Facultatea de Drept “Simion Bărnuțiu”

Evolutia sistemului bancar dupa

aparitia B.N.R
Disciplina: Drept Institutional Bancar
Profesor coordonator: lect. Univ. dr. Alexandra Rusu
Student: Pirvu Bogdan Maria, grupele 4, an IV
Scurta istorie a sistemului bancar
anterior apartiei B.N.R
Primele dovezi ale existenţei sistemului bancar în România au fost
descoperite între anii 1786 – 1855, reprezentând 55 de plici de piatră, găsite într-o
zonă de mine aurifere. Acestea datau din perioada Daciei Traiane şi conţin detalii
referitoare la înfiinţarea unei instituţii bancare. Clauzele principale se refereau la
faptul că băncile acordau împrumut în numerar şi percepeau dobânzi.

Istoricii atesta, de asemenea pe teritoriul românesc practica bancară îşi are

originea în Antichitate, fapt afirmat prin descoperirea în zona fostelor mine de aur
ale Daciei Traiane, la Alburnus Maior, între anii 1786-1855, a circa 50 de tăbliţe
cerate, din care 25 s-au păstrat şi au fost publicate integral în anul 1873, la Berlin
în operă Corpus Inscriptiorum Latinarum. Cea de-a 13-a tăbliţa cerată, reprodusă în
pagina 951, în volumul al III-lea al lucrării lui Theodor Mommsen, conţine
contractul pentru constituirea unei societăţi bancare (Societas Dinastiarae) redactat
la 28 martie 167, la Deusera, localitate situată în apropiere de Alburnus Maior2 (în
zona Roşia Montana).

Sintagma "societas dinastariae" este o combinaţie latino-greaca. Cuvântul

grec "danistes" este echivalentul termenului lati 17217u2018r n "argentarius".
Aşadar, este vorba de şo societate de bancheri, care practica împrumuturi cu
bobânda. Istoricii estimează că aporturile asociaţilor la capitalul social constau în
numerar. Deşi aporturile erau inegale, contractul prevede că, atât câştigul, cât şi
eventuala pierdere se vor împărţi egal între asociaţi. Profitul societăţii rezulta din
dobânda percepută pentru sumele împrumutate: se practică o dobânda de 1 %.

După îndelungatele eforturi din perioda fanariota şi post fanariota, devenea

tot mai clară nevoia de a pune bazele unei bănci de stat. Oamenii politici din acea
perioadă recunoşteau explicit această nevoie şi intreprindeau efortui considerabile
pentru a o înfăptui, însă sintetic spus, marea problemă recurenta a fost atragerea
capitalului.

