(TIN)    Apariția Sistemului bancar nu poate fi legată de un anumit eveniment, ci ea a avut o evoluție

care a mers pe același traseu cu evoluția relațiilor intersociale. Astfel, încă de la primele semne ale
necesități de schimb, de câștig, de împrumut, putem vorbi despre apariția într-o formă incipientă, vagă, a
unui sistem bancar,chiar și în perioada Antichității.

Părerile privitoare la apariția băncilor sunt însă împărțite. O parte consideră că activitatea bancară,
institutiile specializate in economisire si creditare, sunt la fel de vechi precum insasi economia.Unii
cercetãtori apreciazã cã primii bancheri au fost cei ce efectuau schimbul de bani, moment asociat
aparitiei si circulatiei monedei metalice.

Dupã alti cercetãtori, notiunea de bancã este asociatã momentului în care un grup de persoane a avut
ideea sã primeascã disponibilitãti bãnesti, sub formã de depuneri de la cei ce doreau sã facã economii si
în baza acestor depozite, sã ofere împrumuturi celor care aveau nevoie de fonduri suplimentare.

Primele atestări documentare cu privire la activitatea bancară provin din regiunea asiatică a
Mesopotamiei și aparțin culturii sumeriene, una dintre cele mai vechi civilizații cunoscute. Cel mai vechi
edificiu bancar cunoscut datează din Antichitate; acesta este templul mesopotamian Uruc, cunoscut din
perioada 3400-3200 î.e.n., în ruinele căruia s-au descoperit primele table de contabilitate. Aceste urme
arată că templele serveau atât ca locuri de cult, cât și ca adevărate depozite, atât pentru bunuri
perisabile, cum ar fi cerealele, cât și pentru bani sau bogății. Deci în Mesopotamia, înainte de apariția și
răspândirea monedei, s-au desfășurat operațiuni de comerț bancar, precum și încheierea de afaceri prin
scrisori de credit. Originea poliței, ca document care consemna recunoașterea unei datorii și stabilea
data când suma trebuia achitată, se pare că se află tot în templele din Sumer 1

Primele institutii de depozitare si credit al acestor marfuri cu valoare monetara, respectiv cu putere de
schimb, au fost templele, cum ar fi templul babilonian al zeului-soare Samas din Sippar, considerat de
multi istorici a fi fost prima banca din lume.

(LAZĂR)      Detalii referitoare la depozite, împrumuturi, dobânda perceputã si rambursarea

creditelor se regãsesc deja în Codul lui Hamurabi.În secolul VI Î.H., orasele - stat si templele din Grecia
Anticã au început sã emitã monede proprii. Datoritã faptului cã, fiecare oras - stat îsi avea moneda
proprie, a apãrut necesitatea schimbãrii unei monede cu alta, acestea putând fi socotite primele
schimburi valutare.

Primele operatiuni bancare erau extrem de simple in comparatie cu complexitatea activitatii bancare
din epoca moderna, dar nu mai putin importante pentru bunul mers al activitatilor economice din epoca
si pentru gestionarea resurselor financiare ale indivizilor, institutiilor si autoritatilor politice.

Principala activitate a bancilor in acea perioada era preluarea de depozite de la clienti, indiferent de
moneda-marfa in care erau constituite acestea. Depozitele erau de doua feluri. Pe de o parte, era vorba
despre cele constituite doar pentru pastrarea in siguranta a marfurilor respective si pentru care
1
Carmen Adriana Gheorghe, Drept bancar, ediția a 3-a, editura C.H.Beck, 2014, p.18
depozitarul platea un comision bancii. Pe de alta parte, existau si depozite purtatoare de dobanda si care
puteau fi utilizate de banca la acordarea de imprumuturi.În perioada timpurie a dezvoltãrii Imperiului
Roman, romanii nu s-au arãtat interesati în activitãti specifice bãncilor, însã, pe mãsurã ce au cucerit
teritoriile grecesti si au vãzut cum functionau bãncilor, au înteles importanta lor. Foarte curând, dupã
aceea, în întreg Imperiu Roman au apãrut atât bãnci de stat cât si private.

