Sunteți pe pagina 1din 8

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” – SIBIU

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUŢIU”


SPECIALIZAREA: DRPET
CENTRUL TUTORIAL MIERCUREA CIUC

DREPT INSTITUȚIONAL BANCAR

Titlul referatului

BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI

Profesor de disciplină:
Conf. univ dr. Cristina Oneț
Student:
Chiciu Adrian-Cătălin
Anul IV Drept ID

Anul universitar 2019-2020


Semestrul I
2

BANCA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI

Dacă începuturile României moderne se situează în prima jumătate a veacului al


XIX-lea, Banca Naţională a putut fi creată doar la 1880. Întemeietorii ei - personalităţi
hotărâte aparţinând mişcării liberale – erau purtătorii plini de energie ai unui patriotism
pragmatic şi european.1
Crearea unei bănci naţionale a fost ridicată, încă din 1861 de către Ion C.
Brătianu, care, în discursul rostit în Cameră pe 10 ianuarie, a afirmat că „atât timp cât nu
vom avea o bancă naţională, nu vor dispare crizele financiare din ţară”. Acest discurs
nu a rămas fără ecou, iar în februarie 1861, Manolachi Costachi Epureanu, preşedinte al
Consiliului de Miniştri şi ministru de finanţe, a publicat, în Monitorul Oficial, un proiect
de lege pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţie, cu un capital de 12 milioane lei
vechi, din care 3 milioane să fie subscrişi de stat, iar restul de 9 milioane de către
particulari. Proiectul nu a fost votat, pentru că, între timp, Guvernul Manolachi Costachi
a demisionat. În perioada următoare au mai apărut tot felul de proiecte şi încercări, mai
ales din cercuri străine, în vederea organizării unei bănci de scont şi circulaţie. 2 Pentru
crearea unei bănci de emisiune, se desprindeau două concepţii: „Unii credeau că trebuie
să se aştepte ca şi comerţul şi industria ţării să ia o dezvoltare mai mare, pentru ca să se
justifice necesitatea înfiinţării unei bănci de emisiune, pe când alţii susţineau că, numai
când vom avea o bancă naţională, care să mijlocească şi să ajute prin credite ramurile
de activitate economică, vom avea să înregistrăm progrese mari, după cum s-a şi
întâmplat.” Alte proiecte pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi emisiune aparţin lui E.
Bousquet Deschamps (1871), Ferdinard Leithner (1873), grupurilor de bancheri Hertz,
Reims şi Daru, respectiv Mallet, Haber şi Stern, ministrului de finanţe P. Mavrogheni
(1874), dar acestea nu au fost votate. Înfiinţarea unei bănci de emisiune era o mare
necesitate determinată de interesele generale ale statului sub aspect financiar şi valutar, a
greutăţilor politice din anii 1876-1877, când a fost obligată a suporta sarcini financiare
grele pentru purtarea unui război şi când creditul statului era îndoielnic şi suporta
presiunea condiţiilor cămătăreşti insuportabile.3
La 27 februarie 1880, guvernul I.C. Brătianu depune în cameră proiectul pentru
înfiinţarea unei bănci naţionale. În expunerea de motive, se spunea că „atât principiile
constitutive, cât şi mecanismele funcţionării ei, au fost luate de noi din legea constitutivă
a Băncii din Belgia, care într-un timp scurt de 30 de ani (1850-1880) a dat acelei mici,
dar fericite ţări, cele mai frumoase rezultate.” În Parlament, după ample discuţii, s-a votat
crearea Băncii Naţionale, cu capital privat autohton, la care a participat şi statul. Decretul
domnesc de înfiinţare este datat 11/23 aprilie 1880, fiind publicat în Monitorul oficial în
17/29 aprilie 1880. 4 Acest moment a fost caracterizat de Ştefan Zeletin drept „cel mai de
seamă eveniment în dezvoltarea burgheziei române moderne, metropola capitalismului

