INTRODUCERE

Într-o economie de piaţă sistemul bancar îndeplineşte funcţia de atragere şi

concentrare a economiilor societăţii şi de canalizare a acestora printr-un proces obiectiv şi
imparţial de alocare a creditului către acele eficiente investiţii.
În îndeplinirea acestei funcţii, băncile, ca verigi de baza a sistemului urmăresc modul
în care debitorii utilizează resursele împrumutate.
Băncile asigură şi facilitează efectuarea plăţilor oferă servicii de gestionarea riscului şi
reprezintă principalul canal de transmisie în implementarea politicii monetare.
Prin activitatea de colectare de resurse financiare concomitent cu plasarea lor pe piaţa,
prin intermediul creditelor, a operaţiunilor de scont şi a altor operaţiuni pe piaţa financiară
băncile îndeplinesc rolul de intermediar între deţinătorii de capitaluri şi utilizatorii acestora.
În exercitarea acestei diversităţi de operaţii, băncile acţionează în numele lor, pe contul
lor propriu, depunătorii şi împrumutătorii neavând nici o legătură de drept între ei. Astfel,
colectând depozitele, băncile au responsabilitatea gestionării eficiente a acestora cu maxim de
randament în beneficiul propriu al depunătorilor.
Sistemul bancar transformând resursele pe care mediul economic Ie pune la dispoziţie,
se constituie subsistem al macrosistemului economico-social. Sistemul bancar se află într-o
continua interacţiune cu mediul economic din care preia intrări sub diferite forme pe care Ie
prelucrează în vederea obţinerii ieşirilor (produse şi servicii bancare, informaţii financiar-
bancare).
Altfel spus sistemul bancar este un sistem deschis şi ceea ce este specific unui astfel de
sistem este faptul că îşi reglează activitatea prin conexiune inversă capabilă de autoreglare.

1
CAPITOLUL 1. PREZENTAREA SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC

1.1 Evolutia sistemului bancar românesc în perioada modernã

La mijlocul secolului al ΧІΧ-lea,Tările Române constituiau teritoriul uneia dintre cele
mai pestriţe circulaţii monetare, fiind lipsite de monedă proprie din cauza dominaţiei străine.
În Moldova şi Muntenia circulau peste optzeci de feluri de monede metalice de cea mai
variată provenienţă, uzate şi având cursuri diferite; aceste cursuri se exprimau în lei. Dar leul
nu era o moneda reală, ci doar una de socoteală, de cont. Originea ei se află în „Löwen
thaler”, talerul-leu, moneda reală a Ţărilor de Jos, care aveau pe una din feţe realizat un leu şi
era utilizată de la sfârşitul secolului al ΧVІ-lea, iar de atunci, îndeosebi prin Turcia a început
să se răspândească şi în ţările noastre. În a doua jumătate a secolului ΧVІІІ-lea a început să se
rărească şi până la urmă a dispărut complet din circulaţie. 1
Necesitatea unei bănci de emsiune a fost arătată după adoptarea Regulamentelor
Organice, apoi în timpul Revoluţiei de la 1848 ( între care şi de M. Kogălniceanu şi Ion Ghica
); mai mult, proclamaţia revoluţiei decretase chiar o bancă naţională, cu fonduri naţionale,
fără efecte practice însă. Asemănătoare era şi situaţia Moldovei. Nicolae Bălcescu a elaborat
proiectul unei „Bănci ipotecare şi de scont” care să servească şi în calitate de trezorier al
statului. În 1852, un proiect de „Bancă a Moldovei” era redactat de Nicolae Suţu, iar în 1856,
a fost creată „Banca Naţională a Moldovei” cu capital străin (german, englez, francez ) şi într-
o mică măsură românesc. Emisă în lei, aceasta a pus în circulaţie primele bilete de bancă
româneşti. În 1858, însă, ea a dat faliment. În 1859, I.C.Brătianu a avansat ideea unui „cantor
de scont”, iar în 1861 a unei Bănci Naţionale, dar nu s-a ajuns la fapte.
În anul 1864, se înfiinţează prima instituţie de credit românească, respectiv Casa de
Depuneri şi Consemnaţiuni, a cărei activitate s-a orientat, în special, către atragerea de resurse
temporar disponibile de la populaţie şi plasarea acestora în titluri de stat.2
În 1856, A.I.Cuza a acordat unei bănci engleze, denumită „Bank of Romania”,
privilegiul emisiunii, dar acesta i-a fost retras după îndepărtarea domnului.
După cucerirea independenţei, totuşi, datorită luptei lui I.C.Bratianu şi Eugen Corada,
a fost creată, în 1880, Banca Naţională a României, ca bancă mixtă, în care statul colabora cu
particularii. BNR, precum şi normele de organizare şi funcţionare ale acesteia s-au constituit
în baza Legii din 17 aprilie 1880.

1
Basno C., Dardac N., Floricel C., Moneda, credit, bănci, Editura Didactica si Pedagogica, Bucureşti, 1994
2
Basno, Cezar ; Dardac, Nicolae. Monedă, credit, bănci. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1999
2
 Transilvania, aflată sub dominaţie habsburgică, constituia un teritoriu al circulaţiei
monetare imperiale. În ceea ce priveşte creditul, sub formă de case de economie, instituţiile
bancare au apărut cu puţin înainte de 1848, la Arad, Sibiu, Timişoara, Oradea şi Satu Mare. O
reţea bancară propriu-zisă a început să se formeze însa abia după 1860. În acest proces, un rol
important l-au avut filialele băncilor austriece. Crearea, în 1854, de către Banca Naţională a
Austriei a unei filiale la Braşov şi în 1855 a alteia la Timişoara, avea ca scop finanţarea
întreprinderilor austriece; iar Banca Agrară de Credit din Budapesta, înfiinţată în 1862, de
regulă, acorda credite moşierilor.
Printre cele mai importante bănci românesti erau: „Banca unită pentru industrie şi
ipotecă” întemeiată în 1862, la Sighişoara; „Societatea de păstrare şi de împrumut” din
Răşinari ( 1868 ); „Banca Albina” din Sibiu (1872 ) – prima bancă ardeleană cu capital privat
autohton; „Banca Furnica” din Fagăraş (1883 ); „Ardeleana,institut de credit şi economie”, la
Orăştie ( 1885 );”Banca Timişana”(1885); „Banca Victoria”, la Arad ( 1887). Ca urmare, până
la sfârşitul secolului al ΧІΧ-lea, burghezia română din interiorul arcului carpatic îşi crease o
anumită reţea de credit proprie.
Crearea BNR şi trecerea la emisiune sistematică de bilete de bancă a marcat şi
începutul naşterii unui centru naţional al creditului. 3 Cu ajutorul Băncii Naţionale şi cu capital
privat, numai până la 1900 au fost create 24 de bănci, iar până la 1914 alte 210 bănci. S-a
născut astfel un sistem de credit capitalist; dar în el, capitalul străin avea o pondere
importantă. E de remarcat, totuşi, creditul bancar era încă relativ slab.
În anul 1914, sistemul bancar românesc se caracteriza printr-un nivel ridicat de
concentrare, fiind dominat de 9 banci comerciale conducătoare, numite „bănci mari
româneşti”. Dintre acestea, 5 aveau aproape în întregime capital străin. Toate cele 9 bănci
mari dispuneau de un total de mijloace proprii (capital şi rezerve) de 190 milioane lei aur şi
utilizau mijloace străine (depuneri spre fructificare sau în cont, reescont etc.) de 654 milioane
lei aur, din care băncile cu capital străin dispuneau de 384 milioane lei aur, iar băncile
româneşti de 270 milioane lei aur.
În anul 1931, sectorul bancar a resimţit repercusiunile crizei economice din cauza
relaţiilor economice strânse avute cu sectorul industrial. Supravegherea bancară era aproape
inexistentă. Toate acestea au contribuit la colapsul unor bănci mari.
La începutul crizei bancare din 1931, organizaţia de credit cuprindea o reţea de bănci
comerciale de 1047 bănci, dintre care rolul principal îl juca un număr de 16 bănci mari, cu
peste 100 milioane lei capital; dintre acestea 11 aveau sediul în capitala ţarii. Băncile mari

3
Dardac, Nicolae; Vascu, Teodora. Moneda şi credit: vol. 1. Bucureşti: Editura ASE, 2002
3
erau organizate pe baze centraliste şi dispuneau de un număr însemnat de sucursale şi agenţii
repartizate pe toată întinderea ţării.
Cele 16 bănci mari dispuneau de o capacitate de credit de 33,3 miliarde lei, din care
numai 4,8 miliarde lei mijloace proprii şi 28,5 miliarde lei mijloace străine. Deci, la această
categorie, 85% erau fonduri împrumutate de la particulari sau de la instituţii private şi intr-o
masură restrânsă de la instituţii publice. Cu alte cuvinte, cele 16 bănci mari au pompat şi
fructificat din economiile private jumătate din resursele de credit adunate de toate cele 1047
bănci la un loc.
La începutul anului 1931 existau 5.239 bănci populare, cu un număr de 1.151.737
membri, din care 4.967 româneşti cu 994.214 membri, iar celelalte minoritare.
În vederea întăririi sistemului bancar, Parlamentul României a aprobat la data de 8 mai
1934 „Legea privind organizarea şi reglementarea comerţului bancar”. În baza acestei legi,
BNR a fost implicată în elaborarea unor proiecte de măsuri care au avut ca scop restructurarea
sistemului bancar prin lichidarea unor instituţii de credit neviabile şi fuziunea instituţiilor
slăbite de criza economică. În consecinţă,numărul băncilor a scăzut de la 893 în anul 1933, la
523 în anul 1937 şi la 246 în anul 1944.
La scurt timp după preluarea puterii de stat de către comunişti, prin Decretul Lege nr.
197/ 1948, toate băncile româneşti şi străine au fost lichidate, cu excepţia BNR, Companiei
Naţionale a Creditului Industrial şi a Casei de Economii şi Consemnaţiuni, iar legea bancară
din 1934 a fost abrogată.
În anii care au urmat, sistemul bancar a fost organizat ca un sistem bancar centralizat
cu monopol de stat, sistem caracteristic unei economii centralizate.4
În anii ’70, într-o perioadă de liberalizare economică, în România s-a permis
deschiderea sucursalelor a două bănci străine:Manufactures Hanover Trust şi Societé
Générale.
1.2. Sistemul bancar românesc dupã 1990
Reforma sistemului bancar a început ,de facto, în decembrie 1990, prin organizarea
acestuia în două niveluri.5 Un pas important l-a constituit înfiinţarea Băncii Comerciale
Române şi preluarea de către aceasta a operaţiunilor comerciale ale Băncii Naţionale.
Prin legile activităţii bancare, Legea nr. 33/1991 şi legea nr.58/1998 precum şi prin
legile privind statutul BNR: Legea nr.34/1991 şi Legea 101/1998 s-a creat cadrul instituţional
şi juridic pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc. Aceste legi au consfinţit, de jure,
crearea unui nou sistem bancar orientat spre piaţă. Noul cadru juridic a încurajat dezvoltarea
4
Danila, Nicolae. Money and credit. Bucuresti: Editura ASE, 1998
5
Basno, Cezar; Dardac, Nicolae. Operatiuni bancare : instrumente si tehnici de plata. Bucuresti: Editura
Didactica si Pedagogica, 1996
4
băncilor cu capital privat şi a permis intrarea liberă pe piaţa bancară autohtonă a instituţiilor
financiare străine. Băncile au fost autorizate să opereze în calitate de bănci comerciale de tip
universal, putând efectua o gamă largă de operaţiuni bancare pe întreg teritoriul ţării în
condiţiile respectării normelor prudenţiale emise de banca centrală, în calitatea sa de
supraveghere bancară.
Reformarea sistemului bancar românesc poate fi structurat în trei etape:
1.Perioada 1991-1996 reprezintă prima etapă a reformei bancare prin care s-a realizat
evoluţia sistemului bancar în două direcţii: dezvoltarea noilor funcţii ale băncii centrale
( politica monetară, valutară, de reglementare,autorizare, supraveghere, sistem de plaţi ) şi
înfiinţarea de bănci comerciale.
2.Perioada 1997-2000 reprezintă a doua etapă a reformei bancare prin care s-a urmărit
stabilitatea monedei naţionale în vederea stabilităţii preţurilor. În prima parte a anului 1998,
legislaţia bancară a fost substanţial modernizată prin adoptarea de către forul legislativ a trei
noi legi: Legea bancară nr.58/1998, Legea nr.101/1998 privind statutul BNR şi Legea
Falimentului bancar ( Legea nr.83/1998 ).
3.Perioada 2001-2004 reprezintă a treia etapă care a condus la finalizarea alinierii
cadrului legislativ în domeniul instituţiilor de credit la prevederile directivelor UE şi la
principiile de bază ale Comitetului de la Basel privind o supraveghere bancară eficientă.
La data de 31 iunie 2001, sistemul bancar românesc cuprindea un număr de 41 de
bănci, din care 33 erau bănci persoane juridice române organizate ca societăţi pe acţiuni şi 8
erau sucursale ale unor bănci străine. Numărul de bănci, după ce a atins un vârf de 45 în anul
1998, a scăzut uşor în perioada următoare din cauza unui număr de factori cum ar fi lichidarea
unor bănci insolvabile şi fuziunea unor entităţi bancare.
În anul 2006, sistemul bancar cuprindea 40 de instituţii de credit, având urmatoarele
caracteristici:
-39 de bănci (2 cu capital majoritar de stat, 3 cu capital majoritar românesc, 26 cu
capital majoritar străin, 8 sucursale ale unor bănci străine),
-o casă centrală a cooperativelor de credit (Creditcoop),
- totalul activelor bancare era de peste 51 de miliarde euro,
-peste 60% din activele bancare erau concentrate în primele 5 bănci din sistem
-indicatorul de solvabilitate al sistemului era de 17,8%,
-acţionariatul era reprezentat în majoritate de entităţi străine.
Pe piaţa românească operează de asemenea instituţii financiare nebancare,
precum fonduri de asistenţă mutuală, case de amanet, societăţi de leasing financiar, societăţi
de credite pentru persoane fizice, societăţi de micro-finanţare, societăţi de credit ipotecar,
5
societăţi care oferă operaţiuni de factoring, societăţi specializate în finanţarea
tranzacţiilor comerciale, şi altele.
Sistemul bancar din România cuprinde un număr de 40 de instituţii de credit, după
cum urmează:6
Tabel nr. 1.1
Numă
r de bănci
1. Bănci cu capital majoritar de stat 2
2. Bănci cu capital majoritar privat (inclusiv CreditCoop şi sucursalele 38
băncilor străine)
Total (1+2) 40
a. Bănci cu capital majoritar românesc 6
b. Bănci cu capital majoritar străin 34
din care:
- sucursale ale unor bănci străine 8
În ceea ce priveşte specializarea pe tipuri de operaţiuni, situaţia era următoarea:
• 5 instituţii de credit specializate: una în finanţarea operaţiunilor de import-export,
două în finanţarea creditelor pentru locuinţe, una în finanţarea creditelor pentru maşini, una
în bancă de economii pentru populaţie,
• 1 instituţie de credit era casa centrală a cooperativelor de credit,
• celelalte 34 de instituţii de credit efectuau operaţiuni bancare comerciale - corporate
şi retail.
Concentrarea sistemului bancar la nivelul primelor cinci instituţii de credit – aceasta ar
putea fi considerată principala caracteristică a anului 2006. Astfel, ponderea activelor deţinute
de Banca Comercială Romană, BRD – Groupe Société Générale, Raiffeisen Bank, Unicredit -
HVB Ţiriac şi Banca Transilvania în totalul activelor sistemului bancar s-a majorat de la circa
58,2%, în 2005, la aproape 63%, în 2006.
Totodată, depozitele atrase de cele cinci instituţii de credit au reprezentant, în 2006,
circa 69,3% din totalul sistemului, nivelul fiind în creştere cu aproape un punct procentual
faţă de anul 2005. Chiar şi la nivelul profitabilităţii pieţei bancare se poate observa o
concentrare. Astfel, primele cinci instituţii au cumulat un profit net de aproape 540 milioane
de euro, adică peste 83% din totalul de 647 milioane de euro. În schimb, în 2005, top cinci al
sistemului bancar cumula circa 82% din profitul întregului sistem.
În anul 2007, a apărut o serie de noutăţi pe piaţa bancară din România. Reduceri de
dobânzi , urmate de majorări, sau de comisioane noi sau ale unor costuri care să acopere
6
Nitulescu, Gabriel. Ghidul financiar bancar al Romaniei. Bucuresti: House of Guides, 2007
6
reducerile de dobânzi. Pe piaţa bancară pentru persoanele fizice, s-a evinenţiat relaxarea
normelor de creditare. De fapt, renunţarea la restricţiile impuse de BNR şi trecerea la
creditarea după normele proprii fiecărei bănci însă, şi acestea, aprobate de BNR. Rezultatul a
constat în: credite fără avans, dar nu în toate cazurile, grad de îndatorare de maximum 70%
dar numai pentru clienţii eligibili, dobânzi promoţionale, dar pe perioade scurte.
Sistemul bancar din România s-a transformat semnificativ în 2007 , atât din punctul de
vedere al apariţiei unor noi jucători pe piaţă, dar şi din perspectiva produsele şi serviciile
oferite clienţilor. Cinci instituţii importante au intrat în acest an pe piaţa financiar-bancară din
România. Este vorba despre Bank of Cyprus, banca spaniolă La Caixa, Fortis Bank din
Belgia, Blom Bank France Paris, Finicredito membră a grupului portughez Finibanco, şi
banca portugheză Millennium care, dupa ce a pierdut cursa pentru cumpărarea Băncii
Comerciale Române în faţa austriecilor de la Erste Bank, a decis o intrare în forţă pe piaţa
românească cu o investiţie de la zero.
Nu în ultimul rând, Royal Bank of Scotland se află în plin proces de preluare a
operaţiunilor ABN Amro Bank Romania. În plus, alte 98 de institutii de credit au notificat
Banca Naţională a României intenţia de a oferi servicii financiare direct pe piaţa românească.
De asemenea, două instituţii financiare şi patru instituţii de emitere de monedă electronică
intenţionează să intre pe piaţa din România. Dar, în acest, a fost realizată deschiderea unei
sucursale a unei bănci româneşti în străinătate. Este vorba despre Banca Transilvania, care a
deschis o sucursală în Cipru. Astfel, în 2007 pe piaţa bancară activau 41 de instituţii de credit,
dintre care 9 sucursale ale unor bănci străine şi o cooperativă de credit. Doar 6 dintre acestea
au capital majoritar autohton. Pe lângă intrarea unor noi bănci în piaţă, s-a evidenţiat o
extindere agresivă în teritoriu.
Astfel, numărul de unităţi teritoriale a crescut cu 774 de unităţi doar în primele nouă
luni ale anului 2007, în timp ce numărul de salariaţi a ajuns la aproape 63.500, faţă de puţin
peste 58.000 la sfârşitul anului 2006. O tendinţă mai accentuata de extindere s-a înregistrat în
mediul urban, cu 97% din unităţile nou deschise. Doar 14 bănci deţin unităţi în mediul rural,
dintre care se detaşează ca mărime CEC, iar ca dinamica BRD -Groupe Société Générale.
1.3.Perspectivele sistemului bancar in contextual aderarii româniei la Uniunea
europeană
La 1 ianuarie 2007, Uniunea Europeană (UE) s-a extins prin aderarea a două noi state
membre, respectiv Bulgaria şi România. Începând cu această dată, băncile centrale naţionale
(BCN) ale celor două noi state membre sunt integrate în Sistemul European al Băncilor
Centrale (SEBC), iar Guvernatorii acestora devin membri ai Consiliului General al Băncii
Centrale Europene (BCE). În plus, experţii celor două BCN în Comitetele SEBC au statut de
7
membru ori de câte ori acestea se întrunesc în structura respectivă. Având în vedere că
Tratatele de aderare au fost semnate în luna aprilie 2005, Guvernatorii băncilor centrale ale
celor două noi state membre şi experţii acestora au participat deja, în calitate de observatori, la
întâlnirile Consiliului General şi, respectiv, ale comitetelor.
Noile state membre nu vor adopta euro imediat, aceasta urmând să se producă după
îndeplinirea criteriilor prevăzute în Tratatul de instituire a Comunităţii Europene. 7 Spre
deosebire de Danemarca şi Marea Britanie, cele două noi state membre nu au dreptul de a
recurge la "clauza de exceptare" de la adoptarea monedei unice. Atât BCE, cât şi Comisia
Europeană vor elabora rapoarte de convergenţă odată la doi ani sau la solicitarea unui "stat
membru cu derogare". Aceste rapoarte stau la baza hotărârii Consiliului UE cu privire la
îndeplinirea sau nu de către respectivul stat membru a condiţiilor necesare adoptării euro.
Pe plan mondial si european se constată următoarele tendinţe şi experienţe
semnificative: 8
 Instabilitatea financiara a pietelor emergente (America Latina, Asia, Rusia si
Europa de Est).
 Tendinta de agregare a intereselor economice prin formarea de blocuri comerciale,
caracterizate prin: libera circulatie a marfurilor, serviciilor si capitalului şi înlaturarea
barierelor fiscale si vamale.
 Uniunea Economica si Monetara în cadrul UE.
 Tendinta de globalizare a economiei mondiale, inclusiv în domeniul bancar
manifestata prin fuziuni, achizitii si acorduri de cooperare, tendinta care demonstreaza
României ca nu poate ramâne izolata fata de sistemul bancar international.
 Concentrarea capitalului si consolidarea noilor entitati.
 Deplasarea centrului de greutate a activitatii bancare catre Investment Banking.
 Crearea de banci universale (universal banking) - conform modelului Uniunii
Europene.
 Introducerea si dezvoltarea unor noi produse bancare, de înalta tehnicitate,
Electronic Banking si Internet Banking, care contribuie la înlocuirea celor traditionale.
Printre proiectele importante derulate la nivelul sistemului bancar românesc în cursul
anului 2006, cu termen de aplicare la începutul anului 2007, se numără şi implementarea
prevederilor Noului Acord de Capital - Basel II. Obiectivele principale ale implementării
Noului Acord de Capital Basel II - Directiva 2000/12/CE revizuită si actualizată - sunt
asigurarea unui cadru mai flexibil pentru stabilirea cerinţelor de capital, în concordanţă cu
7
Turlic, Vasile; Boariu, Angela; Stoica, Ovidiu; Cocris, Vasile. Moneda si credit. Iasi: Editura Universitatii "Al.
I. Cuza", 2007
8
Nicolae Petria, Monedă, credit, bănci şi burse, Editura Alma Mater, Sibiu, 2001
8
profilul de risc al instituţiilor de credit si crearea premizelor pentru consolidarea stabilităţii
sistemului financiar-bancar. Pe lângă pregătirea individuală a fiecărei instituţii de credit, la
nivelul sistemului bancar românesc a fost demarat un proiect pentru implementarea
prevederilor Noului Acord de Capital Basel II . Proiectul a fost lansat în luna iulie a
anului 2005 de Banca Naţională a României, care a definit obiectivele, strategia şi planul de
acţiuni. Obiectivele stabilite de banca centrală pentru implementarea Basel II sunt
transpunerea în legislaţia românească a noilor cerinţe prudenţiale, dezvoltarea mijloacelor de
supraveghere prudenţială şi dezvoltarea sistemelor de administrare a riscurilor la nivelul
instituţiilor de credit. Proiectul este coordonat de un Steering Committee din care fac parte
reprezentanţi ai Băncii Naţionale a României, Ministerului Finanţelor Publice, Consiliului
Naţional al Valorilor Mobiliare şi Asociaţiei Române a Băncilor. Derularea proiectului este
realizată de grupuri de lucru formate din specialişti ai băncii centrale şi ai instituţiilor de
credit, pentru adaptarea cadrului legislativ, riscul de credit – cu subgrupurile abordare
standardizată, abordări avansate, studiu de impact cantitativ , riscul operaţional şi riscul de
piaţă.
De asemenea, a fost finalizată în cursul anului 2005 implementarea Sistemului
Electronic de Plăţi, un proiect care a durat doi ani şi jumătate şi a implicat eforturi susţinute
din partea comunităţii bancare din România, Banca Naţională a României, Trezoreria Statului,
Societatea de Transfer de Fonduri şi Decontări - TransFonD, ca operator al sistemului de
transfer de fonduri din România. Începând cu al doilea trimestru al anului 2005 au intrat în
funcţiune componentele Sistemului Electronic de Plăţi: sistemul de plăţi de mare valoare
ReGIS, casa de compensare automată SENT şi sistemul SaFIR pentru înregistrarea şi
decontarea operaţiunilor cu titlurile emise de Ministerul Finanţelor Publice. Intrarea în
funcţiune a noului sistem electronic de plăţi a dus la o mai bună administrare a riscurilor şi
lichidităţilor, creşterea eficienţei şi operativităţii activităţii de plăţi, precum şi a gradului de
securizare al tranzacţiilor interbancare.9
Asociaţia Română a Băncilor, Banca Naţională a României şi Ministerul Finanţelor
Publice au format, cu sprijinul Programului Convergence, administrat de Banca Mondială, un
parteneriat numit Comitetul de Iniţiativă pentru Proiecte Speciale (Special Projects Initiative -
SPI) pentru modernizarea sectorului bancar românesc. Comitetul de Iniţiativă pentru Proiecte
Speciale derulează un număr de 13 proiecte cu termen de finalizare până în iunie 2007,
proiecte în care sunt implicaţi specialişti din comunitatea bancară, prin participarea la
grupurile de lucru constituite pentru derularea lor, atât la nivel de conducere, cât şi la nivel de
membri.
9
Tudorache, Dumitru; Pirjol, Toader. Moneda, banci, credit. Bucuresti: Editura Universitara, 2005
9
 Efectele estimate ale aplicării BASEL II pentru sistemul bancar românesc sunt
considerate a fi, în primul rând, asigurarea unui mangement mai eficient al riscurilor bancare
şi consolidarea premiselor pentru stabilitatea sistemului financiar.
În continuare, este de menţionat asigurarea unui cadru mai flexibil pentru stabilirea
cerinţelor de capital, adecvat profilului de risc al fiecarei instituţii. De asemenea, asigurarea
unui cadru mai flexibil pentru stabilirea cerinţelor de capital, adecvat profilului de risc al
fiecarei instituţii de credit, cu drepturi şi răspunderi sporite.
Un alt efect estimat este intensificarea cooperării şi a parteneriatului cu comunitatea
bancară, care participă activ la implementarea Basel II – mai ales în condiţiile deţinerii unei
cote de 73% din piaţa bancară românească de către instituţiile de credit cu capital majoritar
străin.
Principalele obiective post-aderare pentru sistemul bancar, conform Băncii Naţionale
a României sunt următoarele:
► Promovarea amplificării intermedierii financiare pe baza unui sistem bancar
modern şi solid structurat, corect reglementat prudenţial şi eficient supravegheat, care să
conducă la evitarea dezechilibrelor sectoriale şi să contribuie la asigurarea stabilităţii
macroeconomice în dinamică.
► Monitorizarea stabilităţii financiare pentru sporirea capacităţii de alocare eficienta a
resurselor, absorbirea unor eventuale şocuri şi prevenirea efectelor nefavorabile ale şocurilor
asupra economiei reale.
► Creşterea capacitătii administrative a bancii centrale, în vederea asigurării
stabilităţii sitemului financiar, care să susţină obiectivul fundamental al acesteia de asigurare a
stabilităţii preţurilor.
► Aprofundarea laturilor calitative ale procesului de supraveghere prin: creşterea
rolului mangementului instituţiilor de credit în gestionarea riscurilor bancare; adaptarea
reglementărilor BNR profilului de risc specific fiecărei instituţii de credit; trecerea la
supravegherea consolidată, presupunând evaluarea situaţiei unei instituţii de credit pe baza
indicatorilor de prudenţă calculaţi la nivel consolidat.
► Promovarea unor instrumente de plasament atractive pentru investitorii
instituţionali (în special fonduri de pensii, fonduri mutuale şi instituţii de asigurare)
► Crearea condiţiilor pentru un management bancar mai eficient în privinţa
plasamentelor pe termen lung.

