Moneda Si Credit

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Subiectul 9
Băncile
Unităţi de conţinut:
9.1 Originea, temeiurile existenţei şi evoluţia băncilor.
9.2 Caracteristica generală a băncilor.
9.3 Tipuri de bănci.
9.4 Funcţiile şi rolul băncilor.
9.5 Activităţile băncilor.
9.6 Băncile în Republica Moldova.
Obiectivele studiului:
 să recunoască conceptele de bază cu privire la bancă comercială, sistem bancar, instituţie

financiară;
 să aplice legislaţia bancară naţională, comunitară, internaţională în identificarea activităţilor
proprii băncilor;
 să distingă esenţa, necesitatea, evoluţia, tipurile, funcţiile bancilor, precum şi originea şi
caracteristicile generale privind funcţionalitatea băncilor, inclusiv, a băncilor din Republica
Moldova;
 să ilustreze structura organizatorică a băncii comerciale;
 să relateze despre principalele operaţiuni ale bănclor comerciale;
 să ilustreze rolul băncilor comerciale în cadrul economiei naţionale;
 să ilustreze criteriile de clasificare a băncilor comerciale la nivel naţional şi internaţional;
 să analizeze operaţiunile şi serviciile bancare moderne
 să analizeze aplicarea noilor operaţiuni ale băncilor comerciale în RM
 să elaboreze lucrări scrise şi prezentare a discursurilor verbale pe problematica bancară generală.
Cuvinte-cheie:
bancă, bancă comercială, sistem bancar, intermediere monetară, activitate financiară,

mibilizare a mijloacelor băneşti, creare a intrumentelor de plată operaţiuni bancare,
operaţiuni active, operaţiuni pasive, operaţiuni de intermediere, funcţii ale băncilor,
internaţionalizare bancară, statutul băncii, contract de constituire, autorizaţie
preliminară, Adunarea generală a acţionarilor, comisie de cenzori, centrala băncii,
regulamente interne, agenţie, filială, reprezentanţă.
1
9.1 Originea, temeiurile existenţei şi evoluţia băncilor.
Originea băncilor se trage din Antichitate. Încă din perioada descompunerii comunei
gentilice, căpeteniile şi şamanii, în mâinile cărora se acumula bogăţia, deja dădeau mijloace cu
împrumut. Propăşirea cămătăriei şi apariţia banilor propriu-zişi au condiţionat apariţia instituţiilor
specializate în împrumuturi băneşti, care, începând cu secolul al XII-lea, capătă tot mai mult
contururile instituţiei financiare intitulate bancă.
Dovezi cu referire la existenţa unor activităţi de natură bancară, în perioadele timpurii ale
civilizaţiei umane, au fost descoperite în Orientul Apropiat, respectiv în Babilon, în Grecia şi Italia
privind Grecia şi Roma antică etc.
Asemenea activităţi, potrivit naturii lor, puteau fi practicate de aşezăminte care inspirau
încredere înaltă, cum sau dovedit a fi cele religioase. Templele erau nu numai centre spirituale, dar
şi loc sigur de păstrare a tezaurelor, iar confienţa în autoritatea duhovnicească favoriza
intermedierea monetară. Preoţii, concomitent cu obţinerea recunoştinţei, realizau şi un anumit
profit.
Tablele de contabilitate, descoperite printre ruinele templului Uruc din Mesopotamia antică,
aflat la apogeu între anii 3400 - 3200 î. Hr., reflectă atât evidenţa mijloacelor de plată depuse la
păstrare la această bazilică, cât şi trecerea sumelor de pe o tablă pe alta.
Odată cu apariţia monedei propriu-zise, s-a realizat dezvoltarea schimbului de monedă şi
metale preţioase, împrumuturilor, depozitelor, efectuarea plăţilor etc.
În Grecia antică, în secolul al VI-lea î. Hr., oraşele - stat, dar şi templele mari au început activ
să bată propriile monede, circulaţia monetară fiind extrem de eterogenă, în aceste condiţii, schimbul
de monedă a devenit inevitabil. Iniţial, operaţiunile cu bani se efectuau de sacerdoţi (preoţi).
Templele în Grecia antică efectuau importante activităţi de transfer şi păstrare a monedei. În
lăcaşele de închinare din Delphi, Delos, Samos, Efes, se concentrează bogăţiile acumulate în urma
războaielor duse de Grecia. În templul Artemidei din Efes se acumula tezaurul de pe ţărmul asiatic,
iar în templul lui Apollo din Delphi se concentrau bogăţiile din partea europeană a Greciei.
Ulterior, activităţile financiare s-au extins şi în afara clericului, funcţiile de intermediere
financiară separându- se într-o instituţie specializată.
Asirienii, care practicau schimbul de monedă şi metale preţioase, erau numiţi trapeziţi (de la
„trapeză” - masa instalată în pieţe la care îşi aranjau afacerile). În continuare, ei, devenind persoane
bogate şi influente, extind activităţile deschizând trapeziţiile, care, în esenţă, erau un gen de
instituţie financiară. Celebrii avocaţi Socrate şi Demostene ne dezvăluie minuţiozitatea cu care
trapeziţii ţineau conturile, buna lor cunoaştere a artei afacerilor, soliditatea reţelei de corespondenţă
utilizate, discreţia cu care tratau afacerile, influenţa puternică pe care o aveau în societate.
În secolul al Vl-lea î. Hr., în Grecia, sunt constituite primele instituţii financiare publice, care
erau conduse şi controlate de agenţi publici, Ele, de rând cu operaţiunile de natură bancară, băteau
monedă şi colectau impozite. Activitatea lor se desfăşurau potrivit unor norme clare şi certe stabilite
de administraţiile publice.
În Roma antică, primii ocupaţi cu schimbul monedelor ce se aduceau din diferite regiuni ale
imperiului au fost numularii. Mai târziu, au apărut argentării, mensarii, mensularii, negotiatores,
mercatores etc., aceştia fiind numiţi în funcţie de genul afacerilor pe care le practicau.
Cucerirea teritoriilor greceşti, de către Imperiul Roman, a dat impuls dezvoltării şi extinderii
practicii financiare greceşti. Foarte curând după aceasta, pe întreg teritoriul imperial se constituie
instituţii financiare publice, concomitent cu care apar şi cele private.
2
Trapeziţii, venind din Grecia, s-au instalat în Forum (a fost principala piață publică din
Roma, ca atare central civilizației romane.) ocupând mici birouri numite tabernae, care special au
fost închiriate pentru ei de autorităţile publice.
De aici, meseria de financiar s-a răspândit în întregul spaţiu latin.
Instituţiile financiare publice din Roma antică, cunoscute sub denumirea mensae (prin
analogie, mensa, în latină, însemnă masă), fiind amplasate pe întreg teritoriul imperiului, aveau un
oficiu central la Roma. Funcţionarii lor erau numiţi mensarii sau colectori.
Mensaele practicau schimbul de monedă, efectuarea de plăţi de pe o piaţă pe alta, păstrarea de
capitaluri etc. Totodată, acestea mai erau împuternicite cu colectarea, păstrarea şi gestionarea
impozitelor. Serviciile de natură monetară şi de credit prestate erau într-o avansare continuă. De
rând cu diversificarea acestora, sporea şi nivelul de organizare. Clienţii, deja, puteau obţine oricând
extrasul din cont ca mijloc de probă faţă de terţi. Argintăriile efectuau compensarea sistematică a
creanţelor şi datoriilor de aceeaşi natură, relevând numai soldul.
Instituţiile respective funcţionau într-un cadru juridic suficient de cert. Astfel, în Roma antică,
în anul 450 î.Hr., apare Legea celor XII Table, care reglementa în mod detaliat desfăşurarea
activităţii de credit şi percepere a dobânzilor. Aceasta a fost urmată, în anul 376 î.Hr., de Legea lui
Licinius şi, în anul 326 î.Hr., de Legea lui Poetelia Papiria. Ambele vizau interesele şi protecţia
debitorilor. Ulterior, în Dreptul Roman, s-au statuat reglementări juridice speciale pentru financiari
care constituie baza dreptului bancar modern.
Practicile financiare romane au fost cultivate şi în provinciile anexate. În Dacia traiană, a fost
înfiinţată societatea financiară Societas Danistariae, al cărei contract de constituire a fost redactat la
28 martie 167.
Din cele expuse, se observă că temeiurile apariţiei băncilor se regăsesc în expansiunea
economică manifestată prin dezvoltarea producţiei şi intensificarea comerţului. În aceste
circumstanţe, a sporit cererea de bani, fapt care a impus dezvoltarea atât a monedei, cât şi a relaţiilor
de credit.
Zaraful (figura 9.1.1), preţuitor al monedelor şi intermediar în circulaţia monetară, şi
cămătarul, împrumutător şi vânzător de monedă, cu toate că au un loc important în dezvoltarea
activităţilor monetare şi de credit, nu mai puteau satisface exigenţele intensificării circuitului
monetar şi expansiunii creditului. Iar apariţia banilor de cont şi a instrumentelor de plată, detaşarea
activităţilor financiare de cele de producţie a condiţionat instituţionalizarea domeniului.
Deţinătorii de monedă aveau la dispoziţie un instrument important şi eficient pentru
dezvoltarea producţiei şi comerţului, însă utilizarea banilor în afaceri era însoţită de anumite
dificultăţi. Astfel, deplasarea banilor dintr-un loc în altul implica costuri de transport şi securitate,
mijloace speciale de păstrare etc. De asemenea, deosebit de negativ pentru proprietarii de capital
monetary era faptul că deţinerea în sine a monedei nu aducea niciun profit.
3
Figura 9.1.1. Zaraf reprezentat într-o miniatură din secolul al XI-lea
Aceste circumstanţe au călăuzit deţinătorii de monedă să încredinţeze mijloacele băneşti unui

intermediar, care, pe de o parte, ar păstra în siguranţă valorile, iar pe de altă parte, ar oferi o
remunerare pentru posibilitatea de folosire a mijloacelor încredinţate ca sursă de împrumut.
În aşa mod, dificultăţile cu care se confruntau deţinătorii de exces de monedă au fost
înlăturate, concomitent creându-se făgaşul unei continue şi ample valorificări a capitalului monetar,
redistribuindu-1 şi investindu-1 prin împrumuturile; acordate. Iar noii intermediari satisfac cerinţe
de pregnantă utilitate pentru întreaga viaţă economică şi decisive pentru progresul social.
Apariţia intermediarilor monetari trebuie considerată ca începutul unui progres îndelungat de
creştere a complexităţii operaţiunilor băneşti, care a făcut ca, în mâinile unor persoane şi instituţii,
să se concentreze un număr tot mai mare de asemenea operaţii, până s-a ajuns la actualul profil al
băncii.
În ritm cu evoluţia economică a societăţii, se dezvoltau şi activităţile cu caracter bancar. În
primele secole ale Evului Mediu, afacerile cu bani au regresat. Căderea Imperiului Roman a
aruncat civilizaţia în haosul unor economii naturale, relaţiile dintre care erau limitate, în aceste
circumstanţe, institutele de drept şi administrare economică şi-au pierdut relevanţa. O cauză aparte
declinului relaţiilor monetare a fost atitudinea ostilă a bisericii creştine faţă de veniturile încasate din
împrumutări, generalizată prin hotărârea Conciliului de la Niceea din anul 325, reafirmată prin
reuniunile de la Latran (1179) şi Viena (1311). Cu toate că interdicţia perceperii veniturilor din
împrumuturi era menţinută de biserică creştină - catolică şi ortodoxă, afacerile cu bani existau,
aducând venituri substanţiale, inclusiv clerului. Este adevărat că autorităţile publice ale timpului
reglementau relaţiile respective. Astfel, împăratul Bizanţului, Iustinian, codificând uzurile romane
în domeniul afacerilor cu bani, stabileşte nivelul plăţii pentru creditele la nivel de 6% anual, cu
excepţia celor maritime, de pe care se luau 12% şi celor bisericeşti, pentru care se plăteau 3%.
Prin, importanţa transformărilor în domeniu, se evidenţiază perioada Renaşterii din Evul
Mediu târziu.
Anume, în aceste timpuri, în Italia, care devenise principalul centru financiar mondial, apar
băncile propriu-zise.
4
Cuvântul bancă provine de la cuvântul italian banko, termen care la rândul lui, derivă din
limbile de sorginte germanică cu sensul de „scaun”. De aici, în Evul Mediu, persoanele care
efectuau schimbul de monedă, adică zarafii, şezând pe bănci de lemn la mese în pieţe, erau numiţi
în popor „bancheri”. În cazul în care clienţii erau înşelaţi, ei se revoltau, iar, uneori, se ajungea până
la distrugerea scaunului zarafului. Fraza „scaun stricat” în limba engleză se pronunţă banker rotta.
Aceasta şi este originea cuvântului bankrupt, adică faliment.
Prima bancă, precursor al băncilor modeme, se consideră a fi instituţia înfiinţată în anul 1171
de dogele Michele al Xl-lea cu denumirea Banco di Venezzia. De rând cu operaţiunile monetare şi
acordarea de împrumuturi, banca avea dreptul de a colecta impozite şi efectua cheltuieli pentru
cetate. De altfel, privilegiul de a efectua operaţiuni de administrare a mijloacelor băneşti era, în acea
perioadă, tipică pentru bănci, fapt ce le permitea să prospere. Astfel, Banca di Venezzia a durat până
la invazia francezilor în anul 1797, când i s-a ridicat dreptul de a ridica impozitul pe sare.
După aceasta, au urmat şi multe alte bănci, unele devenind celebre. În Genova din secolul al
XlV-lea, apar mai multe case bancare, dintre care una, cunoscută mai târziu cu denumirea de Banco
di Genova a durat până la cucerirea Genovei de Austria în anul 1740. Casa di San Georgio, de
asemenea, din Genova, a fost înfiinţată în anul 1407 prin asocierea creditorilor statului. Ea obţine
diferite privilegii, între care şi acela de a percepe impozitele de la cetăţenii republicii genoveze,
precum şi anumite dări vamale. În anul 1586, banca a fost transformată în bancă de stat, continuând
a funcţiona, prin tot felul de greutăţi, până la 1797, dispărând definitiv în anul 1815.
În aceleaşi condiţii, se înfiinţează băncile şi în Spania, printre care şi cea mai vestită - „Taula
di cambii” din Barcelona (1401).
În anul 1472, este înfiinţată Banca Monte de Paschi di Siena, care, în prezent, este cea mai
veche bancă din lume aflată încă în activitate.
După perioadele de înflorire, au urmat şi perioadele de criză, când mai multe „case de bănci”,
în urma oferirii împrumuturilor regilor insolvabili şi guvernelor falite, dar şi a efectuării
operaţiunilor comerciale riscante, falimentează, ruinând bancherii si clienţii.
În consecinţă, s-a conturat tendinţa de constituire a „băncilor de stat” sau a „băncilor publice”
(aflate în proprietate publică) supuse unor reglementări speciale. Aşadar, după ce, în anul 1584,
Senatul Republicii Veneţiene, prin lege, interzice înfiinţarea băncilor private, la 1587, se
organizează prima bancă de stat Banco di Rialto, care era condusă de un „governatore del banco”,
după un regulament stabilit de Senat. Această bancă, după ce a fost transformară în Banco del Giro,
la 1619, a funcţionat până la 1806.
Dezvoltarea afacerilor impunea crearea unor centre permanente de operare cu banii. În acest
scop, la 1531, sc constituie prima bursă la Anvers şi apoi la Londra. Astfel, se conturează distincţia
dintre pieţele financiare şi bănci. În cadrul burselor se întâlnesc pentru afaceri vânzătorii şi
cumpărătorii sau împrumutătorii şi împrumutaţii, în timp ce băncile tratează afacerile separat cu
fiecare client,
În acest mod, având în vedere şi faplul că, tot atunci, au loc modificări importante în gestiunea
banilor publici, putem afirma că secolele ale XIV-lea - XVI-lea rămân a fi în istoria finanţelor drept
cele mai remarcabile, în această perioadă, apar primele instituţii bancare de tip avansat, se pun
bazele finanţelor publice moderne şi se conturează pieţele financiare.
Cu toate acestea, banca, în sensul modern al cuvântului, nu este emanaţie a Antichităţii şi nici
a Evului Mediu, însă, fundamentele, pe care, ulterior, s-a înălţat această instituţie financiară, au
apărut anume în perioadele descrise.
Banca contemporană se dezvoltă în condiţiile economiei de piaţă, bazată pe capital.
5
În perioada capitalismului timpuriu, secolele XVII-XVIII, amploarea activităţilor bancare şi
numărul băncilor cresc, în ţările economic dezvoltate ale Europei, s-au înfiinţat numeroase bănci.
Printre cele mai vestite, pot fi menţionate Banca din Milano (1593). Banca din Amsterdam
(1609), Banca din Hamburg (1619), Banca din Rotterdam (1635), Banca din Londra (1694), Banca
din Paris (1716)1 etc. Activităţile bancare, de pe atunci, constau în emiterea banilor, acceptarea
depozitelor şi păstrarea lor, efectuarea decontărilor prin virament. Solicitările de împrumuturi au
condus la acordarea creditelor bancare din contul mijloacelor atrase. În acest mod, s-a prefigurat
menirea băncii modeme: atragerea mijloacelor pentru acordarea creditelor în vederea obţinerii
venitului în mărimea diferenţei dintre dobânda primită pentru creditele acordate şi dobânda plătită
pentru depozitele atrase. În afară de aceasta, băncile au început eliberarea certificatelor de depozit
cu termen fixat, care, deşi nu la valoarea nominală, dar, totuşi, puteau fi rambursate şi înainte de
termen la un preţ negociabil. În scopul înlesnirii decontărilor, băncile au început să emită carnete de
cecuri clienţilor lor. În acea perioadă, băncile încep să emită masiv bilete dc bancă.
Din secolul al XlX-lea, în perioada modernă a capitalismului, se începe constituirea
sistemelor bancare naţionale reglementate de stat prin intermediul uneia dintre bănci, căreia, graţie
acordării drepturilor exclusive în emisiune monetară, deservirea fiscală, supravegherea bancară etc.,
i-a revenit rolul de bancă centrală.
Primele bănci centrale au fost Banca Suediei (1668), Banca Angliei (1694), Banca Franţei
(1800).
În această perioadă, evoluţia băncilor a cunoscut o nouă fază. Au avansat considerabil în
dezvoltarea lor băncile de emisiune, care, în final, monopolizează emisiunea biletelor de bancă pe
plan naţional. Băncile private se constituie în formă de societăţi pe ficţiuni. Se extinde reţeaua de
bănci private, activitatea multora, în urma internaţionalizării afacerilor, depăşind cadrul naţional.
Particularitatea dominantă a perioadei respective rezidă în lărgirea ariei geografice a băncilor,
apariţia băncilor şi sistemelor bancare şi în ţările subdezvoltate, sectorul bancar devenind, în
consecinţă, o componentă indispensabilă a economiilor naţionale.
Contextul istoric, economic şi social al fiecărei ţări a influenţat evoluţiei, structura şi
funcţionarea sistemului bancar naţional.
În decursul secolului al XX-lea, are loc o dezvoltare dinamică a băncilor, sistemelor bancare
naţionale, activităţilor bancare şi constituirea sistemului bancar internaţional. Creşte numărul
băncilor mari, care îşi constituie propria reţea de sucursale şi agenţii nu numai în ţară, dar şi în
străinătate. Sistemele bancare naţionale sunt supuse unor reglementări mai stricte, adoptate de
comunitatea bancară internaţională, iar supravegherea bancară devine obligatorie.
Internaţionalizarea activităţii bancare este tendinţa definitorie din această perioadă. Apar
bănci cu statut internaţional. În anul 1930, este creată Banca Reglementărilor Internaţionale, care,
având menirea iniţială de colectare a despăgubirilor de război, rezultate din Primul Război Mondial,
şi cu alocarea acestor fonduri, ulterior, a devenit una din principalele bănci regionale europene.
După cel de-al Doilea Război Mondial, sunt fondate instituţii financiare internaţionale cu arie
de activitate mondială. Astfel, pe plan internaţional, din anul 1947, îşi desfăşoară activitatea Fondul
Monetar Internaţional şi Banca Mondială.
Pe plan regional, au apărut Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca
Interamericană pentru Dezvoltare, Banca Asiatică pentru Dezvoltare, Banca Africană pentru
Dezvoltare şi altele.
La începutul mileniului al III-lea, graţie progresului în domeniul tehnicii de calcul şi
sistemelor de comunicare, în activitatea bancară, se înregistrează o adevărată revoluţie.
6
9.2 Caracteristica generală a băncilor.
Funcţionarea eficientă a economiei bazate pe principiile pieţei este, în mod decisiv,

condiţionată de existenţa instituţiilor financiare performante, tehnologic avansate, organic integrate
în economia naţională.
Instituţia financiară numită bancă, constituindu-se istoric, în evoluţia sa, mereu a fost şi
continuă să fie în schimbare. „Este clar că noţiunea de bancă a evoluat considerabil în cursul istoriei
economice a omenirii. Evoluţia ei este strâns legată de evoluţia activităţii economice. Fiecărui
regim şi fiecărei etape de organizare şi dezvoltare economică a trebuit să-i corespundă o anumită
noţiune bancară şi fiecărei noţiuni bancare, din diferite vremuri, a trebuit să-i corespundă o anumită
formă şi organizaţie bancară. Prin urmare, nimic mai puţin stabil ca noţiunea şi organizaţia
bancară”. Cu toate acestea, banca, ca şi în trecut, şi în prezent, rămâne a fi o instituţie financiară
autentică.
Caracteristica generală a băncii poate fi prezentată expresiv prin prisma destinaţiei acestei
instituţii financiare.
În epoca contemporană, misiunea băncilor în economie şi societate este legată de calitatea lor
de intermediar principal în relaţia economii-investiţii, contingenţă decisivă în creşterea economică.
Deci, banca este instituţia al cărei obiect de activitate constă în intermedierea monetară:
„activitatea principală a unei bănci constă în comerţul cu bani. Banca este aceea care, pe de o parte,
„cumpără” bani, suportând un cost sub forma dobânzii bonificate, iar pe de altă parte, „vinde” banii
acumulaţi, câştigurile obţinute regăsindu-se în dobânda percepută”.
Cu toate că băncile, de la apariţia lor, au efectuat o gamă largă de operaţiuni monetare, diverse
după conţinut şi formă, intermedierea monetară, în modul expus, constituie caracteristica definitorie
a băncii. Acest fapt determină unitatea în abordările noţiunii de bancă. Pentru conformitate, vom
prezenta câteva opinii.
„Banca este instituţia financiară ce-şi axează activitatea pe atragerea depozitelor şi acordarea
creditelor, acceptarea de depuneri de la populaţie, firme sau alte bănci, operaţiuni valutare pentru
persoane fizice şi juridice, plasamentul fondurilor, finanţarea schimburilor comerciale”.
„Banca este o instituţie specializată, care desfăşoară o activitate complexă şi de un caracter
special constând în efectuarea de operaţiuni de încasări şi plăţi în numerar, depozitarea şi
fructificarea disponibilităţilor băneşti ale clienţilor, efectuarea de decontări şi transferuri de sume
prin intermediul conturilor bancare la/din ordinul clienţilor, mobilizarea şi plasarea resurselor
băneşti disponibile, acordarea de credite, organizarea circulaţiei băneşti, efectuarea de operaţiuni pe
piaţa bancară”.
După cum se observă, autorii, abordând, în context funcţional, noţiunea de bancă, scot în
evidenţă nu numai funcţiile definitorii ale instituţiei - mobilizarea economiilor şi plasarea acestora
în formă de credite, dar şi multe alte operaţiuni, servicii, produse pe care banca le efectuează,
prestează şi oferă pe pieţele respective, concomitent cu alte instituţii financiare, numite nebancare.
Şi aceasta, deoarece, în corespundere cu logica activităţii economice, orice subiect economic
este orientat la efectuarea tranzacţiilor profitabile şi obţinerea beneficiului. Cu atât mai mult că, din
perspectiva stabilităţii financiare, obţinerea profitului este un obiectiv important al băncii. Aceasta
motivează banca să se lanseze şi în alte activităţi de natură monetară şi de credit, posibil de efectuat
în funcţie de capacităţile sale tehnice, organizatorice, profesionale şi de altă natură. De altfel, pe
parcurs, unele dintre acestea, cum ar fi decontările prin virament, s-au înscris perfect în ocupaţiile
băncii, întrucât sunt percepute ca operaţiuni pur bancare.
7
Şi, totuşi, băncile posedă o caracteristică inedită: acestea, în calitate de intermediari financiari,
vin să ajusteze procesul de întâlnire a cererii şi ofertei de fonduri financiare. Aşadar, acumularea
resurselor de credit şi plasarea lor constituie chintesenţa activităţii băncii.
Pornind de la această particularitate, considerată exclusivă, banca se identifică ca o instituţie
financiară care atrage de la persoane fizice şi juridice depozite şi care utilizează aceste
mijloace pentru a acorda credite şi a face investiţii pe propriul cont şi risc, activităţile
respective fiind desfăşurate pe piaţa deschisă.
Având ca suport această definiţie, putem deduce că băncile se interpun între agenţii
nefinanciari excedentari de mijloace băneşti şi cei deficitari în resurse financiare, exercitând, în
acest fel, un important rol economic şi financiar.
Băncile sunt instituţiile care creează posibilităţi, pe de-o parte, de economisire şi stocare a
mijloacelor băneşti, iar, pe de altă parte, de realizare a investiţiilor prin plasamentul şi gestiunea
economiilor băneşti. Astfel băncile, afirmându-se ca intermediari financiari, se interpun între agenţii
nefinanciari excedentari de resurse financiare şi cei deficitari, generând circuitul financiar numit
finanţare indirectă (intermediată).
În această ipostază, băncile asigură compatibilitatea cererii şi ofertei de resurse financiare
exprimată de agenţii economici nefinanciari, transformând caracteristicile datoriilor şi creanţelor
(figura 9.2.1).
Figura 9.2.1 Schema finanţării indirecte

Aşadar, prin intermediul băncilor, are loc alocarea eficientă şi raţională a resurselor în
economie.
Banca s-a afirmat şi ca intermediar monetar, a căreia funcţie este de a pune în circulaţie
creanţe asupra lor înseşi, care sporesc masa mijloacelor de plată şi, respectiv, volumul circuitului
monetar. Caracteristica semnificativă a acestor intermediari constă în transformarea activelor
nemonetare în monedă. Prin aceasta, băncile asigură lichidităţi în economie.
Un alt rost, propriu doar băncii, este cel de instituţie prin intermediul căreia este posibilă
realizarea politicii monetare a băncii centrale. Banca este un asistent neînlocuit al autorităţii
monetare şi participant activ la procesul de politică monetară.
Banca, deşi nu este unică în acest sens, totuşi, deţine un rol determinant în efectuarea plăţilor
şi transferurilor de fonduri, schimbului valutar, favorizării tranzacţiilor comerciale în interiorul şi
exteriorul unei ţări etc. Astfel, banca este un interpus în relaţiile de plăţi. Datorită posibilităţilor
organizaţionale şi tehnice exclusive de care dispunea banca în trecut, dar mai ales în prezent, ea a
devenit, în esenţă, centru de efectuare a plăţilor.
Banca este instituţia de bază a ansamblului de relaţii financiare cu caracter de credit, acestea,
alcătuind sectorul bancar al economiei naţionale, fără de care este de neconceput economia de piaţă
modernă.
8
9.3 Tipuri de bănci.
În urma evoluţiilor economice, financiare, organizatorice şi de altă natură, băncile s-au

diversificat, reprezentând, în prezent, o gamă variata de instituţii bancare. Cercetând băncile prin
grupare obţinem clasificarea acestora în baza diferitelor criterii: importanţa în cadrul sistemului
bancar, forma de proprietate, provenienţa capitalului, forma juridică de organizare, gradul de
specializare a activităţii bancare, tipul de operaţiuni efectuate, caracterul naţional-internaţional al
operaţiunilor efectuate, caracterul material-virtual al sediilor bancare, dimensiune etc.
În funcţie de importanţa în cadrul sistemului bancar, se disting bănci centrale şi bănci.
Banca centrală constituie autoritatea monetară şi bancară supremă şi primul nivel al sistemul
ui bancar.
Băncile reprezintă instituţii financiare autentice de intermediere monetară şi constituie nivelul
doi al sistemului bancar.
După forma de proprietate există bănci publice, private şi mixte.
Băncile publice sunt băncile al căror capital este deţinut de administraţia publică. În cazul în
care deţinătorul capitalului este administraţia publică centrală, instituţia este numită bancă cu capital
de stat, iar dacă deţinător este administraţia municipală, instituţia este numită bancă municipală.
Băncile private sunt cele al căror capital aparţine unui grup de persoane fizice şi/sau juridice
private.
Băncile mixte sunt cele în care unul din deţinători ai capitalului este administraţia publică.
Potrivit provenienţei capitalului, băncile se împart în bănci cu capital autohton, cu capital
străin şi cu capital mixt.
Băncile cu capital autohton sunt cele al căror capital aparţine persoanelor fizice şi juridice
rezidente.
Băncile cu capital străin sunt cele al căror capital aparţine persoanelor fizice şi juridice din
străinătate.
Băncile cu capital mixt sunt cele al căror capital aparţine persoanelor fizice şi juridice
rezidente şi nerezidente.
Potrivit formei juridice de organizare, care determină modalitatea de constituire a capitalului
băncilor, există bănci individuale, cooperatiste, acţionare, de stat, municipale.
Băncile individuale simt cele care aparţin unei persoane sau unui grup restrâns de persoane,
de regulă, acestea fiind o familie de bancheri.
Băncile cooperatiste sunt băncile fondate prin cooperare la formarea capitalului din contul
participaţi ilor şi funcţionează în baza principiului mutualităţii. Acestea, frecvent, sunt numite şi
bănci populare.
Băncile acţionare sunt cele constituite ca societăţi pe acţiuni, care pot fi de tip deschis, când
acţiunile se vând liber pe piaţă, sau de tip închis, în cazul distribuirii acţiunilor unui cerc de
persoane. Capitalul băncilor acţionare se formează prin emiterea de acţiuni.
Băncile de stat sunt cele constituite de autorităţile administraţiei publice centrale.
Băncile municipale sunt constituite de autorităţile administraţiei publice locale.
Potrivit gradului de specializare a activităţii bancare, băncile sunt universale şi specializate.
Băncile universale efectuează toate tipurile de activităţi bancare.
Băncile specializate efectuează activităţi bancare de un anumit tip sau desfăşoară activităţi
într-un domeniu, sector, ramură.
9
În funcţie de tipul operaţiunilor efectuate, băncile pot fi: comerciale, de afaceri, de depozit,
de ramură, ipotecare, de economii, de economisire-creditare în domeniul locativ, specializate în
acordarea de credite auto, de factoring.
Băncile comerciale se specializează în atragerea depozitelor la vedere şi acordarea de credite
pe termen scurt, precum şi în efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi, schimb valutar etc.
Băncile de afaceri, numite şi bănci de investiţii, investesc depunerile pe termen lung, participă
la constituirea şi iau în gestiune participaţiile, oferă servicii financiare de specialitate.
Băncile de depozit atrag depozite şi acordă credite în diverse domenii şi pentru diferite
scopuri.
Băncile de ramură atrag depozite pe termen lung şi fac plasamente pe termen lung numai în
întreprinderile din ramura respectivă. Astfel, există bănci industriale, agricole, de comerţ exterior,
pentru construcţii etc.
Băncile ipotecare obţin resurse pe baza emisiunii de titluri financiare de valoare specifice şi
acordă credite pe termen lung pentru achiziţii sau construcţii de imobile, garantate cu ipotecă asupra
imobilelor.
Băncile de economii atrag depozite de la populaţie şi le plasează sub formă de credite. Aceste
bănci sunt orientate la realizarea unor obiective sociale.
Băncile de economisire-creditare în domeniul locativ atrag depozite şi finanţează construcţia
de locuinţe prin îmbinarea economisirii cu creditarea. Clienţii beneficiază de credite: cu rate
avantajoase.
Băncile specializate în acordarea de credite auto sunt deţinute, de regulă, de marii
constructori de automobile şi oferă credite pentru achiziţia de automobile.
Băncile de factoring colectează creanţe şi le recuperează, asigurând, astfel, lichiditatea
anticipată creditorilor, încasând comisioane.
După aria de activitate, există bănci locale, regionale, naţionale, transnaţionale, „off-
shore”, internaţionale regionale, interguvernamentale.
Băncile locale îşi desfăşoară activităţile doar în localitatea respectivă.
Băncile regionale îşi desfăşoară activităţile doar în regiunea respectivĂ - provincie,
formaţiune teritorială autonomă etc.
Băncile naţionale îşi desfăşoară activităţile pe întreg teritoriul naţional şi au filiale numai în
ţară. Acestea, în cazul statelor federale, se numesc şi bănci federale.
Băncile transnaţionale desfăşoară activităţi în diferite ţări, avându-şi sediul central într-o
anumită ţară şi dispunând de sucursale şi filiale pe teritoriul altor ţări.
Băncile „off-shore” funcţionează în „zonele libere”, efectuând operaţiuni numai cu
nerezidenţii, asigurând anonimatul acestora. Aceste bănci nu intervin pe piaţa naţională şi
beneficiază de facilităţi fiscale.
Băncile internaţionale regionale îşi desfăşoară activitatea în ţările-membre dintr-o anumită
zorii a lumii.
Băncile interguvernamentale îşi constituie capitalurile din aportul ţărilor-membre, care sunt
principalii beneficiari de credite. La acestea se referă Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare, Banca Reglementărilor Internaţionale, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare etc.
În funcţie de caracterul material-virtual al sediilor, băncile sunt tradiţionale şi virtuale.
Băncile tradiţionale sunt băncile existente ”fizic”, bazate pe reţele de sucursale şi filiale
extinse în teritoriu.
10
Băncile virtuale oferă serviciile şi comunică cu clienţii exclusiv prin intermediul
calculatorului conectat la internet. Comisioanele acestor bănci sunt mult mai mici decât ale băncilor
tradiţionale.
Potrivit dimensiunii, băncile sunt de talie mare, mijlocie şi mică.
Băncile de talie mare sunt băncile cu capital mare, reţea de sucursale şi filiale extinsă şi deţin
o cotă substanţială de piaţă, situate în partea de sus a clasamentului.
Băncile de talie mijlocie sunt băncile situate în partea de mijloc a clasamentului privind
capitalul, reţeaua de filiale şi cota de piaţă deţinută.
Băncile de talie mică sunt băncile situate în partea de jos a clasamentului privind capitalul,
reţeaua de filiale şi cota de piaţă deţinută.
Băncile pot fi clasificate şi în funcţie de alte criterii, evidenţiind, în aşa mod, noi laturi şi
particularităţi ale activităţii bancare.
9.4 Funcţiile şi rolul băncilor.
Destinaţia băncii determină funcţiile distinctive ale acestei instituţii. Cu toată diversitatea de
opinii existentă, insistăm asupra următoarelor funcţii ale băncii:
mobilizarea mijloacelor monetare:
plasarea rezervelor bancare;
crearea instrumentelor de plată;
comercializarea produselor şi serviciilor de natură monetară şi de credit.
Mobilizarea mijloacelor monetare are ca scop crearea capitalului băncii. Acesta se divizează,
în funcţie de provenienţă, în capitalul propriu şi capitalul atras.
Formarea capitalului propriu are loc în urma achitării cotelor părţi de fondatori sau emiterii şi
plasării acţiunilor băncii (în cazul în care forma organizatorico-juridică a băncii este societatea pe
acţiuni).
Constituirea capitalului atras se produce din depozitele clienţilor băncii acceptate de aceasta.
Băncile atrag depozite de la persoane fizice, juridice cu obligaţia de a le rambursa în anumite
condiţii prestabilite şi cu plata dobânzii bonificate.
Diri contul capitalului propriu şi capitalului atras, se constituie rezervele bancare.
Plasarea rezervelor bancare presupune amplasarea acestora în diferite active financiare
generatoare de venituri: credite, valori mobiliare de stat, participaţii etc.
Acordarea de credite în monedă naţională şi valută clienţilor băncii. Băncile oferă credite
persoanelor fizice şi juridice, rezidente şi nerezidente, cu obligaţia de a le rambursa în anumite
condiţii prestabilite şi cu plata dobânzii percepute.
Achiziţionarea valorilor mobiliare de stat şi instrumentelor de datorie a băncii centrale.
Băncile, de regulă, achiziţionează valorile mobiliare de stat şi titlurile băncii centrale atât în
contextul contribuirii la realizarea politicii monetare, cât şi cu scopul de a obţine venituri.
Achiziţionarea valorilor mobiliare corporative de pe pieţele financiare. Băncile
achiziţionează şi valori mobiliare corporative, fiind orientate la obţinerea veniturilor, care îmbracă
forma de dividende.
Crearea instrumentelor monetare presupune emiterea de către bancă a diferitelor mijloace şi
instrumente de plată. La acestea se referă numerarul şi substitutele acestuia: cecul, cambia, cardul.
11
Comercializarea produselor şi serviciilor de natură monetară şi de credit. Băncile, în
contextul funcţiei comerciale, acordă diferite servicii sau execută anumite operaţiuni în favoarea
clienţilor săi, având ca recompensă un comision.
Exercitarea funcţiilor băncii are loc prin desfăşurarea activităţilor autorizate.
Rolul băncii decurge din misiunea sa şi se regăseşte în efectele produse în urma funcţiilor pe
care le exercită.
În acest mod, banca creează posibilităţi de economisire şi stocare a mijloacelor băneşti, prin
aceasta oferind oportunităţi pentru obţinerea veniturilor de către deponenţi şi acumularea
mijloacelor băneşti.
În urma formării rezervelor băneşti, banca realizează investiţii, fie participând direct la
finanţarea acestora, fie prin plasamentul indirect al mijloacelor băneşti.
Un rost aparte al băncii derivă din capacitatea acesteia de a crea mijloace şi instrumente de
plată, prin aceasta asigurând buna derulare a circulaţiei monetare. Totodată, banca contemporană
este nu numai un emitent de mijloace şi instrumente de plată, dar şi lider în prestarea serviciilor de
plată.
Băncile, graţie locului lor în intermedierea financiară şi monetară, contribuie la realizarea
politicii monetare a băncii centrale.
Manifestările băncii moderne sunt atât de ample, iar prezenţa ei în viaţa economică este atât
de vitală, încât putem vorbi de un rol universal al acesteia în economie.
9.5 Activităţile băncilor.
Băncile modeme desfăşoară multiple activităţi, lista cărora, în prezent, se extinde la peste trei
sute.
Activităţile băncii sunt foarte eterogene. În vederea înţelegerii conţinutului, se impune
gruparea acestora în funcţie de natura lor. În acest mod, activităţile bancare pot fi ordonate în felul
următor: activităţi de intermediere monetară, activităţi de gestiune a mijloacelor de plată, activităţi
de furnizare a serviciilor financiare, activităţi de consultanţă, activităţi de gestiune a trezoreriei,
activităţi de natură comercială.
Activităţile de intermediere monetară reprezintă o întreagă gamă, inclusiv: atragerea
excedentelor monetare şi acordarea acestora în formă de credite, derularea operaţiunilor pe pieţele
interbancare, gestionarea mijloacelor de plată, efectuarea plasamentelor pe pieţele de capital,
derularea operaţiunilor extra-bilanţiere etc.
Atragerea excedentelor monetare şi creditarea deficitelor băneşti înseamnă acceptarea de
depozite şi acordarea acestora în formă de credite.
Efectuarea plasamentelor pe pieţele de capital presupune investirea mijloacelor băneşti în
valori mobiliare.
Derularea operaţiunilor pe pieţele interbancare denotă atragerea şi acordarea de credite altor
bănci pe perioadă scurtă.
Gestionarea mijloacelor de plată prezumă emiterea instrumentelor de plată şi efectuarea
transferurilor băneşti. Banca modernă emite cambii, cecuri, carduri etc., prin care se fac achitările
pentru mărfuri şi servicii, dar şi realizează servicii de plată prin diferite modalităţi - transfer de
credit, debitare directă, acreditiv, incaso etc.
Derularea operaţiunilor extrabilanţiere presupune activităţi de dealer, broker etc.
12
Activităţi de furnizare a serviciilor financiare. Serviciile financiare, în interpretarea noastră,
sunt cele care implică decizii financiare generatoare de fluxuri monetare. Serviciile financiare sunt
prestate de trei sectoare: bancar, al asigurărilor şi al valorilor mobiliare.
Sectorul bancar furnizează cea mai variată gamă de servicii financiare specifice domeniului
moneda şi credit, precum şi unele servicii financiare proprii celorlalte două sectoare. Serviciile
financiare furnizate de bănci cuprind un diapazon larg, de la administrarea conturilor bancare şi
transferarea de fonduri până la acceptarea de depozite, acordarea de credite şi efectuarea
plasamentelor în valori mobiliare.
Activităţile de consultanţe presupun desfăşurarea unui complex de activităţi, care au ca obiect
consilierea acordată clienţilor şi promovarea şi vânzarea produselor şi serviciilor băncii, în vederea
dezvoltării relaţiilor de afaceri ale băncii.
Activităţile de gestiune a trezoreriei prezintă activitatea de gestionate a activelor şi pasivelor
monetare ale băncii în vederea asigurării capacităţii de plată, valorificării resurselor disponibile şi
prevenirii riscurilor de lichiditate şi de piaţă. Activitatea de trezorerie se desfăşoară atât în interesul
propriu al băncii, cât şi al clienţilor prin produsele şi serviciile oferite acestora.
Activităţile de natură comercială, de asemenea, sunt diverse. Astfel, băncile cumpără şi vând
metale preţioase, realizează bunuri mobile şi imobile recepţionate ca gaj în vederea recuperării
creanţelor, închiriază casete de siguranţă, administrează portofolii de active şi consultă în legătură
cu aceasta.
Menţionăm că activităţile bancare se află într-o dinamică spectaculoasă, multiplele inovaţii
financiare extind şi diversifică preocupările băncii, iar banca modernă nu ezită să se impună cu noi
servicii şi produse pentru clienţi.
Băncile îşi desfăşoară activităţile în baza următoarelor principii de activitate: libertatea în
decizii, autofinanţarea integrală a activităţilor, relaţiile de piaţă în raport cu clientela,
conformarea cerinţelor de reglementare a băncii centrale, principiul rentabilităţii, principiul
speculativ, principiul lichidităţii.
Libertatea în decizii. Banca este liberă să adopte orice decizie, care nu este în contradicţie cu
legislaţia în vigoare, în aspect juridic, operaţional, financiar, administrativ etc.
Relaţii de piaţă în raport cu clientele. Banca îşi construieşte raporturile cu clienţii în baza
liberei alegeri ale acestora, negocierii de pe poziţii legale etc.
Autofinanţarea integrală a activităţilor este principiul potrivit căruia banca acoperă orice gen
de cheltuieli legate de activitatea sa în exclusivitate din propriile venituri.
Conformarea cerinţelor de reglementare a băncii centrale. Banca se conformează
indiscutabil tuturor cerinţelor autorităţii monetare privind suma minimă a resurselor lichide, suma
totală maximă de investiţii în imobil, clasificarea şi evaluarea activelor, acordarea anumitor tipuri şi
forme de credite şi investiţii, armonizarea termenelor şi dobânzilor la active şi pasive, poziţiile
neasigurate în valută străină, metale preţioase sau pietre preţioase ce depăşesc o anumită limită etc.
Respectarea acestor cerinţe asigură stabilitatea financiară a instituţiei şi evitarea riscurilor bancare.
Principiul rentabilităţii este principiul potrivit căruia banca trebuie să obţină profit, adică
suma veniturilor încasate de bancă, în urma desfăşurării activităţilor, trebuie să depăşească suma
consumurilor şi cheltuielilor suportate.
Principiul speculativ, la general, presupune cumpărarea bunurilor la un preţ mai mic şi
vânzarea acestora la un preţ mai mare. Aşadar, băncile uirmăresc să atragă depozite la o dobândă
mai mică şi să acorde credite din contul acestor mijloace cu o dobândă mai mare.
Principiul lichidităţii înseamnă că banca, în orice moment, poate să onoreze orice obligaţie a
sa. Pentru aceasta, banca trebuie să posede suficiente lichidităţi.
Respectarea acestor principii de bază în activitatea sa contribuie la consolidarea financiară a
băncii, evitarea riscurilor de diferită natură, sporirea performanţelor bancare.
13
9.6 Băncile în Republica Moldova.
Bănicile moderne autohtone apar odată cu obţinerea independenţei de Republica Moldova în

anul 1991 şi declanşarea tranziţiei la economia de piaţă.
Activitatea băncilor este reglementată de Codul Civil nr. 1107-XY din 6 iunie 2002, Legea
privind activitatea băncilor nr. 202 din 06.10.2017, Legea instituţiilor financiare nr.550-XIII din
21.07.1995 şi altele.
Potrivit art. 3 al Legii privind activitatea băncilor nr.202 din 06.10.2017 „bancă – persoană
juridică a cărei activitate constă în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la
public şi în acordarea de credite în cont propriu”
Băncile, în Republica Moldova, sunt organizate ca societăţi pe acţiuni în corespundere cu
legislaţia despre societăţile pe acţiuni. Băncile se constituie sub formă de societăţi pe acţiuni de tip
deschis.
Băncile dispun de independenţă juridică, operaţională, financiară şi administrativă faţă de
orice persoană, inclusiv faţă de BNM, de Guvern şi de alte autorităţi ale administraţiei publice.
Băncile pot deschide filiale şi reprezentanţe în ţară şi peste hotare cu aprobarea prealabilă a BNM.
Băncile trebuie să menţină în calitate de capital suma minimă care trebuie să fie subscrisa şi
depusă în capitalul băncii integral numai cu mijloace băneşti proprii.
În prezent (potrivit art. 9 al Legii privind activitatea băncilor nr.202 din 06.10.2017), suma
minimă subscrisă şi depusă în capitalul băncii se stabileşte în cuantum de 100 de milioane de lei
(capitalul iniţial (social).
Banca poate să-şi desfăşoare activitatea numai cu condiţia obţinerii autorizaţiei de la BNM în
condiţiile impuse de legislaţia în vigoare.
Organele de conducere ale băncii sunt adunarea generală a acţionarilor, consiliul, organul
executiv şi comisia de cenzori. Consiliul este organul de administrare al băncii care exercită, funcţii
de supraveghere, elaborează şi asigură aplicarea politicii băncii. Comisia de cenzori exercită
controlul activităţii băncii.
În efectuarea operaţiunilor, banca trebuie să respecte cerinţele de prudenţă şi să practice
numai activităţile permise.
Activitatea băncii trebuie să fie documentată, în acest sens, ţinându-se permanent conturi şi
registre. De asemenea, banca întocmeşte periodic dări de seamă, care reflectă operaţiunile şi situaţia
financiară conform practicii contabile general acceptate, operaţiunile reflectându-se, în mod
obligatoriu, în registrele contabile.
Banca, periodic, dă publicităţii informaţii veridice despre activitatea sa financiară, despre
condiţiile în care acceptă depozite şi acordă credite, despre ratele dobânzii în modul stabilit de
BNM.
Banca este supusă auditului extern.
Banca întocmeşte şi prezintă BNM rapoarte despre administrarea, operaţiunile, lichiditatea,
solvabilitatea profitabilitatea sa şi ale sucursalelor sale, atât separat, cât şi în mod consolidat, în
scopul evaluării stării financiare a băncii şi a fiecărei sucursale.
Banca publică bilanţul şi avizul auditului extern şi editează raportul anual.
În prezent, în Republica Moldova, activează 11 bănci. Băncile din Republica Moldova, în
prezent, funcţionează stabil, asigurând, în măsură suficientă, necesităţile persoanelor fizice şi
juridice în servicii bancare.
14
În Republica Moldova, pe parcursul ultimelor două decenii, băncile îşi desfăşoară activităţile
în condiţiile de transformare economică în baza principiilor de piaţă. Aceasta determină, în mare
măsură, gradul de dezvoltare al băncilor, dar şi extensiunea gamei activităţilor, nivelul
tehnologiilor, calitatea prestaţiilor bancare.
Activităţile băncilor sunt reglementate de Legea privind activitatea băncilor nr. 202 din
06.10.2017, potrivit art. 14 al Legii menţionate, băncilor le sunt permise un şir de activităţii
financiare:
 atragerea de depozite şi de alte fonduri rambursabile;
 acordarea de credite, printre altele: credite de consum, contracte de credit legate de bunuri
imobile, factoring cu sau fără recurs, finanţarea tranzacţiilor comerciale (inclusiv forfetare);
 leasing financiar;
 prestarea serviciilor de plată în conformitate cu Legea nr.114/2012 cu privire la serviciile de
plată şi moneda electronică;
 emiterea şi administrarea cecurilor de călătorie, cambiilor şi altor instrumente de plată în
măsura în care o astfel de activitate nu se încadrează la lit.d);
 emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;
 tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu oricare dintre următoarele: instrumente
ale pieţei monetare (cecuri, efecte de comerţ, certificate de depozit etc.); valută străină;
contracte futures şi contracte cu opţiuni pe instrumente financiare; instrumente avînd la bază
cursul de schimb şi rata dobînzii; valori mobiliare şi alte instrumente financiare;
 participarea la emisiunile de valori mobiliare şi alte instrumente financiare şi prestarea de
servicii legate de aceste emisiuni;
 consultanţa acordată persoanelor juridice cu privire la structura capitalului social, strategia
de afaceri şi alte aspecte legate de afaceri comerciale, precum şi consultanţă şi servicii
referitoare la fuziuni şi achiziţii de persoane juridice;
 brokeraj monetar (intermediere pe pieţele interbancare);
 administrarea de portofolii şi consultanţa legată de aceasta;
 custodia şi administrarea de instrumente financiare;
 servicii de informaţii privind creditele;
 servicii de păstrare în casete de siguranţă;
 emiterea de monedă electronică în conformitate cu Legea nr.114/2012 cu privire la serviciile
de plată şi moneda electronică;
 orice alte activităţi sau servicii, permise de Banca Naţională a Moldovei, în măsura în care
acestea se circumscriu domeniului financiar, cu respectarea prevederilor legale speciale care
reglementează respectivele activităţi.
Activităţile care, potrivit unor legi speciale, sînt supuse unor licenţieri, autorizări, aprobări sau
avize specifice pot fi desfăşurate de bancă numai după obţinerea actelor respective. În cazul în care
activităţile sînt reglementate de legi speciale, băncile, la prestarea acestor activităţi, vor respecta
cerinţele acestor legi privind regulile de desfăşurare.
Acceptarea de depozite. Depozitul bancar reprezintă mijloacele băneşti încredinţate unei
bănci spre păstrare, fară specificarea unui termen sau până la un termen anumit fixat, deponentul
având dreptul să-şi retragă conform termenului stabilit mijloacele băneşti cu o dobânda stabilită. În
funcţie de condiţiile de depunere, utilizare şi retragere, se deosebesc: depozite la vedere, care se
caracterizează printr-o stare de flexibilitate, în sensul că depunătorii pot dispune oricând utilizarea
lor sub forma plăţilor sau retragerilor din cont; depozite la termen, care se constituie potrivit unei
convenţii încheiate între deponent şi bancă privind durata şi condiţiile de depunere; depozite de
15
economii, care sunt la termen, însă, pe parcursul termenului acestui depozit, pot fi efectuate noi
depuneri. Depozitele pot fi plătibile la vedere sau la termen, cu sau fără dobândă.
Depozitul bancar este reglementat de Secţiunea 1 „Depozitul bancar”, Capitolul XXIV
„Contractele şi operaţiunile bancare”, Titlul III „Categoriile de acţiuni”, Cartea a treia „Obligaţiile”
a Codului Civil nr. 1107 - XV din 6 iunie 2002. Potrivit art. 1222 „Contractul de depozit bancar”:
„(1) Prin contractul de depozit bancar, banca sau o altă instituţie financiară (bancă), autorizată
conform legii, primeşte de la clientul său (deponent) sau de la un terţ în folosul deponentului o sumă
de bani pe care se obligă să o restituie deponentului după un anumit termen (depozit la termen) sau
la cerere (depozit la vedere)”.
Procesul de atragere a depozitelor înglobează câteva faze. Iniţial, banca şi clientul semnează
contractul de depozit, care prevede suma depozitului, nivelul ratei dobânzii, modul de achitare a
dobânzii, termenul de depozitare etc. Pe parcursul executării contractului, banca calculează şi achită
deponentului dobânda. La sfârşit banca, în modul convenit, restituie deponentului suma depusă.
Acordarea de credite. Creditul bancar este reglementat de Codul Civil nr. 1107-XV din 6
iunie 2002, Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr. 548 - XIII din 21 iulie 1995, Legea
privind activitatea băncilor nr. 202 din 06.10.2017, precum şi de regulamentele BNM (vezi capitolul
6).
Organizarea procesului de creditare în bănci are loc în baza Regulamentului cu privire la
activitatea de creditare a băncilor care operează în Republica Moldova, aprobat de Consiliul de
administraţie a BNM, proces- verbal nr. 45 din 25 decembrie 1997.
Procesul de creditare bancară este unul complex şi cuprinde mai multe faze. Iniţial, după
recepţionarea cererii de credit, banca efectuează analiza cererii de credit şi realizează interviul cu
potenţialul debitor/împrurnutat/client. În continuare, banca evaluează credibilitatea debitorului
(clientului) şi analizează riscul de credit şi consecinţele posibile în cazul neîndeplinirii de către
debitor a condiţiilor contractului de credit. În cazul unor concluzii pozitive, are loc adoptarea
deciziei de creditare, în urma căreia se întocmeşte şi semnează contractul de credit şi contractul de
garantare a creditului.
În baza contractului de credit, banca transferă banii în contul clientului. Pe parcursul perioadei
de creditare, banca monitorizează respectarea condiţiilor contractului de credit, iar după rambursare,
închide dosarul de credit.
Împrumutarea de fonduri presupune cumpărarea ori vânzarea, în cont propriu sau în contul
clienţilor (cu excepţia subscrierii valorilor mobiliare), de:
 instrumente ale pieţei financiare (cecuri, cambii şi certificate de depozit etc.);
 futures şi opţions financiare privind titlurile de valoare şi ratele dobânzii;
 instrumente privind rata dobânzii;
 titluri de valoare.
Acordarea de servicii de decontări şi încasări.
Serviciile de plată sunt reglementate de Legea cu privire la serviciile de plată şi moneda
electronică nr, 114 din 18.05.2012, regulamentele BNM cu referinţă procedurile respective etc.
Potrivit art. 4 al Legii cu privire la serviciile de plată şi moneda electronică nr. 114 din
18.05.2012: „(1) Servicii de plată se consideră oricare din următoarele activităţi:
1) serviciu legat de depunerea de numerar într-un cont de plăţi, precum şi toate operaţiunile
necesare pentru funcţionarea unui cont de plăţi;
2) serviciu legat de retragerile de numerar dintr-un cont de plăţi, precum şi toate operaţiunile
necesare pentru funcţionarea unui cont de plăţi;
16
3) executarea de operaţiuni de plată, inclusiv transferul de fonduri într-un cont de plăţi deschis
la prestatorul de servicii de plată al utilizatorului sau la un alt prestator de servicii de plată:
a) executarea de debitări directe, inclusiv de debitări directe singulare;
b) executarea operaţiunilor de plată printr-un cârd de plată sau printr-un dispozitiv
asemănător;
c) executarea transferurilor de credit, inclusiv a transferurilor programate;
4) executarea operaţiunilor de plată în cazul în care fondurile sunt acoperite printr-o linie de
credit pentru un utilizator al serviciilor de plată:
a) executarea de debitări directe, inclusiv de debitări directe singulare;
b) executarea operaţiunilor de plată printr-un card de plată sau printr-un dispozitiv
asemănător;
c) executarea transferurilor de credit, inclusiv a transferurilor programate;
5) emiterea şi/sau acceptarea cârdurilor de plată şi a altor instrumente de plată;
6) remiterea de bani;
7) executarea operaţiunilor de plată în cazul în care consimţământul plătitorului pentru
executarea unei operaţiuni de plată este exprimat prin intermediul oricăror dispozitive de
comunicaţie electronică, digitale sau informatice, inclusiv prin intermediul terminalelor de
plată în numerar (terminale cash-in), şi în cazul în care plata este efectuată către operatorul
sistemului sau al reţelei informatice sau de comunicaţie electronică ce acţionează exclusiv ca
intermediar între utilizatorul serviciilor de plată şi furnizorul bunurilor şi serviciilor.
Activităţile expuse mai sus sunt efectuate în concordanţă cu regulamentele BNM în vigoare.
Băncile, în prezent, sunt unicele instituţii financiare care prestează servicii de plăţi pentru
persoanele fizice şi juridice.
Emiterea şi administrarea instrumentelor de plată. În prezent, băncile emit şi administrează
în funcţie de instrument de plată cambiile bancare şi cardurile bancare.
Cambia bancară este o valoare mobiliară emisă de bancă, conţinând obligaţia băncii de a plăti
o sumă anumită prezentatorului cambiei, persoanei indicate în cambie, ori aceluia pe care ea îl va
indica, după o perioadă stabilită sau la cerere. Cambia bancară poate fi cu dobândă şi cu scont.
Cambia bancară cu dobândă este o cambie bancară în care este stipulată condiţia de calculare a
dobânzii la valoarea nominală. Cambia bancară cu scont este o cambie bancară în care nu este
stipulată condiţia de calculare a dobânzii lai valoarea nominală, care se vinde, iniţial, la un preţ mai
mic decât valoarea nominală şi se răscumpără la scadenţă la valoarea nominală.
Emiterea cambiilor bancare se efectuează în corespundere cu Regulamentul cu privire la
condiţiile, modul de emisiune şi circulaţie a certificatelor bancare de depozit şi a cambiilor bancare,
aprobat prin Hotărârea Consiliului de Administraţie al BNM nr. 21/11 din 21 aprilie 2005.
Operaţiunile cu cambii sunt reglementate de Regulamentul privind modul de efectuare de către
bănci a operaţiunilor cu cambii, aprobat prin Hotărârea Consiliului de Administraţie al BNM nr.
156 din 02 iunie 2000.
Cardul bancar în funcţie de caracteristicile de identificare, poate fi:
a) card bancar personalizat - card bancar care este ataşat la un cont curent şi pe care este
tipărită/embosată informaţia despre deţinător;
b) card bancar preplătit - card bancar care nu este personalizat şi care poate fi procurat, fără
depunerea cererii de emitere a acestuia. Acest card se emite numai în lei moldoveneşti cu un
nominal anumit şi nu poate fi suplinit.
c) card bancar personificat - card bancar care este ataşat la un cont curent şi pe care nu este
tipărită/embosată informaţia despre client. Acest card se emite numai în lei moldoveneşti
17
prin completarea cererii de emitere a cardului, cu furnizarea datelor şi documentelor
necesare pentru identificarea deţinătorului în evidenţa internă a băncii. Cardul bancar
personificat poate fi emis şi după epuizarea mijloacelor băneşti utilizate aferente cardului
preplătit (limita căruia a fost stabilită la emiterea acestuia) cu furnizarea datelor şi
documentelor necesare: pentru identificarea deţinătorului în evidenţa internă a băncii.
În acelaşi timp, cardurile bancare, în funcţie de provenienţa mijloacelor băneşti disponibile în
contul deţinătorului de card personalizat/personificat se disting următoarele tipuri de carduri
bancare:
a) card de credit, prin intermediul căruia, deţinătorul dispune de mijloacele băneşti oferite de
bancă sub forma unei linii de credit;
b) card de debit, prin intermediul căruia deţinătorul dispune de mijloacele băneşti depozitate la
banca şi care poate oferi posibilitatea acordării unei facilităţi de overdraft (descoperit de
cont) în cazul insuficienţei mijloacelor băneşti în contul acestuia.
Emiterea şi gestionarea cardurilor bancare se efectuează în baza Regulamentului cu privire la
cardurile bancare, aprobat prin Hotărârea Consiliului de Administraţie al BNM nr. 62 din 24
februarie 2005.
Cumpărarea şi vânzarea banilor (inclusiv a valutei străine). Formula respectivă este suficient
de largă, aceasta presupunând intermedierea financiară. Cât priveşte cumpărarea şi vânzarea valutei,
această activitate se regăseşte în efectuarea operaţiunilor de schimb valutar, care înglobează
vânzarea-cumpărarea de valută atât în numele şi pe contul clientului, cât şi în numele şi în contul
băncii.
În vederea efectuării schimbului valutar în numerar, băncile creează case de schimb valutar,
care activează în conformitate cu Regulamentul cu privire la unităţile de schimb valutar aprobat prin
Hotărârea Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a Moldovei nr.53 din 5 martie 2009.
Băncile efectuează operaţiunile valutare în corespundere cu Legea privind reglementarea
valutară nr. 62-XVI din 21 martie 2008 şi cu Regulamentul privind condiţiile şi modul de efectuare
a operaţiunilor valutare aprobat prin Hotărârea Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a
Moldovei nr.8 din 28 ianuarie 2010.
Leasingul financiar. Leasingul, la general, reprezintă închirierea pe termen lung a maşinilor,
utilajelor, echipamentelor, automobilelor cu scopul utilizării lor, cu deţinerea dreptului de
proprietate. Raporturile de leasing sunt reglementate de Codul Civil nr. 1107 - XV din 6 iunie 2002,
Legea cu privire la leasing nr. 59-XVI din 28.04.2005, Convenţiei internaţională privind leasingul
la care Republica Moldova este parte şi alte acte normative.
Potrivit art. 923 al Codului Civil nr. 1107 - XV din 6 iunie 2002: „(1) Prin contractul de
leasing, o parte - creditorul financiar (locator) se obligă să dobândească în proprietate sau să
producă bunul mobil specificat în contract şi să-l dea în posesiune şi folosinţă, pentru o perioadă
determinată în contract, celeilalte părţi (locatar), iar acesta se obligă la plata în rate a unei sume de
bani (redevenţă)...”. În acelaşi articol, se specifică: „(3) La sfârşitul contractului de leasing, care se
încheie cu deplină amortizare, dreptul de proprietate asupra bunului se transmite locatarului...”.
Anume această particularitate este distinctivă pentru leasingul financiar. În Legea cu privire la
leasing nr. 59-XVI din 28.04.2005, esenţa şi genurile de leasing au fost concretizate (Raporturile de
leasing mai detaliat sunt abordate în capitolul 11).
18
Procesul de leasing derulează, de regulă, în trei etape, pe parcursul cărora se realizează
anumite acţiuni.
La prima etapă, care începe cu întocmirea şi depunerea cererii de solicitantul de leasing, se
desfăşoară activităţi de studierea minuţioasă a afacerii, se elaborează concluzii privind fezabilitatea
proiectului, capacitatea de plată a clientului., condiţiile procurării bunului solicitat, se întocmesc
calculele financiare etc.
La etapa a doua, are loc legalizarea juridică a afacerii de leasing prin întocmirea şi semnarea
contractelor respective: contractul de leasing, contractul de vânzare-cumpărare a bunului urmat a fi
transmis în leasing, contractul de asigurare a bunului - obiect al leasingului, procesul verbal de dare
în exploatare a obiectului leasingului etc.
A treia etapă cuprinde perioada contractului de leasing. Locatorul ţine evidenţa, calculează
redevenţele etc., iar locatarul achită plăţile periodice respective. La expirarea contractului de
leasing, se documentează şi realizează, conform procedurii stabilite, transmiterea obiectului
leasingului în proprietatea locatarului.
Acordarea de servicii aferente la credit. Serviciile aferente la credit includ consultarea
privind condiţiile contractului de credit, efectuarea analizei financiare a agentului economic,
elaborarea business-planului, întocmirea calendarului de rambursare a creditului, identificarea
surselor de rambursare a creditului etc.
Operaţiuni în valută străină. Potrivii art. 3 al Legii privind reglementarea valutară:
operaţiuni valutare:
a) operaţiunile legate de trecerea dreptului de proprietate şi a altor drepturi, (fără a obţine în
schimb alte active) asupra valutei străine, valorilor mobiliare şi instrumentelor de plată
exprimate în valută străină, precum şi operaţiunile în cadrul cărora valuta străina şi
instrumentele de plată exprimate în valută străină se utilizează în calitate de mijloc de plată;
b) operaţiunile legate de trecerea dreptului de proprietate şi a altor drepturi (fără a obţine în
schimb alte active) asupra monedei naţionale, valorilor mobiliare şi instrumentelor de plată
exprimate în monedă naţională, precum şi operaţiunile în cadrul cărora moneda naţională şi
instrumentele de plată exprimate în moneda, naţională se utilizează în calitate de mijloc de
plată;
c) importul şi exportul în/din Republica Moldova al valorilor valutare;
d) transferurile unilaterale efectuate de rezidenţi şi nerezidenţi în/din Republica Moldova;
e) transferurile unilaterale în valută străină efectuate de rezidenţi şi nerezidenţi pe teritoriul
Republicii Moldova, precum şi transferurile unilaterale în monedă naţională efectuate de
nerezidenți pe teritoriul Republicii Moldova”.
Reglementarea efectuării operaţiunilor valutare are loc în corespundere cu Regulamentul
privind condiţiile şi modul de efectuare a operaţiunilor valutare aprobat prin Hotărârea Consiliului
de administraţie al Băncii Naţionale a Moldovei nr. 8 din 28 ianuarie 2010.
Acordarea de servicii fiduciare. Serviciile fiduciare presupun că banca, la ordinul clienţilor,
efectuează investirea şi gestionarea fondurilor financiare, păstrarea şi administrarea diferitelor
valori, inclusiv mobiliare etc.
Acordarea de servicii de gestionare a portofoliului de investiţii şi acordarea de consultaţii
privind investiţiile. Banca, în cadrul acestor activităţi, consultă clienţii privind domeniile, condiţiile
etc. de efectuare a investiţiilor, de plasare a mijloacelor în valorile mobiliare. Totodată, banca poate
lua în gestiune portofolii de valori mobiliare,
Subscrierea şi plasarea titlurilor de valoare şi acţiunilor, operaţiunile cu acţiuni sunt
activităţi cunoscute şi sub denumirea de underwriter. Acestea pot fi efectuate de bancă în condiţiile
unui acord cu societatea de acţiuni solicitantă de asemenea servicii.
Orice altă activitate financiară permisă de BNM.
Pentru efectuarea activităţilor respective, băncile trebuie să deţină autorizaţia BNM.
19
Subiectul 10
Banca centrală
10.1 Retrospectiva Băncilor Centrale.

10.2 Caracteristica generală a băncii centrale moderne.
10.3 Funcţiile băncii centrale.
10.4 Organizarea Băncii Naţionale a Moldovei.
10.5 Activităţile Băncii Naţionale a Moldovei.
 să distingă esenţa, necesitatea, evoluţia bancilor centrale din diferite ţări, precum şi originea şi
caracteristicile generale privind funcţionalitatea băncilor centrale;
 să relateze particularităţile băncilor centrale din diverite ţări, precum şi despre organizarea şi
funcţionarea băncilor centrale;
 să expună obiectivele şi activităţile Băncii Naţionale a Moldovei;
 să distingă funcţiile Băncii Naţionale a Moldovei;
 să structureze într-un discurs cunoştinţele despre atribuţiile Băncii Naţionale a Moldovei;
 să ilustreze structura organizatorică a Băncii Naţionale a Moldovei;
 să aplice legislaţia bancară
 să relateze despre principalele operaţiuni ale Băncii Naţionale a Moldovei;
 să ilustreze rolul băncilor şi a altor instituţii financiare în cadrul economiei naţionale;
 să relateze istoria activităţii bancare în Republica Moldova;
 să examineze sistemul bancar al RM la etapa actuală.
Cuvinte-cheie:
Banca Centrală, Banca Naţională a Moldovei, autoritate monetară, emisiune monetară,

creditarea economiei, politica monetară, politica valutară, norme prudenţiale, organigrama
BNM, rata dobânzii de referinţă, dobânda de bază, curs valutar, rezervele minime obligatori,
supraveghere bancară, reglementare bancarăi.
1
10.1 Retrospectiva Băncilor Centrale.
În perioada iniţială a dezvoltării relaţiilor capitaliste, se amplifică şi numărul băncilor. Prin

diversitatea operaţiunilor şi serviciilor cu caracter financiar, ele s-au impus pregnant ca element
medial în mecanismul economic de piaţă.
Băncile aveau avantaj în efectuarea majorităţii operaţiunilor sale, dar mai ales în emiterea
bancnotelor. Bancnotele emise de numeroase bănci mici nu se bucurau de încredere, deoarece, în
cazul falimentului băncii emitente, ele îşi pierdeau capacitatea de plată şi de circulaţie. În acest sens,
este relevant exemplul Veneţiei din secolul al XV-lea, când, din 103 bănci, 96 de bănci ajung în
situaţia imposibilităţii onorării plăţilor. Aceste circumstanţe au impus necesitatea unor reglementări
severe în ceea ce priveşte prudenţa în efectuarea operaţiunilor bancare, inclusiv emiterea biletelor
de bancă.
În acest mod, pe măsura evoluţiei relaţiilor de credit, emiterea biletelor de bancă a devenit
avantajul băncilor marcante, fiabile, ale căror bancnote îndeplineau ireproşabil funcţia de
instrument de credit universal şi mijloc de circulaţie liberă, totodată, bucurându-se atât de
încrederea generală, dar şi a autorităţilor.
Un alt motiv a fost profitabilitatea înaltă a băncilor, mai cu seamă a celor de emisie, care au
atras atenţia, dar au şi instigat monarhii - autoritatea publică supremă din acea perioadă, la
monopolizarea emisiunii monetare prin crearea băncilor regale. Pe această cale, se finanţau
cheltuielile curţii, mai cu seamă - cele de război.
În aceste circumstanţe, din ansamblul băncilor, graţie virtuţilor lor, se evidenţiază una căreia i
se atribuie, formal sau neformal, dreptul unic de emisiune a biletelor de bancă. În acest mod, apare
o nouă instituţie financiară inedită - banca de emisiune.
În secolul al XlX-lea, emisiunea bancnotelor, în absoluta majoritate a ţărilor, devenise
prerogativa unei singure bănci, numite iniţial banca de emisiune, iar mai târziu - Bancă Centrală.
Această bancă, ulterior, atribuindu-se şi alte funcţii, devine instituţia centrală monetară şi de credit.
Astfel, odată cu fondarea băncilor centrale, băncile răzleţe au început să se constituie în sisteme
bancare naţionale, care funcţionau potrivit regulilor comune, stabilite de Banca Centrală.
Primele bănci centrale au apărut cu peste trei secole în urmă. Una din cele mai vechi bănci
centrale, precursor al băncilor centrale moderne, este considerată Banca Regală Suedeză, existenţa
căreia începe de la 1668. Aceasta a avut-o ca predecesoare pe Stockholm Banco înfiinţată la 1656,
care a dat faliment, ca urmare a emisiunii de bancnote fără acoperire, astfel încât succesoarea sa,
Banca Regală Suedeză nu a mai avut dreptul emisiunii de bancnote. Abia după 1701, Banca Regală
Suedeză a primit dreptul de a emite „note de credit”.
Cea de a doua, însă cea mai asemănătoare cu băncile centrale moderne, a fost Banca Angliei,
înfiinţată în 1694, cu statut de bancă privată, fiind, totodată, şi prima bancă pe acţiuni. Scopul
creării acesteia a fost obţinerea de fonduri pentru finanţarea războiului cu Ţările de Jos. Cu timpul,
prestigiul Băncii Angliei a crescut, biletele acesteia au căpătat o circulaţie largă, iar banca ajunge să
joace rolul de casă de compensaţie interbancară. În urma multiplelor reforme (spre exemplu, prin
Banking Charter Act de la 1825, Actul Peel de la 1844 etc.), Băncii Angliei i se încredinţează rolul
de autoritate monetară, având privilegiul de a emite bancnote, de a fi împrumutător de ultimă
instanţă al sistemului bancar, precum şi de administrator al rezervelor de aur şi devize ale statului.
În anul 1946, Banca Angliei a fost naţionalizată. Interesant este şi faptul că Banca Angliei nu a fost,
până de curând, o bancă centrală independentă, fiind subordonată Trezoreriei (Ministerul de Finanţe
al Marii Britanii). Abia în anul 1997, Banca Angliei îşi câştigă independenţa, aliniindu-se
standardelor europene.
2
În secolul al XVII-lea, nu a fost constituită nicio bancă centrală. Abia în anul 1800, este
fondată Banca Franţei. În secolul al XIX-lea, au fost fondate 15 bănci centrale, toate, cu excepţia
uneia, în Europa (tabelul 10.1.1).
Tabelul 10.1.1
Băncile Centrale înfiinţate înainte de 1900
Anul Denumirea băncii Centrale Observații
1668 Sverige Riksbannk (Banca Regală Suedeză)
1694 Bank of England (Banca Angliei )
1800 Banque de France (Banca Franței)
1811 Bank of Finland (Banca Finlandei) la acea dată, provincie a Suediei
1814 Nederlandsche Bank (Banca Țărilor de Jos) la acea dată Olanda și Belgia
1816 Austrian National Bank (Banca Națională a Austriei)
1816 Norges Bank (Banca Norvegiei) la acea dată, provincie a Suediei
1818 Danmarks Nationalbank (Banca Națională a Danemarcei)
1828 Netherlands Antilles Bank (Banca Antilelor Olandeze)
1828 Bank Indonesia (Banca Indoneziei) la acea data, colonie a Olandei
1846 Banco de Portugal (Banca Portugaliei)
1850 Belgian National Bank (Banca Națională a Belgiei)
1864 Государственный Банк России (Banca de Stat a Rusiei )
1874 Banco de Spana (Banca Spaniei)
1876 Bundesbank (Banca Germaniei)
1879 Бьлгарска Народна Банка (Banca Populară a Bulgariei )
1880 Banca Națională a României
1882 Bank of Japon (Banca Japoniei)
1883 Народна Банка Srbije (Banca Națională a Serbiei)
1893 Banca di Italia (Banca Italiei)
Secolul al XX-lea a fost perioada în care numărul băncilor centrale a crescut constant, de la
deceniu la deceniu, pentru ca, spre sfârşitul acestuia, practic, în fiecare ţară să existe asemenea gen
de autoritate monetară ( tabelul 10.1.2).
Tabelul 10.1.2
Evoluţia numărului băncilor central în secolul al XX-lea
Anul Nr. bănci
1900 20
1910 20
1920 23
1930 34
1940 41
1950 59
1960 80
1970 108
1980 137
1990 161
2000 178
Băncile centrale s-au constituit, într-o perioadă concretă a evoluţiei monetare - trecerea de la
moneda metalică, din aur şi argint, cu valoare intrinsecă, la banii de hârtie, fără valoare intrinsecă,
numai reprezentanţi ai valorii, însă convertibili în metale preţioase. Sistemul monetar bazat pe
convertibilitatea banilor de hârtie necesită un garant sigur care se bucura de încredere generală.
3
Aceasta explică faptul că, după o lungă şi tristă experienţă a băncilor private de emisiune a
biletelor de bancă, dreptul de emisiune a fost încredinţată oficial unei singure bănci, numite
centrale. În acest mod, Banca Centrală a fost instituită pentru a asigura executarea obligaţiilor
pecuniare acceptate de toţi în economie, sau, altfel spus, pentru asigurarea încrederii în banii de
hârtie.
Constituirea multor bănci centrale a fost precedată de inflaţia înaltă, generată de emisiunea în
circulaţie, de către guverne, a cantităţilor colosale de bani de hârtie fără acoperire, pentru finanţarea
cheltuielilor ele război. Necesitatea protejării circulaţiei monetare de la imixtiunea nefondată a
guvernului, controlului masei monetare şi readucerii încrederii în moneda naţională a impus
înfiinţarea unei instituţii bancare independente.
10.2 Caracteristica generală a băncii centrale moderne.
Banca Centrală modernă, în urma evoluţiilor economice, financiare, monetare, dar şi a

avansării cunoaşterii fenomenelor monetare, a devenit una din instituţiile decizionale cheie la nivel
macroeconomic.
Definirea Băncii Centrale, cel mai frecvent, are la bază identificarea locului şi rolului
instituţiei respective in economie.
Astfel, „Banca Centrală se defineşte ca instituţia care se situează în centrul sistemelor de plăţi
pentru a garanta efectuarea plăţilor şi a controla expansiunea masei monetare. Această instituţie este
considerată aptă să prezerve încrederea în moneda unei ţări”1.
În opinia noastră, Banca Centrală modernă este autoritatea monetară a ţării cu
competenţe exclusive în domeniul monedei şi creditului - emiterea de monedă, elaborare şi
promovare a politicii monetare, gestionarea sistemului de plăţi, reglementarea şi
supravegherea băncilor şi altor instituţii financiare.
Băncile centrale diferă de la o ţară la alta. În acest sens, vom evidenţia câteva aspecte
tradiţional analizate în raport cu caracteristicile sale, şi anume: proprietatea asupra băncii,
obiectivele băncii, independenţa băncii.
Proprietatea asupra băncilor centrale. Primele bănci centrale au luat fiinţă graţie
capitalului privat în urma asocierii în diferite forme a persoanelor fizice. Odată cu trecerea timpului
şi schimbarea opticii privind misiunea şi rolului Băncii Centrale, s-a conturat tendinţa de penetrare a
statului în capitalul băncilor centrale, mai târziu - de naţionalizare a băncilor centrale, pentru ca,
într-un final, băncile centrale să fie constituite în exclusivitate de stat.
Generalizând experienţa privind constituirea băncilor centrale, se face concluzia că acestea au
apărut pe două căi.
Pe de-o parte, unele bănci centrale au începutul, în instituţiile financiare ordinare, care, pe
parcurs, în anumite circumstanţe, devin unicele bănci de emisiune în ţara respectivă. Devenind
centre ale sistemelor de plăţi, acestea, gradual, obţin şi alte funcţii, cum ar fi creditarea guvernelor,
controlul relaţiilor monetare cu străinătatea, creditarea băncilor etc. De rând cu aceasta, Banca
Centrală capătă şi o competenţă nouă - cea de reglementare şi supraveghere, plasându-se, astfel,
deasupra celorlalte bănci şi obţinând statutul de autoritate monetară.
Pe de altă parte, statul, conştientizând necesitatea controlului asupra circulaţiei monetare,
înţelegând rolul monedei şi creditului în buna funcţionare a economiei, sesizând importanţa
1
În legătură cu acest eveniment, din 1995, ziua de 4 iunie a fost declarată Ziua lucrătorului bancar.
4
reglementării şi supravegherii activităţii instituţiilor financiare în vederea, evitării neregulilor şi
riscurilor, înfiinţează, din contul banilor publici, Banca Centrală. Aceasta, din start, este amplasată
în postura de autoritate monetară, cu funcţiile şi competenţele respective.
În tabelul 10.2.1, este reflectată participarea statului în capitalul, respectiv proprietatea,
băncilor centrale în diferite ţări.
Tabelul 10.2.1
Participare în capitalul Băncilor Centrale
Banca centrală Cota de Observații
participare a
statului la capitalul
Băncii Centrale
Svericis Riksbank 100% fondată ca bancă regală
Центральный банк Российской Федерации 100% fondată de stat
Banco de Spana (Banca Spaniei) 100% fondată de stat
Banca Națională a României 100% fondată de stat
Danmarks Nationalbank (Banca Națională a 100% naționalizată în 1936
Danemarcei)
Reserve bank of New Zealand 100% naționalizată în 1936
Bank of Canada 100% naționalizată în 1938
Deutsche Bundesbank 100% naționalizată în 1939
Banque de France (Banca Franței) 100% naționalizată în 1945
Bank of England (Banca Angliei ) 100% naționalizată în 1946
Norges Bank (Banca Norvegiei) 100% naționalizată în 1949
Reserve Bank of India 100% naționalizată în 1949
De Niderlandsche Bank 57%
Norodwy Bank Polski 57%
Magyar Nemzeti Bank 57%
Bank of Japan 55% 45% proprietate a băncilor
Banque Nationale de Belgique 51% cotă naționalizată în 1948
Austrian National Bank 50% 50% proprietate a persoanelor
fizice și juridice
Swiss National Bank 37% 63% proprietate a cantoanelor
Federal Reserve Sistem of United Stats 100% proprietate a băncilor
member ale sistemului federal
de rezervă
Banca di Italia 100% proprietate a băncilor de
interes național
Rezerv Bank of South Africa 100% proprietate private
După cum se observă, în prezent, există o largă diversitate de participare în capitalul Băncii
Centrale.
De la mijlocul secolului al XX-lea, băncile centrale nou-apărute au fost înfiinţate de stat.
Printre acestea, se enumeră: Federal Reserve Sitem of Australia, Banca Naţională a Moldovei,
Banca Naţională a Ucrainei, etc.
Obiectivele statutare ale Băncii Centrale. Banca Centrală, în contextul gestiunii proceselor
economice, are competenţa de elaborare şi promovare ei politicii monetare, fapt care impune
necesitatea stabilirii certe a priorităţilor şi obiectivelor urmărite.
Banca Centrală, de regulă, formulează şi declară obiectivele politicii monetare în statutele
sale. Practica dată s-a extins în a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Este evident că, în funcţie de obiective ale politicii monetare, sunt acceptate cele finale,
macroeconomice, precum creşterea economică, stabilitatea monedei naţionale, stabilitate preţurilor
etc. Obiectivele sunt selectate de Banca Centrală în concordanţă cu situaţia concretă din economie
în perioada respectivă, în general, şi din sectorul monetar-banear, în particular.
5
Odată cu evoluţiile economice şi monetare, s-au produs schimbări şi în strategiile băncilor
centrale, acestea manifestând interes preponderent pentru ţintirea inflaţiei.
Aşadar, Deutsche Bundesbank are numai un singur obiectiv - stabilitatea preţurilor. De altfel,
în statutul băncii, se specifică faptul că mandatul privind stabilitatea preţurilor primează asupra
obligaţiei de a sprijini politicile economice guvernamentale. Aceasta face ca Germania să aibă cea
mai independentă bancă centrală din lume.
Băncile centrale ale Finlandei, Greciei, Irlandei, Olandei au ca obiectiv numai stabilitatea
preţurilor. Băncile centrale ale Austriei, Danemarcei, Luxemburgului, Spaniei au ca obiectiv
principal stabilitatea preţurilor, însă mai urmăresc şi un obiectiv compatibil. În acelaşi timp, băncile
centrale ale Australiei, Islandei, Noii Zeelande, SUA, de rând cu stabilitatea preţurilor, urmăresc
mai multe obiective compatibile. Alte obiective decât stabilitatea preţurilor ţintesc băncile centrale
din Australia, Islanda, Noua Zeelandă, SUA. Şi, în sfârşit, băncile din Belgia, Franţa, Japonia,
Norvegia nu îşi formulează expres niciun obiectiv.
Independenţa Băncii Centrale este percepută în contextul raporturilor dintre puterea politică
din ţară şi Banca Centrală, autonomiei băncii. în adoptarea deciziilor.
În vederea estimării gradului de independenţă al Băncii Centrale, în practica
internaţională, a fost conturat un cerc de aspecte care îl definesc. La acestea se referă:
 modul de numire în funcţie a guvernatorului şi membrilor consiliului de conducere;
 durata perioadei pentru care guvernatorul şi membrii consiliului de conducere sunt numiţi în
funcţie;
 neimplicarea executivului şi legislativului în aprobarea politicii monetare;
 mâna liberă a Băncii Centrale în acţiunile de asigurare a stabilităţii monedei naţionale;
 autonomia Băncii Centrale în stabilirea ratei dobânzii de refinanţare etc.
Indiferent de modul de organizare şi structurare a băncilor centrale, raportul cu puterea
legislativă şi executivă este diferită de la o ţară la alta. Vom prezenta câteva aspecte.
Modul de numire în funcţie a guvernatorului şi membrilor consiliului de conducere, fiind unul
transparent şi realizat de un organ cu o reprezentanţă de interese mai largă şi mai diversă, se
răsfrânge pozitiv asupra independenţei Băncii Centrale.
În tabelul 10.2.2, sunt prezentate informaţii referitoare la modul de numire în funcţie a
guvernatorului şi membrilor consiliului de conducere în diferite ţări.
Tabelul 10.2.2
Modul de numire în funcţie a guvernatorului şi membrilor consiliului de conducere
Țara Guvernatorul Membrii Consiliului de
conducere
Australia Guvernul Guvernul
Austria Guvernul Guvernul
Canada Guvernul Guvernul
Germania Guvernul (la propunerea membrilor Parlamentul
Consiliului de conducere)
SUA Președintele țării Președintele țării
Italia Acționarii băncii centrale Acționarii băncii centrale
Belgia Guvernul Coroana
Norvegia Coroana (la propunerea Parlamentul
Guvernului)
Elveția Guvernul Parlamentul și acționarii
Suedia Membrii Consiluilui de conducere Parlamentul
Africa de Sud Guvernul Acționarii
Marea Britanie Coroana (la propunerea Guvernul
Guvernului)
Japonia Guvernul Guvernul
6
Durata perioadei pentru care guvernatorul şi membrii consiliului de conducere sunt numiţi în
funcţie. Un termen mai lung de numire demonstrează un grad sporit de independenţă în raport cu
succesiunea la putere a mai multor formaţiuni politice.
În tabelul 10.2.3, sunt reflectate duratele perioadei pentru care guvernatorul şi membrii
consiliului de conducere sunt numiţi în funcţie.
Tabelul 10.2.3
Durata perioadei pentru care guvernatorul şi membrii consiliului de conducere sunt
numiţi în funcţie, în unele ţări (ani)
Țara Guvernatorul Membrii Consiliului de
conducere
Australia 7 5
Austria 5 5
Belgia 5 6
Canada 7 3
Elveția 6 3
Danemarca nelimitat 5
Finlanda nelimitat nelimitat
Franța nelimitat 4
Germania 8 6
India 5 3
Norvegia nelimitat 5
SUA 14 14
Italia nelimitat 5
Un grad sporit al independenţei băncii centrale permite acesteia să se opună emisiunii de bani
„uşori” pentru acoperirea deficitelor bugetare. Totodată, aceasta nu exclude cooperarea reală care
trebuie să existe, în permanenţă, între autoritatea monetară, executiv şi legislativ.
Pe parcursul evoluţiei, în practica internaţională, s- au conturat anumite principii de
activitate ale băncilor centrale.
Succint, acestea pot fi prezentate în următoarele formule:
 mandat clar definit al Băncii Centrale, cu cât mai puţine obiective, printre acestea,
stabilitatea preţurilor situându-se la loc de frunte;
 deplină discreţie Băncii Centrale în folosirea instrumentelor de politică monetară, în vederea
atingerii obiectivelor propuse;
 interdicţia pentru finanţarea deficitului bugetar (sau stabilirea limitelor stricte de finanţare)
şi pentru administrarea datoriei publice de către Banca Centrală;
 anunţarea publică a obiectivelor intermediare a politicii monetare şi asigurarea transparenţei
şi previzibilităţii în atingerea acestora;
 prezentarea periodică a rapoartelor privind atingerea obiectivelor anunţate publicului larg
executivului şi legislativului;
 informarea instituţiei de subordonare privind situaţiile conilictuale şi problematice apărute în
atingerea parametrilor monetari urmăriţi etc.
Respectarea acestor principii contribuie esenţial la realizarea misiunii Băncii Centrale şi la
construirea relaţiilor benefice cu mediul economic înconjurător.
Mandatul încredinţat Băncii Centrale poate fi considerat lege în condiţiile unui regim bazat pe
democraţia reprezentativă, în exercitarea misiunii, conturate pe parcursul evoluţiei acesteia, de
control asupra sistemului monetar şi celui bancar.
7
10.3 Funcţiile băncii centrale.
Băncile centrale moderne exercită funcţii prin care se evidenţiază rolul lor în cadrul
sistemelor monetare şi bancare, dar şi al economiilor în ansamblu. La acestea se referă: funcţia de
emisiune monetară, funcţia de centru al politicii monetare, funcţia de centru valutar, funcţia de
bancă a statului, funcţia de bancă a băncilor.
Funcţia de emisiune monetară, fiind monopolizată într-o singură instituţie, de fapt, a
contribuit cel mai mult la apariţia Băncii Centrale. Emisiunea monetară a evoluat odată cu
succesiunea formelor monedei şi a etalonului monetar. În perioada monedei metalice, baterea
monedei şi punerea ei în circulaţie era prerogativa, suveranului. Masa monetară la acea vreme era
direct deterninată de cantitatea metalului monetar disponibil. Odată cu apariţia banilor de hârtie
esenţa şi rolul emisiunii monetare se schimbă radical. Capacitatea de a emite biletele de bancă era
un privilegiu numai al băncilor, care făceau aceasta în urma depozitării monedei metalice. Însă
semnele monetare puteau fi emise şi fără acoperire metalică, fapt care a condus la creşterea
necontrolată a cantităţii de monedă cu urmările respective - deprecierea monedei, creşterea
preţurilor, ruinarea deponenţilor, îmbogăţirea nejustificată a emitentului etc. Soluţia s-a prefigurat în
monopolizarea emiterii de monedă de o singură bancă, care devine de emisie, respectiv, central. La
mijlocul secolului al XlX-lea, băncile centrale au devenit singurele emitente de bancnote şi de
monedă divizionară.
Emisiunea monetară, care înseamnă punerea în circulaţie a banilor (moneda principală şi
moneda divizionară), în prezent, are mai multe valenţe. Una este aceea de a satisface circulaţia
monetară cu numerar. În acest sens, Banca Centrală este autoritatea împuternicită legal să
stabilească designul şi semnele de protecţie a bancnotelor şi monedelor divizionare, să
confecţioneze şi să organizeze alimentarea circulaţiei monetare cu semne băneşti, să supravegheze
funcţionarea monedei. Altă semnificaţie a emisiunii monetare constă în controlul masei monetare în
circulaţie. În acest caz. Banca Centrală gestionează, prin instrumentele de politică monetară
(Politica monetară este abordată în capitolul 13), oferta şi cererea de bani.
Funcţia de centru al politicii monetare este una recentă, extrem de importantă, care derivă
din cea de emisie şi control al monedei. În urma cunoaşterii efectelor cantităţii de monedă asupra
proceselor economice şi rezultatelor macroeconomice, Banca Centrală a implementat instrumente
de natură monetară de influenţă asupra ofertei şi cererii de bani. Întreaga activitate în această
direcţie a primit denumirea de politică monetară. Banca Centrală, în condiţii de independenţă în
acţiuni şi de responsabilitate pentru obiectivele sale, a devenit instituţia centrală a politicii
monetare. Ea analizează evoluţiile monetare şi economice, fundamentează tactici de manipulare a
instrumentelor monetare şi realizează acţiuni de politică monetară în vederea corectării tendinţelor
şi eliminării distorsiunilor în cursul economic.
Funcţia de centru valutar, având, iniţial, la bază preocupările Băncii Centrale privind
raporturile monedei naţionale cu monedele străine şi relaţiile cu alte sisteme monetare, în prezent,
odată cu creşterea rolului politicii monetare şi amplificarea raporturilor monetare internaţionale, a
obţinut noi conotaţii. Banca Centrală are competenţe în stabilirea genului regimului valutar şi
cursului valutar oficial, este responsabilă de întocmirea balanţei de plăţi a ţării, formează şi
gestionează rezerva valutară internaţională, reglementează şi supraveghează operaţiunile cu valută,
realizează, în cadrul politicii monetare, acţiuni de menţinere a cursului valutar etc. Din acest spectru
larg de activităţi, se conturează rolul autorităţii monetare de centru valutar al ţării.
8
Funcţia de bancă a statului este una cheie în apariţia Băncii Centrale. Băncile regale au fost
înfiinţate, în primul rând, cu scopul ca acestea să acorde împrumuturi statului şi, abia ulterior, au
obţinut monopolul în emisiunea de monedă. Pe parcursul evoluţiei sale, Banca Centrală a servit
statul în aspect financiar din plin. Să amintim că băncile, la începuturile lor, au avut rolul de
colector de impozite şi gestionar al banilor publici. Mai târziu, Banca Centrală a evoluat în rolul de
trezorerie, fiind, de fapt, casieria statului care ţinea evidenţa şi efectua transferurile mijloacelor
bugetului public. Banca Centrală, după cum a fost menţionat, mult timp a fost creditorul principal al
guvernului.
În prezent, raporturile Băncii Centrale cu administraţia publică diferă de la ţară la ţară prin
atribuţiile deţinute, competenţele delegate, serviciile prestate etc. Cel mai frecvent, băncile centrale
îndeplinesc rolul de consilier financiar al statului, de administrator al datoriei externe şi al plăţii
dobânzilor aferente, sprijină direct şi indirect, statul în împrumuturile interne etc.
Funcţia de bancă a băncilor s-a conturat pe parcursul constituirii sistemului bancar naţional
şi devenirii Băncii Centrale drept miez al acestuia. Raporturile Băncii Centrale cu băncile din sistem
cuprind multiple aspecte.
În primul rând, Banca Centrală gestionează conturile băncilor deschise pentru efectuarea
viramentelor şi compensărilor interbancare;
În al doilea rând. Banca Centrală finanţează băncile potrivit diferitelor regimuri de creditare
(prin reescontare, avansuri de lombard, linii de credit, credite overnight etc.), totodată, având şi
rolul de creditor în ultima instanţă al acestora.
În al treilea rând, Banca Centrală este consultantul metodologic al băncilor pe probleme de
evidenţă, contabilitate, raportare etc.
În al patrulea rând, la Banca Centrală se păstrează rezervele minime obligatorii ale băncilor,
care sunt remunerate cu o dobândă.
În afară de aceasta, Banca Centrală este autoritatea, de reglementare şi supraveghere a
activităţii băncilor din sistemul bancar, fapt care, influenţează benefic întreaga activitate a băncilor.
Băncile centrale îşi exercită funcţiile lor prin desfăşurarea a multiple activităţi şi efectuarea a
diverse operaţiuni în conformitate cu atribuţiile şi competenţele lor.
10.4 Organizarea Băncii Naţionale a Moldovei.
În Republica Moldova, rolul băncii centrale îi revine Băncii Naţionale a Moldovei.