1
Isărescu 1995, 60.
2
Pintea – Ruscanu 1995, 58.
3
Pintea – Ruscanu 1995, 59-60.
4
Isărescu 1995, 61.
3

nostru bancar”. Legea din 17 aprilie 1880 stabilea normele de organizare şi funcţionare
ale Băncii Naţionale a României 5 – institutul de emisiune al ţării şi unul din
instrumentele cele mai importante care au contribuit la formarea de capitaluri necesare
dezvoltării economice în perioada ce a urmat.
B.N.R. a fost creată ca instituţie mixtă – de stat şi particulară. Era o societate pe
acţiuni cu capital de 30 milioane, din care o treime aparţinea statului, iar restul
participanţilor, urmând a fi supus subscripţiei publice. Din capital, 12 milioane trebuiau
depuse la înfiinţarea băncii, iar restul treptat pe măsura necesităţilor. B.N.R. primea
privilegiul emisiunii monetare pe timp de 20 ani, care mai târziu a fost prelungit.
Capitalul de 12 milioane era împărţit în 24000 de acţiuni a câte 500 de lei fiecare.
Operaţiunile pe care le putea face banca, conform legii de organizare, erau următoarele:
să cumpere efecte de comerţ (poliţe, bilete la ordin etc.) cu scadenţe până la 100 de zile şi
prevăzute cu trei semnături; să cumpere bonuri de tezaur (până la 20% din capitalul
vărsat); să efectueze comerţ cu aur şi argint; să primească în depozit sume de aur şi argint
sau avansuri în cont curent sau cu termene scurte pe bază de efecte publice sau titluri
garantate de stat etc.; să facă serviciul de casierie al statului, fără nici o indemnizaţie, în
condiţiile stabilite printr-o lege specială. 6
În ce priveşte organele de conducere ale Băncii Naţionale, s-au adoptat forme
complexe. Consiliul de administraţie era format din toţi directorii prezidaţi de guvernator,
având sarcina administrării generale a Băncii. Primul consiliu de administraţie l-a avut pe
Ion Câmpineanu ca guvernator, acesta fiind ajutat de directorii Th. Ştefănescu, Em.
Constantinescu, Th. Mehedinţeanu, D. Bilcescu, I. Procopie Dumitrescu, Anton Carp.
Guvernatorul era numit de guvern pe termen de 5 ani, cu condiţia să fie român şi să
posede 40 de acţiuni ale Băncii Naţionale. Având largi puteri privind conducerea şi
administraţia Băncii, acesta urmărea în calitate de organ executiv realizarea deciziilor
luate de consiliul de administraţie, consiliul general şi adunarea generală a acţionarilor. 7
Guvernatorii şi preşedinţii B.N.R. din 1880 până în 1990 au fost: I. Câmpineanu, Anton
Carp, Theodor Rosetti, Mihail Şuţu, Theodor Ştefănescu, I.G. Bibicescu, M. Oronulu, D.
Burilianu, C-tin Angelescu, M. Manoilescu, Gr. Dimitrescu, Mitiţă Constantinescu, Al.
Ottulescu, Ion Lapedatu, C.A. Tătăranu, T. Moşoiu, A. Vijoli, A. Moisescu, P.
Bălăceanu, M. Lupu, Coloman Maireanu, V. Malinschi, V. Răuţă, F. Dumitrescu, D.
Urdea, M. Isărescu. 8 Directorii erau în număr de şase şi conduceau diferite sectoare ale
Băncii, fiind aleşi pe timp de un an. Cenzorii erau în număr de şapte, aleşi pe trei sau
patru ani, având dreptul să controleze toate operaţiunile, constituind împreună consiliul
de cenzori. Consiliul general era constituit din consiliile de administraţie şi al cenzorilor,
sub preşedinţia guvernatorului, având sarcina de a se ocupa cu probleme generale de
emisiuni, de fixarea diferitelor condiţii în operaţiuni, votarea bugetului de cheltuieli şi
numirea membrilor din Comitetul de scont. Guvernul era reprezentat direct în Bancă de
către comisarul guvernului, acesta nefiind organ al Băncii dar având dreptul să cunoască
operaţiunile Băncii, să participe cu vot consultativ la adunări, consilii sau comitete şi să
se opună la executarea oricărei hotărâri. Adunarea generală era alcătuită din acţionarii ce
posedau cel puţin 4 acţiuni, care dădeau dreptul la un vot, maximul de voturi fiind de 10,
pe care nici chiar statul nu-l putea depăşi. Deciziile Adunării generale erau valabile doar
5
Pintea – Ruscanu 1995, 60-61.
6
Constantinescu 1997, 328-329; Pintea – Ruscanu 1995, 61.
7
Pintea – Ruscanu 1995, 62.
8
Isărescu 1995, 62.
4