10
 CAPITOLUL 2. CADRUL DE REGLEMENTARE SI SUPRAVEGHERE
PRUDENTIALA IN ROMANIA

2.1.Importanta activitatii de reglementare si supraveghere

Obiectivul central al activitãţii de autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţialã
a bãncilor il constituie realizarea stabilitãţii şi viabilitãţii întregului sistem bancar prin
stabilirea unor norme şi indicatori de prudenţã bancarã şi urmãrirea respecãrii cu stricteţe a
acestora, precum şi prin asigurarea eliminãrii din sistem a bãncilor neviabile. Prin urmare,
rolul supravegherii prudenţiale a bãncilor este acela de a prevenii riscul sistemic, avându-se
însã în vedere respectarea autonomiei fiecãrei bãnci în organizarea şi desfãşurarea activitãţii
sale pe baze concurenţiale.
În scopul protejãrii intereselor deponenţilor si al asigurãrii stabilitãţii şi viabilitãţi
întregului sistem bancar, Banca Naţionalã a României asigurã supravegherea prudenţialã a
insitiţiilor de credit, persoane juridice române, inclusiv a sucursalelor acestora înfiinţate în
alte state membre ori în state terţe, prin stabilirea unor norme şi indicatori de prudenţã bancarã
şi urmãrirea respectãrii acestora şi a altor cerinţe prevãzute de lege şi de reglementãrile
aplicabile, atât la nivel individual, cât şi la nivel consolidat sau subconsolidat, dupã caz în
vederea prevenirii şi limitãrii riscurilor specifice activitãţii bancare.
Supravegherea bancarã semnificã activitatea prin care se asigurã controlul şi urmãrirea
funcţionãrii bãncilor într-o manierã neprimejdioasã şi conform reglementãrilor bancare şi
managementului performant, în vederea menţinerii unui sistem bancar viabil şi stabil În acest
sens pe baza reglementãrilor şi normelor bancare şi avãnd ca obiectiv promovarea unui
management prudent, se aplicã o supraveghere prudenţialã, ¬în condiţiile autonomiei bãncilor
de a-şi urma propria politicã şi strategie bancarã. Supravegherea bancarã prudenţialã se
realizeazã la nivelul societãţilor bancare, prin inspecţiile şi examinãrile la bãnci, sau la nivelul
autoritãilor de supraveghere, prin rapoarte primite de la bãnci. Modelul românesc de
supraveghere include atât inspecţii cât şi rapoarte, urmãrindu-se întreaga problematicã, de la
verificarea respectãrii cadrului legal la evaluarea riscurilor şi administrarea acestora.
2.2.Supravegherea prudenţială şi instrumente de realizare
Instituţiile de credit, persoane juridice române, sunt obligate sã raporteze Bãncii
Naţionale a României datele şi informaţiile necesare pentru evaluarea respectãrii dispoziţiilor
cuprinse în legislaţia bancarã, la termenele şi în forma stabilitã de aceasta. Banca Naţionalã a

11
României asigurã verificarea cadrului de admninistrare, a strategiilor, proceselor şi
mecanismelor implementate de fiecare instituţie de credit, persoana juridicã românã, pentru
respectarea dispoziţiilor legislaţiei bancare şi realizeazã propria evaluare a riscurilor la care
instituţia de credit este sau va fi expusã .
Pe baza verificãrii şi evaluãrii efectuate, Banca Naţionalã a României determinã în ce
mãsurã cadrul de administrare, strategiile, procesele şi mecanismele implementate de
instituţia de credit, persoanã juridicã românã şi fondurile proprii deţinute de aceasta asigurã o
administrare prudentã şi o acoperire adecvatã a riscurilor în raport cu profilul de risc ai
instituţiei de credit.
Banca Naţionalã a României stabileşte frecvenţa şi gradul de detaliere a verificãrilor şi
evaluãrilor, avãnd în vedere mãrimea, importanţa sistemicã, natura, extinderea şi
complexitatea activitãţilor desfãşurate de fiecare instituţie de credit, persoanã juridicã românã
şi cu luarea în considerare a principiului proporţionalitãţii. Se urmãreşte realizarea unei
comunicãri eficiente cu fiecare instituţie de credit, persoanã juridicã românã, care sã asigure o
cunoaştere aprofundatã a activitãţii, organizãrii şi procesului intern al instituţiei de credit de
evaluare a adecvãrii capitalului la profilul sãu de risc. De asemenea Banca Naţionalã a
României poate face recomandãri instituţiei de credit, persoanã juridicã românã, în vederea
adoptãrii de mãsuri corespunzãtoare de cãtre aceasta pentru îmbunãtãţirea cadrului de
administrare a strategiilor, proceselor şi mecanismelor implementate, pentru asiguararea unei
organizãri adecvate a activitãţii desfãşurate ori pentru restabilirea sau susţinerea situaţiei sale
financiare. Independent de formularea unor decomandãri, Banca Naţionalã a României poate
dispune de mãsuri de supraveghere ori aplicarea de sancţiuni potrivit legislaţiei bancare.
Urmãrirea respectãrii de cãtre instituiile de credit, persoane juridice române, a
cerinţelor de naturã prudenţialã şi a altor cerinţe prevãzute de legislaţia bancarã se realizeazã
de cãtre Banca Naţionalã a României pe baza raportãrilor transmise de instituţiile de credit şi
prin verificãri la faţa locului , desfãşurate la sediul instituţiilor de credit şi al sucursalelor
acestora din ţarã şi din strãinãtate.Verificãrile la faţa locului se efectuiazã de cãtre personalul
Bãncii Naţionale a României, împuternicit în acest sens, sau de cãtre auditori financiari sau
experti numiţi de cãtre Banca Naţionalã a României. Instituţiile de credit, persoane juridice
române sunt obligate sã permitã personalului Bãncii Naţionale a României şi altor persoane
împuternicite sã efectuieze verificarea, sã le examineze evidentele, coturile şi operaţiunile şi
sã furnizeze toate documentele şi informaţiile legate de desfãşurarea activitãţii, dupã cum sunt
solicitate de cãtre aceştia. De asemenea, sunt obligate sã transmitã Bãncii Naţionale a
României orice informaţii solicitate de aceasta, în scopul exercitãrii competenţelor sale
prevãzute de lege.
12
 Banca Naţionalã a României este competentã sã dispunã, faţã de o instituie de credit,
persoanã juridicã, sau faţã de peroanele responsabile, care încalcã dispoziţiile legii, ale
reglementãrilor sau ale altor acte emise în aplicarea legii, referitoare la supraveghere sau la
condiţiile de desfãşurare a activitãţii, mãsurile necesare, aplicarea de sancţiuni, în scopul
înlãturãrii deficienţelor şi a cauzelor acestora.
Prin supraveghere prudenţială se intelege o entitate al carei obiectiv prioritar este
“susţinerea stabilităţii instituţiilor financiare şi/sau a sistemului financiar în cea mai mare
măsură. Supravegherea prudenţială se axează pe instituţiile de credit, cu scopul de a proteja
solvabilitatea şi viabilitatea lor. Aşa cum şi termenul sugerează, supravegherea prudenţială
are legătură cu asigurarea – sau, în termeni mai realişti – cu încurajarea şi promovarea
comportamentului prudenţial al managerilor instituţiilor bancare”10
Termenul “prudenţialitate” a fost introdus pentru a face diferenţierea de alte nuanţe ale
supravegherii care se referă la probleme legate de protecţia consumatorilor.11
Uneori, aceste sarcini sunt exercitate de o singură autoritate specializată, iar alteori
există autorităţi separate. De altfel acestea sunt şi modelele de supraveghere prudenţială:
-
modelul supravegherii unificate
-
modelul suparvegherii specializate.
Aceste modele vor fi prezentate în prezenta lucrare ceva mai încolo.
Termenul de supraveghere prudenţială poate fi folosit atât în sens restrâns, cât şi în
sens larg.
Supravegherea în sens restrâns este realizată pe baza raportărilor de prudenţă
bancară (supravegherea “off-site”) precum şi prin inspecţii la sediul băncilor (supravegherea
“on-site”). Pentru aceasta supraveghetorii bancari trebuie să ţină legătura în permanenţă cu
conducatorii băncilor şi să dispună de modalităţi de colectare şi analiză a raportărilor
prudenţială şi statistice de la o bancă. Veridicitatea acestor raportări trebuie verificată prin
examinările la birou sau prin utilizarea auditorilor externi. Un element esenţial al
supravegherii bancare este ca aceste monitorizări să fie bazate pe motive consolidate.
Examinarile la birou (supravegherea “off-site”) au la bază evaluarea fiecărei bănci
din punct de vedere al respectării cerinţelor minime de prudenţă bancară şi al situaţie sale
financiare curente. Această evaluare se realizează prin analizarea raportărilor prudenţială şi
statistice primite în mod periodic de către autorităţile care desfăşoară activitatea de
supraveghere precum şi analizarea oricăror informaţii cu privire la activitatea acestor instituţii

10
Talk by Deputy Governor, Mr G.J. Thompson, to Monash University Law School Foundation, Melbourne, 28
March 1996, p.119
11
Dardac Nicolae, Bogdan Moinescu, Instrumente indirecte de supraveghere prudenţiala, articol din “Economie
teoretica şi aplicata” nr10/2006 (505), p.
13
(rapoarte de audit, conturi anuale publicate, informaţii din presa electronică etc.). Un
instrument important în realizarea supravegherii off-site îl reprezintă registrele de credit şi
registrele privind incidentele de plăţi.
Supravegherea prudenţială are mai multe utilităţi. în primul rând ea este folosită ca
instrument de avertizare timpurie (“early wraning system”) care are rolul de a detecta, între
perioadele în care se realizează inspecţii la faţa locului, acele tendinţe nefavorabile în
activitatea unei bănci, ce ar putea avea efecte nefaste în viitor (Bichi 2003) 12: modificări ale
unor variabile cum ar fi profitul sau marjele de dobândă, deteriorarea indicatorilor financiari
calculaţi pentru bancă faţă de nivelurile înregistrate în perioadele anterioare sau în comparaţie
cu cei ai altor bănci. Aceste tendinţe sunt analizate şi prevăzute prin constituirea unor modele
econometrice sofisticate prin care se estimează probabilitatea de faliment sau de deteriorare a
ratingului unei instituţii de credit. O a doua utilitate a supravegherii off-site o reprezintă
verificarea respectărilor prudenţiale de către bănci şi recomandările autorităţilor de
supraveghere. În al treilea rând, aceste monitorizări permit imbunătăţirea eficienţei
supravegherii la faţa locului.
Rezultatele supravegherii off-site sunt în genreal confidenţiale şi de uz intern al
supraveghetorilor.
Monitorizarea off-site poate, de asemenea, să identifice potenţialele probleme între
intervalele de realizare ale suprvegheri on-site, şi astfel să detecteze şi să corecteze lucrurile
înainte ca problemele să devină mai serioase. Astfel de raportări pot să fie utilizate pentru a
identifica trendul nu numai pentru anumite instituţii, dar şi pentru sistemul bancar în
ansamblul său. Aceste raportări pot reprezenta baza în discuţiile cu managementul băncii
supravegheate, fie la anumite intervale de timp fie atunci când apar problemele. Ele ar trebui
să fie de asemenea o parte componentă a examinării planificate astfel încât beneficiul maxim
să fie obţinut prin reducerea de timp petrecut cu realizarea supravegherii on-site.13
În urma informaţiilor oferite de către sistemele de supraveghere off-site se
declanşează, în cazul în care este nevoie, acţiuni de insepecţie on-site.
Supravegheri prin inspecţii la faţa locului (supravegherea on-site). O supraveghere
bancară eficientă se realizează prin completare la monitorizarea off-site a cea on-site. Această
metodă este utilizată pentru a verifica acurateţea raportărilor prudenţiale, situaţia financiară a
unei bănci, calitatea portofoliului de credite, sistemul de control intern şi de gestiune a
riscurilor, precum şi alte aspecte, cum ar fi calitatea conducerii, ce nu pot fi realizate prin
intermediul supravegherii off-site. Examinatorii specializaţi verifică cu mai multă acurateţe
12
Alexandru Olteanu, Management bancar, Editura Dareco, Bucureşti, 2003, p. 138
13
Basel Comittee on Banking Supervision, “Core Principle for Effective Banking Supervision”, Basel,
September 1997, p.59
14
factorii calitativi de la nivelul managementului, analiza ce nu poate fi identificata prin
rapoartele de reglementare.
Rating-urile atribuite de supraveghetorii instituţiilor de credit au apărut ca rezultat al
examinării on-site. Ulterior această tehnică a cunoscut o mare dezvoltare şi a fost aplicată să
functioneze pe baze off-site. Rezultatele examinării on-site se bazează pe aprecieri subiective
din partea examinatorilor asupra diferitelor aspecte legate de funcţionarea instituţiei bancare.
Aceste aprecieri nu sunt riguroase şi restricitve, sunt împărtăşite managementului băncii, dar
totuşi nu sunt făcute public.
Relaţiile dintre celor două componente ale supravegherii în sens restrâns sunt
complementare. Examinările la birou orientează activitatea in-site care la rândul ei oferă
informaţii pentru rafinarea analizelor off-site. Colaborarea dintre ele alcătuiesc o
supraveghere “micro-prudenţială” completă şi are o importanţă deosebită în prevenirea
falimentelor bancare şi a manifestării riscului sistemic.
Supravegherea în sens larg are o importanţă atât naţională cât şi internaţională. La
nivel naţional sistemul bancar este responabil de alocarea reasurselor economice. Prăbuşirea
acestuia ar duce la un blocaj economic aproape total. La nivel internaţional problemele unui
sistemul bancar, în contextul globalizării, ar putea influenţa şi afecta alte sisteme.
Banca centrală acţionează în sensul reglării ofertei de monedă utilizând unele
instrumente de mai mică importanţă, denumite secundare, dintre care se amintesc:
a) presiunea morală;
b) controlul selectiv (calitativ) al creditelor acordate de bănci;
c) controlul ratei dobânzii maximale pe care băncile o pot plăti la depunerile la
termen;
d) controlul selectiv al vânzărilor de bunuri cu plata în rate şi a creditelor de consum;
e) controlul selectiv al creditelor ipotecare pentru construirea de locuinţe (posibilitatea
de a exercita controalele menţionate la lit. d) şi e) nu este prevăzută de legislaţia bancară din
toate ţările). 14
“Scopul supravegherii prudenţiale este de a preveni falimentele bancare, pentru a-i
proteja pe deponenţi, precum şi stabilitatea generală a sistemului financiar şi economic.” 15
Altfel spus supravegherea bancară are rolul de a asigura sănătatea sitemului bancare. Potrivit
lui Mario Draghi, guvernatorul Băncii Italiei, sănătatea unui sistem bancare se caracterizează
prin următoarele:

14
Lucian-Ion Medar, Irina-Elena Voica, Supravegherea bancară, o funcłie importantă a Băncii Nałionele,
Universitatea „Constantin Brâncusi”, Tg-Jiu, anale.steconomice.evonet.ro/arhiva/2005/finante-contabilitate-
banci/11.pdf, p. 307
15
Parlamentul European, Comunicare pentru membrii.
15
  flexibilitate – adică sistemul bancar se adaptează repede la schimbările mediului
economic
 resistenţa – sistemul bancar este capabil să continue chiar şi în condiţiile
manifestării unui şoc economic
 stabilitatea internă – sistemul bancar nu generează şocuri economice care să
zdruncine stabilitatea financiară şi să declanşeze o criză bancară.
Sănătatea sistemului bancar nu este însă pe deplin asigurată de o supraveghere
prudenţială de calitate.16 Aceasta este o condiţie esenţială dar nu şi suficientă. Pe lângă aceasta
trebuie să existe un cadru macoreconomic stabil care să permită atât băncilor cât şi clienţilor
acesteia să facă o evaluare justă a perspectivelor de afaceri astfel încât clienţii să nu fie puşi în
situaţia incapacităţii de rambursare a creditului contractat pentru finanţarea afacerii, să existe
un cadru juridic bine pus la punct care să asigure respectarea condiţiilor contractuale şi să
permită băncilor să acţioneze în recuperarea creditelor acordate în cazul în care acestea nu
sunt rambursate şi/sau să iniţieze procedura de faliment pentru debitorul rău-platnic, să existe
un sistem contabil corect care să evalueze în mod realist activele băncii şi cele ale companiei
care solicită un credit, să nu permită statului să intervină în sistemul bancar, astfel încât
creditele să fie acordate pe principii prudenţiale şi nu politice, să existe un sistem nebancar
bine pus la punct (piaţa de capital, asigurări, societăţi de leasing etc.) aşa încât banca să nu se
angajeze în operaţiuni pentru care nu este bine pregătită.
Ca urmare a neîndeplinirii condiţiilor de mai sus crizele bancare au apărut atât în ţările
dezvoltate, dar mai ales în ţările în curs de dezvoltare, costurile asociate ţărilor emergente
fiind mult mai mari decât cele din ţările dezvoltate. Hoggarth (2001) a estimat pierderi medii
de 17.8% din PIB în cazul ţărilor în curs de dezvoltare care s-au confruntat cu crize bancare
(în Chile şi Argentina pierderea totală a atins 40-50% în 1986).
Obiectivele supravegherii bancare impun cerinţele enunţate ca expresie a faptului că
aceste persoane au capacitatea necesară de a îndeplini responsabilităţile ior şi de a fi abili în a
face judecăţi raţionale şi a lua decizii optime în favoarea băncii şi, în ultimă instanţă, în
interesul deponenţilor, al altor creditori şi al întregii societăţi.17
Scopul primordial al supravegherii prudenţiale este acela de a asigura stabilitatea
financiară însă acest lucru este în contradicţie cu funcţionarea eficientă a acestuia., deoarece
sistemul ar fi sigur dacă toate depozitele ar avea în contrapartidă active cu grad de lichiditate
şi de siguranţă de 100%. Însă singurele active care ar îndeplini aceste condiţii ar fi deţinerile

16
Alexandru Olteanu, Mădălina Antoaneta (Olteanu) Rădoi, Politici şi strategii naţionale şi comunitare în
domeniul financiar-bancar, Editura Dareco Bucureşti, 2005, p. 94
17
Cezar Basno, Nicolae Dardac, Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 225
16
de monedă ceea ce ar însema că băncile să nu obţină profit.18 Din această cauză supravegherea
trebuie să accepte că băncile trebuie să-şi asume anumite riscuri. 19 Supraveghrea prudenţială
nu asigură supravieţuirea unei bănci în condiţiile unei crize bancare.
Pentru a-şi atinge sopul principal pentru care a fost creată, supraveghera are nevoie de
cât mai multe informaţii. Acestea sunt obţinute fie prin eforturi proprii ale supraveghetorilor,
fie din alte surse. Cea mai mare parte din informaţii sunt transmise chiar de băncile
supravegheate. De aceea sistemul de supraveghere trebuie să fie bine pus la punct atât din
perspectiva omogenităţii datelor primite, cât şi din perspectiva prelucrării rapid a infomatiilor
primite.
Supravegherea prudenţială, prin calitatea intrării şi menţinerii în sistem a băncilor care
respectă regulile prudenţiale, asigură creşterea economică şi sectoare economice sănătoase.
Implementarea sistemului de supraveghere prudenţială diferă de la ţară la ţară în
funcţie de tipologia entităţii care realizează supravegherea (un singur supraveghetor sau
entităţi separate penrtu fiecare segment al pieţei financiare), instrumentele utilizate de fiecare
entitate bancară pentru identificarea şi rezolvarea problemelor apărute la nivelul instituţiei
supravegheate, modul de abordare şi rezolvare a crizelor bancare. De asemenea se mai ţine
seama şi de arhitectura sistemului bancar şi de existenţa instrumentelor indirecte de
supraveghere prudenţială (birouri de credit, registrele de credit, registrele incidentelor de plăţi
etc.)
Există încă un număr mare de ţări care se află într-o continuă dezbatere cu privire la
schimbarea structurii supravegherii prudenţiale, şi dacă are loc acestă reformă, în ce direcţie
trebuie să se îndrepte? În literatura recentă de specialitate există dispute referitoare la
delegarea responsabilităţii realizării supravegherii prudenţiale unor instituţii independente, în
condiţiile în care aceste instituţii au clar definite obiectivele şi au instrumentele de
supraveghere adecvate pentru a-şi atinge aceste obiective.
Independenţa supravegherii are patru dimensiuni:
1. Independenţa reglementării, asociată cu o largă autonomie în stabilirea
reglementărilor şi principiilor prudenţiale.
2. independenţa supravegherii din perspectiva neamestecării politicului şi intimidarea
din partea industiei.
3. Autonomia instituţională asociată cu securitatea supraveghetorilor.
4. Independenţa din punct de vedere bugetar (financiar)

18
Vasile Dedu, Gestiune şi audit bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.101
19
Radu Negrea, Diversificarea riscului bancar, Piaţa financiară, nr.9/1998, p.98
17
 A păstra dimensiune (independenţa financiară) ridică trei întrebări: Există modele de
supraveghere optime? Care sunt cele mai utilizate modele în acest sens? Putem explica
diferenţa dintre aceste modele analizând factorii specifici din fiecare ţară?20
Înainte de 1999 supravegherea bancară era efectuată în ţările cu economie de piaţă de
către banca centrală, iar celelalte segmente ale pieţei financiare (piaţa de capital şi cea a
asigurărilor) aveau câte o instituţie separată de supraveghere. Problema era, că în unele ţări
numărul acestor instituţii era tot mai mare.
Supravegherea de acest tip era destul de greu de realizat în cazul pieţelor financiare
sofisticate şi s-a pus problema, astfel, unificării autorităţilor de supraveghere. Startul l-a dat
Marea Britanie, care avea în 1996 nu mai puţin de 9 autorităţi de supraveghere. Un comitet
parlamentar (Civil Service Committee), aducând ca argumente efectele prăbuşii recente ale
BCCI (Bank of Credit and Commerce International) şi a băncii Barings, pune problema în
1996 a retragerii supravegherii bancare de sub tutela Băncii Angliei şi transferarea acesteia
unui organism separat împreună cu eventuala preluare a supravegherii caselor de economii
din domeniul locativ. În urma unor dezbateri asupra acestui raport, în 1998, s-a înfiinţat
Financial Stability Authority (FSA), un organism de supraveghere care din anul 2001 a
preluat şi celelalte autorităţi de supraveghere ale pieţei financiare din Marea Britanie.
Obiectivele statutare ale FSA-lui sunt următoarele:

Increderea pieţei: menţinerea încrederii în sistemul financiar

Conştientizarea de către public: promovarea înţelegerii de către public a sistemului
financiar

Protecţia consumatorului: asigurarea unui nivel rezonabil de protecţie a
consumatorului

Reducerea fraudelor în sistemul financiar: reducerea extinderii, pe cât de mult
posibil, a utilizării anumitor afaceri care au legătura cu fraudele din domeniul financiar.21
Având în vedere că Londra era, în acea perioadă, cel mai dezvoltat centru financiar al
Europei, decizia acesteia de a opta pentru o supraveghere unificată a fost în scurt timp
adoptată şi de alte ţări din Uniunea Europeană, şi nu numai. Asfel, modelul a fost preluat de
Irlanda, de câteva ţări nordice, Germania, Austria, dar şi de Australia, Estonia şi Ungaria,
chiar dacă, ultimele două se caracterizau prin economii emergente.
Până acum am pus în evidenţă conflictul între supravegherea realizată de o singură
instituţie pentru toate segmentele financiare şi supravegherea realizată pe de o parte de către
banca centrală (supravegherea bancară), iar pe de cealaltă parte de celelate autorităţi care au în
20
Donato Masciandaro, María J. Nieto and Henriette Prast, “Financial Governance of Banking Supervision”,
2007, working paper of Spanish Central Bank
21
www.fsa.gov.uk
18
evidenţă celelalte segmente ale pieţei financiare. Există însă unele ţări care practică
supravegherea separată, însă supravegherea bancară nu este realizată de către banca centrală
ci de către o instituţie specializată. În alte ţări există chiar mai multe entităţi distincte care se
ocupă de supravegherea bancară. O astfel de ţară este SUA, unde supravegherea este realizată
de către 4 instituţii:
-
OCC (Office of the Comptroller of the Currency) care supraveghează băncile cu
licenţă la nivel naţional
-
FRS (Federal Reserve System) supraveghează băncile cu licenţă la nivel naţional şi
care sunt membre FRS, precum şi holdingurile bancare.
-
FDIC (Federal Deposit Insurance Corporation) supraveghează celelalte bănci cu
licentţă la nivel de stat precum şi băncile de economii cu licenţă la nivel de stat.
-
OTS (Office of Third Supervision) supraveghează asociaţiile de economii22
În Austria s-a realizat supravegherea unificată în anul 2001. Înainte de aceasta
supravegherea se realiza de către Banca Centrală pe de o parte, care emitea reglementările
prudenţiale, aspectele de risc sistemic şi avea rolul de împrumutator de ultimă instanţă, şi de
către Ministerul Finanţelor de cealaltă parte, care realiza supravegherea off-site şi on-site.
Tabelul 2.1. ilustrează diversitatea modelelor de supraveghere prudenţială dintr-un
număr de 73 de ţări

Tabel 2.1: Structuri de supraveghere din diferite ţări

Agenţii separate pentru fiecare subsector 35
Supraveghere unificată pentru asigurari şi piata de capital 3
Supraveghere unificată pentru bănci şi piata de capital 9
Supraveghere unificată pentru bănci şi asigurări 13
Supraveghere unificată în interiorul băncii centrale 3
Supraveghere unificată în afara băncii centrale 10
Sursa: Internaţional Monetary Fund – Issues în the Unification of Financial Sector
Supervision – Washington, iulie 2000
După anul 2000, an în care instituţiile de tip FSA erau abia apărute, balanţa a început
să se încline uşor spre modelul supravegherii unificate.
O atenţie deosebită este acordată îmbunătăţirii calităţii examinării băncilor prin
construirea unor sisteme suport care pot asista supraveghetorii în identificarea unor eventuale
tendinţe nefavorabile în activitatea unei bănci care ar putea conduce la probleme serioase în
viitor.23 Aceste sisteme suport sunt reprezentate de instrumentele de supraveghere bancară,

22
Cezar Basno, Nicolae Dardac, Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 227.
23
Victoria Stanciu „Soluţii informatice moderne-suport al realizării strategiilor băncii”, Revista Finanţe Bănci
Asigurări, nr.5/2004
19
instrumente care stau la baza modelelor abordate de fiecare bancă în parte. Aceste instrumente
utilizează informaţii relevante despre caracteristicile unei instituţii de credit şi contrapartidele
acestora, pe baza cărora este furnizată o măsură sintetică a performanţelor şi/sau a
vulnerabilităţii lor.
2.3. Acordul Basel şi stabilitatea sistemelor bancare
Comitetul de la Basel a fost conceput ca un forum în care reprezentanţii
supraveghetorilor bancari, experţii Băncilor Centrale (şi, mai târziu, al supraveghetorilor din
alte activităţi financiare) se întrunesc în scopul: de a discuta probleme fundamentale, de
interes comun, de a împărtăşi cele mai bune practici; de a învăţa unul de la altul şi să schimbe
informaţii privind tehnicile de operare bancară în fiecare dintre ţările lor.24
Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel a publicat sub titlul „Principii de bază
pentru supravegherea bancară efectivă”, opt categorii de riscuri: riscul de credit, riscul de ţară
şi de transfer, riscul de piaţă, riscul ratei dobânzii, riscul de lichiditate, riscul operaţional,
riscul legislativ, riscul de reputaţie.25
Sistemul bancar românesc se confruntă cu cerinţele comunităţii europene – intrarea în
funcţiune a sistemului naţional de plăţi electronice şi a Biroului de Credit. Modificarea
metodologiei contabile, conform Standardelor Internaţionale de Raportare Financiară şi
adoptarea principiilor Acordului de la Basel au reprezentat provocări în plus pentru mediul
financiar – bancar românesc.
Alinierea la directivele europene presupune cheltuieli deosebit de mari din partea
băncilor. Din fericire, sistemul bancar românesc este curăţat de băncile cu probleme. Au
rămas băncile care au forţa necesară să treacă peste aceste cerinţe fără să-şi pună în pericol
profitul şi existenţa. Ele au acum suficiente resurse ca să poată acoperii cheltuielile legate de
sistemul electronic naţional de plăţi, de Biroul de Credit, de Basel II, etc.
De la naşterea sa în 1974, rolul Comitetului Basel pentru Supraveghere Bancară a fost
să promoveze stabilitatea sistemului bancar global. Când, în ultimii ani ai deceniului ’80, a
devenit mai mult decât evident că diferitele practici de reglementare favorizau instituţii
bancare din anumite zone geografice, Comitetul Basel a lansat Acordul Basel I, menit să
reglementeze cerinţele de capital minim (1998). Totuşi datorită maturizării metodologiilor de
calcul al riscului care au indus un grad de sofisticare a activităţii bancare, precum şi a
ignorării riscului operaţional în Acordul Basel I, s-a impus revizuirea acestuia şi aşa a apărut
forma finală a Acordului Basel II.

24
Cezar Basno, Nicolae Dardac, Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 222
25
Marin Opriţescu, Cristi Spulbăr, Consideraţii privind reforma sistemului monetar şi restructurarea sistemului
bancar, Analele Universităţii din Craiova, Seria Ştiinţe Economice, Editura Universitaria, Craiova, 1996, p.108
20
 Principiile noului acord de la Basel sau aşa-numitul BASEL II au fost elaborate de
Comitetul de la Basel, structură aparţinând BIS (the Bank for Internaţional Settlements -
Banca pentru Reglementare Internaţională). BIS este o organizaţie internaţională care
promovează cooperarea internaţională financiară şi monetară.
Aceste principii pot zgudui din temelii cele mai mari bănci ale lumii 26. Unii specialişti
apreciază chiar că „nimeni nu înţelege 100% Basel II sau implicaţiile sale”.27
Apreciem în această lucrare că cerinţele Basel II reprezintă un factor crucial, ce
trebuie luat în considerare în definirea şi dezvoltarea sistemelor de administrare a riscului de
către bănci. Noutatea este că se introduc trei nivele de administrare a riscului.
De la 1 ianuarie 2007 au intrat în vigoare regulamentele tehnice Basel II, constând în
abordări disponibile pentru riscul de credit şi riscul operaţional, urmând ca începând cu data
de 1 ianuarie 2008, standardele complete Basel II să fie aplicate băncilor din România.
În cadrul Basel II vor fi utilizate abordările standard, în care ponderile de risc se aplică
în funcţie de ratingul stabilit de agenţiile de evaluare. De asemenea, va intra în vigoare
abordarea de bază, potrivit căreia banca poate estima o parte din parametrii de risc existenţi.
Perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2007 este tranzitorie, cu posibilitatea aplicării
regulamentului Basel I.
Noutatea în Basel II cu implicaţii la riscul de credit constă într-o abordare nouă în
supravegherea prudenţială a instituţiilor de creditare. De asemenea, programul de
reglementare vizează accentuarea rolului de supraveghere a adecvării capitalului. În plus,
exista cerinţe pentru disciplinarea pieţei, constând în solicitări pentru raportări detaliate ale
activităţii instituţiilor de creditare.
Cerinţele prudenţiale de capital în cadrul Basel II vor presupune implementarea unui
proces unic pentru fiecare instituţie bancară, ce va fi supravegheată de banca centrală.
Sistemul bancar este vârful de lance al implementării Basel II, în contextul aderării la Uniunea
Europeană. Acest fapt face ca Institutul Bancar Român (IBR) să înceapă un parteneriat
strategic cu Bursa Română de Mărfuri în vederea realizării noilor reglementari comunitare şi
dezvoltării tehnologiilor de pregătire a sistemelor care fac parte din Basel II, cea mai
importantă schimbare istorică în activitatea bancară românească28.
Astfel, obiectivele stabilite în cadrul Basel II sunt29:
 Asigurarea unui cadru mai flexibil pentru stabilirea cerinţelor de capital, adecvat
profilului de risc al instituţiilor de credit;
26
Toffler Alvin, Toffler Heidi, Avuţia în mişcare, Editura Antet, 2006, p. 208
27
Tom Holland, Joel Bagiole, Asia faces a Stark Choice, Far Eastern Economic Review, 25 sept. 2003,
www.feer.com/articles/2003/0309_25/p050money.html
28
http://www.smartbank.ro/smart/Noutati+bancare/
29
www.bnro.ro/Ro/Prez/R20060222FG.pdf
21
  Consolidarea premiselor pentru stabilitatea sistemului financiar;
În ceea ce priveşte obiectivele BNR cu privire la implementarea Basel II, acestea sunt:
 Transpunerea în legislaţia primară şi secundară a noilor cerinţe prudenţiale;
 Dezvoltarea mijloacelor de supraveghere prudenţială adecvate noului
context;
 Dezvoltarea sistemelor de management al riscului la nivelul instituţiilor de credit;
Noul acord de capital presupune o supraveghere adecvată a capitalului printr-o
abordare calitativă a cerinţelor prudenţiale30:
 rol activ al autorităţii de supraveghere în evaluarea procedurilor interne ale băncilor
privind adecvarea capitalului la profilul de risc;
 verificarea procedurilor interne ale băncilor de către autoritatea de supraveghere;
 impunerea cerinţei ca instituţiile de credit să menţină capital în exces faţă de
nivelul minim;
 implementarea unor mecanisme de intervenţie timpurie a BNR;
Supravegherea gestiunii riscului presupune implicarea activă a autorităţii de
supraveghere pentru31:
 revizuirea proceselor de evaluare a adecvării capitalurilor proprii fiecărei
bănci;
 identificarea factorilor de risc şi, apoi, a pârghiilor necesare pentru a
determina băncile să menţină un nivel suplimentar al capitalului faţă de
limitele minime;
 adoptarea unor măsuri care să prevină diminuarea capitalului sub nivelul
minim impus pentru acoperirea riscurilor.
În concluzie regulile prudenţiale bancare au ca sferă de cuprindere principalele aspecte
ale gestiunii bancare iar respectarea acestora orientează, în mod decisiv, strategia bancară şi
permite armonizarea cu legislaţia europeană în vederea integrării ţărilor europene şi cu cea
internaţională. Pentru ţările membre ale U.E. prudenţa bancară poate fi cuantificată prin
următoarele instrumente: solvabilitatea bancară, coeficientul riscurilor mari, coeficientul de
adaptare la riscul de piaţă, nivelul participaţiilor financiare, nivelul capitalului minim. La
nivelul fiecărei ţări există şi niveluri proprii ale unor raporturi, precum raportul de lichiditate
şi coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente.32
O dată asumat Acordul de la Basel 2 impune decizii privind alocarea de resurse în sens
larg, adică atât a celor financiare (capital), cât şi a celor umane.
30
www.bnro.ro/Ro/Prez/R20050303primvice.pdf
31
Idem
32
Vasile Dedu, Gestiune şi audit bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.106
22
 De la metodologia de acordare a ratingului pentru credite şi până la gestionarea
riscurilor operaţionale şi a tuturor corelaţiilor de impact, întregul proces va trebui atent
analizat, diagnosticat, proiectat, construit, implementat, verificat (testat) şi mai înainte de
toate, planificat.33
Fazele metodologice de proiect, pe scurt enumerate mai sus vor trebui susţinute de
resurse umane corespunzătoare ca număr şi calitate a pregătirii pe o perioadă susţinută.
Zonele majore de impact ale Acordului Basel 2 sunt:
 Recalcularea rezervelor de capital poate crea o relansare a capitalului pentru
băncile care adoptă tehnici sofisticate;
 Mediul de reglementare devine mai complex, iar procesele de validare, mai mari
consumatoare de timp şi resurse, reprezentând o adevărată provocare;
 Se creează o barieră pentru noii veniţi pe pieţele financiare, datorită cerinţelor
investiţionale mai mari, proceselor şi sistemelor complexe şi costisitoare şi specializării
personalului care le gestionează;
 Va creşte distanţa între liderii financiari prezenţi pe piaţă, adâncind competiţia şi
distanţa între marile bănci, sofisticate în portofoliu şi micile bănci de pe piaţă.
De ce a fost necesar Acordul Basel 2?
În primul rând, din cauza existenţei unor limitări ale Acordului Basel1, referitoare la
faptul că evaluarea cerinţelor de capital se baza pe metode rigide de calcul al expunerii la
riscul de credit.
În al doilea rând, după definirea Acordului Basel 1 (anul 1998), s-a înregistrat o
evoluţie a metodelor şi tehnicilor de evaluare a riscurilor utilizate în paralel de băncile cu
renume, care şi-au creat sisteme proprii de evaluare a riscurilor, bazate pe metode probalistice,
care estimează pierderile potenţiale aferente riscului de credit, de piaţă şi operaţional.
Nu în ultimul rând, necesitatea Acordului Basel 2 a apărut ca urmare a creşterii
calităţii şi complexităţii evaluării expunerii la riscuri, inclusiv prin introducerea în ecuaţie a
riscurilor operaţionale.
Astfel, conform Acordului de la Basel 2, expunerile la risc pot fi evaluate atât prin
intermediul unor metode stadardizate, similare celor în prezent conform Acordului Basel 1,
cât şi prin intermediul unor metode bazate pe observaţii istorice şi pe metode matematice
probalistice (Value at Risk – VAR, indicatori PD – probabilitatea de incapacitate de plată,

33
Cristian Bichi, „Noul regim pentru activitatea instituţiilor de credit europene”, Piaţa financiară, ianuarie
Bucureşti, 2007, p. 49
23
EAD – expunerea la incapacitatea de plată, LGD – pierderea aferentă unei incapacităţi de
plată).34
Pentru evaluarea riscului de credit, pentru calculul indicatorului PD – probabilitatea de
incapacitate de plată băncile vor trebui să aibă baze de date corespunzătoare pe o perioadă de
5 ani, iar pentru indicatorii EAD – expunerea la incapacitatea de plată şi LGD – pierderea
aferentă unei incapacităţi de plată de 7 ani.
Caracteristicile clientului se fundamentează pe analiza aspectelor generale, financiare,
de management şi strategie, poziţia în ramura de activitate etc. Analiza caracteristicilor
creditului se bazează pe istoricul relaţiei de credit, îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate,
administrarea şi monitorizarea creditului, serviciul datoriei, etc.

