bancar şi a funcţionării sale pe criterii
competitive, BNR a adoptat o politică de autorizare prudentă, favorabilă
înfiinţării unui număr relativ mic de bănci, dar puternice, cu capital solid.
Aprecierea corectă a acestei poziţii a BNR trebuie să aibă în vedere, pe de o
parte, entuziasmul general faţă de înfiinţarea de noi bănci (fenomen înregistrat
şi în alte ţări postcomuniste), iar pe de altă parte, cunoştinţele insuficiente la
nivelul societăţii româneşti privind riscurile industriei bancare.
Pentru a face faţă avalanşei de solicitări, BNR a hotărât, încă din anul 1992, ca
nivelul minim al capitalului social necesar autorizării unei bănci comerciale să
fie cel puţin egal cu cel prevăzut de standardele europene - 5 milioane ECU/euro.
Aceleaşi standarde au fost avute în vedere şi la stabilirea cerinţelor de
autorizare referitoare la calitatea managerilor şi a acţionarilor principali ai
unei bănci. În acelaşi scop, de a evita apariţia de noi bănci neviabile, BNR a
introdus, în special începând cu anul 1995, restricţii referitoare la
posibilitatea participării companiilor cu capital de stat în calitate de acţionar
la constituirea unor societăţi bancare.
O preocupare permanentă a BNR, în acest interval, a constat în creşterea
eficienţei activităţii de supraveghere a instituţiilor de credit, orientată în
primul rând către evaluarea performanţelor şi analiza în dinamică a situaţiei
fiecărei bănci. În acelaşi timp, am avut ca scop verificarea gradului de
respectare a indicatorilor prudenţiali prevăzuţi de reglementările în materie şi,
totodată, adoptarea, pe această bază, a măsurilor de prevenire a deteriorării
situaţiei financiare a băncilor în cauză şi stabilirea sancţiunilor legale
aplicabile în cazul nerespectării acestor norme.
Experienţa anilor '90 a relevat că, în afară de existenţa unui cadru adecvat de
reglementare şi supraveghere prudenţială, starea de sănătate a unui sistem bancar
depinde în mod decisiv de buna funcţionare a economiei în general.
Disfuncţionalităţile de ordin structural, consemnate la nivelul sectorului real al
economiei - cu deosebire gradul înalt de îndatorare a unui număr mare de
întreprinderi faţă de stat şi de furnizori şi declinul producţiei în intervalul
1997-1999 - s-au reflectat în deteriorarea calităţii portofoliului de credite al
băncilor. Mai cu seamă al acelor bănci cu expuneri sectoriale mari. Sunt de
notorietate cazurile Băncii Agricole, Bancorex şi Băncii Columna.
Această evoluţie a fost accentuată de cadrul legislativ, favorabil debitorului.
Desigur, în sensul nesancţionării eficiente a rău-platnicilor şi al procedurilor
greoaie de obţinere a dreptului de executare silită a garanţiilor. Un alt aspect
negativ l-a constituit absenţa unei pieţe lichide pentru valorificarea garanţiilor
aferente creditelor acordate.
Rezultatele modeste în privinţa restructurării sectorului real, la care s-a
adăugat instabilitatea preţurilor de consum, a dobânzilor şi a cursului de schimb,
au afectat comportamentul băncilor comerciale. Apetitul acestora pentru creditarea
economiei reale s-a redus, crescând ponderea veniturilor obţinute din plasamente
în titluri de stat şi din diferenţe de curs valutar. Mai erau încă paşi mari de
făcut până când să vedem, în România, dezvoltându-se retail banking-ul.
O caracteristică marcantă a modului de funcţionare a băncilor comerciale în
perioada 1990-1997 a fost imixtiunea factorului politic, prin intermediul unor
legi speciale sau hotărâri ale Guvernului, în baza cărora s-au acordat credite
preferenţiale pentru susţinerea sectoarelor energetic şi agricol. Pe această cale,
a fost distorsionată alocarea raţională a resurselor de finanţare în economie,
fenomen care a culminat în anii 1995 şi 1996.