dacă participau cel puţin 100 de acţionari. Adunările generale ordinare se ţineau o dată pe
an în februarie, iar cele extraordinare puteau fi convocate la cererea consiliului de cenzori
sau a minimum 20 de acţionari. 9
B.N.R. a constituit centrul sistemului bancar ce începea să se închege în România.
Încă din primul an de funcţionare, această bancă şi-a creat agenţii la Brăila, Galaţi,
Craiova, Piteşti, Bacău, Constanţa, Buzău, Ploieşti, Turnu – Severin, Târgu-Jiu, Caracal,
Dorohoi. Totodată, B.N.R. a dat un puternic impuls înfiinţării de bănci comerciale şi unor
bănci speciale, cele mai importante fiind Banca Agricolă, Banca Generală Română,
Banca Comerţului din Craiova, Banca de Scont, Banca Marmorosch, Blank & co., Banca
Comercială, Banca Românească, Banca Franco-Română 10.
B.N.R. a avut un rol considerabil în procesul de formare a capitalurilor băneşti
într-o perioadă în care capitalismul românesc se afla abia la începuturile primei sale faze.
Deşi capitalul ei nu era decât de 12 milioane, datorită, înainte de toate, mecanismului
emisiunii monetare care-i permitea creditarea pe scară largă a pieţei şi statului, ea a
desfăşurat o activitate de dimensiuni nemaiîntâlnite până atunci în România. Cantitatea
de bilete în circulaţie a crescut odată cu sporirea operaţiilor de credit ale băncii, atingând
în 1898 suma de 162 344 620, scontul şi lombardul fiind atunci la punctul maxim. 11
Crearea B.N.R. a dat un impuls dezvoltării burgheziei, în special păturii sale superioare,
deoarece a pus bazele întregului sistem bancar, pe care cercurile financiare liberale l-au
folosit pentru a câştiga o poziţie dominantă în economia naţională. O dată cu dezvoltarea
sistemului bancar, a industriei şi a comerţului, un număr din ce în ce mai mare de
funcţionari şi membri ai profesiunilor libere au intrat în rândurile clasei de mijloc.12
De la înfiinţare şi până la primul război mondial, activitatea B.N.R. a fost
împărţită de către V. Slăvescu în mai multe etape. Prima etapă este de la înfiinţare şi până
la schimbarea etalonului nostru monetar (1880-1890). A doua etapă este de la
introducerea etalonului aur şi până la retragerea statului, în ceea ce priveşte capitalul
social al băncii (1891-1901). A treia etapă este de la transformarea Băncii Naţionale în
bancă de emisiune particulară şi până la declararea primului război mondial (1901-1914).
În perioada 1880-1890 principala operaţiune în activitatea B.N.R a fost emisiunea
de bilete, iar aceasta a înregistrat unele variaţiuni din punct de vedere al acoperirii
metalice legale. La baza biletelor emise se găsea aur, foarte mult argint şi o altă monedă
hârtie – biletele ipotecare – emise de stat în iunie 1877 cu scopul acoperirii cheltuielilor
de război, cu valori certe şi reale – bunurile domeniilor. În operaţiunile de cumpărări şi
vânzări de devize, deşi s-a urmărit stabilitatea cursului de schimb al leului, în primii zece
ani de activitate ai Băncii, cursul leului s-a depărtat de paritate, mai ales în perioadele de
criză. Creditul de scont, a doua operaţiune de bază a B.N.R., s-a concretizat prin
promovarea acestuia cu precădere în sectorul agricol. După 1885 operaţiunile de scont s-
au dezvoltat normal, pentru ca în perioada următoare să ia o amploare deosebită.
În 1890 s-a dat legea care a autorizat B.N.R. să transforme stocul de argint în aur,
ca urmare a trecerii la monometalismul aur, şi a modificat legea monetară din 1867.
Unitatea monetară a României a devenit leul-aur. Aceeaşi lege a adus schimbări în
organizarea B.N.R. Prin activitatea pozitivă desfăşurată în diferite ramuri de producţie şi
comerţ, B.N.R. a înregistrat însemnate beneficii, din care s-a constituit fondul de rezervă
9
Pintea – Ruscanu 1995, 62-63.
10
Constantinescu 1997, 329-330.
11
Constantinescu 1997, 328-329.
12
*** 2003, 325.
5