În epoca modernă, primele încercări de creare a unei bănci au avut loc la

începutul secolului al XIX-lea.
 Încă din 1861, a fost ridicată problema creării unei bănci naţionale de Ion C.
Brătianu, care, în discursul sau rostit în Camera în ziua de 10 ianuarie, a afirmat
că:” atât timp cât nu vom avea o bancă naţională nu vor dispare crizele financiare
din ţară “.
Cuvântarea din 10 ianuarie 1861 a lui I. C. Brătianu nu a rămas fără ecou. În
februarie 1861, Manolachi Costachi Epureanu, preşedinte al Consiliului de Miniştri
şi ministru de finanţe, a publicat în Monitorul Oficial, un proiect lege pentru
înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţie, cu un capital de 12 milioane lei vechi
din care 3 milioane să fie subscris de stat, iar restul de 9 milioane de către
particulari. Proiectul nu a fost votat, deoarece, între timp, Guvernul Manolachi
Costachi a demisionat.
În 1864 a fost fondată Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Aceasta
instituţie, a avut un rol foarte important până la crearea Băncii Naţionale a
României în 1880, întrucât a fost principala banca de emisiune pe teritoriul
Principatelor Unite.
În perioada următoare, au apărut tot felul de proiecte şi încercări, mai ales
din cercuri străine, în vederea organizării unei bănci de scont şi circulaţie.
Creditul Funciar şi celelalte instituţii financiare, create prin forţe proprii,
care prospereau, au intensificat discuţiile şi pregătirile pentru înfiinţarea unei bănci
de emisiune.
Înfiinţarea unei bănci de emisiune rămânea, în continuare, o mare nevoie,
determinată de interesele generale ale statului sub aspect financiar şi valutar, a
greutăţilor politice din anii 1876-1877.
I.C.Brătianu susţinea că “ce mult şi dureros se simte lipsa unui aşezământ
financiar puternic şi serios, care să poată da ţării existenta bănească în vremuri de
nevoie “.
Aparitia B.N.R si evolutia sistemului
bancar pana in 1945
După ce liberalii conduşi de I.C. Brătianu şi-au luat angajamentul de a pune
bazele unei bănci naţionale, chiar şi prin enunţarea acestei intenţii sub formă de
promisiune în Legea Biletelor Ipotecare din 1877, după trei ani de încercări eşuate,
Banca Naţională a României a fost înfiinţată ca banca centrală de abia în anul 1880
după modelul băncii centrale a Belgiei. În dezbaterile parlamentare asupra
proiectului de lege, ministrul Finanţelor, Ioan Câmpineanu, s-a opus participării
capitalului străin la constituirea Băncii Naţionale. Capitalul băncii a fost stabilit la
30 de milioane, din care 20 de milioane prin subscritie publică, iar 10 milioane,
depuse de stat.

Legea din 17 aprilie 1880, abilita B.N.R să emită bilete de bancă la purtător,
de 20, 100, 1000 lei, precum şi alte tipuri. Acest privilegiu exclusive a fost acordat
în schimbul unor angajamente determinate, precum acela de a retrage de pe piaţă a
biletelor ipotecare în cel mult 4 ani, de a asigura serviciul de caserie pentru stat, de
a înfiinţa sucursale şi agenţii în principalele oraşe ale ţării şi de a plasa sume egale
cu jumătatea capitalului vărsat în efectele publice romaneşti.

Operaţiunile cu care se ocupa noua banca naţională erau în principal cele ce

ţineau de: emisiunea de bilete, scontarea efectelor comerciale, comercializarea
metalelor preţioase, valori garantate de stat, primirea de sume şi titluri în contt
current şi depozit. La acel moment operaţiunile interzise băncii erau: împrumuturi
pe ipoteteci, pe propriile acţiuni, industrial, posesia proprietăţilor care nu erau utile
pentru activitatea întreprinsă.

Apariţia băncii şi-a făcut puternic simţită prezenţa pe piaţa economică

românească, Înfiinţarea B.N.R. a creat premisele pentru apariţia şi altor bănci şi
pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc cu capital autohton, dar şi a altor
bănci comerciale private cu capital străin.

Banca Naţională a României s-a constituit ca importanţa instituţie destinată

creditării activităţii economice şi comerciale, scontării dar şi operaţiunilor cu alte
instrumente financiare.
 Odată cu Legea asupra burselor, mijlocitorilor de schimb şi mijlocitorilor de
marjuridin 1 iunie 1881, se poate însă vorbi despre organizare mai temeinică a
burselor din vechiul regat. Legea din 1881 tradusă şi adaptată după legislaţia
franceză – se referă atât la bursele de valori, cât sila cele de mărfuri. Conform
prevederilor ei, bursele se înfiinţau prin DecretRegal, la propunerea Ministerului
Agriculturii şi Comerţului şi numai în oraşele în care Camerele de Comerţ şi
Industrie dispuneau de mijloace pentruîntreţinerea localului şi a personalului lor.
Deschiderea Bursei din Bucureşti a avut loc şa 1 decembrie 1882, iar peste o
săptămână a apărut şi cota bursei, publicată în Monitorul Oficial. Volumul
tranzacţiilor era însă redus, iar cota oficială dispare în câteva zile, deoarece
samsarii, intermediarii şi unele bănci preferau să lucreze în afara cotei, direct cu
clienţii.