Soluţia pentru protejarea băncilor faţă de astfel de influenţe şi asigurarea unei
guvernanţe corporatiste sănătoase era oferită de privatizare. Deşi prin acordul
stand-by pentru perioada 1994-1995, autorităţile române se angajau deja faţă de
FMI să privatizeze două societăţi bancare cu capital majoritar de stat în termen
de un an, rezultatele concrete au apărut abia peste câţiva ani, trenarea
procesului de privatizare a băncilor de stat fiind motivată de interesele anterior
menţionate. Renunţarea începând din 1997 la această orientare de politică
economică a condus la schimbări de fond în sistemul bancar.
Creditul preferenţial, acumulat cu deosebire la Bancorex şi Banca Agricolă, a fost
socotit credit neperformant. Venise timpul ca băncile să nu mai fie privite doar
ca sursă de bani, ci să devină instrumente de eficientizare a economiei. Echipele
manageriale şi acţionarii (fie privaţi, fie publici), care au manifestat un
comportament neadecvat, practicând politici de creditare riscante şi manifestând
neglijenţă în conducerea băncilor, s-au trezit în faţa unei rigori noi, cu care nu
erau obişnuiţi. Mai ales după ce o astfel de conduită a avut serioase repercusiuni
asupra mai multor bănci comerciale, începând cu 1996 şi culminând cu criza bancară
din 1998-1999.
Poziţia băncii centrale a fost nuanţată. Ca regulă generală, Banca Naţională a
căutat să evite criza de sistem şi a utilizat, în acest sens, întregul arsenal de
mijloace prevăzut de legea bancară, inclusiv exercitarea rolului de împrumutător
de ultimă instanţă. Fireşte, cu riscurile care decurgeau în planul hazardului
moral şi al dificultăţii controlării deficitului bugetar.
Totodată, finanţarea unor bănci cu probleme în scopul evitării crizei sistemice a
fost astfel concepută încât să afecteze cât mai puţin politica monetară,
focalizată pe asigurarea stabilităţii macroeconomice. Preţul acestei politici de
echilibru între două obiective contrare a constat în dispariţia unor bănci.
Evitând, însă, pericolul producerii fenomenului de contagiune la nivel de sistem.
În cea de-a două etapă, direcţiile de acţiune pentru continuarea reformei bancare
au fost definite de două evenimente majore: criza bancară din anii 1998-1999 şi
invitaţia adresată României la Helsinki (decembrie 1999) de a începe negocierile
de aderare la Uniunea Europeană.
La începutul anului 1999, BNR a demarat un program de restructurare a sistemului
bancar. Program destinat prevenirii riscului sistemic, care a vizat pe lângă
rezolvarea situaţiei băncilor-problemă, îmbunătăţirea calităţii supravegherii
prudenţiale. În principal, am acţionat prin pârghii a căror eficienţă nu a
întârziat să se manifeste: introducerea unui sistem de rating bancar şi avertizare
timpurie, îmbunătăţirea cadrului legislativ, cu accent pe reglementarea conduitei
prudenţiale în sectorul bancar, creşterea exigenţei în sancţionarea băncilor,
menţinerea unei politici prudente de autorizare a unor noi bănci.
Principala ameninţare la adresa viabilităţii sistemului bancar o reprezenta, la
momentul 1998, funcţionarea defectuoasă a unor bănci de mari dimensiuni, cu
capital de stat (Bancorex şi Banca Agricolă).
Un sprijin esenţial în identificarea soluţiilor şi în derularea cu succes a
procesului de restructurare, urmărindu-se în acelaşi timp minimizarea impactului
monetar al măsurilor întreprinse şi, ulterior, a celui de privatizare, l-a
constituit demararea acţiunii de preluare de la aceste bănci a creditelor
neperformante şi a activelor extrabilanţiere din aceeaşi categorie, prin decizia
de înfiinţare, la începutul anului 1999, a Agenţiei de Valorificare a Activelor
Bancare (AVAB).