Banca Naţională a Moldovei (în continuarea capitolului - BNM) a fost înfiinţată la 4 iunie
1991 prin Decretul Preşedintelui Republicii Moldova în vederea realizării politicii unice şi
independente în domeniul circulaţiei monetare, a creditului, operaţiunilor în valută străină şi
asigurarea unui control eficient asupra activităţii sistemului bancar din republică prin reorganizarea
Băncii Republicane din Moldova a Băncii de Stat a URSS.
Organizarea şi funcţionarea BNM este reglementate de Constituţia Republicii Moldova,
Codului Civil nr. 1107-XV din 6 iunie 2002, Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr.
548-XIII din 21.07.95, Legea instituţiilor financiare nr. 550 - XIII din 21 iulie 1995, Legea privind
activitatea băncilor nr. 202 din 06.10.2017 şi altele.
BNM este Banca Centrală a Republicii Moldova. Ea este o persoană juridică publică
autonomă şi este responsabilă faţă de Parlament.
9
Structura organizatorică a BNM include departamente, direcţii, servicii şi alte subdiviziuni.
Organigrama BNM este prezentată în figura 10.4.1.
Figura 10.4.1. Organigrama BNM
BNM, cu toate că poate avea în ţară şi în străinătate filiale şi reprezentanţe, până în prezent,
nu a existat necesitatea în înfiinţării acestora.
Conducerea activităţii BNM este în competenţa Consiliului de administraţie, care este
alcătuit din cinci membri: guvernatorul - preşedintele consiliului, primul - viceguvernator -
vicepreşedinte al consiliului, trei viceguvernatori ai băncii naţionale. Membrii Consiliului de
administraţie, inclusiv guvernatorul, se numesc pe un termen de 7 ani. Mandatul membrilor
Consiliului poate fi reînnoit.
Obiectivul fundamental al BNM, din 2006, este asigurarea şi menţinerea stabilităţii
preţurilor. Totodată, BNM promovează şi menţine un sistem financiar bazat pe principiile pieţei şi
sprijină politica economică generală a statului.
BNM are următoarele atribuţii de bază:
 stabilește şi implementează politica monetară şi valutară în stat;
 acționează ca bancher şi agent fiscal al statului;
 licenţiază, supraveghează şi reglementează activitatea instituţiilor financiare;
 constituie, licențiază, operează, reglementează și supraveghează infrastructurile pieței
financiare, în condițiile stabilite de lege, și promovează funcționarea stabilă și eficientă a
acestora;
 activează ca organ unic de emisiune a monedei naţionale;
 stabilește regimul cursului de schimb al monedei naționale;
 păstrează şi gestionează rezervele valutare ale statului;
 întocmește balanţa de plăţi a statului;
 efectuează reglementarea valutară pe teritoriul Republicii Moldova;
 activează în calitate de autoritate de rezoluţie;
 licențiază, reglementează și supraveghează activitatea de prestare a serviciilor de plată și a
activității de emitere a monedei electronice s.a.
10
Banca Naţională a Moldovei are un rol important în procesul de tranziţie la economia de piaţă
a Republicii Moldova. Din 1991 şi până în prezent au fost elaborate şi implementate un şir de
măsuri eficiente în vederea stabilizării mediului monetar şi de credit. Cel mai important pas în acest
sens a constituit introducerea în circulaţie la 29 noiembrie 1993 a monedei naţionale - leul
moldovenesc - cu promovarea ulterioară a unei politici monetare şi de credit antiinflaţioniste. Astfel
s-a reuşit stoparea inflaţiei galopante de la începutul anilor 90.
Pâna la introducerea monedei naționale, pe teritoriul Republicii Moldova au circulat rublele
sovietice și cupoanele moldovenești.
Banca Națională a Moldovei are dreptul exclusiv de a emite pe teritoriul Republicii Moldova
și de a retrage din circulație bancnote și monede ca mijloc de plata. De asemenea, Banca Națională
are dreptul exclusiv de a emite pe teritoriul Republicii Moldova bancnote și monede comemorative
ca mijloc de plată și în scop numismatic. Prima emisiune numismatică a avut loc în 1996, odată cu
punerea în circulație a monedei comemorative dedicate aniversării a 5-ea de la proclamarea
independentei Republicii Moldova.
În anul 1995, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la Banca Naţională
a Moldovei şi Legea instituţiilor financiare. Conform primei legi, BNM este independentă în
exercitarea atribuţiilor sale, fiind responsabilă faţă de Parlament. Cea de-a doua lege a avut drept
scop crearea unui sector financiar puternic şi competitiv, neadmiterea riscului excesiv în acest
sistem şi protejarea intereselor deponenţilor.
Începând cu anul 1998, Banca Naţională a renunţat la practica stabilirii cursului oficial de
schimb al monedei naţionale faţă de dolarul SUA la Bursa valutară şi a procedat la determinarea
acestuia ca medie aritmetică simplă a mediilor ponderate ale cursurilor de cumparare şi vânzare a
dolarului SUA contra lei moldoveneşti pe piaţa inter- şi intrabancară. Acest fapt a permis
descentralizarea pieţei valutare interne în corespundere cu practicile ţărilor dezvoltate
BNM dispune de capital, care se constituie din capitalul statutar şi conturile de rezervă. La
rândul său, capitalul statutar reprezintă suma capitalului autorizat şi a fondului general de rezervă.
Capitalul autorizat este subscris şi deţinut exclusiv de către stat, el nu este transferabil sau nu
poate fi grevat cu sarcini.
Fondul general de rezervă este format de bancă şi se utilizează, în exclusivitate, pentru
acoperirea pierderilor înregistrate conform rezultatului exerciţiului la finele anului financiar.
Capitalul statutar este dinamic şi se formează din profitul anului disponibil pentru distribuire
şi/sau din contribuţiile Guvernului. Mărimea acestuia trebuie să atingă nivelul de 10% din totalul
obligaţiilor monetare ale BNM şi să fie structurat potrivit proporţiei: 1/3 - capitalul autorizat şi 2/3 -
fondul general de rezervă. La finele anului financiar, profitul disponibil pentru distribuire va fi
alocat în proporţie de 50% pentru majorarea capitalului statutar. Profitul disponibil pentru
distribuire reprezintă profitul net obţinut după: a) defalcarea tuturor veniturilor nerealizate în conturi
corespunzătoare de rezervă ale veniturilor nerealizate; b) acoperirea tuturor pierderilor nerealizate
din sursele conturilor corespunzătoare de rezervă ale veniturilor nerealizate, până când soldul
acestora devine zero.
Conturile de rezervă ale veniturilor nerealizate se creează separat pentru fiecare sursă care a
generat aceste venituri şi sunt utilizate pentru acoperirea pierderilor nerealizate ale perioadelor
ulterioare, generate doar de sursele care au creat aceste rezerve.
Personalul BNM constituie în jurul a 500 de angajaţi.
11
10.5 Activităţile Băncii Naţionale a Moldovei.
BNM desfăşoară activităţile sale în concordanţă cu conceptul sistemului bancar de două

nivele, în care acesteia îi revine rolul de bancă centrală.
Activităţile BNM sunt reglementate de Legea cu privire la BN a Moldovei nr. 548-XIII din
21.07.1995.
BNM în ipostaza de autoritate monetară naţională, desfăşoară multiple şi specifice poziţiei
sale activităţi, cele de bază fiind:
 stabilirea şi implementarea politicii monetare şi valutare;
 acţionarea ca bancher şi agent fiscal al statului;
 întocmirea analizelor economice şi monetare; autorizarea, supravegherea şi reglementarea
activităţii instituţiilor financiare;
 supravegherea sistemului de plăţi în republică şi facilitarea funcţionări: eficiente a sistemului de
plăţi interbancare;
 activitatea ca organ unic de emisiune a monedei naţionale; stabilirea regimului cursului de
schimb al monedei naţionale;
 păstrarea şi gestionarea rezervelor valutare ale statului; executarea tranzacţiilor cu instituţiile
publice internaţionale în domeniul bancar, de credit şi monetar; Întocmirea balanţei de plăţi a
statului; efectuarea reglementării valutare.
Stabilirea şi implementarea politicii monetare şi valutare. BNM este instituţia abilitată în
elaborarea şi promovarea politicii monetare. Deoarece aceasta este o activitate importantă, iar
rezultatele ei au un impact esenţial asupra economiei, BNM, anual, evaluează starea economică şi
financiară din ţară şi elaborează acţiunile de politică monetară şi valutară, şi prognozele privind
rezultatele acesteia. BNM, în limita competenţelor sale, prin intermediul instrumentarului
disponibil, în conlucrare cu Guvernul, în special cu Ministerul Finanţelor - autoritatea centrală de
specialitate în domeniul finanţelor publice, realizează politica monetară adoptată.
Acţionarea ca bancher şi agent fiscal al statului. BNM acţionează ca bancher şi agent fiscal
al statului şi al organelor acestuia. în acest context, BNM oferă Guvernului:
 consultaţii curente în problemele monetare şi financiare importante ce ţin de competenţa sa;
 relatări pe problemele monetare şi financiare la elaborarea proiectului bugetului de stat;
 consultări şi informaţii asupra împrumuturilor sectorului public, inclusiv privind obiectivele
în domeniul împrumuturilor interne şi externe sectorului public pentru următorul an
financiar, sumele şi condiţiile la care aceste împrumuturi vor fi contractate;
 acceptă depozite de la Trezoreria statului şi de la alte organe ale statului în baza unui demers
al Guvernului. în calitate de depozitar, BNM primeşte şi eliberează bani, ţine evidenţa
conturilor şi oferă orice alte servicii financiare. BNM poate autoriza şi alte bănci să accepte
astfel de depozite la condiţiile stabilite prin înţelegere mutuală;
 ţine contul unic al Trezoreriei statului, în care se varsă impozitele, taxele şi alte plăţi
obligatorii la bugetul de stat şi în fondurile speciale.
Menţionăm că nicio tranzacţie sau operaţiune efectuată de bancă nu poate avea ca rezultat
acordarea de asistenţă financiară organelor administraţiei publice.
Ca agent fiscal, BNM acţionează în organizarea deservirii hârtiilor de valoare dematerializate
ale statului în următoarele domenii:
 desfăşurarea, pe baza acordului încheiat cu Ministerul Finanţelor, a plasării pe piaţa p rimară
a valorilor mobiliare de stat;
12
 efectuarea înregistrărilor în sistemul de înscrieri în conturi ale valorilor mobiliare, organizat
de BNM;
 marketingul valorilor mobiliare emise de stat şi organele lui;
 plata sumei de bază a valorilor mobiliare menţionate, a dobânzii şi a altor comisioane;
 în alte domenii ce corespund obiectivelor şi atribuţiilor de bază ale BNM.
Remarcăm, în mod special, că BNM, începând cu anul 2006, nu acordă împrumuturi şi
garanţii sub orice formă statului sau organelor acestuia, inclusiv prin procurarea pe piaţa primară a
valorilor mobiliare de stat. BNM poate cumpăra: a) numai prin operaţiuni, de piaţă deschisă,
valorile mobiliare de stat cu scadenţa de până la 180 de zile, care au fost emise public, şi b) în
legătură cu acordarea de credite băncilor, care, în acest caz, gajează VMS.
Întocmirea analizelor economice şi monetare. BNM desfăşoară o amplă activitate analitică
privind analizele economice şi monetare, rapoartele trimestriale şi anuale etc. În baza analizelor, se
furnizează informaţii şi propuneri pe problemele macroeconomice, monetare şi financiare pentru
autorităţile publice de specialitate centrale şi pentru Guvern. Totodată, BNM aduce, periodic, la
cunoştinţa publicului rezultatele analizei macroeconomice, evoluţiei pieţei financiare şi informaţia
statistică, inclusiv privind masa monetară, acordarea creditelor, balanţa de plăţi şi situaţia pieţei
valutare.
Autorizarea, supravegherea şi reglementarea activităţii instituţiilor financiare. BNM este
unica instituţie care efectuează autorizarea, supravegherea şi reglementarea activităţii instituţiilor
financiare. în acest scop, Banca Naţională este împuternicită să:
 emită actele normative şi să stabilească modul de aplicare a acestora;
 acorde licenţe instituţiilor financiare;
 elaboreze standarde de supraveghere bancară;
 efectueze controale asupra tuturor instituţiilor financiare, precum şi să examineze registrele,
documentele şi conturile acestora, condiţiile la care îşi desfăşoară activitatea, şi respectarea
de către aceste instituţii a legislaţiei în vigoare;
 ceară oricărui salariat dintr-o instituţie financiară să furnizeze BNM informaţiile necesare în
scopul supravegherii şi reglementării activităţii instituţiilor financiare;
 impună oricărei instituţii financiare măsuri de remediere sau să aplice sancţiunile prevăzute
de Legea cu privire la instituţiile financiare, dacă instituţia financiară sau salariaţii ei:
- au încălcat legea menţionată sau vreun act normativ al BNM;
- au încălcat vreo obligaţie fiduciară;
- s-au angajat în operaţiuni riscante sau incorecte ale instituţiei financiare sau ale oricăreia din
sucursalele ei.
Orice instituţie financiară este obligată să îndeplinească cerinţele actelor normative ale BNM
cu privire la:
 conturile de bilanţ, obligaţiile extrabilanţiere, veniturile şi cheltuielile privind anumiţi indici
din conturi;
 restricţiile sau condiţiile privind anumite tipuri de credit sau investiţii ce depăşesc nivelul
stabilit;
 anumite angajamente purtătoare de risc;
 echilibrarea termenelor de scadenţă ale activelor şi pasivelor şi ale elementelor
extrabilanţiere;
 poziţiile deschise privind valuta, operaţiunile de swap, opţioanele şi alte poziţii similare;
 accesul la sistemul de plăţi.
13
Instituţiile financiare sunt obligate să furnizeze BNM orice informaţii şi date, solicitate de
aceasta, necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale, iar aceasta le poate publica, agregându-le
integral sau parţial.
Acordare de credite băncilor. BNM acordă băncilor credite garantate prin:
 valorile mobiliare de stat cu scadenţa nu mai mare de un an de la data achiziţionării lor de
către BNM;
 valorile mobiliare emise de BNM;
 cambiile simple sau tratele, emise şi făcute cu bună-credinţă în scopuri comerciale,
industriale sau agricole, conţinând două sau mai multe giruri, din care cel puţin unul să
aparţină unei bănci şi să fie cu scadenţa nu mai mare de 9 luni de la data achiziţionării lor de
către BNM;
 titlurile emise cu privire la bunuri sau mărfuri pe deplin asigurate împotriva riscului sau
pierderii la nivelul stabilit de BNM;
 depozitele şi alte conturi la BNM sau la o altă instituţie financiară acceptată de bancă,
reprezentând orice fel de active pe care BNM le poate cumpăra, vinde şi negocia.
Creditele enumerate se acorda sub formă de avansuri, împrumuturi, cumpărări, vânzări,
scontări şi reescontări ale instrumentelor negociabile, pe bază competitivă sau necompetitivă.
BNM acordă şi credite negarantate, dar numai în cazuri excepţionale, când aceasta este
necesar pentru protejarea integrităţii sistemului bancar.
BNM stabileşte şi periodic aduce la cunoştinţa publicului rata minimală a dobânzii la care ea
acordă credite băncilor şi criteriile conform cărora băncile vor fi eligibile pentru a li se acorda
credite în mod competitiv.
BNM poate stabili rate diferenţiate, plafoane pentru diferite categorii ale acestor tranzacţii şi
termenele exigibilităţii lor.
Concomitent cu creditarea, BNM poate deschide conturi băncilor care funcţionează în
Republica Moldova şi accepta depozite de la ele în condiţiile stabilite de ea, ce prevăd plata
dobânzilor şi stabilirea comisioanelor.
Supravegherea sistemului de plăţi în republică şi facilitarea funcţionării eficiente a
sistemului de plăţi interbancare.
Banca Naţională acordă asistenţă băncilor prin organizarea serviciilor de clearing şi de
decontări interbancare, inclusiv plăţi prin cec sau prin alte instrumente de plată, precum şi stabili
reguli şi emite acte normative respective.
Activitatea ca organ unic de emisiune a monedei naţionale. BNM are dreptul exclusiv de a
emite în circulaţie bancnote şi monede metalice ca mijloc de plată pe teritoriul Republicii Moldova.
În acest context, BNM, prin regulamentele sale, stabileşte valoarea nominală, dimensiunile,
greutatea, designul şi alte caracteristici ale bancnotelor şi monedelor metalice care sunt mijloc de
plată în Republica Moldova, organizează tipărirea bancnotelor şi baterea monedelor metalice şi ia
măsuri pentru păstrarea în siguranţă a celor neemise în circulaţie, de retragere şi distrugere a
bancnotelor şi monedelor metalice retrase din circulaţie, poate efectua schimbul monedei naţionale
care este în circulaţie în Republica Moldova. BNM, prin hotărârea Consiliului de administraţie,
poate retrage din circulaţie orice bancnote sau monede metalice care au fost emise de ea şi să pună
în circulaţie în locul lor alte bancnote şi monede metalice în sume echivalente.
14
Stabilirea regimului cursului de schimb al monedei naţionale. BNM a adoptat regimul
cursului de schimb valutar flotant. Ea are dreptul să cumpere, să vândă şi să negocieze monede de
aur, lingouri de aur şi alte metale preţioase; să stabilească rata la care va cumpăra, vinde şi va
efectua operaţiuni valutare. BNM stabileşte cursul valutar oficial al unităţii monetare naţionale faţă
de unităţile monetare străine, susţine cursul de piaţă al monedei naţionale prin operaţiunile de
vânzare şi cumpărare a valutelor convertibile.
Păstrarea şi gestionarea rezervelor valutare ale statului. BNM menţine în bilanţul său
rezervele internaţionale ale stalului care sunt reprezentate prin următoarele active: a) aur; b) valută
străină în formă de bancnote şi monede metalice ori conturi bancare ţinute peste hotare în monedă
străină; c) orice alte active recunoscute pe plan internaţional; d) cambii achitabile în valută străină;
e) creanţe exprimate şi achitabile în valută străină, emise sau garantate de statele străine, băncile lor
centrale sau instituţiile: financiare publice internaţionale, precum şi de acorduri de cumpărare
forward şi recumpăreire încheiate cu sau garantate de acestea.
BNM menţine rezervele internaţionale la un nivel, care, în viziunea sa, este adecvat pentru
realizarea politicii monetare şi valutare a statului.
Optimizarea volumului rezervei valutare se efectuează în funcţie de activitatea economică
externă şi situaţia economică internă, care influenţează volumul rezervei, anume echilibrarea
balanţei de plăţi externe, mărimea importului de mărfuri şi servicii, datoria externă de stat, masa
monetară etc. Ideea de bază propusă în optimizarea volumului rezervelor valutare ale Republicii
Moldova constituie determinarea acelui volum al rezervelor valutare care va acoperi sectoarele
principale de utilizare a rezervelor pe o perioadă de trei luni şi jumătate, cu condiţia că posibilitatea
de mărire a rezervelor în această perioadă va fi zero (se va importa tară a se exporta; se va efectua
deservirea datoriei externe de stat fără a se primi credite noi; la bursa valutară interbancară şi în
afara bursei, se va vinde valută fără a se cumpăra; de asemenea, către ministerele şi instituţiile de
stat se vor efectua vânzări de valută fără a se cumpăra).
Obiectivele principale în administrarea rezervei valutare sunt: menţinerea stabilităţii monedei
naţionale prin promovarea politicii valutar-monetare; administrarea riscurilor de lichiditate, de
credit şi riscul pieţei; menţinerea unui volum şi o distribuţie valutară optimă; alegerea activelor;
efectuarea operaţiunilor valutare de investiţii conform parametrilor etalon aprobaţi.
Executarea tranzacţiilor cu instituţiile publice internaţionale în domeniul bancar, de credit
şi monetar. BNM, în numele Republicii Moldova, îşi asumă obligaţii şi execută tranzacţiile
rezultate din participarea Republicii Moldova la activitatea instituţiilor publice internaţionale în
domeniul bancar, de credit şi monetar în conformitate cu condiţiile acordurilor internaţionale. De
menţionat că BNM reprezintă Republica Moldova la întrunirile, consiliile şi organizaţiile
interguvernamentale în problemele politicii monetare, autorizării activităţii bancare, în problemele
controlului bancar şi în alte probleme ce ţin de competenţa ei.
Întocmirea balanţei de plăţi a statului. BNM întocmeşte Balanţa de plăţi a Republicii
Moldova.
Balanţa de plăţi este un document statistic de sinteză macroeconomică ce reflectă în mod
sistematizat toate tranzacţiile economice ale unei ţări eu restul lumii pentru o perioadă de timp.
15
Structural, balanţa de plăţi este alcătuită, din două conturi mari: contul curent şi contul de
capital şi financiar.
Contul curent include: balanţa comerţului cu bunuri şi servicii, balanţa veniturilor, balanţa
transferurilor curente.
Contul de capital şi financiar constă din: transferuri de capital, investiţii directe, investiţii de
portofoliu, derivate financiare, alte investiţii, active de rezervă. La majoritatea articolelor contului
financiar al balanţei ele plăţi, înregistrările sunt efectuate în valoare neta.
Balanţa de plăţi, poziţia investiţională internaţională şi datoria externă a Republicii Moldova
sunt elaborate trimestrial şi anual în milioane dolari SUA.
Efectuarea reglementării valutare. De competenţa BNM în domeniul reglementării valutare
ţin:
a) emiterea de acte normative referitoare la reglementarea (inclusiv autorizarea şi raportarea)
operaţiunilor valutare ale persoanelor lizice şl juridice, inclusiv a instituţiilor financiare şi
organelor de stat;
b) eliberarea şi retragerea licenţelor, supravegherea şi reglementarea activităţii unităţilor de
schimb valutar, inclusiv a băncilor;
c) stabilirea de limite ale poziţiilor valutare pentru unităţile de schimb valutar, inclusiv băncile;
d) determinarea metodei ce stabilire a cursului leului moldovenesc în raport cu alte monede.
BNM, în caz de necesitate, poate desfăşura, în conformitate cu legislaţia, şi alte activităţi.
Ca urmare a lichidării riscurilor excesive în bănci şi creării condiţiilor necesare pentru
menţinerea stabilităţii financiare a acestora, în iulie 2004, a fost înfiinţat sistemul de garantare a
depozitelor, prin lansarea activităţii Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar. Statutul
legal al acestui fond îi asigură independenţă juridică, operaţională, financiară şi administrativă. La
sistemul de garantare a depozitelor participă în mod obligatoriu toate băncile licenţiate de Banca
Naţională a Moldovei. Mijloacele destinate pentru garantarea depozitelor se acumulează din
contribuţiile băncilor.
De asemenea, în contextul alinierii la standardele internaţionale, în anul 2006, Banca
Naţională a Moldovei a implementat un nou sistem automatizat de plăţi interbancare (SAPI). Acesta
este compus din sistemul de decontare pe bază brută în timp real destinat procesării plăţilor urgente
şi de mare valoare şi sistemul de compensare cu decontare pe bază netă destinat procesării plăţilor
de mică valoare. Astfel, a fost realizată o infrastructură modernă de plăţi, care a creat premise
importante pentru prestarea serviciilor de plată de o înaltă calitate şi facilitarea efectuării plăţilor
fără numerar.
În anul 2012 a fost adoptată Legea cu privire la serviciile de plată și moneda electronică nr.
114 din 18.05.2012, în scopul stabilirii unui cadru legal uniform pentru promovarea activității
eficiente și competitive pe piața de prestare a serviciilor de plată, de emitere și de răscumpărare a
monedei electronice şi pentru protejarea drepturilor şi intereselor legitime ale utilizatorilor
serviciilor de plată și ale deținătorilor de monedă electronică. Intrarea în vigoare a acestei legi, ale
cărei prevederi au fost transpuse din cadrul normativ UE, a creat premise pentru apariția unor noi
jucători pe piața serviciilor de plată electronice, și anume a prestatorilor de servicii de plată
nebancari, fapt ce a impulsionat dezvoltarea și diversificarea metodelor de plată fără numerar.
16
În vederea valorificării oportunităților și inițiativelor de promovare a noilor instrumente de
plată fără numerar, Banca Națională a Moldovei a înființat, în anul 2013, Consiliul Național de Plăți
(CNP), un forum profesionist de consultare la nivel înalt între diverse instituții publice și private,
pentru susținerea funcționării sigure și stabile a sistemului de plăți din Republica Moldova. CNP va
facilita alinierea serviciilor de plată la cererea pieței și la cele mai înalte standarde internaționale și
va contribui la încurajarea concurenței pe piața plăților fără numerar, astfel încât agenții economici
și populația să beneficieze de servicii de plată calitative la prețuri avantajoase.
De asemenea, pentru eficientizarea transferurilor de fonduri, în sectorul bancar din Republica
Moldova, în perioada anilor 2013-2017, a fost implementat codul IBAN (International Bank
Account Number) atât pentru transferurile internaționale, cât și pentru cele naționale, cu scopul de a
minimiza erorile, timpul de procesare a datelor și de a reduce costurile serviciilor de transfer.
Din anul 2013, Banca Națională a trecut la regimul țintirii directe a inflației.
În conformitate cu Strategia politicii monetare pe termen mediu (aprobată prin Hotărârea
Consiliului de administrație al Băncii Naționale a Moldovei nr. 303 din 27 decembrie 2012), BNM
a stabilit ținta inflației calculată în baza indicelui prețurilor de consum în valoare de 5,0% anual cu
o posibilă deviere de ±1,5 puncte procentuale. Totodată, în concordanță cu ținta inflației, Banca
Națională a Moldovei a optat pentru regimul de flotare gestionată a cursului de schimb, fără a avea
o țintă prestabilită.
În scopul întăririi capacităților Băncii Naționale a Moldovei de a interveni în situații de criză,
prin intermediul Legii nr.232 din 3.10.2016 privind redresarea şi rezoluţia băncilor, Republica
Moldova a transpus Directiva 2014/59/UE privind redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a
firmelor de investiții, aceasta fiind și un angajament asumat de țara noastră în contextul Acordului
de Asociere cu Uniunea Europeană. Astfel, odată cu implementarea acestei legi, Banca Națională a
Moldovei, în calitate de autoritate de rezoluție, dispune de pârghii legale pentru a preveni insolvența
sau, în cazul în care aceasta se produce, pentru a reduce la minim consecințele negative prin
menținerea funcțiilor de importanță sistemică ale instituției aflate în această situație.
În temeiul Legii nr. 202/2017 privind activitatea băncilor, precum și în contextul alinierii la
standardele Basel III, în august 2018, BNM a implementat primul set de instrumente
macroprudențiale – amortizoarele de capital. Acestea au ca scop creșterea rezilienței băncilor
împotriva potențialelor pierderi rezultate din materializarea anumitor riscuri sistemice. BNM
revizuiește periodic ratele amortizoarelor de capital stabilite și, la necesitate, le ajustează.
Banca Națională a Moldovei si-a desfăsurat activitatea sub conducerea guvernatorilor Leonid
Talmaci, Dorin Draguțanu, Sergiu Cioclea. Din 30 noiembrie 2018, guvernator al Bancii Naționale
este Octavian Armașu.
17
Subiectul 8
Structuri instituţionale din domeniul monedei şi creditului
8.1 Sistematizarea instituţiilor financiare din domeniul monedei şi creditului.
8.2 Sistemul bancar.
8.3 Sistemul instituţiilor financiare nebancare.
8.4 Cadrul instituţional al domeniului monedei şi creditului din Republica Moldova.
 să recunoască conceptele de bază cu privire la sistem bancar, sistem al instituţiilor financiare

nebancare;
 să relateze despre organizarea şi caracteristica sistemelor bancare şi nebancare precum şi
despre particularităţile organizării sistemelor instituţionale ale băncilor şi instituţiilor
financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului din republica Moldova;
 să distingă criteriile definitorii în identificarea instituţiilor ce desfăşoară activităţi de
intermediere monetară, de sistematizare a instituţiilor financiare din domeniul monedei şi
creditului;
 să ilustreze cunoştinţele şi abilităţile privind sistematizarea instituţiilor financiare din
Republica Moldova precum şi analiza critică a organizării sistemice a ansamblului de instituţii
financiare bancare şi nebancare autohtone;
 să elaboreze lucrări scrise şi prezentare a discursurilor verbale pe problematica cadrului
instituţional al domeniului monedei şi creditului.
Cuvinte-cheie:
instituţie financiară, sistem bancar, sistem financiar nebancar, instituţie financiară,
piaţa valorilor mobiliare, investiţii.
1
8.1 Sistematizarea instituţiilor financiare din domeniul monedei şi creditului.
Modele de sistematizare a instituţiilor financiare la nivel naţional. Literatura ştiinţifică

americană descrie modelul ce se sprijină pe tradiţia liberală americană, care pune în evidenţă întreg
ansamblul de instituţii financiare, identificându-le cui genericul „sistem financiar”. în interpretarea
economistului american F. Mishkin, sistemul financiar reprezintă un complex ce cuprinde diferite
tipuri de instituţii financiare: bănci, companii de asigurare, fonduri mutuale, companii financiare şi
bănci investiţicmale; toate acestea fiind riguros reglementate de guvern. După cum se observă,
instituţiile financiare de cea mai diversă natura şi formă sunt înglobate într-o alcătuire unică şi
extinsă, numită sistem monetar.
Sistemul financiar, în analize, este structurat în instituţii financiare depozitare şi instituţii
financiare non-depozitare.
Instituţiile financiare depozitare sunt intermediarii financiari, care acceptă depozite de la
populaţie, agenţi economici şi de la alte instituţii, folosind resursele acumulate, în special, pentru
acordarea de credite. Această categorie de instituţii financiare constă, în principal, din diverse tipuri
de bănci. Însă, în categoria instituţiilor financiare depozitare, în funcţie de ţară, mai sunt incluse şi
aşa- numitele instituţii de economii şi/sau de credit, cum ar fi: asociaţiile de economii şi împrumut,
uniunile de credit, organizaţiile de împrumut etc.
Instituţiile financiare non-depozitare se deosebesc de cele depozitare prin faptul că ele nu
atrag resurse sub formă de depozite, ci emit titluri de valoare sau poliţe de asigurare etc. şi nu
participă la creditarea directă a economiei. Acestea sunt reprezentate de companiile de asigurări,
fondurile de pensii, fondurile mutuale, companiile financiare, fondurile investiţtonale etc.
La rândul lor, instituţiile financiare depozitare se discern în instituţii bancare şi non-bancare.
În acest caz, în grupul instituţiilor non-bancare sunt incluşi acei intermediari care acceptă depozite
şi acordă credite, dar nu sunt calificate ca bănci, deoarece, din unele cauze tehnice sau funcţionale
(spre exemplu, nu îndeplinesc funcţia de asigurare a mecanismului de plăţi), respectivele sunt
excluse în afara legislaţiei bancare.
Drept ilustrare a diferitelor tratări ale instituţiilor similare din diferite ţări poale servi exemplul
Britanic a societăţilor ipotecare, care au funcţiile tradiţionale de acceptare a depozitelor şi acordare
a creditelor numai cu scopuri ipotecare, nefiind incluse în sistemul bancar.
În acelaşi timp, societăţile de economii şi împrumuturi din SUA, care posedă surse foarte
similare şi exercită aproximativ aceleaşi funcţii, car, spre deosebire de cele din Marea Britanie, sunt
incluse în sistemul instituţiilor bancare, deoarece, în afară de funcţia de a atrage depozite şi de a
acorda credite, respectivele instituţii au dreptul de a deschide conturi clienţilor şi de a efectua
transferuri băneşti şi plăţi.
Modelul descris în literatura rusă are la bază tradiţia specializării activităţilor, care pune în
evidenţă ansamblul de instituţii specializate în creditare, identificându-le cu genericul „sistem de
credit” (în sens îngust al cuvântului).
Spre exemplu, Poleak Gh. afirmă că „sistemul de credit” este format din trei nivele: nivelul
întâi este reprezentat de banca centrală, nivelul doi - de băncile comerciale, ipotecare şi de economii
şi nivelul trei - din instituţii financiare nebancare specializate de credit.
Sistematizarea instituţiilor financiare în dreptul comunitar european. Sensul practic al grupării
instituţiilor financiare rezidă în organizarea reglementării activităţii, evidenţei, statisticii etc.
2
În acest sens, a fost adoptat Regulamentul (CE) nr. 2533/98 al Consiliului din 23 noiembre
1998 privind colectarea informaţiilor statistice de către Banca Centrală Europeană. La rândul său,
Banca Centrală Europeană a stabilit şi actualizat o „Listă a instituţiilor financiare şi monetare în
scopuri statistice” bazată o definiţie comună a aceslor instituţii.
Aşadar, definiţia comună a acestor instituţii precizează câ „instituţiile financiar-monetare
cuprind instituţii de credit, în sensul dreptului comunitar, precum şi toate celelalte instituţii
financiare rezidente a căror activitate constă în primirea de depozite şi/sau produse substitut al
depozitelor din partea entităţilor altele decât instituţiile financiar-monetare, precum şi acordarea
de credite şi/sau efectuarea de plasamente în valori mobiliare în cont propriu (cel puţin în termeni
economici)
După cum se observă, în cadrul instituţiilor financiare monetare, se prefigurează grupe de
instituţii, constituite pe criteriu de specializare. În acest mod, ies în evidenţă instituţiile de credit şi
instituţiile financiare specializate în primirea depozitelor, acordarea de credite, efectuarea de
plasamente în valori mobiliare în cont propriu.
Instituţiile de credit, în dreptul comunitar, se definesc ca societăţi care atrag depozite, acordă
credite şi/sau emite monedă electronică. În această categorie, sunt incluse: băncile, organizaţiile
cooperatiste de credit, băncile de economisire şi creditare, băncile de credit ipotecar, şi instituţiile
emitente de monedă electronică.
Instituţiile de credit îndeplinesc un dublu rol:
 intermediere financiară, având menirea de a realiza legătura între cei care au nevoie de
resurse financiare şi cei care au excedente. În cadrul acestei intermedieri, distribuirea de
credite reprezintă operaţiunea de bază. Instituţiile de credit au rol de intermediere în relaţia
economisire-investire, relaţie decisivă pentru creşterea economică;
 instituţiile de credit au un rol important în mecanismul de transmisie a politicii monetare de
a cărui eficacitate depinde starea de sănătate a sistemului bancar şi a economiei.
Pornind de la acest dublu rol, desprindem următoarele funcţii ale instituţiilor de credit:
 colectarea (atragerea) de lichidităţi;
 distribuirea de credite;
 gestionarea mijloacelor şi instrumentelor de plată;
 furnizarea de informaţii şi asigurarea de lichidităţi clienţilor.
Instituţiile financiar-nonetare specializate în primirea depozitelor, acordarea de credite,
efectuarea de plasamente în valori mobiliare în cont propriu cuprind: casele de economii (inclusiv
casele private de pensii ori cele de sprijinire a achiziţiei de locuinţe); cooperativele de credit, casele
de ajutor reciproc; instituţii emitente de cecuri şi viramente poştale; casele de credit municipal, rural
sau agricol, societăţi ce acordă credite ipotecare (societăţile de credit imobiliar şi organismele de
credit funciar); organismele de plasament colectiv (OPC), precum fondurile comune de plasament
(FCP), societăţile de investiţii cu capital variabil (Sicav), societăţile de investiţii, organismele de
credit municipal etc.
În statistică, se reflectă şi activităţile monetare şi a unor instituţii financiare nemonetare, cum
sunt: societăţile de leasing financiar; societăţile ce exercită activităţi de vânzare-închiriere, oferind
împrumuturi personale sau propunând finanţări comerciale; societăţile de facturare; brokerii de
valori mobiliare şi produse financiare derivate (care lucrează pe cont propriu); societăţile financiare
specializate, precum sunt cele care propun capital-risc, capitaluri de amorsare şi finanţarea
exporturilor/importurilor; intermediari financiari care primesc depozite şi/sau substitute apropiate
ale depozitelor, numai din partea instituţiilor financiar-monetare; organisme de plasament în
creanţe; societăţile holding care au drept obiect unic să controleze şi să dirijeze un grup de filiale a
3
cărui activitale principală constă în furnizarea de servicii de intermediere financiară şi/sau în
exercitarea de activităţi financiare auxiliare, dar care nu sunt ele însele, societăţi financiare. De
asemenea, la instituţiile financiare nemonetare se referă societăţile de asigurare, instituţiile pieţei
financiare, fondurile de pensii şi altele.
Deci din cele relatate, putem menţiona că în cadrul sectorului financiar al economiei
funcţionează entităţi numite, la general, instituţii financiare1.
Ca punct de sprijin în analiza organizaţională a sectorului financiar, vom avea accepţiunea
care consideră instituţia financiară ca fiind una ce este implicată în schimbul de active
financiare.
Instituţiile financiare sunt diverse după menire, funcţii, rol, apartenenţă sistemică etc.
Totodată, ele se află în strânsă interconexiune funcţională, reciproc complementând şi sprijinindu-şi
activităţile. Acesta şi condiţionează existenţa şi funcţionarea instituţiilor financiare în strânse
raporturi funcţionale, juridice, instituţionale etc., generând o alcătuire complexă. Abordarea prin
prisma instituţională, uneori, zis şi în sens îngust, a acestei formaţii conduce la identificarea
sistemului instituţiilor financiare.
Sistemul instituţiilor financiare, în esenţă, reprezintă cadrul instituţional al sectorului
financiar al economiei naţionale.
Sectorul financiar al economiei, fiind suficient de eterogen, de rând cu diverse domenii - cel al
asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă; al tranzacţiilor cu valori mobiliare corporative;
al asigurărilor şi asistenţei sociale, al investiţiilor etc., înglobează şi domeniul monedei şi creditului,
căruia îi revine un loc aparte şi un rol important în asigurarea funcţionalităţii economiei.
Domeniul monedei şi creditului, la rândul său, fiind şi el unul suficient de divers atât ca
activităţi, servicii, produse, instrumente, cât şi ca organizare instituţională, înglobează segmente de
activitate, mai mult sau mai puţin delimitate economic şi juridic, în care funcţionează o largă
diversitate de instituţii specializate sau polivalente ce imprimă o anumită configuraţie
organizatorică.
Înţelegerea acesteia este posibilă prin sistematizarea instituţiilor care exercită activităţi de
natură monetară şi de credit.
De remarcat că practica internaţională oferă numeroase exemple de organizare a instituţiilor
financiare din domeniul monedei şi creditului, dar şi de sistematizare a acestora atât la nivel
naţional, cât şi la nivel regional.
Printre acestea, se regăseşte şi concepţia potrivit căreia, în raport cu activitatea de
intermediere monetară, instituţiile financiare din domeniul monedei şi creditului sunt de două tipuri
distincte: instituţii financiare bancare şi instituţii financiare nebancare. Instituţiile din fiecare grupă
se află în anumite conexiuni, constituind structuri sistemice.
În acest mod, ansamblul instituţiilor financiare din domeniul monedei şi creditului
reprezintă asocierea a două sisteme de instituţii financiare: bancare şi nebancare.
Instituţiile financiare se regăsesc în cadrul acestor sisteme potrivit esenţei sale conceptuale şi
funcţionale, alcătuind sistemul bancar şi sistemul instituţiilor financiare nebancare (figura 8.1.1).
1
Noţiunea „instituţie financiară nebancară” se referă nu numai la domeniul monedei şi creditului. Spre exemplu, o definiţie venită
din cadrul Băncii Mondiale afirmă: “IFN sunt întreprinderi, recunoscute pe plan internaţional ca instituţii financiare sau
intermediari care furnizează servicii financiare diferite de cele oferite de bănci, printre care se enumeră companiile de asigurări,
fondurile nestatale de pensii, fondurile de investiţii, asociaţiile de economii şi împrumut, organizaţiile de microfinanţare, precum şi
alte companii de finanţare” (POMERLEANO, M. Development and Regviation of Non Bank Financial Institutions. Washington
D.C.: World Bank, 2007, p. 5.)
4
CADRUL INTITUŢIONAL AL
DOMENIULUI MONEDEI ŞI
CREDITULUI
SISTEMUL BANCAR SISTEMUL INSTITUŢIILOR
FINANCIARE NEBANCARE
BANCA CENTRALĂ AUTORITĂŢILE DE REGLEMENTARE

ŞI SUPRAVEGHERE
BĂNCILE INSTITUŢII FINANCIARE

COMERCIALE NEBANCARE DIN DOMENIUL
MONEDEI ŞI CREDITULUI
Figura 8.1.1 Sistematizarea instituţiilor financiare din domeniul monedei şi creditului

Fiecare din sistemele de instituţii financiare din domeniul monedei şi creditului are
caracteristici proprii, care le defineşte, dar posedă şi particularităţi individuale, care le deosebeşte de
la o ţară la alta.
8.2 Sistemul bancar.

Tradiţional, noţiunea „sistem bancar” este utilizată în sensul îngust al cuvântului, identificând,
structura instituţională a sectorului bancar.
Noţiunea de sistem bancar, tot mai frecvent, se utilizează şi în sens larg al cuvântului. Spre
exemplu, Costin Kiriiţescu face diferenţă între noţiunea de aparat bancar şi sistem bancar: „în
general, se face distincţie între aparat bancar şi sistemul bancar, acesta din urmă cuprinzând
înlănţuirea logică a operaţiunilor şi tranzacţiilor active şi pasive efectuate de aparatul bancar. Este
organizat având în centru banca centrală care înfăptuieşte politica monetară, valutară şi de credit a
statului”
Intr-un text, noi am demonstrat că sistemul bancar, în sens larg, reprezintă organizarea
funcţională a instrumentelor şi activităţilor de natură monetară şi de credit, în temeiul
reglementărilor juridice, manipulate de către banca centrală şi alte bănci.
În argumentarea acestei teze, vin mai multe afirmaţii. „Sistemul bancar înseamnă ansamblul
diferitelor bănci care activează în cadrul unui mecanism monetar şi de credit comun”2.
În acelaşi context, poate fi evidenţiată şi afirmaţia: „aparat bancar. Ansamblu coerent al
diferitelor categorii de bănci care funcţionează într-o ţară, răspunzând cerinţelor unui anumit mod
de producţie şi unei anumite etape de dezvoltare social-economică”.
Din cele expuse, concretizăm că, structural, sistemul bancar naţional reprezintă cadrul
instituţional al activităţii de intermediere financiară şi monetară, constituit din bănci
ordonate pe nivele în funcţie de competenţe.
2
Banca de Stat a Rusiei şi toate băncile au fost desfiinţate în urma loviturii de stat din anul 1917, prin aceasta liehidându-se
sistemul bancar naţional. De fapt, bolşevicii au lichidat şi sistemul monetar, aceste acţiuni derivând din dogmele marxiste
potrivit cărora banii în comunism nu vor exista. Foarte curând, absurdităţile respective, concomitent cu naţionalizarea şi
suprimarea iniţiativei private, au condus la un haos economic general şi declin dramatic, fapt care a şi impus reînfiinţarea în
anul 1921 a Băncii de Stat a URSS (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste).
5
Sistemele bancare naţionale moderne au început să se constituie în secolul al XlX-lea, având
ca punct de plecare fondarea băncilor centrale. Relativ rapid, au fost unificate normele naţionale de
funcţionare a instituţiilor bancare în corespundere cu cerinţele băncilor centrale, iar băncile au
obţinut, în persoana băncii centrale, nu numai un organ de reglementare şi supraveghere, dar şi o
„bancă a băncilor” cu toate avantajele respective.
În acest mod, sistemele bancare apar în condiţiile stabilirii unor raporturi clare cu statul: în
circumstanţele în care băncile devin instituţii cu impact tot mai mare asupra dezvoltării economice,
iar administraţia publică tot mai insistent intervine în economie, căutând căi de diminuare a
riscurilor monetare şi asigurare a stabilităţii financiare.
Actualmente, sistemele bancare sunt structuri vitale ale economiei naţionale şi mondiale,
funcţionează ca componente indisolubile ale sectorului monetar şi financiar al economiei, sunt
instituţiile generatoare de creştere economică.
Sistemele bancare naţionale contemporane sunt diverse şi posedă particularităţi inedite.
Cunoaşterea acestora impune investigarea sub diferite aspecte a alcătuirii şi funcţionării lor. Din
aceste considerente, vom aborda clasificarea sistemelor bancare din optica raporturilor dintre
bănci şi stat şi în funcţie de alcătuire şi de atribuire a funcţiilor.
În funcţie de raporturile dintre bănci şi stat, pe de-o parte, şi nemijlocit între bănci, pe de
altă parte, se deosebesc, în principal, două, istoric formate, tipuri de sisteme bancare: liberalizat
(liber, de piaţă) şi centralizat (etatizat, de distribuţie).
Sistemul bancar liberalizat este propriu economiei de piaţă şi se caracterizează prin
diversitatea formelor de proprietate asupra băncilor, libertatea în decizii, orientarea activităţii spre
avantajele economice etc.
Sistemul bancar centralizat se defineşte prin monopolul statului asupra activităţii bancare şi
concentrarea operaţiunilor bancare în una sau câteva bănci. În acest caz, statul devine unicul
proprietar al băncilor şi îşi asumă răspunderea privind obligaţiile băncilor. Băncile, fiind
subordonate Guvernului, sunt dependente de activitatea operativă a acestuia.
Structura sistemelor bancare este influenţată de condiţiile social-economice, de mediul
economic, de regimul politic etc. - toate acestea diferite după epocă, ţară etc.
În aşa mod, în funcţie de alcătuire şi de atribuire a funcţiilor, pot fi evidenţiate sisteme
bancare cu un nivel şi cu două nivele.
Sistemul bancar cu un nivel este alcătuit dintr-o singură bancă, aceasta aparţinând statului,
care, în regim de monopol, exercită atât funcţiile băncii centrale, cât şi funcţiile băncilor de toate
genurile. Acest sistem bancar este tipic economiei etatizate. Structura singurei bănci existente în
economia naţională, cel mai frecvent, este corelată cu organizarea teritorial-administrativă a ţării,
iar competenţele sunt distribuite în corespundere cu nivelul organelor de conducere bancare. În
acest sens, cel mai reprezentativ este exemplul Băncii de Stat a fostei URSS fondată în anul 1921.
Sistemul bancar cu două nivele este tipic economiei de piaţă. Caracteristica de bază a
acestuia este autosuficienţa financiară şi autonomia funcţională a băncilor, care derivă din doctrina
liberală. Structura pe două nivele prevede că veriga de bază o constituie instituţiile bancare,
indiferent de tipologia acestora, iar la nivelul superior se află banca centrală.
Banca centrală este autoritatea monetară naţională, care este independentă în deciziile şi
acţiunile sale de factorul politic, administrativ şi de altă natură. Băncii centrale îi sunt acordate
competenţe exclusive în efectuarea emisiei monetare, elaborarea şi promovarea politicii monetare,
gestionarea activităţilor valutare, deservirea, ca client bancar, a statului etc. Totodată, banca centrală
funcţionează ca bancă propriu-zisă pentru băncile din sistem.
6
Băncile sunt instituţiile financiare care alcătuiesc veriga de bază a sistemului bancar. În cadrul
acestora, se derulează toate activităţile tipice băncilor, dar şi multe alte activităţi de divers conţinut:
efectuarea de operaţiuni, furnizarea de produse şi acordarea de servicii bancare. Băncile, cu toate că
nu sunt subordonate direct (administrativ) băncii centrale, totuşi, funcţional se găsesc în strânsă
dependenţă de regulile şi cerinţele impuse de aceasta.
În prezent, în lume, există peste 180 de sisteme monetare naţionale. Este evident că fiecare
dintre acestea posedă specificul său, dar şi au propriul grad de dezvoltare. În scopul aprecierii
nivelului de dezvoltare a sistemului bancar, se utilizează o multitudine de indicatori care exprimă
mărimea, structura, eficienţa, competitivitatea, gradul de deschidere, stabilitatea, gradul de
reglementare şi supraveghere etc. În acest sens, specialiştii evidenţiază sisteme financiare (bancare )
dezvoltate şi, respectiv, subdezvoltate.
În secolul al XX-lea, sistemul bancar a obţinut o nouă dimensiune - cea internaţională.
Aceasta s-a manifestat; prin: înfiinţarea băncilor regionale în Europa, Asia, Africa, America Latină
etc.; crearea instituţiilor financiare internaţionale - Fondul Monetar Internaţional şi Banca
Mondială; unificarea cerinţelor faţă de băncile şi sistemele bancare naţionale în cadrul diferitelor
convenţii, cum ar fi Acordul Basel; înfiinţarea Sistemului European al Băncilor Centrale etc.
În condiţiile proceselor actuale de globalizare şi de progres tehnic şi economic sistemele
bancare se dezvoltă activ, devenind mai operative, sigure şi eficiente.
7
8.2 Sistemul instituţiilor financiare nebancare
Instituţiile financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului, fiind suficient de diverse,
după natură şi activităţi, alcătuiesc un sistem instituţional diversificat, dar suficient de integru.
Sistemul instituţiilor financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului include:
organizaţii de microfinanţare, societăţi de economii şi credit, uniuni de credit, societăţi de credit
mutual, societăţi de leasing, societăţi de facturare, societăţi de scont, societăţi de reescont, societăţi
de plăţi, centre de decontări, centre de clearing, centre de clearing, societăţi de emisie a monedei
electronice, case de amanet, unităţi de schimb valutar etc. (figura 8.3.1).
INSTITUŢII FINANCIARE
NEBANCARE
AUTORITĂŢILE DE REGLEMENTARE ŞI SUPRAVEGHERE
Organizaţii de microfinanţare Centre de decontări
Societăţi de economii şi de credit Societăţi de credit mutual
Societăţi de leasing Centre de clearing
Societăţi de facturare Case de amanet
Uniuni de creditare Unităţi de schimb valutar
Societăţi de investiţii în domeniul

imobiliar Societăţi de emisie a monedei
electronice
Figura 8.3.1 Sistemul instituţiilor financiare nebancare din domeniul monedei şi
cerditului
Reglementarea şi supravegherea activităţii instituţiilor financiare nebancare este în

competenţa diferitelor autorităţi publice. Organizarea controlului asupra activităţii instituţiilor
financiare nebancare din partea statului diferă de la o ţară la alta.
8
8.4 Cadrul instituţional al domeniului monedei şi creditului din Republica Moldova
Sectorul financiar al economiei naţionale actual al Republicii Moldova a început să se

constituie din anul 1991, după obţinerea independenţei şi trecerea la economia de piaţă.
Procesul de formare a cadrului instituţional al sectorului financiar a fost unul dificil şi
contradictoriu, care, de altfel, nu s-a finalizat până în prezent. Una din principalele cauze constă în
ascensiunea lentă spre economia de piaţă dezvoltată cu un sector financiar civilizat şi o
infrastructură financiară modernă.
Deja a fost menţionată eterogenitatea sistemului instituţiilor financiare, valabilă şi pentru

Republica Moldova. Cu toate acestea, există necesitatea construirii unei structuri instituţionale care,
fiind mai mult sau mai puţin formalizată, contribuie la înţelegerea configuraţiei organizaţionale a
sectorului financiar din economia naţională. În acest sens, la baza structurii instituţionale a
sectorului financiar este pusă legislaţia naţională în vigoare, inclusiv actele de aprobare a strategiilor
de dezvoltare a domeniului.
În acest mod, sistemul instituţiilor financiare din domeniul monedei şi creditului din
Republica Moldova înglobează două structuri cert delimitate potrivit criteriului subordonării
departamentale - sistemul bancar şi sistemul instituţiilor financiare nebancare, ambele înglobând
unităţile specializate în activităţile respective.
Sistemul bancar naţional, formal, îşi are început de la 4 iunie 1991, ziua semnării Decretului
Preşedintelui Republicii Moldova privind reorganizarea Băncii Republicane din Moldova a Băncii
de Stat a URSS în Banca de Stat (Naţională) a Moldovei. Ulterior, s-au desprins de la băncile de
ramură, recent înfiinţate în URSS, graţie tendinţelor de descentralizare economică, sucursalele
republicane ale acestora, constituindu-se în bănci independente.
Evoluţia sistemului bancar a fost marcată de realizarea diferitelor sarcini. În primii ani de
reorganizare a sistemului bancar în baza principiilor economiei de piaţă, a avut loc descentralizarea
resurselor de credit, lichidarea monopolului statului în operaţiunile bancare, constituirea băncilor
private. Administrarea directă a băncilor a fost substituită cu reglementarea şi supravegherea
bancară contemporană.
Treptat, a avut loc creşterea calitativă a pasivelor şi activelor bancare, majorarea capitalului
băncilor, consolidarea lichidităţii şi stabilităţii funcţionării instituţiilor bancare.
Sistemul bancar actual al Republicii Moldova are două nivele. În fruntea acestuia, sc află
Banca Naţională a Moldovei, care are statut de autoritate monetară naţională publică şi autonomă şi
este organizată potrivit conceptului clasic de bancă centrală,
Veriga de bază a sistemului bancar o alcătuiesc băncile. Pe parcursul celor două decenii, au
fost fondate mai multe bănci, unele fiind lichidate din diverse motive. În prezent, în Republica
Moldova, activează 11 bănci (tabelul 8.4.1), care funcţionează în concordanţă cu conceptul clasic de
bancă universală.
9
Băncile din Republica Moldova (situaţia la 2019) Tabelul 8.4.1
Data nr. de nr. de nr. de
Denumirea
fondării sucursale agenţii angajaţi
BC “Moldova-agroinbank” 1991 66 117 1947
BC “Victoriabank” 1989 34 59 1194
BC “Moldincombank” 1991 63 131 1475
BC “Eurocreditbank” 1992 8 28 276
BC “Banca de finanţe şi comerţ” 1992 19 70 656
BC “Energbank” 1997 22 30 596
BC “Procreditbank” 2007 4 2 148
BC “BCR Chişinău” 1998 4 1 115
BC “Eximbank” 1994 20 11 347
BC “Mobiasbancă - OTP Group” 1990 52 1 960
BC “Comerţbank” 1990 3 8 150
Băncile din republică desfăşoară o gamă largă de activităţi financiare.
Sistemul instituţiilor financiare nebancare, de asemenea, a început să se formeze din anul
1991, prin reorganizarea instituţiilor existente la acel moment (case de amanet) şi constituirea de
noi tipuri de instituţii financiare nebancare.
În prezent, sistemul instituţiilor financiare nebancare din domeniul monedei şi creditului include
diverse tipuri de instituţii reglementate şi supravegheate de diferite autorităţi publice (figura 8.4.1).
INSTITUŢII FINANCIARE NEBANCARE DIN DOMENIUL MONEDEI ŞI
CREDITULUI
BANCA NAŢIONALĂ COMISIA NAŢIONALĂ A PIEŢEI MINISTERUL

A MOLDOVEI FINANCIARE FINANŢELOR
Societăţi de emisie a Participanţii la Participanţii la

monedei electronice sectorul de sectorul de
microfinanţare leasing
CASE
Oraganizaţii de Societăţi de leasing
Societăţi de plăţi microfinanţare DE
Agenţi economici cu
drept de activitate de
leasing AMANET
Unităţi de schimb Asociaţii de
valutar economii şi Societăţi de
împrumut facturare
Figura 8.4.1 Sistemul instituţiilor financiare nebancare al domeniului monedei şi creditului din R.M.
Banca Naţională a Moldovei reglementează şi supraveghează activitatea unităţilor de schimb
valutar, societăţilor de plăţi, societăţilor de emisie a monedei electronice.
Unităţile de schimb valutar sunt următoarele: a) case de schimb valutar, b) puncte de schimb
valutar ale băncilor şi c) puncte de schimb valutar ale băncilor. În prezent, funcţionează peste 360
de unităţi de schimb valutar.
Societăţi de plăţi şi societăţi de emisie a monedei electronice, cu toate că există cadrul legal de
activitate a acestora, până în prezent, n-au fost înregistrate.
Comisia Naţionala a Pieţei Financiare reglementează activităţile din sectorul de
microfinanţare şi de leasing.
Participanţii profesionişti la sectorul de microfinanţare sunt Asociaţiile de Economii şi
Împrumut (AEI) şi Organizaţiile de Microfinanţare.
Participanţii profesionişti la sectorul leasing sunt Societăţile de leasing specializate şi Agenţii
economici cu drept de activitate leasing.
Ministerului Finanţelor, prin intermediul instituţiilor şi întreprinderilor afiliate, controlează
activitatea caselor de amanet.
10
Subiectul 7
Dobânda şi rata dobânzii
7.1 Esenţa şi funcţiile dobânzii.
7.2 Varietăţile dobânzii.
7.3 Semnificaţia şi diversitatea ratei dobânzii.
7.4 Calcularea şi factorii nivelului dobânzii.
7.5 Dobînda şi rata dobânzii în Republica Moldova.
 să recunoască conceptele de bază cu privire la dobândă, a funcţiilor şi varietăţilor acesteia

precum şi a semnificaţiei şi diversităţii ratei dobânzii;
 să distingă principalii factori de influienţă asupra determinării nivelului dobânzii;
 să identifice formulele de calcul al cuantumului dobânzii precum şi a legislaţiei Republicii
Moldova pentru evidenţierea laturilor formale ale dobînzii şi ratei dobânzii;
 să compare nivelul ratei dobânzii din diferite ţări cu cel din Republica Moldova
 să ilustreze cunoştinţele şi abilităţile privind dobînda şi rata dobînzii în identificarea rolului
dobînzii şi ratei dobânzii precum şi calcularea cuantumului dobânzilor la creditele şi
depozitele oferite de bănci şi instituţiile financiare nebancare;
 să elaboreze lucrări scrise şi prezentare a discursurilor verbale pe problematica dobînzii şi ratei
dobînzii;
 să ilustreze rolul dobânzii în cadrul economiei naţionale.
Cuvinte-cheie:
dobândă, rata dobânzii, scont, dobândă nominală, dobândă reală, dobândă fixă,
dobândă flotantă, dobândă percepută, dobândă bonificată, dobândă simplă, dobândă
compusă, rata nominală a dobânzii, rata reală a dobânzii, rata variabilă a dobânzii.
9
7.1 Esenţa şi funcţiile dobânzii.
Dobânda a apărut în antichitate şi, permanent, a însoţit împrumutul. Ca argument serveşte
Codul lui Hammurabi, unul dintre cele mai vechi acte juridice, care consacră dobânzii reglementări
stricte, menite să stabilească nivelul acesteia şi să protejeze interesele împrumutătorilor.
Tot din timpuri străvechi, au început şi disputele privind dobânda. Aşadar, dobânda a fost şi
este una din materiile cele mai discutate de economişti, filosofi şi sociologi.
Filosoful antic Aristotel susţine că banii trebuie să servească numai pentru înlesnirea
schimbului şi că ei nu pot produce un plus de bani.
În Biblie, textele căreia vin din veacuri, de asemenea, se regăsesc referinţe la dobândă.
Adepţii religiei creştine se ridicau împotriva ideii de dobândă, care stă la baza împrumutului.
Evanghelia Sfântului Luca spune: „lubiţi-vă duşmanii, faceţi numai bine şi împrumutaţi fară a
pretinde la ceva”. Oficial, mănăstirile nu aveau voie să perceapă dobânzi, recurgând, totuşi, la alte
metode pentru a obţine profit. Acestea îşi organizau veniturile din ipoteci, din comisioane pentru
împrumuturile acordate şi pentru alte servicii prestate.
Deşi Biblia şi unii filosofi interpretează dobânda drept ceva ce contravine firii lucrurilor,
justificarea dobânzii vine din realitatea economică existentă în cursul istoriei.
Cu timpul se schimbă şi optica clerului Calvin1, în prima jumătate a secolului al XVI-lea,
oferă o interpretare nouă a versetelor Deuteronomului.
Pentru cei săraci, camăta este o operaţie prohibită, dar, pentru cei bogaţi, ea poate să fie o
ocazie salutară de investire, de fructificare a avutului şi de îmbogăţire legitimă pentru cel care
acordă împrumut2. În prezent, atitudinile bisericii în raport cu dobânda au evoluat adecvat.
Până în secolul al XVlII-lea, dobânda a fost numită camătă.
Obiect al cercetărilor ştiinţifice dobânda a devenit mult mai târziu, în perioada dezvoltării
economiei capitaliste, atunci când aceasta ajunge una din cele mai importante forme ale venitului.
Adam Smith arată că „venitul ... scos din capital, de către persoana care nu îl întrebuinţează ea
însăşi, ci îl dă cu împrumut alteia, se numeşte dobândă sau venitul banilor”3.
De-a lungul timpului, asupra dobânzii s-au emis multiple definiţii şi s-au prefigurat diverse
opinii. Sistematizându-le potrivit elementului definitoriu, observăm, că tratarea esenţei acesteia se
centrează în jurul câtorva concepţii de bază: dobânda ca formă de remunerare; dobânda ca formă
de redistribuire a plusvalorii; dobânda ca preţ al banilor; dobânda ca preţ de echilibrare a cererii
şi ofertei de monedă; dobânda ca primă contra riscului; dobânda ca instrument de influenţare a
procesului economisire-investire.
Dobânda ca formă de remunerare. Conceptul se sprijină pe ideea că dobânda este ca o
remunerare pe care capitalistul o primeşte pentru folosirea capitalului propriu (dobânda originară a
capitalului) sau pentru capitalul încredinţat spre utilizare altor persoane (dobânda împrumutului) pe
o durată dată, pentru o folosire oarecare. Acesta este conceptul clasic, susţinut de Adam Smith,
David Ricardo şi Alfred Marshall. Adam Smith abordează dobânda ca preţ care trebuie plătit pentru
folosirea capitalului, nivelul acesteia fiind reglementat de rata profitului ce se poate obţine din
afacerea respectivă: „Se poate stabili ca o maximă, că oriunde se poate realiza mult cu ajutorul
banilor, se va plăti, de obicei, mult pentru folosirea lor; şi cu cât se va realiza mai puţin cu ajutorul
banilor, cu atât se va da, de obicei, mai puţin pentru ei”4.
1
John Calvin (1509-1564) - reformator religios francez. A fost unul din iniţiatorii Reformei protestante, dezvoltând o doctrină
proprie - calvinismul.
2
Deşi biserica era oficial contra dobânzii, Codul de drept canonic din 1918, stipulând, încă, faptul că un contract de împrumut nu
justifică profitul, totuşi, face referire la aceea că legile lumeşti pot fi de altă părere. Pasajul referitor la camătă a fost eliminat
abia în noul Cod de drept canonic din 1983.
3
SMITH, Adam. Avuţia naţiunilor. Chişinău: Universitas, 1992, p. 63.
4
TURLIUC, Vasile, COCRIŞ, Vasile, BOARIU, Angela. Monedă şi credit. Bucureşti: Editura Economică, 2005, p. 152.
10
Aşadar, dobânda este suma ce revine proprietarului la rambursarea sumei împrumutate sau
preţul folosirii capitalului. De pe aceste poziţii, vin şi enunţurile de genul „dobânda este forma de
remunerare a creditorului de către debitor pentru folosirea capitalului de împrumut, este „preţul”
capitalului de împrumut, al valorii de întrebuinţare a acestuia”5 sau că dobânda este „suma de bani
pe care debitorul o plăteşte creditorului pentru împrumutarea unei alte sume de bani, de regulă, mai
mari”6.
Dobânda ca formă de redistribuire a plusvalorii. Acest concept este pus în evidenţă de
gândirea marxistă, obiectivul căreia a fost demascarea capitalismului ca sistem economic de
exploatare. Economiştii din această tabără afirmă că dobânda este o formă de redistribuire a
plusvalorii şi că, în acest caz, bancherii îşi însuşesc, fără plată, o parte a plusprodusului. Această
doctrină sugerează ideea caracterului de abuz şi de nelegitimitate a dobânzii.
Această teorie şi-a găsit materializare practică, imediat după lovitura de stat din 1917, din
Rusia, prin anularea banilor, lichidarea băncilor şi, respectiv, a creditului şi dobânzii. Economia, în
asemenea împrejurări, nu a putut funcţiona, transfonnându-se întruna de tip naturală, etatizată, cu
exploatare extraeconomică centralizată. În consecinţă, după trei ani de asemenea experiment
inuman, s-a revenit la bani, credit, dobândă şi bănci. Este adevărat că dobânda a avut un rol
decorativ în economia sovietică. Şi cu toate că acest punct de vedere a predominat în teoria
economică socialistă şapte decenii, economiştii marxişti n-au găsit o explicaţie plauzibilă a dobânzii
în sistemul planificat şi centralizat de gospodărire.
Cu toată această ideologizare, abordarea respectivă posedă suficientă plauzibilitate, deoarece
dobânda este instrumentul monetar prin care se realizează redistribuirea valorică la diferite faze ale
utilizării veniturilor.
Dobânda ca preţ al banilor. Acesta este conceptul neoclasic care defineşte dobânda ca
expresie a preţului banilor, în momentul actual, exprimat în banii de mâine. Irwing Fisher,
reprezentant de vază al curentului, defineşte dobânda ca „plaţă pentru nerăbdarea” de a folosi
bunurile imediat în loc de o folosire viitoare.
Dobânda ca preţ de echilibrare a cererii şi ofertei de monedă, de asemenea, este o idee de
sorginte neoclasică şi interpretează dobânda ca preţ stabilit în condiţiile echilibrului dintre cererea
globală de capital existentă şi stocul de capital oferit pe piaţă.
Dobânda ca primă contra riscului. Această optică apare din perspectiva anumitor riscuri -
inflaţionist, de insolvabilitate a debitorului sau de altă natură. Susţinătorii acestui punct de vedere
afirmă că dobânda reprezintă remunerarea riscului pe care îl implică împrumutul respectiv.
Dobânda ca instrument de influenţare a procesului economisire-investire. Acest concept se
regăseşte în keynesism şi tratează dobânda ca instrument de influenţare a volumului de investiţii,
care are repercusiunile respective asupra recesiunii şi şomajului. Această interpretare stă la baza
politicii de impulsionare, prin diminuarea (ratei) dobânzii, a volumului investiţiilor în economia
reală, de stimulare a creşterii economice şi de reducere a şomajului.
Keynesismul defineşte dobânda şi ca o recompensă pentru renunţarea la lichidităţi pe o
anumită perioadă de timp. Anume această afirmaţie stă la baza „teoriei preferinţei lichidităţii” a lui
Keynes, care afirmă că satisfacţia deţinerii în numerar a unei sume de bani are drept cost dobânda
ratată.
5
KIRIŢESCU, Costin, DOBRESCU, Emilian. Moneda. Mică enciclopedie. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1998, p.120
6
Noţiunea de efect Fisher este cunoscută în domeniul economic atunci când se analizează relaţia dintre rata dobânzii şi rata
inflaţiei.
11
După cum se observă, unele din abordările expuse sunt preponderent de natură conceptuală,
altele: - de gen funcţional. Cu toate acestea, numai în ansamblu ele oferă o imagine suficient de
închegată asupra instrumentului magic, dar şi fenomenului enigmatic, numit dobândă. Totodată,
menţionăm că practica economică se axează pe interpretări formale (în subcapitolul 7.5, vom
aborda dobânda şi în termeni juridici).
Pornind de la ideea că există mai multe abordări funcţionale ale dobânzii, putem desprinde
prin deducţie că ea exercită o întreagă gamă de funcţii cu o largă dispersie de efecte.
Astfel, dobânda, în ipostază de instrument economic, exercită funcţiile de remunerare,
redistribuire, reglementare, conservare şi stimulare.
Funcţia de remunerare a dobânzii decurge din esenţa acesteia de a fi o formă a venitului pe
care îl obţine deţinătorul de bunuri, inclusiv bani, în urma împrumutării lor altei persoane pentru
folosire provizorie. Aşadar, dobânda este venitul creditorului obţinut de la debitor.
Funcţia de redistribuire valorică a dobânzii rezultă din specificul sursei sale. Dobânda nu se
formează în cadrul distribuţiei primare a venitului încasat de producător; ea, analogic altor
instrumente financiare (impozite, dividende etc.), izvorăşte din veniturile primare - profit, salariu
etc. În. aşa mod, graţie dobânzii, are loc redistribuirea noii valori între toţi posesorii factorilor de
producţie.
Funcţia de reglementare a dobânzii este una cu multiple efecte. Dobânda asigură nivelarea
diferitelor venituri, cum ar fi profitul agenţilor economici din economia reală, veniturile agenţilor
financiari din sectorul financiar al economiei - dividende, preţul acţiunilor etc. De asemenea,
dobânda reglează raportul dintre cererea şi oferta pe piaţa monetară. Dobânda influenţează repartiţia
capitalului de împrumut între agenţii economici, ramurile economiei naţionale etc., ca, într-un final,
să regleze şi nivelul producerii în ansamblu. Această funcţie asigură dobânzii rolul unui instrument
eficient al politicii monetare.
În funcţia de conservare a valorii împrumutate, dobânda contracarează riscurile cauzate de
inflaţie, diminuarea puterii de cumpărare a monedei, slăbirea cursului valutar etc. Graţie dobânzii se
păstrează valoarea iniţială împrumutată şi se asigură, totodată, o valoare adăugată. În aşa mod,
valoarea împrumutată nu îşi pierde din cantitate şi după rambursare poate fi inclusă în circuitul
economic din nou.
Funcţia de stimulare, pe care o exercită dobânda, încurajează utilizarea eficientă a valorii
împrumutate, împrumuturile, prin axiomă, trebuie să fie valorificate astfel, încât să genereze
venituri cât mai mari. Anume veniturile obţinute sunt sursa nu numai de plată a dobânzii, dar şi de
rambursare a principalului. De asemenea, dobânda are misiunea de stimulare a persoanelor fizice şi
juridice pentru economii, dar şi instituţiile financiare pentru intermediere.
După cum se observă, funcţiile dobânzii sunt variate, cu acţiune multidirecţională şi efecte de
diversă natură.
12
7.2 Varietăţile dobânzii

Dobânda este un fenomen cu mai multe faţete şi un instrument financiar de largă utilizare. În
cazul fiecărei forme a creditului, dobânda, având aceeaşi esenţă, totuşi, are particularităţi inedite,
fapt care generează existenţa unei varietăţi largi ale acesteia, identificate în raport cu anumite
criterii sau în baza unor semne.
În aşa mod, diversitatea de dobânzi este predeterminată, în primul rând, de formele creditului
- comercial, bancar, de consum, ipotecar, obligatar, public, bugetar, internaţional. În al doilea rând,
trăsăturile de fond ale dobânzii, regăsite în modul de redare a acesteia, modalitatea de formare a
nivelului dobânzii în raport cu împrumutul, tehnica de calculare a cuantumului, dobânzii, procedura
de plată a dobânzii etc., condiţionează existenţa diferitelor tipuri de dobânzi.
Aşadar, fără a pretinde la exhaustivitate, vom prezenta cele mai importante genuri de
dobândă.
În funcţie de segmentarea perioadei nominale de acumulare a dobânzii, dobânda este simplă
şi compusă.
Dobânda simplă se aplică în cazul acordării împrumutului pentru o perioadă nominală de
acumulare a dobânzii integre şi, se calculează reieşind numai din principal. Perioada pentru care se
acordă împrumutul poate fi exprimată în ani întregi sau în fracţiuni de an (zi, săptămână, lună,
trimestru, semestru etc.).
Dobânda compusă se aplică în cazul acordării împrumutului (de regulă, la depozitele
bancare) pentru o perioadă nominală de acumulare a dobânzii, fragmentată în mai multe perioade
nominale elementare de acumulare a dobânzii cu condiţia capitalizării acesteia, astfel calculându-se
reieşind din principal şi dobânda acumulată în perioadele precedente.
Dobânda, din punct de vedere al băncii, este bonificată şi percepută.
Dobânda bonificată este dobânda cu care sunt remunerate disponibilităţile băneşti ale celor
care şi-au constituit depozite bancare. În aşa mod, dobânda bonificată este dobânda achitată de
băncă titularilor de depozite la vedere, la termen, în valută şi a conturilor curente.
Dobânda percepută exprimă dobânda încasată de bănci de la clienţii care beneficiază de
creditele acordate. În general, dobânda percepută pentru credite este mai mare decât dobânda plătită
pentru depozite şi conturile curente, marja constituind venitul băncii.
Potrivit naturii sale, dobânda poate îmbrăca atât forma scontului, cât şi forma dobânzii
ordinare.
Dobânda aferentă operaţiunilor de scontare a titlurilor de credit este numită scont. În general,
„scontarea” este denumirea unei dintre principalele operaţiuni active ale băncii. Esenţa acesteia
constă în transformarea creditului comercial în credit bancar. În acest context, banca creditează
prezentatorul titlului de credit înainte de scadenţă cu suma înscrisa în titlu, diminuată cu mărimea
dobânzii aferente, posibil şi cu mărimea unui comision. Băncile, asemenea întreprinzătorilor, nu
aşteaptă scadenţa titlurilor de credit scontate, ci le prezintă spre reescontare marilor bănci sau băncii
centrale.
În celelalte cazuri, dobânda îmbracă forma sa ordinară.
În conexiune cu intenţiile creditorului, se operează cu dobânda pozitivă şi negativă.
Dobânda, de regulă, este pozitivă, deoarece ea se plăteşte creditorului pentru acordarea
împrumutului în scopul de obţinere a venitului.
Dobândă negativă, din contra, se percepe de la creditor, în cazul în care acesta depune
mijloacele pentru păstrare. Drept exemplu serveşte experienţa băncilor elveţiene, care, într-o
13
anumită perioadă, au introdus-o asupra conturilor bancare ale străinilor pentru îngrădirea importului
de capital. Deţinătorii de conturi acceptau asemenea condiţii în schimbul securităţii economiilor.
În raport cu facilităţile aferente dobânzii, se operează cu dobânda standard şi dobânda
preferenţială.
Dobânda standard este dobânda la nivelul stabilit pe piaţă.
Dobândă preferenţială, este numită dobânda de o mărime mai mare, în cazul depozitelor, sau
mai mică, în cazul creditelor, în comparaţie cu nivelul dobânzii practicat pe piaţa liberă. Spre
exemplu, dobândă preferenţială este cea percepută de bănci la creditele în cont curent pe care le
acordă celor mai solvabili clienţi, firme cotate pe piaţă etc., la un nivel mai mic decât cel existent pe
piaţă. De asemenea, dobândă preferenţială este cea oferită anumitor categorii de deponenţi
(pensionari) la un nivel mai înalt decât cel de pe piaţă.
În teoria şi practica financiară, se utilizează şi alte tipuri de clasificări ale dobânzii.
7.3 Semnificaţia şi diversitatea ratei dobânzii

Dobânda are expresie valorică cuantificată în unităţi monetare. Cu toate acestea, încă din
Antichitate, s-a încetăţenit modalitatea de exprimare a dobânzii prin mărimi relative, ca pondere în
împrumut.
Cu timpul, ponderea respectivă a fost redată în procente. Indicatorul obţinut a fost numit rata
dobânzii şi a devenit indiciul principal care caracterizează indirect nivelul dobânzii. Totodată, rata
dobânzii arată, pe de o parte, care este cota venitului generat de împrumut în raport cu capitalul
împrumutat, numit şi principal, şi, pe de altă parte, care este povara datoriei debitorului.
Rata dobânzii, redată prin relaţie matematică, are următorul aspect:
D
Rd   100
L
în care:
Rd - indică rata dobânzii;
D - dobânda;
L - capitalul împrumutat (principalul).
Aşadar, în orice economie, dobânda se exprimă în mărimi relative cu ajutorul ratei dobânzii.
Rata dobânzii, fiind un indicator economic aflat în conexiune cu timpul, se referă la o anumită
perioadă de timp. Dacă nu este specificată această perioadă, orice referire la rata dobânzii presupune
că este vorba de rata dobânzii anuale.
Rata dobânzii, analogic dobânzii, reprezintă o diversitate (figura 7.3.1).
Rata nominală a dobânzii
Din punct de vedere a
relaţiei existente între rata
dobânzii şi rata inflaţiei
Rata reală a dobânzii
Rata fixă a dobânzii