La fel ca şi în zilele noastre, în primul deceniu de activitate bancară, banca

centrală apela în fiecare an la credite externe, deşi nu exista nici FMI, nici Banca
Mondială. La începutul secolului al XX-lea, statul s-a confruntat cu pericolul
incapacităţii de plată datorită crizei economice şi a acumulării datoriei externe şi a
recurs la soluţia privatizării băncilor, adică la vânzarea acţiunilor statului din
capitalul Băncii Naţionale. Banii încasaţi din privatizare s-au topit rapid astfel încât
guvernatorul a cerut Băncii Naţionale un nou împrumut.
 Datele cuprinse în acest tabel relevă ce s-a întâmplat în circa o jumătate de
secol, în care a avut loc dezvoltarea și maturizarea sistemului bancar. Sunt
prezentați unii indicatori valorici, exprimați în lei-aur, comparabili. Precizăm că nu
se făcea defl atare ci, prin exprimarea tuturor indicatorilor în lei-aur,
comparabilitatea era asigurată de la o perioadă la alta. Până în anul 1914, când s-a
declanșat primul război mondial, sistemul bancar românesc funcționat dar, după
1920 până în 1939, deși apar bănci specializate de credit industrial, economia
României din acel timp a fost lovită de infl ația postbelică. În intervalul 1920-1929,
se dublează numărul creditelor, numărul băncilor, activul bilanțier sporește foarte
mult determinând și extinderea producției sociale.

Un alt interval interesant este 1930-1939, perioadă în care, cu excepția unor

instituții bancare de stat, cu susținere de stat, cum sunt Banca Națională a
României, CEC-ul și altele, au loc restrângeri ale sistemului bancar, un număr de
bănci neviabile au fost sortite falimentului. Astfel, de la 1097 de unități bancare
numărul scade la 491 unități bancare într-un interval de doar 10 ani. Scade activul
bancar cu circa 40%, iar operațiunile de credit se diminuează deoarece băncile, afl
ate în imposibilitate de a spori și de a avea profi tabilitate ridicată, măresc
dobânzile determinându-i pe cei interesați în sistemul de creditare să renunțe la
această sursă. Urmează criza bancară, care s-a declanșat în 1929, pe fondul crizei
economice generale. Aceasta a avut ca efect șubrezirea sistemului bancar, care a
intrat în instabilitate, a determinat speculații monetare și în comerțul cu bunuri.

A urmat o perioadă de încercare a însănătoșirii sistemului de credit, care s-a

bazat pe intrarea în vigoare în anul 1934 a Legii pentru organizarea și
reglementarea comerțului de bancă. În aprilie 1935 se promulgă noua lege, pentru
înlesnirea și refacerea creditului. Aceste două legi au stat la baza reorganizării
sistemului bancar, care a condus la etatizarea Băncii Naționale a României în anul
1946.

Legea din 1934 a fost și momentul în care s-a creat organul de aplicare a
legislației în domeniu, prin constituirea Consiliului Superior Bancar. Acesta
supraveghea aplicarea dispozițiilor bancare și controla această activitate. Orice
bancă putea funcționa numai prin autorizare, de această dată asigurată de
Consiliului Superior Bancar. Autoritatea acestui consiliu național era importantă
deoarece avea și posibilitatea de a sancționa unele bănci pentru abaterile pe care le-
ar fi putut comite în aplicarea regulilor bancare.

Consiliul Superior Bancar avea capacitatea de a merge până la desfi ințarea

băncilor respective. Consiliului Superior Bancar funcționa pe lângă Banca
Națională a României și, în felul acesta, se realiza o coabitare bună între activitatea
băncii centrale a României și sistemul băncilor românești care erau supuse
controlului Consiliului Superior Bancar. Băncile trebuiau să aibă un capital, să aibă
lichidități și să aibă tot ceea ce trebuie pentru a putea asigura garanția bunei. În
baza legislației care fundamenta înfi ințarea Consiliului Superior Bancar s-a
prevăzut înfi ințarea a trei grupe de bănci, după mărime, astfel: bănci mici, cu
capital de până la 10 milioane lei-aur; bănci mijlocii cu capital de la 10 până la 100
milioane lei-aur; bănci mari cu capital de peste 100 milioane lei-aur.