În final, operaţiunea de asanare a sistemului bancar a condus la eliminarea
entităţilor neviabile, ajungându-se în timp la o asumare adecvată a funcţiei de
intermediere. Întrucât restructurarea sistemului bancar a devansat ritmul
restructurării economiei reale, într-o primă fază (anii 2000-2002) băncile au
adoptat o atitudine reticentă faţă de creditarea economiei, ceea ce a atras
numeroase critici din partea publicului, dar şi a autorităţilor. Fără a fi
avocatul băncilor, BNR a trebuit să abordeze cu tact această problemă, explicând
faptul că prudenţa excesivă manifestată de bănci reprezintă o reacţie la volumul
mare de credite neperformante acumulat până în 1998, dar şi o sancţionare a
ritmului lent al reformelor structurale. Ulterior, însă, activitatea de creditare
avea să evolueze în plan cantitativ, dar - la fel de important! - şi în plan
calitativ, fiind tot mai mult orientată către proiecte bancabile şi tot mai puţin
tributară fenomenului de selecţie adversă.
Activitatea de restructurare în sensul curăţării sistemului bancar s-a desfăşurat
pe fondul consolidării funcţiei de supraveghere prudenţială din mai multe puncte
de vedere - legislativ-normativ, organizatoric şi, ca o consecinţă, din cel al
exigenţei şi al eficienţei în verificarea şi sancţionarea băncilor. Urmărind
consecvent atingerea obiectivului de realizare a unui sistem bancar competitiv şi
stabil, sporirea eficienţei activităţii de supraveghere bancară a rămas - şi după
depăşirea cu succes a crizei bancare - o preocupare esenţială a băncii centrale.
Modificările legislative ulterioare noului pachet de legi bancare - Legea bancară,
Legea privind Statutul BNR şi Legea falimentului bancar, adoptate în 1998 - au
creat premisele îmbunătăţirii cadrului normativ al unei supravegheri eficiente. S-
a asigurat astfel creşterea exigenţei în autorizarea conducătorilor,
administratorilor şi acţionarilor băncilor comerciale şi au fost introduse cerinţe
de ordin calitativ pentru acţionarii semnificativi.
În acelaşi timp, a fost constituit suportul legal pentru colaborarea BNR cu
autorităţile de supraveghere competente din ţară şi din străinătate, precum şi
pentru alinierea la standardele internaţionale a prevederilor referitoare la
protecţia supraveghetorului. Totodată, au fost puse bazele unor îmbunătăţiri de
ordin procedural în domeniul falimentului bancar, inclusiv în privinţa protecţiei
deponenţilor. În plus, deschiderea negocierilor cu Uniunea Europeană a presupus
intensificarea procesului de armonizare legislativă cu directivele comunitare şi
cu principiile Comitetului de la Basel, astfel că în prezent legislaţia bancară
internă este aliniată la standardele europene.
După ce BRD, Bancpost, Banca Agricolă şi BCR au fost privatizate cu succes prin
preluarea pachetului majoritar de acţiuni de către instituţii financiare străine
cu reputaţie consolidată, capitalul străin a ajuns să deţină poziţia dominantă pe
piaţa bancară românească, ponderea acestuia urmând să se apropie de 90 la sută o
dată cu încheierea procesului de privatizare pe care le-a parcurs.
Dezvoltarea sistemului bancar românesc se încadrează, astfel, în tendinţa de
globalizare care a dominat economia mondială în ultimele decenii, cu atât mai mult
cu cât serviciile financiare reprezintă, alături de informatică, unul din
domeniile cu cea mai intensă manifestare a acestui fenomen. De altfel, în cazul
României mai corect ar fi termenul de regionalizare, în condiţiile în care
capitalul străin prezent pe piaţa bancară românească provine cu precădere din
ţările Uniunii Europene, contribuind la procesul de integrare a întregii economii
româneşti în acest bloc comercial. Din această perspectivă aş îndrăzni chiar să
afirm că suntem mai integraţi decât ţări precum Irlanda sau Suedia, unde mai mult
de 50 la sută din sistemul bancar se află încă în proprietate naţională. Aceasta
nu înseamnă însă că, în viitor, când capitalul privat românesc va căpăta
suficientă forţă, noi bănci româneşti nu vor putea apărea ca actori importanţi în
sistem.