În funcţie de stabilitatea pe
perioada împrumutului
Rata variabilă a dobânzii
Figura 7.3.1 Varietăţi ale ratei dobânzii
14
Din punct de vedere al relaţiei existente între rata dobânzii şi rata inflaţiei, există distincţia
dintre rata nominală a dobânzii şi rata reală a dobânzii.
Rata nominală a dobânzii exprimă, ca atare, rata curentă existentă pe piaţă. De fiecare dată,,
dacă nu este specificat altceva, se are în vedere rata nominală a dobânzii.
Rata reală a dobânzii exprimă venitul real generat de capitalul împrumutat şi se determină ca
diferenţa dintre rata dobânzii nominale şi rata inflaţiei. În acest context, rata reală a dobânzii este
direct proporţională cu rata nominală a dobânzii şi invers proporţională cu rata inflaţiei.
Corelaţia dintre rata reală a dobânzii şi rata nominală a dobânzii, într-o formă generală, poate
fi redată prin expresia:
rr  rn  r ,
în care:
rr - exprimă rata reală a dobânzii;
rn - rata nominală a dobânzii;
rπ - rata inflaţiei.
Un grad sporit de exactitate în determinarea influenţei inflaţiei asupra ratei dobânzii poate fi
obţinut apelând la formula cunoscută sub denumirea „efectul Fisher”7:
1  rr   1  rn 
1  r 
De aici, rata reală a dobânzii:
rr   1  rn   1
1  r 
În funcţie de stabilitatea nivelului ratei dobânzii, pe perioada împrumutului, aceasta poate fi
fixă sau variabilă.
Rata fixă a dobânzii este valabilă pe întreaga durată a împrumutului, ceea ce înseamnă că
nivelul ratei dobânzii nu se revizuieşte, rămânând constantă până la scadenţa creditului.
Rata variabilă a dobânzii, numită şi sensibilă, se modifică pe perioada împrumutului, în
funcţie de diferiţi factori, precum: rata inflaţiei, conjunctura pe piaţa de credit etc.
Revenind la forma particulară a dobânzii - scontul, menţionăm că indicele relativ al acestuia
este numit taxa scontului. Aceasta, în funcţie de etapa de scontare a titlurilor de credit, este de două
genuri: taxa privată a scontului şi taxa oficială a scontului.
Taxa privată a scontului este taxa percepută de bănci pentru scontarea înscrisurilor cambiale
prezentate de agenţii economici.
Taxa oficială a scontului este taxa percepută de băncile centrale sau băncile mari pentru
reescontarea portofoliilor de titluri de credit prezentate de bănci. Taxa oficială a scontului este mai
mică decât taxa privată a scontului, diferenţa reprezentând venitul băncii.
În practica financiară, se întâlnesc şi alte tipuri de rată a dobânzii.
7
Titlurile comerciale se emit, de regulă, pe termen scurt, aceasta explicând calcularea scontului pentru perioadă mai
mică decât un an.
15
7.4 Calcularea şi factorii nivelului dobânzii
Modalităţile de calculare a cuantumului dobânzii utilizate în practica economică sunt
diferite, fiind în funcţie de specificul împrumutului (depozite bancare, credite bancare, conturi
curente) sau de alţi factori.
Aici, vom aborda tehnicile de calcul al mărimii dobânzii simple şi compuse, valabile atât
pentru dobânda percepută, cât şi pentru dobânda bonificată.
Dobânda simplă este valabilă în cazul în care depozitele se constituie, iar creditele se acordă
pentru o perioadă nominală de acumulare a dobânzii integre (aceasta fiind şi perioada nominală
elementară de acumulare a dobânzii) şi se calculează reieşind numai din mărimea capitalului
împrumutat (principal). Formula de calcul al dobânzii simple este:
De   L  rd  N Z
100 360
în care:
De - reprezintă dobânda simplă (elementară) în expresie valorică;
NZ - durata perioadei nominale (elementară) de acumulare a dobânzii în zile;
rd - rata dobânzii;
100 - cifră de transformare a procentelor în coeficient;
360 - numărul de zile în an.
La rândul său, scontul se calculează potrivit următoarei relaţii:
DS   Vn  t s  N Z
100 360
în care:
DS - indică scontul în expresie valorică;
Vn - valoarea nominală a titlului de credit;
tS - taxa scontului.
Dobânda compusă este valabilă în cazul în care depozitele se constituie pentru o perioadă
nominală de acumulare a dobânzii fragmentate în mai multe perioade nominale elementare de
acumulare a dobânzii cu condiţia capitalizării dobânzii. Aceasta înseamnă că dobânda rămâne la
dispoziţia debitorului, astfel suplinind capitalul iniţial pe care acesta continuă să-l folosească. De
aici, dobânda pentru perioada următoare se calculează reieşind din principal şi dobânda acumulată
în perioadele precedente.
Relaţia de calcul al dobânzii compuse are la bază formula progresiei geometrice.
Formula de calcul a dobânzii pentru fiecare perioadă nominală elementară de acumulare a
dobânzii (Den) are următoarea înfăţişare:
  N Z   rd
n 1
Den    L  1     
rd
  100 360   100
în care:
NZ - exprimă durata perioadei nominale elementare de acumulare a dobânzii în zile;
n - numărul de perioade nominale elementare de acumulare a dobânzii.
În acest mod, dobânda totală (compusă) ar putea fi determinată prin însumarea valorilor
dobânzilor din fiecare perioadă nominală elementară de acumulare a dobânzii.
De aceeaşi origine este şi formula pentru calcularea capitalului fructificat (Lf), care înglobează
capitalul împrumutat (principalul) şi dobânda totală.
16
n
L f   L  1  rd  N Z 
 100 360 
Relaţia:
n
k f   L  1  rd  N Z 
 100 360 
reprezintă coeficientul de fructificare (kf).
Coeficientul de fructificare, poate fi găsit şi în tabelele speciale, unde este prezentat ca
rezultat al calculelor efectuate pentru diferit nivel al ratei dobânzii şi diferit termen de împrumutare.
De aici, în cazul în care se cunoaşte valoarea capitalului fructificat, dobânda compusă (totală)
poate fi calculată şi potrivit formulei care porneşte de la relaţia ce exprimă logica generală a
venitului - diferenţa dintre capitalul fructificat şi capitalul împrumutat:
DC  L f  L  L  k f  L
sau
n
DC   L  1  rd  N Z   L
 100 360 
Respectiv, formula dobânzii compuse, comodă pentru utilizare, are următoarea înfăţişare:
 n

DC   L  1  rd N 
 Z   1
 100 360  
Menţionăm că aparatul matematic oferă o gamă largă de modalităţi de calculare a dobânzilor
în diferite combinaţii ale capitalului împrumutat, ratei dobânzii, perioadei nominale de acumulare a
dobânzii etc.
Practica bancară internaţională cunoaşte mai multe metode de calcul al numărului de zile (pe
lună şi pe an), utilizate în calculul dobânzii:
1. Metoda germană, conform căreia se iau în calcul 30 de zile pe lună, 360 de zile pe an:
Si  Rd  30
D
100  360
2. Metoda engleză, conform căreia se ia în calcul numărul efectiv de zile pe lună şi pe an:
Si  Rd  28 / 29 / 30 / 31
D
100  365 / 366
3. Metoda franceză, conform căreia se iau în calcul 30 de zile pe lună şi numărul efectiv de
zile pe an:
Si  Rd  30
D
100  365 / 366
În Republica Moldova, băncile utilizează, în majoritatea cazurilor, metoda engleză, în cadrul
căreia se iau în calculul dobânzii numărul efectiv de zile ale lunii şi numărul efectiv de zile ale
anului.
Calcularea dobânzii în conturile curente denotă faptul că pot exista situaţii în care băncile au
posibilitatea efectuării unui volum de plăţi mai mare decât disponibilităţile existente în contul
curent, caz în care contul curent apare cu sold debitor la bancă. Pentru aceste solduri debitoare,
băncile percep o dobândă superioară celei pe care o bonifică pentru disponibilităţi.
17
În consecinţă, tehnicile de calcul al nivelului dobânzii înlesnesc procedura de determinare a
mărimii concrete a acesteia pentru fiecare caz în parte.
Mărimea dobânzii, în formă de rată a dobânzii, în economia de piaţă, se formează prin
confruntarea cererii şi ofertei de mijloace de împrumut, şi este în funcţie de o serie de determinanţi,
numiţi factori ai nivelului dobânzii. Şi, deşi ca element al contractului de credit nivelul dobânzii
este acceptat, în fiecare caz aparte, aceştia servesc drept orientări, care motivează şi justifică soluţia
participanţilor la negocierile de contractare a unui împrumut.
Factorii nivelului dobânzii înglobează o diversitate multiplă, principalii fiind: productivitatea
capitalului, inflaţia, termenul împrumutului, raportul dintre oferta şi cererea de credite, riscul
nerambursării etc.
Productivitatea capitalului decurge din destinaţia capitalului de a genera profit şi este
înţeleasă ca rentabilitate, eficacitate, avantaj a acestuia. Productivitatea se cuantifică cu o anumită
rată a profitului, aflată într-o dinamică determinată de evoluţii şi conjuncturi. Întreprinzătorul,
atunci când îşi propune să mobilizeze un capital suplimentar, trebuie să evalueze obiectiv efectele
valorificării acestuia. Anume, profitul aşteptat este sursa de remunerare a împrumutătorului,
Productivitatea capitalului se redă prin indicatorul rata rentabilităţii. În acest context, deoarece
profitul obţinut este sursa de remunerare a deţinătorului de capital, rata rentabilităţii trebuie să
depăşească rata dobânzii. Aşadar, rata dobânzii este în funcţie directă cu profitabilitatea capitalului.
Inflaţia, de asemenea, influenţează nivelul dobânzii. Astfel, majorarea nivelului ratei inflaţiei
conduce la micşorarea ratei reale a dobânzii, obţinute de creditor. Evitarea acestei situaţii este
posibilă prin majorarea ratei nominale a dobânzii.
Termenul împrumutului este un factor esenţial al nivelului dobânzii, având acţiune cu
orientare diferită, în funcţie de politica de credit promovată la etapa respectivă de creditori şi
debitori. De regulă, la depozite, nivelul dobânzii creşte odată cu creşterea perioadei de depunere, în
acelaşi timp, nivelul dobânzilor la creditele bancare scade odată cu creşterea termenului pentru care
sunt acordate.
Raportul dintre oferta şi cererea de credite este, evident, un factor esenţial în determinarea
nivelului dobânzii. Oferta de credite este determinată de nivelul de economisire, de opţiunile
populaţiei pentru economii. La rândul său, cererea de credite este determinată de politica bugetară a
guvernului, predispoziţia de investire a agenţilor economici şi înclinaţia spre consum a populaţiei
etc. În formarea conjuncturii pe piaţa creditelor, un rol deosebit în încurajarea formării capitalului şi
impulsionarea investiţiilor revine stabilităţii economice şi politice.
Nerambursarea împrumutului conduce la prejudicii egale cu suma creditului acordat şi
dobânzii aferente. Astfel, riscul nerambursării este un factor-cheie în stabilirea nivelului dobânzii.
Rambursarea la termen este o condiţie a perpetuării raporturilor de credit. Restituirea
împrumutului este o cerinţă generală, care poate fi realizată, dacă se iau măsurile necesare de
evitare şi acoperire a riscurilor. Aceste cerinţe, în general acceptate, conduc la includerea în
dobândă a unui spor necesar pentru recuperarea riscului nerambursării, respectiv pentru acoperirea
pagubelor suferite pe această cale. Un risc mai înalt al nerambursabilităţii condiţionează o plată mai
înaltă necesară pentru recuperarea lui, respectiv o dobândă mai înaltă.
De rând cu factorii principali ai nivelului dobânzii, există numeroşi factori secundari, care, în
funcţie de circumstanţe, pot avea influenţe esenţiale asupra mărimii dobânzilor.
18
7.5 Dobânda şi rata dobânzii în Republica Moldova
Legislaţia Republicii Moldova reglementează dobânda, rata dobânzii şi mecanismul acesteia.
În raport cu împrumutul, art. 867, Capitolul VII „împrumutul”, Titlul III „Categoriile de
obligaţii”, Cartea a treia „Obligaţiile” al Codului Civil al Republicii Moldova consacră: „(1) în baza
contractului de împrumut, părţile pot prevedea şi plata unei dobânzi, care trebuie să se afle într-o
relaţie rezonabilă cu rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei. (2) înţelegerea asupra
dobânzii, prin care se încalcă dispoziţia alin. (1), este nulă. (3) Se plăteşte dobânda la expirarea
fiecărui an pentru perioada dintre momentul încheierii contractului şi cel al restituirii împrumutului,
dacă în contract nu este prevăzut altfel. (4) în cazul în care împrumutatul nu plăteşte dobânda în
termen, împrumutătorul poate cere restituirea imediată a împrumutului şi a dobânzii”.
În legătură cu creditul bancar, art. 1236, Secţiunea a 3-a „Creditul bancar”, Capitolul XXIV
„Contractele şi operaţiunile bancare”, Titlul III “Categoriile de obligaţii”, Cartea a treia
„Obligaţiile” al Codului Civil al Republicii Moldova consacră: „(1) Părţile contractului de credit
bancar pot conveni asupra unei dobânzi fixe sau flotante. (2) În cazul în care părţile au convenit
asupra unei dobânzi flotante, mărimea acesteia poate fi modificată prin acordul părţilor.
(3) Creditorul nu poate modifica în mod unilateral mărimea dobânzii decât în cazurile prevăzute de
lege sau de contract. În cazul când contractul prevede dreptul băncii de a modifica în mod unilateral
mărimea dobânzii, aceasta se va (efectua în funcţie de rata de refinanţare a Băncii Naţionale, de rata
inflaţiei şi de evoluţia pieţei, ţinându-se cont de regulile echităţii. (4) Creditorul îl va anunţa în scris
pe debitor despre modificarea mărimii dobânzii cu cel puţin 10 zile înainte de modificare. Mărimea
nouă a dobânzii se va aplica la soldul, existent la data modificării, al creditului”. În continuare, art.
1238 consacră: „în afară de dobândă, părţile pot conveni asupra unui comision pentru serviciile
prestate în legătură cu utilizarea creditului”.
Aşadar, art. 585 „Rata dobânzii”, Secţiunea 1 “Dispoziţii generale cu privire la executarea
obligaţiilor”, Capitolul IV „Executarea obligaţiilor”, Titlul I „Despre obligaţii în general”, Cartea a
treia „Obligaţiile” al Codului Civil al Republicii Moldova consacră „În cazul în care, conform legii
sau contractului, obligaţia este purtătoare de dobândă, se plăteşte o dobândă egală cu rata de
refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei, dacă legea nu prevede altceva”.
În practica financiară, autohtonă se utilizează o gamă largă de dobânzi, respectiv, rate ale
dobânzilor, înglobate în următoarele grupe: ratele dobânzilor la instrumentele de reglementare
monetară ale BNM; rata dobânzii la creditele Băncii Naţionale a Moldovei pe termen lung; ratele
medii ponderate ale dobânzilor la valorile mobiliare de stat; ratele medii ale dobânzilor la
tranzacţiile pe piaţa monetară; ratele medii ale dobânzilor la creditele acordate şi depozitele atrase
de bănci; ratele medii ale dobânzilor la operaţiunile BNM pe piaţa monetară; ratele dobânzilor de
referinţă pe piaţa monetară interbancară.
La rândul lor, ratele dobânzilor la instrumentele de reglementare monetară cuprind: rata de
bază a BNM, rata la creditele „overnight”, rata dobânzii la depozitele „overnight” plasate la
BNM, rata la facilităţile de Lombard.
Rata de bază a BNM este rată de referinţă pentru principalele operaţiuni de politică monetară
pe termen scurt. Aceasta se stabileşte de Consiliul de Administraţie al BNM într-una din zilele de la
sfârşitul lunii calendaristice. În baza analizei evoluţiei indicatorilor macroeconomici şi monetari, şi
intră în vigoare în ziua publicării hotărârii în Monitorul Oficial (de regulă, întruna din zilele de la
începutul lunii calendaristice).
Rata la credite „overnight” este rata care se achită pentru creditele acordate băncilor de BNM
pe termen scurt, de regulă, peste noapte, fiind cea mai mare rată a dobânzilor din grupa respectivă.
19
Rata la depozite „overnight” este rata care se achită pentru depozitele băncilor deschise la
BNM pe termen scurt, de regulă, peste noapte, fiind cea mai mică rată a dobânzilor din această
grupă.
Nivelul ratei la depozitele şi creditele „overnight’ se stabilesc în acelaşi mod ca şi al ratei de
bază.
Evoluţia ratelor de bază, la depozitele „overnight”, la creditele „overnight”, în anul 2018-
2019, este prezentată în tabelul 7.5.1.
Tabelul 7.5.1
Statistica privind ratele de dobândă la instrumentele de reglementare monetară ale
Băncii Naţionale a Moldovei
Data intrării în Rata la depozite Rata de bază, (rata aplicată la Rata la credite
vigoare overnight (%) principalele operaţiuni de politică overnight (%)
monetară pe termen scurt) (%)
30.01.2018 3.50 6.50 9.50
01.03.2018 3.50 6.50 9.50
03.05.2018 3.50 6.50 9.50
05.06.2018 3.50 6.50 9.50
27.07.2018 3.50 6.50 9.50
04.09.2018 3.50 6.50 9.50
31.10.2018 3.50 6.50 9.50
12.12.2018 3.50 6.50 9.50
06.02.2019 3.50 6.50 9.50
14.03.2019 3.50 6.50 9.50
07.05.2019 3.50 6.50 9.50
19.06.2019 4.00 7.00 10.00
31.07.2019 4.50 7.50 10.50
11.09.2019 4.50 7.50 10.50
Sursa: elaborate de autor în baza Statisticii monetare a BNM pentru anul 2019
Rata la facilitatea de lombard este rata anuală a dobânzii folosită în determinarea preţului de
recumpărare a activelor de o bancă de la BNM în cadrul mecanismului facilităţii de lombard.
Facilitatea de lombard a fost implementată în anul 1995. Rata lombardului este stabilită la nivelul
raitei de bază a BNM plus o marjă.
Rata dobânzii la creditele Băncii Naţionale a Moldovei pe termen lung. Necesitatea
determinării ratei dobânzii BNM la creditele pe termen lung este condiţionată de faptul că, BNM
continuă, în baza unor hotărâri ale Parlamentului Republicii Moldova, deservirea creditelor pe
termen lung, acordate în anii 1993-2000 pentru finisarea caselor cooperatiste de locuit.
Rata dobânzii BNM la creditele pe termen lung se determină în baza nivelului mediu al
inflaţiei pentru 5 ani anteriori lunii de calcul, diminuată sau majorată cu o marjă, în funcţie de
tendinţa nivelului inflaţiei şi condiţiile pieţei de credit.
Consiliul de Administraţie al BNM aprobă nivelul ratei dobânzii la creditele pe termen lung
pentru un trimestru (de regulă, la sfârşitul primei luni a trimestrului). Pe parcursul anului 2017-2019
Consiliul a modificat nivelul ratei dobânzii o singură dată: de la 7,0% la 6.5%.
Ratele medii ponderate ale dobânzitor la valorile mobiliare de stat sunt calculate ca rată
medie anuală ponderată la Bonurile de Trezorerie cu scadenţele de până la 1 an (rată nominală şi
rată efectivă) şi la Obligaţiunile de Stat (rata efectivă) comercializate pe piaţa primară în perioada
lunii de gestiune. Evoluţia ratelor medii ponderate ale dobânzilor la valorile mobiliare de stat în
anul 2019 este reprezentată pe platform BNM.
Ratele medii ale dobânzilor la tranzacţiile pe piaţa monetară, la care se referă: rata medie a
dobânzilor la tranzacţiile cu valorile mobiliare de stat, rata medie a dobânzilor la operaţiunile
REPO, ratele medii ale dobânzilor la creditele depozitele interbancare.
20
Rata medie a dobânzilor la tranzacţiile cu valorile mobiliare de stat reprezintă media ratelor
ponderate la volumul tranzacţiilor efectuate pe piaţa secundară cu valorile mobiliare de stat cu
scadenţele de până la un an.
Rata medie a dobânzilor la operaţiunile REPO reprezintă media ratelor ponderate la volumul
operaţiunilor REPO interbancare pe termen scurt (până la 7 zile, 7-14 zile, 14 zile - 1 lună, 1-3 luni,
mai mult de 2 luni), cu excepţia operaţiunilor de piaţă deschisă ale BNM.
Ratele medii ale dobânzilor la creditele depozitelor interbancare reprezintă media ratelor
ponderate la volumul creditelor/depozitelor interbancare pe termen scurt (până la 7 zile, 7-14 zile,
14 zile - 1 lună, 1-3 luni, mai mult de 3 luni).
Ratele medii ale dobânzilor la creditele acordate şi depozitele atrase de bănci, la care se
referă: rata medie a dobânzii la creditele interbancare, rata medie a dobânzii la creditele acordate
de bănci, rata medie a dobânzii la depozitele atrase de bănci, rata medie a dobânzii la depozitele
atrase la vedere cu dobândă.
Rata medie a dobânzii la creditele interbancare se diferenţiază după valuta în care s-au
acordat (în lei sau în valută străină). Ratele sunt ponderate după volumul tranzacţiilor din fiecare
categorie.
Rata medie a dobânzii la creditele acordate de bănci se diferenţiază după valuta în care s -au
acordat (în lei sau în valută străină), după sector (persoane juridice sau persoane fizice), şi după
scadenţă (până la 1 lună, de la 1 lună la 3 luni, de la 3 luni la 6 luni, de la 6 luni la 12 luni, peste 12
luni). Ratele sunt ponderate după. Volumul tranzacţiilor din fiecare categorie.
Rata medie a dobânzii la depozitele atrase de bănci se diferenţiază după valuta în care au tost
atrase (în lei sau în valută străină), după sector (persoane juridice sau persoane fizice), după
categorie (la vedere şi la termen), şi după scadenţă (până la 1 lună, de la 1 lună la 3 luni, de la 3 luni
la 6 luni, de la 6 luni la 12 luni, peste 12 luni). Ratele sunt ponderate după volumul tranzacţiilor din
fiecare categorie.
Rata medie a dobânzii la depozitele atrase la vedere cu dobândă se diferenţiază după valuta
în care s-au acceptat (în lei sau în valută străină). Ratele sunt ponderate după volumul tranzacţiilor
din fiecare categorie.
Ratele medii ale dobânzilor la operaţiunile BNM pe piaţa monetară reprezintă media ratelor
ponderate la volumul operaţiunilor efectuate de către BNM, pe piaţa monetară, în luna respectivă.
Ratele dobânzilor de referinţă pe piaţa monetară interbancară8, la care se referă: rata de
referinţă CHIBOR şi rata de referinţă CHIBID.
Ratei dobânzii de referinţă CHIBOR (engl. Chisinau Interbank Offered Rate) reprezintă rata
de referinţă calculată în baza cotaţiilor băncilor contributorii (primele 10 bănci cu cele mai mari
volume ale activelor şi/sau sunt active pe piaţa monetară interbancară) pentru plasarea mijloacelor
băneşti în lei moldoveneşti la alte bănci.
Rata dobânzii de referinţă CHIBID (engl. Chisinau Interbank Bid Rate) constituie rata de
referinţă calculată în baza cotaţiilor băncilor contributorii pentru atragerea mijloacelor băneşti în lei
moldoveneşti de la alte bănci.
Ratele dobânzii de referinţă CHIBOR şi CHIBID se determină, în mod automat, de către
Agenţia de fixing în fiecare zi lucrătoare la ora 11:00, ora locală, prin calcularea ratei medii
aritmetice a cotaţiilor prezentate de către băncile contribuitorii pe următoarele scadenţe: ON,
1 săptămână, 2 săptămâni, 1 lună, 3 luni, 6 luni, 12 luni.
8
Această concepţie stă la baza formării cadrului juridic al sectorului financiar al economiei din Republica Moldova.
21
Subiectul 6
CREDITUL
6.1 Apariţia şi necesitatea creditului.
6.2 Conceptul şi funcţiile creditului.
6.3 Trăsăturile şi elementele creditului.
6.4 Formele şi varietăţile creditului.
6.5 Creditul bancar contemporan.
6.6 Creditul bancar în Republica Moldova.
6.7 Rolul creditului în economie
 să recunoască conceptele de bază cu privire la sistemul de credit, credit, subiecţi ai

creditului, precum şi a rolului creditului bancar contemporan;
 să relateze funcţii de bază ale creditului, precum şi formele şi varietatea creditului;
 să distingă principalele sursele de formare a resurselor creditare;
 să formuleze elementele şi trăsăturile creditului;
 să ilustreze cunoştinţele şi abilităţile privind esenţa şi funcţiile creditului în identificarea
rolului creditului în relaţiile economice şi sociale contemporane;
 să identifice formele şi varietatea creditului precum şi a legislaţiei Republicii Moldova
pentru evidenţierea laturilor formale ale creditului bancar;
 să elaboreze lucrări scrise şi prezentare a discursurilor verbale pe problematica identităţii şi
funcţionalităţii creditului.
Cuvinte-cheie:
sistem de credit, credit, credit juvenil, credit bancar, credit comercial, credit de consum,
credit ipotecar, forme ale creditului, debitor, creditor, scadenţă, rambursare, garanţie,
perioadă de graţie, dobândă, leasing, factoring.
1
6.1 APARIŢIA ŞI NECESITATEA CREDITULUI.

Abordând aspectul apariţiei creditului, vom menţiona că originile acestuia se regăsesc în
împrumutul banal, care răsare la primele trepte ale evoluţiei, omenirii. Anumite nevoi cotidiene, cu
caracter provizoriu, ale individului, cum ar fi o unealtă de vânat sau pescuit, o blană sau un vas,
boabe sau seminţe, l-au impus pe acesta să apeleze la unul din congenerii săi, care, la acel moment,
nu folosea bunul respectiv, pentru a-1 solicita în folosinţă temporarii cu condiţia întoarcerii peste un
anumit timp.
Fenomenul împrumutării, în esenţă, reprezintă acţiunea de a da cuiva sau a lua de la cineva un
bun (obiecte sau sume de bani) în folosinţă provizorie, care urmează a fi restituit.
În evoluţia sa, creditul a cunoscut câteva forme istorice (figura 6.1.1).
Figura 6.1.1. Formele istorice ale creditului
Primă formă istorică a creditului este denumită de unii autori credit „juvenil”. Împrumutul
respectiv a avut caracter de întrajutorare între indivizi sau grupuri de indivizi aflaţi în relaţii de
rudenie sau în imediată vecinătate. El se acorda între persoane cunoscute şi se restituia, de regulă, în
aceiaşi cantitate şi materie cu bunul împrumutat.
Încetăţenirea proprietăţii private şi dezvoltarea producţiei-marfă a transformat creditul
“juvenil”, în relaţie economică dintre persoane, născând astfel cea de- a doua formă istorică a
creditului, numit credit cămătaresc.
Cămătăria, în esenţă, este activitatea de împrumutare a banilor cu camătă. Aceasta a fost o
îndeletnicire a tezaurizatorilor de profesie în toate sistemele economice predecesoare celei de piaţă
dezvoltată, având impact resimţit asupra evoluţiei economice.
Astfel, cămătăria a intensificat procesul de descompunere a orânduirii gentilice, generând
sclavia, deoarece ca gaj serveau nu numai averea împrumutatului, dar şi el însuşi, precum şi
membrii familiei lui.
Apariţia banilor şi, îndeosebi, a monedei propriu- zise a dat impuls extinderii şi diversificării
împrumutării.
Negustoria cu bani, în forma pe care aceştia o îmbrăcau la etapa respectivă, a existat la
egipteni, fenicieni, iar mai târziu la greci şi romani. Activitatea respectivă era în esenţă, cămătărie şi
zârăfie.
Împrumutători erau comercianţii şi concesionarii fiscali. De asemenea, dădeau împrumut
templele, cel mai cunoscut, în acest sens, fiind templul Delphi din Grecia.
2
Camăta, fiind o formă a dobânzii pentru împrumuturile cămătăreşti, din cauza insuficienţei de
monedă şi riscului înalt de nerambursare, era extrem de exagerată. Astfel, căpetenia cavaleriei
romane Attic dădea bani în împrumut oraşelor vasale Romei cu 36-48% anual. Cămătarul roman
Rabirii (mijlocul secolului I-u î. Hr.) împrumuta regele egiptean Ptolomeu II la camăta 100%
annual.
În cunoscutul Cod al lui Hammurabi1, adoptat în jurul anului 1760 î. Hr. de către suveranul
regatului babilonian din acea perioadă, al cărui nume îl şi poartă, se regăsesc reglementări
referitoare la împrumuturi, depuneri, dobânzi, restituirea datoriilor etc., care aveau menirea de a
proteja interesele cămătarilor.
În condiţiile economiei feudale, cămătăria şi-a menţinut rolul său, extinzându-şi aria de
activitate. Principalii împrumutaţi erau feudalii. Printre împrumutaţi, apar mai frecvent regii, care
împrumutau pentru a duce războaie şi a procura obiecte de lux. Desigur că şi ţăranii împrumutau,
intrând tot mai mult în datorii. Sunt cunoscute numeroase revolte populare contra condiţiilor grele
ale împrumutului. Camăta, după cum am menţionat, dintotdeauna, a fost mare. Astfel, în Germania,
ea varia de la 21% până la 43%, iar, în România, camăta s-a ridicat până la 500% pe an.
Împrumuturile cămătăreşti, în general, au fost împrumutări de consum. Cu toate acestea,
cămătăria a contribuit esenţial la dezvoltarea economică a societăţii, cedând, într-un sfârşit, în faţa
altor forme de împrumut, mult mai eficiente şi sigure, cum ar fi creditul acordat de instituţii
specializate în operaţiuni cu bani.
Descoperirile istorice mărturisesc că primul prototip al creditului bancar l-au constituit
împrumuturile băneşti, care au apărut în arealul, unde, mai târziu, aveau să se ivească sisteme
monetare suficient de chibzuite - Orientul Mijlociu.
Pe măsură ce banii se manifestau tot mai mult în raporturile economice ca mijloc de plată, a
avut loc decalarea în timp a actului de vânzare de cel de cumpărare. Aceasta însemna că mărfurile
se vindeau cu amânarea achitării, ceea ce exprima transmiterea bunurilor în folosinţă fără drept de
proprietate. În esenţă financiară, aceasta înseamnă împrumutarea valorii în formă substanţial-
materială până la rambursarea ei în formă de bani. În acest mod, apare cea de a treia formă istorică a
creditului, cunoscută cu denumirea de credit comercial.
Creditului comercial i-a revenit un rol esenţial în impulsionarea dezvoltării comerţului în Evul
Mediu. Forma clasică a acestuia este cambia.
În perioada dezvoltării economiei capitaliste, creditul comercial a fost una din principalele
forme de creditare a afacerilor. Şi, în prezent, acesta persistă în relaţiile dintre agenţii economici şi
oamenii de afaceri.
Creditul bancar apare în urma înfiinţării primelor bănci italiene din secolul al Xl-lea. Pe
parcursul secolelor al XlII-lea şi al XVI-lea, creditul bancar se dezvoltă, are loc conturarea
principiilor şi formarea cadrului juridic al acestuia. Maturizarea relaţiilor de credit a avut loc odată
cu dezvoltarea economiei de piaţă bazată pe capital.
Creditul bancar, actualmente, reprezintă o componentă centrală a mecanismelor economice de
gospodărire în întreaga lume.
1
Codul lui Hammurabi a fost descoperit sub ruinele templului Susa în anul 1901. Textul lui este gravat pe un bloc de diorit cu
înălţime de 2,25 m, care, în prezent, este expus în muzeul Luvru din Paris. Culegerea de legi era deja în vigoare în timpul
cârmuirii în Babilon a lui Hammurabi (secolul al XVIII-lea î. Hr.) şi, de rând cu multe alte reglementări, cuprindea şi norme cu
referire la, vorbind în limbajul modem, depozite, credite, rambursarea lor etc. Astfel, pentru împrumuturile de cereale dobânda
anuală era de 1/3, iar pentru împrumutul de argint - de la 1/8 până la 1/5. Tot aici, se regăseşte prima reglementare scrisă
referitoare la contractul de cont de comision, o formă arhaică al contului curent.
3
În acest mod, creditul a influenţat, poate, cel mai mult evoluţiile sociale, economice şi politice
ale societăţii umane, devenind temelie a funcţionării sistemelor economice moderne.
Abordând aspectul necesităţii obiective a creditului în economie, trebuie menţionat faptul că
acesta este condiţionat de unele particularităţi ale circulaţiei capitalului, îndeosebi:
 constituirea permanentă a resurselor băneşti temporar libere, în unele sectoare ale economiei
şi apariţia necesităţii temporare de mijloace suplimentare, în alte sectoare ale economiei;
 existenţa diferenţei în durata ciclului de rotaţie a mijloacelor avansate în producţie în diferite
ramuri ale economiei (spre exemplu agricultura şi comerţul);
 derularea circulaţiei monetare atât în numerar, cât şi fără numerar;
 existenţa proprietăţii asupra capitalului a diferitelor persoane fizice şi juridice etc.
Necesitatea creditului este motivată şi de implicaţiile acestuia în: asigurarea circulaţiei
perpetue a capitalului; finanţarea continuă a procesului de producţie; investirea economiilor;
organizarea decontărilor şi achitărilor; funcţionarea sistemelor monetare etc.
Este evident că existenţa mijloacelor băneşti, temporar libere, provenite din diverse venituri
ale diferiţilor proprietari, care formează resursele de credit, constituie temelia materială a
declanşării fenomenului credit în urma solicitării acestor fonduri pentru acoperirea deficitelor
provizorii de către cetăţeni, subiecţii economici şi instituţiile publice.
Mijloacele băneşti temporar libere, care se impun de a fi folosite în funcţie de resurse de
credit, se formează în procesul activităţii economice provenind din:
 încasările de la realizarea producţiei, care nu sunt folosite imediat şi definitiv, dar treptat şi
parţial, prin rate pentru plata materiei prime, materialelor de completare, energiei, salariilor,
impozitelor etc.;
 profitul, care, de asemenea, nu se foloseşte instantaneu în întregime, dar se acumulează în
diferite fonduri (de dezvoltare, de plată a dividendelor, de rezervă etc.);
 defalcările de amortizare pentru renovarea şi extinderea fondurilor fixe, care, de asemenea, se
valorifică treptat, o parte rămânând temporar libere;
 salarii şi alte drepturi de personal acumulate pe măsura realizării produselor fabricate, însă
achitate o dată sau două ori pe lună, în restul timpului mijloacele fiind libere;
 veniturile publice ale diferitelor bugete, care sunt temporar libere, în unele perioade, din cauza
ne-coincidenţei termenului vărsării impozitelor şi taxelor cu termenul finanţării cheltuielilor
publice;
 veniturile băneşti ale populaţiei, temporar libere, formate în urma prevalării veniturilor curente
asupra cheltuielilor curente sau a economisirii în scopul transferării consumului în viitor;
 alte venituri, din diverse motive temporar libere, acumulate la diferiţi proprietari.
În acest mod, resursele de credit se constituie din diverse surse, principalele fiind:
 mijloacele băneşti ale agenţilor economici, temporar neincluse în circuitul economic;
 mijloacele băneşti ale băncilor, accumulate special pentru acordarea de credite;
 mijloacele băneşti ale băncii centrale, acumulate special pentru creditare;
 acumulările băneşti publice provizoriu libere;
 economiile populaţiei depuse la bănci;
 mijloacele băneşti obţinute în urma emisiunii monetare;
 banii creaţi în sistemul bancar;
 alte mijloace băneşti.
Resursele de credit se află într-o permanentă diversificare. În condiţiile internaţionalizării
activităţii economice şi financiare, o importanţă crescândă o capătă resursele de credit de
provenienţă externă: fondurile instituţiilor financiare internaţionale şi regionale, mijloacele băncilor
transnaţionale, fondurile uniunilor interstatal etc.
4
6.2 Conceptul şi funcţiile creditului.
Abordarea conceptului credit logic demarează cu interpretarea cuvântului credit, care are
origine latină şi provine de la „creditum”. Acesta însemna împrumut, datorie şi, totodată, poseda
sensul de încredinţez, cred. Latinescul credito înseamnă a avea încredere.
Termenul „credit” este utilizat nu numai în limba italiană, ci şi în alte limbi romanice, în
limbile anglofone, germanice, slave. Penetrarea cuvântului „credit” în terminologia economică are
loc în perioada când împrumuturile de monedă devin preponderente. În limba română, cuvântul
„credit” a venit din limba franceză în secolul al XVIII- lea.
„Definirea creditului - scria economistul Italian Amedeo Gambino2 - rămâne, într-adevăr, o
chestiune dintre cele mai controversate”, iar belgianul Femand Baudhuin3 susţine că nu lipsesc
definiţii ale creditului, şi că „mai fiecare economist propune propria definiţie”, astfel constatăm că
există multiple opinii privind conceptul credit.
Sistematizându-le potrivit elementului definitoriu, observăm că acesteia se axează pe câteva
concepţii de bază referitoare la esenţa creditului, printre care evidenţiem: creditul ca relaţie de
încredere, creditul ca relaţie de schimb şi creditul ca relaţie de redistribuire.
Creditul ca încredere. Conceptul dat plasează la baza noţiunii ideea încrederii. Economiştii,
care susţin această opinie, afirmă că creditul este, de fapt, încrederea, aceasta reprezentând
conţinutul lui. Reprezentanţii acestei tabere afirmă că creditul constituie încrederea pe care o
persoană (creditorul) o manifestă faţă de altă persoană (debitorul) prin împrumutarea banilor sau
altor valori ce-i vor fi restituite la o anumită dată împreună cu taxa, denumită dobândă. Este evident
că, în acest caz, dacă noţiunea de încredere este de ordin psihologic, şi creditul ar fi o categorie
psihologică, subiectivă.
Este adevărat că încrederea este suportul moral pe care se sprijină creditul, iar fară existenţa
acestei susţineri, nu se poate concepe creditul. Însă, deşi presupune încredere, creditul este o
categorie economică reală, materializată în valoare de o anumită formă concretă.
Fără a diminua rolul încrederii în existenţa creditului, totuşi, nu trebuie să se confunde
încrederea cu conţinutul economic al creditului, care are caracter obiectiv.
Creditul ca formă specifică a relaţiilor de schimb. Conceptul se sprijină pe ideea conform
căreia creditul este o formă particulară a schimbului, care îl caracterizează ca schimb separat în
timp.
Anume această tratare are mai mulţi adepţi, afirmaţiile cărora rezidă în următoarele enunţuri.
Creditul se consideră ca un schimb care începe în prezent şi se termină în viitor4.
Creditul înseamnă schimbarea unei prestaţii actuale contra unei prestaţii viitoare între doi
subiecţi: creditorul, care transferă bunuri, servicii sau bani (prestaţia actuală) şi debitorul, care-şi
asumă obligaţia de a plăti bunurile sau a restitui banii la scadenţă (prestaţie viitoare)5.
Creditul este un acord prin care valoarea, în diferite forme - bunuri, servicii sau monedă - este
cedată în schimbul unei promisiuni de plată viitoare6.
2
Amedo Gambino (1895-1973) cunoscut economist italian, publică, în 1962, la Torino, vestita lucrare Economia creditizia.
3
Femand Baudhuin (1894-1977) cunoscut economist belgian. Lucrări de referinţă: L'economie belge sous l'occupation, 1940-
1944; Credit et banque, 1962 etc.
4
DUM1TRESCU, Ştefan. Tratat de monedă. Ediţia a 2-a. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1984, p. 126.
5
Dicţionar economico-fmanciar şi contabil. Napoli: Editura Simon, 1992, p.
6
FITCH, Thomas. Dicţionary of Banking Terms. New York: 1993, p. 158.
5
Creditul reprezintă o relaţie financiară între două părţi, creditorul şi debitorul, bazată pe
încredere şi pe trecerea timpului, adică, în acest caz, pe intervalul scurs între acordarea
împrumutului şi rambursarea lui7.
„Credit. Relaţie bănească între o persoană fizică sau juridică numită creditor, care acordă unei
alte persoane, debitorul, un împrumut în bani sau care vinde mărfuri/servicii pe datorie, în general,
cu o dobândă stabilă în funcţie de riscul pe care-1 asumă creditorul sau de reputaţia debitorului”.
„Într-un mod simplificat, creditul poate fi definit ca o formă specială de mişcare a valorii:
vânzare de mărfuri cu plată amânată sau transferare de monedă cu titlu de împrumut”.
„Creditul şi operaţiunea de credit constituie acel fapt economic prin care se cedează o sumă de
bani efectuată la un moment dat din partea unui subiect economic, în folosinţă altui subiect
economic, cu obligaţia acestuia din urmă de a restitui mai târziu, la un termen fixat, suma primită
plus o sumă de bani, care se cheamă interes sau dobândă”.
„Credit - împrumut în bani sau mărfuri cu condiţia rambursării la termen”.
Dacă acceptăm ideea că schimbul este cedarea unui bun, cu o anumită valoare de
întrebuinţare, pentru obţinerea altui bun, cu o altă valoare de întrebuinţare, prin intermediul banilor,
observăm că creditul nu exprimă relaţii tipice de schimb. Schimbul, acceptat ca echitabil, nu
modifică mărimea valorii, ci numai forma materială în care ea se concretizează. Creditul, din contra,
nu modifică conţinutul material al valorii, având în atenţie mărimea acesteia.
În aşa mod, argumente teoretice pentru definirea creditului ca relaţie de schimb, chiar şi ca
formă specifică, nu există. Cu toate acestea, creditul este legat de schimb, cel mai frecvent, fiind
generat de acesta.
Creditul ca formă particulară a relaţiilor de redistribuire. Acest concept, evident, se bazează
pe ideea că, prin intermediul creditului, se produce redistribuirea valorică sau de bunuri.
Economiştii susţinători ai opiniei, redau conţinutul economic al creditului ca transfer de
capital între persoane fizice şi juridice, fapt care poate fi sesizat din următoarele enunţuri.
Creditul constituie o formă specifică de mişcare a capitalului de împrumut8.
Conţinutul economic specific al creditului este transferul unei părţi din produsul social de la
unii participanţi la circuitul economic către alţi participanţi la acest circuit, un transfer cu caracter
temporar. Creditul este o componentă a relaţiilor de repartiţie, o formă particulară a acestor relaţii
care are caracter temporar, spre deosebire de relaţiile de redistribuire ce au loc pe linie fiscală, în
raporturile cu bugetul public, cărora le sunt proprii redistribuiri valorice cu titlu definitiv9.
„Creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă relaţii de repartiţie a unei părţi din
produsul intern brut (PIB) sau din venitul naţional, prin care se mobilizează şi se distribuie
disponibilităţile din economie şi se creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi
de capital şi al realizării unor obiective ale politicii economice”10.
Atractivitatea ideii este evident. Însă, în opinia noastră, are loc substituirea noţiunilor de
conţinut cu cea de funcţie. Este adevărat că, prin intermediul creditului, se produce redistribuirea,
aceasta fiind o funcţie a creditului. Însă conţinutul creditului în opinia noastră este cu totul altceva.
Concepţiile asupra creditului expuse - relaţie de încredere, relaţie de schimb, relaţie de
redistribuire - corelează indisolubil cu esenţa creditului, configurând în ansamblul lor relaţia de
credit.
7
Dicţionar de ştiinţe economice. Editura Arc: I.E.P. „Ştiinţa”, 2006 (Tipografia Centrală), p.23
8
MARX, Karl. Contribuţii la critica economiei politice. Bucureşti: ESPLP, 1954, p.78.
9
TURLIUC, Vasile, COCRIŞ, Vasile. Monedă şi credit. Iaşi: Editura ANKAROM, 1998, p. 65.
10
DARDAC, N., BARBU, Teodora. Monedă, bănci şi politici monetare. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 2005, p. 155.
6
Pentru evidenţierea esenţei creditului, este necesară o abordare complexă, în aspect
psihologic, financiar, economic, social, juridic ete., care ar îngloba ipostazele de bază ale acestuia:
încrederea în rambursare; împrumut acordat cu titlu rambursabil; plata, de obicei, a unei dobânzi;
creanţa creditorului; obligaţia debitorului; valoarea, suma de bani pe care creditorul o împrumută
debitorului, relaţie economică în formă pecuniară; scadenţa; forma contractuală etc.
În acest mod, creditul reprezintă o relaţie economică dintre o persoană fizică sau juridică,
care acordă împrumut sau vinde mărfuri şi servicii pe datorie cu încrederea în rambursarea
acestuia sau achitarea cumpărăturilor la scadenţă (creditor), şi o altă persoană fizică sau
juridică, care primeşte împrumutul sau cumpără pe datorie cu condiţia restituirii şi plăţii unei
dobânzi (debitor), manifestată ca o tranzacţie realizată în baza unui contract.
Această tratare a categoriei de credit se pare mai pragmatică şi reprezintă o abordare atât din
optica economico-socială, cât şi de pe poziţii organizatorico-jiuridice.
Vorbind despre locul creditului în ansamblul relaţiilor economice, vom specifica faptul că
acesta este parte integrantă a relaţiilor financiare, posedând, în mare măsură, caracteristicile
respective.
Creditul a apărut şi există pentru realizarea anumitor obiective care nu pot fi atinse pe altă
cale sau cu alte mijloace. Astfel, creditul îşi exercită destinaţia sa socială prin funcţiile sale.
Prin abordarea funcţiilor, se relevă conţinutul şi semnificaţia creditului sub aspect funcţional.
În literatura de specialitate, sunt expuse un număr impunător de opinii privind funcţiile
creditului.
În abordarea atribuţiilor creditului, plecăm de la axioma că funcţia creditului este
interacţiunea a ceea ce reprezintă această categorie în sine cu mediul economic şi nu tot ceea ce se
poate face cu acest instrument. Pornind de la aceasta, evidenţiem două funcţii ale creditului: funcţia
de repartiţie şi funcţia creaţie monetară.
Funcţia de repartiţie. Pe parcursul activităţilor economice, are loc formarea latentă a
disponibilităţilor de bunuri, în principal, băneşti, temporar libere la unii cetăţeni, agenţi economici,
instituţii publice etc. Aceste mijloace, prin diferite mecanisme de credit, se transmit în folosinţă
temporară altor cetăţeni, agenţi economici, instituţii publice care resimt deficit de mijloacele
respective. Unul din mecanismele de mobilizare a mijloacelor temporar libere în formă bănească
este cel bancar. Băncile atrag în conturile curente şi de depozit ale clienţilor săi, în anumite condiţii,
impunătoare de sume de bani. Ulterior, aceste mijloace sunt distribuite, în alte condiţii, clienţilor
săi, care solicită lichidităţi.
Prin urmare, prin intermediul băncilor şi al creditului bancar, are loc redistribuirea valorii.
Redistribuirea valorică prin intermediul creditului se deosebeşte de redistribuirea realizată prin
intermediul finanţelor (impozite, cheltuieli publice, asigurări etc.). În cazul dat, titularii de conturi
curente şi de depozit nu-şi pierd dreptul de proprietate asupra disponibilităţilor respective. În acelaşi
timp, beneficiarii de credite nu intră în posesia, cu titlu de proprietate, a valorii împrumutate. Ei au
numai dreptul de a folosi temporar valoarea sau bunul împrumutat până la scadenţă, având obligaţia
de a returna banii sau bunul fungibil, suplimentar mai plătind şi o anumită valoare în formă de
dobândă.
Funcţia creaţie monetară, se manifestă prin crearea de noi mijloace de plată în economie,
prin aceasta influenţând cantitatea de lichidităţi aflată în circulaţie. Această funcţie, cu toată
senzaţia lăsată, este valabilă nu numai pentru creditele bancare, ci pentru toate formele creditului.
Chiar şi acordarea împrumutului în formă substanţial-materială este, de asemenea, soluţionarea unei
probleme monetare.
Mecanismul creaţiei monetare în sistemul bancar este, poate, cel mai dezvoltat, clar şi cu
pondere evidentă.
Funcţia de creaţie monetară a creditului îl transformă pe acesta într-un instrument eficient al
politicii monetare ( Creaţia monetară şi politica monetară sunt abordate în capitolele 12 şi 13).
7
6.3 Trăsăturile şi elementele creditului
Relaţiile de credit, constituind o parte integrantă a relaţiilor economice, posedă un şir de

trăsături autentice, care le evidenţiază şi le caracterizează, şi un set de elemente inedite, care relevă
originalitatea acestora.
Printre cele mai importante trăsături ale creditului, vom menţiona: credibilitatea,
rambursabilitatea, caracterul plătibil, garantarea, destinaţia, acordarea la scadenţă, consemnarea
creditului.
Credibilitatea este suportul moral, elementul psihologic, fără de care creditul nu poate exista,
încrederea se referă atât la calităţile morale şi profesionale ale împrumutatului, cât şi la reputaţia
produselor şi serviciilor furnizate de el, relaţiile lui cu partenerii, situaţiei sale patrimoniale şi
financiare.
Rambursabilitatea înseamnă întoarcerea mijloacelor băneşti după expirarea perioadei pentru
care au fost împrumutate.
Caracter plătibil, ceea ce înseamnă că pentru beneficierea de credit debitorul achită o plată,
care îmbracă forma de dobândă. Dobânda este caracteristica definitorie a creditului şi prezintă
interesul care stă la baza oricărei operaţii de credit.
Garantarea creditului înseamnă că orice credit trebuie garantat fie cu bunuri mobile şi
imobile, titluri de valoare etc., fie cu anumite angajamente, pentru diminuarea riscului
insolvabilităţii în rambursarea împrumutului.
Riscul de nerambursare constă în întârzierea plăţii sau incapacităţii de plată datorită
deficienţelor financiare ale împrumutatului survenite din cele mai diferite motive. Prevenirea
riscului de nerambursare poate fi realizată prin garantarea împrumutului.
Destinaţia creditului este principiul care obligă împrumutatul de a utiliza mijloacele
împrumutate în concordanţă cu scopul pentru care au fost acordate şi, totodată, permite băncii de a
urmări respectarea modului de utilizare a acestora.
Acordarea la scadenţă este principiul conform căruia creditul se acordă pentru o perioadă
strict stabilită de subiecţii tranzacţiei şi se rambursează la termenele prescrise în contractul de
creditare. Astfel, scadenţa semnifică oferirea creditului pentru o anumită perioadă.
Consemnarea creditului presupune că toate operaţiile de credit şi garanţiile să fie consemnate
în documente contractuale din care să rezulte clar toate condiţiile împrumutului. Acordurile de
credit sunt consemnate prin înscrisuri, a căror formă de prezentare este variată şi implică multiple
aspecte diferenţiate, înregistrarea tranzacţiei de împrumut, fixarea operaţiunii de împrumut se
efectuează în baza contractului de împrumut, care este, în esenţă, o interpretare juridică a
împrumutului. Acesta este strict reglementat de legislaţiile naţionale în vigoarei. După cum se vede,
contractul referitor la împrumut prevede că unul din participanţii la tranzacţie - creditorul,
împrumutătorul - acordă celuilalt - debitorul, împrumutatul, beneficiarului de credit - bani sau alte
bunuri materiale sau nemateriale pentru o anumită perioadă de timp cu condiţia rambursării valorii
echivalente şi plăţii taxei pentru acest serviciu în formă de dobândă.
Creditul, regăsit în instrumentarul financiar, este o ustensilă pluriformă, după construcţia şi
elementele sale fiind inedit.
Principalele elemente ale creditului sunt: subiecţii creditului, obiectul creditului, garanţia
creditului, dobânda, scadenţa, responsabilităţile subiecţilor, contractul de credit.
8
Subiecţii creditului sunt persoanele fizice sau juridice (inclusiv instituţiile administraţiei
publice) care apar într-una din cele două ipostaze posibile: împrumutător şi împrumutat sau, în alţi
termeni, creditor şi debitor.
Creditorul este subiectul care dispune de mijloace temporar libere şi, din diferite motive,
poate să le acorde provizoriu pe un anumit termen în anumite condiţii unei alte persoane.
Debitorul este subiectul care are deficit provizoriu de mijloace şi, în anumite condiţii, se
împrumută pe un anumit termen.
Obiectul creditului îl constituie o largă varietate de bunuri, inclusiv bani, care sunt în
excedent provizoriu la creditor şi, în acelaşi timp, sunt în deficit temporar la debitor.
Garanţia reprezintă mijlocul legal prin care se asigură rambursarea creditului. În funcţie de
natura obiectului garanţiei, se poate distinge garanţia reală şi garanţia personală.
Garanţia reală are la bază gajul, care constă în valorile materiale depuse în contul datoriei
respective, prin a cărei valorificare, în caz de nerambursare a creditului, se pot obţine sumele
necesare achitării acestuia.
Garanţia personală reprezintă angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti suma ajunsă la
scadenţă. în cazul incapacităţii de plată a debitorului.
Dobânda este forma pe care o îmbracă plata achitată de debitor creditorului pentru folosirea
provizorie a obiectului creditului. Cuantificarea dobânzii se realizează prin utilizarea ratei dobânzii.
(Dobânda şi rata dobânzii este abordată în capitolul 7).
Scadenţa indică termenul, data de rambursare a creditului şi achitare a dobânzii. Există un
larg diapazon al termenelor scadente de la o zi, în cazul creditelor interbancare, până la 30 de ani, în
cazul împrumuturilor obligatare.
Responsabilităţile subiecţilor constituie totalitatea obligaţiilor subiecţilor creditului ce ţin de
volumul creditului, mărimea dobânzii, scadenţă etc. Nerespectarea legislaţiei în vigoare şi
condiţiilor contractuale atrage după sine aplicarea unui şir de sancţiuni, cum ar fi amenzi, punerea
sechestrului pe unele bunuri etc.
Contractul de credit rezidă în acordul scris al subiecţilor creditului, care prevede condiţiile
acordării şi rambursării creditului, responsabilităţile părţilor contractuale şi alte clauze.
Unii autori identifică şi alte elemente ale creditului.
6.4 Formele şi varietăţile creditului

Relaţiile de credit, având esenţă comună, totuşi, în raport cu anumite criterii, sunt foarte
diverse, generând o gamă largă de forme şi varietăţi ale creditului.
În contextul formelor creditului, de regulă, se subînţelege o clasificare efectuată în funcţie de
subiecţii relaţiilor de împrumut şi de trăsăturile de fond ale raporturilor de credit.
Se disting mai multe asemenea forme: creditul comercial, creditul instituţiilor financiare,
creditul de consum, creditul obligatar, creditul public, creditul bugetar, creditul internaţional.
Creditul comercial este forma cea mai veche a relaţiilor de credit care mai funcţionează şi
astăzi. În esenţă, acesta apare în cazul în care furnizorul livrează marfa cu condiţia că achitarea ei va
fî efectuată de cumpărător peste o anumită perioadă de timp. Apariţia acestei forme a creditului a
fost motivată de ne-coincidenţa termenilor de producere şi realizare a producţiei la diferiţi
producători.
Spre exemplu, unii au fabricat producţia şi au expus-o pentru vânzare, alţii resimt necesitatea
acestor bunuri, însă nu dispun de mijloace băneşti, deoarece nu au realizat încă propria producţie.
9
Trecerea executării plăţilor la un termen mai târziu evită blocajul financiar, accelerând
realizarea mărfurilor şi asigurând continuitatea circulaţiei capitalului. Asemenea credit mai este
numit credit de vânzător. Creditul de vânzător are ca obiect vânzarea mărfurilor cu plata amânată.
Dar există situaţii în care furnizorul solicită ca mărfurile şi serviciile să fie achitate în avans.
În acest caz, deja beneficiarul creditează furnizorul până la livrarea de bunuri, creditul fiind numit
credit de cumpărător. Creditul de cumpărător apare ca o finanţare anticipată de către beneficiar a
fabricaţiei produselor pe care acesta intenţionează să le achiziţioneze. Aceste credite obiectiv apar
în procesele de exploatare cu ciclu de fabricaţie lung, cum ar fi în construcţii, agricultură etc.
În aşa mod, creditul comercial este creditul acordat reciproc de subiecţii economici la
realizarea mărfurilor cu amânarea plăţii sau plata pentru acestea în avans.
În interpretare clasică, creditul comercial presupune utilizarea cambiei comerciale.
Creditul instituţiilor financiare este forma pe care o îmbracă împrumutul în bani acordat de
către instituţiile financiare clienţilor săi. În cazul acestei forme de credit, în rol de creditor, neapărat,
apare instituţia financiară respectivă: banca centrală, băncile şi instituţiile financiare nebancare din
domeniul monedei şi creditului.
Banca centrală acordă credite băncilor, pe termen scurt, de regulă, până la 3 luni, în
principal, în scopul completării resurselor de credit ale băncilor.
La rândul lor, băncile acordă credite clienţilor lor - persoane fizice şi juridice pentru cele mai
cariate scopuri pe diferite termene.
Vom menţiona, în mod special, că resursele de credit ale băncii, în mare parte, se formează
prin atragerea disponibilităţilor de bani temporar libere de la persoanele fizice şi juridice în formă
de depozite bancare care, în esenţă, de asemenea, reprezintă relaţii de credit. Astfel, băncile şi
clienţii lor se găsesc în raporturi de credit reciproce.
Instituţiile financiare nebancare oferă credite persoanelor fizice şi juridice pentru diferite
scopuri, de regulă, în sume relativ nesemnificative.
Creditul obligatar exprimă relaţiile dintre unităţile economice, organizaţii, instituţiile publice
etc., în calitate de debitor, care emit obligaţiuni, pe de o parte, iar pe de altă parte, subscriitorii
obligaţiunilor, în calitate de creditori. Aceştia din urmă îşi avansează capitalul în scopul obţinerii
unei dobânzi. Obligaţiunea, ca titlu de credit, serveşte formarea capitalului fix şi constituirea
capitalului circulant.
Creditul public reprezintă relaţiile dintre persoanele fizice sau juridice, care evoluează în rol
de creditori, pe de o parte, şi administraţia publică de diferite nivele, în rol de debitor, pe de altă
parte, prin care primele acordă o sumă de bani în formă de împrumut, pe o perioadă determinată, iar
aceasta din urmă se angajează să o ramburseze la termenul stabilit şi să achite dobânda şi alte
costuri cuvenite. Pentru identificarea relaţiilor de credit respective se foloseşte termenul împrumut
public.
Creditul bugetar exprimă împrumutul acordat de către administraţia publică de diferite nivele
din bugetul său agenţilor economici, anumitor categorii de cetăţeni, administraţiei publice de alte
nivele.
Creditul internaţional tradiţional reprezenta creditul acordat de guvernul unei ţări guvernului
altei ţări. În prezent, aria acestei forme de credit s-a extins înglobând creditele acordate şi de
instituţiile financiare internaţionale şi regionale, băncile din străinătate şi creditele atrase de pe
pieţele financiare internaţionale de administraţiile publice centrale şi locale, organele acestora,
Banca Centrală, băncile, companiile financiare, întreprinderile industriale etc.
10
Creditul ae consum constă în vânzarea cu plata în rate a unor bunuri de consum personal de
valori mari şi folosinţă îndelungată, cum sunt locuinţele, articolele de uz casnic, autoturismele etc.
Varietăţile creditului derivă din structurarea relaţiilor de credit după mai multe criterii.
Din punct de vedere al obiectului, creditul poate fi:
 de producţie, servind nevoilor activităţilor industriale, de construcţii, agricole, lucrări şi
servicii;
 de comerţ, înlesnind schimburile şi finalizarea operaţiunilor de vânzare-cumpărare;
 de consum, atunci când facilitează relaţiile de vânzări cu plata în rate sau de vânzări cu plata,
amânată pentru bunurile de consum.
După modul de garantare, creditul se grupează în:
 credit real, care se acordă numai pe baza gajării cu elemente patrimoniale mobiliare sau
imobiliare;
 credit personal, ce se poate acorda fără gaj material, fără ipotecă, numai pe baza încrederii
pe care creditorul o are în debitor.
În funcţie de durata angajării împrumuturilor, creditele pot fi:
 credite pe termen scurt, până la 12 luni, pentru complinirea de fonduri aferente activităţii
curente de producţie sau de circulaţie a mărfurilor;
 credite pe termen mediu, pe o perioadă de la unu până la cinci ani, acestea servind scopurilor
investiţionale în sfera creşterii volumului activităţii economice şi a dezvoltării sau
modernizării activelor fixe;
 credite pe termen lung, peste cinci ani, având ca obiect activităţile de îmbunătăţiri funciare,
pentru silvicultură, pentru modernizare şi retehnologizare în industrie, construcţii şi alte
domenii.
În funcţie de calitatea debitorului, se delimitează:
 creditul acordat persoanelor fizice;
 creditul acordat persoanelor juridice.
După calitatea debitorului şi a creditorului, se disting:
 creditul privat, care este contractat între persoane fizice cu formă de proprietate privată sau
persoane fizice;
 creditul public, care este atras de autorităţile administraţiei publice de la persoanele fizice şi
juridice.
Potrivit formei de acordare a creditului, se pot distinge următoarele varietăţi:
 împrumutul simplu, efectuat prin transmiterea bunului sau transferul sumei respective direct
pe contul debitorului;
 creditul în cont descoperit (engl. overdraft) presupune posibilitatea retragerii de către client
din contul său a unor sume mai mari decât cea care dispune, diferenţa şi fiind creditul
acordat de bancă (soldul debitor) la care se percepe dobânda calculată zilnic;
 scontul comercial (credit de mobilizare) al unei cambii care presupune că banca, în schimbul
cambiei primite de la clientul său, îi oferă provizoriu, suma dedusă din valoarea nominală a
cambiei pe perioada dintre data scontării şi data scadenţei titlului;
 factoringul, care constă în „vânzarea” de către agentul economic a facturilor emise (creanţe)
unei bănci sau unei companii financiare specializate în acest tip de operaţiuni, numită factor.
Pe lângă faptul că este o formă de acordare a creditului, factoringul este, în acelaşi timp, o
prestaţie de serviciu, deoarece factorul garantează recuperarea creanţelor, asumându-şi.
riscul nerecuperării;
11
 leasingul este o modalitate de creditare a investiţiilor prin care o bancă sau o companie
specializată închiriază un bun (de regulă, mijloace ele transport şi utilaje de producţie) unui
client, acesta din urmă având posibilitatea să răscumpere bunul respectiv la expirarea
termenului contractului la un preţ convenit (valoarea reziduală). Chiria (redevenţa) plătită de
chiriaş (locatar) include două elemente: dobânda şi cheltuiala cu amortizarea bunului;
 ipoteca sau creditul ipotecar este forma creditului acordat de diferiţi creditori (bănci,
corporaţii financiar - industriale, instituţii de credit nebancare etc.) proprietarilor care îşi
constituie proprietăţi imobiliare (loturi de pământ, clădiri), care sunt depuse în gaj. În funcţie
de natura gajului acesta poate fi rural sau urban. Creditul ipotecar rural are drept garanţie a
rambursării proprietatea funciară în formare, şi, respectiv, creditul ipotecar urban are ca
garanţie clădirile şi edificiile în construcţie. Menirea creditului ipotecar este susţinerea
constituirii proprietăţilor imobiliare. Acest gen de credit a apărut încă în antichitate, dar o
extindere masivă obţine în perioada relaţiilor economice capitaliste. Creditul ipotecar este de
lungă durată şi prevede lăsarea în proprietatea împrumutatului a bunurilor gajate, care
continuă să le exploateze.
 garanţia bancară (creditul angajat prin semnătură) presupune ca banca să intervină nu prin
împrumuturi directe, ci acordând garanţia sa în favoarea unui client. Astfel, banca poate
emite scrisori de garanţie prin care îşi asumă anumite angajamente în favoarea clienţilor săi
privind achitarea unei datorii către terţi. Dacă scrisoarea de garanţie devine efectivă, adică
clientul nu-şi îndeplineşte obligaţiile garantate de bancă, atunci ea se transformă într-un
credit propriu-zis acordat de bancă clientului său.
În funcţie de fermitatea scadenţei, creditul poate fi:
 denunţabil, înseamnă că creditorul îşi rezervă dreptul ca, înaintea termenului de scadenţă,
printr-un preaviz, să ceară rambursarea creditului;
 ne denunţabil, înseamnă că creditorul nu îşi rezervă dreptul să ceară restituirea anticipată a
împrumutului acordat.
După modul de rambursare, se disting credite:
amortizabile, la care se referă cele pe termen mediu şi lung cu prevederea posibilităţii
rambursării prin rate anuale, astfel determinate, încât stingerea întregului angajament să se
facă în cadrul unui termen stabilit. Suma din credit care trebuie restituită periodic poartă
denumirea de amortizare sau amortisment. De regulă, amortizarea unui credit se realizează
prin anuităţi care includ şi dobânzile aferente;
neamortizabile, la care se referă cele mici sau pe termen scurt ale căror condiţii de
rambursare prevăd o achitare globală sau plată eşalonată, altfel decât anual.
Clasificarea creditului poate fi efectuată şi potrivit altor criterii în funcţie de necesităţile
managementului, analizei, evidenţei cercetării etc.
12
6.5 Creditul bancar contemporan
În prezent, ponderea cea mai mare în relaţiile de credit revine creditului bancar. Din aceste
considerente, dar şi din perspectiva cunoaşterii activităţii bancare, vom analiza mai desfăşurat
relaţiile de credit ale băncilor.
La originea denumirii creditului bancar stă pretextul că acesta este acordat de bancă.
Esenţa creditului bancar este analogică celei a creditului la general - un împrumut în bani
acordat de bancă cu încrederea în rambursarea acestuia la scadenţă unei persoane fizice sau juridice
cu condiţia restituirii şi plăţii unei dobânzi manifestată ca o tranzacţie realizată în baza unui
contract.
Obiectul creditului bancar îl constituie banii acordaţi, într-o anumită sumă, pentru o
anumită perioadă, potrivit tehnologiei stabilite în vederea satisfacerii solicitării de finanţare a
clientului băncii.
Prin intermediul creditului bancar, se exercită, pe de o parte, redistribuirea resurselor
financiare în economie, iar pe de altă parte, are loc crearea mijloacelor de plată (creaţia monetară).
Creditul bancar cuprinde o largă varietate de raporturi organizate potrivit diferitelor principii
şi realizate prin diverse modalităţi.
Acordarea de credit este subordonată intereselor proprii ale băncii şi anume plasarea cât mai
profitabilă a banilor deţinuţi în numele proprietarilor (acţionarilor) băncii.
În acest sens, instituţiile bancare verifică exigenţa garanţiilor, scadenţelor, solvabilitatea
clienţilor, bonitatea acestora şi gradul de lichiditate. Trebuie să se dea dovadă de prudenţă bancară
în ceea ce priveşte acordarea creditului, având ca suport credibilitatea clientului - ca element moral
determinant, fără de care creditul nu va putea exista. Orice operaţiune de credit presupune luarea în
calcul a riscului de nerambursare.
Riscul de nerambursare constă în întârzierea plăţii sau incapacitatea de plată din cauza
conjuncturii economice, situaţiei precare a sectorului din care face parte debitorul, funcţionarea
necorespunzătoare a împrumutatului uneori chiar rea voinţa acestuia.
Oportunitatea unei operaţiuni de credit derivă din posibilitatea recuperării creditului la
scadenţă. În acest mod, condiţia fundamentală pentru a se acorda un credit de către bancă este
capacitatea potenţialului împrumutat de a produce venituri rezultate din derularea creditului.
Această capacitate se poate evalua prin diverse mijloace de observare, întocmindu-se, în acest scop,
un studiu de solvabilitate sau plan de afaceri. În cadrul acestui studiu, banca va evalua organizarea
lui tehnică şi administrativă, raportul dintre capitalul propriu şi cel atras, modul de gestionare al
patrimoniului ce a fost acoperit financiar prin respectivul credit.
Chiar dacă, estimările respective sunt corecte, aceasta nu îl împiedică pe împrumutător să-şi ia
garanţii reale şi personale în raport cu creditul acordat pentru evitarea riscului rezultat din
insolvabilitatea clientului.
Această situaţie este determinată şi de faptul că se pot produce schimbări rapide şi, uneori,
imprevizibile ale situaţiilor clienţilor. Banca va căuta să-şi diminueze, cât mai mult posibil, riscul
rezultat din acordarea creditelor, valorificând temeinic toate situaţiile şi variantele posibile,
acordând credite doar acelor clienţi care prezintă garanţii solide şi care desfăşoară o activitate
intensă şi profitabilă.
Garanţiile reale cuprind reţinerea, gajul, ipoteca şi privilegiul.
Dreptul de reţinere, asigură creditorului posibilitatea de a obţine un bun corporal, proprietate
a debitorului atât timp cât creditul nu a fost achitat integral. Pentru ca un bun să facă obiectul unui
13
drept de reţinere, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: bunul corporal deţinut de creditor în urma
gajării să aibă legătură cu creanţa, care trebuie să fie certă şi exigibilă.
Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun în garanţia acestuia. Gajarea
poate avea loc fară deposedare, creditorul primind un titlu de recunoaştere a gajului care face
obiectul contractării creditului respectiv.
Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui mobil, fără
deposedare.
Privilegiul este dreptul de a fi plătit atunci când se dispune de o garanţie asupra unei plăţi sau
asupra totalităţii patrimoniului debitorului.
Trebuie subliniat faptul că, în caz de necesitate, transferul garanţiilor în bani presupune,
pentru creditor, eforturi şi cheltuieli suplimentare şi implică imobilizări îndelungate de fonduri.
Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti în cazul în care
debitorul se află în incapacitate de plată.
În funcţie de împrumutaţi potenţiali ai băncilor figurează persoane fizice şi persoane
juridice.
Creditele acordate persoanelor fizice de către bănci au, în principal, două destinaţii:
finanţarea construirii sau achiziţionării unei locuinţe şi cumpărarea unor bunuri de folosinţă
îndelungată. La acestea se mai adaugă unele forme de credit pentru completarea studiilor pentru
elevi sau studenţi, de asigurări, precum şi, mai nou, credite de trezorerie, care se pot efectua prin
intermediul cărţilor de credit şi care sunt acordate de bănci clienţilor persoane fizice care se bucură
de o bună reputaţie.
Creditele acordate persoanelor juridice au diverse destinaţii: credite pentru achitări (într-o
tranzacţie concretă, un deficit provizoriu, pentru plăţi în avans, plata facturilor furnizorilor;
procurarea valorilor mobiliare, plăţi fiscale, pentru salarii etc); pentru finanţarea cheltuielilor de
producţie (formarea rezervelor de materii prime şi materiale, finanţarea cheltuielilor curente,
finanţarea investiţiilor, inclusiv leasing; procurarea cambiilor etc.), credite de consum (pentru
finanţarea cheltuielilor de consum în afara procesului de producţie); credite cu caracter general
(fară scopuri concrete etc.).
În funcţie de tehnica acordării, creditele bancare sunt: într-o sumă unică, overdraft; linie de
credit simplă (ne reînnoibilă); linie de credit reînnoibilă (eng. revolving) (pe măsura utilizării
creditului îşi poate reînnoi valoarea până la limita valorii la care a fost deschis); linia de credit la
vedere (creditarea în limitele sumei convenite pentru perioada stabilită, în aşa mod, limita poate fi
reînnoită încontinuu şi automat, fară încheierea unui contract suplimentar, cu condiţia că au fost
rambursate tranşele angajate anterior); linie de credit, contocorentă (creditarea în cadrul sumei
limite stabilite şi termenul stabilit al acordului, când tranşele se acordă şi se rambursează încontinuu
şi automat, reflectându-se într-un cont unic numit contocorent).
Banca oferă credite pentru diferite termene de rambursare, pornind de la credite pe termene
foarte scurte (ore) până la termene de 30-50-100 de ani. Astfel, creditele bancare, în funcţie de
scadenţă, pot fi: la vedere, overnight, pe termen scurt, mediu şi lung.
Creditele la vedere se acordă fără a stabili un termen cert, la care acestea trebuie, în mod
obligatoriu, rambursat.
Creditele overnight se acordă pentru o perioadă de până la 24 de ore.
Prin credite pe termen scurt se înţelege orice opţiune de împrumut de sume de bani pe o
perioadă ce nu depăşeşte 12 luni.
14
Credite pe termen mediu sau mijlociu sunt împrumuturi a căror dată de rambursare este de la
1 până la 5 ani.
Credite pe termen lung sunt împrumuturi a căror durată de rambursare depăşeşte 5 ani.
Achitarea dobânzilor se face: în momentul angajării creditului, cu plata în părţi egale pe
întreaga perioadă de angajare a creditului, plata în momentul rambursării creditului.
Modalităţile de rambursare a creditului bancar sunt diverse: rambursate în sumă totală la
scadenţă; rambursat în părţi egale la intervale de timp egale (ceea ce presupune coordonarea unui
grafic de rambursare a principalului şi achitării dobânzii cu indicarea concretă a sumelor respective
şi datelor precise); rambursate în părţi disproporţionat la intervale inegale; credit progresiv, cu
sporire progresivă spre sfârşitul termenului de angajare a sumelor rambursate; credit regresiv, cu
rambursarea unor sume mai mari la începutul perioadei de angajare a creditului şi diminuarea
acestora spre sfârşitul ei; credit sezonier, credit pentru întreprinderile cu caracter sezonier cu
rambursări maxime în perioadele cu venituri maxime.
Condiţiile concrete de acordare a creditului bancar se negociază de bancă şi solicitantul de
credit şi sunt reflectate în contractul (acordul) de credit.
Creditul bancar se află în permanentă modernizare materializată în multiple inovaţii
implementate în tehnologiile de creditare şi în extinderea gamei de produse de credit.
6.6 Creditul bancar în Republica Moldova

Creditul bancar şi mecanismul acestuia, în Republica Moldova, este reglementat juridic de
Codul Civil nr. 1107-XV din 6 iunie 2002, Legea Cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr. 548
- XIII din 21 iulie 1995, Legea privind activitatea băncilor nr. 202 din 06.10.2017, Legea
instituţiilor financiare nr. 550 - XIII din 21 iulie 1995, precum şi de regulamentele BNM.
Referitor la creditul bancar, Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 6 iunie 2002,
Cartea a treia „Obligaţiile”, Titlul III „Categoriile de obligaţii”, Capitolul XXIV „Contractele şi
operaţiunile bancare”, Secţiunea a 3-a „Creditul bancar”, art. 1236 „Contractul de credit bancar”
consacră: „(1) Prin contractul de credit bancar, o bancă (creditor) se obligă să pună la dispoziţia
unei persoane (debitor) o sumă de bani (credit), iar debitorul se obligă să restituie suma primită şi să
plătească dobânda şi alte sume aferente prevăzute de contract. (2) Contractul de credit bancar se
încheie în scris...”
Legea privind activitatea băncilor nr. 202 din 06.10.2017, Titlul I. „Dispoziţii generale”,
Capitolul 1 obiect, definiţii, domeniu de aplicare şi alte prevederi generale, art. 3 „Definiţii”
consacră: „credit - orice angajament de a acorda bani ca împrumut cu condiţia rambursării lor, a
plăţii dobânzii şi altor plăţi aferente; orice prelungire a termenului de rambursare a datoriei; orice
garanţie emisă, precum şi orice angajament de a achiziţiona o creanţă sau alte drepturi de a efectua
o plată”.
În practica financiară autohtonă, creditul bancar se manifestă printr-o gamă largă de
împrumuturi oferite de Banca Naţională a Moldovei şi bănci.
Creditele BNM înglobează: creditele pentru recreditarea sectorului real al economiei,
creditele pentru menţinerea lichidităţii sistemului bancar, creditele pentru protejarea integrităţii
sectorul bancar, creditele pentru construcţia locuinţelor, creditele overnight; creditele BNM pe
termen lung (mai mare de 5 ani).
15
Creditele pentru recreditarea sectorului real al economiei se acordă agenţilor economici din
sectorului real al economiei pentru diferite scopuri de producţie. Recreditarea, în înţelesul dat,
reprezintă acordarea de împrumut beneficiarilor recredilării din contul mijloacelor obţinute din
împrumuturi de stat, de regulă, externe.
Creditele pentru menţinerea lichidităţii sistemului bancar se acordă băncilor pentru
completarea lichidităţilor.
Creditele pentru protejarea integrităţii sectorului bancar se acordă în vederea asigurării
stabilităţii, bunei funcţionări şi a viabilităţii băncilor, în parte, şi sistemului bancar, în ansamblu.
Creditele pentru construcţia locuinţelor se acordă, prin intermediul băncilor, pentru creditarea
cooperativelor de construcţie a locuinţelor (CCL).
Creditul overnight este un credit acordat de BNM peste noapte băncilor pentru acoperirea
descoperitului de cont neachitat la sfârşitul zilei operaţionale, precum şi în scopul menţinerii
rezervelor obligatorii, garantat cu valori mobiliare amanetate la BNM, la o rată a dobânzii
prestabilită.
Creditele acordate de bănci reprezintă o diversitate largă.
Acestea, în funcţie de debitor, sunt destinate persoanelor fizice şi persoanelor juridice.
Creditele pentru persoanele fizice, la rândul lor, cuprind: creditele Retail (de consum), care se
acordă rezidenţilor Republicii Moldova, cu vârsta cuprinsă între 21 şi 55 de ani, care dispun de
surse de venit stabile şi bunuri imobile de valoare suficientă pentru acoperirea obligaţiunii de credit
(proprietate proprie sau proprietatea persoanei terţe); creditele ipotecare, care se acordă pentru
procurarea bunurilor imobile (spaţii locative) ce se află în proces de construcţie, de la partenerii
băncii sau bunurilor imobile existente şi/sau finalizate; creditarea prin leasing, care, în concordanţă
cu mecanismul leasingului, serveşte pentru procurarea automobilului fără achitarea imediată a
costului acestuia. În acest caz, suma maximă a creditului este de până la 85% din costul
autoturismului.
Creditele pentru persoane juridice, la rândul lor, cuprind: creditele pentru
completarea mijloacelor circulante şi achitarea cheltuielilor curente pe un termen de până la 24 de
luni calendaristice, care sunt destinate plăţii pentru materiile prime, materialelor de completare,
energiei electrice şi termice, salariilor etc.; creditele pentru investiţii, din contul cărora se
achiziţionează echipamente, se procură şi/sau se construiesc (reconstruiesc) încăperile destinate
desfăşurării activităţii pe un termen, de până la 36 de luni calendaristice; creditele în scop mixt care
sunt menite atât completării mijloacele circulante şi achitării cheltuielilor curente, cât şi efectuării
investiţiilor; credite acordate din resursele organizaţiilor financiare internaţionale; credite pentru
întreprinderi mici şi mijlocii cu profil agricol, de orice formă organizatorico-juridică bazată pe
capital privat, amplasate în afara oraşelor Chişinău şi Bălţi; credite pentru persoane fizice şi juridice
care-şi desfăşoară activitatea de antreprenori, sub orice formă de organizare juridică, angajate în
activităţi de fermier, de prelucrare sau producţie sau comercializare agricolă sau în alte activităţi
antreprenoriale în spaţiul rural.
În funcţie de valuta în care se acordă, creditele bancare pot fi în lei moldoveneşti şi-n valută.
Creditele în lei moldoveneşti înglobează toate creditele acordate în moneda naţională a
Republicii Moldova.
Creditele în valută cuprind creditele acordate în dolari SUA şi EURO. (în statisticile bancare,
creditele în valută se reflectă în sume recalculate în lei moldoveneşti).
Creditele se acordă de bănci în mod integral, în tranşe sau sub formă de linie de credit (în
cazul creditelor acordate pentru completarea mijloacelor circulante).
16
În scopul asigurării rambursării creditelor bancare, se acceptă ca gaj bunuri materiale ale
debitorului, persoanelor terţe, lipsite de grevări şi alte restricţii, după cum unnează: bunuri imobile,
utilaje, mijloace de transport (nu mai vechi de 7 ani), mijloace băneşti plasate în conturi de depozit
la băncile comerciale, mijloace circulante etc.
Creditul bancar, în Republica Moldova, este în permanentă dezvoltare ca gamă şi tehnologie
de finanţare, dar şi ca volum.
6.7 Rolul creditului în economie
Împrumutul, fiind condiţionat de necesităţile vitale ale omului, apare la etapa timpurie de
dezvoltare a societăţii umane. Ulterior, acesta devine un instrument indispensabil al evoluţiei
economice. Pe parcurs, mereu, se dezvoltă, pentru ca, în economia de piaţă, creditul să devină
locomotiva progresului economic si social.
În aşa mod, rolul creditului în economie se manifestă prin efectele produse în urma exercitării
funcţiilor sale şi utilizării în diverse acţiuni de ordin economic şi financiar. Creditul, în ansamblul
diversităţii formelor sale, prezintă un impact economic esenţial, resimţit în următoarele aspecte:
 redistribuirea resurselor materiale în interesul dezvoltării economiei reale şi sectorului
financiar;
 asigurarea continuităţii procesului de circulaţie a capitalului în condiţiile existenţei
multiplelor întreprinderi şi ramuri cu diferită durată a ciclului de producţie (de la câteva ore
până la câţiva ani), cu caracter sezonier etc.;
 crearea condiţiilor pentru folosirea completă a mijloacelor temporar libere ale cetăţenilor,
agenţilor economici, instituţiilor publice etc., la necesităţile reproducerii;
 organizarea funcţionării eficiente a mijloacelor de circulaţie şi de plată, bazate pe caracterul
de credit al monedei şi instrumentelor de plată fără numerar;
 contribuirea la organizarea managementului financiar eficient al gospodăriilor familiale,
agenţilor economici, administraţiilor publice.
Inovarea în domeniul creditului s-a amplificat esenţial în ultima perioadă, aceasta contribuind
la creşterea rolului creditului în prezent, dar mai ales în perspectivă.
17
Subiectul 5
Circulaţia monetară
5.1 Organizarea circulaţiei monetare
5.1.1 Esenţa circulaţiei monetare.
5.1.2 Formele circulaţiei monetare
5.1.3 Circulaţia monetară în Republica Moldova.
5.2 Masa monetară
5.2.1 Noţiunea de masă monetară
5.2.2 Agregatele monetare
5.2.3 Nivelul, siructura şi dinamica masei monetare
5.2.4 Viteza de circulaţie a banilor
5.2.5 Masa monetară în Republica Moldova
5.3 Echilibrul monetar. Inflaţia şi deflaţia
5.3.1 Tratări privind echilibrul monetar
5.3.2 Generalităţi privind inflaţia şi deflaţia
5.3.3 Indicatorii inflației și deflației
 să recunoască conceptele de bază cu privire la circulaţia monetară (circulaţia bănescă), masă

monetară, inflaţie, echilibrul monetar, agregat monetar;
 să formuleze principiile de bază ale circulaţiei monetare;
 să recunoască participanţii procesului de creaţie monetară;
 să relateze despre tipurile, formele şi modurile circuitului monetar, precum şi a metodelor de
determinare a indicatorilor monetari, inflaţiei, deflaţiei, puterii de cumpărare a monedei;
 să enumere şi să explice care sunt factorii care influienţează masa monetară;
 să identifice autenticitatea regulamentelor cu referire la transferurile monetare fără numerar,
precum şi a metodelor şi procedeelor de calculare a vitezei de circulaţie a banilor, a
agregatelor monetare şi a masei monetare în ansamblu, a indicelui preţurilor de consum,
inflaţiei, deflaţiei şi indicelui puterii de cumpărare a monedei;
 să elaboreze lucrări scrise şi prezentare a discursurilor verbale pe problematica aspectelor
calitative şi cantitative ale monedei, a efectelor circulaţiei acesteia, a inflaţiei şi deflaţiei;
 să ilustreze rolul şi esenţa circulaţiei monetare şi masei monetare la etapa contemporană,
precum şi în cadrul economiei naţionale.
Cuvinte-cheie:
ciculaţie bănească, circulaţie monetară, masă monetară, agregate monetare, viteză de

circulaţie a banilor, multiplicator monetar, echilibru monetar, dezechilibru monetar,
inflaţie, deflaţie, indicele general al preţurilor, puterea de cumpărare a banilor,
instrumente de plată, modalităţi de plată fără numerar.
1
5.1 ORGANIZAREA CIRCULAŢIEI MONETARE
5.1.1 ESENŢA CIRCULAŢIEI MONETARE.
Banii au apărut la un anumit nivel al dezvoltării producerii şi schimbului. Printre principalele

motive ale inventării monedei şi creării sistemului monetar, se include necesitatea de a pune în
aplicare un mijloc comod de circulaţie a valorii.
În acest mod, funcţionând ca “mijloc de transport” pentru valoare, moneda, practic, se află în
circulaţie continuă, generând fenomenul de circulaţie monetară.
Circulaţia monetară, fiind o manifestare suficient de transparentă, totuşi, terminologic are
diverse interpretări. Dintre cele mai relevante, am selectat câteva.
„ …accepţiune care se poate da circulaţiei monetare, ca fiind procesul de mişcare a banilor în
cadrul şi în scopul asigurării circulaţiei bunurilor şi serviciilor” sau „într-o accepţiune intenţională,
circulaţia monetară se defineşte ca fiind un ansamblu coerent şi complex de fluxuri şi circuite prin
intermediul cărora se desfăşoară mişcarea banilor, în procesul realizării mărfurilor şi serviciilor,
mişcare dependentă relativ de procesualitatea circulaţiei mărfurilor, desfaşurându-se conform unor
regularităţi specifice economiei de piaţă”.
„Circulaţie bănească. Mişcarea masei banilor în circulaţie, indiferent de forma banilor, ca
urmare a operaţiilor de încasări şi plăţi deteiminate de curentele de mărfuri, de prestările de servicii
etc., în cadrul economiei naţionale”.
„Mişcarea banilor în exercitarea funcţiilor sale în numerar şi fără numerar reprezintă circulaţia
monetară”.
După cum se observă, prin circulaţie monetară se înţelege mişcarea continuă a banilor,
înveşmântaţi în diverse forme, în procesul de exercitare de către monedă a funcţiei de mijloc
de circulaţie.
Creşterea graduală a pieţelor locale, naţionale, regionale, precum şi a celor internaţionale, au
impulsionat progresul calitativ şi cantitativ al circulaţiei monetare.
Latura calitativă a circulaţiei monetare este caracterizată de gama formelor monedei, de
genurile instrumentelor de plată, varietatea modalităţilor de plată fără numerar.
Aspectele cantitative ale circulaţiei monetare sunt definite de parametrii (de nivel, structură,
dinamică etc.) ai masei monetare şi ai agregatelor monetare, precum şi ai circuitului monetar1.
Circuitul monetar2, spre deosebire de circulaţia monetară, reprezintă suma tuturor plăţilor
efectuate intr-o anumită perioadă de timp.
1
Noţiunea de circuit, de rând cu diferite interpretări pe care le posedă, se mai întâlneşte încă şi în diverse ipostaze. Spre exemplu, în
inginerie, prin acest cuvânt, se identifică un traseu închis pentru trecerea curentului electric, fluxurilor de lichide şi gaze etc. În
transport - un itinerar prestabilit cu întoarcere la punctul de plecare. În natură - sistem de tuburi sau medii prin care se află în
mişcare neîntreruptă, revenind mereu la punctul de plecare particule materiale. În economie, noţiunea de circuit se asociază cu
trecerea, printr-un sistem complex de relaţii, a valorii dintr-o formă în alta — de la forma bănească la forma marfă, de la care din
nou la forma bănească.
Circuitul se conturează cantitativ prin volumul „substanţei” deplasate, intensitatea mişcării, lungimea „traseului”, numărul,
durata, frecvenţa ciclurilor etc. În context economic, circuitul cantitativ se caracterizează prin mărimea valorii, exprimate în bani,
deplasate într-o anumită perioadă. în acest mod, circuitul, în expresie valorică, este şi un indicator al anumitor procese, ansamblului
de operaţiuni, totalităţii de tranzacţii etc. derulate în perioada respectivă. în practica economică, se folosesc asemenea indicatori,
precum „circuitul mărfurilor”, „circuitul monetar”, „circuitul de casă” etc.
2
Unii autori identifică circuitul monetar cu circulaţia monetară. Astfel, se specifică: „(circuitul monetar reprezintă procesul
mişcării continue a semnelor monetare în formă de numerar şi fără numerar”. Cu toată similitudinea existentă între aceste noţiuni,
noi ne pronunţăm în favoarea delimitării dintre acestea, sprijinind ideea potrivit căreia circuitul monetar este un indicator care
caracterizează cantitativ fenomenul circulaţiei monetare.
2
Evoluţia monedei, dezvoltarea instrumentelor şi modalităţilor de plată fară numerar, progresul
în tehnica efectuării transferurilor de monedă a schimbat radical circulaţia monetară, imprimându-i
indici superiori de rapiditate, grad înalt de securitate şi nivel sporit de comoditate.
5.1.2 FORMELE CIRCULAŢIEI MONETARE
Diversitatea instrumentelor monetare şi varietatea tehnicilor de transmitere-recepţionare a

acestora imprimă circulaţiei monetare multiplicitate. Astfel, studierea fenomenului circulaţie
monetară se axează pe formele acesteia, rezultate din tipul monedei antrenate în exerciţiul de
transmitere a valorii.
Circulaţia monetară se derulează în două forme: în numerar, folosindu-se moneda efectivă, şi
fără numerar, operându-se cu moneda de cont.
Circulaţia monetară în numerar reprezintă un proces continuu de mişcare a monedei
efective. Numerarul în circulaţie este constituit din bancnote de hârtie şi monede metalice deţinute
de populaţie şi agenţii economici, numiţi deţinători nebancari. Acesta reprezintă instrumentul de
plată iniţial, de origine, şi posedă caracteristici care îl situează la un nivel superior.
În raport cu alte instrumente de plată: este un mijloc de plată nedeterminat, ceea ce înseamnă
că efectuarea plăţii nu este condiţionată de nimic; este un mijloc de plată general, valabil pentru
toate tranzacţiile, accesibil, acceptabil pentru toţi participanţii; este: un mijloc de plată cu efect
direct şi imediat şi se soldează cu stingerea momentană şi definitivă a obligaţiei care a determinat
plata.
Plăţile în numerar sunt tradiţionale în tranzacţiile cu valori mici. Preferarea plăţilor în numerar
îşi are originea în avantajul de a cumpăra imediat o marfa sau un serviciu.
Folosirea numerarului prezintă un şir de dezavantaje. O problemă constă în securitatea
acestuia, mai ales în cazul unor tranzacţii de proporţii. Alta rezidă în transportarea numerarului în
cazul în care furnizorul se află în regiuni îndepărtate; sau în străinătate. De asemenea, nu trebuie
minimalizat pericolul falsificării banilor.
Ponderea plăţilor în numerar manifestă o tendinţă pronunţată de diminuare.
Circulaţia monetară cu numerar cuprinde bancnotele şi moneda metalică, deţinute de persoane
fizice, agenţi economici şi bănci.
NUMERARUL
Monedele metalice – moneda