Consiliului Superior Bancar urmărea selectarea și reducerea numărului

băncilor care erau mult mai numeroase decât necesarul de activitate de creditare pe
care îl resimțea economia. Criza bancară a infl uențat capacitatea băncilor
comerciale, determinând un raport de echilibru care să se creeze între nivelul
producției realizat în România și oferta de credite și celelalte sisteme care au
existat. În perioada celui de al 2-lea război mondial (1939-1945) și următorii 3 ani
(1945-1948) s-a realizat o comprimare a creditului ca urmare a unei infl ații
galopante, care a determinat diminuarea capacității sistemului bancar în contextul
unei economii subdezvoltate și afectată de consecințele războiului. Putem preciza
că sistemul bancar a avut o participare constant bună la formarea Produsului
Național (indicator calculat în acea perioadă), dar, ulterior, s-a realizat o
consolidare a acestuia.

Pe fondul crizei financiare din 1899-1900, statul a preferat să vândă acţiunile

sale şi în consecinţă, B.N.R avea să devină o instituţie privată, în 1901, păstrând
totuşi privilegiul de emisiune monetară, privilegiu care a fost menţinut până în
1930.

Anul 1907 s-a desfăşurat sub puternica influenţă a două crize deosebite:
criza monetară internaţională pornită din Statele Unite ale Americii şi criza agrară
socială din ţară, datorită răscoalelor ţărăneşti.

În aceeaşi perioadă, numeroase bănci noi cu capital românesc îşi încep

operaţiunile în judeţe şi în capitală. Dacă în anul 1900, existau 27 de bănci, în
1913, numărul băncilor a crescut la 197. Acest fenomen de nefirească proliferare a
condus Banca Mondială, în anul 1912, la concluzia că, în viitor, înmulţirea
băncilor trebuie să se facă "numai după o cerere serioasă din care s-ar constata
necesitatea reală a înfiinţării unei noi bănci". Pe de altă parte, "băncile ar trebui să
acorde credite numai afacerilor serioase şi sănătoase nu pentru a se întrebunta banii
spre a produce dobânzi".

În Transilvania, primele instituţii de credit apar în deceniile patru şi cinci ale

secolului al 19-lea. Acestea funcţionează în Arad, Sibiu, Braşov, ca sucursale ale
unor puternice bănci din Viena şi Budapesta. Sistemul bancar din Transilvania era
subordonat sistemului bancar austro-ungar.

La începutul primului război mondial, datorită poziţiei de neutralitate pe care

România a preferat-o, sectorul bancar a avut parte de o creştere semnificativă
datorită relaţiilor comerciale întreţinute cu statele implicate în conflagraţie.

În luna octombrie 1916, Tezaurul Băncii Naţionale se mută, împreuna cu

guvernul, la Iaşi. Consiliul de Miniştri hotărăşte mutarea provizorie a sediului
Băncii Naţionale la Iaşi şi acordă Consiliului general al B.N.R aprobarea pentru
strămutarea tezaurului în orice altă parte când va crede necesar. Astfel, datorită
războiului, tezaurul Băncii Naţionale a României a ajuns la 21 decembrie 1916la
Moscova şi depus la Kremlin.

În iulie-august 1917, cu autorizaţia guvernului, depozitul de valori şi efecte a

fost predat, pe bază de protocol, aceluiaisi tezaur rus de la Kremlin.

După finalizarea războiului, un rol semnificativ în sprijinirea economiei l-a

avut B.N.R, care câştiga în premieră teren faţă de băncile cu capital străin, în
principal datorită politicilor naţionale de a micşora capitalul străin din sistemul
bancar românesc.