De asemenea, conexiunea cu practicile bancare moderne, asigurată de băncile cu
capital străin, la care se adaugă creşterea exigenţei clienţilor au condus la
asimilarea rapidă şi la dezvoltarea unor servicii care implică tehnologie
avansată.
Datorită progreselor tehnice, România a reuşit să depăşească relativ rapid etapa
cecurilor şi a instrumentelor pe suport hârtie şi să se înscrie în etapa
instrumentelor procesate electronic, proces care în alte ţări a durat câteva
decenii. Astfel, dincolo de creşterea accelerată a numărului de utilizatori şi a
volumului de operaţiuni derulate prin mijloace electronice de plată, care, în
numai câţiva ani, au devenit din excepţie, regulă, în România câştigă din ce în ce
mai mult teren serviciile de internet banking, în linie cu tendinţele de
dezvoltare la nivel european şi chiar global a serviciilor de e-banking şi e-
finance.
Totodată, apelul pe scară largă la tehnologia informaţiilor a permis introducerea
în România a unui nou concept - selfbanking - care, pe de o parte, satisface
cerinţele clienţilor privind flexibilizarea programului de lucru al băncilor, iar
pe de altă parte, le permite acestora reducerea costurilor operaţionale, element
deosebit de important în contextul unei competiţii acerbe.
O expresie a rolului tot mai important jucat de tehnologia informaţională în
dezvoltarea serviciilor bancare o constituie şi modernizarea Sistemului Electronic
de Plăţi (SEP) - deşi cu o oarecare întârziere -, care va permite, începând cu
acest an, reducerea timpilor de decontare, diminuarea costurilor cu comisioanele,
interconectivitatea cu sistemul european TARGET, precum şi creşterea siguranţei
sistemului.
Influenţa procesului de regionalizare se reflectă şi prin tendinţa de inovare a
băncilor autohtone, concretizată în diversificarea continuă a gamei de produse
oferite clienţilor, fie prin deschiderea de filiale cu un profil distinct
(societăţi de asigurare, de brokeraj, de leasing), fie prin oferirea de produse
noi (credit imobiliar, credit pentru vacanţe etc.).
În unele domenii (de exemplu, leasing-ul), băncile comerciale au profitat de
relativ mai slaba reglementare şi supraveghere, pentru a-şi maximiza profiturile
într-o piaţă insuficient de matură. Pe măsură ce autorităţile iau măsuri de
reglementare şi supraveghere, vor rămâne tot mai puţine "portiţe" pentru
extragerea de rente (rent-seeking).
În privinţa produselor noi, după ce ani de zile băncile s-au orientat numai spre
clienţii instituţionali (corporate), începând cu 2002-2003 a avut loc un boom al
creditului de consum, urmat la scurt timp de creditul imobiliar şi ipotecar,
segmentul de retail începând să se apropie de poziţia pe care o ocupă în ţări cu
sisteme bancare dezvoltate.
Următoarea etapă (şi cea mai dificilă) o constituie accesul băncilor comerciale în
mediul rural, acolo unde locuieşte aproape jumătate din populaţia României şi unde
există două resurse abundente slab utilizate: transferurile muncitorilor sezonieri
români şi fondurile nerambursabile din partea UE.
Privind în viitor, dezvoltarea sistemului bancar românesc are câteva direcţii
previzibile şi altele în care evoluţiile pot fi mai puţin certe. Între cele
previzibile se înscriu reducerea semnificativă şi, aş spune, substanţială (cel
puţin pentru câţiva ani) a costurilor cu intermedierea bancară.
Am în vedere, în acest sens, în primul rând, reducerea costurilor legate de
transferurile de plăţi, odată cu introducerea Sistemului Electronic de Plăţi
(SEP), pentru ca acestea să se apropie în timp de nivelul costurilor din Uniunea
Europeană. În ceea ce priveşte costul plăţilor de mare valoare, acesta se va
reduce de câteva ori pe unitate de plată.