Bancnote – titluri de credit emise
divizionară ce asigură expresia monedei
de băncile centrale, care se obligă
pentru valorile fracţionare ale unităţilor
să restituie la prezentare valoarea
monetare
nominală a acestora
Schema 5.1.2.1 Componenţa numerarului

Sursa: [21, p. 49].
În Republica Moldova, plăţile în numerar au încă o pondere foarte mare, iar ca frecvenţă (nu
şi ca volum) deţin primul loc.
3
Numerarul reprezintă forma cea mai lichidă dintre toate instrumentele de plată şi datorită
acestei caracteristici s-a menţinut în toate etapele evoluţiei societăţii, de la apariţia banilor până în
prezent.
Preferinţa pentru numerar se manifestă, în principal, la populaţie şi este determinată de
anumiţi factori:
 are putere liberatorie imediată cu care se poate stinge orice obligaţie de plată;
 deţine calitatea lichidităţii în cel mai înalt grad faţă de orice alte active;
 nu necesită costuri de negociere şi tranzacţii, ca alte active financiare;
 este un mijloc de plată general, acceptabil de toţi membrii comunităţii de plăţi;
 aria de folosire este nelimitată geografic în ce priveşte procurarea bunurilor şi plata
serviciilor de mică valoare.
Folosirea numerarului are însă şi unele dezavantaje, astfel: banii păstraţi sub formă de
numerar nu aduc venituri, deci randamentul este zero; tranzacţiile în numerar şi păstrarea acestuia
implică costuri mai mari de transport şi depozitare şi riscuri apreciabile de securitate. Alegerea
formei de lichiditate devine o opţiune individuală, cei mai mulţi îndreptându-se către depozitele
bancare pe termen scurt şi către piaţa secundară de valorificare a activelor. Pe aceste pieţe trebuie să
avem în vedere şi costurile specifice (comisioane, taxe, impozite) şi o eventuală pierdere de valoare
între preţul de cumpărare şi cel de vânzare la o valorificare urgentă.
Numerarul este un instrument important şi iniţial de plată utilizat în orice comunitate
economică.
Operarea cu numerar este riscantă, fiindu-i caracteristici următoarele riscuri:
 riscul de pierdere;
 riscul de fraudă;
 riscul de eroare – din care cauză utilizarea lui este neconvenabilă.
Numerarul poate fi transformat din monedă efectivă în monedă de cont, iar această
transformare se efectuează prin mecanisme specifice în compartimentul de casierie al băncii.
instrument de plată este utilizat din cele mai vechi timpuri ca

iniţial echivalent al valorii; reprezintă instrumentul
N de plată de origine
U motiv pentru care efectuarea plăţii nu e

mijloc de plată
M nedeterminat
condiţionată de nimic. Suma ce-i revine
beneficiarului este remisă fără a fi grevată de
E nici o altă obligaţie
R este valabil pentru întreaga comunitate de
mijloc de plată general
A plăţi şi, deci, accesibil şi acceptabil pentru
oricare din membrii comunităţii
R
U mijloc de plată cu
remiterea numerarului către beneficiar are
drept urmare, momentan, stingerea definitivă
L efect imediat a obligaţiei care a determinat plata
Schema 5.1.2.2. Caracteristicile numerarului

Sursa: [21, p. 50].
4
Moneda de hârtie este titlul de credit emis de băncile centrale şi de emisiune. Aceste bilete de
bancă sunt onorate la valoarea nominală în momentul prezentării la ghişeele băncii care le-a emis.
Numerarul este mijlocul de plată primar şi a dominat în mare măsură în cadrul modalităţilor
de efectuare a plăţilor, şi în prezent, numerarul fiind un instrument, un mod de plată general valabil,
având efect imediat şi gradul de lichiditate cel mai ridicat.
UTILIZAREA NUMERARULUI CA
MODALITATE DE PLATĂ
dezavantaje avantaje
apare problema securităţii, deoarece numerarul este uşor manevrabil

persoana care deţine asupra sa o
mare cantitate de numerar este
expusă riscului de furt sau de reprezintă o modalitate obişnuită
pierdere de transfer al valorii, mai ales în
cazul tranzacţiilor de valori mici
genereză inconvenienţe în cazul conduce la imediată posibilitate de

achitării unor plăţi pentru mărfurile plată, fără efort şi fără costuri
procurate sau seviciile prestate de la suplimentare
o anumită distanţă îndepărtată;
persoana respectivă e nevoită să-şi
asigure transportarea în siguranţă a generează abilitatea atât a
numerarului persoanelor fizice, cât şi a celor
juridice, de a-şi plăti obligaţiile
financiare la scadenţă
asigură starea de normalitate a

întreprinderii sau a familiei, condiţia de
existenţa posibilităţii falsificării a avea în continuare credibilitate şi
numerarului; pentru a evita aceasta, consideraţie în afaceri, de a nu fi
banii încorporează o serie de stânjenit de protestele şi solicitările
caracteristici specifice de protecţie; creditorilor, de a avea independenţă
preluarea bancnotelor furate, uzate economică şi socială
este prerogativa Băncii Centrale
Schema 5.1.2.3 Utilizarea numerarului ca modalitate de plată

Sursa: [21, p. 51].
Circulaţia monetară fără numerar, fiind, în esenţă, acelaşi proces de deplasare continuă a
banilor, se caracterizează prin efectuarea plăţilor fară utilizarea monedei efective şi se finalizează cu
transferarea (virarea) de pe cont pe cont a mijloacelor băneşti. În aşa mod, plăţile fără numerar îşi
găsesc expresie în operaţiunile prin care sunt stinse irevocabil obligaţiile legate de transferurile de
mijloace băneşti între doi sau mai mulţi participanţi la tranzacţie şi are loc prin debitarea contului
plătitorului şi creditarea contului beneficiarului.
Modalităţile de plată fără numerar (prin virament) sunt reprezentate de documente
standardizate care conţin ordine de plată date de plătitor băncii sale pentru transferul fondurilor
către beneficiar. Pe baza instrumentului de plată se fac înregistrări în conturile partenerilor de la
băncile lor care atestă diminuarea, respectiv, majorarea creanţelor monetare asupra băncilor.
Această modalitate de plată a apărut odată cu băncile şi este strâns legată de acestea, adică nu
se poate desfăşura în afara lor.
5
În cazul tranzacţiilor cu achitare fără numerar, avem de a face cu o plată intermediată şi
amânată. În contextul plăţilor fără numerar, se evidenţiază instrumentele şi modalităţile de plată.
Acestea constituie una din prevederile obligatorii din contractele economice dintre parteneri prin
care se asigura transferul de fonduri.
Instrumentele de plată fără numerar sunt anumite documente operaţionale pe suport
hârtie, magnetic sau electronic, care funcţionează pe baza unor tehnici specifice de operare,
circulare şi securizare în vederea transferului de fonduri de la ordonator la beneficiar, emise
de bănci şi instituţiile financiare nebancare în condiţiile legii.
La instrumentele de plată fără numerar, se referă: cambia, cecul, cardul bancar etc.
Instrumentul de plată numit cambie reprezintă un înscris prin care debitorul se obligă să
onoreze necondiţionat, la scadenţă, obligaţia faţă de creditor sau alt beneficiar.
Cambia este un instrument negociabil. După cum am menţionat anterior (vezi capitolele 2 şi
3), cambia este de mai multe tipuri. Dintre acestea, cambia comercială este folosită cel mai frecvent
pentru efectuarea plăţilor.
Cambia este unul din cele mai vechi instrumente de plată folosit în activitatea comercială
internă şi internaţională, care, sub diverse forme şi cu unele modificări funcţionale, se foloseşte şi
astăzi.
Din punct de vedere istoric, cambia a apărut în China prin anii 500-600, apoi s-a extins în
Italia.
Comerţul dintre Extremul Orient şi Europa era mijlocit de arabi şi italieni, iar cambiile au
devenit un instrument de plată internaţional pentru comercianţi.
Perfecţionarea cambiei a dus la apariţia bancnotei de hârtie, prin anii 1600, care în principiu,
este tot o cambie, dar o cambie bancară.
Noţiunea de cambie vine de la cuvântul de origine italiană cambio, care înseamnă schimb.
Acest aspect apare normal, întrucât Italia era în acea perioadă ţara cu cea mai dezvoltată activitate
comercială şi locul unde au apărut primele bănci comerciale.
În ţara noastră, cambia este reglementată prin Legea cambiei nr.1527-XII din 22.06.93.
Conform legii, cambia este un titlu de credit care reprezintă o creanţă scrisă, întocmită
conform prevederilor prezentei legi, ce oferă posesorului acesteia dreptul cert şi exigibil de a cere la
scadenţa creanţei de la debitor, iar în caz de neonorare a acestei cereri, şi de la alte persoane
obligate prin cambie, achitarea sumei de bani indicate.
În normele bancare, cambia este definită drept instrument de plată ce exprimă obligaţia
asumată de un plătitor de a plăti la vedere sau la scadenţă o sumă de bani în favoarea unui
benefeciar.
Într-o accepţiune mai concretă, cambia se poate defini ca un înscris formal, prin care
trăgătorul dă o dispoziţie necondiţionată trasului de a plăti benefeciarului, la vedere sau la termen, o
anumită sumă de bani [21, p. 188].
Economistul român Victor Stoica defineşte cambia ca un înscris, prin care o persoană
(trăgătorul) ordonă unei alte persoane (tras) să plătească unei a treia persoane (beneficiar) o sumă de
bani determinată, la o dată fixă şi la locul indicat [93, p. 330].
Din definiţie rezultă că trăgătorul are faţă de tras o creanţă, care se numeşte promisiunea sau
acoperirea cambiei. De asemenea, beneficiarul are o creanţă de trăgător, aceasta numindu-se
valoarea furnizată.
Atunci când beneficiarul este el însuşi debitor faţă de o terţă persoană şi doreşte să realizeze
plata utilizând aceeaşi cambie, acesta poate înscrie pe spatele cambiei o menţiune de a se plăti
6
creditorului. Menţiunea poartă denumirea de gir sau andosare, cel care a înscris menţiunea este
girant, iar noul beneficiar – girator.
Rolul cambiei poate fi analizat pornind de la utilizarea acesteia: ca instrument de schimb,
instrument de plată şi instrument de credit.
Ca instrument de schimb, cambia evidenţiază rolul iniţial al acesteia în schimburile monetare,
ceea ce conduce la evitarea deplasării banilor şi reducerea riscurilor aferente.
În calitate de instrument de plată, cambia poate fi utilizată în locul bancnotelor pentru
stingerea unor obligaţii de plată în numerar.
În cazul plăţilor prin utilizarea cambiei, se asigură certitudinea, datorită acceptării cambiei de
către tras, iar prin transmiterea cambiei prin gir, se asigură şi avantajul solidarităţii între giranţii
succesivi.
Ca instrument de credit, cambia are multiple utilizări: în domeniul creditului comercial, al
creditului bancar şi ca mod de garantare.
Ca instrument de credit comercial, cambia este denumită efect comercial şi este utilizată de
producător în raport cu comerciantul care îi cumpără produsele.
Cambia, ca instrument de plată, are mai multe caracteristici principale, după cum urmează:
 Transferabilitatea cambiei – care este acordată de menţinerea obligativităţii de plată a
debitorului indiferent de persoana creditorului;
 Negociabilitatea – care reprezintă dreptul debitorului şi creditorului de a stabili, în urma
negocierii, valoarea datoriei incorporate în cambie. Acest lucru permite determinarea unor
valori actuale în procesul de transfer al cambiei până la scadenţa ce rezultă din valoarea
creditului şi a dobânzii scontului;
 Cedarea (transferabilitatea) de creanţe constă în faptul că cambia poate fi tranferată prin
gir (din italiană) sau andosament (din franceză) şi implică în sine două drepturi:
 Cesiunea – adică cedarea dreptului de a cere plata de la un deţinător al cambiei în
favoarea altuia. În acest caz, deţinătorul care a cedat dreptul nu poate impune debitorul
să-i achite datoria.
 Subrogarea – obligativitatea fiecărui deţinător al cambiei de a achita datoria în favoarea
ultimului creditor în cazul incapacităţii de plată a trasului.
 Cambia este un instrument de plată la termen, adică din momentul iniţierii operaţiunii
până în momentul achitării există un termen de scadenţă pe parcursul căruia pot apărea
diferite evenimente riscante.
Aceste caracteristici definesc mai bine cambia ca instrument de plată între parteneri. Din
punct de vedere economic, rolul principal al cambiei rămâne acela de a contribui la transferul
fondurilor de la deţinători la utilizatori şi la o utilizare mai eficientă a capitalurilor disponibile.
Cambia pune în legătură сel puţin trei personae: trăgătorul, trasul şi benefeciarul.
Trăgătorul este persoana care emite (trage) cambia în favoarea părţii a doua, care este
beneficiarul, respectiv creditorul care dă ordin trasului (debitorului) să plătească o sumă fixă
benefeciarului, faţă de care trăgătorul are o anumită obligaţie de plată.
Trasul este debitorul, cel care va trebui să plătească benefeciarului suma înscrisă pe cambie.
Benefeciarul este persoana care va primi banii.
Titlul este emis de trăgător în calitate de creditor care dă ordin unui debitor al său, denumit
tras, să plătească o anumită sumă la o dată determinată în timp, unui beneficiar sau la ordinul
acestuia (Figura 5.1.2.1).
7
Figura 5.1.2.1. Cambia

În practică, cambia îmbracă două forme: biletul la ordin şi trata (cambia propriu-zisă),
fiecare având propriul mecanism.
Trata comercială (foarte frecvent, anume, aceasta este numită „cambie”) este instrumentul de
plată prin care emitentul (vânzătorul, creditorul, trăgătorul) dă dispoziţie plătitorului (cumpărător,
debitor, tras) să achite o sumă de bani determinată la scadenţă prezentatorului (beneficiarului) care
poate fi: a) persoana indicată de trăgător, b) o altă persoană desemnată de cea nominalizată în trată
sau c) însuşi trăgătorul.
Aşadar, trata este creată de trăgător (creditor), prin care acesta dă ordin trasului (debitorului)
să plătească la o dată determinată o sumă fixată, fie unei terte persoane (beneficiar), fie la ordinul
acesteia.
Trasul „acceptă” cambia prin semnarea acesteia pe faţă, în felul acesta, fiind de acord să
efectueze plata la data respectivă.
„Acceptarea tratei” reprezintă angajamentul luat de către tras faţă de orice posesor al acesteia
de a onora plata. În acest mod, trasul, în cazul acceptării tratei, devine debitorul principal.
Trata poate fi transmisă prin gir sau cesiune de creanţă ordinară.
Girul (andosarea) reprezintă actul (menţiunea de transfer) prin care posesorul cambiei, numit
„girant”, transferă altei persoane, numită „giratar”, toate drepturile ce decurg din trată. Toate
menţiunile privind circulaţia tratei prin gir se fac pe reversul acesteia. Girul trebuie să fie
necondiţionat şi semnat de girant.
Cesiunea de creanţă ordinară este actul prin care creditorul, numit „cedent”, transferă dreptul
său de creanţă altei persoane, numită „cesionar”. Spre deosebire de gir, cesiunea de creanţă devine
valabilă numai începând cu momentul notificării ei debitorului sau din momentul în care debitorul
acceptă prin act autentic.
Trata poate fi avalizată. Avalul reprezintă angajamentul necondiţionat prin care un terţ sau un
semnatar al acesteia - avalistul - altul decât trăgătorul sau acceptantul, devine garant pentru
obligaţiile unui co-obligat faţă de cambie - avalizatul. Avalul se dă pe o trată sau pe un act separat,
utilizându-se una din expresiile „pentru aval” sau „pentru garanţie” urmate de semnătura avalistului.
Avalistul este obligat să indice persoana pentru care a dat avalul.
Scadenţa este termenul la care trata trebuie plătită. Aceasta trebuie să rezulte cu precizie din
textul cambiei. Scadenţa poate fi: la vedere, la un anumit timp de la vedere, la un anumit timp de la
data emiterii, la o dată fixă.
Trata la vedere este plătibilă la prezentare. În textul cambiei, se face menţiunea „plătiţi la
vedere”.
8
Ea trebuie prezentată spre plată în termen de un an de la data emiterii.
Dacă scadenţa este stabilită la un anumit timp de la vedere (spre exemplu, „60 de zile de la
vedere”), aceasta înseamnă că trata se va plăti în termenul respectiv (60 de zile de la prezentare).
În cazul scadenţei la un anumit timp de la data emiterii (spre exemplu „90 de zile de la
emitere”), trata se va plăti la data când se împlinesc 90 de zile de la emiterea ei.
Scadenţa la o dată fixă înseamnă că plata se va face la data indicată în trată.
În figura 5.1.2.2, este prezentat, la general, circuitul cambiei.
Figura 5.1.2.2 Schema generală a circuitului tratei

Circuitul tratei comerciale înglobează următoarea succesiune de acţiuni:
 încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi stabilirea modului de achitare prin trată (1);
 livrarea mărfurilor şi/sau serviciilor (2);
 tragerea tratei de trăgător asupra trasului (3);
 acceptarea tratei şi stingerea creanţei cumpărătorului faţă de vânzător (4);
 acceptarea tratei şi stingerea creanţei debitorului faţă de beneficiar (5);
 prezentarea cambiei spre achitare la scadenţă (6);
 transferarea banilor de tras beneficiarului (7).
Biletul la ordin, numit şi cambia simplă, este instrumentul prin care emitentul (plătitorul,
debitorul) îşi ia angajamentul de a plăti beneficiarului (creditorului) sau celui care este posesorul
legitim al instrumentului, o sumă determinată la o anumită dată. În aşa mod, biletul la ordin este nu
numai un instrument de plată, dar şi un titlu de credit: debitorul, creând acest titlu, se obligă să
stingă datoria sa faţă de creditor la scadenţa negociată.
În figura 5.1.2.3 este prezentat circuitul biletului la ordin.
9
Figura 5.1.2.3 Schema generală a circuitului biletului la ordin

Circuitul biletului la ordin cuprinde o succesiune de acţiuni:
 stabilirea prin contractul de vânzare-cumpărare a instrumentului de plată - biletul la ordin (1);
 furnizarea bunurilor de către vânzător (2);
 emiterea biletului la ordin şi transmiterea acestuia beneficiarului de mijloace băneşti
(vânzătorului) (3);
 prezentarea la scadenţă a biletului la ordin de beneficiar debitorului (cumpărătorului) pentru
onorarea obligaţiei (4);
 transferarea banilor de plătitor, conform obligaţiei, beneficiarului (5).
Biletul la ordin este un instrument prin care emitentul îşi ia angajamentul de a plăti
beneficiarului, sau celui care este posesorul legitim al instrumentului, o sumă determinată, la o
anumită dată.
Biletul la ordin este un titlu de credit care pune în legătură în procesul creării sale două
persoane: emitentul (trasul) şi beneficiarul. El este emis de către emitent, în calitate de debitor care
se obligă să plătească o sumă de bani la un anumit termen sau la prezentarea unui beneficiar aflat în
calitate de creditor (Figura 5.1.2.4 ).
Figura 5.1.2.4 Biletul la ordin
10
Spre deosebire de cambie, utilizarea biletului la ordin ca instrument de plată implică două
persoane (emitentul şi beneficiarul). Acesta este creat de emitent, în calitate de debitor (tras), care
se obligă să plătească o sumă de bani la vedere, sau la o anumită dată, unui beneficiar, care are
calitatea de creditor.
Biletul la ordin este o variantă a cambiei care pune în legătură numai două persoane, debitor şi
creditor, spre deosebire de cambie, care stabilea relaţii între trei persoane.
Ca şi cambia, biletul la ordin trebuie să satisfacă anumite condiţii exprimate în formule
consacrate de redactare a textului, care exprimă clauze cu valoare juridică strictă.
În toate redactările, biletul la ordin trebuie să cuprindă următoarele menţiuni obligatorii
prevăzute de lege: denumirea de bilet la ordin trecută în textul titlului şi exprimată în limba
întrebuinţată pentru redactarea titlului; promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată;
scadenţa; locul plăţii; numele beneficiarului; data şi locul emiterii; semnătura emitentului.
Biletului la ordin, fiind o formă a cambiei, îi sunt specifice toate procedurile procesului
cambial, respectiv girul, avalul, scontarea, scadenţa, plata, protestul, regresul, execuţia cambială,
alterarea, prescripţia. Există totuşi o excepţie, acceptarea, care nu mai este necesară, întrucât
emitentul este în acelaşi timp şi acceptant.
Prin încasarea biletului la ordin, obligaţiile între participanţii la circuitul biletului la ordin se
sting.
Schema 5.1.2.4 Model de bilet la ordin
Biletul la ordin care nu are scadenţa menţionată este socotit plătibil la vedere. În lipsa unei
menţiuni speciale, locul emisiunii titlului este considerat loc de plată şi, în acelaşi timp, loc al
domiciliului emitentului. Biletul la ordin care nu arată locul unde a fost emis, se consideră semnat în
locul arătat lângă numele emitentului.
11
Figura 5.1.2.5. Standardul obligatoriu de conţinut al biletului la ordin

Biletul la ordin este o promisiune de a plăti, şi nu un mandat de plată. El se transmite prin
girare. Obligaţiile ce rezultă dintr-un bilet la ordin se supun aceloraşi reguli generale ca şi cele
rezultate dintr-o cambie.
Totuşi, acceptarea biletului la ordin nu se admite, deoarece emitentul are aceleaşi obligaţii ca
şi cel care acceptă o cambie. Regulile referitoare la plata, scadenţa, girarea, protestul cambiei sunt
aplicabile şi biletului la ordin.
Un alt instrument de plată este cecul. Prin cec, titularul contului dă instrucţiune băncii sale de
a pune la dispoziţie altei persoane o anumită sumă de bani. Cecul este un instrument de plată la
vedere, ceea ce nu necesită acceptarea lui din partea băncii plătitoare, ci doar efectuarea serviciului
de transfer de bani. Aceasta implică responsabilitatea titularului de cont de emitere a cecului numai
în cazul deţinerii suficientelor disponibilităţi în contul său bancar. Emiterea unui cec fară acoperire,
adică fără să existe disponibilităţi băneşti în cont, este supusă sancţiunilor civile şi penale.
Cecurile sunt diferite în funcţie de modul în care pot fi operate (vezi capitolul 2 şi 3).
Circuitul cecului este reflectat în figura 5.1.2.6.
Figura 5.1.2.6 Schema general a ciruitului cecului
12
Circuitul cecului cuprinde o succesiune de acţiuni:
 stabilirea, prin contractul dintre cumpărător şi vânzător, a instrumentului de plată cecul (1);
 depunerea de către cumpărător a sumei de bani în cont (dacă în cont nu sunt suficiente
mijloace) (2);
 emiterea de către banca plătitoare a carnetului de cecuri (3);
 livrarea de către vânzător a mărfii şi/sau serviciilor (4),
 plata prin cec - debitorul transmite direct vânzătorului cecul (5);
 depunerea de către vânzător a cecului la banca sa (6);
 plata cecului de către bancă şi ridicarea numerarului de beneficiar ( 7).
Necesitatea ca transferurile de fonduri între cei care produc bunuri şi prestează servicii şi cei
care le consumă să se efectueze cât mai operativ a determinat diversificarea instrumentelor de plată.
Astfel a apărut cecul, care a înlocuit, în bună parte, decontarea prin numerar şi a devenit unul din
instrumentele de plată larg acceptat, atât pe pieţele locale, cât şi în decontările internaţionale. În ţara
noastră, cecul a fost reglementat prin Regulamentul privind utilizarea carnetului de cecuri de
numerar, aprobat prin HCA al BNM nr.377 din 16.12.1999, cu modificările şi completările
ulterioare.
Normele bancare interne definesc cecul din carnetul de cecuri de numerar ca fiind un instrument
de plată prin care emitentul de cec dă ordin băncii de a elibera la prezentare o anumită sumă în
numerar mandatarului indicat în cec sau însuşi emitentului. Cecul se completează pe formular tipizat
de document primar cu regim special de evidenţă, păstrare şi utilizare, care reprezintă o filă din
carnetul de cecuri de numerar.
Cecul nu este monedă, el este un instrument de plată purtător al unei creanţe care oferă
accesul la monedă în momentul prezentării la plată. Ca urmare, cecul este un instrument de plată la
vedere, orice menţiune contrară fiind nulă. Emitentul cecului este persoana juridică sau fizică care
practică activitate de întreprinzător şi emite cecul de numerar
Operaţiunile cu cecuri implică cel puţin trei părţi: trăgător, tras şi beneficiar.
Trăgătorul este partea care emite (scrie) cecul pe baza disponibilului aflat în cont şi care dă o
dispoziţie de plată, necondiţionată, băncii la care are deschis contul.
Trasul este întotdeauna o bancă la care trăgătorul are deschis contul şi care efectuează plata pe baza
cecului primit, numai dacă trăgătorul are suficient disponibil în cont, către o terţă parte sau chiar către
trăgător, dacă acesta solicită să i se elibereze numerar. Banca pune la dispoziţia trăgătorului carnete de
cecuri care conţin file necompletate, denumite şi blanchete, pe care acesta le foloseşte în limita
disponibilului din cont.
Beneficiarul este partea care primeşte suma transmisă de trăgător, iar în situaţia în care
trăgătorul a dispus să i se elibereze numerar, acesta apare şi în postura de beneficiar.
Cele trei părţi efectuează operaţiuni legate de cec în nume propriu şi fiecare poartă
răspunderea pentru participarea la acest circuit:
 trăgătorul este responsabil pentru asigurarea disponibilului, respectiv acesta să fie lichid
(depozit), cert (utilizabil imediat) şi exigibil (adică să nu existe nici un impediment de ordin
juridic sau material care să împiedice efectuarea plăţii); emiterea unui cec fără ca trăgătorul
să dispună de fondurile necesare atrage sancţiuni civile şi penale;
 trasul (banca) răspunde pentru efectuarea plăţii la prezentarea cecului şi de întârzierile care
eventual pot avea loc;
 beneficiarul răspunde pentru neprezentarea la bancă în termenul de valabilitate a cecului în
vederea primirii sumei în numerar.
13
Persoanele participante la
decontările prin cecuri sunt:
Trăgătorul = Trasul = banca Beneficiarul =

persoana care are trăgătorului care persoana care
cont în bancă şi a achită cecul încasează suma
emis cecul înscrisă în cec
Schema 5.1.2.5. Persoanele participante la decontările prin cecuri

În cazul în care trăgătorul trage un cec plătibil în favoarea sa, atunci trăgătorul şi trasul sunt
una şi aceeaşi persoană.
Instrumentul este creat de trăgător care, în baza unui depozit constituit la bancă, dă un ordin
necondiţionat acesteia (trasul) să plătească o sumă determinată unei terţe părţi (sau însuşi
trăgătorului), aflate în poziţia de beneficiar.
Circuitul cecului bancar implică cel puţin două părţi, trăgător şi beneficiar, care de cele mai
multe ori au conturi la unităţi bancare diferite. Aceste unităţi bancare îndeplinesc roluri specifice, în
funcţie de poziţia în care se află cei doi clienţi, una plătitoare (banca plătitorului) şi alta încasatoare
(banca beneficiarului). Circuitul cecului pe linie bancară începe cu banca beneficiară, care se mai
numeşte şi bancă colectoare.
Deşi apar trei persoane implicate, ca şi în cazul cambiei, cecul se deosebeşte esenţial de
aceasta.
În primul rând, trasul nu poate fi decât o bancă la care trăgătorul are un disponibil, iar banca nu
plăteşte din acest cont decât dacă a primit ordin să elibereze o sumă.
În al doilea rând, emiterea cecului de către trăgător (clientul băncii) presupune, pe de o
parte, existenţa unei convenţii, înţelegeri între trăgător şi bancă privind disponibilul din care
aceasta să facă plata, iar pe de altă parte, existenţa unui disponibil (provizion), respectiv o sumă
de bani suficient de mare ca să poată acoperi valoarea cecului emis.
Aceste fonduri pot proveni din depozitul bancar al clientului sau pot fi rezultatul unui credit
acordat de bancă clientului ei (desigur, tot în contul acestuia).
Ca urmare, în circuitul cecului, cele trei persoane puse în legătură prin cec efectuează toate
operaţiunile legate de acest instrument în nume propriu: trăgătorul emite cecul, proprietarul legitim
îl încasează, iar trasul îl plăteşte. Pentru ca trăgătorul să poate emite cecuri, banca trebuie să-i
elibereze clientului său un carnet de cec care conţine formulare de cecuri în alb. Proprietarul
carnetului de cecuri completează formularul, îl semnează şi îl predă beneficiarului care îl va
prezenta, la rândul său, băncii sale pentru încasare.
Posibilităţile de circulaţie ale unui cec sunt:
a) Simpla remitere – este cazul cecului la purtător, care în momentul emiterii nu indică expres
beneficiarul sau poartă menţiunea la „purtător” Acest cec urmează a fi plătit fie persoanei
desemnate ca beneficiar, fie deţinătorului instrumentului.
b) Cesiunea de creanţă ordinară – dacă un cec este emis pe numele unei anumite persoane şi
conţine menţiunea „nu la ordin”. În acest caz, numai persoana nominalizată poate să-l încaseze.
c) Girarea – operaţiunea prin care se transmit, odată cu remiterea, şi toate drepturile rezultate
din cec. Girarea reprezintă o menţiune făcută pe versoul cecului în favoarea oricui, inclusiv a
trăgătorului. Cecul este plătibil numai la vedere, adică la prezentarea acestuia la bancă.
14
Cecul se completează pe formular tipizat de document primar cu regim special de evidenţă,
păstrare şi utilizare, care reprezintă o filă din carnetul de cecuri de numerar.
Emitentul cecului este persoana juridică sau fizică care practică activitate de întreprinzător şi
emite cecul de numerar. Emiterea cecului presupune completarea manuală şi autentificarea
formularului cecului de către emitent.
Mandatarul emitentului este persoana împuternicită de către emitent de a prezenta la bancă
cecul de numerar şi de a primi suma consemnată în cec. Persoana împuternicită de emitent trebuie
să fie funcţionar al emitentului.
Titular de cont bancar este persoana juridică sau fizică care practică activitate de
întreprinzător şi pe numele căreia este deschis cont bancar.
Distribuirea primară de către Banca Naţională a Moldovei a carnetelor de cecuri de numerar
constă în livrarea contra plată a carnetelor de cecuri de numerar băncilor, la solicitarea acestora, în
scopul satisfacerii necesităţilor titularilor de conturi bancare. Banca Naţională este unica instituţie în
Republica Moldova abilitată să tipărească şi să asigure distribuirea primară a carnetelor de cecuri de
numerar băncilor.
Schema 5.1.2.6. Carnetul de cecuri de numerar

Distribuirea primară de către Banca Naţională a Moldovei a carnetelor de cecuri de numerar
băncilor (pentru distribuirea ulterioară titularilor de conturi bancare deschise în bancă) se efectuează
la solicitarea acestora în baza unei scrisori care va cuprinde următoarele: denumirea băncii, data şi
numărul de înregistrare, data ridicării carnetelor de cecuri de numerar, semnăturile persoanelor
împuternicite cu drept de prima şi a doua semnătură şi amprenta ştampilei rotunde a băncii în
conformitate cu fişa cu specimene de semnături şi amprenta ştampilei.
Funcţionarul responsabil al contabilităţii Băncii Naţionale a Moldovei, după verificarea
autenticităţii şi corectitudinii întocmirii scrisorii, elaborează formularul facturii de plată, conform căruia
banca achită costul carnetelor de cecuri de numerar solicitate.
Primind carnetele de cecuri de numerar, persoana împuternicită a titularului de cont bancar
verifică corespunderea datelor (numerelor) din carnetul de cecuri de numerar în prezenţa casierului
băncii.
Cecul se completează în strictă conformitate cu prevederile prezentului regulament.
Cecul se scrie manual şi se semnează de către emitent în mod obligatoriu cu stilou sau pix de
culoare albastră sau neagră. În textul cecului nu se admit corectări şi ştersături.
La emiterea cecului e necesar a respecta cu stricteţe succesiunea formularelor din carnetul de
cecuri de numerar. Cecul se decupează din carnetul de cecuri de numerar numai după emitere.
Termenul de valabilitate a cecului în Republica Moldova pentru a fi prezentat la bancă este de
10 zile lucrătoare. Ziua emiterii nu se ia în calcul. Dacă la emiterea cecului s-a comis vreo greşeală,
15
formularul de cec se consideră defectat şi va rămâne în carnetul de cecuri de numerar. Pe formularul
de cec defectat, emitentul înscrie pe diagonală ,,Defectat”, indicând data şi aplicând semnătura.
Condiţiile primordiale de examinare şi primire a cecului spre executare de către bancă sunt:
 existenţa disponibilului suficient de mijloace băneşti în contul emitentului de cec pentru
eliberarea sumei în numerar;
 termenul util de valabilitate a cecului;
 prezenţa documentului de plată privind transferul plăţilor obligatorii în conformitate cu
prevederile actelor normative în vigoare.
 prezenţa actului de identitate şi a copiei actului de identitate al mandatarului emitentului sau
al emitentului (în cazul când numerarul se eliberează însuşi emitentului);
Dacă condiţiile primordiale sunt satisfăcute, funcţionarul băncii verifică:
 elementele de protecţie ale cecului;
 corectitudinea întocmirii cecului conform prevederilor prezentului regulament;
 legalitatea destinaţiei numerarului solicitat conform actelor normative în vigoare;
 corespunderea sumei înscrise în litere cu suma în cifre;
 identitatea semnăturilor şi a amprentei ştampilei rotunde a emitentului, iar în cazul
fondurilor de investiţii şi a depozitarului cu cele din fişa cu specimene de semnături şi
amprenta ştampilei care se păstrează la bancă;
 corespunderea datelor referitoare la identitatea mandatarului emitentului sau a
emitentului (în cazul când numerarul se eliberează însuşi emitentului) indicate în cec cu
datele din actul de identitate şi aplicarea semnăturii sale drept confirmare pe copia
actului de identitate în prezenţa mandatarului sau a emitentului;
După verificarea datelor, funcţionarul băncii:
 aplică semnătura pe linia ce urmează după înscrisul ,,Verificat Controlor”;
 înregistrează cecul în registrul de casă de cheltuieli, care se verifică la sfârşitul zilei
operaţionale împreună cu casierul responsabil de eliberarea numerarului;
 transmite cecul şi copia actului de identitate a mandatarului emitentului sau a emitentului (în
cazul când numerarul se eliberează însuşi emitentului) spre verificare funcţionarului responsabil cu
drept de semnătură pentru eliberarea numerarului;
Eliberarea numerarului de către bancă titularilor de conturi bancare se efectuează în
conformitate cu prevederile pct.5) din Regulamentul privind utilizarea carnetului de cecuri de
numerar, aprobat prin HCA al BNM nr.377 din 16.12.1999, cu modificările şi completările
ulterioare, şi ale Regulamentului privind operaţiunile cu numerar în băncile din Republica
Moldova, aprobat prin HCA al BNM nr. 200 din 26 iulie 2006, cu modificările şi completările
ulterioare.
În toate redactările, cecul trebuie să cuprindă următoarele menţiuni obligatorii, dispuse de
lege:
 denumirea de cec înscrisă în text şi exprimată în limba în care a fost redactat înscrisul;
 ordinul pur şi simplu necondiţionat de a plăti o sumă de bani determinată, scrisă în cifre şi în
litere, specificându-se şi moneda;
 numele trasului, respectiv al băncii care trebuie să efectueze plata;
 locul plăţii, deci banca, localitatea unde trebuie să se facă plata;
 locul şi data emiterii cecului (ziua, luna, anul), cecul fără dată considerându-se emis anterior
termenului de prezentare;
 semnătura celui ce emite cecul (autograf), deci a trăgătorului.
16
Figura 5.1.3.7 Menţiunile cecului

Pe faţa cecului apar următoarele elemente:
 denumirea/sigla societăţii bancare trase şi adresa acesteia;
 seria şi numărul cecului, sub denumirea societăţii bancare;
 înscrisul ,,plătiţi în schimbul acestui CEC” se află sub sigla societăţii bancare trase;
 înscrisul ,,stipulat”, urmat de un spaţiu necesar completării menţiunilor facultative ale
cecului;
 data emiterii cecului ,,emis la ………”, pentru stabilirea zilei, lunii şi anului emiterii;
 menţiunea referitoare la identificarea sumei, care urmează a se plăti;
 numele şi adresa trăgătorului, carnetul de cecuri de la unitatea bancară al cărei client este.
Pe versoul cecului figurează menţiuni referitoare la operaţiunea de girare şi la plată, respectiv
încasarea cecului:
 numele şi denumirea girantului;
 numele girantului, prin înscrisul ,,girat către…”;
 data efectuării operaţiunii de girare;
 informaţii referitoare la plata şi încasarea cecului, precum şi la modalităţile de efectuare a
acestora (în numerar sau în cont).
De la aceste elemente de bază se admit următoarele excepţii:
 dacă nu e precizat locul plăţii, se consideră loc al plăţii locul indicat lângă numele trasului
(băncii);
 dacă se indică mai multe localităţi, prima localitate indicată este considerată loc al plăţii;
 dacă nu se dă nici o indicaţie privind locul plăţii, se consideră loc al plăţii sediul central al
trasului (băncii);
 dacă nu se indică locul emiterii, se consideră loc al emiterii localitatea indicată lângă numele
trăgătorului (emitentului).
Deoarece cecul este un instrument de plată, în textul său nu se stabileşte scadenţa, fiind
plătibil la vedere. Orice scadenţă trecută în text se consideră nescrisă. Cu toate acestea, cecurile
trebuie prezentate la plată într-un interval de la data emiterii, de regulă foarte scurt.
Intervalul maxim de prezentare a cecului la plată diferă de la ţară la ţară şi în funcţie de locul
plăţii.
Astfel, pentru ţările din Europa, beneficiarii cecurilor care au domiciliul în aceste ţări trebuie
să le prezinte în 3 zile de la data emiterii; cecurile emise în aceste ţări, dar plătibile la bănci situate
în ţări din Europa, trebuie prezentate în termen de 20 de zile, iar pe alte continente – în 70 de zile.
17
În general, termenul de prezentare spre plată nu poate depăşi şase luni. În unele cazuri, foarte
rar, plata cecurilor peste aceste termene se poate face cu acordul prealabil al băncii.
În ultimii ani, ca urmare a faptului că băncilor plătitoare (trase) li se prezentau cecuri la
încasare în perioade ce depăşeau termenul acceptat de banca trăgătoare, în special în cazul cecurilor
de călătorie, pe înscris a început să fie tipărit şi termenul maxim în cadrul căruia acesta putea fi
prezentat spre încasare (de exemplu, prin formula: ,,valabil trei luni de la data emiterii”).
Principiile de utilizare a cecurilor:
I. Existenţa relaţiei dintre trăgător şi tras pe baza

contului bancar şi eliberarea carnetului de cecuri
II. Existenţa soldului în cont cel puţin în mărimea

cecului emis
Schema 5.1.2.7. Principiile de utilizare a cecului
Pentru a evita posibilitatea de emisiune a cecului fără acoperire, banca poate certifica sau
aviza cecul.
Certificarea cecului presupune blocarea de către bancă a unei sume în cont garantând astfel
efectuarea transferului sumei respective doar pentru plata cecului.
Vizarea cecului presupune adeverirea existenţei soldului în contul trăgătorului fără a-l bloca,
iar acoperirea cecului rămâne pe seama acestuia.
În circuitul bancar se folosesc mai multe feluri de cecuri diferenţiate prin anumite
particularităţi, dar care păstrează principiile cecului-standard. Aceste cecuri se pot clasifica după
două criterii: al beneficiarului şi al modalităţii de plată.
 Din punct de vedere al beneficiarului:
Cecul nominativ are înscris în textul său numele beneficiarului, iar după dispoziţia pe care o
cuprinde, este de două feluri: (a) cec plătibil unei anumite persoane cu sau fără clauza ,,la ordin”
(girabil), ceea ce înseamnă că cecul poate fi transmis altei persoane, prin gir, cu toate drepturile care
decurg din aceasta; clauza ,,la ordin” nu este obligatoriu să fie menţionată pe cec, întrucât simpla
înscriere a cuvântului ,,cec” implică prin ea însăşi posibilitatea transmiterii prin gir; (b) cec plătibil
unei anumite persoane cu clauza ,,nu la ordin”, ceea ce înseamnă că cecul nu poate fi transmis prin
gir, ci numai prin cesiune ordinară de creanţe.
Cecul la purtător este cel în care la momentul emiterii nu se indică expres beneficiarul sau se
menţionează ,,la purtător”, ,,plătiţi purtătorului”, „plătibil la purtător” sau nu conţine nici o
menţiune; acest cec este plătit purtătorului instrumentului care se prezintă la bancă; un astfel de cec
prezintă un risc mare de pierdere sau furt, ceea ce îl face mai puţin atractiv.
Cecul postdatat este o variantă a cecului nominativ care are înscrisă ca dată a emiterii o dată
ulterioară prezentării sale la plată şi este plătibil în ziua prezentării, data de emitere considerându-se
ca şi cum nu ar fi fost scrisă (se foloseşte în cazul unor livrări în mai multe partide, cecul având rol
de garantare a plăţii).
18
 După modalitatea de plată, deosebim: cec pentru numerar; cec virament, cec barat; cec
circular; cec de călătorie.
Cecul pentru numerar se foloseşte pentru obţinerea de numerar de la bancă pe baza
disponibilului din contul curent al titularului.
Cecul virament se utilizează pentru plata prin cont a bunurilor sau a serviciilor. Dintre toate
tipurile de cecuri, cecul virament este cel mai larg utilizat în relaţiile de decontare comerciale şi
necomerciale pentru că este valabil în orice tranzacţie. Întrucât în practică există, deseori, anumite
suspiciuni cu privire la capacitatea de plată a partenerului, beneficiarul solicită trăgătorului o
confirmare bancară pe cec din care să rezulte expres existenţa disponibilului şi, astfel, să fie sigur că
la prezentarea pentru încasare va primi imediat suma datorată de partener. Această confirmare se dă
de către tras prin expresia ,,cec certificat”, menţionată pe cec, sub semnătura autorizată şi ştampila
băncii, înaintea remiterii cecului către beneficiar. Banca blochează suma certificată care nu mai
poate fi retrasă de trăgător până la expirarea termenului de prezentare la plată a cecului. Prin
certificare, trasul are obligaţia ca, în caz de neplată, să despăgubească pe posesorul cecului.
Cecul barat este tipul de cec care are două linii paralele, verticale sau oblice, între care se
înscrie banca către care se va face plata. Bararea se face de trăgător la emiterea cecului sau pe
parcursul circulaţiei acestuia de către oricare din posesori.
Cecul barat este de două feluri: cec cu barare generală şi cec cu barare specială.
Cecul cu barare generală este acela care în spaţiul dintre cele două linii nu are înscrisă nici o
bancă şi poate circula prin girare, fiind valabil la plata în posesia ultimului giratar care completează
spaţiul dintre linii cu denumirea şi adresa băncii sale. Acesta prezintă cecul la banca unde are
deschis contul, care trimite cecul la încasare la banca aflată în poziţia de tras.
Cecul cu barare specială este acela care are înscrisă între cele două linii denumirea băncii
către care se va face plata. Bararea generală se poate transforma în barare specială prin înscrierea
denumirii unei bănci între cele două linii paralele. Beneficiarul cecului cu barare specială depune
cecul la banca sa, care îl trimite pentru încasare la banca aflată în poziţia de tras. Cecurile cu barare
specială se folosesc în cazul livrării de mărfuri cu decontare prin cec, întrucât furnizorul are
preferinţa pentru acest instrument, care prin primirea cecului semnat de trăgător, are certitudinea
încasării sumei datorate într-un termen scurt.
Cecul nebarat se poate plăti în numerar sau în cont fără nici o restricţie, potrivit solicitării
beneficiarului. Acesta se mai numeşte şi cec alb sau deschis. Pe un cec alb se poate lăsa spaţiu
pentru suma necompletată, uneori indicându-se doar limita sumei până la care se poate plăti.
Figura 5.1.3.8. Model de cec barat
19
Cecul circular este un titlu de credit la ordin emis de o bancă asupra unităţilor sale bancare sau
asupra altei bănci. Cecul circular se foloseşte în cazul unor plăţi în numerar în alte localităţi decât cea a
clientului. Pentru a se evita transportul personal de bani, care reprezintă un risc destul de mare, clientul
obţine de la banca unde are contul un cec circular de o anumită valoare, cu care se prezintă în localitatea
de destinaţie la o unitate a aceleiaşi bănci, sau dacă nu există, la o bancă corespondentă aflată în relaţii
cu banca clientului, şi încasează cecul. Prin cecul circular, banca emitentă se obligă să plătească cecul în
favoarea beneficiarului care este şi clientul său. Sursa de fonduri o constituie disponibilităţile aflate în
contul beneficiarului la banca emitentă. De cele mai multe ori, în cecul circular, banca emitentă este atât
trăgător, cât şi tras, iar în cazul în care sunt bănci diferite, între acestea trebuie să existe o convenţie de
plăţi. Cecul circular, ca instrument de plată, trebuie să cuprindă următoarele menţiuni obligatorii:
denumirea de ,,cec circular”; promisiunea necondiţionată a băncii de a plăti la vedere o anumită sumă de
bani; numele primitorului (clientul băncii); data şi locul emiterii; semnătura autorizată a băncii.
Cecul certificat este un cec obişnuit în esenţa sa (barat sau nebarat), achitat la prezentare, dar
pe care banca la care se află contul certifică în prealabil existenţa unui disponibil suficient pentru
efectuarea plăţii, suma certificată putând sau nu fi blocată. Cel mai adesea, se blochează suma în
cont pentru plată. Certificarea se face prin menţiunea ,,văzut”, ,,bun” sau ,,certificat pentru
suma...” etc.
Cecul de călătorie este tipul de cec care are înscrisă o anumită sumă ce se poate ridica în
numerar de la o bancă sau o agenţie de turism ca mandatară a unei bănci. Cecul de călătorie, aşa
cum arată şi numele, se foloseşte în activitatea de turism şi înlocuieşte transportul banilor, fiind un
instrument de transformare a banilor scripturali în bani efectivi, respectiv numerar. Cecul de
călătorie se poate emite în moneda locală sau valută şi poate fi pe durată determinată sau
nedeterminată.
Cecul de călătorie este un cec cu valori fixe (10, 20, 100 etc. unităţi monetare) imprimate pe
înscris odată cu tipărirea lui. Aceste cecuri sunt emise de bănci şi date (vândute) clienţilor lor pentru
a înlocui banii lichizi în efectuarea cheltuielilor de călătorie. De regulă, au tipărite pe ele vizibil
menţiunea ,,cec de călătorie”, exprimată în limba în care a fost redactat, şi au, în general, aspectul
unei bancnote. Beneficiarul unui cec de călătorie, în principiu, este protejat împotriva furtului prin
faptul că atunci când cumpără cecurile de la banca sau de la compania de turism, trebuie să le
semneze, semnătură care este confruntată de lucrătorul de la ghişeul băncii plătitoare, atunci când îl
achită, şi posesorul cecului trebuie să dea a doua semnatură, deseori fiind solicitat şi paşaportul
pentru identificarea semnăturilor.
Dintre toate tipurile de cecuri, cecurile de călătorie au cunoscut cea mai dinamică
diversificare.
Astfel, cecurile de călătorie au început să fie tipărite şi vândute clienţilor lor nu numai de
bănci, ci şi de companii de transport, de turism etc. Această diversificare a cecurilor de călătorie şi
creşterea, în acelaşi timp, a fraudelor legate de circulaţia lor au condus la preocuparea privind
uniformizarea acestora. Astfel, cu ocazia Conferinţei internaţionale pentru raţionalizarea
operaţiunilor interbancare (Bruxelles, 1961), s-a convenit un model-tip de cec de voiaj pe care
asociaţiile profesionale din 15 state europene l-au adoptat.
Utilizând cecurile de călătorie, putem achita în multe restaurante, magazine, hoteluri. La
procurarea cecurilor vom primi informaţia deplină privind adresele reprezentanţelor şi agenţiilor din
ţara sau oraşul în care plecăm, unde cecurile pot fi schimbate în numerar.
Cecurile de călătorie sunt disponibile în Republica Moldova în USD şi EURO, iar cele
neutilizate pot fi păstrate pentru următoarea călătorie ca un depozit sigur de numerar, deoarece
acestea sunt valabile pe o perioadă nelimitată de timp. Valoarea nominală al cecurilor de călătorie în
20
USD sunt de 50 $, 100 $ şi 1000 $. Valoarea nominală al cecurilor de călătorie în EURO sunt de 50
€, 100 €, 200 € şi de 500 €. În caz de pierdere sau furt al cecului de călătorie, avem dreptul de a-l
compensa restabilind cecurile în orice bancă comercială autorizată în orice ţară a lumii.
Serviciul internaţional de rambursare a cecurilor de călătorie activează 24 din 24 de ore, 7 zile
în săptamână.
Cecurile de călătorie pot fi procurate la băncile comerciale din Republica Moldova. E necesar
doar să semnăm cecul de două ori:
– prima dată – când procurăm cecul (în partea de sus, stânga, a cecului);
– a doua oară – când îl utilizăm în ţara unde am plecat pentru a achita anumite servicii
sau mărfuri, sau când primim în baza acestuia banii în numerar – în prezenţa casierului
(în partea de jos, stânga, a cecului).
Dacă procurăm cecurile altor operatori în alte ţări, trebuie să ne asigurăm că aceste cecuri se
primesc către plată în Republica Moldova. Pe teritoriile altor state, circulaţia cecurilor de călătorie
are loc în conformitate cu uzanţele bancare internaţionale şi legislaţia privind reglementarea
valutară corespunzătoare.
Figura 5.1.3.9. Cecul de călătorie
În Republica Moldova, cecurile American Express sunt printre cele mai des utilizate şi sunt,
în acelaşi timp, dintre cele mai acceptate cecuri de călătorie din lume. Ele pot fi schimbate în
numerar la oricare din 1700 de agenţii turistice, oficii şi reprezentanţe ale companiei American
Express, bănci, ghişee de schimb a valutei din întreaga lume.
În momentul în care clienţii unei bănci (trăgătorii) emit cecuri, acestea trebuie să fie
prezentate la bancă (banca plătitoare) pentru a fi încasate. Banca are obligaţia de a plăti cecul în
favoarea clienţilor săi, în următoare condiţii:
 clientul are suficiente fonduri disponibile în contul său;
 cecul a fost tras corect şi semnat de către client (trăgător);
 nu există nici un alt motiv legal pentru ca banca să nu efectueze plata.
Beneficiarul băncii are obligaţia de a colecta cecurile de la propriii săi clienţi pentru încasare.
Banca va remite cecurile spre plată.
În momentul prezentării la ghişeul băncii a unui cec, casierul trebuie să verifice următoarele
elemente:
 Dacă data este corectă. Este cecul postdatat sau expirat? Dacă este postdatat, înseamnă că
cecul a fost prezentat la bancă înaintea datei specificate pe cec, iar dacă este expirat,
înseamnă că cecul a fost prezentat la bancă după şase luni de la data înscrisă pe el. În ambele
situaţii, cecul nu se poate încasa.
21
 Trasul (beneficiarul). În cazul în care cecul este barat sau barat pentru un anumit cont,
atunci astfel de instrucţiuni trebuie implementate.
 Conţinutul instrumentului. În cazul în care există diferenţe între suma înscrisă în cuvinte şi
suma înscrisă în cifre, suma plătibilă este cea menţionată în cuvinte. Oricum, banca este
împuternicită să returneze cecul neonorat pe care se înscriu „cuvintele şi cifrele diferite”.
Banca plătitoare are dreptul să solicite clientului său să-şi completeze cecul cu termeni clari
şi corecţi.
 Semnătura trăgătorului. Semnătura trebuie şi ea verificată pentru ca banca să fie sigură că
semnătura de pe cec corespunde cu cea din specimenul de semnături păstrat cu grijă de
bancă. Semnătura este una genuină.
 Girarea. Girarea instrumentului reprezintă operaţiunea prin care se transmit, odată cu
remiterea, şi toate drepturile rezultate din cec. Girarea reprezintă o menţiune făcută pe
versoul cecului în favoarea oricui, inclusiv a trăgătorului. Noul beneficiar poate, la rândul
său, să gireze cecul.
Procesarea cecurilor are loc în mod diferit, în funcţie de modalitatea de plată: în numerar sau
prin cont.
Procesarea în numerar presupune că ambii parteneri să aibă relaţii numai cu o singură bancă,
cea a trăgătorului. În acest caz, beneficiarul care a devenit posesorul cecului trebuie să se prezinte la
banca indicată pe cec pentru încasarea sumei în numerar. Acest procedeu se foloseşte atunci când
partenerii sunt în aceeaşi localitate şi există o anumită preferinţă pentru numerar, iar sumele sunt
relativ mici.
Procesarea prin cont este cea mai des folosită şi se referă la plăţile de valori mai importante
sau la plăţile curente pentru servicii sau bunuri achiziţionate de la unităţile comerciale. Beneficiarii
care primesc cecurile, se adresează sistemului bancar care asigură efectuarea decontării, fiind o
modalitate destul de comodă care s-a transformat într-o practică curentă larg răspândită.
Banca care acceptă cecul spre plată nu întotdeauna este banca beneficiarului. De regulă, ea
apare ca bancă intermitentă între beneficiar şi tras, şi se numeşte banca colectoare.
Pentru micşorarea termenului de plată, în banca colectoare se utilizează operaţiunile de
trunchiere, adică de transfer a informaţiei incluse în cec sub formă de semnale electronice (a se
vedea tabelul de mai jos). Astfel, acest cec se transmite electronic către tras şi se achită electronic
prin canale informatice.
Operaţiuni specifice cecului
Operaţiunile
specifice Definiţia operaţiunilor
cecului
blocarea de către bancă a unei sume într-un cont garantând
Certificarea
astfel efectuarea transferului sumei respective doar pentru
cecului
plata cecului
Vizarea adeverirea existenţei soldului în contul trăgătorului fără a-l
cecului bloca, acoperirea cecului rămânând pe seama trăgătorului
Girarea transmiterea dreptului de încasare a valorii cecului unei
cecului persoane terţe
Avalierea garantarea actului de plată
cecului
refuzul trăgătorului sau al trasului privind achitarea cecului în
Regresul
anumite condiţii: pierderea cecului, extragerea frauduloasă,
cecului
greşeli în emiterea cecului.
22
Aşadar, cecul reprezintă un instrument de plată utilizat de titularul contului bancar cu disponibil
corespunzător în contul respectiv. Fondurile disponibile au rezultat dintr-un depozit bancar, din
operaţiuni de încasări sau din acordarea unui credit.
Unul din cele mai noi instrumente ale circulaţiei monetare fără numerar, apărut în urma
dezvoltării tehnologiilor moderne informaţionale şi a tehnologiilor digitale, este cardul bancar.
Cardul este un instrument de plată fără numerar, prin care posesorul acestuia poate achita
contravaloarea unor bunuri economice la comercianţii care acceptă acest mijloc de plată prin
intermediul echipamentelor POS (engl. Point of Sale) sau posesorul poate obţine numerar prin
intermediul bancomatelor - ATM (engl. Automated Teller Machine).
Operaţiunile efectuate prin ATM şi cele efectuate prin POS sunt realizate on-line, contul
clientului fiind debitat imediat după executarea tranzacţiei. În acest scop, au fost create
infrastructuri informatice specifice, reţele private etc., care necesită investiţii însemnate atât din
partea instituţiilor fianciare emitente de carduri, cât şi a comercianţilor.
Amortizarea acestora se realizează în termen relative lung, dar cu profituri considerabile.
Reţeaua de ATM a băncilor oferă clienţilor avantajul de acces continuu şi distribuit. Comercianţii,
care acceptă plăţile prin card, de asemenea, au avantaje concretizate în creşterea numărului de
clienţi şi a sumelor cheltuite de aceştia în unităţile de comerţ respective. Clientul care utilizează
cardul obţine avantaje, ce ţin, în special, de aspectele de securitate reflectate în autorizarea accesului
prin PIN (engl. Personal Identification Number) şi de simplitate în utilizarea acestui instrument
informatic.
În ultimul timp, gama mijloacelor de plată se extinde cu diferite inovaţii. Spre exemplu, tot
mai mult teren cucereşte moneda electronică.
Modalităţile de plată fără numerar reprezintă anumite tehnici specifice de operare în
vederea transferului de fonduri de la ordonator la beneficiar, determinate de particularităţile
unor tranzacţii, menite să asigure realizarea transferului de fonduri şi stingerea obligaţiilor în
monedă de cont, în condiţiile stabilite de lege.
Transferurile băneşti fără numerar, numite frecvent şi viramente, în funcţie de aflarea
plătitorului şi beneficiarului în calitate de clienţi la aceeaşi bancă sau la diferite bănci, pot fi
intrabancare şi interbancare.
Transferul monedei de cont frecvent este numit virament.
Viramentele intrabancare constituie: transferul de mijloace băneşti între participanţii la
tranzacţii, aceştia fiind clienţii uneia şi aceleiaşi bănci; de pe contul băncii pe conturile clienţilor;
extragerea de numerar de către clienţi din conturile sale la bancă.
Viramentele interbancare constă în transferul de mijloace băneşti între participanţii la
tranzacţii, clienţii ai diferitelor bănci, sau între bănci.
Viramentul este un procedeu special de plată prin care se înfăptuieşte transferul resurselor
monetare de la o persoană la alta prin debitarea contului debitorului şi creditare în aceeaşi valoare a
contului beneficiarului.
În acest caz se utilizează moneda scripturală. Din punct de vedere macroeconomic, viramentul
are următoarele caracteristici [21, p. 93].
a) Decurge din specificul circulaţiei monetare ca procedeu de transfer al monedei scripturale. Din
acest motiv, reglementarea viramentului ca procedeu influenţează viteza de circulaţie a monedei
şi, totodată, volumul masei monetare în circulaţie.
b) Viramentul este un transfer de creanţe, deoarece se efectuează prin intermediul conturilor
bancare, iar contul e valoarea creanţei pe care o deţine titularul contului asupra băncii. Prin
23
virament plătitorul îşi micşorează dreptul de cerere la bancă prin micşorarea volumului
creanţelor, transferându-le respectiv beneficiarului.
O particularitate a viramentului este reprezentată de plasamentul băncilor care formează
circuitul dintre plătitor şi beneficiar. Dacă viramentul se realizează între bănci din acelaşi stat, se
poate vorbi despre un virament naţional (care poate fi între filialele, sucursalele aceleiaşi bănci sau
între bănci diferite, care implică transfer de fonduri între acestea) sau, dacă se realizează între bănci
plasate în state diferite, se poate vorbi despre un virament internaţional (care are acelaşi specific, cu
deosebirea că implică un transfer internaţional al fondurilor).
Viramentele naţionale se realizează prin intermediul mijloacelor de comunicare interbancară,
urmând proceduri stricte specifice structurii bancare naţionale, dar şi particularităţilor operaţionale
ale fiecărei bănci în parte, modul de realizare ale acestora fiind clasic (pe o durată de 1-2 zile) sau
de tip telex (virament realizat în ziua curentă înaintării ordinului de plată etc. de către plătitor).
Viramentul propriu-zis se realizează, de cele mai multe ori, înainte de transferul efectiv de
fonduri, la bază stând acorduri bancare sau naţionale care dau girul de garanţie şi garantarea
transferului de fonduri.
Din acest motiv, transferul prin virament implică anumite riscuri, cum ar fi riscul de revocare
şi riscul de sistem.
Primul tip de risc presupune că, în perioada de timp din momentul depunerii ordinului de
plată (a ordinului de virament) şi până la momentul procesării lui (adică extragerea sumei indicate
în el din contul plătitorului), plătitorul are dreptul de a revoca (refuza) plata. În acest caz, ordinul de
plată prezentat către beneficiar nu este garanţia efectuării acestei plăţi. Posibilitatea de diminuare a
acestui risc constă în reducerea termenului de procesare a ordinului de plată.
Cel de-al doilea tip de risc presupune existenţa unor erori de ordin tehnic, inclusiv în sistem,
care nu permit înregistrarea sumei încasate în contul beneficiarului. De exemplu, din cauza unei
erori în numărul contului beneficiarului, comisă neintenţionat de plătitor, banca beneficiarului nu
poate înregistra suma în contul beneficiarului şi este nevoită s-o returneze către banca plătitorului.
Şi în acest caz, prezenţa ordinului de plată, inclusiv cu menţiunile băncii plătitoare, care certifică
efectuarea plăţii, nu este garanţia încasării ei pentru beneficiar.
Principiile viramentului sunt [21, p. 96 ]:
 Existenţa contului în bancă atât al plătitorului, cât şi al beneficiarului;
 Existenţa soldului în cont cel puţin în mărimea viramentului;
 Utilizarea în procesul viramentului doar a instrumentelor de plată indicate în legislaţia în
vigoare (ordinul de plată).
24
Viramentul – procedeu şi instrument
Este un procedeu bancar special de plată fără numerar, efectuat prin
transferul unei sume de bani în monedă naţională sau în valută, din
Virament contul celui care dispune plata (ordonatorul) în contul
beneficiarului care încasează, acest lucru însemnând debitarea
contului primului şi creditarea contului celuilalt
Diminuarea soldului disponibil al contului celui care a dat ordin de
Efectul
virament cu o sumă egală cu cea care a fost creditat contul
viramentului
beneficiarului viramentului
Este cazul viramentelor efectuate fără ordin, viramente efectuate
Dificultăţi tardiv, viramente executate fără existenţa disponibilului, ordinul de
plată incomplet sau redactat eronat
Banca nu poate cenzura un ordin de virament emis de clientul
titular al contului, în cazul în care acest cont are un sold creditor
Consecinţe Banca nu trebuie să verifice cauza juridică a ordinului de virament
ale Banca nu este obligată să verifice dacă autorul ordinului de
caracterului virament are capacitatea juridică de a efectua actul juridic realizat
abstract al prin virament
viramentului Viramentul are ca efect naşterea unui drept de creanţă al
beneficiarului faţă de bancă şi, concomitent, stingerea eventualei
creanţe anterioare a emitentului faţă de aceeaşi bancă
Prin virament se înfăptuieşte circulaţia monedei scripturale
Implicaţiile Depozitele bancare constituite exprimă creanţe ale terţilor faţă de
viramentului bancă, iar viramentul reprezintă un procedeu de transfer al
la nivel creanţelor între creditorii băncii
economic Viramentul ca transfer de monedă scripturală reprezintă un
instrument de combatere a inflaţiei monetare
Viramentul se efectuează în baza unui motiv bine definit, care poate fi:
 Virament prealabil – în baza dispoziţiei de plată, efectuat înaintea livrării mărfurilor şi
efectuarea serviciilor;
 Virament posterior – aferent valorii mărfurilor, serviciilor, lucrărilor, se efectuează în
baza documentelor ce confirmă existenţa datoriilor faţă de beneficiar.
Transferul mijloacelor băneşti de cont se realizează prin diferite mecanisme. În funcţie de
tehnica transferului, modalităţile de plată fără numerar îmbracă diferite forme concrete, şi anume:
transferul de credit, debitarea directă, acreditivul, incaso-ul, compensarea bancară etc.
Transferul de credit reprezintă un procedeu de transfer al banilor dintr-un cont în altul, prin
intermediul băncilor, din dispoziţia debitorului (cumpărătorului) în favoarea creditorului
(vânzătorului). Pentru realizarea transferului de credit, debitorul (de altfel, şi creditorul) trebuie să
dispună de cont bancar. Banca nu onorează nicio dispoziţie de plată a debitorului, dacă în cont nu
sunt bani suficienţi.
Aşadar, în urma unei tranzacţii economice, se creează o obligaţie de plată a cumpărătorului.
Acesta emite un ordin de plată (fie pe suport de hârtie, fie electronic), în calitate de plătitor adresat
băncii sale. Banca plătitorului acceptă instrucţiunea primită şi prin aceasta îşi asumă răspunderea
faţă de emitent pentru efectuarea plăţii. Ea transferă mijloacele băneşti din contul plătitorului către
banca beneficiarului. Aceasta din urmă înscrie banii în contul beneficiarului.
Transferul de credit ca procedeu de plată între parteneri se desfăşoară după anumite reguli
bancare bine stabilite şi sub controlul direct al băncii centrale. Transferul de credit ca formă de plată
se menţionează, în primul rând, în contractele care se încheie între parteneri şi, prin acestea, ambele
părţi acceptă tehnica bancară respectivă, precum şi relaţiile care se stabilesc între aceştia şi băncile
25
care îi deservesc. Procedeul este stabilit de banca centrală prin norme cu caracter public, deci care
se pot consulta de orice agent în vederea cunoaşterii tehnicii de lucru, precum şi a drepturilor şi
obligaţiilor care se nasc în procesul de transfer al dreptului de proprietate asupra banilor de la un
partener la altul.
Avantajul principal al transferului de credit îl constituie faptul că este destul de operativ, în
sensul că nu necesită formalităţi numeroase. Dezavantajul constă în lansarea plăţii exclusiv la
latitudinea plătitorului care poate întârzia, din diferite motive, onorarea la timp a obligaţiilor. La
aceasta, se adaugă şi întârzierile care pot surveni în sistemul bancar, având în vedere că fondurile
aflate în transfer reprezintă o sursă atrasă ieftină (practic, nu se remunerează), care nu este de
neglijat.
În cadrul plăţilor fără numerar, transferul de credit este cel mai larg răspândit, datorită
simplităţii şi operativităţii, caracteristici apreciate de clienţii bancari, atât persoane fizice, cât şi
juridice. De exemplu, în anul 2002. transferul de credit deţinea în totalul decontărilor fără numerar
87% în România şi 99,7% în Elveţia.
Debitarea directă (debitul direct, transferul de debit), de asemenea, reprezintă o plată amânată
şi un transfer de creanţă asupra băncii, cu deosebirea că, de data aceasta, beneficiarul este acela care
iniţiază plata şi nu mai depinde de voinţa plătitorului. Această modalitate de plată se utilizează în
cazul prestării serviciilor cu repetabilitate.
Debitarea directă este modalitatea de plată fără numerar, prin care băncile sunt autorizate de
clienţii plătitori să efectueze automat transferurile de bani din conturile acestora la simpla cerere a
furnizorilor. Pentru efectuarea acestor plăţi, este necesar să se asigure un cadru juridic între
participanţii la tranzacţii şi între aceştia şi băncile lor privind derularea operaţiunilor. Astfel, între
plătitor (cumpărător) şi beneficiar (furnizor) se încheie o convenţie privind dreptul beneficiarului de
a iniţia plata fără acordul prealabil al debitorului; între banca plătitoare şi debitor, se încheie o
convenţie de mandat privind acceptul debitorului pentru plata din cont fără ordinul expres al
acestuia; şi între banca beneficiarului şi furnizor se încheie un angajament privind debitarea directă.
În acest fel, banca plătitoare devine mandatarul debitorului de a executa instrucţiunile de plată
primite de la furnizor în favoarea acestuia. Mandatul devine un act juridic, întrucât, prin intermediul
acestuia, se transferă anumite drepturi de dispoziţie altei persoane decât proprietarul fondurilor şi
care are caracter permanent până la revocarea mandatului de către debitor. Un asemenea procedeu
se foloseşte, în special, pentru plata serviciilor cu caracter de repetabilitate, ca: furnizarea de energie
electrică, prestarea serviciilor de telefon, livrarea de gaze naturale, apă etc.
Avantajele pentru ambii parteneri sunt substanţiale, în sensul că furnizorii îşi pot încasa
creanţele la termen, ceea ce este un deziderat al acestora, iar debitorii dispun de o modalitate destul
de comodă de descărcare de obligaţie. Dezavantajul îl constituie posibilitatea apariţiei unor debite
nereale care se decontează automat înainte de clarificarea acestora, În practică, s-a adoptat
procedeul ca decontarea să aibă loc la un anumit interval de la facturare, perioadă în care
eventualele neconcordanţe pot să se clarifice.
Acreditivul este modalitatea de achitare prin care plăţile se efectuează diritr-o sumă
transferată de plătitor, de regulă, la banca beneficiarului (vânzătorului) pe măsura livrării
mărfurilor/prestării serviciilor.
Deschiderea acreditivului se face de către banca plătitorului (cumpărătorului), pe baza unei
cereri a acestuia, în care se menţionează: suma acreditivului, denumirea beneficiarului, sediul
acestuia şi unitatea bancară, la care are deschis contul; asortimentul şi cantitatea
mărfurilor/serviciilor prevăzute în contract; documentele pe care beneficiarul trebuie să le prezinte
26
la banca sa pentru decontare; perioada de valabilitate a acreditivului; eventual alte condiţii
prevăzute în contract.
Acreditivul se deschide din disponibilităţile aflate în contul plătitorului sau din credite
bancare, iar suma se virează la banca beneficiarului împreună cu un exemplar din ordinul de plată şi
o copie după cererea de deschidere a acreditivului (un set similar de documente se remite
beneficiarului).
După livrarea produselor, vânzătorul prezintă băncii sale documentele de livrare prevăzute în
acreditiv pe baza cărora se va efectua decontarea. Banca beneficiarului are obligaţia de a verifica
dacă documentele corespund cu condiţiile din cererea de deschidere a acreditivului şi transferă
suma în contul beneficiarului.
La sosirea bunurilor, plătitorul prezintă transportatorului documentele de expediere primite de
la bancă şi intră în posesia mărfurilor.
Acreditivul poate fi revocabil sau irevocabil, aşa cum a fost stabilit în contract.
În situaţia în care acreditivul a expirat, banca beneficiarului restituie suma băncii plătitorului,
dacă, în prealabil, cele două părţi n-au convenit pentru prelungirea valabilităţii. Acreditivul se
foloseşte în cazul în care beneficiarul nu are suficientă încredere în plătitor şi doreşte ca fondurile să
fie asigurate înainte de livrarea mărfii.
Schematic derularea acreditivului este reflectată în figura 5.1.2.10.
Figura 5.1.2.10. Schema derulării acreditivului documentar

După cum se vede, fluxul operaţional al acreditivului înglobează, o succesiune de acţiuni:
 stabilirea prin contractul dintre cumpărător şi vânzător a modalităţii de plată acreditivul şi
termenii operaţiunii (1);
 solicitarea de către cumpărător băncii sale să deschidă un acreditiv în favoarea vânzătorului,
detaliind toate condiţiile conform prevederilor contractului (2);
 deschiderea acreditivului de banca plătitorului, transmiterea textului acreditivului şi
transferarea banilor la banca beneficiarului, cerându-i eventual să-l şi confirme (3);
 avizarea de banca beneficiarului a vânzătorului de deschiderea acreditivului, transmiţându-i
un exemplar acestuia (4);
 expedierea mărfii cumpărătorului (5);
 remiterea de vânzător băncii sale a documentelor de livrare precizate în acreditivul
documentar şi întocmite în strictă conformitate cu tennenii şi condiţiile acestuia (6);
 verificarea documentelor de banca beneficiarului şi efectuarea plăţii către vânzător (7);
27
 trimiterea documentelor de banca beneficiarului băncii plătitorului (8);
 remiterea documentelor de banca plătitorului către cumpărător (9).
Cumpărătorul, intrând în posesia documentelor, recepţionează marfa.
Modalitatea de plată prin acreditiv posedă mai multe avantaje, principalul fiind siguranţa că,
în cazul îti care sunt respectate toate condiţiile din acreditiv, vânzătorul primeşte integral, la
termenul stabilit, contravaloarea mărfurilor vândute. Dintre dezavantajele acreditivului, vom
menţiona unul major, şi anume imobilizarea mijloacelor băneşti ale cumpărătorului în acreditiv
pentru o anumită perioadă.
Acreditivul se foloseşte, de regulă, în relaţiile de comerţ exterior. Cadrul juridic al acestuia îl
constituie Publicaţia 600 a Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris „Regulile şi Uzanţele
Uniforme pentru Acreditive Documentare”3.
Majoritatea autorităţilor monetare naţionale, inclusiv BNM, au ratificat actul respectiv,
acordându-i statut şi de act naţional de reglementare.
Incaso-ul este modalitatea de plată fără numerar prin care, din ordinul vânzătorului, banca
încasează contravaloarea tranzacţiei comerciale de la plătitor şi o înscrie în contul beneficiarului,
contra unui set de documente negociat iniţial.
Incaso-ul intră în categoria plăţilor documentare, în sensul că prin vehicularea documentelor
de către bănci, plătitorul efectuează plata nu contra marfa, ci contra documentelor comerciale -
factura, documente de transport, de proprietate etc. - care atestă livrarea mărfii conform condiţiilor
contractului, sau financiare - cambii, bilet la ordin, cec, chitanţe etc. - utilizate pentru a obţine sume
de bani.
Incaso-ul posedă diferite caracteristici, diverse mecanisme de derulare, reguli de procedură
etc. Toate acestea determină varietatea incaso-ului. Aici vom menţiona numai tipurile distinse în
funcţie de documentele vehiculate, care şi reprezintă formele de bază ale incaso- ului.
Aşadar, există incaso simplu, care operează numai cu documente financiare, şi incaso
documentar, care operează cu documente financiare însoţite de documente comerciale.
Aplicarea incaso-ului este justificată în cazul în care există suficientă încredere între parteneri,
cumpărătorul prezintă o bonitate recunoscută pe plan naţional şi mondial, legislaţia ţării impune
recurgerea la această formă de achitare în situaţii concrete.
În figura 5.1.2.11, este prezentată schematic fluxul operaţional al incaso-ului.
Figura 5.1.2.11 Schema derulării incaso-ului documentar
3
Reguli uniforme privind acreditivele documentare ale Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris. Publicaţia 600. art. 2.
28
Derularea incaso-ului documentar înglobează o succesiune de acţiuni. În cazul unei operaţiuni
finalizate, aceste acţiuni sunt:
 stabilirea, prin contractatul dintre cumpărător şi vânzător, a modalităţii de plată incaso-ul (1);
 expedierea mărfurilor de vânzător şi obţinerea documentelor care atestă îndeplinirea obligaţiilor
de livrare (2);
 prezentarea băncii beneficiarului a setului de documente comerciale şi/sau financiare, însoţit de
ordinul de plată la incaso (3);
 transmiterea documentelor băncii plătitorului de către banca beneficiarului (4);
 avizarea cumpărătorului despre primirea documentelor (5);
 acceptarea plăţii de cumpărător (6);
 transmiterea documentelor contra plată cumpărătorului (7);
 transferarea de banca plătitorului a mijloacelor băneşti băncii beneficiarului (8);
 creditarea contului beneficiarului (9).
Incaso-ul, fiind o modalitate de plată simplă şi puţin costisitoare, asigură, într-o anumită
măsură, protecţia intereselor ambelor părţi implicate în tranzacţie, cumpărătorul - înainte de a
efectua plata, are posibilitatea verificării documentelor comerciale pentru a avea certitudinea că
vânzătorul şi-a îndeplinit obligaţiile asumate şi a livrat marfa în condiţiile şi termenele stabilite prin
contract; vânzătorul are siguranţa că plătitorul nu va intra în posesia mărfii fără să o plătească,
pentru că banca îi va elibera documentele necesare numai după ce le va achita. Cu toate acestea,
incaso-ul nu prezintă nicio garanţie pentru vânzător privind plata (integrală sau în rate) a
documentelor de către cumpărător, existând o singura obligaţie de plată a plătitorului asumată prin
contractul comercial. Vânzătorul livrează marfa fără a avea garanţia că plătitorul va onora
documentele.
Având în vedere şi perioada îndelungată până la încasare (până la 45 de zile), vânzătorul se
confruntă cu mai multe riscuri: riscul de neplată, riscul de pierdere/deteriorare a mărfurilor pe
timpul transportului, riscul de curs de schimb etc.
Cu toate că neajunsurile acestei modalităţi de plată, în practică, pot fi înlăturate, iar riscurile
diminuate prin anumite clauze, este evident că avantajele sunt, în principal, de partea plătitorului,
întreaga operaţiune de incaso desfaşurându-se la ordinul, pe riscurile şi răspunderea vânzătorului.
Până şi spezele şi comisioanele bancare sunt suportate tot de vânzător. De aici şi ponderea modestă
a incaso-ului în ansamblul plăţilor cu străinătatea, acesta fiind utilizat, într-o măsură mai mare, în
relaţiile de plăţi necomerciale.
De menţionat că, în operaţiunile de incaso, băncile implicate nu-şi asumă niciun risc
comercial, singura lor responsabilitate constând în manipularea corectă a setului de documente.
Incaso-ul se foloseşte pe larg în decontările internaţionale. Cadrul juridic al acestuia îl
constituie Publicaţia 522 a Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris „Reguli unifonne privind
incaso-urile” (revizuită în 1995. cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 1996). Majoritatea autorităţilor
monetare naţionale, inclusiv Banca Naţională a Moldovei, au ratificat-o, acordându-i statut de act
naţional
Compensarea (eng. clearing) reprezintă procesul de stingere a soldurilor reciproce prin
efectuarea de plăţi de către persoanele titulare a soldurilor debitoare către persoanele beneficiare de
solduri creditoare. În sistemul de plăţi, compensarea se realizettză prin compararea, în cadiul unei
perioade date, a drepturilor de încasări (sume creditoare) cu obligaţiile de plată (sume debitoare) în
scopul de a stabili măsura în care acestea se anihilează reciproc (se compensează) şi suma rămasă
de încasat, respectiv, de plătit.
Compensările pot fi bilaterale şi multilaterale.
29
Compensările bilaterală înseamnă supunerea compensării plăţilor reciproce dintre două
persoane. În acest caz, poziţia fiecărei persoane rezultă din operaţiunile de plăţi reciproce.
Compensările multilaterale sunt cele care includ toate persoanele cuprinse într-un sistem unic
de plăţi. Aici fiecare persoană se prezintă şi se delimitează faţă de toate celelalte persoane. Cu cât
este mai cuprinzător, adică include un număr mai mare de persoane, cu atât compensarea devine
mai eficientă, înregistrând un grad ridicat de compensare şi asigurând operativitate în derularea
plăţilor în eccnomie.
Procesul de compensare înglobează câteva etape succesive: inventarierea sau structurarea
plaţilor; soldarea, stingerea datoriilor reciproce între bănci.
Inventarierea presupune sistematizarea întregului flux de informaţii referitoare la toate
operaţiunile reciproce ale persoanelor participante în cadrul organizatoric al compensaţiilor şi
structurarea acestora într-un cadru normat.
Soldarea înseamnă stabilirea soldurilor debitoare şi creditoare din compensare.
Stingerea datoriilor reciproce între persoane presupune acliitarea soldurilor debitoare şi
încasarea soldurilor creditoare stabilite în procesul de soldare.
Cel mai frecvent se întâlneşte compensarea bancară. Compensarea bancară desfăşurată în
sisteme organizate şi centralizate, oferă condiţii optime pentru încheierea circuitelor de plăţi
declanşate, în mod spontan, de titularii de conturi bancare în întreaga ţară.
În gama modalităţilor de plată fără numerar, penetrează tot mai multe inovaţii, printre care
menţionăm banca la domiciliu, phone bankingul, telebankingul etc.
Instrumentele şi modalităţile de plată fără numerar în prezent, graţie progresului tehnico-
ştiinţific, cunosc o dezvoltare intensă.
30
5.1.3 CIRCULAŢIA MONETARĂ ÎN REPUBLICA MOLDOVA.
Circulaţia monetară în Republica Moldova se derulează în ambele forme ale acesteia - în
numerar şi fără numerar.
În scopul derulării circulaţiei monetare în numerar se folosesc bancnotele şi monedele
divizionară emisie de BNM. Funcţionarea acestor instrumente de plată este reglementată de Legea
cu privire la Banca Naţioruaală a Moldovei, Regulamentul cu privire la operaţiunile cu numerar în
băncile din Republica Moldova nr.78 din 11.04.2018 şi alte regulamente.
Pe teritoriul Republicii Moldova, leul moldovenesc este unicul mijloc de plată legal. BNM
furnizează periodic bancnote şi monede metalice pentru acoperirea necesităţilor de bani ale
economiei naţionale. Bancnotele şi monedele metalice emise de BNM sunt acceptate la valoarea lor
nominală pentru plata tuturor datoriilor publice sau private pe teritoriul ţării.
La finele anului 2018, numerarul aflat în circulaţie, din punct de vedere valoric, constituia
suma de 23753,32 milioane lei .
Bancnotele în circulaţie, la finele anului 2017, din punct de vedere valoric, constituiau suma
de 23606,43 milioane lei. Evoluţia valorică a bancnotelor este prezentată în în graficul 5.1.3.1
Structura monedei naţionale în circulaţie la situaţia decembrie 2018
Numerar în Cantitatea Cantitatea
Pondere
Pondere
Valoarea nominală circulaţie bancnotelor/monedelor în bancnotelor/monedelor
în %
în %
(mil. lei) circulaţie (mil. buc.) pe cap de locuitor (buc.)
Bancnote
1 leu 90,28 0,38 90,28 31,80 25,45
5 lei 85,89 0,36 17,18 6,05 4,84
10 lei 201,20 0,85 20,12 7,09 5,67
20 lei 245,22 1,03 12,26 4,32 3,46
50 lei 1 611,33 6,79 32,22 11,35 9,08
100 lei 3 784,69 15,95 37,85 13,33 10,67
200 lei 13 356,06 56,27 66,78 23,52 18,82
500 lei 2 983,16 12,57 5,97 2,10 1,68
1000 lei 1 248,60 5,26 1,25 0,44 0,35
total 23 606,43 99,46 283,91 100 80,03
Bancnote
9,37 0,04 0,047
comemorative
Numerarul în bancnote aflat în circulaţie, la finele anului 2018, din punct de vedere cantitativ,
conform structurii valorilor nominale, constituia 283,91 milioane bancnote. Structural, bancnotele,
la sfârşitul perioadei de referinţă, constituiau, din punct de vedere cantitativ, circa: pentru 1 leu –
90,28 milioane bancnote, 5 lei – 17,18 milioane bancnote, 10 lei – 20,12 milioane bancnote, 20 lei –
12,26 milioane bancnote, 50 lei – 32,22 milioane bancnote, 100 lei – 37,85 milioane bancnote, 200
lei – 66,78 milioane bancnote, 500 lei – 5,97 milioane bancnote şi 1000 lei – 1,25 milioane
bancnote.
Monedele metalice divizionare aflate în circulaţie, la finele anului 2018, din punct de vedere
valoric4, constituiau suma de 131,220 milioane lei. Numerarul în monede metalice divizionare
aflate în circulaţie, la finele anului 2018, din punct de vedere cantitativ, conform structurii valorilor
nominale, constituiau 842,120 milioane monede.
4
Regulamentul cu privire la operaţiunile cu numerar în băncile din Republica Moldova. Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
2006, nr. 120-123.
Raport pentru anual 2017 al BNM [onlirie]. [citat 06.03 2019]. Disponibil: http://www.bnm.md/md/annual_report
31
Structura monedei naţionale în circulaţie la situaţia decembrie 2018
Cantitatea
Cantitatea
Valoarea Numerar în bancnotelor/mon
Pondere
Pondere
bancnotelor/monedelor
nominală circulaţie (mil. lei) edelor pe cap de
în circulaţie (mil. buc.)
în %
în %
locuitor (buc.)
Monede
1 leu 6,40 0,024 6,40 76,33 1,80