La 3 decembrie 1919, prin asocierea unui număr de 17 mari bănci s-a marcat
un progres important al activităţii bancare, prin eviatarea manipulării numeralului
şi reducerea costurilor serviciilor. Mai mult de jumătate din rulajul total L Casei de
Compensaţiuni era reprezentat de patru mari bănci: Marmorosch, Blank & Co,
Banca de Credit Român, Banca Comercială Româna şi Banca Româneasca.

În perioada 1925-1928, fondurile băneşti marchează o tendinţă de creştere

continuă ce duce implicit la creşterea dobânzilor. Consecinţa este scăderea
solvabilitatiidebitelor băncilor, marcată de creşterea numărului falimentelor.

Intervine Programul, elaborat de guvern, pentru stabilizarea monetară şi

dezvoltarea economică. Urmat în 1929 de adopatrea Legii stabilizării. Se încearcă
şi atragerea capitalului străin privat pentru investiţii în România. Toate eforturile
au fost zadarnice, România se confrunta în perioada 1929-1933 cu o putenica criză
economică ce reprezintă un seism puternic pentru activitatea sistemului bancar
românesc. Efectele au fost resimţite de băncile populare, micile bănci comerciale,
precum şi marile bănci; printre care au falimentat şi Banca Generală a Ţarii
Româneşti, Banca Marmorosch, Blank & Co. Anul 1931 este considerat a fi anul
prăbuşirii băncilor, pe fondul crizei şi a dificultăţilor resimţite de cea mai mare
instituţie bancară din Viena, KREDIT ANSALT.

După aceste momente dificile, legiuitorul naţional a înţeles că este nevoie de

o mai buna organizare a sistemului bancar, astfel ca prin legea de la 8 mai 1934
privind organizarea şi reglementarea comerţului bancar, B.N.R a putut restrutura
sistemul bancar în mod concret prin lichidarea instituţiilor de credit neprofitabile şi
fuzionarea celor afectate puternic de criză pentru a le îmbunătăţi funcţionarea.

Consolidarea sistemului bancar şi însănătoşire activităţii bancare s-a mai

realizat şi prin Legea asanării datoriilor agricole şi urbane din 1934; Legea pentru
organizarea şi reglementarea comerţului de banca din acelaşi an; Legea pentru
înlesnirea şi refacerea creditului din anul 1935.

Perioada post belica

Prin Legea nr. 1056 din 1946, Banca Nationala a României a fost abilitata sa
asigure dirijarea si controlul tuturor bancilor, publice sau private.

Prin decretul Prezidiului Marii Adunari Nationale a R.PR. nr. 197/1948 au

fost dizolvate de plin, întreprinderile bancare si institutiile de credit de orice fel, cu
capital particular sau de stat. Au fost exceptate Banca Nationala a României, Casa
de Economii si Cecuri Postale, Casa de Depuneri si Consemnatiuni, precum si
întreprinderile bancare si institutiile de credit înfiintate printr-o conventie speciala
între Statul român si un stat strain.

Alaturi de Banca Nationala, activitatea bancara era realizata si de bancile

specializate: Banca Româna de Comert Exterior, Banca pentru Agricultura si
Industrie Alimentara si Banca de Investitii, toate subordonate Consiliului de
Ministri.

Incepand cu anul 1946 si in perioada care a urmat pana in 1990, asistam la

un proces de lichidare a sistemului bancar clasic,de transformari structurale si
functionale, prin care se pun bazele unui sistem bancar etatist ce trebuia sa
raspunda comandamentelor de tip socialist , super-centralizata. Nu se poate vorbi
in aceasta perioada de un sistem bancar care sa poata promova o strategie monetara
si de credit in nume propriu,ci de un sistem fara coloana vertebrala.