34
Georgescu, Florin, Stadiul pregătirii pentru aplicarea reglementărilor Basel II în sistemul bancar românesc,
Forumul bancar FINMEDIA – Managementul riscului în perspectiva Basel II, Ediţia a III-a, 2006, p. 42
24
 CAPITOLUL 3. ACTIUNI RECENTE INTREPRINSE DE BNR IN
VEDEREA ASIGURARII STABILITATII FINANCIARE

3.1.Prezenţa marilor grupuri financiar-bancare în România şi a băncilor

româneşti pe piaţa de capital

Sectorul bancar românesc a cunoscut, în perspectiva integrării în Uniunea Europeană,

mişcări importante şi cu privire la pătrunderea pe piaţa bancară românescă a marilor grupuri
financiar-bancare, întâlnite chiar şi înainte de aderare.
Evident, nu este vorba de ceva specific românesc, ci se încadrează în tendinţele
înregistrate pe plan internaţional, în condiţiile accentuării concurenţei şi a reducerii marjelor
de profit, extinderea băncilor în domenii conexe fiind în unele cazuri o formulă de
supravieţuire sau cel puţin una de menţinere a nivelului profiturilor (grupului) la un nivel
acceptabil. Expresii gen „bancassurance” sau „all finanz” nu sunt străine de sistemele
bancare din Uniunea Europeană, iar în ultimii ani marile bănci româneşti s-au aliat acestui
concept de „supermarket financiar” şi şi-au creat şi sociatăţi de asigurări, societăţi de servicii
financiare, administrează fonduri de investiţii sau au creat societăţi de leasing. Din
perspectiva băncilor, activităţile menţionate sunt de interes, cu atât mai mult cu cât în general
sectorul financiar în România este în continuă dezvoltare.35
Una dintre cele mai de impact fuziuni de anul trecut a fost cea a HVB Bank cu Banca
Comercială Ion Ţiriac, care, împreună cu Unicredit au format unul dintre jucătorii puternci
din sectorul bancar românesc în 2007.
Operaţiunea a fost determinată de preluarea grupului HVB de către cel italian
UniCredito. Pregătirile pentru integrare au început în septembrie 2005, iar pe parcursul
procesului de fuziune HVB şi Banca Ţiriac au funcţionat în paralel. Până la finalizarea
fuziunii, băncile au uniformizat produsele, şi-au reunit reţelele de bancomate şi au operat
schimbările necesare. Fuziunea prin absorbţie a HVB Bank România de către Banca
Comercială Ion Ţiriac, în urma căreia a rezultat banca HVB Ţiriac, a fost autorizată de BNR
în luna august 2006. Activele cumulate ale HVB Ţiriac şi Unicredit România se ridicau, la

35
Stoica, Ovidiu, Căpraru, Bogdan – Efecte ale integrării europene asupra sistemului bancar românesc, Edit.
Universităţii „Alex. I. Cuza”, Iaşi, 2005, pag. 180
25
finele anului trecut, la 11.6 miliarde de lei, ceea ce corespunde unei cote de piaţă de 6.73%
rezultatul plasează instituţia de credit pe locul patru în sistemul bancar românesc36.
Anul 2006 a fost marcat şi de intrarea pe piaţă a unor jucători internaţionali, care au
cumpărat bănci româneşti.
Astfel, în luna martie, banca C.R. Firenze a preluat pentru 30.5 milioane de euro
pachetul de 56.23% din acţiunile Daewoo Bank România, denumirea fiind schimbată, în luna
mai 2006, în C.R. Firenze România. Ulterior, italienii au anunţat investiţii de 2 milioane de
euro şi planuri pentru dezvoltarea segmentului de retail.
De asemena ATEbank, a cincea mare bancă din Grecia în funcţie de capitalizarea pe
piață, a plătit 32.06 milioane de euro pentru 50.94% din acţiunile Băncii pentru Mică Industrie
şi liberă iniţiativă Mindbank. Procesul nu a fost însă lipsit de incidente, unul dintre acţionarii
Mindbank, Uniunea Naţională a Cooperativelor Meşteşugăreşti, arătând că banca a primit alte
oferte de preluare superioare ca valoare celei a ATEbank, însă cu aceste pătţi nu s-au purtat
negocieri. În cele din urmă conflictul a fost aplanat, iar ATEbank controlează în prezent
87.21% din capitalul Mindbank, redenumită ulterior ATEbank România.
O altă achiziţie marcată de conflicte a fost cea a Romexterra Bank de către grupul
german Bazerische Landesbank, prin filiala ungară MKB Bank. Acordul de preluare a
Romexterra a fost semnat în iulie 2006. Ulterior, MKB Bank a lansat o ofertă de cumpărare a
titlurilor Romexterra însă, unii acţionari minoritari au contestat modalitatea de derulare a
ofertei de preluare.
În septembrie 2006 fondul ceh de investiţii PPF Investments a lansat o altă ofertă de
cumpărare a titlurilor deţinute de acţionarii Romexterra, persoane fizice şi juridice, preţul
oferit pe fiecare acţiune fiind de opt lei, faţă de nivelul de şase lei oferit de MKB.
După finalizarea celor două oferte, MKB şi-a asigurat 55,36% din capitalul băncii, iar
PPF Investments 20%. Fondul de investiţii a acuzat Romexterra că întârzie înregistrarea PPF
ca acţionar; în acest caz, acţionarul majoritar a decis modificarea denumirii băncii în MKB
Romexterra Bank, iar participarea acestuia la capitalul instituşiei româneşti de credit a ajuns
la 75,94%.
În vara anului trecut a fost finalizată trazacţia prin care Leumi Bank Israel a cumpărat
peste 99% din acţiunile Eurom Bank, în valoare de 34 milioane de dolari. Ulterior, acţiunile
Eurom Bank au fost delistate de pe piaţa RASDAQ. Reprezentanţii băncii, redenumită Bank
Leumi România, au anunţat că instituţia vizează cu precădere IMM, persoanele fizice cu
venituri peste medie şi comunitatea israeliană din România.

36
Mediafax Annual report 2007, Sistemul bancar: privatizare, expansiune, credit și rețele
26
 Cele patru bănci menţionate, C.R. Firenze România, ATEbank România, MKB
Romexterra Bank şi Leumi Bank România deţin cote de piaţă reduse, cea mai ridicată valoare
a activelor, de 1.2 miliarde de lei, fiind înregistrată, la sfârşitul anului trecut, de MKB
Romexterra, ceea ce corespundea unei cote de piaţă de 0.7%.
În afară de fuziunile şi achiziţiile menţionate, anul bancar 2006 a fost marcat şi de
intrarea unor noi jucători pe piaţă, dar şi de ieşirea altora.
Astfel, BNR a retras, în august 2006, licenţa de funcţionare a Nova Bank după o
perioada de un anu şi patru luni în care instituţia de credit a activat în regim de decontare
specială. La stabilirea deciziei, Consiliul de Administraţie al BNR a avut în vedere încălcarea
de către instituţia de credit a unor legi bancare, precum şi a unor reglementări proprii ale
băncii.
La sfârşitul anului trecut Banca Națională a României a acordat licenţă de funcţionare
pentru Bank of Cyprus, care şi-a început operaţiunile în 2007.
Millennium Bank România, care şi-a deschis porţile pe piaţa bancară românească luna
aceasta, este subsidiara unui mare grup financiar din Portugalia. Acest grup a venit acum 2 ani
în România concurând pentru privatizarea BCR. „Nu am reuşit să câştigăm această cursă, însă
am studiat ţara, economia acesteia, piaţa financiară şi ne-am dat seama că este bine să aducem
Millennium aici, să demarăm un proiect greenfield”, declara Directorul general al Millennium
Bank România, Jose Toscano37.
În afara celor 4 mari grupuri financiare menţionate, alte de 26 de grupuri financiare
mari38, din care o parte nu au subsidiare in România, au anunţat în ultima perioadă banca
centrala ca ar putea face operaţiuni directe pe piaţa bancară românească. Lista acestor
instituţii de credit care au notificat BNR de furnizarea de servicii în mod direct este
următoarea:
1. Citibank International plc
2. J. P. Morgan International Bank Limited
3. J. P. Morgan Europe Limited
4. Erste Bank der österrechischen Sparkassen AG
5. The Rozal Bank of Scotland
6. Lombard Odier Darier Hentsch Private Bank Limited
7. Credit Suisse (Luxembourg) S.A.
8. Rathbone Investment Management Limited
9. Goldman Sachs International Bank

37
Curierul Naţional, 12 octombrie 2007.
38
http:// www.wall-street.ro/ mari+grupuri+finaciare
27
 10. Morgan Stanlez Bank International Limited
11. Dexia Kommunalkredit Bank AG
12. Hzpo Public Finance Bank
13. DePfa ACS Bank
14. DePfa Bank Plc
15. Merrill Lznch International Bank Limited
16. ICICI Bank UK Plc
17. IDT Financial Services Limited
18. DEPFA Deutsche Pfandbriefbank AG
19.WestLB AG
20. Danske Bank International S.A.
21. GE Artesia Bank
22. Saxo Bank S/A
23. Kommunalkredit Austria AG
24. KBC Bank
25. VISA-Services Kreditkarten AG
26. CommBank Europe Ltd (CBE)
Toate instituţiile financiar-bancare enumerate mai sus, cu excepţia VISA-Services
Kreditkarten AG, IDT Financial Services Limited şi Goldman Sachs International Bank,
desfaşoară şi activităţi de tranzacţionare în cont propriu sau pe contul clienţilor cu instrumente
ale pieţei monetare, precum cecurile, cambiile, biletele la ordin, certificatele de depozit, cu
valută, produse financiare derivate (contracte futures şi options financiare), instrumente care
au la bază cursul de schimb şi rata dobânzii, valori mobiliare şi alte instrumente financiare
transferabile.
Legea pieţei de capital (297/2004), deşi a abrogat OUG nr. 28.2002 privind valorile
mobiliare, serviciile de investiţii financiare şi pieţele reglementate şi Legea nr. 525/2002
pentru aprobarea OUG nr. 28/2002, a menţinut prevederile prin care piaţa de capital se
deschidea instituţiilor de credit. Era de aşteptat că se va simţi un suflu nou pe piaţa de capital
românească odată cu apariţia directă pe această piaţă a unui nou intermediar: banca. Înca din
anul 2002 se ştia că „societăţile bancare şi alte instituţii de credit supuse supravegherii BNR
vor putea presta servicii financiare pe pieţele reglementate, pe cont propriu şi pe contul
terţilor, începând cu data de 1 ianuarie 2005. Ele pot participa la capitalul social al societăţilor

28
de servicii financiare reglementate de prezenta ordonanţă de urgenţă atât până la data de 1
ianuarie 2005 cât şi după această dată”39.
Legea nr. 297/2004 include printre intermediarii pieţei de capital instituţiile de credit
autorizate de BNR, deci acestea pot opera direct pe piaţa de capital, fără să mai fie nevoie să-
şi desfăşoare activitatea de intermediere prin crearea unei societăţi de servicii de investişii
financiare.
Este adevărat că şi până la apariţia acestei legi băncile au fost prezente pe piaţa de
capital, prin intermediul unor SSIF-uri deţinute în proporţie de 100%, care făceau trimitere la
numele băncii (BCR Securities), fiind parte a grupului financiar dezvoltat de banca respectivă.
Mai mult, frecvent aceste societăţi au ocupat primele locuri în topuri din perspectiva
unor indicatori relevanţi pentru tranzacţiile bursiere (numărul şi volumul tranzacţiilor),
arătând o activitate susţinută.
Însă, decompartimentarea pieţei financiare, deschiderea între piaţa bancară şi piaţa de
capital, aduce noi provocări. Pentru SSIF-urile create de bănci, de cele mai multe ori
„vizibilitatea” era destul de redusă, în special pentru persoanele fizice, la fel ca şi acoperirea
teritorială, dezvoltarea unei reţele naţionale fiind costisitoare.
Băncile însă au intrat şi altfel pe piaţa de capital, prin cotarea la bursă.
Principalele bănci româneşti cotate la Bursa de Valori Bucureşti sunt: BRD-Groupe
Societe Generale, Banca Comercială Carpatica, Banca Transilvania, aceasta din urmă fiind
prima bancă romînească cotată la bursă.
Titlurile Băncii Române pentru Dezvoltare (BRD) şi ale Băncii Transilvania (TLV)
vor fi şi în anii următori printre preferatele investitorilor de la bursă40. Băncile romaneşti vor fi
în continuare puternic concurate de băncile comunitare pe segmentul corporate. "Titlurile
BRD şi TLV nu vor lipsi nici în anii următori dintr-un portofoliu rezonabil de acţiuni. Atat
marii investitori, cat şi cei mici vor trebui să facă însă mai multe comparaţii cu bănci
europene, pentru că reperele se vor extinde treptat şi posibilităţile de investiţii vor începe să se
multiplice", declara, pentru Adevărul, Valentin Vranceanu, manager de portofoliu la EFG
Eurobank Mutual Funds Management România.
Potrivit analiştilor, acţiunile BRD şi TLV sunt supraevaluate, comparativ cu cea mai
mare parte a băncilor din Europa Centrală şi de Est. Aceasta se datorează, în primul rand,
potenţialului de creştere al celor două bănci, care se situează peste media sistemului bancar
romanesc. În plus, pentru anii următori se estimează o rată de creştere a activelor bancare din

39
Art. 149, alin. 5 din legea 525/2002 pentru aprobarea OUG 28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile de
investiíi financiare şi pieţele reglementate (abrogată prin legea 297/2004)
40
Adevărul, 22 decembrie 2006 - Randamentele băncilor listate la bursă vor atrage investitorii şi în 2007

29
Romania de circa 20-25% pe an. Ţara noastră va trebui să recupereze decalajele faţă de
membrii UE în ceea ce priveşte ponderea activelor bancare în produsul intern brut (PIB). În
prezent, acest raport este în jur de 50%, în timp ce în Polonia şi Ungaria, activele bancare
reprezintă circa 70-80% din PIB, iar în Europa de Vest, peste 100%.
Dar sistemul bancar românesc a trebuit să facă faţă unor noi provocări de la 1 ianuarie
2007. Aceasta întrucât băncile din Uniunea Europeană pot să intre pe piaţa romanească fără a
mai solicita autorizarea din partea BNR. Acestea constituie concurenţi redutabili pe segmentul
corporate, unde au o experienţă vastă.
"Pe termen lung, profiturile băncilor vor creşte, dar poate că nu în ritmurile în care am
fost obişnuiţi pană acum. Pe termen scurt, acţiunile băncilor cotate la BVB pot genera
surprize şi fluctuaţii, dar, de cele mai multe ori, urmărind mişcările pieţei". Pe parcursul
anului 2006, atât titlurile TLV, cat şi cele BRD au adus un randament de 35%.
Acţiunile TLV au fost însă mult mai lichide, interesul investitorilor fiind stimulat de
politica de remunerare a acţionarilor băncii, cu titluri gratuite şi acţiuni la preţuri mai mici
decat cele din piaţă. "Evoluţia preţului TLV a fost influenţată de cateva anunţuri din partea
companiilor din grupul BT legate de vanzarea participaţiilor lor în bancă. În afară de aceasta,
indicatorii de evaluare, încă ridicaţi, au determinat o plafonare a preţului în jurul a 1
leu/acţiune", a declarat, pentru Adevărul, Cristian Tudorescu, analist-şef la Vanguard.
Pentru anul 2007, analiştii mizează pe o creştere a profitului TLV cu 15-20% până la
34 milioane de euro. Ritmul de creştere a profitului este mai redus decat în anii anteriori, din
cauza politicii agresive de extindere a reţelei teritoriale pentru a caştiga cotă de piaţă şi
vizibilitate.
Investitorii străini sunt atraşi de acţiunile BRD. Acestea au înregistrat o creştere a
lichidităţii şi totodată a preţului de tranzacţionare odată cu reducerea pachetului standard de
tranzacţionare de la 500 de acţiuni la 10. Investitorii mai mici ocoleau titlurile BRD întrucat,
pentru a cumpăra un pachet de 500 de acţiuni, aceştia trebuiau să scoată din buzunar peste 700
de lei.
Prin prisma raportului P/E (preţ/ profit pe acţiune) de 22, calculat pentru un profit net
estimat de 160 milioane de euro în 2006, evaluarea făcută de piaţă pentru aceste acţiuni este
una acceptabilă pentru o investiţie pe termen lung. În plus, BRD impresionează prin creşterea
şi stabilitatea sa ca bancă, iar investitorii internaţionali de pe bursă preferă acest tip de
emitent. Banca are printre cei mai ridicaţi indicatori de eficienţă din sistemul bancar
românesc41.

41
http://www.vanguard.ro/site/simbol/simbol.aspx?simbol=BRD&what=Cotatii&piata=RO
30
 3.2. Rolul BNR în gestionarea actualelor ameninţări financiare
Rolul BNR în menţinerea stabilităţii sistemului financiar se poate aprecia şi prin
măsurile luate de-a lungul timpului, considerate eficiente la acea vreme, pentru a reacţiona la
anumite ameninţări apărute în contextul economic sau pentru a preveni apariţia anumitor
dezechilibre.
Rolul BNR în gestionarea manifestărilor turbulente recente este deosebit de important.
La debutul crizei, economia românească parcursese o perioadă de mai mulţi ani de
creştere economică în ritmuri înalte, dar însoţită de acumularea unui deficit extern relativ
important, precum şi de majorarea datoriei externe pe termen scurt. Sectorul bancar, cu poziţie
dominantă în sistemul financiar, a rezistat bine acestor presiuni.
Stabilitatea financiară a fost pusă la încercare de o vulnerabilitate nouă- volatilitatea
finanţării externe. Cu un mic decalaj s-au manifestat şi repercusiunile deteriorării climatului
economic extern asupra economiei româneşti, cu consecinţe negative asupra calităţii
portofoliului de credite; riscul de credit rămâne vulnerabilitatea majoră a sectorului bancar.
Banca Naţională a României, ca autoritate de supraveghere, a reacţionat la noile
ameninţări prin:
 asigurarea punctuală de lichiditate;
 monitorizarea mai strictă a băncilor;
 măsuri de îmbunătăţire a cadrului de reglementare prudenţială;
 împreună cu Guvernul, prin semnarea unor acorduri de finanţare cu Fondul
Monetar Internaţional şi Uniunea Europeană (aceste acorduri asigurând finanţarea
corespunzătoare a deficitului de cont curent).
Măsurile adoptate de BNR în anul curent ( printre care şi flexibilizarea normelor de
prudenţă bancară referitoare la constituirea provizioanelor de risc de credit, acordarea
posibilităţii de includere în calculul fondurilor proprii a profitului interimar, reducerea la zero
a ratei rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în valută cu scadenţă reziduală mai mare
de doi ani) contribuie la îmbunătăţirea situaţiei financiare şi prudenţiale a băncilor, cu efecte
benefice asupra relansării creditului neguvernamental şi, implicit, asupra economiei reale.
Persistenţa efectelor crizei economice şi financiare globale aduce în actualitate
necesitatea întăririi băncilor pentru a face faţă unor şocuri potenţiale puternice. În acest sens,
Banca Naţională a României a decis, ca măsură prudenţială, ca băncile să asigure şi să
menţină, cel puţin pe perioada 2009-2010, un nivel al solvabilităţii de minim 10 la sută;
această măsură a fost recomandată şi de FMI42.
42
BNR, Raport asupra stabilităţii financiare, 2009, p.9, http://www.bnr.ro/Publicatii-periodice-204.aspx
31
 Totodată, pentru a evalua nevoia de capital suplimentar corespunzătoare pragului de
solvabilitate stabilit în condiţiile unei posibile înrăutăţiri a mediului economic, Banca
Naţională a României a convenit cu FMI rularea unor scenarii de testare la stres a băncilor.
Rezultatele acestor scenarii indică nivelul fondurilor proprii după aplicarea setului de şocuri
şi, implicit, necesarul de fonduri pentru atingerea ratei de solvabilitate de 10 la sută. Exerciţiul
de testare la stres, bazat pe factori de stres regăsiţi în programul economic al Guvernului, s-a
aplicat tuturor băncilor.
În 2009, poziţia BNR de creditor al sistemului bancar autohton s-a consolidat, banca
centrală acomodând treptat cererea crescută de rezerve a băncilor prin utilizarea activă a
operaţiunilor de piaţă monetară, în special a tranzacţiilor repo. Aceasta a permis evitarea
volatilităţii excesive a cursului de schimb, cât şi funcţionarea fluentă a pieţei monetare
interbancare, concomitent cu stabilizarea relativă a ratelor dobânzilor interbancare în jurul
dobânzii de politică monetară. Totodată, operaţiunile băncii centrale au avut ca efect
îmbunătăţirea lichidităţii sistemului bancar prin creşterea stocului de titluri de stat deţinute de
bănci, creditul guvernamental contrabalansând contracţia creditului acordat sectorului privat43.
Prin aceste măsuri, BNR a influenţat dinamica activelor bancare.
Tabelul nr 3.1- Structura activelor instituţiilor de credit care operează în România

Sursa: BNR, Raport asupra stabilităţii financiare, 2009, p.22,

http://www.bnr.ro/Publicatii-periodice-204.aspx
43
BNR, Raport asupra stabilităţii financiare, 2009, p.21, http://www.bnr.ro/Publicatii-periodice-204.aspx
32
 Cea mai importantă componentă a activului agregat continuă să o reprezinte activele
interne, contribuţia decisivă revenind creanţelor asupra sectorului nebancar autohton, care
concentrează mai mult de jumătate din volumul activelor bancare.Viteza de creştere a
creditului acordat sectorului privat s-a atenuat sensibil începând cu ultimul trimestru al anului
2008, atingând cel mai mic nivel din ultimii trei ani.
Scăderea de ritm a fost mai pronunţată în cazul împrumuturilor în lei, astfel încât
ponderea creditelor în devize în totalul împrumuturilor acordate sectorului privat a continuat
să se majoreze, ajungând să înregistreze cea mai mare valoare din ultimii trei ani şi jumătate,
efect datorat aproape în totalitate deprecierii leului.