2 lei 3,90 0,015 1,95 23,26 0,55
5 lei 0,08 0,000 0,016 0,19 0,00
10 lei 0,19 0,001 0,019 0,23 0,01
total 10,57 0,04 8,39 100 2,36
1 ban 0,72 0,003 71,02 8,52 20,02
5 bani 11,14 0,04 222,79 26,72 62,80
10 bani 25,00 0,10 250,00 29,99 70,47
25 bani 61,17 0,23 244,68 29,35 68,97
50 bani 22,62 0,09 45,24 5,43 12,75
total 120,65 0,46 833,73 100 235,02
Monede
6,30 0,03 0,100
comemorative
Din punctul de vedere al structurii valorilor nominale, la sfârşitul perioadei de referinţă,

monedele constituiau, din punct de vedere cantitativ, pentru 1 leu – 6,40 milioane monede, 2 lei –
1,95 milioane monedei, 5 lei – 0,016 milioane monede, 10lei – 0,019 milioane monede, 1 ban –
71,02 milioane monede, 5 bani – 222,79 milioane monede, 10 bani – 250,00 milioane monede, 25
bani – 244,68 milioane monede, 50 bani – 45,24 milioane monede.
În Republica Moldova, plata în numerar, mai ales în cazul persoanelor fizice, tradiţional
rămâne a fi cea mai utilizată metodă de efectuare a plăţilor.
Circulaţia monetară fără numerar este asigurată de instrumentele şi modalităţile de plată
proprii domeniului, organizate şi reglementate în concordanţă cu tradiţiile şi particularităţile locale.
Instrumentele de plată existente în prezent sunt cecul, cambia şi cardul bancar.
Efectuarea plăţilor fară numerar prin cec este reglementată de Codul Civil al Republicii
Moldova nr. 1107 -XV din 06.06.2002 (Cartea a treia Obligaţiile, Titlul 111 Categoriile de
obligaţiuni. Capitolul XXIV Contractele şi operaţiunile bancare. Secţiune a 6-a Efectuarea plăţilor
prin cec) şi Regulamentul privind utilizarea carnetului de cecuri de numerar, aprobat prin hotărârea
Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a Moldovei nr. 377 din 16 decembrie 1999.
În conformitate cu art. 1259 aliniat (1) al Codului Civil al Republicii Moldova „cecul este un
titlu negociabil ce reprezintă o creanţă scrisă, întocmită conform prevederilor legii, cuprinzând
ordinul necondiţionat dat de emitent (trăgător) către plătitor (tras) de a plăti la vedere o anumită
sumă prezentatorului de cec sau persoanei indicate în cec, sau la ordinul acestei personae”5. La
rândul său, potrivit capitolul 1 punct 1.4 al Regulamentului privind utilizarea carnetului de cecuri de
numerar stipulează că cecul din carnetul de cecuri de numerar este “un instrument de plată prin care
emitentul de cec dă ordin băncii de a elibera la prezentare o anumită sumă în numerar mandatarului
indicat în cec sau însuşi emitentului. Cecul se completează pe formular tipizat de document primar
cu regim special de evidenţă, păstrare şi utilizare, care reprezintă o filă din carnetul de cecuri de
numerar” 6.
5
Codul Civil al Republicii Moldova nr. 1107 -XV din 06.06. 2002. Monitorul oficial al Republicii Moldova. 2002, nr. 082.
6
Regulamentul privind utilizarea carnetului de cecuri de numerar, aprobat prin hotărârea Consiliului de administraţie al Băncii
Naţionale a Moldovei: nr. 377 din 16 decembrie 1999. Monitorul oficial al Republicii Moldova. 2000, nr. 10-11.
32
Ambele acte normative suficient de detaliat reglementează tehnica operaţiunilor de plată prin
cec.
Cadrul legal al utilizării cambiei în Republica Moldova îl constituie Codul Civil al Republicii
Moldova nr. 1107 -XV din 06.06. 2002 (Cartea a treia Obligaţiile, Titlul III Categoriile de
obligaţiuni. Capitolul XXIV Contractele şi operaţiunile bancare, Secţiune a 7-a Efectuarea plăţilor
prin cambie şi bilet la ordin) şi Legea cambiei nr. 1527-XII din 22.06.93, precum şi de uzanţele
bancare.
În conformitate cu art. 1279 aliniat (1) al Codului Civil al Republicii Moldova ,,cambia (trata)
este un titlu de credit care reprezintă o creanţă scrisă, întocmită conform prevederilor legii,
cuprinzând ordinul necondiţionat dat de trăgător (emitent) către tras (plătitor) de a plăti imediat sau
la scadenţă o sumă anumită prezentatorului cambiei sau persoanei indicate în cambie, sau la ordinul
acestei persoane”. Potrivit aliniatului (2) al aceluiaşi articol „biletul la ordin este un titlu de credit,
întocmit conform prevederilor legii, prin care trăgătorul se obligă să plătească imediat sau la
scadenţă o sumă anumită prezentatorului titlului sau persoanei indicate în titlu, sau la ordinul acestei
personae”.
Legea reglementează definirea cambiei pe tipuri: emiterea şi forma, acceptarea şi avalul,
scadenţa şi plata, mijlocirea şi regresul în caz de neachitare sau neplată şi alte aspecte ale tratei;
emiterea biletului la ordin, organizarea cambiilor de trezorerie şi bancare. De asemenea, este
consacrată scoaterea şi gajarea cambiilor.
Potrivit articolului 1 al Legii cambiei, cambia este „un titlu de credit care reprezintă o creanţă
scrisă, întocmită conform prevederilor prezentei legi, ce oferă posesorului acesteia dreptul cert şi
exigibil de a cere la scadenţa creanţei de la debitor, iar în caz de neonorare a acestei cereri şi de la
alte persoane obligate prin cambie, achitarea, sumei de bani indicate”7.
Cambiile se emit în calitate de instrument de plată pentru mărfurile livrate, lucrările executate
şi serviciile prestate. Cambia poate fi simplă (bilet la ordin) şi trată.
Un gen de cambie simplă este cambia de trezorerie, emisă de către Guvern în persoana
Ministerului Finanţelor în scop de acumulare, pe termen scurt, a mijloacelor băneşti temporar libere.
Alt gen de cambie simplă este cambia bancară, emisă de către bănci în scopul acumulării
mijloacelor băneşti temporar libere.
Legea cambiei are ca suport Convenţia de la Geneva din 7 iunie 1930, care reglementează, pe
plan internaţional, organizarea şi funcţionarea cambiei.
Este de menţionat că, în practica economică autohtonă, cambia, ca instrument de plată, nu a
fost şi nu este utilizată.
Funcţionarea card-ului bancar este reglementată de Codul Civil al Republicii Moldova
nr. 1107-XV din 06.06.2002 (Cartea a treia Obligaţiile, Titlul III Categoriile de obligaţiuni,
Capitolul XXIV Contractele şi operaţiunile bancare. Secţiune a 10-a Efectuarea plăţilor prin card
bancar), Regulamentul cu privire la cardurile bancare, aprobat prin Hotărârea Consiliului de
Administraţie al BNM nr. 62 din 24 februarie 2005 şi uzanţele bancare.
Potrivit aliniatului (1) al articolului 1289 al Codul Civil al Republicii Moldova „cardul bancar
este un instrument de plată emis de o bancă (emitent) care permite titularului cardului să retragă
bani în numerar, să efectueze transfer de sume băneşti în limitele disponibilului din contul său în
banca emitentă ori din contul liniei de credit acordată de aceasta”.
În interpretarea punctului 1.2 capitolul 1 al Regulamentului cu privire la card-urile bancare,
card-ul bancar este „suport de informaţie standardizat şi personalizat prin intermediul căruia
7
Legea cambiei: nr. 1527-XII din 22.06.93. Monitorul Oficial a! Republicii Moldova. 1993, nr. 10.
33
deţinătorul, de regulă, cu utilizarea numărului personal de identificare al său şi/sau a unor altor
coduri care permit identificarea sa, are acces la distanţă la codul bancar în vederea efectuării
anumitor acţiuni prevăzute de banca emitentă8.
Cardul bancar în funcţie de instrument de plată a evoluat spectaculos. În prezent toate băncile
din Republica Moldova emit carduri bancare. S-au dezvoltat rapid tehnologiile, a sporit volumul
transferurilor, s-au diversificat serviciilor de plată, au evoluat posibilităţile cardului bancar, acesta
cucerind teren tot mai extins în efectuarea operaţiunilor de plată.
Modalităţile de plată existente în prezent sunt transferul de credit, debitarea directă,
acreditivul, incaso-ul, compensarea bancară.
Derularea transferului de credit este reglementat de Regulamentul cu privire la transferul de
credit. Acesta consacră că ,,transferul de credit reprezintă o serie de operaţiuni care începe prin
emiterea de către emitent a ordinului de plată şi executarea de către banca plătitoare a acestuia în
scopul punerii la dispoziţia beneficiarului a unei sume de mijloace băneşti şi se finalizează prin
înregistrarea de către banca beneficiară a sumei respective în contul beneficiarului”9.
Transferul de credit poate fi efectuat atât în lei moldoveneşti, cât şi în valută străină.
În funcţie de scopul utilizării, transferul de credit este ordinar şi bugetar.
Transferul ordinar este folosit în scopul efectuării plăţilor care nu se referă la bugetul public
naţional.
Transferul bugetar este folosit numai pentru efectuarea plăţilor la bugetul public naţional.
În funcţie de solicitarea clientului băncii, transferul de credit în lei moldoveneşti poate fi
efectuat în regim de urgenţă (transfer urgent) sau în regim normal (transfer normal).
Schema generală a derulării transferului de credit este prezentată în figura 5.1.3.1.
Figura 5.1.3.1.Schema general a transferului de credit

Transferul de credit înglobează o succesiune de acţiuni:
 stabilirea în contract a modului de achitare transferul de credit (1);
8
Regulamentul cu privire la card-urile bancare, aprobat prin Hotărârea Consiliului de Administraţie al BNM nr. 62 din 24
februarie 2005. Monitorul oficial al Republici; Moldova. 2011, nr.227-232.
9
Ibidem, punctul 2.1.
34
 întocmirea ordinului de plată de plătitor şi prezentarea acestuia pe suport de hârtie băncii
plătitoare (2);
 acceptarea spre executare a ordinului de plată şi trecerea la scăderi a sumei înscrise în ordinul
de plată de banca plătitoare, cu condiţia respectării prevederilor regulamentare, inclusiv
existenţa în contul plătitorului a mijloacelor băneşti suficiente pentru efectuarea transferului
(3);
 expedierea mărfurilor şi/sau prestarea serviciilor (4);
 transmiterea ordinului de plată şi informaţiei privind executarea acestuia, de către banca
plătitoare, Sistemului Automatizat de Plăţi interbancare (SAPI) (5);
 transmiterea informaţiei privind compensarea şi decontarea ordinului de plată de către SAPI
băncii beneficiare (6);
 recepţionarea şi verificarea rechizitelor ordinului de plată de banca beneficiară şi creditarea
contului beneficiarului (7);
 transmiterea ordinului de plată beneficiarului (8).
În exemplul de mai sus, este reflectat cazul utilizării transferului de credit ordinar în regim
normal într-o tranzacţie comercială dintre doi parteneri care se deservesc în diferite bănci.
Transferul de credit bugetar, transferul de credit în regim de urgenţă, transferul de credit în
valută, transferul de credit dintre clienţii aceleiaşi bănci etc., posedă fiecare particularităţile sale.
Derularea debitării directe este reglementată de Regulamentul cu privire la debitarea directă.
Acesta stipulează că „debitarea directă este o modalitate de plată care constă în debitarea de către
banca plătitoare a contului bancar al plătitorului cu suma plăţii indicate în cererea de plată emisă de
beneficiar şi creditarea corespunzătoare de către banca beneficiară a contului bancar al
beneficiarului10.
Debitarea contului bancar al plătitorului, de către banca plătitoare, se efectuează, în
conformitate cu mandatul de debitare directă, iar creditarea corespunzătoare de către banca
beneficiară a contului bancar al beneficiarului în conformitate cu angajamentul privind debitarea
directă.
După cum se observă, efectuarea plăţilor prin debitare directă necesită existenţa a două acte
juridice: mandatul de creditare directă şi angajamentul privind debitarea directă.
Mandatul de creditare directă este un act juridic prin care plătitorul acordă o împuternicire, pe
de-o parte, unui anumit beneficiar pentru a emite cereri de plată, iar pe de altă parte, băncii
plătitoare pentru a-i debita contul cu sumele indicate în cererile de plată.
Angajamentul privind debitarea directă este acordul încheiat între beneficiar şi banca
beneficiară, ce cuprinde obligaţiile acestora în cadrul ulilizării debitării directe.
Schema generală a derulării debitării directe este prezentată în figura 5.1.3.2.
10
Regulamentul cu privire la debitarea directă. Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2010, nr. 94-97, cap.2, p. 2.1.
35
Figura 5.1.3.2. Schema general a debitării directe

Debitarea directă înglobează o succesiune de acţiuni:
 stabilirea în contract a modului de achitare debitarea directă (1);
 acordarea de către plătitor a împuternicirii beneficiarului pentru a emite cererea de plată (2);
 acordarea de către plătitor a împuternicirii băncii sale privind debitarea contului cu sumele
indicate în cererea de plată (3);
 încheierea acordului între beneficiar şi bancă, prin care aceasta se angajează să onoreze
obligaţiile din cadrul debitării directe (4);
 livrarea mărfurilor în corespundere cu condiţiile contractului (5);
 întocmirea cererii de plată de beneficiar şi prezentarea acesteia pe suport de hârtie sau în mod
electronic băncii sale (6);
 verificarea şi acceptarea cererii de plată de banca beneficiară (7);
 transmiterea cererii de plata (mesajul de plată) prin SAPI băncii plătitoare (8);
 recepţionarea şt verificarea de banca plătitoare a posibilităţii executării cererii de plată (9);
 debitarea contului bancar al plătitorului (10);
 prezentarea de către banca plătitorului în ziua debitării contului, a confirmării efectuarii plăţii (11);
 transmiterea informaţiei de către banca plătitorului privind executarea cererii de plată prin SAPI (12);
 transmitarea informaţiei privind compensarea şi decontarea cererii de plată (13);
 creditarea de banca beneficiară a contului beneficiarului cu suma indicată în cererea de plată (14);
 prezentarea de către banca beneficiară vânzătorului confirmarea privind creditarea contului
bancar (15).
În exemplul de mai sus, este reflectat cazul utilizării debitării directe într-o tranzacţie
comercială dintre doi parteneri care se deservesc în diferite bănci. În cazul în care plătitorul şi
beneficiarul sunt clienţi ai aceleiaşi bănci, debitarea directă posedă un şir de particularităţi.
După cum am menţionat, în Republica Moldova, pot fi efectuate plăţi şi prin acreditiv şi
incaso, acestea fiind reglementate de regulamentele internaţionale.
36
Compensarea bancară în Republica Moldova este organizată în cadrul Sistemului
Automatizat de Plăţi Interbancare (SAPI) şi reprezintă o parte a acestuia - sistemul de compensare
cu decontare pe bază netă 11.
Reglementarea juridică a SAPI reprezintă obiectul Regulamentului cu privire la sistemul
automatizat de plăţi interbancare, aprobat prin Hotărârea Consiliului de administraţie al Băncii
Naţionale a Moldovei nr. 53 din 2 martie 200612.
Sistemul de compensare cu decontare pe bază netă efectuează procesarea pachetelor cu
documente de plată transmise de participanţi şi calculează poziţiile nete multilaterale ale acestora.
În aşa mod, acesta operează conform principiului de compensare şi decontare pe bază netă,
efectuând compensarea plăţilor transmise de participanţi şi remiterea rezultatelor compensării spre
decontare în sistemul de decontare pe bază brută în timp real la intervale de timp prestabilite.
În sistemul de compensare, sunt procesate ordinele de plată privind transferurile de credit şi
cererile de plată privind debitarea directă.
Participanţii, în baza documentelor de plată recepţionate de la clienţi, întocmesc pachete cu
documente de plată, care se transmit în sistemul de compensare prin intermediul reţelei interbancare
transport de date sub formă de mesaje de plată. În funcţie de eventualitatea lipsei de mijloace
băneşti pentru decontarea poziţiei nete finale, participanţii atribuie pachetelor cu documente de
plată priorităţi.
Un pachet cu documente de plată poate conţine numai documente de plată destinate unui
singur participant beneficiar. Valoarea maximă a documentului de plată acceptat de sistemul de
compensare este de 50 000 lei.
Pe parcursul zilei operaţionale a SAPI, sistemul de compensare asigură posibilitatea efectuării
a două sesiuni de compensare în conformitate cu programul zilei operaţionale a SAPI.
Etapele de procesare a sesiunii de compensare sunt următoarele:
a) transmiterea documentelor de plată;
b) preclearing;
c) clearing.
Decontarea finală a documentelor de plată acceptate spre decontare are loc în momentul
debitării contului de decontare al participantului plătitor cu valoarea poziţiei nete debitoare şi al
creditării contului de decontare al participantului beneficiar cu valoarea poziţiei nete creditare.
Cadrul legal al utilizării acreditivul documentar în Republica Moldova îl constituie Codul
Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002 (Cartea a treia Obligaţiile, Titlul III
Categoriile de obligaţiuni, Capitolul XXIV Contractele şi operaţiunile bancare. Secţiune a 8-a
11
SAPI este compus din sistemul de decontare pe bază brută în timp real şi sistemul de compensare cu decontare pe bază netă.
12
Regulamentului cu privire la sistemul automatizat de plăţi interbancare, aprobat prin Hotărârea Consiliului de administraţie al
Băncii Naţionale a Moldovei nr. 53 din 2 martie 2006. Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2006. nr. 39-42.
37
Efectuarea plăţilor prin acreditiv documentar), dar şi Publicaţia 600 a Camerei Internaţionale de
Comerţ de la Paris „Regulile şi Uzanţele Uniforme pentru Acreditive Documentare” ratificată de
BNM.
Potrivit aliniatului (1) al articolului 1280 Codul Civil al Republicii Moldova „acreditivul
documentar este un aranjament, oricum ar fi denumit sau descries, prin care o bancă (banca
emitentă), acţionând la cerere clientului său (ordonatorului) şi conform instrucţiunile acestuia sau în
nume propriu, efectuează o plată către un terţ (beneficiar) ori la ordinul acestuia sau acceptă şi
plăteşte cambii trase de către beneficiar, sau autorizează o alta bancă să efectueze o astfel de plată
ori să accepte şi să plătească asemenea cambii”.
Cadrul normativ actual este suficient pentru reglementarea operaţiunilor de plată prin
acreditivul documentar în Republica Moldova.
Cadrul legal al utilizării incasoului documentar în Republica Moldova îl constituie Codul
Civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002 (Cartea a treia Obligaţiile, Titlul III
Categoriile de obligaţiuni. Capitolul XXIV Contractele şi (Operaţiunile bancare, Secţiune a 9-a
Efectuarea plăţilor prin incasoul documentar), dar şi Publicaţia 522 a Camerei Internaţionale de
Comerţ de la Paris „Reguli uniforme privind incasso- urile” (revizuită” în 1995 cu aplicabilitate de
la 1 ianuarie 1996), ratificată dc BNM.
În conformitate cu aliniatul (1) al articolului 1285 al Codul Civil al Republicii Moldova
„Incasoul documentar este un aranjament prin care o bancă (banca remitentă) se obligă să
manipuleze, conform instrucţiunilor date de clientul (emitentul) său, documente financiare (cambii,
bilete la ordin, cecuri sau alte instrumente similare utilizate pentru a obţinere efectuarea plăţii),
însoţite de documente comerciale (facturi, documente de transport, titluri de valoare, alte
documemte similare care nu sunt documente financiare), pentru a obţine, inclusiv prin intermediul
unei alte bănci (banca însărcinată cu încasarea), plata sau acceptarea cambiilor emise ori pentru a
elibera documente contra plăţii sau contra acceptării cambiilor emise“.
Cadrul normativ actual este suficient pentru reglementarea operaţiunilor de plată prin incasoul
documentar în Republica Moldova.
Circulaţia monetară, în Republica Moldova, corespunde exigenţelor modeme privind
efectuarea plăţilor atât în numerar, cât şi fară numerar, ceea ce permite evitarea blocajelor monetare
şi includerea plenară în sistemul internaţional de transfer de fonduri băneşti.
38
5.2 MASA MONETARĂ
5.2.1 NOŢIUNEA DE MASĂ MONETARĂ
Cercetarea funcţiilor monedei şi circulţiei monetare a permis aprecierea laturii calitative a

fenomenului monetar. Însă, exercitarea perfectă a funcţiilor sale se găseşte în legătură directă cu
cantitatea de bani în circulaţie, care, modificându-se, produce multiple efecte de diversă natură şi
amploare. În acest sens, cercetarea parametrilor cantitativi a manifestării monetare capătă o
deosebită importanţă.
Analiza monetară întâmpină şi o anumită dificultate, determinată de lipsa unor criterii certe de
separare a monedei pure de alte active financiare utilizate pe larg şi frecvent în exercitarea funcţiilor
monedei. De aici, se impune identificarea clară a activelor financiare, care posedă caracteristici
monetare şi pot fi utilizate la realizarea funcţiilor monedei, şi evaluarea exactă a acestora în raport
cu utilitatea pentru procurarea bunurilor şi serviciilor, onorarea obligaţiilor şi efectuarea
investiţiilor.
Totalitatea activelor financiare folosite în rol de bani este tradiţional redată prin termenul
masă monetară. Noţiunea „masă monetară” are mai multe sinonime: masa banilor în circalaţie,
masa bănească - care, în esenţă, au acelaşi sens.
Conceptul masă monetară a evoluat, de la o perioadă la alta, în funcţie de gradul de
cunoaştere a fenomenului monetar şi de formarea capacităţilor de gestiune atât a sectorului monetar,
cât şi prin acesta - a economiei în ansamblu. Astfel, mult timp, s-a considerat că masa monetară ar fi
constituită numai din monedă cu valoare deplină. Apoi, în componenţa acesteia au fost incluse
bancnotele şi biletele de tezaur. Ulterior, s-a acceptat cuprinderea în masa monetară şi banilor de
cont. În prezent, masa monetară reprezintă o agregare de mijloace monetare suficient de largă.
Cu toate că, în înţelegerea esenţei masei monetare, există unanimitate, teoria monetară ne
oferă diferite interpretări terminologice ale noţiunii. Vom evidenţia câteva din cele mai relevante.
„Masa banilor în circulaţie - mărime eterogenă constând din suma activelor care pot fi
utilizate pe teritoriul unei ţări pentru cumpărarea de bunuri şi servicii şi pentru achitarea datoriilor”.
„Masa monetară - totalitatea mijloacelor de cumpărare, plată şi acumulare, care deservesc
diverse raporturi care aparţin persoanelor fizice şi juridice şi statului”.
„Masa monetară se reprezintă ca o mărime eterogenă constând din totalitatea activelor care
pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru plata datoriilor”.
„Masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată, respectiv de lichidităţi, existente la
un moment dat în cadrul unei economii”.
În acest mod, putem constata că masa monetară reprezintă totalitatea eterogenă a
activelor lichide existente la un moment dat în cadrul unei economii.
Sensul financiar al noţiunii de lichiditate se explică prin capacitatea utilizării unui activ
financiar în funcţie de mijloc de plată. Altfel spus, lichid se numeşte activul care are valoare
nominală fixată, care poate fi folosit ca mijloc de plată sau uşor poate fi transformat în mijloc de
plată fără pierderi esenţiale din valoare.
Moneda efectivă, ca o componentă a „activelor lichide”, posedă lichiditate perfectă. Ea este
folosită pe larg ca mijloc de plată, nu îşi modifică propriul nominal şi serveşte ca etalon al valorii.
Celelalte active posedă lichiditate mai redusă, care diferă de la un tip de active la altul. Spre
exemplu, mijloacele aflate în conturile curente (depozitele la vedere) sunt mai lichide decât
mijloacele băneşti din depozitele la termen.
39
Din exemplele de mai sus, se observă că activele de asemenea sunt foarte diverse. Astfel,
activele financiare reprezintă elemente ale averii (disponibilităţi, creanţe, stocuri, plasamente,
participaţii etc.), care posedă diferit grad de lichiditate.
Agenţii economici şi persoanele fizice îşi alocă averea monetară între diferite active
disponibile în funcţie de preferinţele personale, caracteristicile fiecărui tip de active şi de profitul pe
care-l poate obţine din plasamentul respectiv.
Disputa privind conceptul de monedă s-a axat, îndeosebi, asupra tipurilor de active şi care din
ele ar trebui referite la componentele masei monetare.
Generalizând diverse opinii şi interpretări ale conceptului şi a ariei de cuprindere, majoritatea
monetariştilor au convenit ca, în componenţa masei monetare, pot fi incluse următoarele active:
moneda efectivă sau numerarul; moneda de cont (disponibilităţi în conturi curente); depuneri la
termen; alte active financiare.
Moneda efectivă constituie totalul real al banilor în formă de monedă principală şi divizionară
aflate în circulaţie în urma emiterii acesteia de autoritatea monetară. Moneda efectivă mai este
numită numerar. Ea este componenta cea mai lichidă şi elementul de mare importanţă al masei
monetare.
Moneda de cont reprezintă disponibilităţile aflate în conturile curente sau depozitele la
vedere. În prezent, banii de cont reprezintă principala componentă a masei monetare. Moneda de
cont, în esenţă, exercită funcţia de rezervare a valorii.
Depozitele la termen indică un gen de depozite bancare, prin care clienţii încredinţează banii
băncii, până la un termen convenit, contra unei dobânzi de bonificare. În aşa mod, acest activ
financiar are conotaţia instrumentelor de investire.
Alte active financiare. În masa monetară, sunt incluse şi activele plasate în diferite titluri,
emise şi puse în circulaţie pe piaţa financiară, fiecare având diferite grade de lichiditate. Titlurile
incluse în masa monetară au diferit termen de emisie (scurt, mediu, lung). La cele cu termen scurt se
referă cambiile, biletele de trezorerie, bonurile de casă şi de tezaur, care au un grad mai ridicat de
lichiditate decât cele pe termen mediu şi lung (acţiuni, obligaţiuni etc.).
În general, este foarte dificil de stabilit, cu exactitate şi pentru totdeauna, sfera de cuprindere a
masei monetare, punctul la care această extensiune trebuie să se mărginească. În măsura în care
piaţa creează noi produse monetare şi inventează noi instrumente de plasare a activelor monetare
disponibile, este firesc ca specialiştii să le includă în masa monetară şi să conceapă noi metode de
dimensionare şi agregare a acesteia. În aceste condiţii, problema aprecierii cantitative a masei
monetare şi a structurii acesteia comportă un accentuat caracter relativ.
Masa monetară existentă la un moment dat la agenţii economici (ca stoc), ca şi cea folosită
într-un orizont de timp (ca flux), se măsoară prin lichiditatea monetară, aceasta fiind exprimată în
mărimi absolute şi mărimi relative.
Rata lichidităţii, ca pildă de indicator relativ, redă raportul dintre nivelul mediu anual al masei
monetare şi nivelul tranzacţiilor mijlocite de monedă. Rata lichidităţii serveşte ca indicator de
formare a politicii monetare şi de apreciere a eficienţei acesteia. De pildă, în Anglia, gradul de
monetizare (masa monetară raportată la venitul naţional) a înregistrat următoarele mărimi: 1997 -
30,5 %. 1999 - 33,3%, 2001 - 41%.
Un alt indicator relativ - intensitatea utilizării monedei, este măsurată prin viteza de circulaţie
a monedei. Aceasta se exprimă printr-un raport care evidenţiază rapiditatea sau încetineala
tranzacţiilor, ca şi viteza cu care circulă veniturile. Acest raport este inversul ratei lichidităţii.
40
De-a lungul timpului, s-au conturat două componente ale masei monetare:
 disponibilităţi băneşti propriu-zise (numerarul), care se caracterizează prin lichiditate
perfectă;
 disponibilităţi cvasi-monetare - acele instrumente care pot fi transformate în bani lichizi sau
pot îndeplini funcţiile acestora.
În ultimele decenii, s-au produs modificări substanţiale în mărimile celor două componente şi
în raporturile dintre ele. Astfel, dacă, în anul 1990, disponibilităţile propriu-zise reprezentau, în
Franţa, aproape 69% din total, în ultimii am, ponderea acestora s-a redus la mai puţin de 40%. În
SUA, în 2007, numerarul în stoc la 25 august, însuma 218 miliarde de dolari, ceea ce reprezenta
28% din masa monetară definită oficial de Sistemul federal de Rezervă.
5.2.2 AGREGATELE MONETARE

Măsurarea cantităţii de bani nu este un lucru simplu. Reamintim că banii sunt rezerva de
active folosite pentru efectuarea tranzacţiilor. În aşa mod, cantitatea acestor active este, de fapt,
cantitatea de bani din economie. Problema rezidă în faptul că, în economia contemporaiă, multe
tipuri de active simultan exercită toate trei funcţii ale banilor, iar criterii clare de delimitare dintre
banii propriu-zişi şi alte active financiare nu există.
Cu toate acestea, teoria şi practica monetară oferă instrumente de măsurare a masei monetare.
Acestea se fundamentează pe sistematizarea activelor financiare în funcţie de gradul de lichiditate,
în consecinţa, obţinându-se grupe de active financiare similare, nunite agregate monetare.
Agregatul monetar reprezintă un ansamblu de active monetare de diferită structură şi
conţinut ce serveşte ca măsurător al unor fracţiuni sau al totalului masei monetare.
De menţionat că activele financiare, fiind de o largă diversitate, posedă diferit grad de
lichiditate. Este evident ca criteriul grad de lichiditate a activelor este suficient de evaziv, fapt care
conduce la obţinerea de mărimi aproximative.
Adoptarea componenţei agregatelor monetare este o competenţă exclusivă a fiecărei autorităţi
monetare naţionale, acestea având în vedere, la stabilirea grupelor de active incluse în masa
monetară, particularităţile economiei naţionale, gradul de dezvoltare a sectorului financiar etc.
Particularitatea definitorie a agregatelor monetare este capacitatea de a se îmbina unul în altul,
precum păpuşile ruseşti: agregatul mai mic este conţinut în agregatul de talie imediat superioară şi
tot aşa, până când agregatul cel mai mare le include pe toate celelalte.
Vom sublinia, în mod special, că fiecare grupă de active monetare adăugată la agregatul
monetar precedent este, în esenţă, o constituentă separată a masei monetare.
În cele ce urmează, vom prezenta sumar conceptul agregatelor monetare, menţionând
caracterul didactic al expunerii.
Primul tip de active sunt banii în numerar - suma banilor de hârtie şi a monedei divizionare
emise în circulaţie. Aceste active posedă lichiditate perfectă. Ei pot fi folosiţi liber de persoanele
fizice şi juridice pentru onorarea oricărei obligaţiuni financiare. În perioada inflaţiei accelerate,
banii ca mijloc de rezervă îşi pierd capacitatea lor, indiferent de lichiditatea lor înaltă. Indicele vizat
se notează prin simbolul C (de la engl. cash).
Primul agregat, marcat cu M1, dar anume el mulţi ani a jucat rolul de măsurător dominant al
masei monetare, include două tipuri de active lichide - banii efectivi, în numerar (sau, în contextul
analizei date - indicele C) şi moneda de cont, aflaţi în conturile curente şi depozitele la vedere.
Mijloacele băneşti aflate în conturile curente şi depozitele la vedere pot fi transferate altor
persoane sub formă de plăţi, efectuate cu ajutorul cecurilor sau transferurilor băneşti electronice,
41
sau pot fi uşor şi rapid transformate în bani efectivi. Cu toate acestea, este evident că lichiditatea lor
nu mai este perfectă.
Al doilea agregat monetar, M2, include agregatul monetar Ml şi o grupă de active financiare
care provin din capacitatea banilor de a fi mijloc lichid de acumulare a puterii de cumpărare. Grupa
de active financiare vizată include un şir de active, care au valoare nominală fixată şi capacitatea de
a se transforma în bani, în numerar sau în conturi curente pentru efectuarea plăţilor. Însă, în cele
mai dese cazuri, aceste active nu pot fi transferate nemijlocit de la o persoană la alta. Printre cele
mai cunoscute active din această categorie, sunt depozitele la termen, acordurile de răscumpărare
peste noapte, depozitele rambursabile peste noapte (engl. overnight) etc.
Depozitele la termen reprezintă depuneri de mijloace băneşti în instituţiile bancare pentru o
anumită perioadă de timp strict stabilită. Accesul la banii depuşi în depozitele la termen este posibil
numai după expirarea termenului de scadenţă. În caz de retragere anticipată a banilor, se aplică o
penalitate, de regulă, echivalentă cu dobânda deja achitată.
Acordurile de răscumpărare peste noapte reprezintă active lichide pe tennen scurt în formă de
acorduri cu privire la adeziunea companiei sau persoanei fizice de a cumpăra, de la o oarecare
instituţie financiară, hârtii de valoare cu condiţia de a le revinde înapoi a doua zi la un preţ stabilit
anticipat. Diferenţa dintre preţul de vindere şi revindere este egală cu dobânda pentru folosirea
mijloacelor.
Depozitele rambursabile peste noapte sunt depunerile care se restituie a doua zi cu achitarea
unei dobânzi stabilite preventiv.
După cum se observă, toate aceste active pot fi uşor utilizate la efectuarea diferitelor
tranzacţii, de aceea, ele se includ în calculul masei monetare.
Al treilea agregat monetar, M3, include agregatul M2 şi o grupă de active financiare care
provin din capacitatea banilor de a fi mijloc eficient de investire. Aceste active financiare, de
asemenea, au valoare nominală fixată şi capacitate de a se transforma în bani în numerar sau în
conturi curente pentru efectuarea plăţilor. Însă, de rând cu faptul că nu pot fi transferate nemijlocit
de la o persoană la alta, aceste active nu pot fi rapid transformate în bani. Grupa respectivă
înglobează active mai puţin lichide, cum ar fi depozitele pe termen lung, acordurile pentru
răscumpărare pentru perioade mai lungi decât o noapte, depozitele în valută etc.
Depozitele pe termen lung (certificate de depozite), de regulă, nu pot fi recuperate, deşi sunt
adesea negociabile şi pot fi vândute pe piaţa secundctră.
Acordurile de răscumpărare, pentru perioade mai lungi decât o noapte. În esenţă, sunt
identice cu cele pe termen de peste noapte, însă termenul lor este mai lung.
Depozitele în valută, de regulă, sunt la termen, iar pentru obţinerea lichidităţii perfecte mai
este necesară convertirea valutei.
Aşadar, cu toate că activele incluse în grupa respectivă posedă un grad de lichiditate mai jos,
acestea cu succes pot fi folosite în efectuarea tranzacţiilor, fapt care motivează includerea în masa
monetară.
Însă cu activele incluse în parametrul M3 lista activelor lichide nu se epuizează. Unele hârtii
de valoare - documente de tranzacţii, valori mobiliare pe termen scurt, obligaţiuni emise de
trezoreria publică etc., de asemenea, sunt apreciate ca suficient de lichide şi respectiv, ca o grupă de
active care merită a fi incluse în masa monetară. Suma acestor active Agregatul M3, fiind suplinit
cu activele respective, rezidă într-un nou agregat, identificat L.
Deoarece nu există o poziţie comună privind tipurile de active pentru includerea în calculul
masei monetare, practicile naţionale oferă diferite variante de grupare ale acestora. Ţara care a
progresat în gestionarea sectorului monetar în condiţiile economiei de piaţă accentuat liberalizată
42
este SUA. Dar şi aici Sistemul Rezervelor Federale, având în vedere diversitatea de interpretări a
indicatorilor masei monetare, calculează cinci variante de agregate monetare, fiecare având
destinaţia sa.
Astfel, în SUA, în cadrul masei monetare, elementele sunt regrupate în cinci agregate:
 M1 = numerar în circulaţie (în afara sistemului bancar) şi depozite la vedere;
 M2 = M1 + depozite la termen la băncile comerciale;
 M3 = M2 + depozite la termen la băncile populare şi la casele de economii;
 M4 = M3 + certificate de depozit negociabile;
 M5 = M4 + certificate de depozit de mare valoare.
În Franţa, înainte de crearea UEM, se practicau următoarele agregate monetare:
 M1 = numerar în circulaţie + soldul conturilor la vedere;
 M2 = M1 + plasamente la vedere + conturile de economii pentru locuinţe;
 M3 = M3 + active monetare ale rezidenţilor + depozite la vedere + bonuri de casă+
+ certificate de depozit.
Agregatele monetare definite de Banca Centrală Europeană, construite prin integrarea
succesivă a activelor cu caracter monetar, care figurează în pasivul bilanţului consolidat al
instituţiilor financiar-monetare, sunt:
 Agregatul monetar restrâns (M1), în care se include: numerarul în circulaţie (bancnotele şi
monedele metalice) şi depozitele overnight constituite la instituţiile financiar-monetare şi
administraţia centrală (poştă sau trezorerie);
 Agregatul monetar intermediar (M2), care cuprinde M1 plus depozitele rambursabile după
notificare la cel puţin trei luni (depozitele de economii pe termen scurt) şi depozitele de
scadenţă de maximum doi ani (depozite pe termen scurt) constituite la instituţiile financiar-
monetare şi administraţia centrală. Agregatul M2 poartă denumireea de cvasimonedă,
deoarece include plasamente care pot fi disponibile în orice moment, cu aplicarea unor
restricţii (de exemplu, comisioane, penalităţi, existenţa unui preaviz de rambursare etc.), dar
nu pot servi, în mod direct, la efectuarea plăţilor;
 Agregatul monetar M3, care reprezintă masa monetară în sens larg şi include M2, la care se
adaugă intrumente negociabile, în special operaţiuni de împrumuturi repo, unităţi emise de
fonduri de piaţă monetară, precum şi instrumente de îndatorare cu scadenţă de maximum doi
ani, emise de instituţiile financiar-monetare.
Sintetizând, potrivit definiţiei dată de Banca Centrală Europeană, în structura agregatelor
monetare se includ următoarele elemente:
 M1 = numerar în circulaţie + depozite overnight;
 M2 = M1 + depozite rambursabile după notificare la cel mult trei luni +
+ depozite la termen cu scadenţă de maximum doi ani;
 M3 = M2 + împrumuturi de operaţiuni repo + unităţi ale fondurilor de piaţă monetară +
instrumente de îndatorare cu scadenţă de maximum doi ani.
Întrucât, în ultimii ani, în ţările dezvoltate s-a înregistrat un declin al reprezentativităţii
agregatelor monetare şi un rol din ce în ce mai scăzut în conducerea politicii monetare, Banca
Centrală Europeană acordă un loc privilegiat agregatelor monetare în adoptarea propriilor strategii
monetare.
Ca structură, masa monetară, sintetizând în M3, se prezintă conform tabelului 5.2.2.1.
43
Tabelul 5.2.2.1
Structura şi ponderea agregatelor monetare conform Băncii Centrale a Europei
Felul Componenţa agregatelor
agregatului
M1 (40%) = moneda fiduciară (numerarul în
Restrâns circulaţie) (7%)+
+ depozite la vedere (33%)
M2 (88%) = M1 (40%)+
+ depozite la termen < 2 ani (20%)+
Intermediar
+ depozitele rambursabile cu preaviz de 3 luni
(28%)
M3 (100%) = M2 (88%)+
+ pensiuni (4%)+
Larg
+ titluri monetare (6%)+
+ titluri de creanţă cu durata < 2 ani (2%)
În ultimul timp, agregatele monetare naţionale, în concordanţă cu recomandările organismelor

financiare internaţionale, sunt racordate la statistica internaţională. Cu toate acestea, în continuare,
stabilirea numărului şi conţinutului agregatelor monetare diferă de la o țară la alta.
FMI a stabilit câteva linii directoare pentru elaborarea statisticilor financiare internaţionale.
Orientările fondului nu ţin însă seamă de diversitatea sistemelor financiare şi monetare ale ţărilor.
De fapt, FMI identifică trei categorii standardizate ale agregatelor monetare, care pot, dacă este
necesar, să fie descompuse în categorii nestandardizate, pentru a face distincţie între lichidităţi,
potrivit fiecărei ţări:
a) bani — numerarul în afara sistemului bancar şi conturile curente ale agenţilor economici
deschise la bancă;
b) cvasi-bani - depozitele bancare ale agenţilor economici;
c) altele — mijloace băneşti cu mişcare lentă sau fără mişcare.
În practică masa monetară este evaluată în dublă semnificaţie.
În sens îngust, masa monetară este apreciată prin agregatul monetar M2.
În sens larg, pentru evaluarea masei monetare, se foloseşte agregatul monetar M3.
În cercetarea influenţei banilor asupra economiei cel mai frecvent se utilizează agregatele
monetare Ml şi M2.
De menţionat că nu există o opinie unică asupra faptului, care metodă de calcul ai masei
monetare este mai bună. Cauza divergenţei opiniilor referitoare la politica monetară serveşte
deplasarea în direcţii opuse a diferiţilor indici ai masei monetare. Însă, de regulă, aceşti indici se
modifică în aceeaşi direcţie şi identic semnalează despre ritmul de creştere a masei monetare.
5.2.3 NIVELUL, SIRUCTURA ŞI DINAMICA MASEI MONETARE
Modificarea cantităţii de bani, care circulă în economie, influenţează considerabil evoluţiile

economice la toate nivelele şi au impact asupra indicatorilor micro-, mezo- şi macroeconomici
(producţia reală, nivelul preţurilor, ocuparea forţei de muncă etc.). Deoarece controlul cantităţii de
bani este un aspect foarte important pentru stabilitatea economică, analiştii şi politicienii trebuie să
dispună de instrumentar adecvat nu numai pentru măsurarea masei monetare, dar şi pentru
urmărirea evoluţiei nivelului, structurii şi efectelor acesteia.
44
În aceste scopuri, sunt utilizaţi indicatorii de nivel, structură şi dinamică a masei monetare.
Definirea, calcularea şi interpretarea indicatorilor respectivi trebuie subordonate obiectivului
de apreciere cât mai exactă a realităţii monetare şi economice.
Indicatorii de nivel estimează parametrii masei monetare şi sunt de două categorii: absoluţi şi
relativi.
Indicatorii absoluţi ai nivelului masei monetare redau volumul acesteia în unităţi monetare la
o anumită dată. Indicatorii absoluţi sunt reprezentaţi de agregatele monetare, care caracterizează
nivelul masei monetare pe componentele acesteia.
Indicatorii relativi ai nivelului masei monetare redau rezultatul comparaţiei acesteia cu alţi
indici economici în procente la o anumită dată.
Un indicator de nivel relativ este ponderea masei monetare în PIB. Acesta se calculează
potrivit relaţiei:
MM
WGDPMM
  100% , (5.2.3.1)
GDP
în care:
MM
WGDP - indică ponderea masei monetare în PIB;
MM - masa monetară;
GDP - produsul intern brut.
Alţi indicatori relativi, cum ar fi ponderea agregatului monetar respectiv în PIB, ponderea
alcătuitorului masei monetare în PIB etc., care caracterizează raportul diferitelor grupe de active
monetare cu PIB, se determină prin formula:
Mi
Mi
WGDP   100% , (5.2.3.2)
GDP
în care:
Mi
WGDP - exprimă ponderea agregatului monetar i în PIB;
Mi - agregatul monetar;
GDP - produsul intern brut;
i - genul agregatului monetar.
Indicatorii de nivel relativ sunt utili în evaluarea situaţiei monetare şi tendinţelor economice în
ansamblu. Spre exemplu, ponderea agregatului monetar Ml în PIB serveşte în funcţie de criteriu de
suficienţă a numerarului în circulaţie.
Structura masei monetare reprezintă ponderea fiecărui alcătuitor (component) al masei
monetare în totalul ei.
Structura masei monetare se determină potrivit relaţiei:
A
Smm  i  100% , (5.2.3.3)
MM
în care:
Smm - reprezintă structura masei monetare;
Ai - alcătuitorul i al masei monetare;
MM - masa monetară;
i - genul alcătuitorului.
Dinamica masei monetare reprezintă modificarea parametrilor cantitativi ai acesteia de la o
perioadă la alta.
45
Indicatorii de dinamică sunt: creşterea absolută a agregatelor monetare, creşterea relativă a
agregatelor monetare şi elasticitatea acestora.
Un indicator de creştere absolută este creşterea absolută a masei monetare, care se
calculează potrivit relaţiei:
MM t / 0  MM t  MM 0 , (5.2.3.4)
în care:
MM t / 0 - indică creşterea absoluţii a masei monetare;
MMt - masa monetară la data curentă;
MM0 - masa monetară la data de bază.
Analogic, se determină şi creşterea absolută a agregatelor monetare şi creşterea absolută a
constituentelor masei monetare în parte.
M it / 0  M it  M i0 , (5.2.3.5)
în care:
M it / 0 - exprimă creşterea absolută a agregatului nonetar i;
M it - agregatul monetar i la data curentă;
M i0 - agregatul monetar i la data de bază.
Indicatorul creşterea relativă a masei monetare se calculează potrivit relaţiei:
 MM t 
I MM t / 0    1 100% , (5.2.3.6)
 MM 0 
În acelaşi mod, se calculează şi creşterea relativă a agregatelor monetare şi a alcătuitorilor
masei monetare.
 Mi 
I M i  t  1 100% , (5.2.3.7)
t/0  
 M i0 
în care:
I Mi - reprezintă creşterea relativă a agregatului monetar i;
t /0
M it - agregatul monetar i la data curentă;
M i0 - agregatul monetar i la data de bază.

Evoluţia masei monetare, în raport cu evoluţia economiei, poate fi estimată prin compararea
creşterii relative a ei cu creşterea relativă a PIB. Raportul acestor doi indici se regăseşte în
indicatorul numit elasticitatea masei monetare.
MM t / 0 GDPt / 0 I MM t / 0
MM
eGDP    , (5.2.3.8)
MM 0 GDP IGDPt / 0
46
MM
eGDP - coeficientul de elasticitate a masei monetare.
Elasticitatea masei monetare indică cu cât creşte masa monetară la creşterea PIB cu o unitate
monetară.
MM
Dacă eGDP >1 înseamnă că masa monetară creşte mai rapid decât produsul intern brut.
Concomitent cu indicatorii analizaţi mai sus, în statistica, analiza şi prognozarea monetară se
utilizează şi alţi indicatori monetari.
5.2.4 VITEZA DE CIRCULAŢIE A BANILOR
În contextul evaluării cantităţii de bani. se analizează viteza de circulaţie a banilor.

Viteza de circulaţie a banilor este indicatorul care exprimă numărul mediu de utilizări ale
unităţii monetare în tranzacţii pentru plata mărfurilor şi serviciilor, onorarea obligaţiilor,
transferarea capitalului într-o anumită perioadă de timp.
Viteza de circulaţie a banilor este influenţată de un şir de factori: masa monetară, conjunctura
economică, agregatele monetare, circuitul (rulajul) monetar, creditul bancar, organizarea plăţilor,
factorul psihologic etc.
Pentru aprecierea vitezei de circulaţie a monedei, vom apela la ecuaţia schimbului. Ecuaţia
schimbului reprezintă un fundament bun de cercetare a principalelor probleme ale teoriei
economice. Ea prezintă o deosebită utilitate în cercetarea aspectelor legate de cantitatea banilor şi
viteza lor de circulaţie.
Ecuaţia schimbului, cunoscută şi sub denumirea de „ecuaţia lui Fisher”13, este relaţia conform
căreia rezultatul înmulţirii mărimii masei monetare cu viteza de circulaţie a banilor este egal cu
rezultatul înmulţirii nivelului preţurilor cu produsul naţional real:
M V  P  Q , (5.2.4.1)
în care:
M - exprimă cantitatea de: bani aliată în circulaţie (masa monetară);
V - viteza de circulaţie a banilor;
P - nivelul preţurilor (mărimea medie);
Q - numărul tranzacţiilor.
După cum se observă, partea stângă a ecuaţiei reprezintă valoarea bunurilor tranzacţionate în
perioada dată sau produsul intern brut.
Din această ecuaţie, se poate determina viteza de circulaţie a monedei:
PQ
V , (5.2.4.2)
M
Calcularea vitezei de circulaţie a banilor potrivit ecuaţiile de mai sus este dificilă, deoarece nu
se poate determina cu exactitate numărul tranzacţiilor efectuate prin intermediul banilor. În practica
monetară, numărul rotaţiilor efectuate de o unitate monetară se calculează prin raportarea circuitului
monetar la masa monetară din perioada respectivă.
13
Irving Fisher (1867-1947) - economist american, reprezentant al Şcolii neoclasice. Fisher a devenit cunoscut prin teoria despre
preţ şi capital, după el fiind denumite ecuaţia Fisher (Irving Fisher este primul care, în anul 1914, a scris această ecuaţie în forma
respectivă), teorema Fisher şi efectul Fisher din economie.
47
CM
V , (5.2.4.3)
MM
în care:
CM - reprezintă circuitul monetar.
Un alt indicator care caracterizează indirect viteza de circulaţie a banilor este durata unei
rotaţii (engl. spin), exprimate în zile.
T
DS  , (5.2.4.4)
V
sau
MM  T
DS  , (5.2.4.5)
V
în care:
T - indică perioada de timp analizată, zile;
DS - durata unei rotaţii a unei unităţi monetare, zile.
Viteza de circulaţie a banilor, după cum se observă, nu numai că influenţează direct masa
monetară, dar este şi o variabilă macroeconomică importantă în asigurarea echilibrului monetar.
Aşadar, autorităţile monetare, concomitent cu monitorizarea acestui aspect al circulaţiei monetare,
au şi obligaţia de a contribui, prin implementarea inovaţiilor tehnice şi organizatorice în practica
transferurilor monetare, la sporirea frecvenţei rotaţiei monedei.
Viteza de rotaţie exprimată sub formă de coeficient exprimă numărul de rotaţii realizate
de o unitate monetară în tranzacţionarea tuturor bunurilor şi serviciilor din economie pe o anumită
perioadă de analiză.
Pentru cuantificarea tranzacţiilor se calculează rulajul bănesc, respectiv încasările şi plăţile
realizate în decursul unei perioade.
Viteza de rotaţie sub formă de coificient (Vr) se determină astfel:
Rulaj _(u.m.) _ sau _ Produsul _ Intern _ Brut ( PIB)

Viteza _ de _ rotatie _(u.m.) 
Masa _ monetara _ u.m.
Ca durată în zile (Dz), viteza de rotaţie se calculează astfel:
T _( D p )
Durata _ zile  , în care
Vr Rulaj \ Masa _ monetara 
Dz – numărul (durata) de zile necesare pentru realizarea unei rotaţii a banilor;

T (Dp) – numărul de zile sau durata raportată;
Mm – masa monetară.
De exemplu, dacă perioada de analiză este de 1 an, atunci durata perioadei de analiză este
egală cu 360 de zile. Dacă durata unei rotaţii este de 67 de zile, acest lucru presupune că, în decurs
de 67 de zile, întreaga masă monetară este utilizată odată pentru a tranzacţiona toate bunurile şi
48
serviciile existente în economie. Dacă durata unei rotaţii devine 69 de zile, acest lucru înseamnă că
masa monetară se roteşte mai greu, deci viteza de rotaţie scade.
Enunţ. Considerăm, în mod simplificat, o economie în care sunt tranzacţionate
3 produse, având cantităţile şi preţurile, în momentele 1 şi 2, prezentate mai jos:
Momentul 1 Momentul 2
Produs
Y P Y P
1 10 150 15 120
2 30 20 40 50
3 15 35 30 60
Oferta de monedă în cele două momente a fost Mm1 = 875 u.m. şi Mm2 = 1120 u.m.
Să se determine cu cât se modifică viteza de rotaţie a banilor (monedei) în momentul 1,
comparativ cu momentul 2.
Rezolvare:
Se determină viteza de rotaţie în cele două momente şi se face raportul procentual între ele,
formula integrată fiind:
 Y  P  _ momentul _ 2  Y  P  _ momentul _ 1

i i i i
(%)v  3
 3
 100%
Mm _ momentul _ 2 Mm _ momentul _ 1
Aplicând formula pe datele din tabel, obţinem:
(15 120)  (40  50)  (30  60) (10 150)  (30  20)  (15  35)
(%)v   100% 
1120 _ u.m. 875 _ u.m.
5600 2625
  100%  (5  3) 100%  166,67%
1120 875
Determinăm creşterea relativă a masei monetare şi a tranzacţiilor tuturor bunurilor şi

serviciilor din economie pe perioada de analiză (momentul 2 faţă de momentul 1), formula fiind:
Mm2
Cresterea _ relativa _( Mm)  100%
Mm1
 Y  P  _ momentul _ 2
i i
Cresterea _ relativa _(Y P )  3
100%
 Y  P  _ momentul _ 1
i i
i i
3
Aplicând formula pe datele din tabel, obţinem:
Mm2 1120 _ u.m.

Cresterea _ relativa _( Mm)  100%  100%  128%
Mm1 875 _ u.m
49
(15  120)  (40  50)  (30  60)
Cresterea _ relativa _(Yi P i )   100% 
(10  150)  (30  20)  (15  35)
5600 _ u.m
  100%  213,33%
2625 _ u.m.
Răspuns: Dacă volumul tranzacţiilor, măsurat prin suma produselor dintre cantităţi şi preţuri,
a crescut cu 113,33% (5.600/2.625 – 1), masa monetară a crescut numai cu 28% (1120/875 – 1),
deci valoarea tranzacţiilor a crescut mai mult decât valoarea masei monetare, a ofertei de monedă,
ceea ce a determinat accelerarea vitezei de rotaţie a monedei cu 66,67%.
Viteza de circulaţie a monedei este determinată de numeroşi factori, printre care: masa
monetară, circuitul plăţilor, creditul bancar, factorul psihologic (încrederea în puterea de cumpărare
a monedei), proporţia unităţilor monetare ţinute în rezervă sau tezaurizare, conjunctura economică
etc. [49, p.315].
Pentru analiza masei monetare un rol important îl are şi determinarea indicatorului bază
monetară (BM), calculat ca medie zilnică şi la sfârşitul perioadei, în structura căruia intră:
 banii în circulaţie (în afara sistemului bancar) (M0);
 rezervele bancare (inclusiv rezervele obligatorii ale băncilor în lei, menţinute în conturile
corespondente ale Băncii Naţionale a Moldovei, alte rezerve şi numerarul în casele
băncilor);
 depozitele la vedere ale altor organizaţii la Banca Naţională a Moldovei.
Baza monetară în sens larg include banii în circulaţie (în afara sistemului bancar) (M0),
rezervele bancare (inclusiv rezervele obligatorii ale băncilor în lei, menţinute în conturile
corespondente ale Băncii Naţionale a Moldovei, alte rezerve şi numerarul în casele băncilor) şi
depozitele la vedere ale altor organizaţii la Banca Naţională a Moldovei, depozitele „overnight” ale
băncilor şi rezervele obligatorii în valută străină exprimate în lei moldoveneşti.
Depozitele „overnight” sunt depozitele convertibile în numerar sau transferabile la cerere
prin cec, ordin de plată, debitare sau prin mijloace similare, fără întârzieri semnificative, restricţii
sau penalităţi. În această categorie sunt incluse şi soldurile creditoare ale conturilor curente, precum
şi depozitele la vedere, însă nu sunt incluse depozitele netransferabile care pot fi retrase la cerere,
dar cu plata unor penalităţi.
Determinarea bazei monetare (BM) (ca ţintă operaţională a băncii centrale în cadrul politicii
monetare) şi agregatelor monetare (M1, M2, M3) prezintă importanţă, deoarece permite cuantificarea
multiplicatorului monetar (mm), care arată variaţia masei monetare atunci când se înregistrează o
creştere cu o unitate a bazei monetare.
Multiplicatorii monetari reprezintă indicatori care măsoară capacitatea de creaţie monetară a
economiei, a sistemului bancar al acesteia, capacitate exprimată ca raport dintre o mărime care
exprimă cantitatea de monedă, masa monetară, din economie, şi o altă mărime care exprimă
moneda primară, agregatul monetar de bază.
Relaţia de calcul a multiplicatorului monetar este:
Masa _ monetara _( Mm)

mm 
Baza _ monetara _( BM )
Multiplicatorul monetar se calculează şi ca raport între agregatul monetar M1 sau M2 şi baza

monetară.
50
M2 M
mm 2  , mm1  1
BM BM
Stabilitatea multiplicatorului monetar este importantă în a asigura băncii centrale capacitatea

de a controla evoluţia unor agregate monetare mai extinse (M1 sau M2), având în vedere că:
 banca centrală poate controla efectiv doar baza monetară;
 evoluţia agregatelor monetare M1 şi M2 este într-o relaţie mult mai strânsă cu evoluţia
indicatorilor macroeconomici (preţuri, produsul intern brut etc).
Enunţ. În ansamblul sistemului bancar se cunosc următoarele componente pasive ale masei
monetare (milioane lei):
Tabelul 3.1.3
Componentele pasive ale masei monetare (milioane lei):
Denumirea indicatorului Octombrie Noiembrie
2012 2012
Banii în circulaţie 12537,36 12670,73
Depozitele la vedere în moneda
6905,74 6860,61
naţională
Instrumentele pieţei monetare 0,11 0,11
Depozitele la termen în moneda
13580,81 14058,78
naţională
Depozitele în valută străină 14135,93 14323,63
Baza monetară 17155,6 16947,5
Să se determine: multiplicatorul monetar (al bazei monetare), multiplicatorul monetar ca

raport între agregatul monetar M1 sau M2.
Rezolvare:
Relaţia de calcul a multiplicatorului monetar este:
Masa _ monetara _( Mm)

mm 
 Determinăm masa monetară: formula de calcul a masei monetare fiind:
Masa _ monetara  M 0 ( Banii _ in _ circulatie )  Depozitele la vedere in moneda nationala 

 Depozitele la termen in moneda nationala  Instrumentele pietei monetare  Depozitelein valuta straina
Masa _ monetaraoссt_201  12537,36  6905,74  13580,81  0,11  14135,93  47159,95 _ mln _ lei
Masa _ monetaranoiembr_ 2012  12670,73  6860,61  14058,78  0,11  14323,63  47913,86 _ mln _ lei
 Determinăm multiplicatorul monetar al (bazei monetare):
51
Masa _ monetara _( Mm) 47159,95
mm _ oct _ 2012    2,7490
Baza _ monetara _( BM ) 17155,6
Masa _ monetara _( Mm) 47913,86
mm _ noiembr_ 2012    2,8272
 Determinăm multiplicatorul monetar ca raport între agregatul monetar M1 sau M2, relaţia
de calcul a multiplicatorului monetar fiind:
agregatul _ monetar _( M i )
mm _ i 
 Determinăm agregatele monetare M1 şi M2, iar formula de calcul a agregatelor monetare

este:
AmM 1  AmM 0 ( Banii _ in _ circulatie )  Depozitelela vedere in moneda nationala

AmM 2  AmM 1  Depozitelela termen in moneda nationala  Instrumentele pietei monetare
Aplicând formulele pe datele din tabel, obţinem:
AmM1_ oct _ 2012  12537,36  6905,74  19443,10 _ u.m.

AmM1_ noiembr_ 2012  12670,73  6860,61  19531,34 _ u.m.
AmM 2 _ oct _ 2012  19443,10  13580,81  0,11  33024,02 _ u.m.
AmM 2 _ noiembr_ 2012  19531,34  14058,78  0,11  33590,23 _ u.m.
agregatul _ monetar _( M 1 ) 19443,10
mm _ 1 _ oct _ 2012    1,1333
agregatul _ monetar _(M 1 ) 19531,34
mm _ 1 _ noiembr_ 2012    1,1525
agregatul _ monetar _( M 2 ) 33024,02
mm _ 2 _ oct _ 2012    1,9250
agregatul _ monetar _(M 2 ) 33590,23
mm _ 2 _ noiembr_ 2012    1,9820
Răspuns: Masa monetară în cele două situaţii este de 47159,95 mil. lei şi de 47913,86 mil. lei,
diferenţa de 753,910 mil. lei (47913,86-7159,95) dintre ele, în cele două situaţii, datorându-se
influenţelor modificării bazei monetare şi multiplicatorului monetar.
52
5.2.5 MASA MONETARĂ ÎN REPUBLICA MOLDOVA
În Republica Moldova, posibilităţile de măsurare a masei monetare au apărut odată cu
introducerea monedei naţionale în anul 1993. Metodologia aplicată, la început cuprindea opt
componente ale masei monetare grupate în cinci agregate.
Pe parcurs, s-a constatat că unele active, incluse în masa monetară, în condiţiile autohtone nu
au atins gradul de lichiditate caracteristic mijloacelor de plată acceptate în tranzacţii. Pe de altă
parte, au existat dificultăţi tehnice în contabilizarea şi evidenţa unor active pretinse componente ale
masei monetare. În vederea obiectivizării măsurării masei monetare, BNM a modificat metodologia
calculării agregatelor monetare, conferind acesteia o nouă structură, valabilă până în prezent (figura
5.2.5.1).
agregatul monetar M3
Depozite
Bani în Instrumentele
Depozite în valută
circulaţie Depozite pieţei
la termen străină
agregatul la vedere monetare
monetar M0
Figura 5.2.5.1. Componentele agregatelor monetare în Republica Moldova
În acest mod, masa monetară înglobează următoarele componente: banii în numerar aliaţi în
circulaţie, care includ banii în numerar la populaţie, banii în numerar în casele întreprinderilor, banii
în numerar în casele băncilor; depozitele la vedere; depozitele la termen; instrumentele pieţei
monetare; depozitele în valută străină.
Aceste componente sunt sistematizate, potrivit gradului de lichiditate, în patru grupe, care
reprezintă agregatele monetare:
M0 - agregatul monetar care cuprinde banii în circulaţie (numerarul aflat la cetăţeni, în casele
agenţilor economici şi a băncilor);
Ml - agregatul monetar care cuprinde M0 şi depozitele la vedere;
M2 - agregatul monetar care comasează Ml, depozitele la termen şi instrumentele pieţei
monetare;
M3 - agregatul monetar care include M2 şi depozitele în valută.
În analizele macroeconomice, se utilizează toate agregatele monetare. Agregatul monetar M2
reprezintă masa monetară în sens îngust, iar agregatul M3 redă masa monetară în sens larg.
În tabelul 5.2.5.1, sunt redate agregatele monetare din Republica Moldova din perioada
2014-2018.
53
Tabelul 5.2.5.1
Agregatele monetare din Republica Moldova din perioada 1993-2018.
Denumirea articolului 2018 2017 2016 2015 2014
Masa monetară (M3) 83 158,63 77 109,75 70 507,83 64 005,38 65 972,99

Depozite în valută străină 24 824,49 24 066,60 24 080,26 24 744,62 22 753,05
Depozite la vedere în valută străină 10 037,95 8 332,93 8 070,00 7 563,32 5 523,87
Persoane fizice 3 987,60 3 192,59 2 703,62 2 603,99 1 965,17
Persoane juridice 6 050,34 5 140,34 5 366,38 4 959,33 3 558,70
Depozite la termen în valută străină 14 786,54 15 733,67 16 010,27 17 181,31 17 229,18

Persoane fizice 13 675,67 14 012,12 13 976,17 15 307,38 14 855,91
Masa monetară (M2) 58 334,15 53 043,15 46 427,57 39 260,76 43 219,94

Depozite la termen în moneda 19 169,16 18 396,25 18 334,95 15 698,98 16 706,76
naţională
Persoane fizice 16 440,26 16 206,99 16 293,34 13 936,61 14 322,72
Instrumentele pieței monetare 0,00 0,00 0,00 0,00 0,00

Masa monetară (M1) 39 164,99 34 646,90 28 092,62 23 561,78 26 513,18
Depozite la vedere în moneda 18 087,56 15 540,45 10 818,36 8 052,40 9 004,48
naţională
Persoane fizice 7 289,75 5 218,14 3 799,07 3 026,85 2 843,10
Bani în circulație (M0) 21 077,43 19 106,45 17 274,26 15 509,38 17 508,70
După cum se observă, masa monetară are trend stabil de creştere pe toate agregatele
monetare. Volumul masei monetare şi structura ei satisfac necesităţile curente ale circulaţiei
monetare şi permit derularea normală a acesteia.
54
5.3 ECHILIBRUL MONETAR. INFLAŢIA ŞI DEFLAŢIA
5.3.1 TRATĂRI PRIVIND ECHILIBRUL MONETAR
După criza economică din anul 1929, politica monetară a fost considerată, o lungă perioadă de
timp, de importanţă minoră, constatându-se că băncile centrale nu dispun decât de mijloace limitate
pentru „gestionarea” eficientă a masei monetare. Această optică referitoare la politica monetară s-a
accentuat în condiţiile manifestării unei inflaţii sporite. Într-un asemenea context, diferite teorii
monetare şi-au orientat analiza spre vasta problematică a echilibrului monetar, situat la intersecţia
dintre cererea şi oferta de monedă.
Starea de echilibru într-o economie îşi are cauzele în condiţiile economice, monetare, valutare şi
sociale specifice fiecărei economii şi fazelor de evoluţie a acesteia.
Conceptul de echilibru monetar a fost inventat de Şcoala Suedeză şi dezvoltat de Şcoala
Olandeză. Punctul de pornire l-a constituit lucrările lui Wicksell. Hayek s-a ocupat de această
problemă în „Prices and Production”, (1931). Cel care a dat expresie celebră echilibrului monetar a
fost Gunnar Myrdal.
Echilibrul economic general reprezintă o sursă de variabile (echilibre) interdependente, care se
determină astfel una pe cealaltă încât nu există nici o tendinţă de modificare solitară a acestora.
Abordarea echilibrului economic trebuie realizată dintr-o perspectivă dihotomică ca echilibru
static sau/şi ca echilibrul micro şi macroeconomic, fiecare ipostază a acestuia particularizându-se prin
anumite trăsături. Dacă la nivel microeconomic echilibrul poate fi redat printr-un subiect economic, ca
o identitate a tranzacţiilor (intrări - ieşiri), la nivel macroeconomic, echilibrul vizează egalitatea cererii
şi ofertei, pe diferite tipuri de pieţe sau pe ansamblul sistemului economic.
Conceptul primar de echilibru economic este echilibrul static, în care sunt evidente doar
condiţiile existente echilibrului, fără a fi relevat modul cum, o dată perturbat, acest echilibru se
restabileşte.
Echilibrul dinamic ia în considerare şi variabila temporară, putând descrie procesul de restabilire
a echilibrului perturbat la un moment dat.
În ultimele decenii, conceptului de echilibru economic i s-a ataşat şi ideea dezechilibrului
economic permanent, potrivit căruia economia s-ar afla într-o continuă stare de dezechilibru, ceea ce
se observă în realitatea economică fiind doar o tendinţă spre starea de echilibru, care, ideală fiind, nu
se atinge niciodată, capacitatea autoreglatoare perfectă a economiei, într-o stare de echilibru, fiind
iluzorie. Această capacitate autoreglatoare perfectă nu poate exista din cel puţin două considerente:
1) una ţine de insuficienţa şi uzura informaţiilor;
2) alta se referă la imperfecţiunile procesului de realizare a echilibrului.
Ca urmare, în locul ipotezei wallrasiene, că preţurile existente sunt preţuri de echilibru (rezultatul
din evoluţia cererii şi oferta de bunuri şi servicii) şi că echilibrul pieţii se realizează prin jocul acestor
preţuri, ar trebui acceptată ipoteza că subiecţii economici îşi adaptează comportamentul la preţuri de
nonechilibru fără ca aceste comportamente să instaureze echilibrul. Or, interdependenţele dintre diversele
pieţe care alcătuiesc piaţa globală a economiei fac ca dezechilibrul unei pieţe (oricare ar fi aceasta:
monetară, de bunuri şi servicii etc.) să perturbe multiplicativ echilibrele pe alte pieţe, dezechilibrând
sistemul economic în ansamblu. Desigur că un factor determinant al dezechilibrelor economice îl
reprezintă şi inerţia din reacţiile subiecţilor economici, inerţie generată de structurile de interese şi
motivaţionale, dar şi de rigidităţile tehnologice şi organizaţionale.
Prin echilibru economic se înţelege situaţia de stabilitate a ansamblului economic. Echilibrul
trebuie înţeles în termeni dinamici, în sensul că economia, ca orice sistem, este propria mişcare, deci
55
echilibrul ar însemna trecerea de la o situaţie economică la alta, dar fără modificări bruşte care să
perturbe activitatea economică.
Echilibrul poate fi împărţit în echilibru monetar, echilibru financiar, echilibrul al pieţelor
bunurilor de consum, echilibrul forţei de muncă etc.
Echilibrul financiar ca o componentă a echilibrului economic general priveşte doar variabilele
şi relaţiile de natură financiară, specificitatea acestora constând în faptul că el se realizează atunci
când există o simetrie cu comportamentul subiecţilor economici, adică atunci când cererea şi oferta de
instrumente financiare, manifestate pe această piaţă (financiară), sunt egale.
Echilibrul financiar ia în considerare numai variabilele şi relaţiile de natură financiară,
specificitatea acestuia constând în faptul că el se realizează atunci când există simetrie în
comportamentul subiecţilor economici participanţi la acelaşi gen de tranzacţii; în cazul a doi subiecţi,
de exemplu, fiecăruia îi va corespunde acelaşi volum de tranzacţii, însă de sens opus.
Sintetic spus, echilibrul financiar există atunci când cererea şi oferta de instrumente financiare,
manifestate pe o anumită piaţă a acestora, sunt egale.
Dacă ne referim la echilibrul monetar, atunci starea de dezechilibru a acestuia capată forma
inflaţiei.
Echilibrul monetar ca o altă componentă a echilibrului general economic este conceput ca o stare a
economiei, caracterizată prin existenţa unui raport de concordanţă între masa banilor în circulaţie (oferta
de monedă) şi sumele de bani solicitate de efectuarea normală a operaţiunilor economice care se realizează
prin intermediul monedei.
Termenul de echilibru monetar pe piaţa monetară presupune existenţa unei oferte şi a unei cereri
de monedă – ceea ce reprezintă o ruptură cu tradiţia prekeynesiană, pentru care moneda nu putea fi
cerută niciodată ca atare, ci doar pentru a cere alte bunuri.
Echilibrul monetar, cuprinzând un ansamblu de relaţii şi variabile cu caracter monetar, poate fi
definit drept starea de identitate între masa bănească realmente existentă în economie (oferta de
monedă) şi cererea de bani.
Un element fundamental al asigurării echilibrului monetar dinamic îl constituie politica
monetară, instrumentele şi obiectivele acesteia, impactul politicii monetare asupra proceselor
monetare vizând, în mod nemijlocit, realizarea unui anumit echilibru monetar, ajustarea şi corectarea
dezechilibrelor apărute, integrarea echilibrului monetar în echilibrul economic de ansamblu.
O primă expresie a echilibrului monetar este atunci când există echilibru între investiţii şi
economii, specifice pieţei de bunuri şi servicii, iar a doua expresie a echilibrului este echilibrul
monetar care rezultă din confruntarea dintre cererea şi oferta de monedă.
Relaţiile dintre echilibrul (dezechilibrul) economic financiar şi monetar sunt relaţii între gen şi
specie; conceptele de echilibru financiar şi monetar fiind situaţii particulare ale echilibrului economic.
Relaţia dintre echilibrul economic şi cel financiar este evidenţiată de egalitatea ex ante dintre
acumulări şi investiţii – ca expresie a echilibrului economic – susţinută de egalitatea ex ante dintre
cerere şi oferta de resurse financiare, respectiv: A  I  Fi  Fs , unde: Fi – fonduri înprumutate; Fs
– fonduri financiare.
În ceea ce priveşte relaţiile dintre echilibrul financiar şi echilibrul monetar, reţine atenţia faptul
că procesele monetare pot tinde spre echilibru nu numai prin intermediul tranzacţiilor reale, dar, într-o
foarte mare măsură, şi prin intermediul tranzacţiilor financiare. Efectele dezechilibrelor monetare se
repercutează iniţial în câmpul financiar şi împreună cu dezechilibrele financiare afectează echilibrul
economic în ansamblu.
Echilibrul economic general nu este realizabil decât prin echilibrarea sistemelor financiare şi
bancare. Aşa cum s-a mai demonstrat, în acest curs, trebuie să devină funcţională relaţia economie
56
naţională - bănci - sistem financiar, şi nu invers. Reglajul invers poate să intervină, dar numai pentru
economiile realmente sănătoase, cu care mecanismul funcţionează perfect. Oricum, nu este cazul ţării
noastre şi nici chiar al unora care se află cu un pas înaintea noastră în tranziţia spre economia de piaţă.
De altfel, echilibrul monetar şi financiar al oricărei ţări se construieşte pe baza echilibrului
economic al acelei ţări, şi nu invers.
Apoi relaţiile dintre echilibrul economic şi echilibrul monetar sunt de aşa natură, încât existenţa
echilibrului monetar nu înseamnă întotdeauna şi echilibrul economic, acesta din urmă depinzând şi de
numeroşi alţi factori. Totodată, apariţia unui dezechilibru monetar poate reprezenta o modalitate de
compensare a unui dezechilibru economic sau financiar de sens opus. De exemplu, în condiţiile
creşterii cererii de instrumente financiare sau de reduceri de mărfuri şi servicii, creşterea masei băneşti
(oferta de monedă) peste nivelul cererii de bani poate compensa dezechilibrele respective, în condiţiile
unor relaţii de complementaritate între echilibrul economic şi cel monetar.
Este neîndoios faptul că utilizarea activă a instrumentelor de politică monetară (cursul de
schimb, masa monetară, rata dobânzii) are un efect important asupra echilibrului monetar.
Având în vedere performanţele mai slabe ale modificării ratei dobânzii asupra agregatelor
monetare şi, în final, asupra inflaţiei, se poate pune întrebarea: de ce, totuşi, autorităţile monetare din
ţările dezvoltate continuă să favorizeze acest instrument în detrimentul controlului bazei monetare.
Explicaţia ar putea fi găsită în mai marea apropiere a ratei dobânzii de cursul de schimb, care este un
indicator fundamental, îndeosebi pentru ţările care fac parte din Sistemul Monetar European.
În principiu, autorităţile monetare dintr-o ţară pot favoriza fie echilibrul monetar intern (atunci
când ţara este relativ slab integrată în structurile financiare şi comerciale internaţionale – cum este
cazul Republicii Moldova, iar inflaţia este o problemă), fie echilibrul monetar extern, atunci când
inflaţia este stabilă şi la un nivel comparabil cu al ţărilor competitoare şi când integrarea financiar-
economică este avansată.
Conceptul de echilibru monetar a căpătat o semnificaţie mai largă în literatura de specialitate
după cel de-al Doilea Război Mondial. Utilizat la începutul secolului de von Wieser, mai târziu de
Aftalion, Keynes, ca principal promotor, el a fost dezvoltat de Don Patinkin, Tobin şi M. Friedman,
care aduc, fiecare în parte, o contribuţie majoră în relevarea laturilor esenţiale ale echilibrului
monetar.
Înţelegerea conceptului de echilibru monetar trebuie să se realizeze din perspectiva următoarelor
considerente:
 echilibrul monetar este un proces obiectiv, influenţat de producţia de bunuri şi servicii şi de
circulaţia acestora pe piaţă;
 echilibrul monetar se manifestă ca tendinţă, având un caracter dinamic, determinat de
schimbările din sfera materială reală cu care sfera monetară se află în relaţii de condiţionare
reciprocă;
 echilibrul monetar se realizează atât prin concordanţa dintre cererea şi oferta de bani, dar şi
prin concordanţele dintre produsele de pe celelalte pieţe şi, în particular, dintre produsele de pe
piaţa financiară.
În concluzie, numai reglarea masei monetare arată un efect global asupra economiei, pentru a se
asigura o creştere anuală a circulaţiei monetare, corespunzător ratelor de creştere economică.
Dificultăţile care s-au aglomerat în calea dezvoltării normale a tuturor statelor lumii în această
perioadă demonstrează că omenirea se află într-o fază de tranziţie spre o nouă formă de echilibru
economic general şi, evident, de echilibru monetar.
Ca urmare, asigurarea echilibrului monetar presupune realizarea mai multor condiţii.
 raportul cu care se găsesc cele două sfere ale circulaţiei monetare: sfera numerarului şi sfera
monedei scripturale. Considerate în conexiunea dintre ele, în continua lor mişcare, cât şi din
57
perspectiva tendinţelor pe care le presupun, aceste două sfere participă, în anumite limite, la
înfăptuirea echilibrului monetar;
 proporţia cu care se distribuie capitalul agentului economic în propriu şi împrumutat.
Interdependenţa dintre aceste resurse, ca o condiţie a echilibrului, se dimensionează cu ajutorul
bugetelor financiare ale agenţilor economici şi al sistemului de contracte economice între
aceştia;
 emisiunea monetară realizată de Banca Centrală, în funcţie de cerinţele proceselor economice
şi de concordanţa care trebuie să existe între circuitul valorilor reale şi al celor monetare poate
contribui, de asemenea, la echilibrul monetar;
 modul în care se formează şi se repartizează veniturile şi cheltuielile prin intermediul bugetului
de stat şi al bugetelor locale;
 corelaţiile care se asigură între bugetul de stat şi celelalte ansambluri valorice din economie
constituie o condiţie primordială a realizării echilibrului monetar.
Un element fundamental al asigurării echilibrului monetar dinamic îl constituie politica
monetară, instrumentele şi obiectivele acesteia, impactul politicii monetare asupra proceselor
monetare, vizând, în mod nemijlocit, realizarea unui anumit echilibru monetar, ajustarea şi corectarea
dezechilibrelor apărute, integrarea echilibrului monetar în echilibrul economic de ansamblu.
În acelaşi timp, realizarea echilibrului monetar este condiţionată (aşa cum am mai demonstrat) şi
de înfăptuirea celorlalte forme de echilibru (financiar, bugetar, valutar etc.), de interacţiunea dintre ele
şi de influenţele pe care le exercită asupra corelaţiilor macroeconomice. La toate aceste condiţii nu pot
fi omişi o serie de factori generaţi de condiţionalitatea instituţional-organizatorică:
 modalitatea şi formele constituirii sistemelor de fonduri în cadrul economiei naturale;
 viteza decontărilor, în general;
 viteza de rotaţie a resurselor monetare şi materiale;
 formarea surselor de creditare şi distribuire a lor;
 rambursarea creditelor bancare şi participarea la procesul de formare a resurselor financiare
naţionale.
Condiţiile şi factorii de influenţă a echilibrului monetar pot fi sintetizate schematic ca în figura
5.3.3.1:
Procese financiare Cererea şi oferta
şi valutare de mărfuri
Echilibrul sau dezechilibrul

monetar
Cererea şi oferta
Bugetul de stat de monedă
Tranzacţii cu Masa monetară Import - export

agenţii economici
interni şi externi
Balanţa de preţ
Capacitatea de
plată a subiecţilor
economici
Sfera numerarului Sfera monedei scripturale
Figura 5.3.3.1. Condiţiile şi factorii de influenţă a echilibrului monetar
58
De la apariţia sa, circulaţia monetară a fost însoţită de perturbări. Cu atât mai mult,
complexitatea circulaţiei băneşti modeme impune problema stabilităţii monetare, care se regăseşte în
teoria echilibrului monetar.
Echilibrul monetar, de rând cu echilibrul financiar, bugetar, valutar, de producţie, de comerţ
etc., este o parte integrantă a echilibrului economic. Definit la general, echilibrul economic reprezintă
un ansamblu de variabile interdependente, care se determină astfel una pe cealaltă, încât nu există
nicio tendinţă de modificare solitară a acestora.
De aici, derivă faptul că echilibrul monetar, static şi dinamic, constituie starea în care
variabilele valorice, aflate în contrabalansare, sunt egale.
Disputele privind distinctivul echilibrului monetar s-au concentrat în jurul variabilelor valorice
aflate în contrabalansare, conturându-se două abordări: una tratează subiectul din optica raporturilor
dintre sectorul monetar şi celelalte sectoare ale economiei şi alta - în contextul pieţei monetare.
Abordarea din optica raporturilor dintre sectorul monetar şi alte sectoare ale economiei, fiind
cea dintâi apărută istoric, explică echilibrul monetar drept concordanţă între volumul şi structura
disponibilităţilor băneşti în circulaţie ale agenţilor economici şi populaţiei cu volumul şi structura
ofertei de bunuri şi servicii destinate consumului productiv şi final. Privit în dinamică, echilibrul
monetar rezultă atât din corelarea veniturilor băneşti ale agenţilor economici cu bunurile destinate
consumului productiv, cât şi din raportarea veniturilor băneşti ale populaţiei la bunurile destinate
consumului individual.
Manifestările sesizabile ale echilibrului monetar, în acest caz, sunt circulaţia monetară sănătoasă
şi stabilitatea preţurilor.
Totodată, astfel văzut, echilibrul monetar trebuie să permită o dezvoltare corespunzătoare a
capacităţii economiei, prin urmare, creşterea volumului producţiei şi circulaţiei mărfurilor, precum şi
al serviciilor.
În această concepţie, echilibrul monetar este prima condiţie pentru stabilitatea banilor, altfel
spus, constanţa puterii de cumpărare a banilor şi stabilitatea cursurilor valutare, precum şi pentru
îndeplinirea satisfăcătoare a funcțiilor monetare.
Din optica celei de a doua abordări - în contextul pieţei monetare, echilibrul monetar se vede ca
un raport optim, creat prin măsuri de reglementare, între masa monetară în circulaţie (oferta) şi sumele
reclamate pentru efectuarea normală a tuturor tranzacţiilor economice realizate prin intermediul
banilor (cererea).
Cu alte cuvinte, echilibrul monetar reprezintă starea în care cererea de monedă este egală cu
oferta de monedă (Piaţa monetară este abordată în capitolul 12).
Această interpretare a echilibrului monetar poseda caracteristici certe de piaţă şi se sprijină pe
invenţiile școlii suedeze, redate în lucrarea lui Knut Wicksell14 Rata dobânzii şi preţurile (engl.
înterest and Prices) publicată în 1898. Conceptul a fost dezvoltat, ulterior, de Tjallmg Koopmans15,
Gunnar Myrdal şi alţii.
Interpretarea algebrică a echilibrului monetar rezidă în următoarea formulă, cunoscută cu
denumirea „ecuaţia lui Koopmans”:
C  S  M  C  I  L , (5.3.1.1)
în care:
14
Johan Gustaf Knut Wicksell (1851-1926) a fost un economist suedez de vază din cadrul Şcolii suedeze. Ideile sale au avut
împact, considerabil asupra școlii keynesiste şi școlilor austriece economic.
15
Tjalling Charles Koopman (1910-1986) a obţinut Premiu Nobel pentru Economie pe anul 1975.
59
C - exprimă consumul;
S - economiile;
I - investiţiile;
M - oferta de bani (fluxul monetar);
L - cererea de lichidităţi (rezerva de monedă).
După cum se observă, ecuaţia se fundamentează pe formula de egalizare a venitului dobândit
(C + S) şi venitului cheltuit (C + I), însă, în afară de variabilele consum, economii şi investiţii, în
cadrul valoric al economiei se regăsesc şi variabilele ofertă de monedă şi cerere de monedă, care este
firesc să fie integrate în model. În acest mod, obţinem variabilele valorice aflate în contrabalansare:
 C+S+AM - cantitatea de bani existentă în circulaţie şi;
 C+I+AL - cantitatea de bani obiectiv necesară a se afla în circulaţie în condiţiile date.
Din ecuaţia de mai sus, se observă că echilibrul monetar, fiind redat ca relaţie dintre cantitatea
de bani existenta în circulaţie şi cantitatea de bani obiectiv necesară în circulaţie, înseamnă acea stare
în care nu există nici exces ne bani, nici penurie de bani în circulaţie.
În concluzie, echilibrul monetar se cere a fi judecat şi interpretat nu dintr-o perspectivă rigidă,
statică, ci din una dinamică, având drept argument instabilitatea sa determinată de modificări în
condiţiile şi tendinţele de acţiune a factorilor de influenţă, cu deosebire:
 masa monetară aflată în circulaţie, care în mod permanent se adaptează realităţilor din
economie: creşterea sau scăderea volumului activităţilor economice;
 creşterea sau scăderea volumului tranzacţiilor şi, corespunzător, de plăţi de efectuat ş.a.;
 preţurile se află într-o permanentă cursă, determinată mai ales de creşterea factorilor obiectivi,
dar şi subiectivi.
Echilibrul monetar nu presupune preţuri neschimbate nu cere ca masa monetară în circulaţie să
rămână constantă. Prezumţia echilibrului monetar constă în adaptarea ansamblului de variabile
monetare interdependente la necesităţile creşterii economice. Astfel, echilibrul monetar, prin natura
sa, este instabil.
În condiţiile de dinamică a proceselor economice şi fluctuaţie continuă a variabilelor
macroeconomice, s-a conturat ideea dezechilibrului economic permanent, idee conform căreia
economia se află continuu în stare de dezechilibru. În această concepţie, echilibrul economic nu se
atinge niciodată, iar capacitatea de autoreglare perfectă a economiei este o iluzie.
5.3.2 GENERALITĂŢI PRIVIND INFLAŢIA ŞI DEFLAŢIA

5.3.2.1 ESENȚA ȘI INTERPRETĂRILE INFLAȚIEI ȘI DEFLAȚIEI
Dezechilibrele monetare se manifestă pregnant prin inflaţie şi deflaţie.