şi din care au beneficiat atât acţionarii, cât şi statul. Urmărind în permanenţă mersul
pieţii, adoptându-se, cu elasticitate, la cerinţele acesteia, asigurând respectarea liniei
generale de dezvoltare a economiei ţării, îngrijindu-se de garantarea şi existenţa
disponibilităţilor de fonduri în lei şi în monedă străină, B.N.R. a contribuit la depăşirea cu
succes a perioadelor de crize ciclice, cu care s-a confruntat în această perioadă economia
ţării. 13
Ca urmare a crizei din 1899-1900, perioada 1901-1914 a avut un început foarte
greu, care a dus la slăbirea statului şi a economiei. La 1 ianuarie 1901, statul s-a retras din
calitatea de acţionar la B.N.R., în schimbul treimii din capital şi a părţii aferente din
rezervele băncii, primind 14,8 milioane lei. În urma insistenţelor băncii, vânzarea
acţiunilor statului s-a făcut către vechii acţionari ai B.N.R. Astfel B.N.R. a devenit o
bancă integral particulară14. Pentru că, chiar şi după privatizarea B.N.R., finanţele publice
rămâneau în continuare nesatisfăcătoare, la 11 mai 1901 statul a fost creditat de B.N.R.
cu 15 milioane lei, fără dobândă. Banca a luptat pentru introducerea etalonului aur, dar şi
împotriva fixării rezervei metalice de aur la 40% din valoarea biletelor emise. În
domeniul portofoliului de scont s-au înregistrat variaţiuni în plus sau în minus, dar în anul
1914 acesta a atins cifra cea mai mare din toată existenţa sa, demonstrând sprijinul dat
pieţei de această importantă instituţie financiară a ţării. 15
Activitatea bancară în perioada Primului Război Mondial (1914-1918) s-a integrat
în momentul de maximă încordare politică, economică şi socială a poporului român,
însoţită de suferinţe, sacrificii de vieţi omeneşti şi distrugeri de valori materiale. Începând
cu 1914, sub imperiul economiei de război, B.N.R. şi-a îndreptat aproape întreaga
activitate spre satisfacerea nevoilor băneşti ale statului. În urma convenţiilor din 11
septembrie şi 20 decembrie 1914 s-au acordat statului două împrumuturi de câte 100
milioane fiecare, iar în 1915 s-au mai acordat două, tot de 100 mil. lei fiecare. După
intrarea în război, B.N.R. a acordat noi împrumuturi statului, unul de 300 mil. în 1916 şi
două de 300 mil. în 1917. În condiţiile grele ale războiului, întreaga activitate a Băncii
Naţionale s-a mutat la Iaşi, iar, în baza garanţiilor şi înţelegerilor dintre guvernul
României şi Rusiei imperiale, tezaurul Băncii Naţionale, în valoare totală de
321.580.456,84 lei a fost transportat la Moscova şi încredinţat, spre păstrare, guvernului
rus. La 3 august 1917, B.N.R, a depus la Moscova şi valorile şi efectele primite spre
păstrare, în valoare de 1.594.836.721,09 lei. La sfârşitul anului 1918, emisiunea Băncii
nu mai avea la bază operaţiuni economice decât în proporţie de 4,5%, grosul fiind
avansuri acordate statului, iar în bilanţul pe 1918, datoria statului, contractată în timpul
războiului, figura cu 1.596,1 milioane lei. 16
În perioada 1918-1929, după constituirea statului naţional unitar român, refacerea
economiei era una din problemele cardinale ale naţiunii. Şi după primul război mondial,
B.N.R. a fost prezentă în efortul general de refacere şi însănătoşire e economiei, prin
activitatea de creditare şi de menţinere a stabilităţii monetare. 17 După 1918, B.N.R. preia
filialele băncilor de stat ale fostelor imperii stăpânitoare, din Transilvania, Banat,
Bucovina şi Basarabia, extinzându-şi autoritatea şi activitatea prin reţeaua de sucursale şi
agenţii pe întregul teritoriu al ţării. Ca şi înainte de anul 1918, B.N.R. asigură emisiunea
13
Pintea – Ruscanu 1995, 64-66.
14
Constantinescu 1997, 328-329.
15
Pintea – Ruscanu 1995, 67-68.
16
Pintea – Ruscanu 1995, 102-103.
17
Pintea – Ruscanu 1995, 121.
6