În timp ce în Roma anticã se desfãsurau astfel de activitãti, trupele romane luptau si cucereau noi
teritorii. Un grup foarte întreprinzãtor de persoane, comercianti de bani, însotea trupele oferind servicii
de schimb valutar si credite pe termen scurt.

(TIN)    În secolul VI D.H., în Imperiul Bizantin, Justinian preia uzanta romanã privind activitatea
bancarã, completând-o cu precizãri suplimentare, cum ar fi cele referitoare la obligativitatea dobânzilor
fixe.

Primele institutii de tip bancar efectuau preponderent operatiuni de transfer ( ceea ce azi se cunoaste
sub denumirea de casã de compensare ), astfel încât sistemul de plãti sã devinã mai eficient. Prima bancã
de acest tip a fost Banca Venetiei, creatã în 1171 si recunoscutã oficial, în 1587, ca Banca di Rialto. În
secolele urmãtoare au apãrut bãnci similare si în alte centre comerciale: Geneva ( 1407 ), Amsterdam
( 1609 ), Hamburg ( 1619 ), si Rotterdam ( 1635 ).

Dezvoltarea comertului si a bãncilor a condus la necesitatea existentei unor centre permanente de

afaceri. Astfel, în 1531 s-a deschis la Anvers prima piatã financiarã, cunoscutã ca bursã de valori si,
imediat dupã aceea, a apãrut si Bursa din Londra.

Dezvoltarea comertului si a transporturilor, în special a celor maritime, a determinat implicit, sporirea

activitãtilor bancare. Drept urmare, numãrul bãncilor a început sã creascã si din ce în ce mai multi
oameni au început sã le foloseascã serviciile

(LAZĂR) Primele dovezi ale desfãsurãrii unei activitãți bancare pe teritoriul României au fost
descoperite între anii 1786 - 1855 si reprezintã 55 de plãci de piatrã, gãsite într-o zonã de mine
aurifere. Aceste mine datau din perioada Daciei Traiane. Dintre cele 25 de plãci pãstrate pânã în
prezent, a XIII-a contine detalii referitoare la contractul privind înfiintarea unei instituții bancare.
Contractul era datat 28 martie 167 Î.H. Clauzele principale se refereau la faptul cã bãncile acordau
credite pe termen scurt, iar profitul se obținea din dobânda perceputã la împrumuturile respective.
După 1848, societatea românească transilvăneană cunoaşte o perioadă de dezvoltare continuă, fără
stagnări sau regrese, chiar dacă într-un ritm mai lent decât l-au avut celelalte naţionalităţi
conlocuitoare. În 1835 saşii au înfiinţat primul lor institut de credit, „Kronstädter Allgemeine Sparkasse”
(Casa Generală de Economii din Braşov), prin eforturile lui Peter Traugott Lange. Scopul înființării este
unul altruist, așa cum reiese din statutul acesteia (jumătate din beneficia să fie vărsate pentru “operare
de folos public”, iar restul pentru fondul de rezervă) și mai puțin comercial, iar în 1841 ia naștere banca
„Hermannstädter Allgemeine Sparkasse” (Casa Generală de Economii din Sibiu), aceasta din urmă
devenind cea mai importantă bancă a sașilor și, totdată, principalul model pentru viitoarele instituții de
credit românești.2 Ungurii au urmat în 1855, când au înfiinţat Casa de păstrare din Kezdi-Vasarhely (Târgu

2
Carmen Adriana Gheorghe, op. cit., p.29
Secuiesc). Românii transilvăneni, mai ales cei mai puţin înstăriţi, aveau cu greu acces la aceste forme de
credit modern.
Deși au existat și anterior preocupãri în acest sens, abia în 1856 a fost creatã Banca Nationalã a
Moldovei, cu sediul la Iași. Domnitorul Grigore Alexandru Ghica a semnat în anul menționat anterior
concesiunea pentru înființarea unei bănci românești de emisiune cu bancherul german F.I.Nulandt.3
Capitalul iniţial a fost de 10 milioane taleri, împărţiţi în 50.000 acţiuni, din care 45.000 erau deţinute de
Nulandt – fondatorul băncii - şi banca din Dessau şi doar 2000 au fost subscrise în Moldova. Cu toate că
înfiinţarea ei a fost considerată un succes al expansiunii capitalului bancar german, viaţa băncii a fost
una extrem de scurtă. Ea a acordat un volum mare de credite, pe termen lung, unor mari proprietari
funciari, ceea ce contravenea realităţilor economice, pentru că piaţa de atunci avea nevoie de
împrumuturi pe termen scurt, pentru comerţ şi de credite agricole pentru micii proprietari, apăsaţi de
camătă. În 1858, după numai un an de la înființare, Banca Națională a Moldovei a fost declarată
falimentară și lichidată.