Figura nr. 3.1.- Structura creanţelor asupra populaţiei, companiilor şi sectorului

guvernamental în total activ
Sursa: Sursa: BNR, Raport asupra stabilităţii financiare, 2009, p.22,

http://www.bnr.ro/Publicatii-periodice-204.aspx

33
 Preponderenţa plasamentelor la banca centrală în totalul operaţiunilor interbancare (91
la sută la finele lunii martie 2009) se menţine ca o caracteristică a ultimilor ani datorită,
îndeosebi, rezervelor minime obligatorii. Creanţele asupra sectorului guvernamental şi-au
continuat trendul ascendent, evoluţia acestora fiind marcată îndeosebi de accelerarea creşterii
portofoliului de titluri de stat care s-a dublat în raport cu intervalul anterior.
În virtutea responsabilităţilor pe linia supravegherii prudenţiale, BNR monitorizează
evoluţia indicatorilor financiari şi prudenţiali raportaţi de instituţiile de credit.
3.3. Mecanismul de transmitere a politicii monetare în România
În România situaţia este similară cu cea a Poloniei. Politica monetară a Băncii
Naţionale a României a avut până în anul 2005 ca obiectiv final stabilitatea internă şi externă
a monedei naţionale, iar cu după aderarea la auaniunea eauropeană s-a trecut la ţintirea directă
a inflaţiei.
Pe termen scurt evoluţia preţurilor este supusă unor influenţe multiple, generate de
factori provenind din economia naţională şi din mediul extern, care acţionează asupra cererii
şi ofertei agregate. Pe termen mediu şi lung, însă, un rol fundamental în asigurarea stabilităţii
preţurilor îi revine conduitei politicii monetare.
Mecanismul de transmisie a politicii monetare reprezintă totalitatea canalelor prin care
banca centrală, utilizând un set variat de instrumente de politică monetară poate influenţa
dinamica cererii agregate şi a preţurilor din economie.
Dintre canalele (sau mecanismele specifice) de transmisie a politicii monetare
identificate de literatura de specialitate, practica economică a relevat cu precădere importanţa
următoarelor: canalul ratelor dobânzilor practicate de instituţiile financiare; canalul creditului;
canalul cursului de schimb; canalul efectelor de avuţie şi bilanţ; canalul anticipaţiilor agenţilor
economici privind inflaţia.
O descriere simplificată a acestor canale de transmisie şi a interacţiunii dintre acestea,
adaptată particularităţilor economiei româneşti, stă la baza construcţiei modelului de analiză şi
prognoză pe termen mediu al BNR.
CORE2 se calculează pe baza IPC din care se exclud preţurile administrate şi cele cu
volatilitate ridicată (legume, fructe, ouă, combustibili).
În general, semnalele transmise prin deciziile de politică monetară îşi produc efectele
asupra economiei în mod indirect, propagându-se prin intermediul verigii intermediare
reprezentate de sistemul financiar-bancar. Relaţia dintre banca centrală şi băncile comerciale
se stabileşte în cadrul pieţelor financiare (monetară, valutară), banca centrală având
capacitatea de a controla relativ eficient ratele dobânzilor pe termen scurt prin gestionarea

34
lichidităţii pe piaţa monetară interbancară. De regulă, în cadrul sectorului financiar-bancar
transmisia impulsurilor de politică monetară se realizează relativ rapid.
La nivelul relaţiei dintre băncile comerciale şi economia reală, impulsurile de politică
monetară ale băncii centrale se transmit mai degrabă imperfect şi după o perioadă de timp
care depinde de particularităţile structurale ale economiei naţionale.
Deşi banca centrală poate controla ratele dobânzilor pe termen scurt, economia reală
este influenţată cu precădere de ratele dobânzilor pe termen mediu şi lung practicate de
băncile comerciale pentru depozitele atrase sau pentru creditele acordate clienţilor acestora.
Nivelul acestora din urmă depinde de cel al ratei dobânzii de politică monetară, dar şi de un
număr de alţi determinanţi (aşteptările privind inflaţia, perspectivele privind creşterea
economică etc.), şi este hotărâtor pentru deciziile de investiţii, consum sau economisire.

Figura nr. 3.2 Mecanismul de transmitere al efectelor prin canalul ratei dobânzii

Sursa: BNR

În general, dobânzi mai reduse stimulează investiţiile şi consumul în defavoarea

economisirii, în timp ce dobânzi mai ridicate stimulează economisirea, inhibând pe termen
scurt consumul şi investiţiile. Astfel este influenţată cererea agregată din economie. Oferta
agregată are o capacitate de ajustare la nivelul cererii agregate limitată la un orizont scurt de
35
timp. Pe termen lung, oferta depinde în principal de dinamica factorilor fundamentali precum
capacităţile de producţie, forţa de muncă şi gradul de înzestrare tehnologică şi prin urmare se
ajustează mai lent şi pe termen mai îndelungat, neputând fi influenţată prin intermediul
politicii monetare. În aceste condiţii, pe termen scurt/mediu, politica monetară poate afecta
numai decalajul dintre nivelul efectiv al activităţii economice şi cel sustenabil pe termen lung
(deviaţia PIB real de la nivelul său potenţial, sau -excesul de cerere).
La rândul său, deviaţia PIB real este un factor determinant pentru inflaţia preţurilor de
consum. De exemplu, o cerere în exces pentru bunuri de consum sau de investiţii pune în mod
direct presiune asupra costurilor cu factorii de producţie (inclusiv cu factorul muncă, respectiv
salariile). În faţa unor astfel de creşteri ale costurilor de producţie, o parte a firmelor pot
decide în favoarea unei diminuări a marjelor de profit obţinute, lăsând preţurile finale de
vânzare nemodificate. Pe termen mediu, însă, în condiţiile unor creşteri persistente ale
costurilor de producţie, firmele vor transfera tot mai mult aceste costuri asupra preţurilor de
vânzare, ceea ce va conduce în cele din urmă la creşterea preţurilor bunurilor de consum
(generând inflaţie). Un deficit de cerere agregată pe de altă parte va avea efecte contrare.
Având un control relativ eficace asupra ratelor dobânzilor pe termen scurt, banca
centrală poate influenţa inclusiv motivaţia agenţilor economici de a deţine monedă natională
comparativ cu aceea de a deţine monedă străină şi, prin aceasta, cursul de schimb. Cu toate
acestea, evoluţia cursului de schimb este rezultatul acţiunii unui număr mult mai mare de
factori (de exemplu, aversiunea la risc a investitorilor străini, dezechilibrele macroeconomice
interne şi externe, factori politici etc.). Asupra unora dintre aceşti factori politica monetară nu
poate acţiona, iar asupra altora are o influenţă limitată şi condiţionată strict de coerenţa
celorlalte politici macroeconomice (fiscală, de venituri, a reformelor structurale).
Cursul de schimb influenţează preţul relativ al bunurilor interne faţă de cel al
bunurilor tranzacţionate pe pieţele externe. Un exportator va câştiga mai mult dacă preţul
obţinut în valută din vânzarea bunurilor sale pe pieţele externe este transformat în lei la un
curs de schimb mai ridicat (moneda naţională este mai depreciată). Pe de altă parte, un
importator va câştiga mai mult dacă bunurile vândute pe piaţa internă sunt achiziţionate în
valută la un cost mai mic exprimat în lei, echivalent al unei monede naţionale mai apreciate.
Cursul de schimb transmite astfel (prin intermediul canalului exporturilor nete - sau
canalului indirect al cursului de schimb) (cu un anumit decalaj în timp, impulsurile iniţiale
ale ratei dobânzii de politică monetară asupra activităţii economice (sintetizată prin deviaţia
PIB real).
Un alt mecanism important prin care cursul de schimb şi ratele dobânzilor acţionează
asupra activităţii economice este efectul de avuţie şi bilanţ
36
 Efectul de avuţie al cursului de schimb exprimă influenţa modificării cursului de
schimb asupra consumului şi investiţiilor prin impactul său asupra avuţiei şi valorii nete.
Efectul de avuţie sau de bilanţ este important în special în cazul în care creditele în valută au o
pondere importantă în datoriile gospodăriilor şi ale firmelor. În cazul împrumuturilor
contractate în valută, aprecierea cursului de schimb determină o diminuare a valorii
actualizate, evaluate în lei, a obligaţiei (principal şi dobânzi). În acest fel, are loc o creştere a
avuţiei exprimate în lei şi, implicit, a posibilităţilor de a consuma şi investi.
Efectul de bilanţ reprezintă influenţa cursului de schimb asupra deviaţiei PIB generată
de efectul modificării avuţiei şi valorii nete asupra disponibilităţii creditului bancar. În
general, este dificil şi costisitor pentru o bancă să evalueze în mod direct, analitic, capacitatea
viitoare de rambursare a creditului. Ca urmare, un factor important în decizia de acordare a
creditului îl reprezintă indicatorul sintetic reprezentat de averea gospodăriilor şi valoarea netă
actuală a firmelor, care reflectă capacitatea de garantare a creditului. Aprecierea leului creşte
averea gospodăriei sau valoarea netă a firmei. În plus, diminuarea valorii actualizate în lei a
împrumuturilor contractate în valută duce la creşterea capacităţii de rambursare a creditelor
contractate. Aceste efecte reduc riscul de nerambursare şi creează posibilitatea contractării
mai facile a creditelor. Ca urmare, creşte şi disponibilitatea băncilor de a acorda credite, ceea
ce conduce la majorarea cheltuielilor destinate consumului sau investiţiilor.
O depreciere a cursului de schimb al monedei naţionale generează o diminuare a
apetitului pentru contractarea de credite în valută. În acelaşi timp, deprecierea leului va reduce
venitul disponibil al celor care au deja contractate astfel de credite. Acest efect decurge din
faptul că agenţii economici care obţin venituri în monedă naţională vor fi nevoiţi - în situaţia
unei deprecieri - să plătească mai mulţi lei pentru serviciul datoriei contractate în valută.
Aprecierea cursului de schimb va avea efecte de sens invers: va spori motivaţia sectorului
privat de a se împrumuta în valută mai degrabă decât în monedă naţională, în principal
datorită costurilor mai comparativ mai scăzute în lei asociate serviciului datoriei.
Unul din cele mai simple şi mai rapide mecanisme prin care care sunt transmise
modificările cursului de schimb este cel al preţului bunurilor de import (canalul direct al
cursului de schimb). Preţul la care un agent economic va comercializa pe piaţa internă bunuri
achiziţionate din import, este format din preţul în valută (de pe piaţa externă) al bunului
respectiv transformat în lei la cursul de schimb relevant. În general, preţul în monedă
naţională se ajustează incomplet la variaţiile cursului de schimb. Aceasta se datorează în
principal costurilor ridicate pe care le-ar genera pentru importatori modificarea preţurilor
practicate pe piaţa internă cu aceeaşi frecvenţă ridicată pe care o manifestă fluctuaţiile
cursului de schimb Alături de preţurile bunurilor din import, o serie întreagă de alte preţuri
37
răspund mai mult sau mai puţin la modificările cursului de schimb, precum preţurile
combustibililor, unele preţuri administrate (pentru medicamente, telefonie fixă etc.), preţurile
bunurilor complementare sau substituibile celor importate.
Percepţia agenţilor economici cu privire la consecvenţa cu care banca centrală
urmăreşte îndeplinirea obiectivelor sale fundamentale afectează semnificativ aşteptările cu
privire la inflaţie .
Aşteptările inflaţioniste reprezintă unul din cele mai importante canale prin care
politica monetară influenţează activitatea economică. Ele sunt determinante în procesul de
formare a preţurilor bunurilor de consum la nivelul producătorilor şi al comercianţilor. Este
relativ costisitor pentru agenţii economici să îşi ajusteze preţurile la intervale scurte de timp,
firmele fiind nevoite în aceste situaţii să suporte o serie de cheltuieli asociate cu promovarea
sau reclama acestora. Aceasta nu exclude, însă, fundamentarea permanentă de către aceştia a
unui set de aşteptări referitoare la inflaţie, pe care îşi vor baza deciziile în momentul realizării
unei noi modificări a preţurilor. În cadrul modelului de analiză şi prognoză pe termen mediu
(MAPM) utilizat de BNR în procesul de realizarea proiecţiilor macroeconomice trimestriale,
aşteptările privind inflaţia se constituie într-un factor explicativ pentru dinamica inflaţiei de
bază CORE2 şi a inflaţiei combustibililor (componente care, împreună, reprezintă 72 la sută
din coşul IPC). Pentru celelalte componente (preţuri administrate şi preţuri volatile LFO) se
utilizează scenarii exogene, dată fiind maniera de formare a acestor preţuri, mai degrabă
discreţionară în cazul primelor, respectiv puţin predictibilă în cazul celorlalte.

Evoluţia inflaţiei în România

Inflatia se poate defini ca o crestere a nivelului general al preturilor atat la bunuri cat si
la servicii in conditiile in care puterea de cumparare scade. Inflatia se face simtita atat la
nivelul consumatorului cat si la nivelul macroeconomic.
Inflaţia are influenţe atât pozitive cât şi negative asupra creşterii economice, asupra
populaţiei, dar şi asupra întreprinderilor. O inflaţie ridicată frânează creşterea economică,
hiperinflaţia induce recesiune, iar la un nivel moderat, inflaţia în general antrenează efecte
benefice. Însă de cele mai multe ori acesta determină efecte negative şi de aceea oamenii de
specialitate au formulat anumite politici de control şi stopare a fenomenului inflaţionist.
Datorită consecinţelor negative asupra organismului economic şi social, inflaţia constituie un
obiectiv major al politicilor macroeconomice din toate ţările cu economie de piaţă. De aceea
politicile actuale de combatere a inflaţiei au fost astfel elaborate încât să stopeze inflaţia şi, în
acelaşi timp, să permită creşterea economică şi limitarea şomajului.

38
 Ţintele de inflaţiei stabilite şi intervalul acceptat de BNR pentru variaţia ratei inflaţiei
în următoarea perioadă, arată astfel:

Grafic nr. 3.1 - Ţintele de inflaţie şi intervalul de variaţie stabilit de BNR

Ţintele anuale de inflaţie s-au plasat în ultimii ani pe o traiectorie descendentă, nivelul
lor scăzând de la 7,5 la sută ±1 punct procentual în 2005, la 3,5 la sută ±1 punct procentual în
2009 şi 2010. Ţinta de inflaţie pentru sfârşitul anului 2011 a fost coborâtă la nivelul de 3 la
sută ± 1 punct procentual.
Opţiunea de a se accentua în 2011 trendul descendent al ţintelor anuale de inflaţie a
fost justificată în principal de perspectiva decelerării susţinute a inflaţiei în următorii ani,
având ca resort contracţia severă suferită în 2009 de economia românească sub impactul crizei
financiare şi economice globale, precum şi de ritmul lent de redresare anticipat în perioada
post-criză a economiei mondiale şi implicit cea naţională.
În favoarea opţiunii a mai pledat capacitatea acestui nivel al ţintei de a satisface
cerinţa de a se consolida dezinflaţia şi de a se atinge în concordanţă cu calendarul prevăzut
pentru adoptarea euro un nivel al ratei inflaţiei compatibil cu criteriul de inflaţie al Tratatului
de la Maastricht, precum şi, ulterior, cu definiţia cantitativă a stabilităţii preţurilor adoptată de
BCE.
În acelaşi timp, opţiunea privind nivelul ţintei de inflaţie pentru anul 2011 a reflectat
preocuparea BNR pentru stabilirea unor obiective realiste, atingerea acestora fiind esenţială
pentru consolidarea credibilităţii băncii centrale şi implicit pentru ancorarea eficace a
anticipaţiilor inflaţioniste pe termen mediu. În contextul dat, menţinerea unei abordări
prudente în ceea ce priveşte pasul de reducere a ţintei de inflaţie pentru 2011 a fost justificată
39
de riscurile şi incertitudinile legate de magnitudinea efectelor inflaţioniste directe ce vor
continua să fie exercitate de factori aflaţi în afara sferei de influenţă a băncii centrale, cei mai
importanţi fiind:
 ajustarea preţurilor administrate;
 reluarea proceselor de convergenţă economică, inclusiv a convergenţei nivelului
preţurilor, după încheierea perioadei de contracţie economică sincronizată;
 menţinerea unor rigidităţi nominale asimetrice.

Grafic nr. 3.2 - Evoluţia inflaţiei, sursa Raport asupra inflaţiei, februarie 2011, BNR

Ţintirea inflaţiei pe anii 2007-2009 s-a dovedit corectă şi eficientă. BNR trebuie să
continuie efortul pentru reducerea inflaţiei într-un ritm realist, este necesară aplicarea “ţintirii
directe a inflaţiei” (inflation targeting), trebuie să se alinieze la politicile monetare ale zonei
euro, pentru a evita şocurile produse de schimbările bruşte ale orientării politicii monetare;
politica valutară trebuie să permită realizarea cursului real al leului. Deasemenea Banca
Centrală trebuie să finalizeze adaptarea acquis-ului comunitar în activitatea bancară şi
procedurile de supraveghere şi întărirea independenţei băncii centrale, trebuie să dezvolte
sistemul bancar şi ansamblul sistemului financiar pentru a creşte raţionalitatea alocării
resurselor şi a asigura politicii monetare canale adecvate de transmisie, trebuie să
modernizeze sistemul de plăţi şi să-l conecteze la sistemul European T.A.R.G.E.T

40
 În condiţiile creşterii transparenţei şi credibilităţii demersurilor băncii centrale, ancorarea
aşteptărilor inflaţioniste la o traiectorie compatibilă cu obiectivele acesteia privind inflaţia devine
unul dintre cele mai puternice şi mai eficiente canale de transmisie a politicii monetare.
Dincolo de influenţa politicii monetare, dinamica cererii agregate şi a preţurilor este
determinată şi de conduita altor componente ale setului de politici macroeconomice, cum ar fi
politica fiscală şi politica veniturilor. Politica fiscală are un efect direct asupra economiei
influenţând cererea agregată prin intermediul impulsului fiscal. O politică fiscală optimală are
rolul de a atenua şi stabiliza fluctuaţiile ciclului economic şi, prin urmare, dinamica deviaţiei PIB
real de la nivelul său potenţial. Pe de altă parte, o politică echilibrată a veniturilor trebuie să fie
ghidată de asigurarea corelaţiei dintre câştigurile salariale reale din domeniul public cu cele din
domeniul privat şi cu dinamica productivităţii muncii. 44