Un alt domeniu unde reducerea costurilor de intermediere va fi evidenţiată în
perioada următoare este cel al depozitelor populaţiei. Contribuţia băncilor
comerciale pentru înfiinţarea şi apoi funcţionarea Fondului de garantare a
depozitelor în sistemul bancar a fost substanţială. Fondul şi-a creat o resursă
considerabilă, ceea ce va permite ridicarea plafoanelor de garantare până la
nivelul celui european.
Lupta contra inflaţiei a trebuit dusă cu diverse instrumente, pe care BNR le-a
utilizat din plin, dar cu costuri mari, inevitabile, pentru intermedierea
financiară, în general, şi pentru creditarea în monedă naţională, în special.
Reducerea rezervelor minime obligatorii este un proces care a fost deja declanşat,
va continua în perioada următoare şi va avea ca efect atât reducerea costurilor
băncilor comerciale cât şi evitarea unui mismatch periculos între economisirea
majoritară în lei şi creditul majoritar, încă, în valută.
O altă tendinţă, care este evidentă şi care va continua o bună perioadă de timp,
pe măsura dezvoltării economiei româneşti, a creşterii concurenţei în domeniul
bancar, a apariţiei de noi produse bancare şi a remonetizării în continuare a
economiei, pe măsura scăderii inflaţiei, este creşterea ponderii creditului
neguvernamental în PIB.
Menţionăm că media gradului de intermediere a celor 10 ţări care au aderat la UE
în 2004 a fost de 39 la sută şi, probabil, că vor ajunge în momentul trecerii la
euro la un nivel de intermediere de circa 50 la sută. La acest nivel ar putea
ajunge şi România la momentul adoptării euro.
Tot o chestiune certă o reprezintă îngustarea marjelor de dobândă sub presiunea
accentuării concurenţe în sistemul bancar. Este logic să fie aşa, deoarece pe
pieţele eficiente funcţionale profitul se obţine din volum şi nu din marje. Este
evident că nici România nu poate evita acest proces. Învingători vor fi cei care
vor înţelege mai devreme această logică a pieţelor concurenţiale, care se aplică
peste tot în lume.
În categoria evoluţiilor mai puţin certe se înscrie numărul de bănci care vor
funcţiona în România în perioada 2010-2012. Există opinii contradictorii legate de
acest aspect.
Pe de o parte, se spune că numărul băncilor se va reduce şi se argumentează în
acest sens că jumătate din băncile existente acum în România, deţin mai puţin de
10 la sută din active. Este evident că aici trebuie să se întâmple ceva. Ori îşi
vor creşte cota de piaţă, ori vor fuziona, ori vor fi achiziţionate.
Este mai puţin sigur că astfel se va reduce numărul de bănci pentru că, aşa cum s-
a întâmplat anul trecut, pot apărea noi categorii de bănci (bănci specializate
pentru locuinţe, achiziţionări de automobile).
Pe de altă parte, cei care consideră că numărul băncilor nu va scădea, vin cu
argumentul că gradul de bancarizare (număr de locuitori ce revin la o unitate
bancară) este încă mic. Nici acest argument nu este suficient, deoarece numărul de
bănci poate să scadă dar reţeaua lor teritorială (sucursale, agenţii) să se
dezvolte puternic.
În privinţa numărului de bănci din România anilor 2012-2014 (când se va adopta
euro), acesta va fi rezultanta unor procese complexe în care, nu în ultimul rând,
un rol important îl vor juca atât concurenţa pe piaţa bancară, cât şi politica
marilor actori de pe piaţă privind dezvoltarea reţelelor lor teritoriale şi a
profilului de creditare. În viitor, calitatea serviciilor oferite de sistemul
bancar românesc va fi mai importantă decât numărul de bănci.