SURSĂ    http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Banca_Na%C5%A3ional%C4%83_a_Moldovei_(1857_-
_1858)

(TIN)      Dupã unirea Țãrii Românesti cu Moldova, în 1859, au început sã funcționeze și alte bãnci. Ca
urmare, în 1864, printr-un decret dat de domnul Unirii, ia naștere Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni
după ce elitele politice, intelectuale și economice și-au dat seama că este nevoie de o instituție prin care
să se stabilizeze și să se ordoneze finanţele proaspătului stat român. Aceastã institutie, a avut un rol
foarte important, întrucât a fost principala bancã de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite.
Casa de Depuneri și Consemnațiuni reprezintă prima instituție de credit înființată și cea mai longevivă.
Legea privind Casa de Depuneri și Consemnațiuni a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 268 din 1
decembrie 1864, semnată de Al. I. Cuza. Aceasta funcționa ca o instutție autonomă, cu personalitate
juridică, având însă o autonomie limitată de lege, iar atribuțiile ei erau stabilite de Ministerul finanțelor
care exercita un control strict asupra Casei prin Comisia de priveghere.
Inițial, această instituție s-a limitat la acordarea de împrumuturi către stat, și, abia din 1876 a început să
acorde o mai mare atenție asupra atragerii de fonduri de la populație. În 1880, ca urmare a unei
reogranizări, se înființează Casa de Economie, ca o anexă a Casei de Depuneri și Consemnațiuni,
denumirea casei schimbându-se în Casa de Depuneri, Consemnațiuni și Economie.
SURSĂ - https://www.historia.ro/sectiune/travel/articol/istoria-palatului-cec-si-a-primei-institutii-de-
credit-din-romania
În aceeași perioadã au apãrut și alte bãnci: Banca Albina, prima bancã cu capital integral românesc, care
si-a început activitatea în 1871, la Sibiu, Creditul Funciar Rural, care a apãrut în 1873 (se acordau
împrumuturi cu ipotecă cu termene lungi pentru proprietarii de pământ), Banca Aurora din Nãsãud.
Cea mai importantã bancã înființatã în aceastã perioadă a fost Banca Nationalã, care ia naștere la 17
aprilie 1880; I.C.Brătianu a subliniat necesitatea creării unei bănci naționale în discursul rostit în Cameră,
în ziua de 10 ianuarie 1861, când a afirmat că atâta timp cât nu va exista o bancă națională crizele
financiare din țară nu vor dispărea.4 Este publicată în Monitorul Oficial Legea pentru înființarea unei
„bănci de scompt și circulațiune”, iar Carol I promulgă Statutele BNR, cu precizarea regulilor de
3
Alexandra Rusu, Drept bancar-curs universitar, editura Universității “Lucian Blaga” din Sibiu, 2015, p. 38
4
Alexandra Rusu, op.cit., p.43
organizare, funcționare și administrare ale băncii. Din punct de vedere organizatoric, a fost conceputã
dupã modelul Bãncii Naționale a Belgiei. Banca Națională a României era o societate cu capital social
românesc de 30.000.000 lei (24.000 acțiuni) din care 10 milioane depuse de stat și 20 de milioane de
particulari prin subscripție publică.
Operațiunile pe care le putea întreprinde noua bancă erau prevăzute în Statutul BNR: emisiunea
biletelor, scontarea efectelor comerciale și a bonurilor de tezaur, comercializarea metalelor prețioase,
acordarea avansurilor pe metale prețioase, efecte publice și alte valori garantate de stat, primirea de
sume în cont curent și titluri în depozit, încasarea efectelor încredințate băncii de către particulari.
Operațiunile care aveau caracter de imobilizare a fondurilor erau strict interzise: împrumuturile pe
ipoteci, pe acțiuni industriale sau pe propriile ei acțiuni, participarea directă sau indirectă la întreprinderi
industriale sau comerciale, posesiunea altor proprietăți imobiliare decât cele strict necesare serviciilor ei.
Guvernatorul era numit de guvern pe o perioadă de cinci ani și trebuia să fie cetățean român Prima
Adunare Generală a Acționarilor are loc între 15 și 17 iulie 1880, prilej cu care este instalat primul
guvernator, Ion I. Câmpineanu. Banca a funcționat inițial în clădirea Senatului, de pe bulevardul
Elisabeta, dar ulterior Consiliul general a decis mutarea provizorie în sediul Creditului Funciar Rural din
strada Colței nr.21, unde exista spațiul necesaar pentru instalarea imprimeriei biletelor. Acesta a fost
începutul dezvoltãrii unui sistem bancar nou si modern. Înființarea Bãncii Nationale a României a creat
premisele pentru apariția altor bãnci și pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc.
SURSE - https://www.bnr.ro/Istoria-BNR-13680-Mobile.aspx