În perioada dintre 1948 și 1989, sistemul bancar românesc a fost etatizat,

supus controlului Băncii Naționale a României și sintetizat la nivel național într-un
număr redus de bănci (Banca de Investiții, Banca Agricolă, Banca Română de
Comerț Exterior, CEC-ul), toate având însă structură teritorială diferită iar unele
ajungând a fi reprezentate până în cele mai mici localități.
 Astfel, CEC-ul avea o din Produsul Social Total / Venit Național (alt
indicator calculat în perioada economiei centralizate) în locurile și în localitățile
unde se impunea. Exista posibilitatea conturilor individuale la Banca Română de
Comerț Exterior și fi lialele acesteia din întreaga țară, iar economiile în lei la CEC,
cea mai răspândită și cunoscută entitate bancară în această perioadă centralizată. În
economia modernă asigurarea capitalurilor și a celorlalte instrumente fi nanciar-
bancare a devenit o practică necesară. S-a dezvoltat sistemul de gajuri, ipotecă,
bunuri și multe altele care au avut un rol însemnat în stabilirea sistemului
respective multitudine de fi liale, mergând până la ultima unitate din cea mai mică
localitate. În sistemul planifi cat, prin Banca de Investiții se acordau alocările de
stat pentru investiții, prin Banca Agricolă se dispunea distribuirea sumelor

Perioada post decembrista

Dupa Revolutie a fost aprobat noul Statut al Bancii Nationale a României
prin Legea nr. 34/1991. Acesta a fost abrogat prin Legea nr. 101/1998 care a
abrogat actualul Statut al Bancii Nationale a României, în vigoare din iulie 1998

Datorita evolutiei istorice si particularitatilor tranzitiei catre o economie de

piata , sistemul bancar romanesc prezinta unele aspecte si probleme comune cu
situatia sistemelor bancare din alte tari . Luand in considerare modelul structurii
unui sistem bancar a fost creat un sistem bancar pe doua nivele : Banca Nationala a
Romaniei , ca banca centrala si bancile comerciale . Legislatia bancara adoptata
initial in 1991 , a stimulat , intr-o prima faza , aparitia unui sistem bancar novator,
fabvorabil tranzitiei la economia de piata .

In epoca contemporana locul si rolul bancilor in economie sunt strans legate

de calitatea lor de intermediar principal in relatia economii-investitii , relatie
hotaratoare in cresterea economica.

Locul si rolul bancilor in economie , structura lor , sunt determinate si de

creatia monetara , factor specific al functionalitatii bancilor in economie .

Avand in vedere rolul si importanta pe care le au bancile la buna functionare

a unitatilor economice si a economiei in ansamblu , s-a impus ca in perioada de
tranzitie la economia de piata , sa se creeze un sistem modern , capabil sa ofere o
gama larga de produse si servicii bancare de un nivel calitativ superior care sa
satisfaca exigentele tuturor categoriilor de agenti economici ( clienti ) din
economia de piata .

Exista un potential considerabil de crestere si dezvoltare a activitatii

bancare , atat in domeniul clientilor persoane juridice , cat si , pe termen lung in
domeniul clientilor persoane fizice .

In acest context , imediat dupa 1989 , la inceputul perioadei de tranzitie , in

activitatea bancara din Romania s-au produs o serie de schimbari esentiale :

a. Banca Nationala a Romaniei a fost reorganizata si a intra astfel , in

sarcinile sale firesti de Banca Centrala , cu urmatoarele functii : emisiune monetara
, asigurarea stabilitatii monetare , administrarea rezervelor valutare ale tarii ,
urmarirea executarii balantei de plati externe , supravegherea activitatilor bancare .
Pentru acivitatile comerciale ale Bancii Nationale a Romaniei a fost creata Banca
Comerciala Romana S.A. .

Pentru mentinerea circulatiei banesti la nivel corespunzator , Banca

Nationala a Romaniei asigura legatura dintre dimensiunile creditului si volumul
masei monetare in circulatie .

b. Bancile ( Banca Romana de Comert Exterior , Banca Agricola, Banca

de Investitii ) pe baza Hotararii Guvernului au fost transformate in banci
comerciale , cu capital de stat si autohton privat , aprobandu-li-se si noi statute de
organizare si functionare .

c. Au fost infiintate banci cu capital privat autohton si strain precum si

sucursale ale unor banci straine .