44
www.bnr.ro

41
CAPITOLUL 4. STABILITATEA FINANCIARA SI ADERAREA ROMANIEI
LA ZONA EURO

4.1.Istoricul relatiilor dintre Uniunea Europeana si Romania

România este prima tarã din Europa Centralã si de Est care a stabilit relatii oficiale cu
Comunitatea Europeanã. In 1967, au fost initiate negocierile pentru încheierea unei serii de
acorduri tehnico-sectoriale privind anumite produse agroalimentare, respectiv brânzeturi, ouã,
carne de porc cu scopul de a scuti produsele românesti de taxe suplimentare, dar si de a obliga
partea românã sã respecte un anumit nivel al preturilor pentru a nu crea dificultãti pe piata
statelor membre. In 1974, prin semnarea unui tratat bilateral, România intrã în sistemul
generalizat de preferinte al Comunitãtii Europene. De asemenea, un alt Acord cu privire la
produsele industriale este semnat în 1980.
Imediat dupã cãderea zidului Berlinului, România stabileste în 1990 relatii diplomatice cu
Uniunea Europeanã, semnând în acelasi an un Acord de Comert si Cooperare.
La 1 februarie 1993, România semneazã Acordul European care instituie o asociere între
România, pe de o parte, si Comunitãtile Europene si Statele Membre ale acestora, pe de altã
parte. Acest acord care crea o zonã de liber schimb între România si statele membre recunostea
obiectivul României de a deveni membru al Uniunii Europene si prevedea asistentã financiarã si
tehnicã din partea UE.
In 1993 la Copenhaga, statele membre au decis cã statele asociate din Europa Centralã si
de Est pot deveni state membre al Uniunii Europene în momentul în care îndeplinesc criteriile
economice si politice necesare. Acest lucru a dus la depunerea de cãtre România a cererii de
aderare la Uniunea Europeanã la 22 iunie 1995, la câteva luni dupã intrarea în vigoare a
Acordului European (1 februarie 1995).
In iulie 1997, Comisia Europeanã adoptã Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii
de aderare a României la Uniunea Europeanã. In martie 1998, Uniunea Europeanã lanseazã, în
mod oficial, procesul de extindere, iar în luna noiembrie a aceluiasi an Comisia Europeanã
publicã primul raport cu privire la progresele înregistrate de România în îndeplinirea criteriilor de
aderare.
Prin decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999 de a deschide
negocierile de aderare cu România, urmatã de lansarea oficialã, în februarie 2000, a procesului de

42
negociere a aderãrii României la Uniunea Europeanã se face trecerea la o nouã etapã de
consolidare a relatiilor dintre România si Uniunea Europeanã. Consiliile Europene de la
Copenhaga (decembrie 2002), de la Salonic (iunie 2003), Bruxelles (decembrie 2003) si
Bruxelles (iunie 2004) reconfirmã sprijinul statelor membre ale Uniunii Europene pentru
finalizarea negocierilor în 2004, semnarea Tratatului de Aderare cât mai curând posibil în 2005 si
aderarea efectivã în ianuarie 2007.
Încheierea negocierilor de aderare are loc în decembrie 2004, confirmându-se totodatã în
cadrul Consiliului European de la Bruxelles calendarul de aderare. In acelasi timp, României i se
recomandã sã continue reformele si sã implementeze angajamentele asumate în negocieri
referitoare la acquis-ul comunitar, în special în ceea ce priveste justitia si afacerile interne,
politica în domeniul concurentei si mediu. Uniunea Europeanã va continua monitorizarea
pregãtirilor de aderare si considerã cã România va fi capabilã sã-si asume obligatiile de membru
de la 1 ianuarie 2007.
La 13 aprilie 2005, România primeste avizul conform al Parlamentului European, urmând
ca semnarea Tratatului de Aderare sã aibã loc la 25 aprilie 2005. Începând cu aceastã datã,
România are statutul de observator la activitatea institutiilor europene, fiind implicatã in procesul
de elaborare a legislatiei comunitare, dar neavând drept de vot. Dintre statele membre UE,
Tratatul a fost ratificat pânã în prezent de Slovacia, Ungaria, Slovenia, Cipru, Republica Elenã,
Estonia, Cehia, Spania si Italia.
La 25 octombrie 2005, Comisia Europeanã publicã primul Raport Comprehensiv de
Monitorizare pentru România care confirmã progresele importante în pregãtirea internã, si
mãsurile ce urmeazã sã fie luate în continuare pentru asigurarea aderãrii la 1 ianuarie 2007.
4.2.Avantaje si dezavantaje ale integrarii Romaniei in UE
Alaturarea Romaniei la UE presupune renuntarea la prerogativele nationale de bazain
materie de formulare si aplicare de politici economice.dar aceasta renuntare nu este un simplu act
de transfer de prerogative, deoarece priveste capacitatea unei economii de a-si compatibiliza
functionarea cu un alt spatiu (UE), fara costuri excesive, de o parte si de alta.Exista un exemplu
sui generis de extindere a UE, care priveste o fosta tara comunista si care contine multe lectii; -
landurile estice ale Germaniei unificate. Astazi, la mai bine de un deceniu de la unificare si dupa
transferuri de cca 800 miliarde Euro, somajul in aceste landuri ramine in apropierea a 20%, iar
stagnarea economica este o constanta a anilor din urma.45

45
Cioculescu Aristide - Racordarea economiei Romaniei la piata unica europeana, Editura Apimondia, 2002.

43
 Citeva cuvinte despre dolarizare/euroizare. Cei care pledeaza pentru acest aranjament
monetar par sa conceapa spatiul economic unde s-ar aplica schema ca o simpla “anexa”, fara
viata interna complexa. Se omit, de pilda, consecintele unui deficit comercial major, care ar
reduce automat si sever cantitatea de moneda interna (fara ca Banca Centrala sa mai poata
interveni), ceea ce ar provoca o deflatie si o recesiune de amploare, greu de suportat economic si
socioal. In plus sistemul bancar intern ar fi supus unor presiuni teribile ca urmare a dobinzilor
ridicate.
Sansa istorica a Romaniei de modernizare prin alaturarea la UE trbuie judecata si prin
prisma navoii de “adapostire” fata de incertitudinile si volatilitatea din spatiul economic mondial.
Avind in vedere ca fluxul exporturilor si importurilor Romaniei ,cu UE, la aceasta data
variaza intre 60-65% respectiv 50-55% din total. Cifrele fiind comparabile cu ponderea
comertului intra-european al multora dintre statele UE.Se poate spune ca cel putin din punct de
vedere economic - exceptind unele bariere netarifare pentru agricultura si citeva sectoare
industriale protejate de UE – Romania este de facto integrata in comertul comunitar.
Datele statistice din ultimii ani indica o imbunatatire al gradului de acoperire a
importurilor prin exporturi pe relatia UE.Orientarea comertului catre UE a fost insotita de o
semnificativa creare de comert mai ales dupa semnarea Acordului de Asociere in Februarie 1993.
Agricultura
Concesiile asimetrice ale Acordului de Asociere cu UE au protejat multe din produsele
agricole romanesti de competitia cu cele europene, in timp ce concesiile simetrice ale acordului
CEFTA au adus deficite semnificative la acest capitol de comert, produsele comertului exten al
romaniei fiind mai putin competitive decit al principalilor parteneri din cauza diferentei de
productivitate.
Importurile de produse agricole din zona UE reprezinta aproximativ 7%cele din zona
CEFTA fiind de 27,34% din total ceea ce ne face sa presupunem ca avem deja de a face cu
competitia europeana prin intermediari – reexportatorii din zona CEFTA - ,ocolind barierele
tarifare.
Aderarea la UE a tarilor din primul val va face ca deficitul comertului cu produse agricole
sa se inrautateasca rapid ca de altfel si Avantajul Comparativ al Romaniei fata de UE.46
Agricultura romaniei nu va putea face fata rigorilor PAC fara o interventie puternica din
partea statului pentru a rentabiliza acest sector in vederea aderarii.desii exista semne clare a
suportarii din ce in ce mai greu al rigorilor PAC in europa (ex: Olanda) aceasta nu se va schimba
46
Daianu Daniel - Pariul Romaniei. Economia noastra: reforma si integrare, Editura Compania, Bucuresti, 2004

44
din cauza lobby-ului puternic exercitat de producatorii din UE.Este posibil totusi ca fermieri din
UE sa fie atrasi, odata cu aderarea Romaniei,in scopul realizarii unor productii ecologice pe
terenuri ce s-au odihnit mai mult de 15 ani. Exemplul Spaniei unde ,odata cu intrarea in CEE,
veniturile unor producatori s-au dublat nu este concludent.Romania are cel mai ridicat nivel al
ocuparii fortei de munca in agricultura – 27,9%.
Agricultura , a carei productie se bazeaza pe ferme mici , folosind in mod intensiv munca,
va trebui sa faca fata celei mai mari restructuirari de forta de munca, deci o buna parte din costul
integrarii va fi platit de cei angajati in agricultura. Pe linga somaj mai pot exista costuri
psihologice sau de transfer.
Industria
Avantajul comparativ cu UE are un trend accentuat descrescator, in timp ce cu restul lumii
inca mai avem un usor avantaj.
In ceea ce priveste industria chimica aceasta va avea de pierdut , in conditiile in care
,procentul importurilor din UE a ramas constant, insa exporturile de produse chimice a scazut de
mai mult de doua ori in ultimii cinci ani; acest fapt dovedind slaba productivitate si
competitivitate al acestei industrii.Fara o restructurare adecvata pina in momentul aderarii aceasta
nu va avea sanse in competitie cu UE.
Industria materialelor plastice, pielariei si al articolelor din piele , celulozei si hirtiei sunt
slab performante, Romania fiind la acest capitol mai putin competitiva decit oricare din tarile
CEFTA.structura productiei interne fiind necompetitiva in general , aceste industrii vor
supravietui numai prin preluarea de catre marile companii Vestice la momentul aderarii.
Industria lemnului si prelucratoare este intr-o situatie de avantajcomparativ cu tarile UE,
mentinind acest trend prin investitii in tehnologie si atragere de capital, la momentul integrarii
acest sector va avea de cistigat dezvoltindu-se si creind locuri de munca.
Industria incaltamintei si textila cu o competitivitate destul de ridicata actualmente
reprezentind 32,43% din totalul exportuluiv si 47,04% din exportul romanesc catre UE dovedeste
ca este viabila, chiar daca majoritatea productiei este in lohn, gradul de calificare si slarizare al
fortai de munca in acest domeniu, o face viabila.Integrarea va duce la cresterea productivitatii
acestei ramuri cit si la o scadere a costurilor unitare ale fortei de munca.
Industria sticli si ceramiciiva avea de pierdut inca de la aderarea primului val la UE din
cauza competitivitatii reduse si datorita costurilor unitare ale fortei de munca.

45
 Pentru ca, tarile ce vor intra in primul val vor fi avantajate, cu cit va fi mai mare UE cu
atit mai mari vor fi cistigurile pentru tarile membre si pierderile pentru tarile nemembre.
Actualmente tarile desvoltindu-se si cistigind pe seama pierderilor altor tari.
In domeniul Industriei metalurgice, masini si echipamente daca se va mentine trendul
importurilor de tehnologi Romania va avea de cistigat in acest domeniu la momentul
integrarii.Costurile unitare ale fortei de munca in industria metalurgica este cu mult sub media
restului industriei.
Faptul ca in prezent exportam multe echipamente dar mai ales subansamble dovedeste
viabilitatea acestui sector de activitate.
Cercetarea
La nivel guvernamental, cercetarea si dezvoltarea au o sustinere totusi slaba, in Romania
ponderea cheltuielilor cu cercetarea si dezvoltarea in PIB fiind mai mica de 4-5 ori decit cea a
tarilor UE, mai mica chiar decit in celelalte tari candidate.
La capitolul educatie Romania este in urma mediei UE la nr. De studenti/ locuitor, cei mai
buni plecind peste hotare.Cutoate acestea imbinarea dintre cercetare ,dezvoltare si educatie poate
da rezultate spectaculoase.
Producatorii si exportatorii de romani de software sunt o categorie de cistigatori – de
exemplu, SOFTWIN a creat primul software din lume care foloseste tehnologia WAP pentru
accesul si controlul de la distanta al retelelor de securitate. Acest produs a fost cumparat prin
internet de aproape de 500 mii de utilizatori din SUA numai in ultimele 45 zile ale anului 200,
facind ca Softwin sa-si realizeze obiectivul de a detine 1% din piata mondiala a produselor
antivirus in 2001, iar pentru anul 2006 sperind sa ajunga la o cota de 6% din piata.
Perspectiva sociala
Odata cu integrarea pietelor, firmele vor trbui sa faca fata competitiei tot mai puternice de
pe piata bunurilor. Drept urmare , vor trebuisa elimine forta de munca in exces pentru a-si
imbunatatii productivitatea. Forta de munca este impinsa spre a-si gasinoi locuri de munca in alte
firme, sectoare de activitatesau chiar sa isi schimbe radical ocupatia.
Realitatea este ca avem o subutilizare a fortei de munca substantiala si, in contextul
viitorului deficit de forta de munca in UE, Romania are sanse sa devina o sursa pentru atragerea
capitalului uman de catre industriile europene (fie direct prin migrareafortei de munca, fie
indirect prin subcontractare). Chiar si acum, cind exista bariere severe in calea migrarii fotei de
munca ( vize,permise de munca), Romania este alaturi de Polonia, singura tara din Europa
Centrala care a inregistrat un flux pozitiv al migrarii catre UE.
46
 In functie de mobilitatea fortei de munca si de rapiditatea adaptarii , costul integrarii
suportat de aceasta poate fi mai mare sau mai mic.
O realocare rapida a resurselor va fi insotita de o realocare a fortei de munca, pentruca
oamenii vor trebui sa se indrepte catre acele sectoare care creaza locuri de munca.Cazul
intoarcerii spre agricultura “ca ultim angajator”, (ex: botosani, Iasi etc) nu este o solutie
agricultura fiind si ea restructurata pe criteriul productivitatii.
Mai intai, realocarea fortei de munca este necesara deoarece firmele trebuie sa
supravietuiasca si sa isi desfasoare afacerile intr-un mediu cu totul nou.
In acelasi timp, sectoarele care au fost neglijate in timpul comunismului, si anume
serviciile,sunt in crestere si cererea lor de forta de munca creste.Ex post, procesul este benefic
pentru intreaga economie, dar pe moment vor fi oameni care pierd si oameni care cistiga.
Logica ne spune ca perdanti vor fi aceia care sint aproape de virsta pensionarii, in
sectoarele in declin economic, care detin calificari specifice ce nu pot fi usor folosite in alt
domeniu, in timp ce cistigatorii vor fi cei tineri, cu calificari in sectoarele aflate in crestere.
Cu alte cuvinte, pentru a atinge structura ocuparii din tarile mediteraneene ale UE, in
Romania anilor 1989, 31,3% din populatia ocupata trebuia sa isi schimbe sectorul de activitate,
ocupatia si calificarea.
De aceea, comparata cu celelalte tari, Romania va avea populatia cea mai afectata de
integrare, avind nevoie de o mare flexibilitate pentru a se adapta noilor conditii de pe piata
muncii.
4.3.Scurta prezentare a situatiei economice si financiare a tarilor est-europene
În mai 2004, 10 ţări central şi est europene au intrat în Uniunea Eropeană. Bulgaria şi
România au intrat în 2007. Un al treilea grup de ţări – Albania, Bosnia-Herşegovina, Croaţia,
Macedonia, Serbia-Muntenegru şi Turciaa au statutul de potenţiale candidate la UE. În
conformitate cu Tratatul de la Amsterdam (1997) toate ţările care devin membre ale Uniunii
Europene, trebuie să adopte euro ca monedă de circulaţie, după o perioadă care poate fi mai mult
sau mai putin extinsă.
Mai multe noi state şi-au exprimat intenţia de a intra în Uniunea Europeană şi Monetară
(UEM) cât mai curând posibil. După ce Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Malta, Slovenia şi
Slovacia au intrat în ERM II, un nou val al largirii UEM este aşteptat.
Pentru a adopta euro şările trebuie să îndeplinească criteriile de convergenţă nominală –
criteriile de la Maastrich, care reflectă evoluţia macroeconomică ireversibilă, necesară pentru
participarea la UEM, aceste criterii constau în anumite limite maxime impuse pentru o serie de
47
indicatori monetari şi financiari importanţi: rata inflaţiei, rata dobânzii pe termen lung, , deficitul
bugetar, datoria publică, cursul de schimb. Obiectivul cel mai greu de atins este ceea ce se
numeşte în limbajul european convergenţa reală. Acest tip de convergenţă este evaluat printr+o
serie de indicatori economici, dintre care cei mai importanţi sunt următorii: PIB/cap locuitor,
structura economiei( exprimată prin ponderea diverselor ramuri şi sectoare economice în
formarea PIB), gradul de deschidere a economiei (exprimată prin ponderea comerţului exterior în
PIB), ponderea comerţului bilateral în ţările Uniunii Europene în total comerţ exterior.
Înţelegerea mecanismului de transmisie a politicii monetare este vitală pentru elaborarea
şi implementarea politicii monetare. Acest lucru este dificil de realizat , chiar şi în economiile
dezvoltate unde există un oarecare grad de incertitudine privind această înţelegere. În ceea ce
priveşte tările CEE, situaţia e şi mai dificilă deoarece economia se află într-o continuă stare de
transformare structurală. Schimbările de natură structurală sunt destinate să adauge un grad şi mai
mare de incertitudine cu privire la înţelegerea fenomenului de transmisie politicii monetare.
În mod tradiţional au fost identificate patru canale principale de transmisie a politicii
monetare.
Primul canal este prin efectul direct al ratei dobânzii, care afectează toate celelalte rate
ale dobânzii cum ar fi dobânda la depozite şi credite. Acestea la rândul lor influenţează deciziile
de economisire şi investiţii ale agenţilor economici.
Al doilea canal este cel al creditului, care influenţează nu doar cererea pentru
împrumuturi ci şi oferta de împrumuturi. Conform studiilor lui Juks, importanşa acestui canal
depinde de:
 Numărul debitorilor dependenţi de bănci de bănci – factor care este influneţat de
protecţia investitorilor şi dezvoltarea pieţei de capital, importanţa băncilor pentru finanţarea
firmelor, numărul firmelor de mărime mică şi medie şi numărul populaţiei pe piaţa de credit.
 Impactul cantitativ al politicii monetare asupra ofertei de împrumut – care este
influenţat de structura sectorului bancar (concentrarea şi mărimea, puterea financiară, influenţa
statului, structura de proprietate), relaţiile dintre bănci, portofoliul de împrumuturi (scadenţa
împrumutului, tipul ratei dobânzii), falimentele bancare.
Al treilea canal este evidenţiat prin impactul asupra preţurilor valorilor mobiliare cum ar
fi acţiuni sau obligaţiuni şi asupra proprietăţilor impbiliare.
Al patrulea canal reprezintă influenţa ratei de schimb. În toate canalele menţionate mai
sus expectaţiile au un rol important. Rta de schimb este dată de preţul relativ al monedei naţionale
raportat la cel al altor valute şi depinde deci atât de condiţiile monetare domestice cât şi de cele
48
externe. Trebuie menţionat că impactul exact pe care o are modificarea ratei dobânzii oficiale o
are asupra ratei de schimb este dificil de cuantificat deoarece, în general va depinde de
expectaţiile inflaţioniste şi ale ratei dobânzii ( domestice şi externe) .47
În CEE, canalele de transmitere ale politicii monetare sunt în continuă transformare. În
continuare voi prezanta acei factori din economia CEE care joacă un rol important în mecanismul
de trasmisie a politicii monetare
Caracteristicile sistemului financiar sunt importante din perspectiva atât a canalului ratei
dobânzii cît şi a canalului creditului. Structura şi funcţionarea acestui sistem determină modul în
care impulsurile politicii monetare sunt preluate la nivelul lichidităţii şi preţurilor pieţelor
financiare şi transmise apoi asupra componenetelor macroeconomice.

Tabel nr. 4.1. Structura sistemului financiar în ţările CEE

Republica Cehă Estonia Letonia Lituania Slovenia

Ponderea activelor bancare 74,6% 61% 88% 70% 73%
în sistemul financiar
Ponderea activelor bancare 99,8% 76,8% 80,7% 37% 99,8%
în PIB
Numărul de bănci 11 7 22 14 11
Concentrarea pieţei (primele 61,6% 91,5% - 78% 61,6%
3 bănci)
Capitalul străin 80% 85,66% 70% 98% 80%
Credite pe termen lung/Total 74,86% 91,5% 83,5% 95,75% 74,86%
credite
Credite neperformante/Total 0,62% 0,38% 1% 0,7% 0,77%
47
Magdalena Rădulescu, Luigi Popescu, Băncile centrale şi politica monetară, Editura Sitech Craiova, 2008, pag.170

49
credite
Capitalizarea bursieră în PIB 0,47% 0,74% 0,17% 0,21% 0,55%
Sursa: Site-urile băncilor centrale, 2010
Sistemul financiar din CEE este orientat spre bănci, ponderea acestora fiind în jur de 70%
dintottalul activelor sectorului financiar, în unele şări proporţia este mai însemnată – Slovacia
88.7%, Ungaria 81,18%, Letonia 88%.
Ca efect al restructurării şi privatizării unor bănci cu capital de stat, sectorul bancar este
dominat în prezent de băncile private ( de exmplu, în Lituania toate sunt proprietate privată),
resprectiv de băncile cu capital străin. Efectele benefice ale prezenţei masive a băncilor străine ar
putea consta într-o mai bună guvernanţă corporatistă la nivelul sistemului bancar şi într-o relativă
ameliorare a acompetiţiei ăn acest sistem cu un impact favorabil asuapra ratelor dobânzii la
credite. În schimb, băncile străine deţin potenţialul de a inhiba într-o oarecare măsură
transmiterea politicii monetare, prin accesul lor relativ mai larg la finanţarea externă, ceea ce le
face mai puţin interesate în atragerea de resurse de pe piaţa internă. De exemplu în timpul unei
politici monetare restrictive instituţiile mamă în cazul sucursalelor ar putea servi ca asigurători de
lichiditate. Totodată aceste bănci ar putea manifesta o înclinaţie mai accentuată spre acordare de
credite în valută, ceea ce face ca politica monetară să fe mai puţin eficace.. Proporţia aimportantă
a propeietăţii externe în sistemul bancara din ŢCEE slăbeşte efectul potenţial al politicii
monetare.
O altă particularitate a sistemului bancar din ŢCEE o constituie menţinerea unui grad
relativ ridicat de concentrare a acestuia. Această caracteristică permite în unele perioade
funcţionarea unor instituţii bancare de pe poziţii de oligopol ( mai ales, în condiţiile în care
băncile centrale din ŢCEE se află în poziţia de debitor net faţă de sistemul bancar), ele
influenţând major atât lichiditate din sistemul bancar şi de pe piaţa monetară, cât şi randamentele
corespunzătoare (rata dobânzii, cursul de schimb). Concentrarea pieţii are un grad relativ ridicat
în toate ţările Europei Centrale şi de Est, ceea ce implică că impactul politicii monetare este
receptat şi transmis ilegal de către bănci.
Un aspect pozitiv al condiţiilor actuale de implementare a politicii monetare îl reprezintă
consolidarea sistemului bancar şi funcţionarea lui pe principii sănătoase. Faţă de anii de la
începutu tranziţiei, ponderea ămprumuturilor neperformante în total credite a scăzut vertiginos.
Restructurarea sistemului financiar, întărirea supravegherii acestuia şi perfecţionarea
reglementării fac procesul transmisiei politicii monetare mult mai eficient şi compatibil cu cel din
zona euro.