şi circulaţia monetară naţională şi îşi sporeşte considerabil, în condiţiile reducerii


exportului de capital străin în România, finanţarea economiei naţionale. Creditele
acordate pieţei sporesc de la 8,8 miliarde lei în 1924 la 11,6 miliarde lei în anul 1929.
Circulaţia monetară, ca sursă a creditelor acordate, se amplifică în urma inflaţiei. 18
Marea depresiune economică mondială din anii 1929-1934 s-a reflectat în
domeniului creditului românesc în puternica criză bancară. Atunci s-au retras din bănci
majoritatea depunerilor, acestea scăzând de la 32 la 10 miliarde lei, concomitent cu
reducerea drastică a creditelor acordate economiei, de la 30 la 14 miliarde lei. Au crescut
dobânzile, cauza fiind tendinţa de tezaurizare a banilor. Suprimarea a jumătate din
volumul creditelor bancare a diminuat resursele financiare ale activităţii din industrie,
comerţ etc., adâncind în aceste sectoare, criza economică. S-au produs sute de falimente,
dispărând circa ¼ din numărul băncilor, iar băncile rămase reducându-şi cu ⅓ capacitatea
de lucru. Criza bancară din 1929-1934 a constituit cea mai grea lovitură din istoria
creditului românesc, slăbind întregul sistem bancar. Statul şi B.N.R. au făcut eforturi de
zeci de miliarde pentru salvarea sistemului de credit, ceea ce a contribuit la restabilirea
lui parţială până în anul 1938.19 În anii crizei economice, Institutul de emisiune
inaugurează o nouă funcţie, de dirijare şi control al economiei, împreună cu statul.
Aceasta s-a manifestat pe căi şi în direcţii variate prin reglementarea dobânzilor, a
comerţului cu devize şi a comerţului exterior, prin înfiinţarea, în 1934, a Consiliului
Superior Bancar (care decidea asupra creării şi desfiinţării băncilor, mişcării capitalului
lor etc.). Alături de stat, B.N.R. participă, după anul 1929, cu capitaluri importante la
fondarea unor mari instituţii bancare, stabilind şi controlul asupra lor. Instituirea
reglementărilor de către B.N.R. şi stat în domeniile schimbului şi comerţului era motivată
de criza bancară, de haosul şi dezorganizarea produse de criză şi de necesitatea redresării
creditului. Prin Consiliul Superior Bancar, B.N.R. urmărea să degajeze reţeaua bancară
de băncile slabe, desfiinţându-le sau comasându-le, să pună în ordine operaţiunile
bancare, introducând o serie de restricţii, să elimine afacerile speculative şi să
însănătoşească şi să consolideze sistemul bancar. Deşi, la 1938, aceste acţiuni nu se
încheiaseră, redresarea sistemului bancar era pe calea bună. 20
În perioada interbelică, Banca Naţională, denumită şi citadela financiară a
liberalilor, aflată sub conducerea şi influenţa capitalului mare autohton, reprezentat
politic prin Partidul Naţional Liberal, a sprijinit marea finanţă românească în vederea
consolidării poziţiilor sale, în raport cu capitalul străin. În acest scop ea creează –
împreună cu statul – o serie de institute mari de credit, ieftineşte dobânda oficială de la
6% în perioada 1922-1928, la 4,5% şi apoi la 3,5% în perioada 1934-1938, asigurând o
finanţare ieftină întreprinderilor agreate, cu capital românesc. Ea susţine direct procesul
de industrializare, oferind ramurilor industriale cea mai mare parte a creditelor sale, prin
mandatara sa – Societatea Naţională de Credit Industrial. Proporţia creditelor acordate de
către B.N.R. pe ramuri a evoluat astfel încât industria a fost favorizată. În 1929, B.N.R. a
acordat 22% din creditele sale pentru ramura industrială, 28% pentru comerţ, 33,8%
pentru agricultură, 1,20% pentru meseriaşi şi 15% pentru alte categorii. În 1938, se
acordau industriei 56% din credite, comerţului 36%, agriculturii 5%, meseriaşilor 0,2% şi
altor categorii 2,80. Creditele se reduc sensibil în anii crizei, pentru ca, ulterior, până în