1.4 Sistemul bancar la nivelul anului 2006
Pe parcursul anului 2006 a continuat procesul de consolidare a sistemului bancar,
concretizat în:
 finalizarea privatizării BCR, prin preluarea acesteia de către Erste Bank,
în cadrul unei tranzacţii în valoare totală de 3,75 miliarde euro, sumă ce
reprezintă un record al perioadei de tranziţie;
 realizarea unificării HVB cu Banca Ion Ţiriac, rezultând o nouă bancă sub
sigla HVB Ţiriac, precum şi demararea unificării acesteia cu Banca Unicredit;
 achiziţionarea unui pachet majoritar de acţiuni la Banca Daewoo de către
Cassa di Risparmio di Firenze S.p. A. a condus la trecerea acestei bănci din
rândul celor cu capital privat românesc în cel al băncilor cu capital privat
străin;
 preluarea Romexterra Bank de către MKB Bank (Ungaria) şi a Mindbank de către
ATE Bank (Grecia), astfel încât numărul băncilor cu capital preponderent privat
românesc a scăzut la trei;
 schimbarea acţionarului majoritar la Banca Eurom, preluată de Bank Leumi
(Israel) şi devenită Bank Leumi Romania;
 schimbarea acţionarului principal la Banca MISR Romanian, preluată de Banque
du Liban et d′Outre-Mer (Liban) şi devenită Blom Bank Egypt;
 modificarea denumirii Finansbank, devenită Credit Europe Bank6;
 retragerea autorizaţiei de funcţionare a Băncii Nova Bank.
În ceea ce priveşte Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC), a continuat strategia
de privatizare a acesteia, iniţiată în 2005. După parcurgerea tuturor etapelor
legale, în faza finală pentru privatizarea CEC au rămas OTP Bank (Ungaria) şi
National Bank of Greece, care urmau să depună oferte financiare îmbunătăţite.
Ca urmare a retragerii, în ultimul moment, a candidaturii OTP Bank şi în
condiţiile în care oferta de 560 milioane euro făcută de National Bank of Greece a
fost considerată insuficientă de către Comisia de privatizare, procesul de
privatizare a CEC a fost întrerupt, urmând a fi reluat la o dată ulterioară.
Totodată, Guvernul a decis o infuzie de capital social la CEC în valoare de 500
milioane lei, având în vedere importanţa acestei bănci în derularea programului de
plăţi directe în agricultură, dată fiind reţeaua sa vastă de filiale.
Pe fondul acestor modificări, sistemul bancar românesc s-a apropiat de o structură
integral privată. La sfârşitul anului 2006, ponderea activelor deţinute de băncile
cu capital privat sau majoritar privat în totalul activelor sistemului bancar
românesc a ajuns la 94,5 la sută, iar ponderea activelor băncilor cu capital
străin sau majoritar străin a ajuns la 88,6 la sută. Reconfigurarea sectorului
bancar, diversificarea portofoliului de produse şi servicii oferite şi creşterea
puterii de cumpărare a populaţiei au condus la majorarea ponderii în PIB a
activelor sectorului bancar de la 44,8 la sută la finele anului 2005 la circa 50,5
la sută în 2006.
În anul 2006 s-au înregistrat progrese semnificative şi în evoluţia indicatorilor
care definesc calitatea portofoliului de active. În acest context, creditele
restante şi îndoielnice au reprezentat 0,2 la sută din portofoliul de credite
acordate clientelei, considerate la valoare netă, iar creanţele restante şi
îndoielnice 0,1 la sută din totalul activelor bancare. Evoluţia mai rapidă a
activelor ponderate în funcţie de risc (+56,3 la sută) în raport cu cea a
fondurilor proprii (+34,4 la sută) a influenţat valoarea ratei solvabilităţii,
care la sfârşitul anului 2006 a scăzut până la 18,1 la sută, nivel plasat totuşi
confortabil peste minimul legal de 12 la sută. În contextul creşterii presiunilor
concurenţiale au fost consemnate ajustări la capitolul profitabilitate, respectiv
profitul net a avut un ritm de creştere mai moderat decât activele totale şi
capitalurile proprii.