Există multiple opinii privind esenţa fenomenelor inflaţie şi deflaţie.
Inflaţia, o „maladie a banilor” contemporani, este pentru multe ţări o prezenţă cotidiană.
Apărută sporadic încă din cele mai vechi timpuri, întâlnită tot mai frecvent după Primul Război
Mondial, odată cu renunţarea la convertibilitatea bancnotelor în metal preţios, ea a reprezentat o
provocare pentru economişti atât în plan teoretic (al doctrinelor şi teoriilor, aceştia încercând să-i
explice cauzele, consecinţele şi formele de manifestare), cât şi în plan practic (al politicilor monetare,
ei urmărind găsirea căilor adecvate de combatere a acesteia).
Inflaţia, deşi prezentă în mai toate economiile (desigur, în diferite proporţii) şi uşor perceptibilă,
este un fenomen atât de complex, încât este foarte greu de definit.
60
Etimologic, termenul de inflaţie provine din limba latină, de la inflaţia, care înseamnă ,,a se
umfla în mod exagerat” [97, p.287].
Dacă fenomenul inflaţionist este mai vechi, utilizarea termenului de inflare este destul de
recentă, având mai puţin de două secole şi referindu-se la creşterea abuzivă a cantităţii de hârtie-
monedă în circulaţie.
Cel mai relevant dezechilibru monetar este inflaţia. În sensul cel mai general, termenul
„inflaţie” este, pur şi simplu, sinonim cu noţiunea creştere. Modul în care a fost utilizat termenul i-a
dat însă un sens mai restrictiv, şi anume - creşterea preţurilor mărfurilor (bunurilor şi serviciilor).
Cu toată limpezimea termenului, totuşi, au fost selectate câteva formule menite să elucideze mai
amplu noţiunea inflaţie.
„Se poate defini inflaţia ca o creştere cumulativă şi autoîntreţinută a nivelului general al
preţurilor în interiorul unei economii”.
„Inflaţia este un dezechilibru monetar, exces de bani fără valoare pioprie în circulaţie, peste
nevoile economiei, manifestat prin creşterea generalizată, continuă şi autosusţinută a nivelului mediu
al preţurilor pe o perioadă îndelungată”.
„Inflaţia reprezintă un dezechilibru structural între masa monetara şi economia reală (producţia
de bunuri şi servicii), care se manifestă printr-o creştere persistentă a nivelului general al preţurilor,
provocând deprecierea monetară (scăderea puterii de cumpărare a mijloacelor băneşti)”.
Economistul Bezbakh P. defineşte inflaţia ca un proces de creştere cumulativă şi autoîntreţinută
a nivelului general al preţurilor de consum, un mecanism care provoacă variaţii multiple de lungă
durată, generează el însuşi cauzele permanenţei sale şi se exprimă prin majorarea celei mai mari părţi
a preţurilor.
Economistul Ignat I. menţionează că inflaţia reprezintă un dezechilibru macroeconomic
monetaro-real reflectat în creşterea masei monetare din circulaţie peste nevoile economiei, fapt ce
conduce la deprecierea monetară şi la creşterea anormală, permanentă, cumulativă şi generalizată a
preţurilor.
Un alt economist român, Vasile Turliuc, menţionează că inflaţia este procesul de creştere
disproporţionată a masei monetare în circulaţie, în raport cu masa obiectiv necesară cerută de
dimensiunea activităţii economice, care determină o creştere autoîntreţinută a preţurilor, reducerea
puterii de cumpărare a banilor şi redistribuirea venitului naţional ca efect al disparităţilor dintre
preţuri, dintre acestea şi venituri.
Niţă Dobrota relatează că inflaţia reprezintă un dezechilibru structural monetaro-material, care
exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei, fapt ce
antrenează deprecierea banilor neconvertibili în aur şi a celor neconvertibili, în general, şi creşterea
durabilă şi generalizată a preţurilor.
Afirmaţia că fenomenul inflaţionist a existat – sporadic – cu mai multe secole în urmă, pare la
prima vedere surprinzătoare, cunoscut fiind că etalonul aur şi, în general, sistemele monetare bazate
pe monede cu valoare intrinsecă nu se caracterizau prin prezenţa inflaţiei, având în vedere
mecanismele specifice de autoreglare a masei monetare în circulaţie. Totuşi, asemenea episoade
inflaţioniste au existat, dar numai în momentele în care, temporar, sistemele monetare s-au îndepărtat
de metalul preţios, în perioade de război sau criză, sistându-se convertibilitatea.
Interpretarea fenomenului inflaţie, în tratările contemporane, se concentrează în jurul a două
concept, inflaţia - fenomen monetar şi inflaţia - fenomen general economic.
61
Explicarea inflaţiei, de pe poziţii monetariste, se sprijină pe „ecuaţia lui Fisher” (formula
5.2.4.1), din care se deduce ca variaţia cantităţii de monedă determină variaţia proporţională a
preţurilor. De aici, se afirmă că la originea inflaţiei se află în creaţia excesivă de monedă.
În sprijinul acestei idei, vine şi faimoasa afirmaţie a lui Milton Friedman, „inflaţia este
întotdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar şi poate fi produsă numai printr-o creştere mai rapidă
a banilor faţă de producţie”.
Interpretarea inflaţiei ca fenomen general economic susţine că inflaţia este expresia unui
dezechilibru global economic cu conotaţie conjuncturală, originea căruia se regăseşte în producţie,
venituri şi cheltuieli. În acest caz, se susţine că creşterea preţurilor este un simptom al inflaţiei,
consecinţă a creşteiii cererii de mărfuri, comparativ cu oferta acestora.
Din cele două interpretări ale inflaţiei, se poate afirma că inflaţia este, în primul rând, un
fenomen de natură monetară, deoarece ea se manifestă prin creşterea generală a preţurilor
(exprimate în monedă). Totodată, inflaţia este şi un fenomen complex, generat de o multitudine de
factori, care determină formele de manifestare ale acesteia.
Explicaţia lipsei inflaţiei în condiţiile monedelor cu valoare intrinsecă sau în cazul
convertibilităţii bancnotelor în aur ţine de posibilitatea resorbirii excesului de monedă în circulaţie
(exemplificată în schema 5.3.2.1), faţă de situaţia banilor de hârtie contemporani, neconvertibili, care,
deşi în exces, rămân în circulaţie, consecinţa fiind creşterea preţurilor.
Creşterea masei Creşterea Deprecierea bancnotelor

monetare preţurilor (pierderea parţială a puterii de
cumpărare)
Scăderea Scăderea masei Conversia banilor

prţurilor monetare în aur
Schema 5.3.2.1. Mecanismul regulator al masei monetare în circulaţie,

a dipărut odată cu renunţarea la convertibilitatea bancnotelor în aur
Inflaţia presupune un dezechilibru monetar, exces de bani fără valoare proprie în circulaţie,
peste nevoile economiei, manifestat prin creşterea generalizată, continuă şi autosusţinută a nivelului
mediu al preţurilor pe o perioadă îndelungată.
Atunci când fenomenele inflaţioniste sunt minore şi parţiale, ele sunt numite tensiuni
inflaţioniste.
Creşterea preţului unui singur bun sau chiar creşterea temporară pentru o perioadă scurtă a
majorităţii preţurilor (de exemplu, variaţiile sezoniere ale preţurilor) nu înseamnă inflaţie. Pe de altă
parte, chiar în perioade de inflaţie, nu toate preţurile cresc la fel de repede, iar pentru unele produse
este posibilă chiar scăderea preţurilor.
Autoîntreţinerea şi autoagravarea inflaţiei se explică prin reacţia pe care o avem în faţa creşterii
preţurilor:
 anticipând creşterea preţurilor, populaţia creşte cererea de bunuri şi servicii;
 anticipând pierderea puterii de cumpărare, populaţia detezaurizează moneda (transformă
moneda pasivă în monedă activă);
 anticipând creşterea preţurilor, agenţii economici îşi pot creşte stocul de materii prime,
materiale etc., crescând cererea globală;
 anticipând o creştere a preţurilor în perioada imediat următoare, agenţii economici pot decide
să păstreze temporar producţia realizată (pentru a o vinde în scurt timp mai scump),
determinând astfel o scădere a ofertei globale.
62
Din perspectiva impactului său în economie, inflaţia a fost asemănată cu un impozit, întrucât:
 ca şi impozitul, inflaţia reduce venitul, scăzând consumul şi economiile; pierderea, în cazul
unei inflaţii de 10%, este exact aceeaşi ca în cazul unui impozit de 10%;
 ca şi impozitul, inflaţia influenţează preţul bunurilor şi serviciilor.
Un alt dezechilibru monetar este deflaţia.
Definiţia deflaţiei este, în esenţă, un antitetic al inflaţiei.
Deflaţia este opusul inflaţiei, o scădere generalizată şi de durată a tuturor preţurilor într-o
economie, determinată de restrângerea masei monetare în circulaţie sub nevoile economiei. Este un
fenomen cel puţin la fel de devastator ca şi inflaţia, deşi se apreciază că este chiar mai perturbator
decât o inflaţie persistentă.
Astfel, deflaţia se defineşte ca o scădere generalizată şi de durată a tuturor preţurilor într-
o economie.
Interpretarea deflaţiei, în cele mai multe cazuri, este axată pe manifestările monetare, deoarece
fenomenul deflaţiei este generat de restrângerea masei monetare şi a creditului, ca urmare a reducerii
cheltuielilor, fie din partea guvernului, fie din partea agenţilor economici, sau a investiţiilor în
economie.
5.3.2.2. FORMELE ŞI CONSECINŢELE INFLAŢIEI ŞI DEFLAŢIEI

Inflaţia, fiind, în esenţă, un fenomen pluridimensional, exterior se manifestă în diferite forme,
care, de regulă, se sistematizează în funcţie de cauzele care au generat-o.
Inflaţia poate fi clasificată după diferite criterii [97, p. 290]:
 În funcţie de ritmul de creştere a preţurilor, identificăm:
 inflaţie moderată (târâtoare sau lentă), când ritmul de creştere a preţurilor este de 2-3%
pe an;
 inflaţie medie (declarată), dacă creşterea preţurilor este de până la
15-20% anual;
 inflaţie galopantă, cu un ritm anual de creştere a preţurilor de peste 25%;
 hiperinflaţie, când rata medie lunară a inflaţiei este peste 50%.
 În funcţie de anticipările (aşteptările) pieţei, există:
 inflaţie anticipată – este aşteptată de actorii pieţei, care acţionează în consecinţă;
 inflaţie neanticipată – nefiind aşteptată de participanţii la piaţă, afectează economiile,
producţia şi forţa de muncă, redistribuie în mod arbitrar averea între indivizi, îi poate
avantaja pe debitori sau pe creditori, după cum este mai mare sau mai mică decât inflaţia
anticipată.
 În funcţie de tipul de mecanism de funcţionare a pieţei, întâlnim:
 inflaţie deschisă – excesul de cerere, dezechilibrul dintre cererea şi oferta de bunuri şi
servicii au drept consecinţă imediată creşterea preţurilor şi a salariilor;
 inflaţie reprimată – apare atunci când intervenţia autorităţilor împiedică creşterea
preţurilor şi a salariilor, acţiunea statului vizând practic reprimarea excesului de cerere;
cauzele rămân şi tensiunile se vor manifesta imediat ce sunt înlăturate restricţiile impuse,
echilibrul realizându-se tot prin creşteri de preţuri şi salarii.
 În funcţie de principalele cauze, există următoarele forme principale de manifestare a inflaţiei:
63
 Inflaţia prin costuri este generată de creşterea costurilor. Asemenea categorii de costuri,
precum salariile, materiile prime, combustibilul, energia, impozitele etc., cresc frecvent
nejustificat din punct de vedere economic. Creşterea lor are repercusiune asupra altor
categorii de costuri şi, in final, conduce la majorarea preţurilor. Această formă de inflaţie
exprimă dezechilibrele de pe pieţele factorilor de producţie.
De exemplu, în anul 1973, preţul unui baril de petrol era de 2,13 USD, în 1974 – de
10,77 USD, iar în 1981 – crescuse la 34,50 USD. Drept urmare, existau şi creşteri de
preţuri care nu sunt consecinţa creşterii masei monetare, ci cauza acestei creşteri, creşterea
preţurilor în acest caz neavând legătură cu nivelul masei monetare în circulaţie.
 Inflația prin cerere este generată de creşterea globală a cererii în raport cu oferta. Această
formă de inflaţie demarează pe un segment al pieţei, ca apoi să se extindă în ansamblul
economiei. Excesul de cerere este urmare a creşterii ofertei de monedă condiţionată de
sporirea cheltuielilor publice (majorarea deficitului bugetar, împrumuturile externe de stat
etc.), creşterea cheltuielilor persoanelor fizice (sporirea salariilor şi altor drepturi de
personal, diminuarea economiilor, creşterea creditelor de diferită natură, sporirea
remiterilor de valută din străinătate etc.), majorarea cheltuielilor persoanelor juridice
(investiţii în dezvoltare, investiţii de capital din străinătate etc.).
Inflaţie prin cerere, care este rezultatul unui exces durabil al cererii globale de bunuri
şi servicii faţă de oferta (inelastică) disponibilă pe piaţă. Dezechilibrul poate să însemne:
1) exces de cerere, ca urmare a creşterii ofertei de monedă generată de creşterea
cheltuielilor publice în condiţiile deficitului bugetar sau de creşterea cheltuielilor
persoanelor fizice, fie ca o consecinţă a creşterii salariilor, fie ca urmare a detezaurizării
sau chiar pe bază de credit;
2) ofertă insuficientă, determinată de lipsa capitalurilor, a capacităţilor de producţie sau de
inelasticitatea producţiei, care nu poate creşte atât de rapid încât să satisfacă cererea în
creştere etc.
 Inflaţia structurală este cauzată de accentuarea disproporţionalităţilor dintre segmentele
(ramurile) economiei reale. Spre exemplu, preţurile la produsele agricole, de regulă, sunt
joase, ceea ce necesită subvenţii pentru producători. Acordarea acestui sprijin financiar
dezechilibrează raportul cu preţurile la produsele din alte ramuri, ultimele având tendinţa de
creştere. De altfel, dezechilibrele structurale sunt de diversă natură, iar una din multiplele
cauze este intervenţionismul autorităţilor publice în realizarea ajustărilor, adaptărilor şi
armonizărilor din economie.
Să presupunem o economie având un sector agricol cu pondere importantă în PIB şi
asigurând locuri de muncă pentru o mare parte a populaţiei, în condiţiile în care realitatea pieţei
ar cere reducerea preţurilor produselor agricole cu 3% şi, în acelaşi timp, creşterea preţurilor
produselor industriale tot cu 3%, susţinerea agriculturii ar avea drept efect: menţinerea preţurilor
pentru produsele agricole; creşterea cu 3% a preţurilor produselor industriale. În consecinţă,
politica de susţinere de către stat a unor sectoare sau ramuri economice este generatoare de
inflaţiei: per ansamblu, în economia analizată, preţurile cresc cu 3%, întrucât nu mai are loc
compensarea evoluţiilor preţurilor celor două categorii de produse [3, p.354].
 Inflaţia importată apare prin intermediul mecanismelor de interacţiune cu străinătatea: cursul
de schimb, preţurile la produsele de import, fluxurile de capital etc. Preţurile interne cresc în
cazul scăderii cursului valutar (deprecierii monedei naţionale), majorării preţurilor de import
(cel mai frecvent la produsele fără alternativă în ţară prin impunere fiscală), intrării a
64
importante sume de monedă străină pe piaţa valutară (se majorează cantitatea de mijloace de
plată) etc. Preţurile interne pot creşte şi ca urmare a majorării preţurilor la produsele importate.
În acest caz, un rol important îl poate avea şi deprecierea monedei naţionale, care duce la
scumpirea produselor din import; creşterea costului vieţii, care determină revendicări salariale,
ce au drept efect creşterea costurilor de producţie şi se regăsesc în preţuri mărite; în concluzie,
creşte inflaţia internă. Aceasta determină „slăbirea” monedei naţionale faţă de alte monede
(mai stabile), aspect recunoscut prin deprecierea monedei naţionale; de aici poate apărea un
cerc vicios, sugerat de schema următoare.
Cresc preţurile la Cresc salariile

Inflaţia internă
produsele importate
Depreciere monedei Cresc preţurile

naţionale
Schema 5.3.3.2.1. Cercul vicios: depreciere monetară - inflaţie
O caracteristică aparte a inflaţiei rezidă în intensitatea cu care se manifestă creşterea preţurilor.

Este evident că aceasta diferă de la un caz la altul, ceea ce atrage după sine şi diferenţierea
comportamentului producătorilor şi consumatorilor, diversificarea instrumentalului de contracarare a
inflaţiei aplicat de autorităţile publice etc.
Aşadar, în funcţie de ritmul de creştere a preţurilor, identificăm inflaţie lentă, moderată, rapidă,
galopantă şi hiperinflaţie.
Inflaţia lentă, numită şi târâtoare, înregistrează un ritm mediu anual de creştere a preţurilor de
consum de până la 3%. Dacă avem în vedere că inflaţia este prezentă permanent, nivelul indicat este
acceptabil. De altfel, în accepţiunea Băncii Centrale Europene (BCE), stabilitatea preţurilor este
definită ca o creştere anuală a indicelui armonizat al preţurilor de consum pentru zona euro mai mică
de 2%.
Inflaţia moderată, uneori, numită medie sau declarată, se constată în cazul în care preţurile cresc
cu ritm anual de la 3% paria la 10%16.
Inflaţia rapidă consemnează un nivel al ritmului de creştere a preţurilor în intervalul de la 10%
până la 25% anual.
Inflaţia galopantă corespunde ritmului anual de creştere a preţurilor de peste 25%.
Inflaţia al cărui ritm de creştere a preţurilor este extrem de înalt este numită hiperinflaţie. Unii
autori insistă că acesta trebuie să depăşească 50% lunar, ceea ce ar însemna că preţurile cresc anual de
129 de ori (rata anuală a inflaţiei este de 12 875%). Alţii consideră că este proprie hiperinflaţiei o rată
anuală de peste 100%, iar în Standardul Internaţional de Contabilitate nr. 29, se are în vedere o rată
cumulată pe trei ani de 100% şi mai mult.
Hiperinflaţia reprezintă o creştere extrem de rapidă a tuturor preţurilor dintr-o economie, în
mod tradiţional cu peste 50% lunar. Totuşi, părerile sunt împărţite: unii autori vorbesc de hiperinflaţie
de la o rată anuală a inflaţiei cu trei cifre, iar în Standardul Internaţional de Contabilitate nr.29, se are
în vedere o rată a inflaţiei cumulată pe trei ani, care se apropie sau depăşeşte 100%.
Caracteristicile hiperinflaţiei sunt următoarele:
 creşterea preţurilor este exponenţială, incontrolabilă, imprevizibilă;
 preţurile relative îşi pierd coerenţa;
16
Menţionăm că, în literatura de specialitate, se întâlnesc diferite afirmaţii referitoare la nivelul ratei atribuit genurilor de intensitate
a inflaţiei.
65
 moneda naţională nu îşi mai poate îndeplini în mod corespunzător funcţiile esenţiale, caz în
care fie acestea sunt exercitate de o monedă străină – fenomen numit „dolarizare a economiei”
– fie se poate reveni parţial la troc;
 toate plăţile se fac cu bani gheaţă, fapt uşor de înţeles într-o perioadă în care banii îşi pierd
puterea de cumpărare atât de rapid: transferurile bancare sunt de neconceput, iar folosirea
cecurilor sau a cardurilor este de neacceptat.
Se cunosc trei cazuri de hiperinflaţie:
1) Între 1921 şi 1923, în Germania, preţurile au crescut de un milion de milioane de ori, ceea ce ar fi
echivalent cu creşterea de la 25 de bani la 250 de trilioane de lei. Este sugestivă şi evoluţia mărcii
germane faţă de dolarul american: în 1914, un dolar echivala cu 4.2 mărci, în 1922 reveneau 186 de
mărci la dolar, în ianuarie 1923 trebuiau 7.260 de mărci pentru un dolar, iar în noiembrie 1923,
dolarul echivala cu 4.200 de miliarde de mărci. Preţul unui ziar a crescut astfel: 0,3 mărci în
ianuarie 1921, 1 marcă în mai 1922, 8 mărci în octombrie 1922, 100 de mărci în februarie 1923,
1.000 de mărci în septembrie 1923, 2.000 de mărci la 1 octombrie, 20.000 de mărci la 15
octombrie, un milion de mărci la 29 octombrie, 15 milioane de mărci la 8 noiembrie, 70 de milioane
de mărci la 17 noiembrie 1923. În aceste condiţii, viaţa de zi cu zi a luat o întorsătură dramatică:
 era mai raţional să plăteşti masa la restaurant în avans, întrucât ar fi costat mai mult la
final; într-un restaurant, la fiecare 30 de minute, un chelner scria cu creta pe o tablă noile
preţuri;
 salariile erau plătite zilnic şi chiar de două ori pe zi, iar preţurile creşteau de la o oră la alta;
 populaţia căpătase o obsesie pentru cumpărături, multe mărfuri au dispărut complet de pe
piaţă, vânzătorii îşi tratau clienţii aproape ca pe nişte inamici, îşi închideau magazinele sub
diferite pretexte, vindeau mărfurile preferenţial şi nu era sigur dacă după vânzare îşi vor
putea reface stocul de marfă;
 au apărut noi forme de bani, neoficiale, certificate bazate pe bunuri, care dădeau dreptul la
o anumită cantitate dintr-o marfă;
 cei care aveau „curajul” şi banii suficienţi să plătească pentru cumpărăturile făcute, aveau
nevoie de un căruţ pentru transportul banilor până la magazin, iar acolo – de mult timp ca
să-i numere.
2) Recordul privind inflaţia (hiperinfaţia) îl deţine Ungaria. Aici, după al Doilea Război Mondial
(august 1945 – iulie 1946), timp de un an, preţurile s-au dublat în medie la patru zile, iar în
luna de vârf s-au dublat de două ori pe zi, rata medie lunară a inflaţiei fiind de 19.800%.
Moneda naţională de atunci a Ungariei, pengo, şi-a pierdut atât de mult puterea de cumpărare,
încât în 1946, pentru a cumpăra acelaşi lucru ce se putea cumpăra anterior cu un pengo, erau
necesare 1.4 nonilioane de pengo (1.400.000.000.000.000.000.000.000.000.000).
3) În anul 1985, în Bolivia, rata anuală a inflaţiei cumulată pentru perioada 1982-1985 era de
24.000%, „clasându-se” astfel pe locul şapte în lume, în topul celor mai mari rate ale inflaţiei,
în şase luni preţurile crescuseră cu echivalentul unei rate anuale a inflaţiei de 38.000%. Cu
banii cu care cineva şi-ar fi putut cumpăra în 1982 un autoturism de lux, în 1985 puteau fi
cumpărate trei cutii cu aspirină; tipărirea bancnotei de 1.000 de pesos, cel mai des folosită,
costa mai mult decât ceea ce se putea cumpăra cu ea. Banii necesari pentru a cumpăra un
televizor în bancnote de 1.000 de pesos ar fi cântărit peste 30 kg. După rezolvarea problemei
inflaţiei, distrugerea excesului de bancnote în circulaţie (900 de tone) a însemnat pentru Banca
Centrală a Boliviei un efort financiar substanţial, echivalentul a 130.000 USD. Pentru
incinerarea acestei cantităţi de bancnote, crematoriile folosite au funcţionat 34 de zile, câte 8
66
ore pe zi, angajaţii băncii centrale transportând, în camioane de 30 de tone, 15.000 de saci a
câte 60 de kilograme fiecare, plini cu bancnote retrase din circulaţie.
După renunţarea la convertibilitatea bancnotelor în metal preţios, inflaţia a devenit o realitate
cotidiană în majoritatea statelor lumii. Însă pe fundalul unui deficit bugetar excesiv şi al unei relaxări
monetare, inflaţia a luat proporţii exagerate în unele ţări, în special în anii 1980, exemplul cel mai bun
fiind cel al Americii Latine, unde mai multe state s-au confruntat cu hiperinflaţia.
O analiză a cazurilor de hiperinflaţie din ultimele decenii arată că:
 hiperinflaţia nu apare, de regulă, „peste noapte”, ci este precedată de o perioadă lungă cu
inflaţie ridicată;
 procesul de stabilizare poate fi îndelungat, ajungând la câţiva ani, dacă politica bugetară nu
este adaptată;
 o reducere substanţială a deficitului bugetar şi convertibilitatea monedei naţionale trebuie
obligatoriu avute în vedere în programul de stabilizare;
 sfârşitul hiperinflaţiei nu este suficient pentru a readuce cererea de monedă la nivelul anterior
apariţiei hiperinflaţiei; dolarizarea şi alte forme de indexare continuă să fie preponderente în
activitatea de intermediere financiară încă mulţi ani.
Inflaţia ca manifestare este marcată şi de alte caracteristici, care pot fi puse la baza altor
clasificări, întocmite cu prilejul studierii şi cercetării fenomenului dat.
Declaşarea tendinţelor inflaţioniste se soldează cu multiple consecinţe de diversă natură, care
sunt recepţionate de toţi participanţii la procesele economice.
Sumar, consecinţele distructive rezidă în:
 diminuarea puterii de cumpărare a banilor;
 deprecierea monedei naţionale;
 pierderea resurselor acumulate;
 dezavantajarea creditorilor;
 creşterea speculaţiei în rezultatul creşterii neproporţionale a preţurilor;
 deprecierea resurselor financiare ale statului;
 redistribuirea bogăţiei şi a venitului, caz în care veniturile nu se indexează, iar creditele
se acordă fără a se ţine seama de indicele preţurilor.
Impresia generală este că inflaţia este „rea”. Cu toate acestea, există şi consecinţe pozitive ale
inflaţiei (moderate):
 impulsionarea investiţiilor în economia reală;
 crearea locurilor de muncă;
 reducerea şomajului;
 stimularea creşterii economice etc.
Deflaţia, la rândul său, de asemenea, este un fenomen cu mai multe valenţe. Ca şi în cazul
inflaţiei, cauzele definesc formele deflaţiei, cele mai cunoscute fiind: deflaţia monetară, deflaţia
financiară şi deflaţia de credit.
Deflaţia monetară este cauzată de restrângerea nemijlocită a cantităţii monedei în circulaţie.
Deflaţia financiară este generată de sterilizarea unei anumite cantităţi de bani de autorităţile
publice, prin diferite metode: obţinerea excedentelor bugetare fie prin majorarea impozitelor, fie prin
reducerea cheltuielilor publice; rambursarea împrumuturilor publice angajate de la banca centrală etc.
Deflaţia de credit apare în urma ridicării nivelului dobânzilor sau restrângerii creditelor bancare.
Cu toate că aspectul intensităţii deflaţiei este mai puţin important, totuşi, potrivit nivelului, se
evidenţiază deflaţia deschisă şi deflaţia târâtoare.
67
Deflaţia deschisă şi este deflaţia propriu-zisă, caracterizată prin scăderea generalizată şi de
durată a preţurilor. Spre exemplu, până la Cel de-al Doi lea Război Mondial, episoadele deflaţioniste
s-au caracterizat prin fenomene de diminuare a preţurilor şi a cantităţii de monedă în circulaţie,
rambursare a datoriei publice, reducere a cheltuielilor publice, contractare a creditelor private şi
diminuare a veniturilor şi ale cererii agregate.
Deflaţia târâtoare reprezintă, în esenţă, o scădere a inflaţiei, dar nu o diminuare a preţurilor, o
încetinire a vitezei de circulaţie, dar nu o diminuare a masei monetare, o frânare a creşterii veniturilor,
dar nu o micşorare a lor, o încetinire a creşterii economice, dar nu o recesiune. Această formă a
deflaţiei, care s-a manifestat în ţările membre ale Uniunii Europene la începutul anilor '90 ai secolului
trecut.
Deflaţia are drept consecinţă creşterea puterii de cumpărare a monedei naţionale; ca şi inflaţia,
afectează repartizarea averii între debitori şi creditori, însă este defavorabilă debitorilor şi în avantajul
creditorilor, care primesc banii împrumutaţi cu o putere de cumpărare mai mare. În consecinţă, de
regulă, în perioade de deflaţie, ratele dobânzii scad.
Trebuie să facem distincţie între cauzele inflaţiei şi simptomele acesteia. Astfel, de exemplu, de
cele mai multe ori, creşterea preţurilor nu cauzează inflaţie, ea este un simptom al inflaţiei. Cauza
inflaţiei în acest caz ar putea fi un dezechilibru între cerere şi ofertă, care s-a manifestat prin creşterea
preţurilor.
De fapt, aceasta este cauza fundamentală a inflaţiei: dezechilibrul dintre cerere şi ofertă,
creşterea excesivă a cererii faţă de ofertă, cantitatea de bunuri şi servicii existentă pe piaţă fiind
insuficientă faţă de cea necesară (cerută) şi, în consecinţă, preţurile cresc. În cazul invers, când oferta
este mai mare decât cererea, tendinţa ar fi de scădere a preţurilor.
Inflaţia nu intră în categoria fenomenelor ce pot fi explicate printr-un raţionament de tipul
cauză-efect, ea este un proces, o înlănţuire de fenomene care se influenţează reciproc şi în ritmuri
diferite. Datorită caracterului generalizat al fenomenului, inflaţia este prezentă în toate ţările,
indiferent de nivelul lor de dezvoltare şi de mărimea acestora.
Mecanismul de producere a inflaţiei constituie un subiect de maximă importanţă pentru orice
specialist ce doreşte să analizeze, să înţeleagă şi să propună soluţii pentru atenuarea efectelor negative
ale unui fenomen cu o sferă de manifestare atât de cuprinzătoare, cu influenţe asupra tuturor
circuitelor economice naţionale şi internaţionale, cu grad mare de intercorelare.
Explicaţia clasică pentru inflaţie este că „sunt prea mulţi bani pentru prea puţine bunuri”.
Afirmaţia lui Milton Friedman, devenită faimoasă, „inflaţia este întotdeauna şi pretutindeni un fenomen
monetar şi poate fi produsă numai printr-o creştere mai rapidă a banilor faţă de producţie”, sugerează
originea inflaţiei: creşterea cantităţii de bani în circulaţie într-un ritm alert (o creştere excesivă),
permiţând astfel şi creşterea preţurilor. În acest sens, se argumentează că populaţia nu ar putea cumpăra
aceeaşi cantitate de bunuri şi servicii, în condiţiile creşterii preţurilor, dacă nu ar creşte oferta de
monedă, şi deci inflaţia nu ar putea continua dacă nu ar creşte şi cantitatea de bani în circulaţie.
Însă, chiar în condiţii de creştere a ofertei de monedă, preţurile nu se majorează dacă:
• scade viteza de circulaţie a banilor (prin transformarea din monedă activă în monedă pasivă);
• creşte producţia în mod corespunzător;
• într-o perioadă de recesiune banca centrală creşte oferta de monedă pentru a încuraja
relansarea economică prin creşterea cheltuielilor vizând reducerea şomajului şi creşterea
producţiei.
Printre alte cauze ale inflaţiei, trebuie să luăm în considerare:
 tipărirea (emisiunea) de bani fără acoperire, realizată de către stat pentru a face faţă
cheltuielilor sale. Deşi este, pe bună dreptate, invocată în literatura de specialitate ca o cauză
principală a apariţiei şi menţinerii inflaţiei, în ultimele decenii, tot mai multe bănci centrale – în
68
primul rând, cele din ţările dezvoltate – au conştientizat pericolul şi au renunţat la această practică. De
fapt, în ţările Uniunii Europene (şi în ţările candidate) trebuie respectate prevederile din Tratatul de la
Maastricht, care interzic finanţarea monetară a deficitului bugetar;
 emisiunea monetară excesivă, creşterea masei monetare în circulaţie fără legătură cu creşterea
PIB, cu oferta de bunuri şi servicii din economie, uneori corelată cu deficitele bugetare substanţiale
ale unor state;
 creaţia monetară excesivă (supracreditarea), numită sugestiv şi inflaţie de credit. Băncile
comerciale dispun de o putere monetară deloc neglijabilă, prin creaţia de monedă oferind economiei
putere de cumpărare suplimentară, care poate găsi sau nu corespondent în bunurile şi serviciile
existente pe piaţă;
 dezordinea monetară internaţională. Deficitul balanţei de plăţi a SUA a avut drept consecinţă
creşterea substanţială a deţinerilor de dolari în întreaga lume, iar pieţele eurovalutelor au contribuit şi ele
la alimentarea inflaţiei. Pe fundalul unei lichidităţi excesive din anii 1980 şi începutul anilor 1990, poate
fi explicabilă într-o anumită măsură reţinerea SUA de a vota la un moment dat în favoarea unor noi
alocări de DST în cadrul Fondului Monetar Internaţional, creşterea masei monetare la nivel global (prin
crearea de DST) în mod artificial, pe bază de vot, având potenţial inflaţionist;
 detezaurizarea, care, celelalte condiţii menţinându-se constante, are drept consecinţă
transformarea monedei pasive în monedă activă; creşterea preţurilor provocată de monopoluri, aflate
în căutarea de profituri mai mari;
 indexarea (creşterea) în mod regulat a salariilor, sub presiunea sindicatelor, fără legătură cu
creşterea productivităţii muncii. Printr-o asemenea practică, masa monetară în circulaţie depăşeşte
valoarea mărfurilor disponibile pentru consum;
 dispariţia în mare măsură a concurenţei prin preţ, producătorii preferând concurenţa prin
diferenţierea produselor, cu consecinţe asupra creşterii preţurilor;
 factorii psihologici şi anticipaţiile inflaţioniste. În acest sens este relevantă preocuparea ţărilor
zonei euro de a introduce bancnote de 1 şi 2 euro în locul actualelor piese metalice, în dorinţa de a
lupta contra inflaţiei. Explicaţia ar fi simplă: în unele ţări din zona euro, cum ar fi Grecia,
consumatorii nu sunt obişnuiţi cu monede (piese metalice) de mare valoare şi le cheltuiesc cu prea
multă uşurinţă, determinând creşterea inflaţiei. Tot astfel se argumentează că procedeul de
denominare a monedei naţionale, tăierea unor zerouri şi obţinerea unei monede „grele”, pe fundalul
dezinflaţiei şi al unei economii stabilizate, este de natură să contribuie la scăderea mai accentuată a
ratei inflaţiei. O analiză complexă a echilibrului monetar, evidenţiind influenţele fluxurilor
suplimentare de monedă sau ale detezaurizării asupra echilibrului general, este realizată de
economistul olandez Johann Koopmans, care a reprezentat echilibrul monetar sub forma unei ecuaţii –
care astăzi îi poartă numele.
 detezaurizarea, care, celelalte condiţii menţinându-se constante, are drept consecinţă
transformarea monedei pasive în monedă activă;
 creşterea vitezei de circulaţie a banilor, care, judecând în termenii specifici teoriei cantitative
a banilor, nu ar mai face necesară prezenţa aceleiaşi cantităţi de monedă în circulaţie;
Viteza de circulaţie a banilor
,,Derby-ul de la Epsom este o cursă tradiţională de cai şi, în acelaşi timp, prilejul unei adevărate
chermeze populare. Pentru această zi de derby, doi tineri, Bobby şi Jimmy, pun mână de la mână şi
strâng zece lire sterline. Cu această sumă cumpără un butoiaş cu bere pentru a-1 desface cu halba în
preajma hipodromului. Ei încarcă butoiaşul într-un cărucior şi pornesc spre Epsom trăgând căruciorul
după ei. Drumul este lung şi timpul călduros. Amândoi suferă de sete şi se uită cu jind la butoiaş.
Căutând prin buzunare, Bobby descoperă, spre bucuria lui, o monedă de metal, exact costul unei halbe
de bere. Bobby scoate moneda şi o dă lui Jimmy, rugându-l să-i servească – contra cost – o halbă cu
69
bere din butoiaş. Jimmy ezită, dar de vreme ce Bobby i-a plătit preţul, îi serveşte halba dorită. Pe
Jimmy îl persecută însă aceeaşi sete şi, gândindu-se că acum are şi el cu ce să plătească o halbă,
scoate moneda primită şi cumpără şi el o halbă cu bere din butoi. Odată începutul făcut, restul a urmat
de la sine. În tot timpul cât a durat drumul până la Epsom, moneda s-a mutat dintr-un buzunar în altul,
plătind cinstit de fiecare dată câte o halbă de bere. Cei doi negustori improvizaţi, odată ajunşi la
Epsom, constată că berea din butoi dispăruse, iar moneda se întorsese de unde plecase, adică în
buzunarul lui Bobby.
În societatea contemporană, aşa cum am amintit mai sus, alături de cauzele clasice, inflaţia are
explicaţii care rezidă în schimbările structurale ce s-au produs în economia ţărilor dezvoltate, precum
şi în economia mondială. Aproape toţi economiştii au în vedere apariţia marilor grupuri economice şi
sociale: a monopolurilor, corporaţiilor şi a sindicatelor.
O altă încercare de a evidenţia una dintre cauzele inflaţiei o reprezintă teoria spiralei
inflaţioniste salarii-preţuri. Conform acestei teorii, există un cerc vicios reprezentat de creşterea
salariilor, care duce la creşterea preţurilor, care determină noi revendicări salariale, aşa cum rezultă şi
din schema următoare.
Creşte cererea
Cresc salariile Cresc costurile de

producţie Cresc preţurile
Indexarea salariilor
Spirala inflaţionistă salarii-preţuri

Într-o variantă, sindicatele cer măriri salariale fără legătură cu creşterea productivităţii muncii.
Angajatorii sunt nevoiţi să accepte, sub presiunea sindicatelor puternice, deşi costurile lor de
producţie vor creşte şi, în consecinţă, se măresc şi preţurile.
În altă variantă, marile companii care deţin poziţii de monopol şi doresc să-şi mărească
profiturile, sunt în măsură să crească preţurile fără a le fi afectate vânzările.
Prin creşterea preţurilor însă (în ambele variante) se creează un cerc vicios, creşte costul vieţii, iar
salariaţii vor dori salarii mai mari – din nou fără corelare cu creşterea productivităţii muncii – pentru a
compensa majorările de preţuri. În cazul în care se dă curs revendicărilor salariale, companiile sunt
nevoite să majoreze iarăşi preţurile.
Această teorie a fost criticată, arătându-se că salariile pot creşte neinflaţionist şi prin reducerea
profitului şi că oricum majorările salariale au loc cu întârziere faţă de creşterea preţurilor.
Existenţa inflaţiei într-o economie are o serie de consecinţe negative.
 Ca o consecinţă a inflaţiei, puterea de cumpărare a monedei scade; cu o cantitate dată de
unităţi monetare se pot cumpăra astăzi mai puţine produse decât în urmă cu un an.
 Existenţa inflaţiei face necesară o abordare în termeni nominali-reali a ratei dobânzii, a
salariului şi a venitului. Rata reală a dobânzii se obţine scăzând din rata nominală a dobânzii
rata inflaţiei; salariul real şi venitul real se obţin prin deflatarea salariului nominal, respectiv a
venitului nominal, aducându-se la nivelul anului de bază, în funcţie de evoluţia indicelui
preţurilor.
Exemplu
Să presupunem că unui angajat i-a crescut salariul, în anul 2012, faţă de începutul anului 2011,
cu 50 de lei, ajungând la 850 de lei, în timp ce rata inflaţiei pentru anul 2011, măsurată prin indicele
preţurilor de consum, a fost de 7,5% (IPC este de 107,5%). Care este, în aceste condiţii, salariul real?
70
Salariul real se calculează cu ajutorul formulei:
Sn
Sr  , unde:
IPC
100
Sr – salariul real;
Sn – salariul nominal;
IPC – indicele preţurilor de consum.
Prin urmare, S r  850  1,075  790,7 _ lei şi, deci, ţinând cont de rata inflaţiei, contrar aparenţelor,
salariul real în anul 2012 este mai mic decât în anul 2011 cu aproape 10 lei.
 O consecinţă a unor rate extrem de ridicate ale inflaţiei este şi „fuga de monedă”, deţinătorii
acesteia preferând mai curând alte bunuri, care în condiţiile date reuşesc să păstreze mai bine
valoarea (moneda nu mai poate îndeplini funcţia de rezervă de valoare). Pe termen mai lung,
perpetuarea unei asemenea situaţii poate determina chiar „refuzul” monedei, excitarea acesteia în
măsura posibilităţilor, la o scară redusă fiind preferat trocul, fără însă ca acesta să poată fi
generalizat, ţinând cont de complexitatea economiei contemporane.
 Întotdeauna, cei mai afectaţi de inflaţie sunt cei cu venituri fixe (bugetarii, pensionarii,
şomerii, asistenţii sociali); aceştia, chiar dacă pot anticipa inflaţia, nu au nici o posibilitate de
apărare, întrucât indexarea salariilor, pensiilor şi celorlalte ajutoare sociale, în funcţie de
inflaţie, se face întotdeauna cu întârziere. Creşterea mai rapidă a preţurilor faţă de cea a
veniturilor, definitorie pentru inflaţie, duce la redistribuirea venitului naţional. Inflaţia
afectează economia unei ţări în general: s-a estimat că, în SUA, o rată de 5% a inflaţiei costă
anual aproximativ 0,3% din PIB (20 de miliarde de dolari).
 Inflaţia redistribuie venitul şi averea între debitori şi creditori: îi favorizează pe debitori şi îi
defavorizează pe creditori, în condiţiile în care ratele dobânzii nu „ţin pasul” cu rata inflaţiei –
nu sunt real pozitive.
Deşi inflaţia este, în general, blamată, dincolo de inconvenientele sale, unii economişti găsesc şi
o parte bună într-o inflaţie moderată, de exemplu de 2% pe an. Raţionamentul este următorul: întrucât
pentru angajatori este dificilă reducerea salariului real (de exemplu cu 2%) din cauza opoziţiei
salariaţilor, este mai facilă creşterea cu 3% a salariului nominal, în condiţiile unei rate a inflaţiei de
5%, rezultatul fiind acelaşi, dar obtenabil cu mai multă uşurinţă.
Inflaţia poate fi corelată şi cu alte fenomene negative:
 stagflaţia (formă prescurtată de la stagnare şi inflaţie) – defineşte starea economiei naţionale
în care inflaţia este însoţită de stagnarea producţiei (lipsa creşterii economice), care poate
provoca creşterea şomajului;
 slumpflaţia desemnează existenţa unei inflaţii accelerate corelată cu o scădere de mari
proporţii a producţiei;
 dezinflaţia este o reducere a inflaţiei; economia se află în continuare într-o perioadă cu o
creştere generalizată a preţurilor, inflaţia persistă, însă rata de creştere a preţurilor (rata
inflaţiei) este mai mică decât în perioada anterioară [97, p.300].
 deflaţia este opusul inflaţiei, o scădere generalizată şi de durată a tuturor preţurilor într-o
economie, determinată de restrângerea masei monetare în circulaţie sub nevoile economiei.
Este un fenomen cel puţin la fel de devastator ca şi inflaţia, deşi se apreciază că este chiar mai
perturbator decât o inflaţie persistentă.
După cum am mai spus, inflaţia este un fenomen deosebit de complex şi datorită acestui fapt,
efectele pe care le generează sunt multiple, complexe, interdependente. Relaţia ce există între inflaţie
71
şi efectele pe care ea le produce este o relaţie de feedback sau, altfel spus, avem de-a face cu efectul
de bumerang: inflaţia generează efecte care, la rândul lor, accentuează fenomenul inflaţionist.
Opiniile referitoare la consecinţele deflaţiei, de altfel ca şi ale inflaţiei, au evoluat. Înainte de
keynesism, se considera că deflaţia este un proces benefic, deoarece determină scăderea preţurilor,
echivalează schimburile, însănătoşeşte circulaţia monetară şi, prin aceasta, impulsionează activităţile
economice.
Toate acestea, oricât de dorite ar fi fost, totuşi, erau contrare celor ce aveau loc în practică.
Raţionamentele adepţilor keynesismului explică faptul că deflaţia are efecte dezastruoase, principalul
fiind reducerea activităţii economice. Diminuarea preţurilor, în condiţiile rigidităţii costurilor de
producţie, afectează negativ rentabilitatea producţiei şi, evident, eficienţa investiţiilor.
Acţiunea depresivă a deflaţiei se complică şi prin alte influenţe negative. Astfel, în urma
scăderii preţurilor, producătorii debitori pot deveni insolvabili, iar cererile de noi credite devin tot mai
rare. Deflaţia diminuează consumul în favoarea economisirii, majorează povara datoriei publice,
antrenează o scădere a valorii patrimoniilor, majorează ratele reale ale dobânzii etc.
5.3.3 INDICATORII INFLAȚIEI ȘI DEFLAȚIEI

Fenomenele inflaţie şi deflaţie sunt dintre cele măsurabile. Şi, deoarece inflaţia şi deflaţia
înfăţişează acelaşi fenomen - evoluţia preţurilor metodologia calculării indicatorilor prin care se
măsoară - rata inflaţiei şi rata deflaţiei sunt aceleaşi şi au la bază indicele preţurilor de consum.
Indicele preţului de consum are menirea de a măsura schimbările în dinamică ale nivelului
general al preţurilor la produsele şi serviciile procurate pentru consum de către gospodăriile populaţiei
din ţară. Cu alte cuvinte, Indicele preţurilor de consum măsoară numai tendinţa generală de schimbare
a preţurilor de consum în timp.
Indicele preţului de consum este calculat prin metoda mediei ponderate. Aceasta presupune
stabilirea unui număr de bunuri necesare subzistenţei populaţiei, numit coşul dc consum, în care se
includ mărfuri din grupul celor alimentare, nealimentare şi servicii.
În practică, pentru calcularea acestui indice se apelează la fomula Indicelui Agregat al Preţurilor
de tip Laspeyres17:
IPC 
q  p0 t
 100% , (5.3.3.1)
q  p0 0
în care:
IPC - exprimă indicele preţurilor de consum;
q0 - bunurile necesare subzistenţei populaţiei (coşul de consum);
pt şi p0 - nivelul preţurilor în perioada analizată şi în cea de bază;
t - perioada analizată.
Însuşi indicele preţurilor de consum, dar şi alţi indici ai preţurilor, caracterizează suficient de
convingător inflaţia şi deflaţia Şi totuşi, modificările indicelui preţurilor de consum, de la o perioadă
la alta, numite rata inflaţiei şi rata deflaţiei, suni indicatorii prin care, de obicei, se caracterizează
evoluţia preţurilor. Aceşti doi indicatori, având o esenţă comună, reflectă sensuri diametral opuse ale
evoluţiei nivelului preţurilor. Dacă preţurile cresc, aceasta înseamnă că are loc inflaţia, măsurată cu
indicatorul rata inflaţiei, matematic, valoarea fiind descrisă cu semnul “+”. Şi invers, dacă preţurile
scad, înseamnă că are loc deflaţia, măsurată cu acelaşi indicator, numit, în acest caz, rata deflaţiei,
despre care, în limbaj matematic, ne vorbeşte semnul “-”.
17
Ernst Louis Etienne Laspeyres (1834 - 1913) economist german, profesor de economie şi statistică în mai multe universitaţi.
72
Aşadar, rata inflaţiei şi rata deflaţiei exprimă în procente evoluţia preţurilor într-o anumită
perioadă.
Rata inflaţiei, de regulă, se afişează pe termene (perioade) în două forme (indicatori): rata
inflaţiei în perioada analizată şi rata medie a inflaţiei în perioada analizată.
Rata inflaţiei în perioada analizată reprezintă creşterea preţurilor de consum în perioada
curentă faţă de perioada precedentă, calculată ca indice cu bază în lanţ18. Aşadar, formula de calcul al
indicelui preţurilor de consum cu bază în lanţ din perioada analizată este:
Pt
IPCt / t 1   100% , (5.3.3.2)
Pt 1
în care:
IPCt/t-1 - reprezintă indicele preţului de consum cu bază în lanţ din perioada analizată;
Pt - preţurile de consum din perioada analizată;
Pt-1 - preţurile de consum din perioada precedentă.
Formula de calcul al ratei inflaţiei în perioada analizată este:
IPn  IPn1
Ri   100 , (5.3.3.3)
IPn1
unde:
Ri – rata inflaţiei;
IPn – indicele preţurilor pentru anul n;
IPn-1 – indicele preţului pentru anul n-1.
Indicii preţurilor folosiţi сel mai adesea pentru măsurarea inflaţiei sunt indicele general al
preţurilor şi indicele preţurilor de consum, dar se folosesc uneori şi alţi indici, cum ar fi indicele
preţurilor produselor industriale sau deflatorul PNB.
Indicele general al preţurilor, IGP, este o măsură relevantă a inflaţiei, el se calculează pe baza
formulei:
IGP 
P Q 1 1
100 , (5.3.3.4)
P Q 0 1
unde:
IGP – indicele general al preţurilor;
Q1 – cantitatea de marfă din perioada curentă;
P0 – preţurilor din perioada de bază;
P1 – preţurilor din perioada curentă.
Puterea de cumpărare a banilor arată cât se poate cumpăra cu o unitate monetară. Prin urmare,
creşterea nivelului mediu al preţurilor este sinonimă cu scăderea puterii de cumpărare a monedei
naţionale.
Puterea de cumpărare a banilor depinde în mod direct de rata inflaţiei, fiind inversul IGP. În
consecinţă,
IBP 
1

P Q 0 1
 100 , (5.3.3.5)
IGP P Q 1 1
unde:
IPB – indicele puterii de cumpărare a banilor.
18
Indicele cu baza în lanţ înseamnă că raportarea se face la perioada precedentă.
73
Indicele preţurilor de consum (IPC) este un indice al preţurilor calculat, pe baza unui coş
zilnic de produse şi servicii; este măsura сel mai des utilizată pentru inflaţie; este folosit, de exemplu,
şi în Republica Moldova, sau în zona euro, sub denumirea de indice armonizat al preţurilor de
consum.
Perioadele pentru care se calculează rata inflaţiei sunt: luna, trimestrul, semestrul, 9 luni, anul
(12 luni).
Rata inflaţiei la sfârşitul anului presupune creşterea preţurilor de consum în luna decembrie a
anului analizat, faţă de luna decembrie a anului precedent. Se calculează ca un indice al preţurilor de
consum cu bază în lanţ, din care se scade baza de comparaţie egală cu 100.
Relaţia dintre inflaţie şi puterea de cumpărare poate fi ilustrată şi geometric (figura 5.3.3.1).
Figura 5.3.3.1 Corelația putere de cumpărare – nivel al prțurilor

După cum se observă, creşterea nivelului preţurilor (de la creşterea mărimii convenţionale 2
până la 4) conduce la diminuarea puterii de cumpărare (de la 1/2 până la 1/4).
Măsurarea precisă a inflaţiei este o problemă nu numai de importanţă economică, dar şi de
rezonanţă socială. Aceasta rezidă nu numai în imixtiunea politicului, dar şi în faptul că instrumentele
de măsurare a inflaţiei existente nu posedă exactitate absolută.
5.3.4 MANIFESTĂRILE INFLAȚIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA
În Republica Moldova, fenomenul inflaţiei a început să se manifeste din 2 ianuarie 1992, dată la
care au fost liberalizate preţurile şi, prin această acţiune, de fapt, a demarat tranziţia la economia de
piaţă.
Măsurarea intensităţii inflaţiei se efectuează prin intermediul indicelui preţurilor de consum.
Acesta estimează evoluţia, în ansamblu, a preţurilor mărfurilor cumpărate şi tarifelor serviciilor
utilizate de către populaţie pentru satisfacerea necesităţilor de trai, într-o anumită perioadă (perioada
curentă), faţă de perioada anterioară.
Metodologia de calcul al IPC utilizată în Republica Moldova corespunde recomandărilor
organismelor internaţionale. În special celor expuse în manualul Indicele Preţurilor de Consum,
elaborat de Oficiul Internaţional al Muncii (OEM), FMI, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică (OCDE), Oficiul Statistic al Comunităţii Europene (OSCE), Banca Mondială.
Elaborarea IPC este realizată de către Biroul Naţional de Statistică (BNS) în baza cercetărilor
selective privind:
a) variaţia preţurilor de consum la principalele mărfuri şi servicii (realizate lunar) şi;
b) bugetele gospodăriilor casnice, care furnizează date necesare calculării ponderilor
cheltuielilor populaţiei pe grupe de mărfuri şi servicii.
Calculul IPC se efectuează în baza structurii cheltuielilor gospodăriilor casnice şi a preţurilor
înregistrate decadal la circa 1250 de mărfuri şi servicii reprezentative, amplasate în 850 de puncte în 8
74
oraşe. Din ianuarie 2008, elaborarea şi diseminarea IPC, de rând cu prezentarea tradiţională a datelor
pe grupe (produse alimentare, nealimentare şi serviciu), se efectuează conform clasificării
EUROSTAT, care structurează mărfurile şi serviciile în 12 diviziuni, detaliate în 39 de grupe şi 93 de
clase.
În mod expres, vom menţiona că BNS, pe lângă indicatorul inflaţiei generale, calculează şi
indicatorul inflaţiei de bază. Acesta este un indice complementar celor deja utilizate şi are scopul de a
delimita factorii ce pot fi influenţaţi de BNM, faţă de factorii ce nu pot fi influenţaţi.
Calculul inflaţiei de bază are loc potrivit metodei excluderii simple din coşul de consum
(excluderea bunurilor şi serviciilor ce sunt importate sau care sunt stabilite pe cale administrativă).
Inflaţia de bază se calculează anual, ca şi inflaţia generală, pentru a elimina efectul sezonier
(modificarea preţurilor într-o perioadă de câteva luni).
Datele statistice privind IPC caracterizează evoluţia de ansamblu a preţurilor mărfurilor
cumpărate şi a tarifelor serviciilor utilizate de către populaţie, oferind utilizatorilor informaţie despre
procesele inflaţioniste din ţară, necesare elaborării, monitorizării şi evaluării realizării politicilor
economice, monetare şi sociale.
Fluctuaţia ratei inflaţiei are loc în urma influenţei unui şir de factori, dintre care îi vom menţiona
pe cei interni şi externi.
La cei interni, se referă: cantitatea de bani (controlată indirect de BNM prin micşorarea/mărirea
masei monetare); creşterea/diminuarea cererii de bunuri şi servicii din coşul de consum (factor ce
depinde de comportamentul populaţiei); creşterea/diminuarea ofertei de bunuri şi servicii, influenţată
de diferiţi factori (spre exemplu, condiţiile climaterice - secetei scade oferta la unele produse
alimentare) etc.
Principalii factori externi care influenţează evoluţia preţurilor sunt preţurile la resursele
energetice şi cursul de schimb al monedei naţionale.
Conjunctura economică actuală interna şi externă este suficient de complicată pentru realizarea
obiectivului de menţinere a ratei inflaţiei la nivel dc 2% anual.
75
Subiectul 4
Sisteme monetare
4.1 Sistemul monetar naţional.

4.1.1 Originea sistemelor monetare.
4.1.2 Noțiunea de sistem monetar.
4.1.3 Compoziția sistemului monetar.
4.1.3.1 Formarea instrumentară.
4.1.3.2 Cadrul reglementar.
4.1.3.3 Structura instituțională
4.1.4 Tipuri de sisteme monetare.
4.1.5 Sistemul monetar al Republicii Moldova.
4.2 Sistemul monetar internaţional.
4.2.1 Evoluția sistemului monetar international.
4.2.1.1 Primele Uniuni Monetare.
4.2.1.2 Sistemul monetar international de la Bretton-Woods.
4.2.1.3 Sistemul monetar international actual.
4.2.2 Drepturile Speciale de Tragere – monedă internațională.
4.2.3 Instituțiile financiare internaționale.
4.2.3.1 Fondul Monetar Internațional.
4.2.3.2 Banca Mondială.
4.2.4 Colaborarea Republicii Moldova cu instituțiile financiare internaționale.
4.3 Sistemul monetar european.
4.3.1 Evoluția sistemului monetar European.
4.3.1.1 Cooperarea monetară.
4.3.1.2 Sistemul monetar European bazat pe ECU.
4.3.1.3 Uniunea Economică și Monetară actuală.
4.3.2 Euro – monedă unică europeană.
4.3.3 Instituțiile financiare și de credit europene.
4.3.3.1 Banca Centrală Europeană.
4.3.3.2 Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare.
4.3.3.3 Relațiile Republicii Moldova cu instituțiile financiare europene.
1
 să cunoască originea, noţiunea şi compoziţia sistemelor monetare, a tipurilor acestora şi a

particularităţilor sistemului monetar naţional al Republicii Moldova, precum şi a sistemului
monetar internaţional şi sistemului monetar european;
 să ilustreze cunoştinţele teoretice în periodizarea evoluţiei sistemelor monetare, precum şi
criteriile de clasificare a sistemelor monetare;
 să structureze într-un discurs cunoştinţele şi abilităţile privind sistemele monetare în
sistematizarea şi caracteristica acestora;
 să identifice autenticitatea semnelor monetare ale Republicii Moldova, precum şi aplicarea
în practică a actelor normative privind moneda naţională;
 să analizeze activitatea Republicii Moldova în cadrul organismelor financiar- internaţionale
 să elaboreze lucrări scrise şi prezentare a discursurilor verbale pe problematica
funcţionalităţii sistemelor monetare.
Cuvinte-cheie:
sistem monetar naţional, sistem monetar internaţional, sistem monetar european, elemente
ale sistemului monetar, etalon monetar, monometalism, bimetalism, etaloane-aur, unitate
monetară, convertibilitate monetară, lichiditate internaţională, uniune monetară, blocuri
monetare, sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods, Drepturi Speciale de
Tragere, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, şarpe monetar, Fondul European
de Cooperare Monetară, integrare monetară.
2
4.1 SISTEMUL MONETAR NAŢIONAL.
4.1.1 ORIGINEA SISTEMELOR MONETARE

Organizarea monetară, evoluând trei milenii, a furnizat diverse experienţe, demonstrând
indispensabilitatea constituirii judicioase şi importanţa funcţionării efective a sistemelor monetare.
Moneda şi circulaţia monetară, în majoritatea ţărilor, s-au constituit istoric, având, în primele
cinci secole, pretutindeni, caracter sporadic şi haotic. În perioada respectivă, umanitatea nu cunoştea
fenomenul orânduire bănească.
Organizarea monetară îşi are începuturile încă din antichitate. În secolul al Vl-lea î. Hr.,
potrivit scrierilor lui Herodot, în Lydia, ţară din Asia Mică, regele Cresus (anii 560-547 î.Hr.)
instituie primul sistem monetar naţional prin stabilirea unităţilor şi subunităţilor monetare, fixarea
pentru fiecare a conţinutului de metale nobile, determinarea raportului valoric dintre aur şi argint,
baterea centralizată a monedei, turnarea, pentru prima dată, a monedei din aur, aprobarea regulilor
de emitere şi circulaţie a banilor. În consecinţă, se omogenizează gama de monede şi se
uniformizează circulaţia monetară.
În acest sistem monetar, existau monede din aur şi argint, al căror raport de valoare a fost
stabilit în proporţie de 1:13 1/3, şi cuprindea două grupe de monede de aur şi o grupă de monede de
argint (tabelul 4.1.1.1):
Tabelul 4.1.1.1
Raportul de valoare dintre monedele din aur şi argint
Monede din aur Monede din argint
Greutate, g Greutate,
Denumirea Denumire
I grupă II grupă g
Stateri 10,89 8,17 Didrahme 10,89
Hemistateri 5,44 4,08 Drahma 5,44
Treime de stateri 3,63 3,72 Tetrobol 3,63
Şesime de stateri 1,81 1,36 Diobol 1,81
Una a douăsprezecea 0,90 0,68 Obol 0,90
din stateri
În figura 4.1.1, este reprezentat staterul de aur emis de Cresus.
Figura 4.1.1 Stateri de aur şi argint emişi de Cressus
3
Constituirea sistenmelor monetare la scară de țară, după exemplul Lydiei, s-a extins în curând
la pierși, greci, iar mai târziu la romani.
Cu cinci secole î.Hr., regale persan Darius a săvîrşit revoluţia economică în ţara sa prin
desăvârşirea organizării monetare şi înlocuirea forţată a trocului cu decontările în bani.
Sistemul monetar, în Imperiul Roman, a fost organizat astfel, încât a devenit unul din cele mai
perfecte sisteme monetare din antichitate.
Pe măsura evoluţiei societăţilor în diferite ţări, autorităţile publice au creat norme şi au fondat
instituţii menite să organizeze, reglementeze şi supravegheze moneda şi circulaţia acesteia. Treptat,
s-au constituit diverse sisteme monetare naţionale, care au purtat amprenta epocii şi, analogic
statelor, au dispărut în negura vremii.
Impuls dezvoltării sistemelor monetare naţionale, care au stat la temelia sistemelor monetare
moderne, a dat amploarea relaţiilor capitaliste de producţie, conturarea pieţelor naţionale şi
centralizarea statelor - procese a căror plecare coboară spre secolul al XVI-lea - XVIII-lea. În aşa
mod, odată cu amplificarea relaţiilor marfă-bani, sistemele monetare naţionale se transformă
calitativ.
Evoluţia contemporană a sistemelor monetare naţionale este marcată de procesele de
internaţionalizare a relaţiilor monetare, tendinţele de aderare la sistemele monetare regionale,
apariţia noilor forme ale banilor, schimbare de fond a conţinutului valoric al monedei etc.
4.1.2 NOŢIUNEA DE SISTEM MONETAR

Noţiunea de sistem monetar naţional se regăseşte în multiple tratări, care reliefează esenţa
acestei formaţii sub diferite aspecte.
„Sistemul monetar este forma de organizare a circulaţiei monetare în ţară, consfinţită de
legislaţia naţională”. Sau „modul circulaţiei monetare din ţară, consfinţit de legislaţia naţională,
reprezintă sistemul monetar”. Pe aceeaşi undă, se-nscrie şi enunţul: „...sistemul monetar este definit
ca un anumit mod de organizare şi reglementare a circulaţiei monetare dintr-o ţară, pe baza unor
legi speciale ale statului respective”.
În altă redactare, „sistemele monetare reprezintă, forme de organizare a baterii şi circulaţiei
monedei, într-o ţară sau alta, organizare realizată prin normele dictate de stat, dar şi prin norme ce
decurg din cutume”. După cum se observă, sistemul monetar naţional este sesizat de autori ca o
configuraţie sau procedeu al circulaţiei monetare reglementat strict de legislaţie. Din punctul nostru
de vedere, asemenea tratare este prea îngustă. Abordarea unilaterală a acestui fenomen complex nu
este în favoarea elucidării profunde a esenţei lui.
Alţi autori tratează noţiunea de sistem monetar mai larg. „Sistem bănesc. Termen generic
pentru ansamblul normelor legale şi instituţiilor care reglementează, organizează, respectiv
supraveghează relaţiile băneşti dintr- un stat. Aceste norme şi instituţii servesc la realizarea
obiectivelor politicii economice, sociale, financiare şi de credit urmărite de fiecare stat”. Sau,
sistemul monetar este ,,un anumit mod de organizare şi reglementare a circulaţiei monetare dintr-o
ţară, pe baza unor legi speciale ale statului respectiv”. Definiţia cu toate că este una mai extinsă, nu
indică, în ansamblu, elementele sistemului monetar naţional.
Tratările expuse mai sus nu cuprind un element esenţial al sistemului monetar, şi anume
instrumentarul cu care se operează în cadrul acestuia.
În opinia noastră, depăşirea carenţelor în definirea sistemului monetar naţional poate fi
obţinută prin includerea, în formula noţiunii, a tuturor constituentelor acestuia şi anume:
instrumentarul monetar, cadrul reglementar şi structura instituţională.
4
În aşa mod, sistemul monetar naţional reprezintă organizarea funcţională a
instrumentelor monetare în temeiul reglementărilor juridice de către autoritatea monetară.
Pentru sistemele monetare naţionale, în contextual funcţionării stabile şi eficiente, este
important ca toate constituentele să fie ajustate la exigenţele contemporane ale economiei, dar şi ale
societăţii în ansamblu.
Dezideratele moderne ale valabilităţii sistemelor monetare sunt: stabilitatea unităţii monetare,
care, sub o anumită denumire, exercită rolul de etalon al valorii; echitatea în raporturile valorice cu
alte unităţi monetare; optimumul ansamblului instrumentelor efective de circulaţie şi de plată
(monede principale, bani divizionari, bancnote, instrumente de plată etc.); corectitudinea
reglementării emisiunii şi circulaţiei bancnotelor şi a altor semne de valoare, precum şi a
modalităţilor de plată fără numeral; coerenţa organizării aparatului instituţional de management al
sistemului monetar şi multe altele.
Sistemele monetare naţionale moderne au trăsături comune, dar, totuşi, se particularizează în
funcţie de specificul economiei naţionale, politicile economice, tradiţii etc.
4.1.3 COMPOZIŢIA SISTEMULUI MONETAR

Sistemele monetare, în sensul larg al cuvântului, cuprind trei formative importante:
4.1.3.1 FORMAREA INSTRUMENTARĂ.
4.1.3.2 CADRUL REGLEMENTAR.
4.1.3.3 STRUCTURA INSTITUȚIONALĂ
Fiecare dintre constituentele enunţate, având propria misiune în funcţionarea sistemului
monetar în ansamblu, cuprinde un şir de elemente specifice, posedă conţinut distinctiv şi manieră
proprie de acţiune.
4.1.3.1 FORMATIVA INSTRUMENTARĂ a sistemului monetar, privită în evoluţie,

include în structura sa următoarele elemente:
 unitatea monetară;
 etalonul monetar;
 masa monetară;
 mecanismul de emisiune monetară;
 managementul circulaţiei monetare;
 mecanismul disciplinei de casă;
 mecanismul de formare a cursului valutar al monedei naţionale.
Unitatea monetară reprezintă elementul central al sistemului monetar şi serveşte drept etalon
de măsurare a valorii. În sistemele monetare contemporane, unitatea monetară, sub o anumită
denumire, este stabilită printr-un act juridic.
În majoritatea ţărilor, denumirile unităţilor monetare naţionale s-au fomtat istoric. Denumirile
unităţilor monetare au surse diferite: fie greutatea acesteia – as, litră, marcă, mină, stater, talant,
drahmă, hrivnă etc.; fie denumirea metalului, din care era confecţionată moneda – aureus,
serebrenik, zlatnik, zolotnic etc.; fie numele emitentului - ambroziac (ambrosino), antonianus,
ludovic, mahmudea, constantinat, napoleon; fie o tradiţie încetăţenită în vorbirea curentă – leu, leva
leka; fie denumirea monedei altei ţări - dolar este denumirea monedei naţionale în 18 ţări: fie o
convenţie - European Currency Unit (ECU), Drepturi Speciale de Tragere (DST), EURO etc. sau
altele.
În contextul unităţii monetare, se abordează trei aspecte ale acesteia: valoarea paritară,
paritatea monetară şi convertibilitatea.
5
Valoare paritară este noţiunea prin care se identifica valoarea propriu-zisă a unităţii
monetare. Aceasta trebuia să fie în egalitate cu valoarea materiei prin care se defineşte moneda.
Valoarea paritară se stabileşte prin mecanismele proprii epocii monetare respective. Astfel, în
cadrul sistemelor monetare bazate pe metale monetare, valoarea paritară a fost definită invariabil
prin cantitatea de metal preţios atribuită unei unităţi monetare prin lege.
Odată cu trecerea la etalonul aur-devize, definirea valorii paritare se efectua prin raportarea
monedei naţionale proprii la o altă monedă naţională. Aşadar, prin Statutul Fondului Monetar
Internaţional (FMI), din 1944, s-a stabilit că o ţară membră îşi poate exprima valoarea paritară a
monedei sale fie în aur, fie în dolari SUA. Statutul modificat al FMI prevede posibilitatea definirii
valorii paritare a monedei naţionale prin raportarea la DST. La rândul său, DST se defineşte printr-
un coş de valute.
Odată cu demonetizarea aurului, valoarea paritară devine o noţiune relativă, iar rolul acestui
aspect al unităţii monetare se diminuează considerabil.
Paritatea monetară caracterizează cantitativ relaţiile valorice dintre diferite unităţi monetare
şi reprezintă raportul de echivcilenţă valorică dintre două unităţi monetare. Stabilirea parităţii
monetare era posibilă numai în condiţiile în care fiecare din cele două monede avea o valoare
paritară.
Paritatea monetară, analogic cu valoarea paritară, a cunoscut mai multe forme.
Paritatea metalică (mai frecvent, numită paritatea aur) era posibilă în cazul în care valorile
paritare erau definite invariabil printr-o cantitate de metal nobil.
Paritatea valutară avea loc în cazul în care valorile paritare ale unor monede naţionale sunt
exprimate într-o unitate monetară naţională de largă circulaţie internaţională, cum ar fi dolarul
SUA.
Paritatea DST persistă în cazul în care valorile paritare ale unităţilor naţionale se definesc în
DST.
Convertibilitatea, ca o caracteristică a monedei, înseamnă capacitatea acesteia de a fi
schimbată pe o altă monedă. Odată cu apariţia semnelor monetare (banii de hârtie şi de cont),
convertibilitatea însemna că acestea se schimbau liber pe metalul care servea drept etalon monetar.
În prezent, prin convertibilitate, se înţelege că o monedă se schimbă liber pe o altă monedă,
prin vânzare-cumpărare pe piaţa valutară fară nici o restricţie.
Statutul FMI grupează monedele ţărilor membre în trei categorii: liber utilizabile, convertibile
şi neconvertibile.
Prin decizia FMI din martie 1978 (nr.5789/31), au fost desemnate următoarele monede liber
utilizate: marca germană, francul francez, yenul japonez, lira sterlină, dolarul SUA. După
introducerea monedei europene unice în această grupă de valute se enumeră: euro, yenul japonez,
lira sterlină şi dolarul american.
În prezent, monedele naţionale ale 183 de ţări sunt recunoscute drept convertibile.
Etalonul monetar reprezintă valoarea cuprinsă într-o unitate monetară sau materia adoptată
ca bază a sistemului monetar, prin care se defineşte unitatea monetară şi celelalte tipuri de monedă.
În evoluţia istorică, valoarea unităţii monetare s-a calificat prin: etalonul-marfă, etalonul
metalic, etalonul devize (valută, coş valutar), putere de cumpărare (figura 4.1 3.1).
6
Figura 4.1.3.1 Clasificarea etaloanelor monetare

Etalonul marfă a existat în epoca banului-marfă, când circulaţia paleo-monedei era sporadică
şi neorganizată, înainte de apariţia monedei propriu-zise şi a sistemului monetar. Mărimea valorică
a acestui etalon coincidea cu valoarea obiectului care era întrebuinţat în funcţie de ban. De rând cu
aceasta, există exemple care denotă că, în anumite perioade, în unele regiuni, la baza schimbului au
fost puse anumite obiecte, preţurile stabilindu-se printr-un număr de astfel de obiecte. Imaginar,
obiectele respective erau folosite şi ca unităţi de cont. Asemenea sisteme cvasi- monetare au existat
nu numai în antichitate sau în perioada medievală, dar şi mai recent, fiind sporadice sau legalizate.
Etalonul metalic a fost propriu primelor sisteme monetare. În calitate de etalon, au fost
utilizate metalele nobile, din care erau confecţionate monedele principale. Mărimea etalonului
monetar era egal cu valoarea cantităţii de metal nobil, din care era bătută moneda respectivă.
În funcţie de numărul metalelor utilizate la baterea monedei, etalonul monetar era bimetalist
(etalon aur-argint) şi monometalist (etalon aur sau etalon argint).
În perioada respectivă, etalonul monetar era identic cu moneda sub aspectul compoziţiei,
greutăţii şi valorii.
Etalonul bimetalist a fost premergător celui monometalist. Bimetalismul presupunea utilizarea
ca etalon monetar a două metale - aur şi argint. În funcţie de modalitatea de stabilire a raportului
valoric dintre metalele monetare, pot fi distinse trei variante ale bimetalismului: integral, paralel şi
parţial.
Bimetalismul integral (varianta monedei duble) se caracteriza prin raportul fix de schimb
dintre aur şi argint, stabilit pnn lege, la acea perioadă, de 1/15,5 Baterea monedelor din ambele
metale era nelimitată, monedele având putere liberatorie egală. În acest caz, raportul formal era cert.
Însă, adesea, preţul de piaţă al acestor metale era diferit de cel fixat, fapt ce conducea la retragerea
din circulaţie a monedei din metalul mai preţuit la acel moment.
Bimetalismul paralel (varianta monedei paralele), spre deosebire de cel integral, nu avea un
raport de valoare între cele două metale fixat prin lege, acesta stabilindu-se independent pe piaţă.
Monedele-etalon puteau fi confecţionate din ambele metale; acestea circulau autonom, fiecare
având putere liberatorie independentă.
7
Bimetalismul parţial (bimetalismul „şchiop”) avea raport fix de valoare între metalele
monetare, stabilit prin lege, însă baterea liberă şi nelimitată a monedei-etalon era prevăzută numai
dintr-un singur metal (aur), acesteia revenindu-i şi rolul de ban principal Baterea monedei principale
şi a monedei divizionare din celălalt metal (argint) se reglementa strict. În aşa mod, moneda din
argint avea putere liberatorie limitată.
Etalonul monometalist presupunea utilizarea ca etalon monetar numai a unui metal - aur sau
argint.
Etalonul argint însemna baterea liberă şi circulaţia monedelor numai din argint. Acest etalon
a existat în antichitate şi în Evul Mediu.
Funcţionarea etalonului aur-monedă (clasic) avea la bază baterea liberă a monedelor din aur,
tezaurizare nelimitată a acestora, convertibilitatea fată restricţii a bancnotelor în monede de aur.
Toate acestea asigurau echilibrul intern şi permiteau funcţionarea automată a mecanismului de
adaptare a masei monetare la necesităţi. Existenţa acestui etalon s-a caracterizat prin utilizarea
preponderentă a bancnotelor, care constituiau 80% din numerarul aflat în circulaţie. Libera
circulaţie a aurului pe plan internaţional asigura echilibrarea automată a balanţei de plăţi externe:
dacă se realiza o intrare excesivă de aur în ţară, creştea masa monetară şi, implicit, preţurile;
exporturile se diminuau, reducând intrările de aur până la echilibrarea balanţei de plăţi.
Cu toate acestea, etalonul aur-monedă prezenta o serie de inconveniente.
Dintre acestea se remarcau următoarele:
 cantitatea de aur disponibilă era limitată;
 utilizarea aurului în scopuri tehnice mărea oferta din contul aurului monetar şi
conducea la scăderea continuă a preţului, acestuia;
 creşterea valorii monedei, care se manifesta prin scăderea preţurilor, modifica
conjunctura economică.
În acest mod, monometalismul bazat pe aur nu este apt să garanteze stabilitatea monetară,
datorită faptului că antrenează o scădere a preţurilor, care perturbă activitatea economică.
Etalonul aur-lingouri se caracteriza prin eliminarea definitivă din circulaţie a aurului, care era
tezaurizat de emitenţii bancnotelor în formă de lingouri (1 lingou standard de uz curent = 400 uncii
troy (1 uncie troy = 31,1035 gr) = 12,444 kg).
Bancnotele erau convertibile în lingouri de aur. Beneficiau de convertibilitate numai
deţinătorii sumelor echivalente cel puţin valorii unui lingou.
Etalonul aur-devize. Apariţia acestui gen de etalon se raportează la ultimele decenii ale
secolului al XlX-lea, când, în unele ţări, emisiunea bancnotelor era acoperită nu numai cu aurul
monetar, dar şi prin diferite devize şi titluri de creanţa deţinute asupra străinătăţii.
Avantajul principal al ruperii legăturii directe cu aurul a fost posibilitatea adaptării mărimii
masei monetare în circulaţie la cerinţele economiei.
Însă, acest etalon nu asigura caracterul automat al optimului masei monetare, de unde decurge
lipsa de stabilitate a banilor în urma emisiunii excesive de semne monetare. O altă carenţă a
etalonului aur-devize a fost crearea stării de dependenţă a sistemelor monetare ale ţărilor mai puţin
dezvoltate economic de sistemele monetare ale ţărilor avansate economic, în special, ale celor a
căror monedă era utilizată ca monedă de rezervă.
Etalonul devize. După înlăturarea aurului de pe scena monetară, în funcţie de ancoră, în
definirea monedei au servit numai devizele, reprezentate de moneda naţională a altei ţări (valuta),
moneda regională, moneda internaţională sau o formaţiune de monede, numită coş valutar.
În cazul coşului valutar, se convenea care valute se includ în calcul şi se accepta criteriul
potrivit căruia se determina ponderea fiecărei valute în acest coş. Acest procedeu este aplicat, după
8
cum am mai menţionat, în unele cazuri şi în prezent. Unele ţări îşi ancorează, prin diferite
modalităţi, moneda lor la o valută (cel mai frecvent la dolarul american), iar DST se defineşte, după
cum am menţionat, prin coşul valutar.
Etalonul putere de cumpărare intră în actualitate odată cu suspendarea convertibilităţii în aur
a dolarului american (15 august 1971), renunţarea la cursurile valutare fixe în favoarea celor
flotante (anii 1973-1974) şi încetarea definirii monedei în aur (din anul 1978).
Moneda pusă astăzi în circulaţie, indiferent de forma pe care o îmbracă, are drept
corespondent un etalon format prin contribuţia bunurilor create în cadrul fiecărei economii
naţionale. Anume diversitatea acestor bunuri face imposibilă redarea sub formă fizică a valorii de
întrebuinţare care ar corespunde la un moment dat unităţii monetare.
Din aceste motive, etalonul devine o noţiune abstractă imposibil de vizualizat. Metodele
practicate pentru determinarea puterii de cumpărare a monedelor (şi pe această bază şi a cursurilor
de schimb) au în vedere tocmai dimensiunile multiple ale acestui etalon şi urmărirea lui prin
intermediul indiciului preţului de consum.
Indicele puterii de cumpărare, fiind raport invers al indicelui preţurilor de consum, permite
cuantificarea cantităţii de bunuri şi servicii care pot fi achiziţionate cu o unitate monetară
(Formulele de calcul al indicilor respectivi se regăsesc în capitolul 5).
Masa monetară este termenul (şi indicatorul) prin care se identifică suma totală a banilor,
indiferent de forma pe care o îmbracă, şi a altor active, care pot fi folosite în funcţie de bani. Fiecare
autoritate monetară stabileşte modul de calculare a masei monetare şi a fiecărei componente a
acesteia (Masa monetară reprezintă un subiect din capitolul 5)
Masa monetară este atât obiect al managementului monetar, cât şi instrument de gestiune
macraeconomică. O însemnătate sporită, pentru funcţionarea normală a sistemului monetar, o are
componenta masei monetare numite „bani în numerar”. Ea înglobează toate semnele monetare
emise de autoritatea monetară în formă de bancnote, bilete de tezaur, monedă divizionară de diferit
nominal. Este important ca masa de bani efectivi să satisfacă necesităţile circulaţiei monetare atât
sub aspectul cantităţii, cât şi al structurii.
Mecanismul de emisiune monetară. În epoca monedă-aur, baterea monedei era un drept al
suveranului. În acest scop, se înfiinţau monetării regale care, utilizând tehnologiile existente în
perioada respectivă, băteau sau turnau piesele din metalul nobil respectiv. Cantitatea de monedă
emisă în circulaţie se stabilea în raport cu rezervele de aur monetar ale suveranului. Orice persoană
deţinătoare de metal monetar în formă de lingouri avea dreptul să solicite preschimbarea acestuia în
monede din aur sau monede din argint, plătind pentru serviciul prestat un comision. Această taxă
purta, iniţial, denumirea de senioraj, deoarece veniturile respective reveneau suveranului pe al cărui
teritoriu circula acea monedă.
Circulaţia monetară a fost deservită în paralel şi de monedă cu nominal mic, confecţionată din
metale comune (cupru, bronz, nichel, zinc, aluminiu şi diverse aliaje). Valoarea acestor monede nu
era determinată de valoarea metalului din care erau turnate, ci de valoarea aurului pe care îl
reprezentau în circulaţie. Confecţionarea monedelor respective era reglementată de aceleaşi reguli
stricte - drept exclusiv al suveranului de batere a acestora şi emisiuni limitate de cantitatea monedei
de aur aflată în circulaţie. Diferenţa dintre valoar ea nominală şi costul baterii monedei din metal
comun, de asemenea, constituia venitul de senioraj.
Odată cu apariţia banilor de hârtie, s-au modificat şi tehnologiile de emisiune monetară.
Bancnotele se tipăreau, iniţial, în limitele rezervelor de monedă de aur sau cantităţii de aur monetar
depozitat la banca de emisiune. Convertibilitatea banilor de hârtie în monedă de aur era asigurată
deplin.
9
Banii de hârtîe, fiind active de înaltă lichiditate, dintotdeauna, au fost tipăriţi pe hârtie specială
cu diferite semne de protecţie (vopsea cu culoare schimbătoare (cameleon), filigran, hologramă,
dungi ascunse ale curcubeului, extensiuni de relief, efectul chipului, microperforare, fir de
siguranţă, fibre de siguranţă, microtext etc.).
În urma creşterii economice, s-a majorat volumul tranzacţiilor, fapt ce a generat sporire
considerabilă a necesarului de monedă. În aceste împrejurări, băncile de emisiune, sesizând cererea
mică a monedei de aur, au majorat gradual emisiunea banilor de hârtie, de la proporţia 1 unitate
monetară de hârtie /1 imitate monetară de aur, până la 1/10. Şi, în aceste condiţii, sistemul monetar
funcţiona relativ bine. Însă, fiind constrânse de circumstanţe economice, sociale şi politice dure,
emitentul de monedă a suspendat convertibilitatea banilor de hîrtie în aur, ulterior, a renunţat la
definirea monedei în aur, pentru ca, într-un final, emisiunea monetară să fie ruptă de la ancora sa de
aur.
Emisiunea monetară cu timpul substanţial şi-a modificat conţinutul său iniţial, care se reducea
la punerea în circulaţie a banilor şi a semnelor monetare. În prezent, emisiunea monetară, de rând cu
furnizarea numerarului în circulaţie, se produce şi prin creaţia monedei scriptice în cadrul sistemului
bancar (Creaţia monetară reprezintă un subiect din capitolul 12).
În aşa mod, emisiunea monetară a devenit o preocupaţie complexă, care are ca obiectiv nu
numai suplinirea circulaţiei monetare cu numerar, dar şi controlul asupra întregii masei monetare
(conturile curente, depozitele bancare, instrumentele pieţei monetare etc.), scopul fiind asigurarea
funcţionării normale a sistemului de plăţi în numerar şi fără numerar, stabilitatea puterii de
cumpărare a monedei, menţinerea cursului valutar adecvat etc.
Managementul circulaţiei monetare. Sistemul monetar are misiunea de a deservi
funcţionarea normală a economiei, fapt care impune asigurarea validităţii circulaţiei monetare.
Aceasta se realizează printr-un complex de activităţi (analiză, prognozare, reglementare şi
supraveghere) organizate şi efectuate de autoritatea monetară în limitele competenţelor sale.
Analiza circulaţiei monetare, în retrospectivă, presupune constatarea tendinţelor din evoluţia
masei monetare în aspect de nivel, structură, dinamică; evidenţierea corelaţiei dintre indicatorii
monetari şi indicatorii macroeconomici (creştere PIB, volum investiţii, inflaţie, şomaj etc.),
indicatorii bancari (nivelul dobânzii, mărimea depozitelor, volumul creditelor etc.), cursul valutar
etc.; identificarea factorilor de influenţă asupra indicatorilor monetari; evidenţierea deficienţelor
existente în circulaţia monetară etc.
În baza rezultatelor analizei, se realizează prognozarea circulaţiei monetare, care presupune
previziunea indicatorilor monetari, fundamentarea acţiunilor de politică monetară, evaluarea
efectelor scontate etc. Activităţile de previziune şi evaluare a rezultatelor se realizează prin metode
moderne de modelare, cu utilizarea mijloacelor electronice de calcul. Acţiunile în domeniul monetar
sunt fundamentate economic şi financiar, iar pentru realizarea lor se argumentează utilizarea
instrumentelor monetare adecvate. Aceste activităţi se realizează în concordanţă cu prognozele
economice şi cu obiectivele politicii macroeconomice.
Reglementarea circulaţiei monetare presupune stabilirea, prin acte normative, a regulilor
referitoare la tipărirea banilor de hârtie şi la baterea monedei divizionare, transportarea, păstrarea şi
punerea în cirulaţie a numerarului, instrumentelor de plată şi aplicarea modalităţilor de plată fără
numerar şi altele.
Supravegherea circulaţiei monetare se sprijină pe monitorizarea permanentă a evoluţiei
indicatorilor monetari, a desfăşurării circulaţiei numerarului, a corectitudinii plăţilor fără numerar;
efectuarea periodică a controalelor privind respectarea reglementărilor în domeniu, nemijlocit la
bănci, case valutare, instituţii financiare nebancare etc.
10
Mecanismul disciplinei de casă. Funcţionarea normală a sistemulor monetar în condiţiile
actuale este posibilă numai graţie respectării regulilor de păstrare a banilor în numerar în casele
subiecţilor economici, inclusiv ale băncilor, de evidenţă şi dare de seamă privind circulaţia
numerarului în cadrul unităţilor economice, de transportare a semnelor monetare, de satisfacere a
cerinţelor faţă de persoanele cu funcţii de răspundere etc. În această ordine de idei, autoritatea
monetară pune în acţiune un ansamblu de norme, menite să asigure comportamentul regulamentar al
tuturor operatorilor cu moneda şi instrumentele de plată.
Mecanismul de formare a cursului de schimb al monedei naţionale. Cursul de schimb,
numit şi cursul valutar, reprezintă preţul unei unităţi monetare exprimat într-o altă monedă, cu care
se compară valoric.
Mecanismul de formarea a cursului de schimb al monedei înglobează regimul cursului de
schimb şi modalitatea de stabilire a cursului valutar.
Regimul cursului de schimb al monedei naţionale relevă ansamblul condiţiilor în care are
loc schimbul monedelor.
Elementul central al regimului valutar este condiţia privind elasticitatea cursului.
Pornind de la aceasta, FMI evidenţiază, în prezent, trei grupe mari de regimuri de curs de
schimb:
• regimuri bazate pe cursuri valutare fixe (engl. pegged rate);
• regimuri bazate pe cursuri valutare cu flexibilitate limitată (engl. limited flexibility);
• regimuri bazate pe cursuri valutare cu flexibilitate sporită (engl. more flexibility).
În cadrul fiecărei grupe, se evidenţiază regimuri concrete ale cursului valutar.
Grupa regimuri valutare bazate pe cursuri fixe înglobează regimurile valutare, care: a) fixează
cursul în raport cu altă monedă (ancorarea valutară sau variaţia zero) şi b) condiţionează cursul
monedei de o altă monedă (numită şi ancorarea fixă convenţională) (variaţia ± 1%).
Grupa regimuri bazate pe cursuri valutare cu flexibilitate limitată include regimurile, care
admit fluctuaţia cursurilor într-o anumită limită (coridorul valutar, numit şi şarpele monetar, tunelul
monetar, bandă orizontală de variaţie etc.).
Grupa regimuri bazate pe cursuri valutare cu flexibilitate sporită înglobează regimurile care
admit fluctuaţia cursului valutar în funcţie de cerere şi ofertă, acestea fiind: a) flotarea liberă; b)
dotarea administrată (presupune stabilirea, pentru o anumită perioadă, a limitelor de fluctuaţie) şi c)
flotarea cursului rectificabil (aplicată în cazul definirii monedei printr-un coş de valute, şi presupune
corectarea limitelor de fluctuaţie a cursului monedei în funcţie de oscilaţia cursului valutelor din
coş).
Modalitatea de stabilire a cursului de schimb exprimă tehnica de determinare a nivelului
cursului valutar. Există şi multiple modalităţi de stabilire a cursului de schimb, cele mai
reprezentative fiind: fixingul, metoda cursurilor încrucişate, metoda coşului valutar.
Metoda fixingului este aplicată în cadrul sesiunii bursei valutare şi constă în stabilirea cursului
de schimb la nivelul, la care cererea cumulată şi oferta cumulată pentru valuta respectivă reprezintă
cea mai mare coincidenţă.
Metoda cursurilor încrucişate (engl. cross-rate) reprezintă procedura de stabilire a cursului
valutar în baza principiului proporţionalităţii, potrivit căruia o mărime, fiind egală cu a doua, este
egală şi cu a treia, dacă aceasta din urmă este egală cu a doua.
Aşadar, cross-rate exprimă cursul unei valute faţă de o altă valută, determinat prin intermediul
unei a treia valute.
11
Metoda coşului valutar presupune determinarea cursului monedei în baza unui număr concret
de monede, numit „coş valutar”. Cursul, în acest caz, se calculează în funcţie de ponderea fiecărei
valute incluse în coş. Metoda asigură monedei în cauză stabilitate relativă a cursului valutar,
întrucât deprecierea unei valute este compensată, în mare parte, de reaprecierea celorlalte valute din
coş.
Preţuirea unei monede în raport cu alta pe piaţă este cunoscută sub denumirea de cotare sau
cotaţie.
Cotaţia reprezintă determinarea şi publicarea cursului pieţei valutare pe baza evoluţiei cererii
şi ofertei.
În practica valutară internaţională, se deosebesc două metode de cotare a valutelor: directă şi
indirectă.
Cotarea directă, practicată în majoritatea ţărilor lumii, inclusiv în Republica Moldova
constituie situaţia în care unitatea monetară străină rămâne constantă, iar unitatea monetară
naţională variază.
Spre exemplu, cursul dolarului american, exprimat în lei moldoveneşti la data de 3 martie
2019, a fost egal cu 17,1660 (1 USD = 17,1660 MDL).
Cotare indirectă indică câte unităţi monetare străine fac o unitate monetară naţională. Ea este
utilizată numai în câteva ţări: Anglia, Australia, Irlanda, Noua Zeelandă. În acelaşi mod, se
stabileşte şi cursul euro. Spre exemplu: 1EURO = 1,37 USD sau 1GBP = 1,61 USD etc.
Elementele formativei instrumentare a sistemului monetar naţional se găsesc în permanentă
schimbare de formă şi de conţinut. Ele comportă caracter istoric, ceea ce înseamnă că unele au
dispărut, iar altele, din contra, au apărut şi, amplificându-şi funcţiile, devin importante în condiţiile
actuale.
4.1.3.2 CADRUL REGLEMENTAR al sistemului monetar este constituit din acte

normative cu referinţă la monedă şi circulaţia monetară.
La acestea se referă: Constituţia, coduri, legi, hotărâri ale organelor reprezentative; hotărâri
ale organelor executive, decrete ale preşedintelui, regulamente, instrucţiuni, ordonanţe, hotărâri
ale organului central de specialitate etc.
Constituţia ţării, în domeniul monetar, stipulează aspectele fundamentale ale organizării
monetare. Aceasta, de regulă, declară unitatea monetară naţională, specifică modul de emisiune
monetară, identifică autoritatea monetară şi competenţele acesteia etc.
Legile generale, fiind acte normative complexe, reglementează, în ansamblu, multiplele
aspecte ale domeniului monetar şi bancar, relaţiile de împrumut şi credit etc. Cel mai reprezentativ,
în acest sens, este Codul civil, numit, la figurat, constituţie economică.
Legile speciale reglementează aplicarea instrumentelor monetare şi de credit, funcţionarea
instituţiilor financiare, organizarea activităţilor de creditare, de circulaţie a monedei naţionale, de
reglementare a relaţiilor valutare etc. Există legi expres consacrate monedei, instituţiilor financiare,
activităţilor cu caracter monetar. Totodată, multiple aspecte legate de bani şi de utilizarea acestora
în activităţile economice sunt reglementate şi de alte legi privind economia şi finanţele.
Hotărârile organelor reprezentative se referă la politica monetară pe anumite perioade,
organizarea unor acţiuni, precum emisiunea monetară, numirea unor persoane de conducere a
autorităţii monetare etc.
Hotărârile organelor executive au ca subiect organizarea sprijinirii anumitor acţiuni de
amploare în domeniul monetar, cum ar fi desfăşurarea reformelor monetare etc.
12
Actele de reglementare ale autorităţii monetare, elaborate în baza legislaţiei în vigoare,
reglează aspecte concrete din activităţile monetare. Dintre acestea, vom evidenţia: instrucţiuni,
regulamente, ordonanţe, hotărâri, norme etc.
Cadrul reglementar al sistemului monetar, cu toate că este riguros, necesită ajustare
permanentă la transformările social-economice şi realizările progresului tehnico-ştiinţific.
4.1.3.3 STRUCTURA INSTITUŢIONALĂ a sistemului monetar include următoarele

elemente: constituentul, legiuitorul, emitentul, organizatorii, regulatorii,
supraveghetorul, operatorii.
În funcţie de elemente ale structurii instituţionale a sistemului monetar naţional, evoluează
organele administraţiei publice centrale, autoritatea monetară, băncile, instituţiile financiare
nebancare, utilizatorii de monedă.
Constituentul sistemului monetar naţional este organul suprem al puterii în stat (Parlamentul)
sau alt organ al administraţiei publice centrale (Preşedintele), căruia i-a fost delegată competenţa
respectivă. Prin actul legislativ respectiv (sau, în caz de delegare a competenţei Preşedintelui - prin
decret), se întemeiază formativele sistemului monetar.
Legiuitorul, personificat de organul reprezentativ al puterii de stat, are competenţa de a
stabili, prin lege, configuraţia concretă a sistemului monetar, instituie unitatea monetară, adoptă
principiile funcţionării lui, determină competenţele, funcţiile, responsabilităţile autorităţii monetare,
decide asupra politicii monetare pentru anumite perioade etc.
Emitentul monedei este autoritatea monetară, care decide asupra formei exterioare a semnelor
monetare, cantităţii de monedă efectivă în circulaţie, structura numerarului în circulaţie, înlocuirea
semnelor monetare uzate etc.
Organizatori ai funcţionării normale a sistemului monetar sunt instituţiile financiare: Banca
Centrală, băncile şi instituţiile financiare nebancare. În derularea circulaţiei monetare în numerar,
efectuarea plăţilor fără numerar, asigurarea disciplinei de casă a subiecţilor economici etc., fiecare
din instituţiile respective are rolul său bine determinat.
Regulatori ai funcţionării sistemului monetar sunt organul reprezentativ al puterii de stat şi
autoritatea monetară, care, în conformitate cu competenţele lor, prin legile, hotărârile,
regulamentele emise stabilesc regulile activităţilor monetare şi de circulaţie a banilor, competenţele
şi responsabilităţile instituţiilor antrenate în organizarea funcţionării sistemului monetar etc.
Supraveghetorul funcţionării sistemului monetar şi derulării circulaţiei monetare este
autoritatea monetară învestită cu dreptul de efectuare a controlului în diverse forme asupra
respectării actelor normative, condiţiilor prescrise, îndeplinirii normativelor stabilite etc.
Operatorii în sistemul monetar, de rând cu instituţiile financiare, sunt utilizatorii de monedă
nefinanciari - persoane fizice şi juridice.
Structura instituţională a sistemului monetar se personifică în: organul reprezentativ al puterii
de stat, care, în majoritatea ţărilor, este parlamentul, cu funcţiile de constituent, legiuitor şi
reglementator; autoritatea monetară, care cel mai frecvent este Banca Centrală, cu funcţiile
elementelor emitent, organizator, reglementator şi supraveghetor; băncile şi instituţiile financiare
nebancare, cu funcţiile elementului organizator.
13
4.1.4 TIPURI DE SISTEME MONETARE
Evoluţia banilor oferă diverse experienţe de ordine monetară. Progresând în timp, organizarea
monetară a configurat multiple sisteme monetare. Aranjarea sistemelor monetare în funcţie de
diferite criterii scoate în evidenţă anumite grupe cu caracteristici comune.
În contextul abordării tipurilor sistemelor monetare, de regulă, se cercetează sistematizarea
acestora potrivit etalonului monetar pe care îl au la bază.
Pornind de la acest reper, s-au putut identifica, de-a lungul evoluţiei, sisteme metalice şi
sisteme nemetalice (figura 4.1.4.1).
Metalice se numesc sistemele al căror etalon a fost reprezentat de metale monetare. În funcţie
de numărul metalelor, prin care se defineşte oficial moneda, se realiza distincţia între sistemele
monetare bimetaliste şi sistemele monetare monometaliste.
Sistemele monetare bimetaliste au avut ca etalon monetar doua metale. Aceste sisteme au
dominat organizarea monetară în antichitate. După cum am relatat, primul sistem monetar naţional
(Lydia, secolul al Vl-lea î.Hr.), dar şi toate cele antice şi medievale erau sisteme bimetaliste.
În antichitate, rolul central a revenit aurului. În Evul Mediu, rolul preponderent i s-a acordat
argintului. Din secolul al XVl-lea, etalonul bimetalist se impune prin lege în majoritatea ţărilor.
Prima ţară care a introdus oficial sistemul monetar bimetalist a fost Anglia. Aici sistemul a
funcţionat un secol, începând cu anul 1716. În Franţa, sistemul monetar bimetalist, fiind introdus în
anul 1803, a fost menţinut până în 1876. În România, sistemul bimetalist a fost aplicat din anul
1867, raportul dintre aur şi argint fiind stabilit de 1:14,38, şi a funcţionat până în anul 1890.
În funcţie de modalitatea de stabilire a raportului valoric dintre cele două metale, sistemele
monetare bimetaliste, analogic etalonului monetar bimetalist, au cunoscut trei variante de
funcţionare: bimetalismul integral, bimetalismul paralel, bimetalismul parţial.
Figura 4.1.4.1 Tipuri de sisteme monetare