Bancile constituite aveau obligatia de a deschide conturi de corespondent la

Banca Nationala si crearea de rezerve minime potrivit reglementarilor date de
Banca Nationala a Romaniei si alte conturi precum si sa se refinanteze de la
aceasta , in conditiile stabilite .

Crearea de banci particulare contribuie , atat la o mai buna acoperire a

nevoilor de capital , cat si la dezvoltarea procesului concurential cu efecte benefice
pentru agentii economici , pentru economia nationala in ansamblu .
 Principalul obiectiv al reformei sistemului bancar romanesc este de a se crea
un sistem bancar modern , corespunzator standardelor internationale , care sa
contribuie direct la dezvoltarea si stabilitatea economiei . Acest obiectiv poate fi
atins prin activitatea concentrata a Bancii Nationale a Romaniei si a bancilor
comerciale .

Sectorul bancar a identificat un numar de obiective pe termen scurt , mediu

si lung , de natura sa intareasca si sa dezvolte infrastructura financiara .

Banca Nationala a Romaniei a stabilit prin regulamentele sale , atat nivelul

minim de lichiditate , cat si modul de calcul al gradului de lichiditate al unei banci
comerciale .

Intr-o economie de piata , sistemul bancar indeplineste functia de atragere si

concentare a economiilor societatii si de canalizare a acestora printr-un proces
obiectiv si impartial de alocare a creditului , catre cele mai eficiente investitii .
Bancile asigura si faciliteaza efectuarea platilor , ofera servicii de gestionare a
riscului si reprezinta principalul canal de transmisie si implementarea politicii
monetare .

Avand in vedere ca in economia de piata indicatorul sintetic care reflecta

eficienta economica a activitatii bancare este PROFITUL , bancile in aceasta
perioada de tranzitie isi organizeaza activitatea astfel incat sa poata atrage un
numar cat mai mare de clienti , care sa le asigure realizarea obiectivului propus .

Pentru alegerea clientilor , bancile trebuie sa tina seama de caracterul

concurential al pietei , care este piata cumparatorului .

Bancile (Banca Romana de Comert Exterior , Banca Agricola ) , pe baza

Hotararii Guvernului , au fost transformate in banci comerciale , cu capital de stat
si autohton privat .

Au fost infiintate banci cu capital privat autohton si strain precum si

sucursalele unor banci straine .
 Incepand din 1990, sistemul bancar a fost supus unui intens proces de
restructurare, in vederea sustinerii tranzitiei la economia de piata. Restructurarea si
dezvoltarea sistemului bancar romanesc este un proces amplu si complex
desfasurat, in principal, pe doua laturi: cea institutionala si cea functionala.

Astfel, restructurarea institutionala a sistemului bancar a cuprins, pe de-o

parte, reorgaizarea Bancii Nationale si transformarea acesteia intr-o adevarata
banca centrala, iar pe de alta part, dezvoltarea unei retele de banci comerciale.
Acest lucru s-a realizat atat prin modernizarea si dezvoltarea bancilor existente, cat
s prin infiintarea de banci noi cu capital de stat, privat sau mixt, dar si cu
participare de capital strain.

Potrivit Legii 33/1991, activitatea bancara in Romania este organizata si se

desfasoara prin:

 Banca Nationala a Romaniei (cu rol de banca centrala);

 Societati bancare (constituite ca societati comerciale).

Prin noua legislatie bancara, Banca Nationala a Romaniei a fost degrevata de

toate activitatile specifice bancilor comerciale, acestea fiind preluate de o banca
nou infiintata- Banca Comerciala Romana. Functiile Bancii Nationale, in prezent,
constau in controlul emisiunii monetare si al creditului, supravegherea activitatii
bancare, politica valutara si administrarea rezervelor monetare internationale.