50
 În CEE, piaţa obligaţiunilor este practic inexistentă, în timp ce piaţa titlurilor comerciale
este relativ puţin adâncă. Piaţa de capital nu joacă un rol central ca sursă a fondurilor, fiind
disponibilă unui grup relativ limitat de companii. Doar câteva societăţi au emis obligaţiuni,
asadar împrumuturile bancare reprezintă o sursă foarte importantă de finanţare.
Totodată, ca urmare a progresului macrostabilităţii au apărut noi firme mici şi mijlocii, de
asemenea dependente de credite bancare. În ceea ce priveşte populaţia, apelul ei la credite pentru
acoperirea consumului este în creştere, acesta fiind un furnizor net de resurse pentru sistemul
bancar. Toate aceste caracteristic pledează în favoarea viabilităţii canalului creditului.

51
 4.3.1 Nivelul monetizării
O caracteristică a economiei din CEE este nivelul mai scăzut al monetizării faţă de
yona euro.Raportul masei monetare M2 în PIB are valori scăzute în Lituania 34,85% şi mai
aproape de nivelul zonei euro în Slovenia 51,42% şi Cehia 57,04%. Studiile arată că în ţările
cu monetizare scăzută transmisia este mai slabă decât în ţările dezvoltate.
Tabel nr. 4.2. Nivelul monetizării în zona euro şi în ţările CEE
Ţara / Zona Nivelul monetizării
Zona euro 73,01%
Republica Cehă 57,04%
Republica Slovacă 51,42%
Slovenia 45,09%
Estonia 41,12%
Polonia 39,3%
Letonia 37,98%
Lituania 34,85%
Sursa: Site-urile băncilor centrale ale acestor ţări, 2010
Un nivel scăzut al monetizării în unele ŢCEE – Lituania, Letonia, Polonia, Estonia –
arată că mecanismul de transmisie a politicii monetare este mai slab şi are considerabile
întârzieri de timp. De exemplu, conform unor simulări empirice, reacţia dinamicii preţurilor la
impulsul ratei dobânzii în Polonia este de două ori mai slab, iar intervalul de timp este de
două ori mai lung decât în Marea Britanie.
De asemenea nivelul scăzut al monetizării reflectă atât ineficienţele majore din
sistemul bancar cât şi lipsa de experienţă a agenţilor privaţi de a utiliza banii ca şi un
dispozitiv de coordonare. De xemplu dacă agenţii privaţi nu-şi finanţează proiectele de
investiţii prin credite bancare sau prin obligaţiuni, rata dobânzii va avea un impact mai redus
asupra activităţii economice. O problemă importantă de rezolvat a abăncii centrale dina aceste
ţări o reprezintă sprijinirea procesului de remonetizare a aeconomiei fără a creşte inflaţia.
Aceasta se poate întâmpla numai dacă cererea de bani va creşte într-un mod simnifiant –
sugerând o puternică creştere a activităţii economice şi mai multă încredere în sectorul bancar.
4.3.2. Rata de schimb
Deoarece CEE au economii deschise, rata de schimb este un important canal de
transmitere a impulsurilor monetare, datorită faptului că, în contrast cu alte canale, sunt
afectate atât cererea agregată cât şi oferta. Odată cu adoptarea euro acest mecanism va
dispărea, iar impactul politicii monetare va fi transmis prin canalul ratei dobânzii şi a
creditului.
O depreciere a ratei de schimb, cauzată de o relaxare a politicii monetare de exemplu,
poate induce o creştere a preţurilor domestice de către agenţii economici chiar şi în lipsa unei

52
creşteri a cererii agregate. Mai mult, din moment ce informaţia legată de rata de schimb este
disponibilă instantaneu pe pieţele de capital, nivelul salariilor şi preţurilor tinde să se ajusteze
înainte ca schimbările generate de variaţiile în preţul importurilor să afecteze structura de
costuri.
Rata de schimb în ŢCEE a îndeplinit una din următoarele funcţii:
 De a acţiona ca ancoră nominală pentru economie (stăpânirea inflaţiei),
 menţinerea competitivităţii
 instrumente pentru a contracara impacturile negative a şocurilor economice
Funcţia de ancoră nominală a fost cea mai importantă la începutul tranziţiei pentru
stăpânirea inflaţiei. În ultima perioadă s-a putut observa o stabilitate a ratelor de schimb. Cu
cât o economie este mai deschisă cu atât va fi mai mare impactul pe care variaţiile în rata de
schimb le vor avea asupra preţurilor domestice. Unul dintre indicatorii care măsoară gradul de
deschidere este dat de procentajul balanţei comerciale în PIB.Slovacia, Estonia, Cehia şi
Ungaria sunt economii mici, deschise, în care rata de schimb joacă un rol important. În
schimb Polonia este o economie mare, cu gradul de deschidere cel mai scăzut.

Grafic. nr. 4.1. Gradul de deschidere a economiei în ţările Europei Centrale şi de

Est

4.4. Necesitatea aderarii Romaniei la zona Euro

România urmeaza sa se integreze în Zona Euro în intervalul 2010– 2014, cu trei ani
mai tîrziu decît Ungaria, care va face acest pas în 2011, potrivit unui studiu al Bancii Centrale
Europene (BCE).
Potrivit analistilor, aderarea deplina a României la Zona Euro se va petrece în acest
interval de timp, daca sînt continuate procesele de crestere economica si odata cu încheierea
procesului de dezinflatie graduala în 2007, data aderarii la Uniunea Europeana.

53
 Guvernatorul Bancii Nationale a României, Mugur Isarescu preciza „Vom adopta
moneda europeana - euro în acest termen de zece ani, în contextul unei cresteri economice
solide si al continuarii procesului de dezinflatie graduala, care la noi a început cu aproape
zece ani mai tîrziu decît în tari precum Polonia, Ungaria si Cehia, ceea ce explica decalajul pe
care îl avem fata de aceste tari.” 48
Pentru a adopta euro, România va trebui pîna în 2010 sa respecte anumite conditii, cea
mai importanta fiind implementarea unei piete de capital cu dobanzi foarte scazute în care,
conform Tratatului de la Maastricht, dobanda maxima sa se situeze la 1,5 puncte procentuale
peste nivelul european. Ultimul pas în directia introducerii euro ca moneda unica pe piata
româneasca va fi participarea obligatorie, în perioada 2010–2012, la Mecanismul Cursurilor
de Schimb (Exchange Rate Mecanism - ERM) II, ce reprezinta una dintre conditiile Tratatului
de la Maastricht, ce trebuie îndeplinita înainte de adoptarea monedei unice de catre tarile nou
intrate în Uniunea Europeana. Prin Mecanismul bilateral ERM II, introdus cînd s-a adoptat
moneda unica europeana, fiecare moneda participanta are definita o paritate centrala
comparativ cu euro, banda de fluctuatie mentinîndu-se aceeasi (plus/minus 15 la suta).
Participarea la ERM II este obligatorie cu cel putin doi ani înainte de intrarea în Zona Euro. În
primul rând, aderarea la Zona Euro constituie oportunitatea si mijlocul de a spori calitatea
vietii cetatenilor sai, alaturi de toti cetatenii europeni. Faptul ca România va fi un stat
membru UE cu un PIB pe cap de locuitor mult sub media europeana accentueaza nevoia de
folosire eficienta a resurselor proprii si a fondurilor comunitare, de stimulare mai activa a
investitiilor straine si autohtone. România are astfel nevoie de mentinerea pe o perioada cât
mai lunga a cresterii economice rapide, echilibrate si durabile, de institutii puternice si
eficiente, de un sistem legislativ coerent si de un sistem fiscal predictibil.
4.5. Premisele introducerii monedei Euro in Romania
Una din formele superioare de integrare europeană o constituie Uniunea Economică şi
Monetară (UEM), fiind la moment cel mai ambiţios şi totodată cel mai riscant proiect al
construcţiei europene.49 Astfel că, fiecare stat care aderă la Uniunea Europenă, îşi propune ca
mai devreme sau mai târziu să facă parte din acest proiect-UEM. Acelaşi obiectiv şi l-au
propus şi ultimii doi membri ai Uniunii Europene care au aderat de curând la Uniunea
Europeană, la 1 ianuarie 2007 - România şi Bulgaria.
Introducerea monedei unice, etapa finala a unui proces ambitios a carui radacini se
regaseste undeva în anii ’60, a fost perceputa ca un simbol al unificarii europene, care poate

48
Isãrescu Mugur. (2004). -„Dezvoltarea durabilã a sectorului financiar-bancar al României în perioada 2005-
2025. Finantarea marilor proiecte”,
49
Lazea, V. (2003). „Drumul spre euro”, http://www.bnro.ro

54
sustine formarea identitatii comune a cetatenilor Europei si în acelasi timp, ca un catalizator al
continuarii integrarii economice si politice în Uniunea Europeana. În acest sens euro
reprezinta mai mult decât functii banesti, este o necesitate care poate asigura progresul
integrarii europene, acest aspect fiind în concordanta cu traditia Uniunii de a se integra în
principal pe plan economic.
Functionalitatea si stabilitatea de care a dat dovada UEM este cu atât mai remarcabila
daca recunoastem, cu realism, ca acest eveniment monetar al secolului XX, a fost realizat într-
un context caracterizat prin eterogenitate si diversitate regionala, legala si institutionala.
În prezent, ne aflam la mai mult de sapte ani de functionare a Uniunii Economice si
Monetare ca stadiu de integrare în Uniunea Europeana. Cu toate acestea UEM nu este
definitivata, iar implicatiile sale vor continua sa se manifeste multi ani de acum înainte pe
masura ce acest stadiu se maturizeaza.
4.6. Impactul Euro asupra economiei romanesti
În contextul în care pentru majoritatea ţarilor vest –europene este aproape unanim
acceptat avantajul utilizării monedei unice, se apreciază că şi pentru România, al cărei comerţ
exterior este orientat în proporţie de aproximativ 2/3 către această piaţă, adoptarea monedei
unice va aduce reale beneficii. Pentru a introduce moneda unica europeana , Romania trebuie
sa devina membră a UEM.
Cel mai probabil, România va fi pregătită să participe la acest sistem între anii 2010 şi
2012 deoarece până să ajungă la acest stadiu avansat, România trebuie să întrunească toate
criteriile privind aderarea la zona euro.
Cele mai importante sunt cele patru criterii de convergenţă nominală cuprinse în
Tratatul de la Maastricht. Aceste criterii presupun următoarele:
• Rata inflaţiei trebuie să fie scăzută, până la nivelul de 2% anual;
• Deficitul bugetar trebuie să fie de maxim 3% din Produsul Intern Brut al ţării;
• Dobânzile scăzute pentru creditele pe termen lung, care să nu depăşească cu mai
mult de 2% dobânzile din cele mai performante state membre participante în anul dinaintea
examinării;
• Datoria publică cumulată să nu depăşească 60% din PIB.
În afară de aceste patru criterii mai există o serie de cerinţe care trebuie îndeplinite
pentru ca statul candidat, în cazul de faţă România, să poată fi admis şi să facă faţă cu brio în
cadrul zonei euro.
Respectarea de către România a acestor criterii şi cerinţe impuse de către Uniunea
Europeană, va duce la apariţia unor avantaje dar, totodată, şi la posibile riscuri pentru
economia românească în ansamblu. Pentru a adopta moneda europeană, România trebuie să

55
accelereze agenda de reforme structurale. Priorităţile cele mai importante sunt eficienţa
serviciilor publice, accelerarea planurilor de privatizare a sectorului energetic, crearea de noi
locuri de muncă şi reducerea corupţiei şi îmbunătăţirea mediului de afaceri. Tentativa
României de a recupera distanţa faţă de ţările membre mai bogate ale Uniunii Europene va fi
susţinută şi de fondurile financiare alocate de către UE. Fondurile post-aderare, dacă vor fi
folosite raţional şi integral, ar reprezenta o injecţie care ar echivala cu 3-5% din Produsul
Intern Brut în fiecare an, în primii şapte ani din momentul aderării ceea ce indubitabil va
permite României să facă parte din zona euro.
În această situaţie, introducerea euro va avea efecte pozitive asupra comerţului
exterior al României, având în vedere că 2/3 din comerţul exterior este orientat către ţările
UE. Noua monedă va fi ca un catalizator ce va stimula importurile şi exporturile firmelor
româneşti. Până în prezent, majoritatea contractelor comerciale erau exprimate în dolari SUA.
România a pierdut sume mari de bani datorită faptului că până nu demult erau alese ca
monedă de contract fie dolarul SUA, fie monedele unor ţări din UE al căror curs fluctua.
Pentru a crea premisele necesare introducerii monedei Euro, România trebuie să-şi
clădească un sistem de referinţă, în care moneda de referinţă să fie EURO, şi nu dolarul
american. Noua monedă va fi un factor de stabilitate care va reduce mult pierderile agenţilor
comerciali autohtoni datorită fluctuaţiilor dolarului faţă de valutele ţărilor din U.E.
Având în vedere perspectivele monedei euro, interesul României de aderare la
structurile europene şi semnalele pozitive pe care s-au primit în acest sens, băncile autohtone
şi-au manifestă interesul să construiască şi să dezvolte depozite în moneda europeană
(EURO), folosind astfel o singura monedă faţă de cele 15 utilizate înainte, valabilă pentru
toate operaţiunile financiare, bancare şi comerciale.
În prezent, agenţii economici pot alege pentru derularea tranzacţiilor fie euro, fie
moneda naţională. Se aşteaptă ca marile companii multinaţionale să fie deschizătorii de
drumuri în utilizarea euro. Acestea vor începe să opereze în euro şi vor influenţa clienţii să
procedeze la fel.
Introducerea euro va avea efecte pozitive asupra comerţului exterior al României,
având în vedere că 2/3 este orientat către ţările U.E. Noua monedă va stimula importurile şi
exporturile firmelor romaneşti. Pană în prezent, majoritatea contractelor comerciale erau
exprimate în dolari SUA. Doar contractele cu Germania, Franţa, Marea Britanie erau
exprimate în moneda naţională a acestora. În tranzacţiile cu ţările a căror monedă este mai
slabă (Italia, Portugalia) se folosea dolarul. Pe viitor, pentru aceste tranzacţii se foloseşte euro.
Acest lucru va avea ca efect reducerea influenţelor de curs datorate fluctuaţiilor dolarului faţă
de valutele ţărilor din U.E.

56
 România a pierdut sume mari de bani datorită faptului că până acum erau alese ca
monedă de contract fie dolarul SUA, fie monedele unor ţări din U.E. al căror curs fluctua.
Introducerea euro va fi un factor de stabilitate care va reduce mult pierderile agenţilor
comerciali autohtoni cauzate de riscurile de curs valutar.
Pentru început, agenţii economici ar trebui ca, pentru a se familiariza cu euro, să
folosească în tranzacţiile pe care le efectuează atât euro, ca monedă de plată, cat şi dolarul
SUA, ca monedă de consolidare, spunea Mihai Ionescu – secretar general al Asociaţiei
Exportatorilor şi Importatorilor din România.
Euro va reduce costurile pe care firmele le suportă ca urmare a schimburilor valutare.
Costurile acestea au fost estimate la 1-2% din valoarea tranzacţiei. Tot datorită euro se
economiseşte timp preţios în activitatea de gestiune, dispărând necesitatea analizei riscului şi a
raportului cheltuieli – profit pentru fiecare în parte, efectuată de firmă.
De asemenea, se simplifică evaluarea rezultatelor comerciale efectuate din punct de
vedere al întreprinderii, nemaifiind necesar să se ţină cont de volatilitatea monedei.
Odată eliminate barierele monetare din cadrul U.E., exportatorii vor beneficia de un
acces mult mai facil pe pieţele oricăreia dintre ţările membre. Astfel se va reduce numărul de
intermediari, întreprinderile mărindu-şi veniturile ca urmare a exporturilor directe.
Un alt avantaj important oferit de moneda unică este transparenţa. Exprimarea tuturor
preţurilor în euro va ajuta firmele româneşti să îşi aleagă furnizorii care să le asigure cele mai
mici cheltuieli şi să exporte în ţările de unde pot obţine veniturile cele mai mari.
Introducerea euro va fi un factor de stabilitate care va reduce mult pierderile agenţilor
comerciali locali cauzate de riscurile de curs valutar.
Pentru România, o importanţă deosebită alături de introducerea monedei unice o are şi
Banca Centrală Europeană, care şi-a început activitatea la Frankfurt şi a preluat mai multe
atribuţii ale Fondului Monetar Internaţional în ceea ce priveşte finanţarea şi urmărirea unor
politici consecvente de stabilire a preţurilor.
Toate aceste avantaje enumerate mai sus vor conduce pe termen mediu şi lung la
majorarea ratei de creştere economică a ţărilor din Zona Euro.
Riscurile generate de introducerea în circulaţie în România a monedei unice europene
sunt puţine la număr, dar au impact direct asupra vieţii cotidiene şi a sistemului financiar. Cel
mai cunoscut dintre aceste riscuri este acela privind creşterea generalizată a preţurilor care se
datorează lipsei de familiaritate a populaţiei cu noile preţuri exprimate în moneda unică, de
specularea unor erori de rotunjire.
Un alt risc legat de trecerea economiei româneşti la moneda euro, ca şi de altfel, a
tuturor ţărilor care fac acest pas în direcţia integrării în zona euro, îl constituie dimensionarea

57
adecvată pe termen scurt a lichidităţilor în euro la nivelul sistemului bancar, având în vedere o
cerere de numerar în moneda unică.
Pierderea posibilitatii de alegere a ratei inflaţiei şi pierderea cursului valutar, ca
instrument pentru înlăturarea dezechilibrelor macroeconomice constituie un alt dezavantaj
care decurge din participarea la Uniunea Monetară.
Trebuie mentionat insa, că schimbarea monedei naţionale în favoarea monedei unice
presupune şi pierderea controlului şi a puterii de decizie cu privire la problemele monetare şi a
flexibilităţii luării deciziilor care să permită protejarea economiei româneşti de şocurile
externe.
În final, punând în balanţă atât beneficiile cât şi riscurile legate de trecerea economiei
româneşti la moneda unică europeană, putem afirma cu certitudine că direcţia aleasă de către
clasa politică românească este corectă, şi anume tendinţa de integrare în Uniunea Economică
şi Monetară, care pe termen mediu şi lung va contribui la obţinerea unor avantaje pentru
întreaga societate românească luată în ansamblu.
4.7. Adaptarea instrumentelor de poltică monetară ale BNR la cerinţele integrării
europene
În România reorganizarea, sistemului bancar pe două niveluri, liberalizarea creditului
şi a dobânzii au avut implicaţii importante asupra istrumentelor de poltică moetară. Ca urmare
a restructurărilor, instrumetele de control moetar direct (plaificarea creditelor, fixarea
nivelului ratei dobânzii) au devenit mai puţin operaţionale, iar banca centrală nu mai deţine
monopolul distribuirii creditelor în economie.
Instrumentele folosite de autoritatea monetară au sporit gradul de complexitate,
urmărindu-se alinierea la standardele şi practicile din ţările Uniunii Europene şi cele
internaţionale:
 în primul stadiu al reformei au fost utilizate plafoanele de credit, după care,
începând cu anul 1992 au fost înlocuite cu mecanismul refinanţării băncilor comerciale;
 mecanismul refinanţării a fost îmbunătăţit trecându-se la garantarea creditelor
acordate cu titluri de stat;
 facilităţile de creditare (creditul structural, creditul de licitaţie, lombard şi creditul
special) au devenit practici cuvenite în activitatea de refinanţare;
 mecanismul rezervelor obligatorii a fost introdus, în anul 1992, şi a fost adaptat în
permanenţă, în funcţie de structura pasivelor băncilor comerciale;
 anul 1997 a marcat debutul operaţiunilor pe piaţa monetară, utilizarea sa fiind
condiţionată de emisiunea titlurilor de stat (prima emisiune a fost făcută de către Trezorerie în
anul 1994)