Astfel, cei doi indicatori de performanţă financiară au prezentat valori mai
reduse: rata de rentabilitate economică (ROA) s-a situat la 1,3 la sută la
sfârşitul anului 2006 faţă de 1,6 la sută în 2005, iar rata de rentabilitate
financiară (ROE) a ajuns la 10,3 la sută în decembrie 2006, comparativ cu 12,7 la
sută în 2005.
Dezvoltarea sectorului bancar a continuat într-o manieră prudentă, fapt reliefat
de rezultatele aplicaţiei stress-test pentru data de 30 iunie 2006, care atestă
rezistenţa la şocuri. Chiar într-un scenariu extrem de nefavorabil − presupunând o
depreciere a monedei naţionale cu 19,1 la sută şi o reducere a ratei dobânzii cu
6,1 puncte procentuale − a rezultat un risc sistemic scăzut. Raportul de
solvabilitate calculat la nivel agregat în condiţiile menţionate este de 14,9 la
sută, superior limitei minime de 12 la sută recomandate de reglementările de
prudenţă bancară în vigoare în anul 2006.
Întregul cadru legislativ de reglementare a riscurilor a fost adaptat de către BNR
la cerinţele Basel II, astfel încât acesta poate fi aplicat de către băncile
comerciale începând cu 2007, dar nu mai târziu de 2008.
Un angajament asumat în cadrul negocierilor cu Uniunea Europeană, referitor la
implementarea Directivei 2002/87/CE privind conglomeratele financiare, a fost
finalizat în 2006 prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 98/2006.
Aceasta reglementează supravegherea suplimentară a entităţilor (bănci, societăţi
de asigurare, societăţi de investiţii financiare) care fac parte din conglomerate
financiare, în scopul asigurării stabilităţii şi a protecţiei deponenţilor,
asiguraţilor şi investitorilor.
Un alt angajament a vizat preluarea dispoziţiilor Directivelor 2006/48/CE şi
2006/49/CE, realizată prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
99/2006. Aceasta defineşte cerinţele minime de acces şi regimul de funcţionare ale
instituţiilor de credit din alte state membre, precum şi modalităţile de
supraveghere a acestora. Transpunerea aspectelor de natură tehnică din directivele
menţionate a fost realizată în cadrul reglementărilor prudenţiale emise în comun
de Banca Naţională a României, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi Comisia
de Supraveghere a Asigurărilor.
În contextul îndeplinirii sarcinilor ce-i reveneau potrivit pachetului legislativ
privind creditul ipotecar, BNR a modificat cadrul de reglementare existent,
aplicabil instituţiilor de credit, astfel încât să permită includerea în sfera de
aplicare a acestuia şi a băncilor de credit ipotecar. În acest sens, au fost emise
Norma nr. 10/2006 şi Regulamentul nr. 1/2007.
1.4.1 Realizări ale BNR în perioada 2005-2006
 Denominarea monedei naţionale (iulie 2005)
 Adoptarea unei noi strategii de politică monetară: ţintirea directă a
inflaţiei (august 2005)
 Finalizarea implementării Sistemului Electronic de Plăţi (octombrie 2005)
 Liberalizarea deplină a contului de capital şi convertibilitatea totală a
leului (septembrie 2006)
1.4.2 Prezent:
Sistemul bancar din România este un sistem pe două nivele, cuprinzând Banca
Naţională a României şi instituţiile de credit. Acest sistem a fost introdus în
decembrie 1990, fiind primul pas al procesului de reformă bancară.
Cadrul legislativ care guvernează sistemul bancar cuprinde:
 Legea privind Statutul Băncii Naţionale a României – Legea nr. 312 din 28
iunie 2004,
 Ordonanţa privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului -
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99 din 6 decembrie 2006,
 Legea pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99 din 6
decembrie 2006 - Legea nr. 227 din 4 iulie 2007,
 Legea pentru privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul
este acţionar – Legea nr. 83 din 21 mai 1997,
 Reglementări privind falimentul instituţiilor de credit - Ordonanţa
Guvernului nr. 10 din 22 ianuarie 2004 privind falimentul instituţiilor de credit,
aprobată, completată şi modificată prin Legea nr. 278 din 23 iunie 2004,
 Ordonanţa Guvernului nr. 39/1996, privind organizarea şi funcţionarea
Fondului de Garantare a Creditelor din Sistemul Bancar.