Conform legislatiei, celelalte banci sunt constituite ca societati comerciale a

caror activitate are ca obiective principale atragerea de fonduri de la public si
agentii economici, acordarea de credite si efectuarea unei game largi de servicii
bancare.

Deoarece un sistem bancar eficient necesita descentralizare si competitie,

Banca Nationala a cautat sa stimuleze formarea unui sistem de banci comerciale,
de tip universal, care au primit dreptul sa efectueze toata gama de operatiuni
bancare si sa opereze pe teritoriul tarii, in conditiile respectarii cadrului de
supraveghere bancara, impus de banca centrala.
 Specializarea traditionala (sectorizarea) pe criterii politice si economice si-a
pierdut, in actualele conditii, baza legala. Bancile nu mai sunt constranse, in
prezent, prin lege, sa deruleze doar anumite tipuri de operatiuni, din vasta gama de
operatiuni bancare. Aceasta nu inseamna, insa, ca bancile nu pot opta pentru
anumite operatiuni, specializandu-se la anumite domenii. In acest caz, alegerea este
a bancii, care, pe baza statutului propriu de functionare, isi stabileste tipurile de
operatiuni ce le va derula in functie de evolutia pietei financiar-bacare si de
strategia adoptata.

Desi legislatia a deschis portile competitiei pentru sistemul financiar si a pus

bazele unui sistem bancar orientat spre cerintele pietei, pozitia detinuta de bancile
cu traditie continua sa fie dominanta.

Bancile „vechi”, desi au fost nevoite sa-si restructureze si modernizeze

activitatea, pentru a corespunde noilor cerinte, au avantajul existentei unor retele
de subunitati, distribuite pe teritoriul tarii, bucurandu-se, in acelasi timp, de
pozitiile cucerite pe importante segmente de piata.

Dezvoltarea operatiunilor, a serviciilor si instrumentelor specifice va

permite, in timp, diversificarea activitatii bancare. Aceasta va duce la accentuarea
concurentei, vechea sectorizare fiind inlocuita de o reala specializare bancara, care
va depinde natura si marimea operatiunilor derulate, de categoria de clienti carora
fiecare banca li se adreseaza si, nu in ultimul rand, de calitatea serviciilor oferite
clientilor.

Ca urmare a cadrului juridic creat, intr-un timp scurt, alaturi de bancile

existente au aparut banci noi. Indiferent de originea fondurilor, bancile desfasoara
aceeasi gama de servicii, atat pentru agentii economici de stat, cat si pentru cei
privati. Se poate obsrva ca bancile cu capital privat sprijina, cu prioritate procesul
privatizarii. Bancile de stat au inca tendinta sa-siconcentreze atentia asupra
domeniilor in care au detinut monopolul operatiunilor bancare.

Bancile noi au posbilitatea derularii, inca de la inceput, a unei activitati

bancare moderne, informatizate si a atragerii celor mai profitabile companii nou
infiintate, in calitate de clienti. Nu in ultimul rand au avut sansa de a decide, pe
baza cadrului legal creat, al conditiilor concrete existente in economie si al
studiilor de marketing efectuate.
Bibliografie
 Rusu Alexandra, Drept Bancar, ed 3, CH BECK 2015
 C. Basno, N. Dardac,Operatiuni bancare-instrumente si tehnici de plata, Editura
didactica si Pedagogica, R.A.Bucuresti,2006.

 C. Basno, N. Dardac, Produse, costuri si performante bancare, Editura Economica,

Bucuresti, 2000.

 C. Basno, N. Dardac, C. Floricel, Moneda, credit, banci,Editura Didactica si

Pedagogica, R.A.Bucuresti, 2005.

 V. Cocris, D. Chirlesan, Managementul bancar si analiza de risc in activitatea de

creditare, Editura Unicersitatea „Al.I.Cuza”, Iasi, 2007.

 Ion Turcu, Drept bancar, p.31,