18
Axenciuc 1997, 314; Madgearu 1995, 223-225.
19
Axenciuc 1997, 320-321.
20
Axenciuc 1997, 314.
7

1939, să sporească la 27,8 miliarde lei, dovadă a contribuţiei masive a B.N.R. la


necesităţile de fonduri ale economiei. 21
În preajma intrării României în cel de-al doilea război mondial, după 1938,
băncile au fost folosite ca instrumente de acumulare a fondurilor pentru înarmare şi
aservite intereselor hitlerismului invadator. Băncile comerciale au pus la dispoziţia
Ministerului Finanţelor un împrumut de 1,5 miliarde lei, iar la B.N.R. puteau fi
lombardate bonurile de tezaur, pentru 80% din valoarea lor nominală, contravaloarea
acestor bonuri urmând să fie încasată de Fondul Apărării Naţionale. Devizele, provenite
din exporturile de cereale şi derivatele lor, urmau să fie cedate în proporţie de 70%
B.N.R. În timpul războiului, spre deosebire de primul război mondial, când B.N.R. a
acordat avansuri direct statului, finanţarea apărării naţionale s-a făcut prin reescontarea
portofoliului industriilor de armament şi acordarea de avansuri pe bonuri de tezaur
furnizorilor statului. Scopul a fost antrenarea la finanţarea cheltuielilor de apărare şi a
celorlalte institute de credit şi a furnizorilor. B.N.R. a intervenit în această perioadă grea
pentru menţinerea cursului leului şi a continuat politica de întărire a sistemului bancar,
veghind la lichidarea băncilor neviabile. Cum din 1938 economia României a fost tot mai
mult subordonată de Germania hitleristă, în cursul războiului, B.N.R. a trebuit să facă faţă
unor presiuni tot mai puternice din partea Germaniei, de a subordona funcţiile principale
ale Băncii intereselor financiare naziste, iar meritul ei este că s-a preocupat să desfăşoare
o activitate bancară sănătoasă.
Evenimentele de după 23 august 1944 au transformat treptat statul într-un
instrument al unui singur partid, iar băncile şi-au pierdut independenţa operaţiunilor,
reducându-se la un număr minim. După 23 august 1944, B.N.R. a avut o importanţă
deosebită în activitatea economico-financiară a ţării şi a mişcării de capital dintre B.N.R ,
băncile comerciale şi beneficiarii de credit şi s-a văzut nevoită utilizeze resursele proprii
– emisiunea, disponibilităţile băneşti ale populaţiei, ale bugetului de stat – pentru
creditarea unor acţiuni impuse de situaţie (înzestrarea armatei, acţiunile de colaborare cu
armata sovietică, îndeplinirea obligaţiilor rezultate din convenţia de armistiţiu, refacerea
distrugerilor provocate de război, alte acţiuni legate de viaţa economico-socială a ţării).
Pe baza legii nr. 1056 din 23 decembrie 1946, B.N.R. a fost etatizată la 1 ianuarie
1947, constituindu-se în societate anonimă pe acţiuni, cu dreptul exclusiv de a asigura