La sfârsitul secolului al XIX-lea a început sã se facã simțitã o puternicã centralizare a capitalului bancar în
România. În aceastã perioadã, unele case bancare sau asociații bancare, apãrute anterior, dar care în
noul context nu dispuneau de suficient potențial financiar, si-au schimbat statutul juridic sau au fost
absorbite de altele.

(LAZĂR) Dupã 1880, a crescut numãrul si importanța bãncilor românești, de la numai 5 bãnci
existente între 1880 - 1890, la aproape 200 de bãnci, înainte de Primul Rãzboi Mondial.
În anul 1881 se înființează la București Bursa de Valori și Bursa de Mărfuri.
În perioada 1880-1890, instrumentele monetare au avut la bază aur, argint și monede de hârtie constând
în bilete ipotecare. Creditul de scont a fost promovat în special în domeniul agricol. În 1890, s-a decis
trecerea la monometalism aur, având în vedere și devalorizarea masivă a monedei naționale
Criza din 1899-1900 a dus la slăbirea statului și a economiei, statul văzându-se silit să vândă cota sa de
participație la capitalul Băncii Naționale a României; aceasta din urmă a devenit instituție cu caracter
privat care beneficia de privilegiul emisiunii monetare, privilegiu prelungit initial până în 1920, iar
ulterior până în 1930.
Sfârșitul secolului al XIX-lea ne prezintă un sistem bancar puternic centralizat. Numărul băncilor a crescut
de la 3 în anul 1880 la 215 în anul 1914, cu toate că sistemul bancar era dominat de un număr de 9 bănci
comerciale. Patru dintre băncile care constituiau așa-numita “mare finanță românească” erau cu capital
autohton: Banca Agricolă-1894, Banca Comerțului din Craiova-1898, Banca Română de Scont-1898 și
Banca Românească-1911, alte patru bănci aveau capital străin – Banca Generală Română, Banca de
Credit Românesc, Banca Comercială Română, The Bank of Romania Limited și una capital mixt-Banca
Marmorosch Blank & Co5
În perioada Primului Rãzboi Mondial s-a intensificat activitatea bancarã în România. În aceastã
perioadã au apãrut oportunitãți noi de comert cu toate pãrțile implicate în conflict. Nivelul ridicat al
comerțului a adus beneficii sistemului bancar.
Anii care au urmat imediat rãzboiului au adus o încetinire dramaticã a activitãtii economice. Treptat,
țãrile din Europa au început sã-si refacã economia, fenomen resimțit și în România.

Ca si guvernele țãrilor dezvoltate din acea vreme, Guvernul României a trebuit sã intervinã pentru a
contracara efectele crizei economice, bancare și monetare. Guvernul a adoptat politici de conducere și
control, în vederea acordãrii ajutorului necesar revigorãrii sistemului bancar. În 1934, a fost înființat
Consiliul Superior Bancar, al cãrui președinte era guvernatorul Bãncii Naționale. Au fost adoptate mai
multe legi, atât pentru a ajuta economia cât și pentru a îmbunãtãți sistemul bancar.
Aceste legi au contribuit la salvarea bãncilor mai mari, dar cca. 600 de bãnci au fost lichidate sau au
fuzionat. Astfel, dacã la apariția legii pentru organizarea și reglementarea comerțului de bancã (1934)
existau 1204 bãnci, în 1940 mai erau operaționale doar 446 de bãnci.