Caracteristicile principale ale sectorului bancar românesc sunt (conform datelor
la 31 iulie 2008):
 41 instituţii de credit (3 cu capital majoritar românesc, 2 cu capital de
stat, 26 cu capital majoritar străin, 9 sucursale ale unor bănci străine şi o casă
centrală a cooperativelor de credit),
 54,7 % din activele bancare sunt concentrate în primele 5 bănci din sistem;
 Cota de piaţă a instituţiilor de credit cu capital majoritar străin este de
87,9 %;
 Cota de piaţă a instituţiilor de credit cu capital majoritar privat românesc
este de 6,7%;
 Cota de piaţă a instituţiilor de credit cu capital majoritar de stat este de
5,4%.
Pe piaţa românească operează de asemenea instituţii financiare nebancare, precum
fonduri de asistenţă mutuală, case de amanet, societăţi de leasing financiar,
societăţi de credite pentru persoane fizice, societăţi de micro-finanţare,
societăţi de credit ipotecar, societăţi care oferă operaţiuni de factoring,
societăţi specializate în finanţarea tranzacţiilor comerciale, şi altele.
1.4.3 Noi politici de reglementare şi abordări în domeniul supravegherii bancare
 Modernizarea cadrului de reglementare, în principal prin:
 Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit
şi adecvarea capitalului
 reglementările BNRemise în baza OUG nr. 99/2006 pentru transpunerea
prevederilor directivelor europene aferente Acordului Basel II
Ghidurile de validare a modelelor interne pentru:
 riscul de credit
 riscul de piaţă
 riscul operaţional
a determinat schimbări substanţiale în modalitatea de supraveghere bancară,
trecându-se de la abordarea bazată pe verificarea conformităţii la abordarea
bazată pe evaluarea riscurilor la care se expun instituţiile de credit
Din perspectiva riscurilor la care se expun instituţiile de credit, Ordonanţa de
Urgenţă nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului,
prevede:
 necesitatea existenţei şi funcţionării eficiente a unui sistem de management
al riscurilor, care să cuprindă: identificarea, monitorizarea şi raportarea
riscurilor către managementul băncii, precum şi mecanismele de control intern
 determinarea cerinţelor de capital pentru acoperirea riscului de credit, a
riscului de piaţă şi a riscului operaţional
 procesul de supraveghere prudenţială
 modul de exercitare a supravegherii prudenţiale a instituţiilor de credit de
către BNR şi colaborarea Direcţiei Supraveghere cu celelalte autorităţi de
supraveghere competente
 principiile supravegherii consolidate– stabilirea autorităţii competente la
nivelul României sau a statelor membre ale UniuniiEuropene.
 Banca Naţională a României realizează supravegherea instituţiilor de credit,
persoane juridice române, atât la nivel individual, cât şi la nivel consolidat,în
cazul în care întruneşte criteriile de autoritate competentă în acest sens;
 Banca Naţională a României dezvoltă tehnici necesare realizării
supravegherii pe bază individualăa instituţiilor de credit;
 Banca Naţională a României încheie acorduri de colaborare cu autorităţi de
supraveghere din state membreşi din state terţe, pentru asigurarea:
 stabilităţii financiare;
 flexibilităţii în adaptarea cadrului de cooperare aflat în permanentă
schimbare;
 implementarea uniformă a prevederilor principiilor Basel II (în special în
ceea ce priveşte centralizarea managementului la nivelul grupului, principiile de
externalizare a unor activităţi la nivelul grupului).
La nivelul subsidiarelor, persoane juridice române, Banca Naţională a României
permite aplicarea politicilor grupului privind centralizarea administrării
riscurilor şi a celor privind determinarea cerinţelor individuale de capital.