58
 În vederea realizării obiectivului său fundamental BNR utilizează în calitate de
instrumente de politică monetară : operaţiuni de open-market, facilităţi permanete acordate
băncilor (facilităţi de creditare şi de depozit) şi rezervele minime obligatorii.
În setul de instrumente utilizat de BNR apar şi intervenţiile pe piaţa valutară, cu
menţiunea că principala caracteristică a acestora este aceea ca ele nu sunt standardizate şi sunt
direcţionate începând cu noiembrie 2004 în scopul creşterii flexibilităţii şi impredictibilităţii
cursului de schimb al monedei naţionale, precum si prevenirii unei aprecieri excesive a
monedei nationale
Operaţinuni de open-market
Adaptând normele utilizate de către Baca Centrală Europeană, BNR efectuează
următoarele operaţiuni pe piaţa monetară începând cu anul 200050 :
a) Cumpărări/ vânzări reversibile (repo/reverse repo ) de active eligibiler pentru
trazacţioare; sunt cunoscute şi sub denumire de pensiuni sau vânzare cu rascumpărare ;
b) Acordarea de credite colateralizate (garantate) cu active eligibile pentru garantare ;
c) Vânzări /cumparări de active eligibile pentru tranzacţionare ;
d) Emiterea de certificate de depozit ;
e) Swap valutar ;
f) Atragerea de depozite.
a) Operaţinile repo şi reverse repo
 Cumpărările reversibile (repo) de active eligibile pentru tranzacţionare (pensiuni)
reprezintă tranzacţii reversibile în cadrul cărora, în scopul injecării de lichidităţi, BNR
cumpără de la banci active eligibile pentru tranzacţionare, cu angajamentul acestora de a le
răscumpăra la o dată ulterioară la un preţ stabilit în momentul încheierii tranzacţiei.
 Vânzările reversibile (reverse repo) de active elgibile pentru tranzacţionare
(pensiuni) reprezintă tranzacţii reversibile în cadrul cărora, în scopul absorbţiei de lichidităţi,
BNR vinde băncilor active eligibile pentru tranzacţionare, angajându-se să le răscumpere la o
dată ulterioară şi la un preă stabilit în momentul încheierii tranzacţiei.
Preţul la care se răscumpără titlurile de stat se compune din preţul de vânzare şi
dobânda datorată la scadenţă, aferentă sumei luate cu împrumutul. Rata dobânzi aplicate este
rata dobânzii simple cu convenţia număr de zile /360.
b) Acordarea de credite garantate (colateralizate) cu active eligibile pentru garantare
 Exprimă tranzacţii reversibile în cadrul cărora , în scopul injectării de lichiditate ,
BNR acordă credite băncilor, acestea păstrând proprietatea asupra activelor eligibile aduse în

50
în baza Regulamentului nr. 1/30.03.2000 publicat în Monitorul Oficial nr. 42/5.04.2000

59
garanţie. Valoarea garanţiei trebuiesă depăşească în proporţie de 100% creditul acordat şi
dobânda aferentă.
c) Vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare (outright transactions)
 Reprezintă tranzacţii în cadrul cărora, în scopul absorbţiei sau injectării de
lichiditate, BNR vinde/cumpără acive eligibile pentru tranzacţionare şi care implică transferul
proprietăţii asupra activelor respective, de la vânzător la cumpărător şi se realizeză prin
mecanismul ânzare contra plată.
d) Emiterea de certificate de depozit
 Certificatele de depozit emise de BNR exprimă obligaţii ale acestora faţă de
deţinătorii acestor instrumente şi sunt negociabile. Emiterea lor se face sub formă scriptică, cu
discont şi sunt răscumpărate la scadenţă la valoarea nominală. Diferenşa dintre valoare mai
mică la care sunt emise şi valoarea nominală reprezintă dobânda aferentă unei sume plătite de
deţinător, la o rată a dobânzii convenită între părţi la scadenşa tranzacţiei.
e) Operaţiunile de swap valutar
 Constau în două tranzacţii simultane prin care BNR: cumpără la vedere valută
convertibilă contra monedă naţională, în scopul injectării de lichdităţă, şi vinde la termen
aceeaşi sumă în valută convertibilă contra monedei naţionale.
Ca urmare a introducerii operaţiunilor de open-market s-au putut constata
următoarele:
-la nivelul anului 2002, operaţiunile de open-market utilizate de BNR pentru absorbţia
lichidităţii excedentare s-au rezumat la atragerea de depozite şi reverse repo şi nu s-a recurs la
vânzări definitive de titluri de stat.
-la nivelul anului 2003, atragerea de depozite a devenit unica metodă utilizatăde BNR
pentru absorbţia de lichidităţi excedentare, rata maximă a dobânzii acceptate a început să fie
anunţată contemporan cu prima licitaţie la noile niveluri, iar scadenţa maximă a operaţiunilor
a fost redusă; în plus, începând cu luna mai, termenul pe care BNR a atras depozite a fost
standardizat la o lună51.
-la nivelul anului 2004, în scopul absorbţiei de lichidităţi , BNR a utilizat ca metode :
atragerea de depozite şi vânzarea de certificate de depozit băncilor.
În prezent, operaţiunile de open-market sunt utilizate exclusiv în scopul absorbţiei
excesului structural de lichiditate, o pondere importantă având atragerea de depozite şi
vânzarea de certificate de depozit băncilor.
În anul 2006 BNR a utilizat ca pricipal instrument de open-market – depozitele pe
termen de o lună –în cadrul setului instrumentelor de absorbţie monetară, soldul mediu al

51
Raportul anual al BNR, 2003, pag. 15

60
acestora reprezentând în mod constant, începând cu luna martie, peste 60 la sută din soldul
mediu lunar al plasamentelor instituţiilor de credit la banca centrală. Atragerea de depozite s-a
efectuat exclusiv prin organizarea de licitaţii de volum, rata fixă de dobândă ataşată acestor
plasamente fiind rata dobânzii de politică monetară. BNR a standardizat frecvenţa licitaţiilor
de depozite, acestea fiind derulate începând din a doua parte a lunii februarie o dată pe
săptămână52.
Facilităţile permanente
Mecanismul de refinaţare a băncilor comerciale a înregistrat o modificare esenţială
adusă de Regulamentul nr1/2000, publicată în MO nr 142/2000 privind operaţiunile de piaţă
monetară efectuate de BNR şi facilităţile de creditare şi de depozit acordate de aceasta
băncilor. Conform noului Regulament, facilităţile permanente la care participanţii eligibili53 au
acces din propria iniţiativă pot fi : facilitatea de creditare şi facilitatea de depozit.
a) Facilităţile de creditare (creditul lombard)
 Permite participanţilor eligibili, să obţină de la BNR, lichidităţi pe termen foarte
scurt, overnight. Acordarea creditului lombard este condiţionată de garantarea lui în proporţie
de 100% (credit + dobândă) cu active eligibile 54 ( titluri de stat şi alte titluri negociabile
acceptate de către BNR). Rata dobânzii pentru creditul lombard este stabilită de Consiliul de
Administraţie al BNR, în conformitate cu obiectivele de politică monetară şi serveşte drept
plafon pentru rata dobânzii de pe piaţa monetară interbancară.
b) Facilităţile de depozit
 Permit participanţilor eligibili, care inregistrează un excedent de lichidităţi, să-şi
constituie depozite, pentru 24 de ore la BNR. Aceste depozite sunt remunerate la o rată a
dobânzii scăzută, care serveşte drept planşeu pentru rata dobânzii de referinţă.
Ratele de dobândă la facilităţile permanente formează culoarul în cadrul căruia
fluctuează rata dobânzii de referinţă

Tabelul nr. 4.3. Facilităţile permanete acordate băncilor de către BNR în perioada 2000-
august 2007

Dec Dec Dec De Dec Dec Dec Aug

52
Raportul anual al BNR, 2006, pagina 31
53
Participanţii eligibili (contrapartidele eligibile) sunt băncile, băncile de credit ipotecar, casele centrale ale
cooperativelor de credit, casele de economii pentru domeniul locativ, persoane juridice române şi sucursalele din
România ale băncilor, persoane juridice străine conform Circulară nr.3/27.02.2004 pentru modificarea şi
completarea Regulamentului Băncii Naţionale a României nr.1/2000
54
Activele eligibile pentru tranyacţionare şi pentru garantare sunt evaluate yilnic de BNR, la valoarea ajustată,
determinată prin deducerea unor marje, exprimate procentual, din valoarea de piaţă stabilită de BNR pentru toate
categoriile de active eligibile conform Regulamentului nr 7/ 11.10.2006 prvind completarea şi modificarea
Regulamentului nr 1/ 2000.

61
 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007
Facilităţi de
creditare 75,0 65,0 45,0 30,0 30,0 14,0 14,0 12,0
Rata dobânzii(%
p.a)
Facilităţi de
depozit 5,0 6,0 5,0 5,0 5,0 1,0 1,0 2,0
Rata dobânzii(%
p.a)
Sursa : Raport anual al BNR. 2003, pagina 227. ; Buletinul lunar nr 1 al BNR, 2007,
pagina 27 ; Buletinul lunar nr 7 al BNR, 2007, pagina 25.
Începând cu anul 2000, BNR şi-a recăpătat rolul de formator de piaţă (pricemaker)
prin rata dobânzii, influentând astfel randamentele din sectorul bancar.
Astfel, canalul ratei dobânzii de transmisie a politicii monetare pe segmentul banca
centrala-bănci comerciale a devenit mai eficient, rata dobânzii devenind un indicator al unei
politici monetare restrictive. Astfel, conform unui studiu FMI transmisia ratei de dobânda de
politică monetară către dobânzile din sistemul bancar a devenit mai pronunţată în timp, mai
ales începând din 2001, identificându-se o relaţie de cointegrare între dobânda de politică
monetară şi dobânzile de piaţa, ceea ce indică creşterea eficienţei canalului ratei dobânzii de
transmisie a politicii monetare în ultimii ani55.
Politica de reducere a ratelor de dobânda a fost justificată în cea mai mare parte de
consolidarea trendului dezinflationist, precum şi de accentuarea riscurilor de atragere a unor
capitaluri speculative în contextul etapelor de liberalizare a contului de capital.
Rata dobânzii de politică monetară a urmat un trend descendent de la 17 la sută în
decembrie 2004 la 7,5 la sută în septembrie 2005, iar ratele dobânzilor la facilităţile
permanente au fost coborâte în două etape (în aprilie şi septembrie), până la 14 la sută la
facilitatea de credit şi la 1 la sută la facilitatea de depozit56.
De asemenea, în februarie şi iulie 2006 BNR a crescut succesiv dobânda de politică
monetară la 8,5% respectiv 8,75% datorită creşterii presiunilor inflationiste.
În prezent, în şedinţa din 26 septembrie 2007, Consiliul de administraţie al Băncii
Naţionale a României a hotărât menţinerea ratei dobânzii de politică monetară la nivelul de
7,0 la sută pe an. BNR va monitoriza vigilent evoluţiile indicatorilor macroeconomici, pe
plan intern şi internaţional, şi perspectivele acestora astfel încât prin adecvarea instrumentelor
sale să asigure atingerea obiectivelor de dezinflaţie pe termen mediu şi consolidarea
procesului de convergenţă cu Uniunea Europeană.
Rezervele minime obligatorii (RMO)
55
http://www.imf.org/external/ns/search.aspx?
filter_val=N&NewQuery=Romania+04%2F220&col=SITENG&collection=&lan=eng&f=
56
Raportul annual al BNR, 2005, pagina 12

62
 Politica rezervelor obligatorii constă în obligaţia pe care BNR o impune băncilor
comerciale de a deţine o parte din activele lor sub formă de depozite la BNR. Introdus în anul
1992, o modificare radicală a regimului RMO a fost adusă în anul 2002, BNR urmărind ca
acest instrument să îndeplinească atât funcţia de control monetar (aflată în strânsă corelaţie cu
cea de management al lichidităţii şi mai precis de sterilizare a excedentului structural de
lichiditate), cât şi pe cea de stabilizator al ratelor dobânzilor pieţei interbancare. Prin aceasta
s-a urmărit alinierea la reglementările BCE.
Principalele caracteristici57 ale actualului regim al RMO sunt:
 baza de calcul a RMO se determină ca nivel mediu zilnic (pe perioada de
observare) al soldurilor elementelor de pasiv în lei şi în valută din bilanţurile băncilor (cu
excepţia pasivelor interbancare, a obligaţiilor către BNR şi a capitalurilor proprii);
 perioada de observare şi cea de aplicare au durata de o lună, fiind succesive (prima
dintre ele reprezentând intervalul cuprins între data de 24 a lunii precedente şi data de 23 a
lunii curente);
 ratele RMO pot fi diferenţiate atât în funcţie de moneda de constituire, cât şi în
funcţie de scadenţa reziduală a elementelor incluse în baza de calcul (mai mică sau mai mare
de 2 ani);
 RMO se constituie ca nivel mediu zilnic al disponibilităţilor menţinute pe
parcursul perioadei de aplicare în conturile deschise la BNR;
 deficitului de rezerve i se aplică o dobândă penalizatoare, iar abaterile repetate se
sancţionează prin avertisment, amenzi sau prin limitarea operaţiunilor instituţiei de credit.
Tabelul nr 4.4. RMO practicate de BNR în perioada 2000-august 20007
Dec. Dec. Dec. Dec. Dec. Dec. Dec. Sept.
2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007
Rata dobânzii la În lei 25,50 17,00 7,00 6,00 6,00 1,50 1,90 2,35
disponibilităţi ale În 2,10 1,00 1,00 1,00 1,00 0,70 0,80 0,95
băncilor EUR
(% p.a) În 3,10 1,00 1,00 0,75 0,75 0,95 1,00 0,80
USD
Rata RMO (% În lei 30,0 25,0 18,0 18,0 18,0 16,0 20,00 20,00
p.a) În 20,0 25,0 20,0 25,0 30,0 30,0 40,00 40,00
valută
Sursa : Raport anual al BNR, 20003, pagina 277, Buletin lunar nr. 1 al BNR, 2006,
pagina 25, Buletin lunar nr 8 al BNR, 2007, pagina 25.
În perioada 2000-2006 si primele 2 trimestre din 2007, pentru a asigura menţinerea
ofertei de moneda la un nivel care să nu genereze presiuni inflaţioniste, BNR a continuat să
sterilizeze masiv lichiditatea excedentară din piaţa prin instrumente de piata (atragere de
57
Raport aupra inflaţiei, august 2006, pagina 35

63
depozite, certificate de depozit, reverse repo şi facilitatea de depozit şi prin menţinerea unor
rate ridicate ale rezervei minime obligatorii la lei (tabelul nr 4 ) şi creşterea ratei rezervei la
valuta până la 40%.
Ratele ridicate ale rezervelor minime oligatorii practicate de BNR au fost justificate de
mai multe considerente.
În primul rand, rezervele minime obligatorii ridicate sunt datorate costurilor de
sterilizare mari pe care le suportă BNR. În al doilea rând, acestea sunt motivate şi de
expansiunea foarte rapidă a creditului neguvernamental care alimentează excesul de cerere
din economie şi creează astfel presiuni inflaţioniste.
În al treilea rând, tendinţa de creştere a ratei rezervei minime obligatorii la valută şi de
scadere a celei la lei a fost motivată de necesitatea îmbunătăţirii mecanismului de transmisie a
ratei dobanzii ca instrument de politică monetară, prin cresterea componentei în lei a
creditului neguvernamental şi diminuarea componentei de valuta a acestuia. Totusi, datorită
creşterii prea rapide a creditului în lei începând de la sfârşitul anului 2005, BNR a fost nevoită
să crescă din nou rata rezervei minime obligatorii la lei la 20% la jumatatea anului 2006.

64
 CONCLUZII

În perspectiva integrării băncilor româneşti în Sistemul Bancar European, în contextul

participării la piaţa unică europeană, au fost necesare o serie de modificari care să favorizeze
dezvoltarea şi diversificarea unor produse şi servicii bancare moderne la nivelul standardelor
europene.
Schimbările care au început şi continuă în sistemul bancar românesc, şi care au fost
abordate în prezenta lucrare, privesc doar unele aspecte ale activităţii acestui sector principal
al economiei naţionale. Alte modificări tin de organizarea sistemului bancar ca factor de
implementare a politicii monetare a Băncii Centrale, de modificarea capitalului conform
criteriilor cerute prin Tratatul de la Maastricht, de trecerea la etapa acumulărilor calitative prin
elaborarea, la nivelul bancilor, a modelelor de profitabilitate care să scoată în evidenţă
eficienţa fiecărei activităţi sau a fiecărei unităţi din reţeaua bancară.
Dezvoltării extensive a sistemului bancar trebuie să i se alăture o dezvoltare intensivă.
Pentru a avea bănci sănătoase trebuie să avem o economie sănătoasa. Tot aşa economia se
poate redresa dacă vom avea bănci puternice care să se afle într-o continuă concurenţă pentru
cucerirea unei clientele tot mai numeroase şi pentru obţinerea unui profit tot mai mare.
Cu privire la politica monetară în contextul integrării europene putem concluziona că,
aceasta a fost caracterizată în perioada 1990-2006, în general, prin rate ridicate ale dobânzii,
volume foarte mari ale sterilizării, rate ridicate ale rezervei minime obligatorii şi aprecierea
reala a monedei naţionale, toate acestea fiind caracteristicile unei politici monetare restrictive.
Politica monetară a jucat un rol determinant în procesul dezinflaţionist şi în
îndeplinirea criteriilor de convergenţă nominală şi va continua sa o facă şi în anii următori. În
perspectiva adoptării euro într-un orizont de timp previzibil, inflaţia va trebui redusă în
continuare, iar misiunea BNR se va dovedi dificilă.
Aspectele prezentate reliefează faptul că procesul integrării europene este pentru ţara
noastră identificabil în prezent, cu procesul de restructurare a societăţii pe calea democraţiei
şi civilizatiei.

65
 BIBLIOGRAFIE

1.Basno C., Dardac N., Floricel C., Moneda, credit, bănci, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucureşti, 1994
2.Basno, Cezar ; Dardac, Nicolae. Monedă, credit, bănci. Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică, 1999
3.Dardac, Nicolae; Vascu, Teodora. Moneda şi credit: vol. 1. Bucureşti: Editura ASE, 2002
4.Danila, Nicolae. Money and credit. Bucuresti: Editura ASE, 1998
5.Basno, Cezar; Dardac, Nicolae. Operatiuni bancare : instrumente si tehnici de plata.
Bucuresti: Editura Didactica si Pedagogica, 1996
6.Nitulescu, Gabriel. Ghidul financiar bancar al Romaniei. Bucuresti: House of Guides, 2007
7.Turlic, Vasile; Boariu, Angela; Stoica, Ovidiu; Cocris, Vasile. Moneda si credit. Iasi: Editura
Universitatii "Al. I. Cuza", 2007
8.Nicolae Petria, Monedă, credit, bănci şi burse, Editura Alma Mater, Sibiu, 2001
9.Tudorache, Dumitru; Pirjol, Toader. Moneda, banci, credit. Bucuresti: Editura Universitara,
2005
10.Talk by Deputy Governor, Mr G.J. Thompson, to Monash University Law School
Foundation, Melbourne, 28 March 1996
11.Dardac Nicolae, Bogdan Moinescu, Instrumente indirecte de supraveghere prudenţiala,
articol din “Economie teoretica şi aplicata” nr10/2006
12.Alexandru Olteanu, Management bancar, Editura Dareco, Bucureşti, 2003
13.Basel Comittee on Banking Supervision, “Core Principle for Effective Banking
Supervision”, Basel, September 1997,
14.Lucian-Ion Medar, Irina-Elena Voica, Supravegherea bancară, o funcłie importantă a
Băncii Nałionele, Universitatea „Constantin Brâncusi”, Tg-Jiu,
anale.steconomice.evonet.ro/arhiva/2005/finante-contabilitate-banci/11.pdf,
15.Alexandru Olteanu, Mădălina Antoaneta (Olteanu) Rădoi, Politici şi strategii naţionale şi
comunitare în domeniul financiar-bancar, Editura Dareco Bucureşti, 2005
16.Cezar Basno, Nicolae Dardac, Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2002
17.Vasile Dedu, Gestiune şi audit bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2003
18.Radu Negrea, Diversificarea riscului bancar, Piaţa financiară, nr.9/1998
19.Donato Masciandaro, María J. Nieto and Henriette Prast, “Financial Governance of
Banking Supervision”, 2007, working paper of Spanish Central Bank
20.www.fsa.gov.uk
21.Victoria Stanciu „Soluţii informatice moderne-suport al realizării strategiilor băncii”,
Revista Finanţe Bănci Asigurări, nr.5/2004
22.Marin Opriţescu, Cristi Spulbăr, Consideraţii privind reforma sistemului monetar şi
restructurarea sistemului bancar, Analele Universităţii din Craiova, Seria Ştiinţe Economice,
Editura Universitaria, Craiova, 1996
23.Toffler Alvin, Toffler Heidi, Avuţia în mişcare, Editura Antet, 2006
24.Tom Holland, Joel Bagiole, Asia faces a Stark Choice, Far Eastern Economic Review, 25
sept. 2003,
www.feer.com/articles/2003/0309_25/p050money.html
25.Cristian Bichi, „Noul regim pentru activitatea instituţiilor de credit europene”, Piaţa
financiară, ianuarie Bucureşti, 2007
26.Georgescu, Florin, Stadiul pregătirii pentru aplicarea reglementărilor Basel II în sistemul
bancar românesc, Forumul bancar FINMEDIA – Managementul riscului în perspectiva Basel
II, Ediţia a III-a, 2006
27.Stoica, Ovidiu, Căpraru, Bogdan – Efecte ale integrării europene asupra sistemului
bancar românesc, Edit. Universităţii „Alex. I. Cuza”, Iaşi, 2005

66
28.Cioculescu Aristide - Racordarea economiei Romaniei la piata unica europeana, Editura
Apimondia, 2002.
29.Daianu Daniel - Pariul Romaniei. Economia noastra: reforma si integrare, Editura
Compania, Bucuresti, 2004
30.Magdalena Rădulescu, Luigi Popescu, Băncile centrale şi politica monetară, Editura Sitech
Craiova, 2008
31.Isãrescu Mugur. (2004). -„Dezvoltarea durabilã a sectorului financiar-bancar al României
în perioada 2005-2025. Finantarea marilor proiecte”,
32.Lazea, V. (2003). „Drumul spre euro”, http://www.bnro.ro

67