(TIN)    În anii '40, sistemul bancar a fost dominat de cinci bãnci principale: Banca Româneascã, Banca
de Credit român, Banca Comercialã Românã, Banca comercialã Italianã și Românã și Societatea
Bancarã Românã. Aceste bãnci realizau peste 50 % din totalitatea operațiunilor bancare din România.
Pânã în 1947, sistemul bancar român cunoscuse o dezvoltare remarcabilã. Bãncile detineau resurse
importante si funcționau conform standardelor internaționale, iar personalul bancar era format din
specialiști pregãtiți.
Dupã 1947, sistemul bancar a fost restrâns datoritã trecerii la economia de comandã și intrãrii
României în zona de influențã sovieticã. De la 1 ianuarie 1947, Banca Națională trece în proprietatea
statului şi primește privilegiul emisiunii nelimitat în timp, însă, volumul monedei pusă în circulație pe
piață este stabilit de către guvern. În anul 1948, banca devine Banca Republicii Populare Române - Bancă
de Stat, subordonată Ministerului Finanţelor. În 1965, denumirea este schimbată în Banca Națională a
Republicii Socialiste România.
Începând cu 15 noiembrie 1948, toate operațiunile bancare au fost concentrate la nivelul unei singure
instituții - Banca de Stat (fosta Bancã Naționalã) care funcționa ca centru de încasãri și control al
numerarului. Aceastã metodã de distribuire planificatã a banilor a permis Guvernului sã instituie propriul
sãu sistem de conducere centralizatã, supraveghere și control al economiei naționale. Sistemul a
funcționat pânã în 1967 când au apãrut bãnci noi. A fost creatã Banca pentru Agriculturã și Industrie
Alimentarã, Banca de Investiții, Banca Românã pentru Comerț Exterior, iar Banca Naționalã a fost
reorganizatã.
Prin reglementãrile Bãncii Nationale, rolul și funcțiile bãncilor au fost strict limitate și priveau, în
principal, atragerea disponibilitãților de la populație și din economie și distribuirea acestora, conform

5
Alexandra Rusu, op.cit., p.47
planului de credite, unor întreprinderi sau unor persoane. 
Bãncile specializate dețineau, fiecare, monopolul activitãții bancare pentru un anumit sector economic
(Banca Românã pentru Comerț Exterior derula operațiuni bancare pentru comerțul exterior; Banca
pentru Agriculturã și Industrie Alimentarã deservea, din punct de vedere bancar, domeniul producției și
prelucrãrii produselor agricole; Banca de Investiții își desfãșura activitatea în strânsã legãturã cu
finanțarea și creditarea investițiilor), sectorul ''clienți particulari'' nefiind inclus în activitatea bancarã.
Singura instituție ce opera în acest domeniu era C.E.C.