circulaţia monetară şi menţinerea stabilităţii monedei, precum şi organizarea şi controlul
creditului. Legea a stabilit pentru B.N.R. un capital de 600 milioane lei, iar proprietatea
acţiunilor ei a trecut, liberă de orice sarcini, în patrimoniul statului. Legea pentru etatizare
a B.N.R. prevedea că aceasta, ca mandatară a statului român, asigură, conform
îndrumărilor consiliului superior economic, dirijarea şi controlul creditului. Acţiunea sa
se exercită asupra tuturor întreprinderilor de bancă şi instituţiilor de credit, publice şi
particulare. În condiţiile în care după război B.N.R. devenise aproape singura sursă de
creditare a economiei şi inflaţia era catastrofală (faţă de 1938 preţurile crescuseră de 8365
ori), la 15 august 1947 s-a realizat reforma monetară, retrăgându-se din circulaţie biletele
de bancă emise de B.N.R., bonurile de tezaur, bonurile de casă, certificatele de plată,
bonurile de înzestrare a armatei etc. şi punându-se în circulaţie alte bilete de bancă,
raportul de preschimbare fiind de 20.000 lei vechi pentru un leu stabilizat. Reforma
monetară din 1947 a lovit în puterea bănească a capitalului privat şi a avut şi menirea de a

21
Axenciuc 1997, 315.
8

crea condiţiile necesare pentru trecerea de la sistemul bănesc capitalist la sistemul bănesc
socialist. 22
În universul băncilor centrale, Banca Naţională a României poate fi amplasată la
categoria celor de vârstă mijlocie. În universul nostru instituţional, cred însă că trebuie să
o situăm în zona de vulnerabilitate: o bătrână doamnă a societăţii româneşti. Un semn
clar al importanţei acestei instituţii între fundamentele statului român este şi alternanţa
între momentele ei de strălucire şi cele de tragism – o dovadă în plus că Banca Naţională
a României nu e o formă fără fond, ci a împărtăşit, împărtăşeşte şi va împărtăşi în
imanenţă destinul naţional. 23

Bibliografie:

Pintea – Ruscanu 1995 = Al. Pintea, Gh. Ruscanu, Băncile în economia românească.
1777-1995, Bucureşti, 1995.

Axenciuc 1997 = Victor Axenciuc, Introducere în istoria economică a României. Epoca


modernă, Bucureşti, 1997.

Constantinescu 1997 = N.N. Constantinescu (coord.), Istoria economică a României. De


la începuturi până la cel de-al doilea război mondial, Bucureşti, 1997.

Madgearu 1995 = Virgil N. Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul


mondial, Bucureşti, 1995.

Isărescu 1995 = Mugur Isărescu, Banca Naţională a României, focar de cultură


economică şi administrativă, în Magazin Istoric, 1995, XXIX, nr. 7, p. 60-62.

*** 2003 = M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Ş. Papacostea, P. Teodor, Istoria


României, Editura Corint, Bucureşti, 2003.

22
Pintea - Ruscanu 1995, 216-241.
23
Isărescu 1995, 62.