(LAZĂR)      În perioada de după 1990, sistemul bancar a intrat într-un proces profund de
consolidare. Astfel, s-a trecut de la economia de comandă la un sistem bancar în care Banca Națională
și-a reluat toate responsabilitățile de bancă centrală.
Procesul restructurării sistemului bancar din România a început la data de 1 decembrie 1990, odată cu
delimitarea răspunderilor între activitatea Băncii centrale la nivel macro și respectiv cea a băncilor
comerciale la nivel micro. Astfel, activitatea desfășurată până atunci de Banca Națională a României a
fost preluată de Banca Comercială Română, iar B.N.R. a păstrat atribuțiile unei bănci centrale.
Stabilirea cadrului juridic a reprezentat pentru economia românească începutul organizării sistemului
bancar pe principiile economiei de piață. Noul cadru juridic a încurajat dezvoltarea băncilor cu capital
privat și a permis intrarea pe piața bancară a instituțiilor financiare străine.6
Prima etapă a evoluției sistemului bancar modern, 1990-1997, s-a caracterizat prin prezența băncilor de
stat. Numărul băncilor a crescut în această perioadă de la 6 existente în 1991, la 47 de bănci în 1997.
Însă, pe piața bancară au dominat 4 bănci cu capital majoritar de stat: BCR, BRD, Banca Agricolă și
Bancorex.
În perioada 1997-2000 se adoptă o serie de acte normative referitoare la privatizarea băncilor (legea
privind privatizarea băncilor din 1997), legea privind procedura falimentului băncilor etc
În perioada 2000-2002, o bună parte a legislației existente la ora aceea în țara noastră a fost orientată
către standardele europene, însă activitatea de raliere la reglementările de la nivel european au
continuat și după aceea.
Deoarece un sistem bancar eficient necesită descentralizare și competiție, Banca Națională a căutat să
stimuleze formarea unui sistem de bănci comerciale, de tip universal, care au primit dreptul să efectueze
toată gama de operațiuni bancare și să opereze pe teritoriul țării, în condițiile respectării cadrului de
supraveghere bancară, impus de banca centrală.
Specializarea tradițională (sectorizarea) pe criterii politice și economice și-a pierdut, în actualele condiții,
baza legală. Băncile nu mai sunt constrânse în prezent, prin lege, să deruleze doar anumite tipuri de
operațiuni, din vasta gamă de operațiuni bancare. Aceasta nu înseamnă că băncile nu pot opta pentru
anumite operațiuni, specializându-se la anumite domenii. În acest caz, alegerea este a băncii care, pe
baza statutului propriu de funcționare, își stabilește tipurile de operațiuni ce le va derula în funcție de
evoluția pieței financiar-bancare și de strategia adoptată.
Deși legislația a deschis porțile competiției pentru sistemul financiar și a pus bazele unui sistem bancar
orientat spre cerințele pieței, poziția deținută de băncile cu tradiție continuă să fie dominantă. Băncile

6
Alexandra Rusu, op.cit., p.53
“vechi”, deși au fost nevoite să-și restructureze și modernizeze activitatea, pentru a corespunde noilor
cerințe, au avantajul existenței unor retele de subunități, distribuite pe teritoriul țării, bucurându-se, în
același timp, de pozițiile cucerite pe importante segmente de piață.
Dezvoltarea operațiunilor, a serviciilor și instrumentelor specific va permite, în timp, diversificarea
activității bancare. Aceasta va duce la accentuarea concurenței, vechea sectorizare fiind înlocuită de o
reală specializare bancară, care va depinde de natura și mărimea operațiunilor derulate, de categoria de
clienți cărora fiecare bancă li se adresează,și, nu în ultimul rând, de calitatea serviciilor oferite clienților.
Ca urmare a cadrului juridic creat într-un timp scurt, alături de băncile existente au apărut bănci noi.
Indiferent de proveniența fondurilor, băncile desfășoară aceeași gamă de servicii, atât pentru agenții
economici de stat, cât și pentru cei privați. Se poate observa că băncile cu capital privat sprijină cu
prioritate procesul privatizării. Băncile de stat au încă tendința de a-și concentra atenția asupra
domeniilor în care au deținut monopolul operațiunilor bancare.
Băncile noi au posibilitatea derulării, încă de la început, a unei activități bancare moderne, informatizate,
și a atragerii celor mai profitabile companii nou înființate, în calitate de clienți. 7

Băncile cu capital de stat coboară vertiginos ca pondere, de la 71% în 1998 la 5,4% în 2006 iar băncile cu
capital privat au crescut, ajungând în 2006 la 94,2%. În România, băncile cu capital privat dețineau 20%
din activele sistemului bancar în 1998, ajungând la 88,3% în 2006.

SURSA https://www.revistadestatistica.ro/supliment/wpcontent/uploads/2018/03/
RRS_03_2018_05ro.pdf

https://graduo.ro/referate/banci/evolutia-sistemului-bancar-in-romania-433188#&gid=null&pid=3

7
https://graduo.ro/referate/banci/evolutia-sistemului-bancar-in-romania-433188#&gid=null&pid=6