Sistemele monetare organizate în baza principiilor bimetalismului integral asigurau, la prima
fază, suficientă cantitate de monedă pentru necesităţile pieţei, însă prezentau şi un substanţial
14
neajuns: îndată ce raportul de valoare între cele două metale se schimba pe piaţă, moneda din
metalul mai preţios dispărea din circulaţie. Fenomenul este cunoscut sub numele legea lui
Gresham1, potrivit căreia ”atunci când într-o ţară circulă concomitent două monede, dintre care una
e considerată public ca fiind mai bună şi cealaltă ca fiind rea, moneda rea goneşte pe cea bună”.
Aceasta se întâmpla, deoarece moneda considerată mai bună se tezauriza sau se utiliza la plăţi
în străinătate. Prin extensie, putem spune că această lege îşi păstrează şi astăzi actualitatea.
În cazul sistemelor monetare organizate în baza principiilor bimetalismului paralel, pe piaţă,
circulau independent atât monedele confecţionate din aur, cât şi monedele confecţionate din argint;
nu exista un raport de valoare între metalele monetare fixat prin lege, acesta stabilindu-se pe piaţă
liber, fară nicio intervenţie a autorităţilor monetare. Preţurile mărfurilor erau exprimate atât în
monedă de aur, cât şi în monedă de argint şi se modificau în funcţie de fluctuaţia raportului dintre
cele două metale preţioase.
În cazul sistemelor monetare organizate în baza principiilor bimetalismului parţial, pe piaţă,
circulau liber şi nelimitat monedele din aur. În timp ce circulaţia monedelor din argint era strict
controlată.
În funcţionarea bimetalismului din secolul al XIX-lea, pot fi distinse trei perioade:
1) anii 1803-1850, când sistemul a funcţionat foarte bine graţie menţinerii raportului valoric
comercial dintre metalele monetare egal cu cel stabilit prin lege;
2) anii 1851-1870, când raportul valoric dintre cel două metale începe să se modfice în favoarea
argintului. Monedele confecţionate din argint, pe piaţă, aveau o valoare mai mare decât cele din
aur şi, de aici, survin dezechilibrele respective;
3) anii 1871-1895, când argintul se depreciază treptat, raportul valoric înclină în favoarea aurului.
Aceasta a avut loc, deoarece, începând cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea, creşte rapid
extragerea argintului, fapt care a deteriorat cursul comercial dintre metalele monetare în
favoarea aurului, care începe să dispară din circulaţie.
Aceste circumstanţe au condus la abandonarea etalonului bimetalist în ultimul sfert al
secolului al XlX-lea.
Sistemele monetare monometaliste au, în funcţie de etalon monetar, un singur metal: fie
argintul, fie aurul.
Sistemele monetare monometaliste bazate pe argint au existat în unele ţări în Evul Mediu. În
cadrul monometalismului argint, funcţiona ca etalon numai moneda din argint fără circulaţia
paralelă a monedei de aur, şi nu aşa cum circulau monedele de argint în cadrul monometalismului
aur. Dacă, totuşi, circulau monede de aur, ele aveau caracteristicile unor monede comerciale,
preţurile lor exprimându-se tot în moneda-etalon.
Sistemul monetar monometalist bazat pe argint, oficial, a existat în Rusia în perioada anilor
1843-1852, în India – în anii 1852-1893, în Olanda- în anii 1847-1875.
Sistemele monetare monometaliste bazate pe aur au existat suficient de lung timp, începând
cu primele decenii ale secolului al XlX-lea.
Sistemul monetar monometalismul aur, în funcţie de formele integrării aurului în etalonul
monetar, a cunoscut trei variante de funcţionare în succesiunea aur-monedă (clasic), aur-lingouri,
aur-devize.
Sistemul monetar monometalist bazat pe aur-monedă s-a constituit, pentru prima dată, spre
sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Anglia, unde a şi fost legiferat în anul 1816. Ulterior, acesta a
fost introdus şi în alte ţări, printre care vom menţiona: Germania - în anii 1871-1873; Suedia,
Norvegia şi Danemarca - în anul 1873; Franţa - în anii 1876-1878; România - în anul 1892; Austria
- în anul 1892; Rusia şi Japonia - în anul 1897; SUA - în anul 1900.
15
Aplicarea acestui sistem a condus la întărirea economiilor dezvoltate, accentuând inegalitatea
dintre ţări. Sistemul monetar aur-monedă se caracterizează prin următoarele aspecte: era forma
clasică a etalonului aur; aurul circula, în interiorul ţării, sub formă de monede, precum se utiliza şi
în relaţiile cu alte state; baterea monedelor de aur în cadrul acestui sistem era nelimitată; în
circulaţie, existau bancnote liber convertibile în aur la preţul stabilit de către stat; masa monetară se
adapta la necesităţile economiei prin emiterea monedelor de aur sau tezaurizarea acestora.
Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-monedă era rigid şi presupunea existenţa unor stocuri
de aur, implicând şi cheltuieli de circulaţie importante.
Insuficienţa cantităţii de aur, comparativ cu dimensiunile producţiei, a condus la manifestarea
deficienţelor în circulaţia monetară, deja, în anii premergători Primului Război Mondial.
Odată cu declanşarea Primului Război Mondial, etalonul aur-monedă este abandonat în
majoritatea ţărilor, cu excepţia SUA, unde s-a menţinut până în anul 1923.
Sistemul monetar monometalist bazat pe aur-lingouri apare în urma modificării modalităţii de
stabilire a etalonului monetar, condiţionată de apariţia banilor de hârtie. Acum, etalonul monetar se
stabileşte prin fixarea cantităţii de aur pentru o unitate monetară. Oficial, sistemul a fost adoptat şi a
funcţionat în perioada interbelică. În Anglia, sistemul monetar monometalist bazat pe aur- lingouri a
funcţionat în perioada 1925-1931. Preţul lingoului de aur cu greutatea de 12,444 (= 400 uncii) kg
era de 1700 lire sterline. În Franţa, sistemul monetar respective a funcţionat în perioada 1928-1936,
preţul unui lingou de aur cu greutatea de 12,7 kg era de 21 500 franci francezi .
Sistemul monetar monometalist bazat pe aur-lingouri se caracteriza prin următoarele: în
circulaţie, se aflau bancnote convertibile în lingouri; convertibilitatea era limitată (se converteau
numai sumele care au valoarea cel puţin egală cu un lingou); aurul era folosit în relaţiile de plată
internaţionale; băncile de emisiune au concentrat cantităţi importante de aur monetar; rolul băncilor
centrale consta în intervenţiile prin care se urmărea echilibrarea masei monetare în funcţie de
variaţia stocului de aur. În perioada crizelor economice, sistemul monetar era afectat profund de
instabilitate, deoarece bancnotele convertibile aveau acoperire în aur numai în proporţie de 30%-
40%.
Acest sistem a fost considerat „aristocratic”, fiindcă a avantajat categoriile bogate, respectiv
deţinătorii de sume importante.
Sistemul monetar bazat pe aur-lingou a funcţionat o perioadă scurtă de timp.
Sistemul monetar monometalist bazat pe aur-devize, cu toate că etalonul respectiv apare la
sfârşitul secolului al XlX-lea, pentru prima oară, oficial, a fost introdus în Germania în anul 1924,
unde a existat până în anul 1931. Cursul oficial al mărcii germane cu conţinut de aur, din perioada
anterioară Primului Război Mondial, se menţinea la paritatea de 4,2 mărci pentru 1 dolar SUA. În
aşa mod, se păstra legătura indirectă a unităţii monetare cu aurul.
Sistemul monetar monometalist bazat pe aur-devize a fost introdus într-un număr mare de ţări
şi extins la nivel mondial în urma acordurilor de la Bretton-Woods din 1944 şi a funcţionat până în
anul 1978, când a fost suspendată definirea monedelor în aur.
Sistemul monetar aur-devize avea următoarele caracteristici: moneda aflată în circulaţie se
garanta atât cu metal preţios (aur), cât şi cu devize (titluri de creanţă exprimate în monedă străină şi
valută); unitatea monetară a fiecărei ţări se definea printr-o anumită cantitate de aur, sau printr-o
valută; în circulaţie, existau numai bancnote convertibile în devize, care, ulterior, erau convertite şi
în aur, fapt care nu evidenţia o legătură directă între cantitatea de monedă aflată în circulaţie şi
cantitatea de aur monetar deţinut de Banca Centrală.
16
O astfel de organizare monetară a generat o stare de dependenţă a sistemelor monetare din
ţările mai puţin dezvoltate faţă de sistemele băneşti ale ţărilor dezvoltate, prin faptul că acoperirea
în aur a monedei unei ţări reprezenta şi acoperirea în aur a valutei altei ţări.
Sistemele monetare nemetalice sunt cele care nu au la bază metalul monetar. La acestea se
referă: sistemele bazate pe etalonul marfă; sistemele monetare care au la bază o valută; sistemele
monetare bazate pe un coş de valute şi sistemele monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare.
Sistemele bazate pe etalonul marfă sunt cele arhaice, embrionare, apărute accidental, în care
se folosea paleo-moneda (moneda-rmtrlă).
Sistemele monetare bazate pe o valută (etalonul devize) definesc propria monedă prin moneda
altei ţări sau printr-o monedă internaţională sau regională. Aceste sisteme monetare, cu toate că
anumite experienţe: au existat anterior, preponderent, au apărut în urma crizei economice mondiale
din 1929-1933.
Sistemele monetare bazate pe un coş de valute identifică etalonul monetar printr-un ansamblu
de valute, fiecare având, în total, ponderea sa, determinată în funcţie de anumite criterii. Drept
exemplu pot servi fostul sistem monetar european al ECU şi actualul sistem monetar internaţional
cu moneda DST.
Sistemele monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare. Majoritatea sistemelor monetare
nemetalice actuale definesc moneda lor prin puterea de cumpărare. Manifestarea puterii de
cumpărare, în calitate de etalon monetar, rezultă din contribuţia diferitelor bunuri şi servicii din
cadrul unei economii naţionale, la valoarea monedei aflate în circulaţie. Este evident că acest etalon
nu oferă o ancoră certă pentru definirea monedei, fapt care generează suficiente vulnerabilităţi
privind valoarea banilor. Cu toate acestea, sistemele monetare actuale, graţie tehnologiilor
informaţionale, sunt comode şi funcţionează eficient.
Viitorul sistemelor monetare va fi determinat de progresul tehnic şi ştiinţific, care, în esenţă,
are de rezolvat problemele monedei dintotdeauna: stabilitate, echitate, comoditate etc.
4.1.5 SITEMUL MONETAR ACTUAL AL REPUBLICII MOLDOVA

Sistemul monetar al Republicii Moldova a fost constituit în perioada de formare a statului
independent.
La începutul anului 1991, în economia RSS Moldoveneşti, la fel ca şi în economia URSS, a
cărei parte componentă era în acea perioadă, s-au conturat tendinţe negative, manifestate printr-un
deficit acerb de mărfuri de consum. Aceasta a avut loc în urma sporirii continue a salariilor şi
menţinerii preţurilor fixe pe parcursul a peste patru decenii. Firesc că rapid s-a extins piaţa nelegală,
numită pe atunci „neagră”, cu preţuri mult peste cele oficiale.
În aceste condiţii, la începutul anului 1991, Guvernul împreună cu Sucursala Republicană a
Băncii de Stat a URSS (instituţie care, în curând, este transformată în Banca Naţională a Moldovei)
au introdus aşa-numita „cartela consumatorului”, care avea misiune distributivă: mărfurile
industriale de consum puteau fi cumpărate numai la prezentarea tichetului respectiv din Cartelă,
care stabilea numărul de produse şi perioada pentru care acestea puteau fi procurate.
Circumstanţele necesare pentru crearea sistemului monetar naţional al Republicii Moldova
s-au conturat numai după obţinerea independenţei, care a fost declarată la 27 august 1991.
Trebuie menţionat că instituirea acestuia s-a tergiversat cu mult peste termenul rezonabil,
Republica Moldova fiind ultima, din fostele republici unionale, care şi-a creat sistem monetar
independent.
17
Liberalizarea preţurilor din 2 ianuarie 1992 a generat inflaţie galopantă şi, ca urmare, cerere
de monedă sporită.
Încă mult peste doi ani au circulat banii sovietici, masa monetară fiind suplimentată cu
cupoane. La 2 iunie 1992, au fost introduse cupoanele autentice, cu valorificare multiplă, echivalate
cu rubla rusească cu 1:1, care au avut valori nominale de 50, 200 (figura 4.1.5.1), 1000 şi 3000
(ruble).
Figura 4.1.5.1 Cuponul moldovenesc cu valoare nominală de 200 ruble sovetice

La 15 decembrie 1992, a fost adoptată Legea cu privire la bani nr. 1232 - XII, care a pus
bazele sistemului monetar naţional. Prin acest act legislativ, unitatea monetară naţională a fost
numită leu (moldovenesc) 1, iar unitatea divizionară - ban. Introducerea acestora, în raport de 1:100,
se preconiza pentru 1 iulie 1993. Dar, din cauza absenţei consensului în guvernarea de atunci 2,
tergiversarea a continuat.
La 20 septembrie 1993, în calitate de mijloc de plată a fost introdus cuponul de 5 lei (figura
4.1.5.2) echivalent cu 5000 de cupoane (ruble). Bancnota, numită atunci cupon, reprezenta, de fapt,
unul din primele trei specimene de lei elaborate de către artistul plastic Gheorghe Vrabie (el şi autor
al stemei de stat).
Figura 4.1.5.2 Cuponul de 5 lei moldovenești
1
Consilierul economic al Guvernului Republicii Moldova, de atunci, economistul american, de origine română. Angliei
Rugină, a propus ca unitatea monetară a Republicii Moldova să fie numită ducat, fapt care a stârnit discuţii ample, dar a şi
cauzat tărăgănări.
2
Preşedintele Republicii Moldova, de atunci, Mircea Snegur. a stabilit, printr-un decret, că crearea sistemului monetar
independent să fie realizată prin consens, acord necondiţionat al tuturor factorilor de decizie. Însă, prim-ministrul, de atunci,
Sangheli A., a ezitat mai mult timp.
18
Efectiv, moneda naţională cu imaginea actuală a fost pusă în circulaţie abia la 29
noiembrie 1993. În această zi, cursul valutar a fost stabilit de 3,85 lei pentru 1$. Numerarul aflat în
circulaţie (banii de tip sovietic şi cupoanele) au fost schimbaţi în proporţie de 1000 pentru un leu, în
aceeaşi proporţie fiind reevaluaţi şi banii din conturile bancare.
În figura 4.1.5.3, este reprodusă bancnota cu nominalul de 1 leu emisiunea mai 1994. Aceasta
este imprimată pe hârtie specială, în masa căreia este inclus un filigran ce reproduce portretul lui
Şteian cel Mare şi un fir de siguranţă vertical metalizat complet încorporat. Dintre caracteristici,
menţionăm dimensiunile de 58 x 114 mm şi culorile dominante, faţă-verso: galben, verde, cafeniu şi
ocru.
Figura 4.1.5.3 Leul moldovenesc

În figura 4.1.5.4 este reprodusă imaginea monedei divizionare de 1 ban moldovenesc
Figura 4.1.5.4 Moneda divizionară de 1 ban moldovenesc

Compoziţia sistemului monetar al Republicii Moldova corespunde necesităţilor naţionale şi
normelor internaţionale contemporane.
Formativa instrumentară cuprinde elementele tipice.
Unitatea monetară este leul moldovenesc - MDL (potrivit ISO 42173), care se divizează în
100 de bani. Leul moldovenesc este unicul mijloc legal de plată pe teritoriul Republicii Moldova.
Bancnotele şi monedele metalice sunt acceptate la valoarea lor nominală pentru plata tuturor
datoriilor publice sau private pe teritoriul ţării.
Republica Moldova a acceptat asumarea obligaţiilor în baza prevederilor articolului al VIII-
lea al Statutului FMI la 30 iunie 1995. Odată cu aceasta, leul moldovenesc devine valută
convertibilă. Leul moldovenesc la acea dată a fost cea de a 103-a monedă naţională care a intrat în
grupa monedelor naţionale convertibile.
3
4217 „Coduri pentru reprezentarea monedelor şi fondurilor” 0,Codes for the representation of currencies and funds”) este
standardul internaţional care descrie codurile de 3 litere ale valutelor, ratificat de Institutul Naţional de Standardizare şi
Metrologie al Republicii Moldova prin Hotărârea nr. 27-ST din 28 august 2003
19
Etalonul monetar. Moneda naţională a Republicii Moldova s-a născut în epoca etalonului
putere de cumpărare. Şi cu toate că a devenit obişnuit să sesizăm valoarea leului prin comparaţie cu
dolarul american, la început, şi cu euro, ulterior, moneda naţională nu a fost niciodată ancorată la
vreo valută străină sau alt etalon concret, materializat în bunuri tangibile sau active financiare. În
aşa mod, valoarea leului moldovenesc este în funcţie directă cu puterea sa de cumpărare.
Masa monetară. BNM, prin regulamentele sale, stabileşte valoarea nominală, dimensiunile,
greutatea, designul şi alte caracteristici ale bancnotelor şi monedeior metalice, care sunt mijloc de
plată în Republica Moldova. Această instituţie organizează tipărirea bancnotelor şi baterea
monedelor metalice şi ia măsuri pentru păstrarea, în siguranţă, a semnelor monetare neemise în
circulaţie.
Seria biletelor aflate în circulaţie, în prezent, a fost emisă în anul 1994, când au fost puşi în
circulaţie bancnotele de 1 leu (mai 1994), de 5 lei (aprilie 1994), de 10 lei (mai 1994), de 50 lei
(mai 1994).
Pe parcurs, au avut loc modificări, în septembrie 1995, a fost introdusă în circulaţie bancnota
de 100 şi 200 lei, în decembrie 1999 - de 500 lei şi în octombrie 2003 - cea de 1000 lei.
La 31 decembrie 1995, au fost retrase din circulaţie monedele metalice cu nominalul de 1 leu
şi de 5 lei. Motivaţia a fost plasarea ilicită în circulaţie unui număr important de piese false.
În septembrie 1997, a fost înlocuită moneda divizionară de 50 bani cu alta de aceeaşi valoare
nominală, însă cu design nou.
Banca Națională a Moldovei pune în circulație, începând cu data de 28 februarie 2018, o serie
nouă de monede metalice: de 1, 2, 5, 10. Acestea vor circula în paralel cu bancnotele existente de
aceeași valoare nominală.
Noile monede sunt introduse urmare unui amplu studiu economic privitor la utilizarea banilor
în numerar în Republica Moldova și pe plan internațional. Potrivit acestuia, bancnotele cu valoare
mică utilizate în Republica Moldova au intrat în „zona de monetizare” – definită prin folosirea lor
frecventă pentru cumpărături zilnice – ceea ce explică uzura lor rapidă.
Punerea în circulație a noilor monede va optimiza utilizarea banilor în numerar din Republica
Moldova conform celor mai bune practici internaționale în domeniul circulației monetare.
Adițional, înlocuirea treptată a bancnotelor de valoare mică cu monede de metal va permite
economii substanțiale ale costurilor de producție suportate de BNM. La cost similar per unitate,
monedele au o durată de viață de cel puțin zece ori mai mare decât bancnotele cu valoare nominală
mică. Introducerea monedei de 2 lei va simplifica suplimentar achitările zilnice. Comode și ușoare,
noile monede sunt prietenoase mediului ambiant și pot fi reciclate.
Suma totală a bancnotelor şi monedelor metalice în circulaţie se evidenţiază în contabilitatea
BNM ca pasiv al acesteia. În pasiv, nu se includ bancnotele şi monedele metalice aliate în rezerva
de numerar.
Structura actuală a numerarului din Republica Moldova cuprinde 9 bilete şi 9 monede.
De rând cu moneda efectivă în funcţie de bani se utilizează şi instrumentele de plată,
principalul fiind cardul.
Din anul 2012, în Republica Moldova, a fost oficializată şi moneda electronică.
Mecanismul de emisiune monetară. Pe teritoriul Republicii Moldova, dreptul exclusiv de a
pune în circulaţie bancnote și monede metalice îl are numai BNM, care activează ca organ unic de
emisiune a monedei naţionale.
BNM stabileşte modul de punere în circulaţie a semnelor monetare şi condiţiile de retragere a
acestora, furnizează periodic bancnote şi monede metalice pentru acoperirea necesităţilor de
monedă efectivă ale economiei naţionale.
20
De asemenea, BNM are obligaţia de retragere din circulaţie şi distrugere a bancnotelor şi
monedelor metalice uzate şi de înlocuire a acestora cu altele. În competenţa BNM, intră şi
retragerea din circulaţie a oricărui semn monetar, care a fost emis de ea şi punerea în circulaţie, în
locul acestuia, a altuia în sume echivalente. Aceasta, de regulă, are loc în urma schimbării
designului bancnotelor şi monedelor, valoarea nominală rămânând aceeaşi.
BNM emite monede comemorative confecţionate din metale nobile (aur şi argint). Până în
present, au fost emise seriile „Mănăstirile Moldovei”, „Cartea Roşie a Republicii Moldova”,
„Sărbătorile, cultura, tradiţiile Moldovei”, „Monumentele Moldovei”, „Personalităţi’, „Sport”,
„Locaşuri sfinte” şi altele.
Managementul circulaţiei monetare este efectuat de BNM. În acest sens, BNM întocmeşte
analize economice şi monetare şi, în baza lor, adresează Guvernului propuneri, aduce rezultatele
analizelor la cunoştinţa publicului. În scopul reglementării activităţilor monetare şi de credit, BNM
emite hotărâri, regulamente, instrucţiuni şi ordonanţe. BNM supraveghează circulaţia monetară în
numerar şi fără numerar, facilitează funcţionarea eficientă a sistemului de plăţi interbancare.
Mecanismul de formare a cursului valutar al monedei naţionale prevede stabilirea
regimului cursului de schimb şi a modalităţii de deteiminare a cursului de schimb.
Regimul cursului de schimb al monedei naţionale este o atribuţie de bază a BNM, care îl
stabileşte prin consultări cu Guvernul. De la introducerea monedei naţionale, regimul cursului de
schimb al leului moldovenesc a fost flotant.
Este adevărat că, până a 3 septembrie 1998, BNM a „tutelat” strict cursul leului, aceasta
imprimând caracteristicile regimului cursului valutar numit flotare administrată. Din 4 septembrie
1998, regimul cursului valutar al leului moldovenesc corespunde esenţei regimului flotare liberă.
Aprobarea metodei de stabilire a cursului leului moldovenesc, în raport cu alte monede, intră
în competenţa directă a BNM, care se realizează de Consiliul de administraţie potrivit împuternicirii
sale de a stabili modalităţile de determinare a cursului de schimb al monedei naţionale.
Potrivit p. 6-7 al Regulamentului privind stabilirea cursului oficial al leului moldovenesc faţă
de valutele străine, „cursul oficial al leului moldovenesc faţă de dolarul SUA se determină de către
BNM în baza informaţiei privind volumele tranzacţiilor de cumpărare/vânzare a dolarilor SUA
contra lei moldoveneşti (spot, swap, forward etc.) şi cursurile valutare aplicate de către băncile
licenţiate şi BNM la tranzacţiile în cauză. La determinarea cursului oficial al leului moldovenesc
faţă de dolarul SUA, se utilizează metoda mediei aritmetice a mediilor cursurilor preponderente de
cumpărare şi vânzare ponderate la volumul tranzacţiilor de cumpărare/vânzare efectuate pe piaţa
valutară interbancară şi cea intrabancară ale Republicii Moldova între ora 12.30 a zilei lucrătoare
precedente şi ora 12.30 a zilei de raportare.
Mecanismul disciplinei de casă. Buna desfăşurare a circulaţiei monetare în numerar, de rând
cu altele, necesită siguranţă, ritmicitate, securitate etc. BNM, prin regulamentele sale, stabileşte
cerinţe stricte privind organizarea casieriei în bănci, modul de desfăşurare a operaţiunilor cu
numerar, inclusiv trierea şi ambalarea acestuia, reguli privind transportarea numerarului etc.
Cadrul legal. în prezent circulaţia monetară este reglementată de Constituţia Republicii
Moldova din 29 iulie 1994, legile Republicii Moldova care expres reglementează funcţionarea
sistemului monetar şi bancar, Hotărârile Parlamentului, Actele normative ale BNM.
Articolul 130 al Constituţiei stipulează: “…..(2) Moneda naţională a Republicii Moldova este
leul moldovenesc. (3) Dreptul exclusiv la emisia monetară aparţine Băncii Naţionale a Republicii
Moldova. Emisia se efectuează conform deciziei Parlamentului’'4
4
Constituţia Republicii Moldova. Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 1994, nr. 1.
21
Importanţa principiilor constituţionale ale funcţionării monedei constă în faptul că acestea
servesc drept cadru general p. 31.
Actul legislativ de bază, care reglementează activităţile monetare, este Legea cu privire la
Banca Naţională a Moldovei nr. 548-XIII din 21.07.95, care consacră monedei expres Capitolul
VIII — „Moneda”. Acesta reglementează aspectele ce ţin de unitatea monetară, caracteristicile
monedei naţionale, emiterea bancnotelor şi monedelor metalice, tipărirea monedei şi măsurile de
siguranţă, schimbul monedei naţionale, furnizarea monedei, evidenţa monedei emise, retragerea
monedei şi altele.
Legea cu privire la serviciile de plată şi moneda electronică nr.114 din 18.05.2012
reglementează emisiunea şi circulaţia monedei electronice.
Hotărârile Parlamentului adoptate în conformitate cu competenţele respective (numirea
Guvernatorului, Viceguvernatorilor şi membrilor Consiliului de administrarea BNM etc.).
Actele normative ale BNM. BNM, în scopul îndeplinirii atribuţiilor sale, are dreptul să adopte
hotărâri, să emită regulamente, instrucţiuni şi ordonanţe.
Actele normative ale BNM în vigoare includ Hotărârile Consiliului de administraţie al BNM,
Regulamentele BNM, Instrucţiunile BNM şi Recomandările BNM.
Hotărârile Consiliului de administraţie al BNM privind moneda şi circulaţia monetară
reglementează următoarele aspecte: reglementarea şi supravegherea bancară, operaţiunile valutare şi
relaţiile externe, operaţiunile de piaţă, sistemul de plăţi, operaţiunile cu numerar.
Regulamentele BNM privitoare la monedă şi circulaţia monetară se referă la următoarele
domenii: operaţiunile valutare şi relaţiile externe, operaţiunile de piaţă, sistemul de plăţi, balanţa de
plăţi, evidenţa contabilă, politica monetară, operaţiunile cu numerar, tehnologiile informaţionale.
Instrucţiunile BNM cu referinţă la monedă şi circulaţia monetară îndrumă în activităţile
monetare, valutare, în operaţiunile de piaţă, politica monetară, raportări.
Recomandările BNM privind moneda şi circulaţia monetară au ca subiect sistemele de control
intern în bănci, combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, riscul de transfer valutar,
controlul şi securitatea infonnaţiei în bănci etc.
Actele normative ale BNM, care sunt obligatorii pentru instituţiile financiare şi alte persoane
juridice şi fizice, se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova şi intră în vigoare fie la data
publicării lor, fie la o altă dată prevăzută în textul actului respectiv, cu condiţia informării
publicului.
În cadrul instituţional al sistemului monetar, intră: Parlamentul Republicii Moldova, Banca
Naţională a Moldovei, băncile şi instituţiile financiare nebancare, operatorii nefinanciari cu monedă
(persoane fizice şi juridice).
Parlamentul Republicii Moldova adopta, legislaţia monetară, hotărâri privind direcţiile
politicii monetare, aprobă rapoarte privind politica monetară, aprobă numiri în funcţiile de
guvernator, prim-viceguvenator, viceguvernator şi membri ai Consiliului de administrare al BNM
etc.
Banca Naţională a Moldovei, fiind autoritatea monetară, are rolul central în organizarea
circulaţiei monetare. Aceasta stabileşte aspectul bancnotelor şi monedelor metalice, organizează
tipărirea şi baterea semnelor monetare, emite în circulaţie moneda, furnizează în circulaţie bancnote
şi monedă metalica, retrage din circulaţie semnele monetare deteriorate şi le schimbă cu altele noi,
analizează derularea circulaţiei monetare, prognozează evoluţiile monetare, întreprinde acţiuni de
politică monetară, stabileşte regimul cursului de schimb al monedei naţionale şi modalităţile de
determinare a cursului de schimb al monedei naţionale, impune cerinţe referitoare la disciplina de
casă etc.
22
Băncile şi instituţiile financiare nebancare sunt sprijinul BNM în organizarea funcţionării
sistemului monetar naţional. Prin intermediul acestora, are loc punerea numerarului în circulaţie,
retragerea bancnotelor şi monedelor deteriorate, preschimbarea semnelor monetare, organizarea
evidenţei şi statisticii monetare, consolidarea disciplinei de casă, etc.
În mod expres, vom remarca că un rol aparte în funcţionarea bună a sistemului monetar
naţional revine operatorilor nefinanciari cu monedă - persoanelor fizice şi juridice rezidente şi
nerezidente care utilizează leul moldovenesc în efectuarea decontărilor şi achitărilor, economiilor şi
investiţiilor, operaţiunilor de schimb valutar etc., având obligaţia de a respecta normele stabilite
privind activităţile cu moneda. Aceasta este important, mai ales, în contextul falsificării semnelor
monetare, ilegalităţilor în circulaţia banilor etc.
Sistemul monetar al Republicii Moldova, în prezent, funcţionează stabil şi îşi realizează
misiunea sa suficient de bine. Acest fapt este posibil graţie adaptării continue la exigenţele
contemporane faţă de monedă şi de circulaţia monetară.
23
4.2. SITEMUL MONETAR INTERNATIONAL
4.1.1 EVOLUȚIA SISTEMULUI MONETAR INTERNATIONAL.
4.2.1.1 PRIMELE UNIUNI MONETARE
Dezvoltarea economic a condus la intensificarea legăturilor economice dintre diferite ţări,
inclusive a relaţiilor monetare. Până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, relaţiile
monetare dintre ţări purtau, de regulă, caracter bilateral. Totuşi trebuie menţionat că au existat
încercări de o mai largă colaborare în reglementările internaţionale ale relaţiilor monetare, care s- au
realizat sub formă de uniuni şi blocuri monetare.
Uniunile monetare au fost create în a doua jumătate a secolului al XlX-lea în scopul
unificării unor elemente ale sistemelor monetare naţionale ca mijloc de depăşire a dificultăţilor
create de funcţionarea neadecvată a bimetalismului sau a monometalismului argint. Cele mai
cunoscute sunt Uniunea Monetară Latină şi Uniunea Monetară Germană.
Uniunea Monetară Latină a fost înfiinţată prin Convenţia din 23 decembrie 1865 încheiată
între Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia, la care a aderat în anul 1868 şi Grecia. Scopul Uniunii a fost
unificarea sistemelor monetare naţionale şi înlăturarea greutăţilor create prin funcţionarea
sistemelor monetare bimetaliste. Reglementările principale ale acestei Convenţii cuprindeau
constituirea unui sistem monetar comun, având ca monedă centrală francul francez şi o circulaţie
liberă a monedelor naţionale la cursuri fixe în raport cu moneda principală.
Crearea Uniunii Latine a contribuit la o anumită consolidare de durată scurtă a bimetalismului
atât pe plan naţional, cât şi pe cel internaţional. Suport al Uniunii nu putea fi un act juridic, ci numai
o condiţie crucială a sistemului monetar bimetalist - raport constant între aur şi argint. Însă această
constanţă a fost efemeră, instabilitatea fiind provocată când de aur, când de argint. Convenţia
Uniunii Latine din 1865 a fost reînnoită în anii 1878, 1886, 1891 şi 1895, fără a mai avea ca
obiectiv sprijinirea bimetalismului, care, datoriţă limitării baterii monedei din argint, din anul 1873,
şi-a pierdut poziţiile.
Uniunea Monetară Germană a fost constituită pe baza Convenţiei din 24 ianuarie 1875,
având iniţial ca ţări - participante pe Prusia şi Austria, la care, ulterior, s-au alăturat şi alte ţări
participante la Uniunea Vamală Germană. Uniunea monetară germană a fost cea mai de succes
uniune monetară din secolul XIX-lea, reţeta ei fiind dorinţa celor 39 de state germane de a-şi
armoniza comerţul între ele şi de a se proteja în faţa partenerilor externi mai puternici.
La începutul secolului al XlX-lea, statele germane băteau monede proprii fară a se consulta
reciproc, iar tipul monetar şi greutatea variau de la un stat la altul. În principal, tipul monetar era
raportat la uncia de argint de Koln (germ. Cologne mark - 233,856 g argint pur), principalul etalon
fiind talerul convenţional (germ. conventionthaler - 1/10 uncie (23,3856 g), introdus, în anul 1754,
în urma reformei monetare din Austria a împărătesei Maria Thereza.
Singura ţară care nu a adoptat acest taler ca etalon monetar, Prusia, a început să construiască
bazele unei uniuni vamale a statelor germane, excluzând Austria şi căutând să-şi impună moneda sa,
talerul prusac (germ. Reichsthaler - 1/14 uncie (16,704 g). În această perioadă, în spaţiul
Confederaţiei Germane, existau peste 100 tipuri de monede, iar reglementarea acestora s-a făcut
prin convenţia de la Dresda din anul 1838. Aceasta specifica raporturile monetare dintre partea de
nord, centru şi sud a confederaţiei: 1 taler nord (modelul prusac) = 1,75 guldeni (florini) sud.
Reglementările Uniunii Monetare Germane prevedeau ca, pe baza sistemului monometalism
argint, să fie stabilite parităţile metalice pentru fiecare ţară în parte şi organizată emisiunea şi
circulaţia următoarelor monede: principale naţionale şi unionale din argint; monede comerciale din
aur şi argint; monede divizionare din argint şi aramă. Monedele principale naţionale şi moneda
divizionară erau destinate circulaţiei în interiorul ţării emitente. Monedele principale unionale se
24
emiteau în scopul înlesnirii dezvoltării relaţiilor economice dintre ţările-participante, circulând în
toate ţările Uniunii. Monedele comerciale se foloseau în relaţiile economice cu statele din afara
Uniunii. Convenţia privind Uniunea Monetară Germană a expirat în anul 1878.
Blocurile monetare au fost create în prima jumătate a secolului al XX-lea, având coincidenţă
în timp cu Marea Depresie de la 1929-1933.
În esenţă, un bloc monetar este constituit pe baza unui stat puternic economic, a cărui unitate
monetară devine principală, înglobând state aflate în relaţii economice accentuate cu primul, a căror
monedă gravitează în jurul monedei-cheie, urmând fluctuaţiile acesteia.
Mecanismul blocurilor monetare se fundamenta pe următoarele principii:
 bazarea pe o monedă-pivot, celorlalte revenindu-le rolul de satelit;
 fixarea raporturilor valorice dintre moneda-pivot şi monedele satelit;
 convertibilitatea şi transferabilitatea nelimitată a monedelor-satelit în moneda-pivot şi între ele;
 concentrarea rezervelor monetare şi administrarea lor de către banca emitentă a monedei-pivot;
 reglementarea unică a relaţiilor monetare a ţărilor-membre la bloc cu ţările din afara lui.
Cele mai cunoscute blocuri monetare sunt blocul lirei sterline, blocul francului francez şi
blocul dolarului american.
Blocul lirei sterline a funcţionat în perioada 1931-1939, fiind constituit din coloniile,
mandatele şi protectoratele britanice şi din alte ţări care aveau importante relaţii comerciale cu
Anglia, ca ţările scandinave. Scopul principal declarat a constat în apărarea stabilităţii cursurilor
valutare ale monedelor componente.
Blocul francului francez a funcţionat în perioada 1929-1945, având ca participanţi fostele
ţări ale imperiului colonial francez. În această perioadă, francul francez a circulat cu aceeaşi valoare
atât în metropolă, cât şi în fostele colonii franceze.
Blocul dolarului american a fost înfiinţat în anul 1933 prin legarea monedelor statelor sud
americane de dolar. După anul 1945, blocul s-a transformat în zona dolarului.
Uniunile şi blocurile monetare au avut în rol important în edificarea economică a ţărilor
participante şi în integrarea economică a naţiunilor. Însă ele nu au putut soluţiona problemele
impuse de extinderea colaborării economice dintre ţări în perioada postbelică.
4.2.1.2 SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL DE LA BRETTON-WOODS

Conştientizarea necesităţii de deblocare a relaţiilor monetare şi instituirii a noi mecanisme
monetare, după Cel de-al Doilea Război Mondial, s-a soldat cu convocarea unui for internaţional,
cunoscut drept Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională a Naţiunilor Unite şi Asociate de la
Bretton-Woods, New Hampshire (SUA), care şi-a desfăşurat lucrările între 1 şi 22 iulie 1944 cu
paiticiparea a 45 de state din coaliţia antifascistă, dintre care URSS ca observator.
Importanţa acestei Conferinţe constă în răsturnarea de atitudine faţă de problemele relaţiilor
valutar-financiare internaţionale şi instituirea unui regim de eliminare a dificultăţilor în spiritul
înţelegerii reciproce şi cooperării ample. Prin adoptarea Acordului (engl. Article of Agreement),
numit şi Statut al Fondului Monetar Internaţional (FMI), au fost puse bazele sistemului monetar
internaţional.
Sistemul monetar internaţional, instituit prin Conferinţa de la Bretton-Woods, a fost un sistem
bazat pe standardul aur-devize. Aurul rămânea etalonul universal al valorii, dar monedele
convertibile în aur puteau fi utilizate alături de aur ca instrumente de rezervă (devize). Toate
monedele care puteau fi convertite în aur la cursul legal (fie că unele posedau doar convertibilitate
externă, cum era, spre exemplu, dolarul SUA, încă din anul 1934, la preţul de 35$ pentru o uncie
troy, ceea ce însemna 1$ = 0.888671 gr aur) erau monede de rezervă.
25
Şi, cu toate că existau opinii privind crearea unei monede aparte (J.M. Keynes, fiind şi
conducător al delegaţiei britanice, a propus denumirea de bancaur (engl. Bancor), subsecretarul de
atunci al trezoreriei americane H.D. White, având şi rolul de conducător al delegaţiei americane, -
pe aceea de unita aceasta urmând să fie echivalentă cu aurul cuprins în 10 dolari SUA), iar
publicaţia The Economist a sugerat denumirea de phoenix), dolarul SUA a fost adoptat ca principala
monedă de rezervă a Sistemului monetar internaţional recent instituit, respectiv moneda naţională a
SUA a devenit concomitent şi monedă internaţională.
Sistemul monetar internaţional de la Bretton-Woods a fost conceput ca un ansamblu de
norme şi tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate, menite să
coordoneze comportamentul monetar al ţărilor membre în relaţiile de plăţi şi onorare a
angajamentelor reciproce, generate de schimburile comerciale, necomerciale şi de mişcări de
capital pe plan internaţional.
Scopurile Sistemului monetar internaţional de la Bretton-Woods au fost:
 asigurarea stabilităţii relative a raporturilor valorice dintre monedele naţionale pentru
asigurarea echităţii în tranzacţii şi prevenirii mişcărilor speculative de capital;
 crearea rezervelor monetare şi de lichidităţi suficiente cantitativ şi calitativ;
 instituirea mecanismelor de echilibrare a balanţelor de plăţi ale ţărilor membre.
Principiile de funcţionare a Sistemului Monetar de la Bretton-Woods s-au regăsit în
următoarele:
 cooperarea monetară internaţională;
 creşterea echilibrată a comerţului internaţional;
 dezvoltarea economică a tuturor ţărilor membre;
 stabilitatea cursurilor de schimb;
 multilateralitatea plăţilor internaţionale;
 asigurarea convertibilităţii monetare;
 menţinerea lichidităţii internaţionale;
 echilibrarea balanţei de plăţi.
Sistemul monetar de la Bretton-Woods a asigurat cerinţele circuitului economic şi financiar
internaţional datorită convertibilităţii şi principiului cursurilor fixe. SUA se angajau să schimbe
orice sumă de dolari în aur, iar băncile centrale ale ţărilor-membre se obligau să intervină pe piaţă
pentru a asigura menţinerea cursului monedei în limitele unei marje restrânse.
Însă, în anumite circumstanţe, s-au manifestat neconcordanţe între funcţionarea mecanismelor
Sistemului monetar internaţional de la Bretton-Woods şi schimburile comerciale, în particular, dar
şi cooperarea economica internaţională, în general.
Convertibilitatea principalelor valute vest-europene, promovată din anul 1958, a stimulat
creştetea comerţului internaţional şi participarea ţărilor la schimburile economice internaţionale.
În perioada anilor 1962-1972, ponderea SUA în comerţul total al ţărilor dezvoltate a scăzut de
la 17% la 13%, ponderea comerţului ţărilor vest-europene a crescut de la 38% la 43%, iar a Japoniei
de la 3% la 7%. Apariţia unor deficienţe cronice în balanţa comercială şi de plăţi a SUA a generat
emisiuni masive de dolari cu urmările respective - inflaţie, scăderi economice etc.
Inflaţia a contribuit la scăderea continuă a puterii de cumpărare a monedelor şi la reaşezarea
raporturilor dintre ele prin devalorizări şi revalorizări. În acelaşi timp, inflaţia a generat o creştere a
rezervelor internaţionale în dolari SUA. În perioada anilor 1962-1972, exporturile şi importurile din
ţările dezvoltate membre ale FMI au crescut de aproape două ori, iar rezervele internaţionale în
devize de aproximativ 4,5 ori.
26
În aceste împrejurări, Sistemul monetar internaţional de la Bretton-Woods nu a putut asigura
ordinea în derularea relaţiilor valutar-financiare internaţionale şi lichidităţile necesare schimburilor
internaţionale.
4.2.1.3 SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL ACTUAL
Sistemul monetar internaţional de la Bretton-Woods, după ce şi-a realizat suficient de bine

misiunea sa, funcţionând normal şi fară perturbări pe parcursul câtorva decenii, s-a pomenit în faţa
unor transformări fundamentale.
Începând cu anii 1958-1959, pe fundalul deficitului balanţei de plăţi a SUA, apar primele
simptome de nesiguranţă în dolarul american. Slăbirea încrederii în dolarul american s-a răsfrânt
asupra pieţei aurului: în anul 1960, o uncie avea preţul de piaţă de 41$, în comparaţie cu preţul
oficial de 35$. În anul 1968, piaţa aurului s-a scindat în piaţa oficială a băncilor centrale, pe care se
realizau tranzacţii la preţul de 35 $/uncie, şi piaţa liberă, pe care cursul se forma în funcţie de cerere
şi ofertă.
Prăbuşirea cursului dolarului, creşterea angajamentelor autorităţilor monetare faţă de băncile
străine, care se ridicau la 50,6 miliarde de dolari în iunie 1971, faţă de rezerva de aur care era doar
de 10,5 milioane de dolari, a determinat Sistemul Rezervelor Federale, la 15 august 1971, să
suspende convertibilitatea dolarului în aur. În decembrie 1971, dolarul american a fost devalorizat
cu 7,89%, iar în februarie 1973, după încă o devalorizare, preţul unciei de aur ajunge la 42,22,
dolari.
În aceste împrejurări, dar şi în codiţii de criză mondială, către anii '70 ai secolului trecut, ideea
creării monedei proprii a FMI a revenit în actualitate. Prin decizia din 28 septembrie 1967 a
Consiliului Guvernatorilor şi a modificării Statutului FMI din 28 iulie 1969 a fost creat instrumentul
monetar internaţional numit Drepturile Speciale de Tragere - DST (engl. Special Drawing Right -
SDR).
În iulie 1972, Consiliul Guvernatorilor a hotărât crearea „Comitetului celor 20”, în cadrul
FMI, care avea misiunea să analizeze evoluţia Sistemului monetar internaţional de la Bretton-
Woods, precum şi factorii care au provocat criza şi să prezinte un plan de reformă.
„Comitetul celor 20” a elaborat o schiţă a reformei care prevedea: accentuarea supravegherii
politicilor valutare ale ţărilor-membre, elaborarea unor proceduri mai elastice şi eficiente de ajustare
a balanţelor de plăti; continuarea procesului de înlăturare a restricţiilor asupra plăţilor şi
transferurilor internaţionale şi creşterea rolului DST.
În martie 1973, cursurile valutare fixe au fost abandonate şi s-a trecut la cursurile flotante
(decizie oficializată la Conferinţa de la Kingstone (Jamaica) din ianuarie 1976).
Metoda iniţială de definire a DST prin aur a rămas în vigoare până la 1 iulie 1974, când s-a
renunţat la definirea în aur a DST, trecându-se la definirea pe baza coşului valutar.
În acest mod, crearea unui nou activ monetar de FMI, sistarea definirii DST prin aur şi
instituirea cursurilor flotante au însemnat apariţia unei noi ordini monetare planetare, existente până
în prezent şi cunoscute cu denumirea Sistemul monetar internaţional actual.
Ratificarea Acordurilor de la Kingstone (Jamaica), din anul 1978, a legiferat transformările
profunde ale mecanismelor Sistemului monetar internaţional de la Bretton-Woods.
În condiţiile reformei graduale realizate în perioada anilor 1969-1978, de fapt, a fost creat
Sistemul monetar internaţional cu noi trăsături:
27
 libertatea ţărilor membre ale FMI în opţiunea pentru un anumit regim de schimb al monedei
în funcţie de nivelul de dezvoltare economică, stabilitatea monetară, gradul de deschidere al
economiei naţionale, valoarea schimburilor comerciale cu străinătatea;
 adâncirea cooperării ţărilor membre ale FMI în aplicarea regulilor privind regimul de
schimb al monedei;
 intensificarea supravegherii ţărilor membre ale FMI în promovarea politicilor de schimb
pentru a identifica factorii care exercită influenţă;
 sporirea rolului DST în calitate de monedă de cont şi de rezervă a Sistemului monetar
internaţional;
 amplificarea sprijinului acordat tuturor ţărilor membre ale FMI în reducerea şi eliminarea
dezechilibrelor din balanţele de plăţi prin mecanisme specifice de finanţare;
 racordarea mecanismelor şi regulilor de funcţionare ale Sistemului monetar internaţional
actual la problemele lumii contemporane: globalizaie , sărăcie, populaţie, mediu.
Sistemului monetar internaţional, creat în anii 70-80 ai secolului trecut, cu unele ajustări,
funcţionează eficient peste patru decenii, contribuind esenţial la aprofundarea proceselor de
globalizare.
4.2.2 DREPTURILE SPECIALE DE TRAGERE – MONEDĂ INTERNAŢIONALĂ

La Conferinţa Monetară şi Financiară de la Bretton- Woods (1944), după mai multe discuţii,
s-a decis ca rolul de unitate monetară a FMI să revină dolarului SUA. Acesta a funcţionat eficient în
rolul de instrument al Sistemului monetar internaţional mai bine de un sfert de secol.
Însă, către anii 70 ai secolului trecut, situaţia s-a schimbat. Ţările membre ale FMI aveau
obligaţia, în condiţiile în care rezervele de aur şi de valută americană erau limitate, de constituire a
rezervelor valutare oficiale, din ce în ce mai mari, graţie volumului crescând al comerţului
internaţional. De altfel, în acea perioadă, dolarul a devenit suficient de vulnerabil.
În aceste circumstanţe, FMI a substituit dolarul cu un nou activ de rezervă, care a sporit
posibilităţile ţărilor membre de tragere asupra Fondului. Acesta a fost denumit „drepturi speciale de
tragere”, întrucât folosirea DST se face fără îndeplinirea formalităţilor şi condiţiilor care însoţesc
drepturile de tragere (împrumuturi) obişnuite asupra FMI.
În aşa mod, DST reprezintă un activ de rezervă internaţional, acestea, fiind în esenţă o unitate
monetară de cont ce servesc ca etalon monetar, mijloc de rezervă şi mijloc de plată internaţional.
Totuşi, DST nu sunt o monedă în sensul deplin al cuvântului. Acestea, mai de grabă, sunt o
cerere potenţială de valute ale ţărilor membre. Valutele respective pot fi obţinute pe două căi: prin
schimb liber al DST pe alte valute între ţările membre ale FMI şi prin cumpărarea contra DST a
valutelor de la ţările membre (care au balanţe de plăţi excedentare) indicate de FMI.
Acordul de creare a DST a fost ratificat în august 1969 de către majoritatea ţărilor membre ale
FMI. Decizia de alocare (creare) a DST, pentru o „perioadă de bază” de 3-5 ani, se adoptă de
conducerea FMI.
În prima „perioadă de bază”, anii 1970-1972, a fost alocată suma de 9,3 miliarde de DST, care
a fost repartizată între ţările membre ale FMI. Deşi este prevăzută posibilitatea de reducere prin
anulare a volumului DST în circulaţie în cazul în care FMI constată exces de lichiditate
internaţională, volumul DST a crescut permanent. În perioada anilor 1979-1981, au fost alocate
12,1 miliarde, iar în perioada care a urmat până în 2009 (28 august) - 161,2 miliarde. La 9
septembrie 2009, a fost efectuată o alocaţie specială în sumă de 21,5 miliarde DST. Astfel, alocările
cumulative constituie, în prezent (septembrie 2011), 209 miliarde DST (echivalentul a 319 miliarde
de dolari SUA).
28
În Statutul FMI, iniţial, valoarea unităţii DST a fost definită ca echivalentul a 0,888671 g aur
fin, ceea ce corespundea valorii paritare a dolarului american de la acel moment, aceasta fiind
stabilită încă din 1 iulie 1944.
După devalorizarea dolarului SUA din anul 1973, raportul de valoare a devenit
1 DST =$1,20636 sau $1 = 0,828948 DST.
Începând cu 1 iulie 1974, DST este definit pe baza unui coş din 16 monede naţionale ale
ţărilor ce deţineau în comerţul internaţional o pondere mai m are de 1%. Ponderea fiecărei monede
naţionale a fost stabilită în funcţie de cota deţinută de ţara respectivă în comerţul internaţional.
Din 1 ianuarie 1981, coşul includea monedele a cinci ţări membre ale FMI, care aveau
ponderea cea mai semnificativă în exportul mondial de bunuri şi servicii. Acestea erau cele cinci
monede liber utilizabile: dolarul SUA, lira sterlină, marca Republicii Federale a Germaniei, francul
francez, yenul nipon. Ponderea deţinută de fiecare monedă rezulta din procentul fiecărei ţări in
comerţul şi plăţile internaţionale. Structura coşului era rectificată la fiecare cinci ani.
Evoluţia ponderii valutelor în coşul DST este reflectată în tabelul 4.2.2.1.
Tabelul 4.2.2.1
Evoluţia ponderii monedelor în coşul DST (%) în perioada 1981-2020
1981- 1986- 1991- 1996- 2001- 2006- 2011- 2016-
Moneda
1985 1990 1995 2000 2005 2010 2015 2020
Dolarul
USD 42 42 40 39 45 44 44 44
american
EURO EUR/ 29 34
Marca
germană DEM 19 19 21 21 - - 34 34
Francul
francez FRF 13 12 11 11 - -
Yenul
JPY 13 15 17 18 15 11 11 11
japonez
Lira sterlină GBP 13 12 11 11 11 11 11 11
Suma fixă din fiecare monedă a coşului, stabilită pe baza ponderii monedei în coş este prezentată
în tabelul următor,( tabelul 4.2.2.2)
Tabelul 4.2.2.2
Evoluţia sumelor fixe aferente monedelor din coşul DST
1981- 1986- 1991- 1996- 2001- 2006- 2011- 2016-
Moneda
1985 1990 1995 2000 2005 2010 2015 2020
Dolarul
USD 0,5400 0,5270 0,5270 0,5820 0,5770 0,6320 0,6320 0,6320
american
Euro EUR/ 0,4260 0,4100 0,4100 0,4100
Marca
germană DEM 0,4600 0,4520 0,4530 0,4460 - - - -
Francul
francez FRF 0,77400 1,0200 0,800 0,8130 - - - -
Yenul
JPY 34 33,400 31,800 27,200 21 18,4000 18,4000 18,4000
japonez
Lira
GBP 0,0710 0,0883 0,0812 0,105 0,09484 0,0903 0,0903 0,0903
sterlină
De la 1 ianuarie 1999, ca urmare a introducem EURO, structura DST se constituie din patru
monede, una fiind EURO cu ponderea echivalentă celei deţinute de DM şi FRF împreună, adică
32%. în prezent (septembrie 2019), structura valorică a DST este dolarul SUA — 44 %, EURO
34%; lira sterlină - 11%; yenul japonez - 11%.
29
Atribuirea de DST unei ţări membre a FMI înseamnă transcrierea în „contul de drepturi
speciale” al acesteia a unei sume proporţionale cu cota de participare la Fond. DST constituie o linie
automată de credit asupra FMI şi dau posibilitatea ţărilor membre cu balanţă de plăţi deficitară,
după cum s-a menţionat, să obţină valute liber convertibile pentru echilibrarea acesteia.
Avantajele DST pentru participanţii la FMI sunt numeroase. Astfel, achiziţionând DST în
locul dolarilor, ţările dezvoltate îşi reduc riscurile legate de operarea pe pieţele valutare. Ţările în
curs de dezvoltare pot oferi creditorilor o garanţie, alocările de DST pentru împrumuturile bancare,
obţinând astfel mai multe fonduri Noile emisiuni de DST contribuie la ameliorarea imaginii si
credibilităţii FMI.
Deţinerea DST este reglementată de Statutul FMI. În aşa mod, fiecare membru al FMI, pentru
a deveni deţinător al DST, trebuie să devină participant la Departamentul DST al FMI (la contul
DST), calitate dobândită în urma încheierii unui contract, prin care îşi asumă obligaţiile faţă de
această subdiviziune şi adoptarea măsurilor necesare.
FMI poate desemna (prin majoritatea de 85% din puterea totală de vot al Consiliului
Guvernator) şi alţi deţinători dintre cei care nu sunt membri ai FMI, dar sunt participanţi la contul
DST sau din rândul altor instituţii oficiale.
Prin decizia Consiliului Guvernator deţinătoare de DST au devenit următoarele instituţii:
Banca Africană de Dezvoltare, Fondul African de Dezvoltare, Banca Centrală a Statelor Americane,
Banca Reglementărilor Internaţionale, Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare,
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare, Fondul Internaţional de Dezvoltare Agricolă, Banca
Asiatică de Dezvoltare, Banca de Dezvoltare Islamică, Banca de Investiţii Nordică.
Ţările membre ale căror deţineri în DST depăşesc alocările cumulative nete primesc dobândă,
iar ţările la care deţinerile sunt mai mici decât alocările cumulative nete plătesc dobândă.
Ţările membre ale FMI pot utiliza DST în diverse operaţiuni:
 contractarea unor împrumuturi în DST la rata dobânzii şi scadenţei stabilite de părţi;
 în aranjamente swap prin care o ţară membră a FMI transferă DST unei altei ţări membre în
schimbul unor sume echivalente în valută;
 în operaţiunile la termen (cu cedarea la o dată viitoare) de vindere sau cumpărare a DST în
schimbul unor sume în valută (sau a altui activ monetar) la o rată de schimb convenită;
 constituirea garanţiilor în DST pentru îndeplinirea unor obligaţii contractuale etc.
FMI primeşte DST de la ţările membre sub forma plăţilor pentru folosirea resurselor,
răscumpărări şi subscrieri de cotă. La rândul său, FMI poate să transfere DST către ţările membre
cu ocazia cumpărărilor, remuneraţiilor, rambursărilor, dobânzilor, acordării de facilităţi de ajustare
structurală.
30
4.2.3 INSTITUŢIILE FINANCIARE INTERNAŢIONALE
Cadrul instituţional al Sistemului monetar internaţional actual este constituit din Fondul
Monetar Internaţional şi Banca Mondială, ambele înfiinţate de Conferinţa Monetară şi Financiară
Internaţională de la Bretton-Woods. Constituirea lor a integrat experienţa anterioară în fondarea şi
funcţionarea instituţiilor financiare internaţionale.
4.2.3.1 FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL

Fondul Monetar Internaţional - FMI (engl. International Monetary Fund - IMF) este un
organism interstatal autonom specializat din sistemul ONU. Statutul FMI a intrat în vigoare la 27
decembrie 1945, în ziua în care 29 de ţări au semnat Acordul. Întâlnirea inaugurală a Consiliului
Guvernatorilor a avut loc în Savannah, Georgia, SUA, pe 8 martie 1946, iar prima întâlnire a
Consiliului Executiv la sediul central al Fondului pe 6 mai 1945. Fondul îşi începe operaţiunile
financiare pe 1 martie 1947.
FMI reprezintă una din realizările cele mai importante ale Conferinţei de la Bretton-Woods,
care a stabilit trei funcţii prioritare ale instituţiei:
 administrarea unui Cod de conduită, care să respecte politicile ratei de schimb şi restricţiile
cu privire la tranzacţiile de cont curent;
 susţinerea cu resurse financiare a ţărilor membre, dându-le posibilitatea să respecte codul de
conduită, atâta timp cât se corectează sau se evită dezechilibrul balanţei de plăţi;
 constituirea unui forum, în care membrii să se consulte şi să colaboreze în probleme
monetare internaţionale.
Principalele obiective statutare ale FMI, prevăzute în articolul I al Acordului, sunt:
 promovarea cooperării internaţionale, prin furnizarea de instrumente membrilor săi în
vederea consultării şi colaborării în problemele sistemului monetar;
 facilitarea creşterii echilibrate a comerţului internaţional şi, prin aceasta, contribuţia la
ridicarea nivelului ocupării, sporirii venitului real şi a dezvoltării capacităţilor de producţie;
 promovarea stabilităţii cursului valutar, a disciplinei valutare şi facilitarea evitării
deprecierilor competitive ale monedei;
 sprijinirea sistemului multilateral de plăţi şi transferuri curente, încercarea de eliminare a
restricţiilor valutare, care împiedică creşterea comerţului mondial;
 crearea de resurse financiare disponibile membrilor, pe termen scurt şi adecvat garantate,
care să le permită corectarea dezechilibrelor balanţei de plăţi, fără a recurge la măsuri
destructive prosperităţii internaţionale;
 reducerea duratei şi a dimensiunii dezechilibrului balanţei de plăţi.
Organizarea FMI. Participarea în FMI este reglementată de Acordul de la Bretton-Woods.
Organizarea FMI are la bază principiul „contribuţiei” la formarea capitalului, ceea ce înseamnă că
ţările membre pun la dispoziţia FMI resurse financiare în formă de „cote” în funcţie de mărimea
cotei achitate de ţările membre, se atribuie numărul de voturi în organele de conducere ale FMI de
care dispun acestea, precum şi natura şi importanţa împrumuturilor de care pot beneficia.
Numărul ţărilor membre ale FMI a crescut rapid de la 29, în anul 1945, la 125, în anul 1973,
151 în anul 1989, 181 în anul 1996 şi la 188 în anul 2019 (septembrie).
31
Principalele drepturi statutare ale ţărilor membre ale FMI sunt:
 efectuarea tranzacţiilor şi operaţiilor cu FMI;
 cumpărarea de la FMI a valutelor liber convertibile sau DST;
 primirea de la FMI a alocaţiilor de DST;
 participarea la luarea deciziilor în cadrul FMI;
 aderarea la BIRD etc.
Principalele obligaţii generale ale ţărilor membre ale FMI sunt:
 evitarea restricţiilor asupra plăţilor şi transferurilor curente;
 evitarea practicilor valutare discriminatorii;
 convertirea soldurilor în monedă naţională deţinute de o altă ţară membrii;
 furnizarea de informaţii privind principalii indicatori economici şi financiari ai ţării etc.
Organele de conducere ale FMI sunt: Consiliul Guvernatorilor, Consiliul Executiv,
Directorul General.
Consiliul Guvernatorilor este organul suprem de conducere, în care fiecare ţară este
reprezentată printr-uri guvernator şi un supleant.
Dreptul de vot al fiecărui reprezentant are importanţă diferită: fiecare ţară dispune de 250
voturi, la care se adaugă câte un vot pentru fiecare 100 000 DST subsciişi. Astfel, puterea de votare
este semnificativ detenninată de contribuţia financiară în cadrul FMI, care, la rândul ei, este stabilită
în funcţie de indicatorii economici şi financiari ai fiecărei ţări membre. Numărul cel mai mare de
voturi revine ţărilor cu cea mai mare cotă-parte de capital subscris - SUA, Marea Britanie,
Germania, Franţa, şi Japonia.
Toate deciziile importante se adoptă cu o majoritate de 85% din totalul de voturi. În aşa mod,
ţările care dispun de cote mari (SUA - peste 20%) au, de fapt, un drept de veto.
În competenţa Consiliului Guvernatorilor, intră: primirea de noi membri, retragerea
membrilor, modificarea statutului FMI, stabilirea şi revizuirea cotelor de participare, încheierea de
aranjamente de cooperare cu alte organizaţii internaţionale ş.a. De regulă, în luna septembrie a
fiecărui an, Consiliul Guvernatorilor se întruneşte într-o sesiune ordinară, în cadrul căreia se
examinează activitatea FMI în cursul anului financiar încheiat (1 aprilie - 31 martie) şi se stabilesc
liniile directoare ale activităţii viitoare.
Consiliul de Administraţie este organul executiv, compus din 22 de directori executivi, dintre
care 6 sunt numiţi de ţările care au cele mai mari cote sau ale căror monede sunt cel mai mult
folosite în operaţiile FMI (SUA, Anglia, Franţa, Germania, Japonia şi Arabia Saudită), iar 16 sunt
aleşi de celelalte ţări membre, unul fiind reprezentant al Republicii Populare Chineze, iar ceilalţi
fiind aleşi de către 15 grupuri de ţări membre. În acest din urmă caz, unele „grupuri” lasă ţării celei
mai importante dreptul să numească un administrator care să le reprezinte, iar altele practică rotaţia.
Directorii executivi aleg, prin consens, Directorul General al FMI, de regulă, un european,
care conduce FMI. Directorul General are nu numai funcţii reprezentative, ci şi bugetare,
administrative, consultative etc.
FMI dispune de un personal de aproximativ 2000 de experţi cu statutul de funcţionari
internaţionali recrutaţi din ţările membre.
Resursele FMI sunt constituite din contribuţiile vărsate de ţările membre la admitere,
cotizaţiile anuale ale ţărilor membre, dobânzile încasate de la acordarea creditelor etc.
Contribuţiile vărsate la admitere se numesc „cote- părţi” Cotele-părţi au fost exprimate,
iniţial, în dolari, iar, în prezent, sunt exprimate în DST. Valoarea lor se stabileşte în funcţie de
volumul comerţului exterior, volumul producţiei naţionale, mărimea venitului naţional, mărimea
rezervelor de aur şi rezervelor oficiale internaţionale ale fiecărei ţări membre.
32
Cotele-părţi se varsă în proporţii de 25% în DST sau valută convertibilă, iar 75% în monedă
naţională. Resursele financiare ale FMI provin şi din dobânzile de la creditele acordate, din
împrumutarea de la anuniţi membri, precum şi din alte surse. Când o ţară devine membră a FMI îi
este stabilită o cotă iniţială ce are acelaşi nivel cu cele ale ţărilor membre considerate a fi
comparabile ca mărime economică şi caracteristici cu aceasta.
Cotele-părţi au fost în mai multe rânduri revizuite. Ultima creştere de cote a avut loc în
ianuarie 1999. Creşterea generală la acea dată a alcătuit 45%, reflectând schimbările în mărimea
economiei mondiale, riscul ridicat de crize financiare şi rapida liberalizare a comerţului şi fluxurilor
de capital. Cu prilejul majorărilor de cote-părţi se urmăreşte şi menţinerea unui echilibru între
diferitele grupuri de ţări membre. Astfel, se explică majorarea cotei Chinei în 2001, ca urmare a
dobândirii suveranităţii asupra Hong Kongului, care a ajuns la acelaşi nivel ca şi Canada.
Cotizaţiile anuale ale ţărilor membre reprezintă contribuţiile anuale de membru la FMI.
Dobânzile şi comisioanele reprezintă o altă resursă a FMI, a cărei mărime depinde de
volumul creditelor acordate şi de evoluţia ratelor dobânzii.
Împrumuturile acordate de FMI au ca scop remedierea dezechilibrelor temporare (şi nu
fundamentale) financiare (deficitul balanţelor de plăţi, completarea rezervelor valutare etc.) ale
ţărilor membre. Aprobând împrumuturi ţărilor membre, FMI le acordă răgazul pentru ca acestea să
adopte măsuri, efectele cărora ar conduce la reechilibrarea balanţelor de plăţi.
În vocabularul FMI, împrumuturile se numesc trageri sau cumpărări, iar rambursările se
numesc răscumpărări. Mecanismele de creditare ale FMI au evoluat în timp şi astăzi prezintă o
mare diversitate.
Solicitarea unui împrumut de către un stat poate îmbrăca forma unei cumpărări directe sau a
unei asigurări de trageri. Prin aceasta din urmă, se înţelege o decizie prin care FMI dă unui
membru asigurarea că acesta va putea să efectueze cumpărări din contul de resurse generale, în
cursul unei perioade de timp specificate şi până la un nivel determinat. Deşi aceste asigurări se
acordă, în general, pentru o perioadă de 12 luni. FMI a aprobat şi asigurări de tragere valabile pe doi
ani.
Conform celei de-a doua modificări a statutului FMI, ţările membre pot utiliza trageri normale
asupra FMI ce se efectuează strict în funcţie de mărimea cotei de participare a ţării membre care le
efectuează, avantajând din start ţările dezvoltate, cu cote mari.
Termenul de răscumpărare a monedei naţionale (adică termenul de rambursare) este stabilit în
funcţie de posibilităţile de echilibrare a balanţei de plăţi, dar, de regulă, nu depăşeşte 5 ani. Asupra
creditelor astfel acordate, FMI percepe un comision bancar de 0,50%, aplicat o singură dată asupra
sumelor date şi o dobândă ce variază între 1 şi 5% pe an, în funcţie de mărimea creditului şi de
perioada de folosire a acestuia.
Tragerile normale pot fi efectuate în două mari categorii: tranşele propriu-zise şi facilităţile
de finanţare.
Mecanismul „tranşelor” este destinat finanţării deficitelor generale ale balanţelor de plăţi şi
prevede 5 tranşe, fiecare de mărime egală cu 25% din cota de participare a ţării solicitatoare.
Tragerea, în prima tranşă, denumită ,,tranşă rezerva”, se face automat, în momentul în care
doreşte ţara membră. În plus, exista. 4 „tranşe de credit”, în care tragerile lor se pot face succesiv,
după epuizarea disponibilităţilor din „tranşa rezervă” şi după examinarea situaţiei concrete din ţara
solicitatoare de către experţii FMI. În acordarea tranşelor de credit, FMI aplica principiul
„condiţionalităţii” - cu cât sumele trase cumulativ de o ţară membră sunt mai mari, comparativ cu
cota sa, cu atât FMI va trebui, să se asigure că politica dusă de statul respectiv este de natură să
echilibreze balanţa de plăţi şi să ramburseze fondurile împrumutate. Prin mecanismul tranşelor, o
33
ţară poate obţine maximum 125% din cota sa de participare, dar tranşele de credit superioare se
obţin cu condiţionalitate sporită.
Tragerile în mecanismele tranşelor se pot face fie sub forma cumpărării directe şi imediate cu
monedă naţională a sumei corespunzătoare, fie sub forma unor aranjamente speciale, pe baza cărora
ţara solicitatoare poate; să obţină sumele respective, atunci când are nevoie, într-un interval stabilit
de 1-3 ani (aranjamente sau credite „stand-by”). În prezent, majoritatea creditelor acordate de FMI
se efectuează în baza aranjamentelor „stand-by” încheiate de ţările membre, acestea prezentând şi
avantajul că, pentru perioada convenită, condiţiile stabilirii tranşelor de credit se aprobă o singură
dată.
În cadrul mecanismului „facilităţilor de finanţare”, spre deosebire de mecanismul
„tranşelor”, tragerile pot fi obţinute numai în anumite cazuri, bine specificate, de deficite ale
balanţelor de plăţi, în special de către ţările în dezvoltare. Prin aceasta, se oferă o întreagă gamă de
posibilităţi, regăsite în genurile de finanţare, esenţa cărora este expusă mai jos.
Facilitatea de finanţare compensatorie, creată în anul 1963, permite ţărilor membre care
înregistrează scăderi bruşte şi importante ale încasărilor valutare din exporturi (în special de materii
prime şi semifabricate din acestea) şi, în consecinţă, majorări ale deficitelor balanţelor de plăţi, să
tragă asupra FMI până la 75% din cota de participare.
Facilitatea de finanţare a situaţiilor neprevăzute constă în faptul că ţările membre pot obţine,
în contul acestui mecanism, 30% din cota-parte pentru deficitul încasărilor din export, 30% pentru
situaţii neprevăzute. În plus, se acordă o tranşă de credit facultativă de până la 20% din cota-parte.
În total, dreptul de tragere este de 80% din cota-parte. Atunci când situaţia balanţei de plăţi este
satisfăcătoare, accesul la credite nu poate fi mai mare de 65% din cota-parte.
Facilitatea de finanţare a stocurilor-tampon este destinată ţărilor membre care au dificultăţi
ale balanţelor de plăţi cauzate de participarea lor la acorduri sau aranjamente internaţionale privind
formarea şi funcţionarea stocurilor de materii prime. Tragerile în această facilitate pot atinge 50%
din cotă şi pot fi rambursate în intervalul 3 ani şi 3 luni – 5 ani.
Facilitatea petrolieră a funcţionat temporar în anii 1974-1975 şi a fost destinată să finanţeze
ţările membre, care au înregistrat deficite ale balanţelor de plăţi, ca urmare a majorării preţului
ţiţeiului, consecinţă a primului „şoc” petrolier (octombrie 1973).
Facilitatea de finanţare pe termen prelungit, este destinată ţărilor membre care înregistrează
deficite importante şi dificultăţi de structură ale balanţelor de plăţi. Tragerile în cadrul acestei
facilităţi pot atinge 140% din cota de participare, iar rambursarea se face într-o perioada de 4-8 ani.
Pentru a beneficia de această facilitate, ţara solicitatoare trebuie să dovedească şi să aplice un
program adecvat de măsuri de corectare a dezechilibrului.
Facilitatea „Witteveen” - a fost înfiinţată în anul 1980 (după numele directorului general al
FMI din acea perioadă) şi este destinată să acorde asistenţă financiară suplimentară acelor ţări
membre care înregistrează deficite ale balanţelor de plăţi şi care şi-au epuizat celelalte posibilităţi de
tragere asupra FMI.
Facilitatea de ajustare structurală (FAS) şi facilitatea de ajustare structurală extinsă (FASE)
au fost create în anul 1986, pentru a furniza ţărilor în dezvoltare cele mai sărace un sprijin financiar,
sub formă de împrumut, pe baza politicilor de ajustare macroeconomică pe termen mediu şi
reformelor orientate la modificarea structurală a economiei. Există credite acordate pe o perioadă de
10 ani, din care 5,5 ani este perioada de graţie, iar dobânda ce trebuie plătită de ţările debitoare este
de 0,5% pe an. Eşalonarea plăţilor şi criteriilor de realizare sunt compatibile cu cele ale acordului
„stand-by”, chiar dacă vărsămintele pot fi semestriale. Cuantumul total al unui credit FAS este
echivalent cu 50% din cota-parte a ţării, plătibilă în 3 anuităţi.
34
Facilitatea pentiu Transformare Sistemică a fost o facilitate provizorie, creată în anul 1993.
pentru a răspunde necesităţilor ţărilor membre în tranziţie, cu dificultăţi de balanţă generate de
trecerea la un sistem comercial multilateral, bazat pe reguli de piaţă. A funcţionat între aprilie 1993
şi decembrie 1995. Accesul la această facilitate nu putea depăşi 50% din cota-parte şi se putea
efectua în două trageri, suplimentând celelalte finanţări primite. Acest mecanism a fost creat, în
special, pentru ţările din fosta URSS, care au întâlnit mari greutăţi în perioada de tranziţie la
economia de piaţă şi, în acelaşi timp, neavând posibilitatea îndeplinirii condiţiilor dure impuse de
FMI.
Au beneficiat de această facilitate 20 de ţări, cea mai importantă tranşă (0,5 miliarde DST)
revenind Ucrainei.
Facilităţile concesionale sunt credite propriu-zise, pe care FMI le acordă ţărilor membre
foarte sărace. Sunt credite condiţionate şi sunt destinate numai rezolvării unor dezechilibre ale
balanţei de plăţi externe. Creditele se acordă în condiţii de favoare. Pentru aceste credite se plătesc
dobânzi, nu comisioane.
Din anul 1974, a fost instituit şi mecanismul lărgit de credit. Prin acesta, FMI acordă sprijin
care depăşeşte plafonul cotei- părţi şi se oferă pe o perioadă de timp mai lungă, în afara tranşelor
obişnuite de credit. Acordurile lărgite acoperă, de regulă, 3 ani (uneori, 4 ani) şi au ca obiectiv
surmontarea dificultăţilor de balanţă de origine structurală care necesită o perioadă de ajustare mai
lungă. Ţările care solicită un astfel de acord trebuie să prezinte un program care să indice
obiectivele avute în vedere şi politica adoptată pe perioada acordului şi să expună în detaliu setul de
măsuri anuale de urmat.
FMI oferă ţărilor membre şi o importantă asistenţă tehnică, care îmbracă următoarele forme
principale:
 definirea şi execuţia politicilor bugetare şi monetare;
 organizarea instituţiilor aferente - Banca Centrală şi Ministerul Finanţelor;
 colectarea şi elaborarea datelor statistice;
 pregătirea funcţionarilor;
 revizuirea textelor legislative şi, uneori, acordarea sprijinului necesar în redactarea lor.
Rolul de supraveghere. FMI dispune de largi competenţe şi posibilităţi de intervenţie în
funcţionarea sistemului monetar internaţional. Articolul IV al Statutului FMI stipulează că unul din
obiectivele principale ale sistemului monetar internaţional este „asigurarea permanentă a
condiţiilor fundamentale necesare stabilităţii economice şi financiare” şi că „fiecare membru se
angajează să colaboreze cu Fondul şi cu ceilalţi membri pentru a asigura menţinerea unor
disponibilităţi valutare ordonate şi a promova un sistem stabil de cursuri valutare”, în această ordine
de idei, se prevede că „Fondul va exercita o fermă supraveghere a politicilor valutare ale membrilor
şi va adopta politici specifice pentru a-i ghida pe membri în ceea ce priveşte aceste politici”5
În aplicarea acestor prevederi, Consiliul de Administraţie a adoptat documentul intitulat
„Supravegherea politicilor valutare6, care expune principiile la care trebuie să se orienteze politicile
valutare ale statelor membre şi modul ele supraveghere a FMI asupra acestor politici.
FMI exercită cu precauţie supravegherea şi aplică diferite metode de acţiune de la caz la caz,
în funcţie de situaţia concretă din fiecare ţară membră.
5
Fondul Monetar Internaţional [online].Disponibil: http://www.ipedia.ro/fondul-monetar-international-
6
Supravegherea FMI [online]. Disponibil: http://www.imf.md/imfsurveil%20rom.html
35
4.2.3.2 BANCA MONDIALĂ
Banca Mondială (engl. World Bank), în esenţă, reprezintă un grup de instituţii financiare -
Banca Internaţională pentru Reconslrucţie şi Dezvoltare (anume aceasta este percepută şi denumită
frecvent Banca Mondială), Corporaţia Financiară Internaţională, Asociaţia Internaţională pentru
Dezvoltare, Centrul Internaţional de Reglementare a Diferendelor din Domeniul Investiţiilor şi
Agenţia pentru Garantarea Investiţiilor Multilaterale.
Banca Mondială, fiind un organism specializat al ONU, alături de FMI, sprijină financiar
dezvoltarea economico-socială a ţiirilor în curs de dezvoltare prin canalizarea către acestea a
fondurilor financiare mobilizate de la ţările dezvoltate.
Misiunea Băncii Mondiale constă în eradicarea sărăciei şi îmbunătăţirea standardului de viaţă
al populaţiei din ţările în dezvoltare. Este o instituţie de dezvoltare care acordă împrumuturi cu
dobândă redusă, credite fără dobândă şi granturi (credite nerambursabile) ţărilor în curs de
dezvoltare. De asemenea. Banca Mondială este una din cele mai mari organisme internaţionale de
finanţare a programelor în domeniile sănătăţii, învăţământului, luptei împotriva HIV/SIDA,
protecţia mediului şi a programelor de reduceri a datoriei ţărilor sărace.
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare - BIRD (engl. International
Bank for Reconstruction and Development - IBRD) a fost înfiinţată prin decizia Conferinţei de la
Bretton-Woods (1-22 iulie 1944) de cele 45 de state participante şi a intrat în vigoare la 27
decembrie 1945. BIRD şi-a început activitatea la 1 martie 1947.
Principalele obiective ale BIRD sunt:
 sprijinirea reconstrucţiei şi dezvoltării ţărilor membre, prin înlesnirea investiţiilor de
capitaluri în scopuri productive, inclusiv refacerea economiilor distruse de război, precum şi
dezvoltarea aparatului de producţie şi a resurselor din ţările mai puţin dezvoltate;
 încurajarea investiţiilor străine private, prin intermediul garanţiilor oferite sau participării la
împrumuturi de capital. În situaţia în care capitalul privat nu este disponibil în condiţii
rezonabile, Banca urmează să procure mijloace financiare pentru scopuri productive în
condiţii mai avantajoase, fîe din capitalul său propriu, fie din mijloacele financiare atrase
sau alte surse;
 stimularea dezvoltării echilibrate de lungă durată a comerţului internaţional şi menţinerea
unor balanţe de conturi echilibrate, prin înlesnirea investiţiilor internaţionale făcute pentru
dezvoltarea resurselor productive ale ţărilor membre, contribuind astfel la sporirea
productivităţii, ridicarea standardului de viaţă şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă;
 coordonarea împrumuturilor acordate sau garantate de ea, cu împrumuturi internaţionale
obţinute pe alte căi, astfel, încât cele mai urgente şi mai eficiente proiecte sau programe să
fie luate în considerare cu prioritate, indiferent de mărimea lor;
 ajutarea ţărilor membre în efortul de trecere la economia de piaţă.
Organizarea BIRD. Potrivit Acordului participarea în BIRD este condiţionată de participarea
obligatorie la FMI.
La baza organizării stă principiul „contribuţiei” la formarea capitalului social, ceea ce
înseamnă că ţările membre pun la dispoziţia BIRD resurse financiare în formă de cote-părţi (o
acţiune se evaluează la 120 635$). Candidaţii la calitatea de membri achită cotizaţia obligatorie,
care constă din două părţi: un vărsământ egal cu 88,29% de la participaţia la FMI şi 195 de acţiuni
ale BIRD. De asemenea, ţărilor membre ale BIRD le-a fost recomandat să subscrie suplimentar cu
câte 250 de acţiuni. Numărul ţărilor membre ale BIRD a crescut de la 29, în 1945, la 188, în prezent
(septembrie 2019).
36
Principalele drepturi statutare ale ţărilor membre ale BIRD sunt:
 contractarea de împrumuturi pentru investiţii;
 participarea la licitaţiile internaţionale organizate de BIRD pentru adjudecarea lucrărilor
finanţate de aceasta;
 obţinerea de asistenţă telinicâ pentru anumite lucrări de specialitate etc.
Principalele obligaţii ale ţărilor membre ale E1RD sunt:
 aderarea prealabilă la FMI;
 participarea la capitalul pe acţiuni al băncii;
 furnizarea de date şi informaţii privind situaţia economică şi financiară a ţării.
Organele de conducere ale BIRD sunt: Consiliul Guvernatorilor, Consiliul Directorilor
Executivi, Preşedintele, Consiliul consultativ, Comitetele de împrumuturi.
Consiliul Guvernatorilor este format dintr-un reprezentant al fiecărei ţări membră, care, de
regulă, este ministrul finanţelor şi un supleant, care, de obicei, este conducătorul băncii centrale sau
al altei bănci din ţara membră respectivă. Ei sunt numiţi pe o perioada de 5 ani, cu posibilitatea de a
fi realeşi. Supleantul are drept de vot doar în lipsa guvernatorului. Organul superior de conducere al
BIRD îl reprezintă Adunarea anuală a Consiliului Guvernatorilor, care se întruneşte o dată pe an,
când are loc şi o şedinţa comună cu Consiliul Guvernatorilor FMI, analizând Raportul anual
prezentat de administratori şi alte probleme legate de desfăşurarea activităţii viitoare a Băncii
Mondiale.
Conform statutului, guvernatorii deleagă conducerea activităţii Consiliului Directorilor
Executivi, obligat să conducă toate instituţiile membre ale Grupului Băncii Mondiale, cu excepţia
admiterii de noi membrii şi a condiţiilor de aderare a acestora, a hotărârii de a proceda la majorări
sau micşorări de capital, suspendării de membri, angajării în colaborarea cu alte organizaţii
internaţionale, suspendării operaţiunilor Băncii sau a hotărârii de distribuire a venitului net realizat.
Consiliul are în componenţă 24 de directori executivi, şi toţi atâţia supleanţi. Primele 5 ţări membre
(SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Japonia) cu cele mai multe cote-părţi subscrise numesc
câte un director executiv, iar ceilalţi 19 reprezintă fiecare câte un grup de ţări membre. Drepturile de
vot sunt atribuite proporţional cu capitalul investit, directorii aleşi având un număr de voturi rezultat
din numărul cotelor-părţi subscrise de ţările respective.
Consiliul Directorilor Executivi se întruneşte de două ori pe săptămână, luând hotărâri în
prezenţa unei majorităţi a directorilor, cu cel puţin o jumătate din totalul voturilor. Membrii acestui
consiliu trebuie să apere interesele Băncii şi ale celor pe care îi reprezintă. În subordinea Consiliului
Directorilor Executivi, se găsesc mai multe comitete de specialitate permanente sau constituite
ad-hoc în vederea studierii unei anumite probleme a Băncii (Comitetul mixt de control al gestiunii,
Comitetul pentru politica de personal, Comitetul pentru studierea costurilor şi eficacităţii practicilor
bugetare. Comitetul special pentru determinarea valorii capitalului Băncii, Comitetul mixt Banca
Mondială-FMI, Comitetul special pentru studierea atribuirii echitabile a numărului de voturi,
Comitete de împrumuturi (care au ca obiect de activitate analiza şi elaborarea unor rapoarte în ceea
ce priveşte recomandarea şi, eventual, respingerea unor proiecte propuse pentru a fi creditate etc.).
Consiliul Directorilor Executivi este condus de un Preşedinte, care conduce şi întreaga
administrare a Grupului Băncii Mondiale. Preşedintele Băncii Mondiale este ales pe un termen de 5
ani şi, conform tradiţiei, este un cetăţean al SUA.
Consiliul consultativ este format din cel puţin 7 consilieri, desemnaţi de către Consiliul
Guvernatorilor dintre reprezentanţii de seamă ai cercurilor bancare, industriale, comerciale, ai
serviciilor, ai agriculturii cu o reprezentare cât mai largă pe ţări, respectiv pe zone geografice.
37
Comitetele de împrumuturi sunt formate din experţi aparţinând ţărilor membre şi tehnicieni ai
BIRD. Sarcina lor este de a analiza proiectele propuse de solicitanţii de împrumuturi şi de a elabora
rapoarte prin care proiectele aprobate sunt recomandate spre realizare. În cadrul fiecărui comitet,
guvernatorul care reprezintă ţara pe teritoriul căreia urmează să fie realizat proiectul, alege expertul,
în timp ce personalul tehnic provine din cadrul BIRD.
Resursele BIRD. BIRD îşi formează capitalul, în primul rând, pe baza subscrierilor ţărilor
membre. Partea de capital social subscrisă de fiecare ţară membră este stabilită în corelare cu
participarea financiară a acesteia la FMI. Ponderea subscrierilor ţărilor membre în capitalul total
este în jurul a 10%. Fondurile BIRD se constituie, în cea mai mare parte, prin emisiunea şi vânzarea
de obligaţiuni şi bonuri bancare pe piaţa financiară internaţională. O altă sursă o constituie
dobânzile şi comisioanele de la împrumuturile acordate de BIRD. În caz de necesitate, BIRD atrage
credite pe termen scurt, mediu şi lung, care, de asemenea, formează resursele băncii. Aici se înscriu
şi venituri nete, rezultate din operaţiuni bancare proprii.
Principala destinaţie a resurselor BIRD este acordarea de împrumutări în valută pe termen
lung (15-20 de ani) pentru realizarea proiectelor de investiţii în ţările membre. Acordarea acestor
împrumuturi se face cu respectarea unor condiţii riguroase privind utilizarea şi garantarea lor.
Pentru realizarea proiectului de investiţii, banca cere oferte internaţionale concurenţiale din ţările
membre şi organizează licitaţii pentru construcţiile şi echipamentul proiectului. Pentru toate
furniturile necesare proiectului, cu excepţia lucrărilor de construcţii, se acordă furnizorilor locali o
marjă de 15% din preţul celei mai avantajoase oferte străine. Mărimea împrumutului este în funcţie
exclusiv de obiectivul aprobat spre finanţare şi de posibilităţile de rambursare, dar nu de mărimea
cotei de participare, ca în cazul FMI. Acordarea împrumutului se face prin achitarea directă a
sumelor datorate furnizorilor proiectului de investiţii şi, uneori, prin remiterea unei tranşe direct
beneficiarului de împrumut în scopul acoperirii unor plăţi deja efectuate. În cea mai mare parte,
beneficiare ale împrumuturilor BIRD sunt ţările în curs de dezvoltare pentru investiţii în agricultură,
energetică, industrie, transporturi, telecomunicaţii, servicii sociale etc.
BIRD acordă împrumuturi pe bază de programe de dezvoltare, pe termen mediu şi lung, în
cazul în care dezvoltarea nu are loc pe bază de proiecte (cum ar fi nevoile generate de criza
economică şi financiară, de calamităţile naturale, de modificările structurale ale mediului
înconjurător etc.).
BIRD acordă împrumuturi pe bază de programe de co-finanţare, prin care fondurile sale se
asociază cu cele furnizate din alte surse (guvernamentale, instituţii financiare particulare etc.) pentru
finanţarea proiectelor specifice în ţările în curs de dezvoltare.
Corporaţia Financiară Internaţională - CFI (engl. International Financial Corporation -
IFC) a fost înfiinţată în anul 1956, fiind afiliată BIRD. CFI lucrează cu investitorii particulari din
toată lumea şi investeşte în întreprinderi comerciale din ţările în curs de dezvoltare.
Obiectivele CFI sunt:
 finanţarea investiţiilor de capital în întreprinderi private din ţările membre;
 acordarea de credite sau achiziţionarea de participaţii în întreprinderile industriale private,
fară a solicita garanţii guvernului din respectiva ţară membră;
 studierea raportului care există între rata de schimb, politicile tarifare, cele fiscale şi
practicile de contingentare, acordarea licenţelor, pe de o parte, şi expansiunea industrială, pe
de altă parte;
 furnizarea de consultanţă şi alte servicii conexe, privind crearea şi consolidarea pieţelor
financiare şi a celorlalte instituţii existente în domeniul pieţelor fiminciare.
38
CFI dispune de independenţă juridică şi financiară în raport cu BIRD, depinzând de Bancă
numai din punct de vedere administrativ. CFI are 182 de ţări membre (septembrie 2011).
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare - AID) (engl. International Development
Association - IDA) a fost înfiinţată în anul 1960. AID are scopul principal în promovarea
progresului economic şi social al naţiunilor în curs de dezvoltare prin acordarea de împrumuturi în
condiţii foarte avantajoase (perioadă de graţie 10 ani, termen de rambursare 50 de ani, nepurtătoare
de dobânzi).
Resursele AID provin din cotizaţiile ţărilor membre şi ale ţărilor donatoare, transferurile din
venitul net al BIRD. Granturile Corporaţiei Financiare Internaţionale şi rambursarea creditelor.
Destinaţia resurselor AID o constituie:
 acordarea de asistenţă ţărilor subdezvoltate;
 finanţarea ţărilor foarte sărace în condiţii avantajoase, pentru realizarea unor investiţii, în
condiţiile în care aceste ţări nu-şi pot permite procurarea de împrumuturi din alte surse, din
cauza capacităţii lor insuficiente de rambursare şi a dobânzilor ridicate practicate pe pieţele
financiare internaţionale;
 stimularea dezvoltării economiilor din regiunile mai puţin dezvoltate ale globului, prin
acordarea guvernelor ţărilor respective de mijloace financiare corespunzătoare nevoilor
acestora, în condiţii mai avantajoase decât creditele obţinute pe piaţa financiară
internaţională;
 finanţarea, în condiţii mai avantajoase, a ţărilor foarte sărace, care din cauza dobânzilor
foarte ridicate, nu-şi pot permite realizarea unor investiţii prin împrumuturi de pe piaţa
internaţională a creditului;
 acordarea de asistenţă ţărilor subdezvoltate.
În perioada existenţei sale, AID a acordat credite şi granturi în sumă de 222 mld. de dolari
SUA, ceea ce alcătuieşte, în medie, 14 mld. dolari pe an. Aproximativ 50% din aceste mijloace au
fost dirijate spre Africa.
Criteriul pentru obţinerea suportului AID este sărăcia relativă, determinată în funcţie de
mărimea produsului naţional brut pe locuitor anual, în raport cu nivelul minim stabilit (acesta se
stabileşte anual).
În prezent, 79 de ţări, inclusiv 39 din Africa, corespund criteriilor pentru obţinerea resurselor
AID. În aceste ţări, locuiesc 2,5 mld. oameni, dintre care 1,5 mld. trăiesc pe mai puţin de 2 dolari
SUA pe zi. AID are 170 de ţări membre (septembrie 2019).
Centrul Internaţional de Reglementare a Diferendelor din Domeniul Investiţiilor -
CIRDDI (engl. International Center for Settlement of Investmenis Disputes - ICSID) a fost înfiinţat
în anul 1965. CIRDDI reprezintă un forum benevol pentru soluţionarea litigiilor investiţionale
apărute între investitorii străini şi ţările receptoare de investiţii, ajutând, astfel, la crearea unui
climat de încredere între state şi investitorii străini. Membre a CIRDDI sunt 147 de ţări (septembrie
2011).
Agenţia pentru Garantarea Investiţiilor Multilaterale - AGIM (engl. Multilateral
Investment Guarantee Agency - MIGA) a tost înfiinţată în anul 1988. AGIM are misiunea de
încurajare a investiţiilor străine directe, în ţările în curs de dezvoltare, prin protejarea investitorilor
de riscurile necomerciale. AGIM are 175 de ţări membre (septembrie 2011).
39
4.2.4 COLABORAREA REPUBLICII MOLDOVA CU INSTITUŢIILE FINANCIARE
INTERNAŢIONALE
Odată cu obţinerea independenţei şi recunoaşterea internaţională a Republicii Moldova, s-au
deschis perspective de pârtie ipare activă la procesele economice şi financiare internaţionale.
Aceasta a putut să se realizeze prin aderarea Republicii Moldova la organismele internaţionale,
inclusiv la organizaţiile financiare şi monetare.
La 28 iulie 1992, Parlamentul Republicii Moldova adoptă Hotărârea Cu privire la aderarea
Republicii Moldova la Fondul Monetar Internaţional, la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie
şi Dezvoltare si la organizaţiile afiliate, nr. 1107-XII.
La 12 august 1992, Republica Moldova a devenit membru al FMI.
Participarea are loc în condiţii comune. Cota la FMI, din 15 decembrie 2010 (în urma celei
de-a Paisprezecea Revizuiri Generale a Cotelor şi Reformei Consiliului Executiv), constituie 123,2
milioane DST (circa 182 milioane de dolari SUA), sumă echivalentă cu 0.06 procente din suma
totală a cotelor. Puterea de vot a Republicii Moldova, în cadrul FMI, este de 1482 de voturi, ceea ce
constituie 0,07 procente din numărul total de voturi.
Guvernatorul Republicii Moldova la FMI este, din oficiu. Guvernatorul Băncii Naţionale a
Moldovei, iar Guvernator supleant este Prim-viceguvematorul Băncii Naţionale a Moldovei.
Republica Moldova intră în grupul de ţări: Armenia, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia,
Cipru, Georgia, Israel, Macedonia, România şi Ucraina. Directorul Executiv din partea grupului,
inclusiv pentru Republica Moldova, în cadrul FMI este din Olanda.
Pentru relaţiile cu Guvernul Republicii Moldova, în cadrul cărora au loc negocierile şi
evaluările, FMI a instituit o misiune în frunte cu negociatorul principal.
În Republica Moldova, FMI are Reprezentanţă permanentă condusă de Reprezentantul
permanent.
Asistenţa financiară. Începând cu anul 1993, Republica Moldova a beneficiat de următoarele
acorduri cu FMI pentru susţinerea programelor de ajustare economică: Mecanismul de finanţare
compensatorie şi excepţională (CCFF), Mecanismul finanţării reformelor structurale (STF),
acordurile Stand-by (SBA), Mecanismele de finanţare lărgită (EFF) şi Mecanismele de reducere a
sărăciei şi creştere economică (PRGF) (din anul 2009, numite Mecanisme de creditare lărgită
(ECF). În anul 2009, Republica Moldova a beneficiat de o alocare unică de DST în sumă de 117,7
milioane.
Suma totală a creditelor acordate de FMI şi neachitate până în prezent (ianuarie 2019)
constituie 232.4 milioane DST (cca 325 milioane de dolari SUA).
Asistenţa tehnică. FMI a acordat Republicii Moldova asistenţă tehnică într-un şir de sectoare,
inclusiv în cel al managementului fiscal, al cheltuielilor publice, al impozitelor şi taxelor vamale, al
sistemului contabilităţii monetare, al supravegherii bancare, al politicii monetare/organizării băncii
centrale, precum şi în diverse domenii ale statisticii.
La 12 august 1992, Republica Moldova a devenit şi membru al Băncii Internaţionale pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare. Doi ani mai târziu, în anul 1994, Republica Moldova a aderat şi la
Asociaţia Internaţională de Dezvoltare (AID).
Participarea la BIRD are loc în condiţii comune. Cota la BIRD constituie 147 milioane DST
(circa 226 milioane de dolari SUA), sumă echivalentă cu 0,06 procente din suma totală a cotelor.
Puterea de vot a Republicii Moldova, în cadrul FMI, este de 1618 voturi, ceea ce constituie 0,1
procente din numărul total de voturi.
Asistenţa financiară. Principalele obiective ale Băncii Mondiale constă în a ajuta Republica
Moldova în menţinerea stabilităţii şi creşterii macroeconomice, dezvoltarea sectorului privat,
40
îmbunătăţirea guvernării, susţinerea reformei sectorului public şi altele. În concordanţă cu
obiectivul principal - finanţarea proiectelor de dezvoltare, Banca Monduilă, până în prezent, a
finanţat în Republica Moldova peste 53 de proiecte, în sumă de cca. 592 milioane de dolari SUA.
Asistenţa tehnică. O parte esenţială a contribuţiei Băncii Mondiale în dezvoltarea Republicii
Moldovei sunt analizele şi recomandările sale. Baza de cunoştinţe pentru dezvoltare şi de studii a
Băncii Mondiale ajută ţara în identificarea domeniilor prioritare de activitate întru soluţionarea
problemelor de dezvoltare.
Banca Mondială oferă ţării asistenţă tehnică cu ajutorul experţilor internaţionali pentru
pregătirea şi realizarea proiectelor la toate etapele ciclului de proiect.
Institutul Dezvoltării Economice a Băncii Mondiale a oferit instruire funcţionarilor din
Republica Moldova, în astfel de domenii, precum: politicile macroeconomice, politicile bancare,
managementul proiectelor, politicile sectoriale etc.
De asemenea, funcţionarii din Republica Moldova au participat la cursurile şi seminarele
oferite de Joint IMF-World Bank Vienna Institute, în astfel de domenii, cum ar fi: contabilitatea
băncii centrale, analizele şi politicile macroeconomice, cheltuielile publice, administrarea şi reforma
politicilor fiscale, supravegherea bancară şi diverse domenii ale statisticii.
41
4.3. SITEMUL MONETAR EUROPEAN
4.3.1 EVOLUŢIA SISTEMULUI MONETAR EUROPEAN
4.3.1.1 COOPERAREA MONETARĂ
Începutul procesului de integrare europeană coboară către anul 1951, când se semnează, la
Paris. Tratatul cu privire la Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului (la care ponticipă 6
ţări: Franţa. Germania. Italia. Belgia. Olanda. Luxemburg) şi anul 1957, când se semnează la Roma
Tratatul privind crearea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) şi tratatul privind
crearea Comunităţii Economice Europene (CEE).
Obiectivele CEE au vizat: realizarea unei uniuni vamale în vederea protecţiei comune tarifare
faţă de terţi; realizarea libertăţii de circulaţie a capitalurilor, forţei de muncă şi a serviciilor;
promovarea unei politici comune în domeniul agriculturii etc. De rând cu acestea, obiectivele CEE
impuneau şi o coordonare a activităţilor monetare.
Integrarea monetară este iniţiată prin mecanismul cu denumirea figurativă, însă mult mai
cunoscută, de „şarpele monetar”. Denumirea oficială a acestui sistem de cursuri este „sistemul
european al limitelor înguste ale cursurilor valutare”. Esenţa mecanismului constă în stabilirea
limitei superioare, numită „plafon” şi limitei inferioare, numite „planşeu”, în care cursul valutar
poate fluctua. Marja de fluctuaţie a fost stabilită de ± 2,25%. având drept pivot dolarul american.
Aceasta însemna că între moneda cea mai bine cotată şi cea mai slab cotată putea să existe un ecart
de maximum 4,5% (figura 4.3.1.1.1).
Figura 4.3.1.1.1 Schema funcţionării mecanismului „şarpele monetar”.
Menţinerea raporturilor valorice între monedele stabilite se facea prin intervenţiile frecvente
ale băncilor centrale. Acest sistem de cursuri a fost înfiinţat la 24 aprilie 1972 prin Acordul de la
Basel (semnat de căue Belgia. Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos) în baza
Rezoluţiei Consiliului CEE (alcătuit din conducătorii de state şi guverne ale ţărilor membre ale
CEE) din martie 1971, în vederea realizării, pe plan regional, a unei discipline în relaţiile valorice
dintre monedele respective, printr-o coordonare a intervenţiei pe pieţe cu ajutorul dolarului
american. Participanţi la „şarpele valutar”, iniţial, au fost Belgia, Franţa, Italia, Luxemburg, RFG şi
Olanda, pentru ca apoi componenţa sistemului să se modifice multiplu prin intrări şi abandonări.
Cu scopul de a promova îngustarea progresivă a limitelor de fluctuare a monedelor CEE, una
faţă de alta, a intervenţiei pe pieţele valutare şi a aranjamentelor dintre băncile centrale vizând
politica comună a rezervelor, la 3 aprilie 1973, a fost creat Fondul European de Cooperare
Monetară. Acesta a constituit un organism de compensare multilaterală între băncile centrale ale
ţărilor membre la Acord prin oferirea de credite pe termen scurt.
42
Înfiinţarea sistemului monetar european s-a produs prin Acordul de la Bremen din 6-7 iulie
1978 şi a Rezoluţiei Consiliulu CEE din 5 decembrie 1978, iar anunţarea despre intrarea în vigoare
începând cu 13 martie 1979 a fost făcută de Consiliul European la 12 martie 1979.
La sistem au aderat Franţa, Germania, Belgia, Italia, Danemarca, Olanda, Luxemburg şi apoi
Anglia.
4.3.1.2 SISTEMUL MONETAR EUROPEAN BAZAT PE ECU

Conceptul unitate de cont a evoluat de la unitatea de cont a Uniunii Europene de Plăţi - EUP
(engl. European Unit of Pyments), creată în anul 1952 (1EUP = 1,20635$), către unitatea de cont
(unitatea de cont verde) a Acordului Monetar European din anul 1958 şi spre Unitatea de Cont
Europeană - EUA (engl. European Unit of Account), introdusă în aprilie 1975 în sfera tranzacţiilor
economice şi financiare dintre CEE şi ţările asociate din Africa şi zonele insulelor Caraibe şi
Pacificului (Convenţia de la Lome), dar folosită şi în operaţiile Băncii Europene pentru Investiţii şi
în evidenţa bugetului comunitar.
Banca Europeană de Investiţii aparţine celor 28 de state membre ale Uniunii Europene.
Sarcina sa este de a lua bani cu împrumut de pe pieţele de capital, pentru a nu apela la bugetul UE,
şi de a acorda credite cu dobândă scăzută pentru proiecte privind îmbunătăţirea infrastructurii,
furnizarea de electricitate sau ameliorarea normelor de mediu atât în ţări din UE, cât şi investeşte în
viitoarele state membre şi în ţările partenere. Banca nu activează în scopul obţinerii de profit, ci
acordă credite la o rată a dobânzii apropiată de costul la care au fost împrumutaţi banii.
EUA consta dintr-un coş valutar în care intrau 12 monede ale ţărilor membre ale CEE în sume
fixe.
În conformitate cu Rezoluţia Consiliului CEE, din 5 decembrie 1978, în funcţia de unitate
monetară a sistemului monetar european a fost aprobată Unitatea Monetară Europeană - ECU
(engl. Europen Currency Uni/). (De altfel, prin coincidenţă, ecu a fost denumirea unei veche
monede franceze care circula în Evul Mediu). La demararea sistemului, 13 martie 1979, structura şi
valoarea ECU au fost calculate analogic cu EUA, pornind de la cursurile efective ale monedelor
ţărilor membre ale CEE pe pieţele valutare din data de 12 martie 1979.
Ponderea monedelor naţionale putea fi modificată la fiecare cinci ani sau, ca excepţie, la
cerere, dacă cursul valutar al unei monede s-ar fi modificat cu 25% sau mai mult.
De la data primului calcul al ECU, nu au mai avut loc definiri oficiale ale parităţii fiecărei
monede.
Caracterul fix al mecanismului de schimb era asigurat prin stabilirea unui curs central,
denumit „pivot” , între monedele naţionale participante la ECU şi ECU. Marja de fluctuare a
cursurilor dintre monedele naţionale, şi ECU era stabilită de ±2,25% (cu excepţia lirei italiene,
pentru care marja a fost acceptată de ±6,0%). În caz de depăşire a acestei limite, intervenţia pe piaţa
valutară era obligatorie. De la 2 august 1993, marjele de fluctuaţie pentru ansamblul monedelor a
fost extins până a ±15%.
ECU a funcţionat în multiple roluri şi anume: etalon al cursurilor valutare, unitate de cont în
operaţiunile de intervenţie şi în mecanismul de creditare, mijloc de plată în operaţiunile dintre
autorităţile monetare ale ţărilor membre ale CEE, pentru calcularea bugetului CEE, pentru
exprimarea tarifelor vamale, pentru stabilirea prelevărilor şi altor vărsăminte intra-comunale, pentru
constituirea depozitelor publice şi private, instrument de reglare a soldurilor creditoare şi debitoare
între autorităţile monetare etc.
43
Sistemul monetar european s-a caracterizat printr-o superioritate, comparativ cu mecanismul
„şarpelui valutar”. Funcţionarea sistemului monetar european s-a bazat pe moneda de cont unică -
ECU şi pe definirea cursurilor-pivot ale monedelor faţă de ECU, precum şi pe mecanismul de
intervenţie pe piaţa monetară.
Sistemul monetar european bazat pe ECU a funcţionat până la 31 decembrie 1998, fiind
înlocuit de Uniunea Monetară, care are la bază euro.
4.3.1.3 UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ ACTUALĂ.

Constituirea Uniunii Economice şi Monetare actuale a avut mai multe faze.
În luna iunie 1988, Consiliul European a confirmat obiectivul retilizării treptate a Uniunii
Economice şi Monetare (UEM). A fost format un comitet, care, ulterior, a propus realizarea uniunii
economice şi monetare în trei etape distincte, dar evolutive.
Prima etapă a realizării uniunii economice şi monetare a debutat la 1 iulie 1990. În principiu,
la această dată, au fost eliminate toate restricţiile privind circulaţia capitalurilor între statele membre
şi aşezate bazele unei politici unice de convergenţă în materie de stabilitate a preţurilor şi gestiunii
sănătoase a finanţelor publice.
Comitetul guvernatorilor băncilor centrale din statele membre ale Comunităţii Economice
Europene, care, de la înfiinţarea sa, în luna mai 1964, a deţinut un rol tot mai important în
cooperarea monetară, a primit o serie de atribuţii suplimentare. Printre acestea, se numărau
consultări privind politicile monetare din statele membre şi promovarea coordonării acestora în
scopul realizării stabilităţii preţurilor.
În luna decembrie 1991, a fost aprobat, la data de 7 februarie 1992, a fost semnat la
Maastricht, şi de la 1 noiembrie 1993, a intrat în vigoare Tratatul privind Uniunea Europeană.
Conceptul de „Uniune Europeană – UE” (în engl. European Union — EU) reuneşte:
a) cooperarea economică şi monetară;
b) cooperarea în materie de politică externă şi securitate;
c) cooperarea în politica internă şi de justiţie.
Tratatul înglobează două părţi consacrate politicii economice şi monetare şi realizării uniunii
politice. Printre altele, acesta cuprinde Protocolul privind Statutul Sistemului European al Băncilor
Centrale şi al Băncii Centrale Europene şi Protocolul privind Statutul Institutului Monetar
European.
Cea de-a doua etapă (1994-1998) a fost marcată prin formarea cadrului instituţional. La data
de 1 ianuarie 1994, a fost înfiinţat Institutul Monetar European (IME) cu sediul la Frankfurt pe
Main, Germania (şi dizolvat Comitetului guvernatorilor), cu scopul de a întări cooperarea între
băncile centrale şi de asigura coordonarea politicilor monetare. În cadrul IME, a fost creat
Comitetul Monetar, care a supravegheat situaţia monetară şi financiară a statelor membre. De
asemenea, IME a realizat calendarul tehnic de lansare a monedei euro. IME şi-a încheiat misiunea
odată cu înfiinţarea, pe baza lui, a Băncii Centrale Europene (BCE), la data de 1 iunie 1998.
44
Admiterea statelor la cea de a treia etapă a fost condiţionată de îndeplinirea unor criterii de
convergenţă, precum:
 rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media ratei inflaţiei
celor mai bune trei ţări membre ale UE cu cele mai stabile preţuri;
 deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB-ul fiecărei ţări;
 datoria publică a ţării respective să nu depăşească 60% din PIB-ul fiecărei ţări;
 rata dobânzii nu trebuie să fie mai mare de 2% faţă de media ratei dobânzii pe termen lung a
primelor trei state performante în acest domeniu;
 rata de schimb nu trebuie să depăşească marjele normale (-,+) 2.25% faţă de ECU, prevăzute
în cadrul SME;
 este necesar ca moneda naţională să fie integrată în cadrul SME de cel puţin 2 ani.
La 2 mai 1998, Consiliul Uniunii Europene, reunit la nivel de şefi de stat sau de guvern, a
hotărât, în unanimitate, că 11 state membre îndeplinesc condiţiile necesare pentru participarea la cea
de-a treia etapă a UEM şi adoptarea monedei unice la data de 1 ianuarie 1999.
Primele state membre participante au fost Austria, Belgia. Germania, Finlanda. Franţa,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda. Portugalia şi Spania. Şefii de stat sau de guvern au ajuns, de
asemenea, la un acord politic în privinţa persoanelor desemnate, la recomandarea Consiliului, ca
membri ai Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene (BCE).
Etapa a treia de constituire a Uniunii Europene a demarat odată cu introducerea din
1 ianuarie 1999 a monedei unice eurooene de cont, cu fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb
pentru monedele celor 11 state participante iniţial la Uniunea Monetară şi cu aplicarea unei politici
monetare unice sub responsabilitatea BCE, în aşa mod, înfiinţându-se Sistemul European al
Băncilor Centrale.
4.3.2 EURO - MONEDĂ UNICĂ EUROPEANĂ.

În conformitate cu articolul 109 din Tralatul de la Maastricht, Consiliul IME a decis, în anul
1994, constituirea unui grup de lucru în vederea pregătirii, tipăririi şi emiterii monedelor şi
bancnotelor de monedă unică.
Calendarul tehnic de lansare a monedei EURO a inclus o suită de activităţi eşalonate în timp.
La 16 decembrie 1995, a fost adoptată denumirea oficială a monedei unice - euro, care, având
sigla EUR şi acronimul €, a luat locul unităţii monetare europene de cont ECU.
Un euro este subdivizat în 100 de cenţi, numiţi şi centime în ţările vorbitoare de limbi
romanice, sau lepto în Grecia.
La începutul anului 1996, Consiliul IME a lansat concursul grafic pentru machetele monedei
unice şi, în septembrie acelaşi an, se pronunţă asupra aspectului grafic al bancnotelor euro.
Summit-ul statelor membre ale UE de la Dublin din decembrie 1996, consacrat Pactului de
stabilitate şi statutul juridic al monedei euro, de rând cu aprobarea mecanismului care să determine
guvernele din zona euro să limiteze deficitele publice şi nivelele de îndatorare, adoptă decizia finală
privind designul bancnotelor euro.
De la 1 ianuarie 1999, în 11 state, care au îndeplinit condiţiile necesare euro este introdusă
paralel cu monedele naţionale, ca monedă scripturală cu funcţii depline. Monedele naţionale ale
ţărilor membre ale Uniunii Economice s-au raportat la euro. Totodată, s-a trecut la cotarea euro pe
pieţele valutare, iar politica monetară a „Zonei euro” a fost transferată în competenţa BCE.
45
La 1 ianuarie 2002, s-a pus în circulaţie şi moneda efectivă euro în 12 ţări (din cele 15 câte
număra UE la acea vreme) — Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia (admisă în UEM
în 2001), Irlanda. Italia, Luxemburg, Olanda. Portugalia şi Spania, ale căror monede naţionale au
fost definitiv retrase din circulaţie până la 2 iulie acelaşi an. Ulterior, în Zona euro, au fost admise:
Slovenia (2007), Cipru şi Malta (2008), Slovacia (2009), Estonia (2011), Letonia (2014), Lituania
(2015).
În figura 4.3.2.1, este reprezentat euro în valoare nominală de 1 şi 2.
Figura 4.3.2.1 Moneda EURO în valoare nominal de 1 şi 2

Euro mai este folosit în Monaco, San Marino şi Vatican (Aceste ţări folosesc euro-ul datorită
unor înţelegeri cu statele membre ale UE (Italia în cazul principatului San Marino şi al oraşului
Vatican, precum şi Franţa în cazul principatului Monaco), aprobate de către Consiliul Uniunii
Europene). Ele şi-au creat propriile monede, cu propriile simboluri naţionale pe revers.
Alte trei state - Andorra. Kosovo (nerecunoscut ca stat de către România şi Republica
Moldova) şi Muntenegru - utilizează moneda europeană fară să aibă acordul UE. Andorra
foloseşte monede franceze şi spaniole, de vreme ce au folosit francul francez şi peseta spaniolă
drept monede ale sale.
Alte locuri, în care se foloseşte moneda euro, sunt Departamentele Franceze de peste mări:
Guyana Franceză. Reunion, Sfântul Pierre şi Miquelon, Gaadeloupe, Martinica, Sfântul
Bartolomeu, Sfântul Martin, Mayotte, şi insule nelocuite Clipperton şi Teritoriile Australe şi
Antarctice Franceze; Regiunile autonome portugheze Azore şi Madeira, precum şi Insulele Canare
(care ţin de Spania).
Estimările arată că euro este folosit zilnic de aproximativ 327 de milioane de europeni. Se
preconizează că euro va fi adoptat treptat ca monedă proprie şi de către alte ţări ale UE.
Bancnote euro emite doar BCE. Bancnotele euro se emit în valoare de 5,10,20,50.100,200 şi
500 euro.
Monede (metalice) euro emit băncile centrale din ţările care au trecut la euro. Moneda
metalică euro cuprinde piesele de 1 şi 2 euro şi de 1,2,5,10,20,50 de cenţi.
4.3.3 INSTITUŢIILE MONETARE ŞI DE CREDIT EUROPENE

4.3.3.1 BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ
Banca Centrala Europeană (BCE) (în engl. European Central Bank), este banca centrală a
Uniunii Europene. Sediul băncii este la Frankfurt, Germania. BCE a fost creată după modelul
Băncii Federale Germane - Deutsche Bundesbank.
Misiunea băncii constă în administrarea monedei unice şi în păstrarea stabilităţii preţurilor
pentru cele peste două treimi din cetăţenii UE, care utilizează moneda euro. BCE este responsabilă
şi pentru elaborarea şi implemenlarea politicii monetare în zona euro
Funcţiile BCE sunt menţionate în Tratatul de la Maastricht, acestea fiind:
 distribuţia şi supravegherea stabilităţii monedei euro;
 definirea politicii europene a intereselor şi controlul rezervelor de bani;
 cooperarea cu băncile naţionale.
46
În contextul menţinerii stabilităţii preţurilor în zona euro, BCE are sarcina ca puterea de
cumpărare a monedei unice să nu fie erodată de inflaţie. BCE are ca obiectiv menţinerea creşterii
anuale a preţurilor de consum mai mică de 2% pe termen mediu. Pentru a face acest lucru, BCE
stabileşte praguri pentru ratele dobânzilor în urma analizei evoluţiilor economice şi monetare.
Banca măreşte ratele dobânzilor, dacă doreşte să controleze inflaţia şi le reduce în cazul în
care consideră că riscul de inflaţie este limitat.
BCE îşi desfăşoară activitatea în condiţii de independenţă totală. BCE, băncile centrale
naţionale sau membrii organelor de decizie ale acestora nu pot solicita sau primi instrucţiuni de la
niciun alt organism. Instituţiile UE şi guvernele statelor membre UE trebuie să respecte acest
principiu şi au obligaţia de a nu încerca să influenţeze BCE sau băncile centrale europene.
Organele de conducere a BCE sunt Consiliul Guvernatorilor şi Comitetul Director.
Consiliului Guvernatorilor al BCE este alcătuit din membri ai Comitetului Director şi
guvernatorii băncilor centrale ale ţărilor ce fac parte din zona euro. Este cel mai important organ de
decizie al BCE. Consiliul este condus de preşedintele BCE. Reuniunile sunt confiderţiale. Consiliul
poate decide să facă public rezultatul deliberărilor sale. Se întruneşte de cel puţin 10 ori pe an.
Misiunea fundamentală a acestui Consiliu este să definească politica monetară a zonei euro
Comitetul Director al BCE este format dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte şi alţi patru
membri. Aceştia sunt numiţi de comun acord de guvernele statelor membre la nivelul şefilor de
stat şi de guvern, la recomandarea Consiliului guvernatorilor şi după consultarea Parlamentului
European dintre persoane a căror autoritate şi experienţă profesională în domeniul monetar sau
bancar sunt recunoscute. Mandatul lor are o durată de 8 ani şi nu poate fi reînnoit. Doar cetăţenii
statelor membre pot fi membrii ai Comitetului director. Comitetul director este responsabil pentru
gestiunea curentă a BCE.
BCE şi băncile centrale ale ţărilor care au adoptat euro alcătuiesc instituţia ce poartă numele
de Euro sistem (în engl. - Euro systern), condus de către Consiliul Euro.
BCE, împreună cu băncile centrale din toate ţările UE, alcătuiesc Sistemul European de
Bănci Centrale - SEBC (eng. European System of Central Banks - ESCB), condus de Consiliul
general7.
7
Asemănător ţărilor din UE, care alcătuiesc Euro-sistem, 6 ţări din Golful Arab (Arabia Saudită, Qatar, Bahrain, Kuweit,
Emiratele Arabe Unite şi Oman) s-au reunit în Consiliul de Cooperare din Golf şi şi-au propus să formeze o uniune monetară, în
care să aibă, începând cu anul 2010, Gulf Currency - ca monedă comună, convenind asupra a 5 criterii: pe de o parte, asupra
nivelului maxim al deficitului bugetar (3%), al datoriei publice (60% din PIB), al inflaţiei (2% peste indicele mediu de creştere a
preţurilor în toate ţările pârtiei Dante) şi al dobânzii (2% peste media celor mai joase trei rate de dobândă din ţările ce alcătuiesc
Consiliul), iar pe de altă parte, asupra nivelului minim al rezervei valutare (necesarul pentru 4-6 luni de importuri).
47
4.3.3.2 BANCA EUROPEANĂ PENTRU RECONSTRUCŢIE ŞI DEZVOLTARE
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) (engl. European Bank for
Reconstruction and Development - EBRD) a fost înfiinţată în anul 1991. Sediul BERD se află la
Londra.
Misiunea acestei instituţii financiare regionale este folosirea investiţiilor pentru a susţine
dezvoltarea economiei de piaţă şi a democraţiei în 27 de ţări din Europa Centrală până în Asia
Centrală.
BERD este deţinută de 61 de ţări şi de două instituţii interguvemamentale. Cu toate că
acţionarii săi aparţin sectorului de stat, BERD investeşte mai ales în sectorul privat, de regulă,
împreună cu alţi parteneri comerciali. BERD oferă finanţări de proiecte pentru bănci, întreprinderi
industriale şi comerciale, adresându-se atât noilor iniţiative, cât şi companiilor deja existente.
De asemenea, colaborează şi cu societăţi din sectorul public pentru a sprijini privatizarea
acestora, restructurarea întreprinderilor de stat şi îmbunătăţirea serviciilor municipale sau comunale.
Mandatul BERD stipulează că aceasta trebuie să colaboreze numai cu ţări care respectă
principiile democratice. Acordul de înfiinţare a BERD impune promovarea dezvoltării durabile şi
ecologice ca parte integrantă a tuturor activităţilor sale.
Organizarea BERD. Principalul organism de conducere a băncii este Consiliul
guvernatorilor, format dintr-un reprezentant - de regulă. Ministrul de Finanţe - pentru fiecare ţară
membră. Consiliul guvernatorilor deleagă majoritatea atribuţiilor de conducere Consiliului
Directorilor, care stabileşte orientarea strategică a BERD. Consiliul guvernatorilor alege un
preşedinte al băncii, care este reprezentantul legal al acesteia. Preşedintele are sarcina de a
administra activitatea BERD sub îndrumarea Consiliului Directorilor.
Finanţările BERD acoperă marea majoritate a sectoarelor economice:întreprinderile agricole;
eficientizarea (energetică; instituţiile financiare; sectorul de producţie; infrastructurile municipale
sau comunale şi infrastructurile de mediu; resursele naturale; energia; turismul; telecomunicaţiile;
tehnologia informaţiei şi mass- media; transportul etc.
Pentru a fi admisibil pentru finanţare, proiectul trebuie să satisfacă umrătoarele condiţii:
 să fie situat într-una din ţările în care BERD operează;
 să aibă bune perspective comerciale;
 să aibă un aport de capital în numerar sau în natură din partea sponsorului proiectului;
 să fie util pentru economia locală şi pentru dezvoltarea sectorului privat;
 să satisfacă criteriile financiare şi ecologice existente.
Finanţările BERD pentru proiecte aparţinând sectorului privat fluctuează între €5 milioane şi
€250 milioane sub formă de împrumuturi sau de participaţii la capitalul social. Cifra medie a
investiţiilor BERD este de €25 milioane. Proiectele de proporţii mai mici pot fi finanţate prin
intermediari financiari sau prin programe speciale care se adresează investiţiilor de dimensiuni
reduse în ţările mai puţin dezvoltate.
BERD adaptează fiecare proiect în funcţie de nevoile clienţilor şi de situaţia specifică a ţării,
regiunii şi sectorului în cauză. De regulă, BERD finanţează maximum 35 la sută din costul total al
unui proiect, care pleacă de la zero sau 35 la sută din capitalizarea, pe termen lung, a societăţii
responsabile de realizarea proiectului. Sponsorii trebuie să contribuie cu un aport de capital
semnificativ, cel puţin egal cu investiţia BERD. Este, de asemenea, necesară asigurarea unor surse
suplimentare de finanţare, din partea sponsorilor, a altor cofinanţatori sau obţinute prin intermediul
programului de împrumut sindicalizat oferit de BERD.
48
4.3.3.3 RELAŢIILE REPUBLICII MOLDOVA CU INSTITUŢIILE FINANCIARE
EUROPENE
Republica Moldova, în cel de al doilea deceniu de independenţă, a păşit ferm pe calea
integrării europene. Răspunzând acestor aspiraţii, instituţiile Uniunii Europene şi instituţiile
financiare europene au instituit relaţii favorabile de asistenţă şi finanţare pentru Republica Moldova.
Cadrul legal de derulare a relaţiilor de colaborare cu Uniunea Europeană îl reprezintă
Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC).
Primul Acord, semnat la 28 noiembrie 1994 (în vigoare pentru Republica Moldova din 1
iulie 1998), a fost încheiat pentru o perioadă iniţială de 10 ani. Totodată. în anul 2009, s-au
început negocierile asupra unui nou acord de asociere dintre Republica Moldova şi Comunităţile
Europene.
Un alt cadru de colaborare îl constituie Parteneriatul Estic (PE), un program lansat de
Uniunea Europeană (mai 2009), menit să consolideze relaţiile cu şase ţări din Europa de Est şi
din Caucazul de Sud. Printre care şi Republica Moldova. Acesta oferă ţărilor partenere
perspectiva unui angajament bilateral mai aprofundat, cuprinzând integrarea continuă în
economia UE, mobilitatea, şi cooperarea în securitatea energetică.
Dintre multiplele acţiuni de sprijin financiar din partea uniunii Europene, menţionăm unele
din ele: Acordul de finanţare în vederea susţinerii bugetului sectorului social şi pentru reformarea
sistemului social (2008) în valoare de 20,0 mil. euro, Programul de Suport financiar pentru
Politicile Sectoriale (2009) în valoare totală de 42,0 mil. euro, Proiectul de Susţinere a Programului
în Sectorul Drumurilor (2009) în valoare de 12,0 mil euro etc.
Prima instituţie financiară europeană, cu care Republica Moldova a început colaborarea, a fost
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.
Republica Moldova devine membră a BERD din 5 mai 1992. Din această dată şi până în
prezent, BERD a semnat circa 90 de proiecte în Republica Moldova pentru un volum net cumulat
de 549 milioane de euro. Printre acestea sunt: Proiect de îmbunătăţire a serviciilor de aprovizionare
cu apă a or. Chişinău în valoare de 30 mil. euro; Programul BERD Facilitatea de Finanţare în
Domeniul Eficienţei Energetice Durabile din Moldova în valoare de 20 mil. euro; Acordul-cadru
pentin sectorul financiar din Republica Moldova în valoare de 70 mil. euro; Programul BERD de
împrumut în monecă naţională în Republica Moldova în valoare de 10 mil. euro şi altele.
Dintre activităţile principale ale BERD, în Republica Moldova, pot fi menţionate: suportul
financiar pentru domeniul public (proiecte în aprovizionarea cu apă, canalizare, transport public,
servicii municipale etc.); suportul pentru instituţiile financiare bancare şi nebancare (dezvoltarea şi
promovarea noilor instrumente financiare - finanţarea ipotecară, leasingul, liniile de credit etc.);
suportul pentru proiecte inovaţionale în domeniul privat; asistenţa tehnică, inclusiv în domeniul
reglementărilor.
Este importantă şi relaţia Republicii Moldova cu Banca Europeană de Investiţii, care a
finanţat şi a cofinanţat un şir de proiecte investiţionale. Aici vom menţiona împrumutul de 30 de
mii. de euro pentru reabilitarea drumurilor de la Chişinău până la graniţa cu România, împrumutul
de 20 de mil. de euro pentru creşterea capacităţii şi reabilitarea aeroportului Chişinău, împrumutul
de 10 mil. pentru reabilitarea şi extinderea reţelei de furnizare a apei etc.
Colaborarea Republicii Moldova cu instituţiile financiare europene este-benefică şi de
perspectivă.
49
Subiectul 3
Formele şi funcţiile banilor
3.1 Abordări ale monedei.
3.2 Funcţiile banilor: caracteristici şi conţinut.
3.3 Formele monedei: manifestare a esenţei acestora.
3.4 Rolul monedei în economiile moderne.
 să recunoască conceptele de bază cu privire la evoluţia şi formele banilor;

 să distingă tratările monedei în polemica privind definirea intrumentelor monetare şi a
criteriilor de clasificare pentru gruparea semnelor monetare;
 să structureze într-un discurs cunoştinţele şi abilităţile privind esenţa şi funcţiile monedei în
identificarea rolului monedei în relaţiile economice şi sociale contemporane;
 să ilustreze rolul şi esenţa banilor la etapa contemporană, precum şi în cadrul economiei
naţionale;
Cuvinte-cheie:
abordare conceptuală, abordare funcţională, abordare formală, instrument economic, mijloc de

măsurare a valorii, etalon al valorii, mijloc de circulaţiei a valorii, mijloc de rezervă a valorii, moneda metalică,
moneda de hârtie, moneda scripturală, mijloc de schimb, etalon al valorii, rezervă a valorii, unitate de cont,
bani universali.
1
3.1 Abordări ale monedei.
În decursul perioadei de aproape trei milenii, conceptul monedă şi-a găsit reflecţie în
numeroase definiţii şi interpretări. Tratările au evoluat în timp, oglindind transformările cantitative
şi calitative ale economiei, dar şi ale societăţii în ansamblu. „Puţine subiecte din ştiinţa economică
sunt mai încurcate decât moneda”, iar „multitudinea de opinii asupra chestiunilor monetare” au „ca
echivalent istoric perfect doar Turnul Babel”.
Cu toate astea, în ciuda volumului impresionant al literaturii de specialitate, nu există nicio
definiţie a banilor complet satisfăcătoare. „Conceptul de monedă a antrenat, de-a lungul timpului, o
mulţime de opoziţii între un număr însemnat de economişti, ceea ce evidenţiază că natura monedei
nu poate fi imediată şi concisă, întrucât există modalităţi diferite de înţelegere şi interpretare, iar
luarea în considerare a diversităţii de opinii demonstrează aspectul multidimensional al acesteia, ca
instrument monetar”.
Numeroasele interpretări, definiri, teorii, sugestii privind moneda, expuse în publicaţiile de
specialitate, izvorăsc, în principal, din două optici: conceptuală, care presupune evidenţierea esenţei
materiei prin conţinutul ei, definind ce reprezintă aceasta, şi funcţională, care prevede explicarea
subiectului prin funcţiile exercitate de ea, definind ce face aceasta. La aceste tratări, se mai adaugă
şi calificarea oficială a monedei, regăsită în actele normative.
În aşa mod, pot fi conturate trei abordări ale monedei diferite, dar complementare:
 Conceptuală;
 Funcţională;
 Formală.
Abordarea conceptuală a monedei s-a regăsit în numeroase încercări de a evidenţia latura
materială a acesteia.
Una din cele mai răspândite tratări ale conceptului de monedă, care, de altfel, se sprijină pe
sugestiile lui Adam Smith, aparţine economistului german, din secolul al XIX- lea, Karl Marx.
Banii, în interpretarea lui, reprezintă o „marfa specială, separată spontan din lumea celorlalte
mărfuri în urma dezvoltării îndelungate a producţiei şi schimbului de mărfuri, care îndeplineşte
funcţia socială de echivalent general al tuturor celorlalte mărfuri şi de instrument general al
schimbului, datorită proprietăţilor sale deosebite”1. În continuare, se afirmă: „Marfa care
funcţionează ca măsură a valorii, şi deci, nemijlocit sau prin înlocuitor şi ca mijloc de circulaţie este
bani”2.
Economistul german este cel mai vestit reprezentant al taberei cercetătorilor fenomenului
monetar care tratează banul ca marfa. În situaţia concretă a secolului al XIX-lea, când economiile
erau în creştere şi unde funcţiona moneda stabilă din aur şi argint, bancnotele garantate şi liber
convertibile în/cu metale nobile, se putea afirma că, în orice împrejurări economice şi sociale, banul
rămâne o marfă.
Însă, deja în acea perioadă, în condiţiile crizelor economice şi sociale însoţite de inflaţie,
banul, mai ales cel semn, nu mai era atât de atrăgător şi, în unele situaţii, nu mai putea să
funcţioneze în rolul de echivalent general, dar să-şi exercite şi alte funcţii. Din aceste considerente,
dar şi din practica monetară ulterioară, este discutabilă afirmaţia că banul este o marfă. În favoarea
acestei sugestii, vine şi experienţa contemporană a circulaţiei monetare care utilizează numai banul-
1
MARX, Karl. Capital. Vol. I. Chişinău: Ed. Cartea Moldovenească, 1967, p. 108-118.
2
MARX, Karl. Capital. Vol. I. Chişinău: Ed. Cartea Moldovenească, 1967, p. 145.
2
semn.
Cât priveşte concluzia referitoare la „funcţia socială de echivalent general” a banului, ea este
actuală şi obiectivă pentru întreaga existenţă a monedei.
Celebrul economist român Victor Slăvescu afirma: „Banul este un bun economic ca oricare
altul, care se deosebeşte, totuşi, din punct de vedere economic şi juridic de toate celelalte bunuri” 3.
Şi în acest caz, se observă preocuparea autorului de caracterul material al banilor.
Remarcabilul economist-cercetător român Paul Bran4 scria: „Cercetarea categoriei economice
de bani trebuie să pornească de la un adevăr incontestabil, verificat de practica monetară, şi anume
de la faptul că banul cuprinde două laturi aflate permanent într-o interacţiune dialectică: latura
obiectivă, reprezentată de banul-marfă, şi latura subiectivă, sub formă de bani-semn.
Banul-marfă este o valoare de întrebuinţare care concentrează în dimensiunile sale
cantitative şi calitative ..,având însuşirea specială de a juca rolul de etalon...
Banul-semn este rezultatul unui proces social de semnificare, proces care dă unui semn
(reprezentat de banul-marfă sau de alt bun), pe baza unei convenţii instituite, dreptul să reprezinte o
altă entitate (fenomen, proces) distinctă faţă de el.
Disocierea categoriei de ban în componentele obiective şi subiective reprezintă o condiţie
reuşită pentru cunoaşterea şi înţelegerea fenomenului ban. Anume acest procedeu oferă posibilitatea
de a explica schimbările evolutive ale banului, evitând confuziile care apar în cazul tratării
categoriei de ban în mod global. Evoluţia banilor, de la concret la abstract, a demonstrat
valabilitatea celor două caracteristici ale acestora: calitatea de marfă, şi competenţa de creanţă.
Banul, după cum am remarcat mai sus, apare iniţial în formă materială, manifestându-şi latura
sa obiectiv-cantitativă. Banul-marfă a evoluat de-a lungul istoriei fiind la început reprezentat de
diferite obiecte, iar apoi de metale preţioase. La o anumită fază, în circumstanţe economice, tehnice
şi conceptuale, are loc detaşarea banului de conţinutul său material. Prin pierderea valorii intrinsece,
banul îmbracă forma scripturală, exprimându-şi latura subiectiv-materială. Banul-semn, odată cu
trecerea timpului, în ritmul ascensiunii economice şi progresului tehnic, s-a detaşat de banul-marfă,
având, tot mai mult, o existenţă relativ independentă. Astfel, banul-semn este rezultatul unui proces
social îndelungat, care s-a soldat cu substituirea treptată a banului-marfă în exercitarea iniţială a
unora din funcţiile sale, iar mai apoi a tuturor, ca, în prezent, să funcţioneze numai banii-semn.
J. M. Keynes5 vede în bani „lichiditate prin excelenţa”, întrucât pot fi schimbaţi oricând, la
alegere, în orice bunuri sau servicii, ei permit stingerea imediată a oricărei datorii, au putere
liberatorie deplină şi imediată.
Căutările explicaţiei esenţei monedei prin conţinutul acesteia continuă şi în prezent. Sprijinul
pe experienţa multimilenară şi analiza manifestării exterioare a monedei, în condiţiile actuale, este
hotărâtor în explicaţiile conceptului monedă.
În acest sens, este reprezentativă tratarea cei aparţine cunoscutului economist-cercetător
3
SLĂVESC U, Victor. Curs de monetă, credit, schimb. Craiova: Ed. Scrisul Românesc, 1932, p. 9.
4
Paul Bran (1940-2006) profesor universitar, doctor, vestit
economist-cercetător din România şi Republica Moldova, primul rector al Academiei de Studii Economice din Moldova (1991-
1994), rector al Academiei de Studii Economice din Bucureşti (1996-2004).
5
John Maynard Keynes, Primul Baron Keynes de Tilton (pronunţat kemz) (1883-1946) a fost economist britanic ale cărui idei,
numite economie keynesianâ radicală, au avut un impact major atât asupra teoriei politice şi economice moderne, cât şi asupra
politicilor fiscale ale multor guverne. Este cunoscut, în mod special, pentru pledoaria sa în favoarea politicilor guvernamentale
intervenţioniste, prin care guvernul ar folosi măsuri fiscale şi monetare în scopul temperării efectelor adverse ale recesiunilor
economice, crizelor economice şi boom-urilor economice. Este considerat de mulţi economişti unul dintre principalii fondatori ai
macroeconomiei teoretice moderne. Populara expresie a lui Keynes „Pe termen foarte lung suntem toţi morţi” este încă citată.
3
român Costin Kiriţescu6, care scrie: „Banii reprezintă un instrument social, o formă particulară,
imediat mobilizabilă a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de
cumpărare, care conferă deţinătorului dreptul asupra unei părţi din produsul social al ţării emitente.
Și în acest caz, cu toate că într-o manieră indirectă, autorul vorbeşte despre conţinutul material al
monedei, despre circulaţia ei şi capacitatea banului de a se contrapune oricărei părţi din produsul
social.
Principalele curente ştiinţifice ruse din domeniul monetar, până în prezent, rămân fidele
doctrinei marxiste: „Esenţa banilor constă în faptul că aceştia sunt o marfă specifică, cu forma
naturală a caruia concreşte funcţia socială de echivalent general”, „banii sunt echivalentul general”
etc.
O calificare mai puţin riguroasă, suficient de largă, acceptată în macroeconomie defineşte
banii ca „stoc de active utilizate pentru efectuarea tranzacţiilor ”.
Există abordări conceptuale care tratează esenţa monedei în afara laturii materiale. În acest
sens este relevantă tratarea altui vestit economist-cercetător român.
Vasile Turliuc7, care scrie că „banii sunt o convenţie socială - acceptăm banii ca plată pentru
simplul motiv că ne aşteptăm ca şi alţii să-i accepte drept plată - în consecinţă, banii sunt orice este
general acceptat ca mijloc de schimb (în schimbul bunurilor şi serviciilor) în cadrul unei
comunităţi”.
Din cele expuse, se observă că abordările conceptuale ale monedei au evoluat odată cu
evoluţia formei monedei şi etalonului monetar. Şi cu toate că cunoaşterea monedei, astăzi, şi-a
extins considerabil orizontul, o interpretare, în sens conceptual, univoc acceptată nu există.
Totuşi, pornind de la faptul că, în percepţia ideatică a monedei abstractul este decisiv, putem
afirma cu certitudine că banii, indiferent de forma pe care o îmbracă sau conţinutul valoric pe care îl
au, în imaginaţia umană, apar ca posesori ai unor calităţi inedite - caracter general de schimb,
capacitate de materializare a valorii şi facultate de cristalizare a valorii. Aceste însuşiri ale monedei
se pot manifesta numai în raporturile economice dintre oameni, ceea ce înseamnă că banii nu sunt
pur şi simplu, un mijloc tehnic al schimbului, al materializării valorii în forma substanţial-materială
dorită, al tezaurizării valorii, dar reflectă adând relaţii sociale.
Abordarea funcţională. în secolul al XVll-lea, economistul englez Adam Smith scria: „ ....
banii au devenit instrumentul general al comerţului, prin intervenţia căruia mărfurile de tot felul se
cumpără şi se vând, adică sunt schimbate unele pentru altele”.
Evident că tratarea monedei prin ceea ce face ea şi cum aceasta se manifestă exterior este
justificată din punct de vedere al utilităţii acesteia. Abordând moneda prin această optică, Adam
Smith a înlesnit căutările multor generaţii viitoare de economişti, pe care îi frământa problema dată.
Enunţul economistului englez s-a dovedit a fi viabil şi actual până în prezent, indiferent de evoluţia
formei exterioare a monedei.
Celebrul economist american Paul Samuelsson scrie că banii sunt un „mijloc modern de
schimb şi unitatea etalon în care se exprimă preţurile şi obligaţiile”. Acest enunţ scoate în evidenţă
două funcţii, în opinia autorului, cele mai importante ale monedei.
6
Costin Kiriţescu (1908-2002) - economist român, membru corespondent (1938) al Academiei de Ştiinţe din România
şi membru titular (1992) al Academiei Române. Lucrăr de referinţă : Inflaţia şi combaterea ei. 1943; Geneza
monedei 1945; Aspecte ale problemelor monetare contemporane, 1946; Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, 3
volume 1964-1970; Relaţiile valutar-financiare internaţionale, 1978; Moneda - mică enciclopedie, 1980; Un secol
7
Vasile Turliuc (1931-2008) - economist român, care a predat timp de mulţi ani cursul de Circulaţie bănească şi credit la Facultatea
de Economie şi Administrarea Afacerilor din Iaşi. Lucrări de referinţă: Monedă şi credit, 1972; Concepţii asupra banilor şi
creditului, 1976; Dimensiunea financiară a întreprinderii, 1995; Mecanismele şi instituţiile economiei de piaţă, 1997; Forţa
stimulentelor economice, 2001; Politici monetare, 2002; Monedă şi credit, 2005 etc.
4
De menţionat că, în literatura economică americană, modul acesta utilitar de definire a banilor
este cel mai frecvent folosit.
Spre exemplu: „Banii - mijloc de plată pentru mărfuri şi servicii, mijloc de măsurare a valorii
şi mijloc de păstrare (acumulare) a valorii”.
Din cele relatate, se remarcă faptul că şi abordările funcţionale ale monedei au avansat sub
influenţa evoluţiei atât a formei monedei, cât şi a etalonului monetar. Însă, cu regret, nu avem încă o
abordare funcţională a banilor satisfăcătoare.
Funcţionalitatea oricărui instrument, inclusiv economic, decurge din proprietăţile intrinseci
sau extrinseci ale acestuia. Moneda, dintotdeauna, a putut să-şi exercite funcţiile sale graţie
posedării proprietăţilor de măsurare, dislocare şi cristalizare a valorii, indiferent de izvorârea
acestora din interior sau atribuirea din exterior.
Abordare formală. Funcţionarea normală şi eficientă a monedei, în ipostaza de instrument
economic, impune necesitatea unor reglementări stricte juridice, constituirea unui cadru normativ
concret, strict delimitat. Moneda propriu-zisă nu se bucură expres de o stipulare juridică
intransigentă. Şi, totuşi, reglementările sunt axate pe noţiunea masă monetară, definind-o ca
ansamblu de active posibil de utilizat în rol de monedă, şi pe delimitarea strictă a parametrilor
structurali, calitativi şi cantitativi ai acesteia (Masa monetară constituie unul din subiectele
capitolului 5).
Instrumentele economice, inclusiv banul, se modifică concomitent cu propăşirea societăţii. În
diferite perioade, economiştii desprindeau din fenomenul monedă latura sau laturile cele mai
importante, prin care se explica esenţa monedei, atât în sens conceptual, cât şi în sens funcţional.
Din aceste considerente, conţinutul noţiunii de monedă este în schimbare permanentă. Pe măsură ce
ştiinţa şi practica socială descoperă noi aspecte ale fenomenului monetar, se îmbogăţesc şi se
adâncesc şi conţinuturile pe care le reflectă noţiunea de monedă.
Cu toate decepţiile ce ţin de limitele cunoaşterii esenţei monedei, la un moment dat, evoluţia
perpetuă a monedei, ca instrument economic, în condiţii şi circumstanţe concrete, nu a fost
influenţată esenţial.
Banul contemporan este rezultatul întregii dezvoltări a societăţii umane, care înglobează
revoluţiile tehnico-ştiinţifice şi sociale, transformările relaţiilor de producţie, progresele tehnicilor,
mecanismelor şi instrumentelor monetare etc.
În opinia noastră, moneda modernă este instrumentul economic fundamental şi necesarmente,
creat prin decretare, cu atribuirea proprietăţilor extrinseci de etalon al valorii şi de mijloc legal de
plată, devenit, în consecinţă, şi mijlocul preferat de rezervă a valorii.
Indiferent de formele obţinute, de manifestarea exterioară şi de modificarea interioară, banul a
apărut, există şi, în viitor, va dăinui în rolul său principal - echivalent general al valorii tuturor
bunurilor. Viaţa economică şi socială demonstrează posibilitatea monedei de a fi confruntată cu
toate mărfurile şi serviciile cunoscute societăţii modeme.
Evident, concomitent cu propăşirea societăţii se modifică şi banul. Însă, indiferent de cum se
arată exterior şi cum se transformă interior, banul rămâne o enigmă: „Banii farmecă oamenii. Din
cauza lor ei se chinuie, pentru ei muncesc, inventează cele mai iscusite moduri de obţinere a lor şi
cele mai ingenioase moduri de a-i cheltui. Banii sunt unicul lucru, care nu poate fi folosit în alt fel,
decât a te izbăvi de ei. Ei n-au să vă hrănească, n-au să vă îmbrace, n- au să vă dea adăpost şi n-au
să vă distreze până atunci, până când nu o să-i cheltuiţi sau o să-i investiţi. Oamenii preferă să facă
totul pentru bani şi banii fac aproape totul pentru oameni. Banii sunt un fermecător, repetabil,
schimbător mister”.
5
3.2 Funcţiile banilor: caracteristici şi conţinut.
Orice instrument economic s-a ivit ca necesitate de a exercita anumite funcţii. Funcţiile
banilor, analogic monedei, au evoluat concomitent cu dezvoltarea formelor valorii şi progresarea
modalităţilor de schimb.
Despre funcţiile monedei s-a scris nu mai puţin decât despre esenţa ei. Şi, în prezent, nu există
opinie comună în interpretarea funcţiilor monedei.
Ca şi în cazul monedei, primele tratări ştiinţifice aparţin lui Aristotel. În lucrarea „Etica
Nicomah”, el vede în monedă „o unitate de măsură comună ... Iar acest etalon este în realitate
nevoia, care asigură legătura între toate...”. Această afirmaţie denotă funcţia de etalon al valorii. în
continuare, autorul scrie: „Pentru eventuale schimburi, însă, dacă momentan nu avem nevoie de
nimic, moneda ne serveşte ca un fel de garant că, în caz de nevoie, schimbul va fi posibil; căci
trebuie ca acela ce dispune de monedă să poată primi în schimb marfa corespunzătoare”. Vedem că
Aristotel vorbeşte direct despre utilizarea monedei ca mediator al schimbului şi indirect — despre
garantarea schimbului în viitor, ceea ce poate fi interpretat ca păstrare a valorii pentru tranzacţiile
viitoare.
Economiştii din curentul marxist evidenţiază cinci funcţii ale banilor. „Formele speciale ale
banilor de simplu echivalent al mărfurilor, de mijloc de circulaţie, de mijloc de plată, de tezaur şi de
bani universali, indică, după importanţa diferită şi după preponderenţa relativă a uneia sau alteia
dintre funcţiuni, trepte foarte dilerite ale procesului social de producţie. Totuşi, ştim din experienţă
că o circulaţie a mărfurilor relativ slab dezvoltată este suficientă pentru ca toate aceste forme să ia
naştere.
Diversitatea opiniilor cu privire la numărul, conţinutul şi importanţa funcţiilor banilor s-a
amplificat în literatura contemporană.
Unii economişti consideră că banilor le sânt proprii următoarele funcţii: mijloc de schimb,
etalon al valorii, rezervă a valorii, unitate de cont, standard al plăţilor.
Alţii afirmă că banii exercită: funcţia de standard sau etalon al valorii, funcţia de unitate de
cont, funcţia de mijloc de plată (de schimb), funcţia de rezervă a valorii (mijloc de tezaurizare),
funcţia de standard al plăţilor amânate. De altfel, autorii respectivi clasifică funcţiile măsură a
valorii şi mijloc de schimb ca principale, iar funcţiile de unitate de cont şi standard al plăţilor
viitoare - ca derivate din primele două.
Există şi părerea potrivit căreia banii ar exercita două funcţii de bază: evaluarea bunurilor şi
mijlocirea schimburilor.
Concomitent cu acestea, banii mai au şi funcţii secundare:
1) mijlocirea plăţilor, banii având putere liberatorie;
2) mijlocirea creditului, adică transmiterea provizorie a unei puteri de cumpărare;
3) mijlocirea economiilor, banii făcând inutile economiile în natură;
4) păstrarea şi transferul valorilor;
5) distribuirea bunurilor şi serviciilor potrivit puterii de cumpărare
Cu toată diversitatea de opinii existente, în present, majoritatea abordărilor posedă character
pragmatic și se ancorează pe funcțiile tradiționale ale banilor. De pe aceste poziții, moneda modernă
se manifestă prin exercitarea a trei funcții:
 mijloc de măsurare a valorii (etalon al valorii);
 mijloc de circulație a valorii;
 mijloc de rezervă a valorii.
6
Figura 3.2.1 Funcțiile monedei
Moneda – etalon al valorii. În această funcție, banii se folosesc pentru măsurarea, estimarea
și compararea valorii diferitelor bunuri. Grație acestei atribuții, moneda înlătură inconvenientul
stabilirii echivalentului reciproc între toate bunurile din economie. Funcția de măsurare a valorii
este cea dintâi care se mainifestă în derularea fenomenului monetary, fiind, totodată, și cea
fundamental a monedei.
În activitatea economică, este primordială existenţa unui etalon al valorii şi mai puţin
important este forma concretă pe care o îmbracă acesta. Moneda, în funcţie de etalon al valorii,
îndeplineşte o sarcină tehnică. Cu ajutorul monedei, valoarea se măsoară în acelaşi mod în care cu
ajutorul kilogramului se măsoară greutatea, iar cu ajutorul metrului - lungimea. Însă, spre deosebire
de alte forme de etalon, moneda este un etalon inconstant, ceea ce înseamnă că, în timp, valoarea
unităţii monetare poate varia.
Banii în calitate de etalon al valorii sunt omogeni, condiţie importantă pentru compararea,
calcularea şi înregistrarea tranzacţiilor. Exprimând preţurile în unităţi monetare, oamenii pot să
compare imediat valoarea diferitelor mărfuri fără vreun efort.
În calitate de etalon al valorii, nu este important formatul monedei - concret sau abstract, şi nu
este necesară prezenţa fizică a banilor. Măsurarea valorii are loc, în mod imaginar, prin
confruntarea valorii unităţii monetare cu valoarea bunului respectiv.
Moneda - mijloc de circulaţie a valorii. În funcţia de mijloc de circulaţie a valorii, banii
servesc ca “mijloc de transport” pentru valoare, evoluând în rol de intermediar general al
schimbului social de bunuri. În această funcţie, moneda permite separarea în timp a cumpărării de
vânzare, făcând posibil ca actul vânzare-cumpărare să se disperseze în tranzacţii distincte.
Generalizarea funcţiei monedei ca mijloc de circulaţie a valorii are drept suport folosirea
banilor ca mijloc de schimb, mijloc de plată, instrument al tranzacţiilor etc.
Însemnătatea banilor ca mijloc de circulaţie este deosebită, deoarece ei permit depăşirea
trocului. Fiind echivalentul general, banii permit cumpărarea şi vânzarea diferitelor bunuri, ei sunt
acceptaţi de fiecare vânzător şi garantează o capacitate de cumpărare generală. Datorită acestei
funcţii posesorul monedei are posibilitatea să aleagă vânzătorul, timpul, locul şi asortimentul
mărfurilor procurate.
7
Ca mijloc de circulaţie, banul trebuie să apară nemijlocit la schimbul de mărfuri, indiferent de
forma substanţial-materială pe care o îmbracă la moment.
Moneda - instrument de rezervă a valorii. Prin această funcţie a monedei are loc
acumularea valorii obţinute în urma vânzării bunurilor, obţinerii veniturilor etc., pentru efectuarea
tranzacţiilor în viitor. Prin manifestarea acestei funcţii, puterea de cumpărare se transferă din
prezent în viitor.
În acest sens, funcţia de rezervă a valorii se manifestă în situaţiile în care moneda în numerar
este deţinută temporar în calitate de mijloc de schimb (plată) în tranzacţiile din viitorul apropiat.
Deoarece banii, în ansamblul instrumentelor de rezervare a valorii, sunt cei mai lichizi, anume ei
sunt preferaţi în acest rol.
Deţinerea monedei nu generează dobândă, iar valoarea ei se depreciază în ritm cu inflaţia.
Aceasta denotă că moneda nu consiituie un mijloc ideal de conservare şi tezaurizare a valorii în sens
de constituire a patrimoniului. Tezaurizarea valorii în orice formă substanţial-materială poartă în
sine şi riscuri. În cazul monedei (mai ales când aceasta se prezintă în formă de hârtie şi de cont),
care este un activ a cărui valoare nu este fixată (indexată) în funcţie de evoluţia inflaţiei,
tezaurizarea valorii în scopuri patrimoniale este deosebit de riscantă. În perioadele de creştere
rapidă a preţurilor, se manifestă fenomenul deprecierii monedei, care generează pierderea valorii.
Din aceste considerente, în cazul conservării valorii, bani efectivi trebuie investiţi în active care
permit actualizarea valorii acestora în raport cu inflaţia (depozite la vedere, depozite la termen,
valori mobiliare etc.).
Concomitent cu funcţiile sale, moneda se manifestă pregnant şi în realizarea altor activităţi
importante în organizarea şi gestionarea funcţionării economiei (evidenţă, control, stimulare,
reglementare, constrângere etc).
3.3 Formele monedei: manifestare a esenţei acestora.
Banii, în evoluţia lor, au îmbrăcat un şir de forme exterioare şi au avut divers conţinut interior,
în aşa mod, constituind o largă diversitate monetară. Structurarea acestei variaţii, în esenţă,
înseamnă cercetarea clasificărilor banilor, elaborate în funcţie de anumite criterii.
Abordarea clasificării banilor, tradiţional, demarează cu evidenţierea formelor istorice pe
care le-a avut moneda în diferite perioade. Acestea sunt: paleo-moneda, piesele din metale nobile,
banii de hârtie, banii de cont, instrumentele de plată (figura 3.3.1).
Figura 3.3.1 Formele istorice ale monedei

Paleo-moneda. Aceasta este cea dintâi formă a monadei, când, în funcţie de echivalent
general, erau utilizate diferite bunuri materiale sau abstracte. Gama bunurilor este foarte largă şi
diferă în aspect teritorial, geografic, naţional etc. Înfăţişarea monedei coincidea cu forma
substanţial-materială a bunurilor acceptate ca bani.
8
Piesele din metale nobile. În această formă, apare moneda propriu-zisă. Ea este confecţionată
din electrum, argint, aur. Monedele divizionare şi cele cu valoare mică erau confecţionate din
metale comune: fier. aramă şi diferite aliaje.
Banii de hîrtie. Banii în această formă, apar ca bilete de bancă (bancnote) și bilete de
trezorerie. Acești bani nu posedă valoare intrinsecă, iar funcţionarea lor se sprijină pe încrederea că
aceştia vor fi acceptaţi în plăţi.
Banii de cont. Aceasta este forma dematerializată a banilor, care apar ca înscrisuri în
conturile bancare. Din aceste motive, ei au fost denumiţi şi bani scriptici.
Instrumentele de plată. În această formă banii sunt reprezentaţi de asemenea efecte
comerciale ,precum cambia, cecul, warantul etc.
Cambia este denumirea generică pentru efectele de comerţ, care reprezintă titluri negociabile
care fac dovada existenţei unei creanţe într-o sumă concretă şi plătibilă imediat sau pe termen scurt,
de regulă, până la 90 de zile. În aşa mod, cambia este folosită în comerţ, reprezentând, în esenţă, un
credit comercial. De aici, vine şi denumirea de cambie comercială. Cambia comercială este de două
genuri: biletul la ordin şi trata.
Biletul la ordin (engl. bill of exchange) este o formă mai simplă a cambiei care reflectă
relaţiile numai dintre doi parteneri - beneficiar şi plătitor. Emitentul biletului la ordin este plătitorul
(debitorul), care se angajează ferm să plătească la scadenţă suma înscrisă pe document. Biletul la
ordin poate circula, prin andosări succesive până la scadenţa înscrisă pe acesta.
Trata (engl. promissory note) apare în secolul al XVII- lea. Aceasta constă într-un înscris prin
care creditorul, numit „trăgător”, dă ordin debitorului, numit „tras” să achite, la o anumită dată sau
la prezentare, o sumă de bani determinată unei terţe persotme. intitulată „beneficiar” sau la ordinul
acesteia. În practică, aceasta înseamnă că creditorul, mai întâi, trimite trata debitorului care înscrie
pe faţa tratei cuvântul „acceptat” şi semnează, apoi trata este remisă beneficiarului indicat.
Beneficiarul poate transmite altei persoane dreptul de creanţă asupra trasului. Fiecare nou beneficiar
va putea proceda în aşa fel până la scadenţa tratei. Astfel, cambia, eminamente instrument de credit,
devine şi instrument de plată. Cu cât trata circulă mai mult, cu atât devine mai sigură, întrucât
flecare andosator garantează plata solidar cu trasul.
Biletul la ordin şi tratele comerciale nu au valoare intrinsecă şi reprezintă un angajament al
celui ce le emite, de a plăti la o anumită dată o anumită sumă.
De rând cu cambiile comerciale se utilizează şi cambiile financiare, care se trag de bănci între
ele sau alte instituţii financiare şi au la bază tranzacţii de natură financiar-bancară. Una dintre
cambiile financiare este cambia bancară, care comportă caracter monetar şi serveşte pentru
acumularea, pe termen scurt, a mijloacelor băneşti, temporar libere, ale persoanelor juridice şi
fizice, dar, reieşind din dreptul cambial, dobândeşte şi atribuţia de document de plată. În ţările
dezvoltate din Europa, ponderea acesteia în volumul plăţilor fără numerar este de l%-3%.
Cambiile sunt utilizate atât pe plan naţional, cât şi în relaţiile comerciale şi financiare
internaţionale.
Cecul este instrumentul de plată folosit de titularii conturilor bancare, fiind creat prin
depunerea banilor în conturile respective. Cecul este emis de titular pe un formular special din
carnetul de cecuri eliberat de bancă. Emitentul (trăgătorul) prin aceasta dă dispoziţie băncii (trasul)
să achite din contul curent al său suma înscrisă pe cec fie la ordinul titularului contului, fie la
ordinul unui terţ indicat, fie la ordinul purtătorului (beneficiarului). În acest mod, cecul înglobează
relaţiile băneşti dintre trei persoane: trăgătorul, care dispune plata: trasul, întotdeauna banca la care
este deschis contul; beneficiarul care primește banii şi care poate fi însuşi trăgătorul.
9
Cecul, în funcţie de modul în care poate fi operat, este: obişnuit, care întruneşte
caracteristicile expuse mai sus; certificat, ceea ce înseamnă că banca certifică existenţa în cont a
disponibilului pentru onorarea cecului, barat, care nu poate fi achitat decât unei bănci sau unui
titular de cont la bancă asupra cărora a fost tras; de călătorie, emis cu valoare fixă imprimată de
emitent, cu ajutorul căruia se pot obţine de la o bancă străină suma în valută; poştal, destinat pentru
plăţi în localităţile în care nu există filiale ale băncilor asupra cărora sunt emise şi unde plata se
efectuează la oficiul poştal respectiv.
Cecul şi în prezent ocupă un loc vizibil în ansamblul instrumentelor de plată.
Warantul este titlul de creanţă utilizat în comerţ. Acesta este eliberat de antrepozit
deţinătorului ca dovadă a depunerii mărfii (produse industriale, agricole, petroliere etc.) la depozitul
de păstrare şi vânzare (casa de expediţii). Se compune dintr-o recipisă care constituie titlul de
proprietate asupra mărfii şi din warantul propriu-zis. Warantul, prin andosare, poate circula,
conferind deţinătorului drepturile care derivă din titlu, garantate prin marfa depusă. Avantajul
warantului constă în faptul că acesta înlocuieşte circulaţia mărfurilor. Este un document care atestă
existenţa mărfurilor într-un depozit general (porturi, vămi). El permite transmiterea proprietăţii,
fiind utilizat pentru obţinerea şi garantarea creditului bancar.
Warantul se utilizează fie ca efect de comerţ (cambie) asigurând creditorului, respectiv băncii,
garanţia asupra mărfurilor şi posibilitatea răscumpărării creditului acordat, fie se poate mobiliza,
respectiv negocia şi vinde băncii,obţinându-se pe seama lui un împrumut.
Warantul, prin andosare, poate circula, conferind deţinătorului drepturile care derivă dir titlu,
garantate prin marfa depusă. Avantajul warantului este că acesta înlocuieşte circulaţia mărfurilor.
O imagine mai amplă despre bani ne oferă varietăţile monedei.
În raport cu conţinutul substanţiul-material, banii pot fi: de metal, de hârtie, de cont.
Bani de metal reprezintă piesele din metal (aramă, bronz, fier, argint, aur, electrum, platină
etc.) care îndeplinesc funcţiile banilor. Forma pe care o îmbracă aceste metale ca bani au evoluat în
timp: vârf de lance, brăţară, lingou. Iniţial, prezenta interes numai greutatea şi titlul metalului
respectiv. Mai târziu, lingourile au fost înlocuite cu monede. Moneda este piesa bătută din metale
nobile căreia emitentul îi garantează greutate şi calitatea prin aplicarea sigiliului pe toate laturile,
astfel ca orice lezare a integrităţii ei să fie imediat recunoscută. Moneda bătută din aur şi argint
reprezintă ultima formă a banilor metalici.
Banii de hârtie, fiind astfel numiţi, deoarece sunt confecţionaţi din hârtie, reprezintă banii fară
valoare intrinsecă, având rolul de bani-semn. Banii de hârtie îmbracă diverse forme concrete:
bancnote, bilete de bancă, bilete de trezorerie etc.
Biletul de bancă (bancnota) este un instrument de credit de circulaţie monetară emis de Banca
Centrală. Bancnota a apărut şi s-a dezvoltat în anumite circumstanţe: extinderea modului de
vânzare-cumpărare a mărfurilor contra unei promisiuni scrise de plată la un anumit termen.
Biletele de trezorerie sunt emise de Ministerul Finanţelor sau de Trezoreria de Stat, fară
garanţie materială, în general, în cupiuri de valoare redusă, în scopul acoperirii nevoilor financiare
ale statului.
Banii de cont reprezintă disponibilităţile aflate în conturile bancare şi în circulaţia dintre
aceste conturi prin operaţiuni de virament sau transfer între conturi. Disponibilităţile în cont pot
proveni din depuneri sau din deschideri de credite bancare la solicitarea titularilor de conturi. Orice
creaţie de bani de cont echivalează pentru bănci cu emiterea unei creanţe asupra lor. În prezent banii
de cont reprezintă principala componentă a masei monetare în circulaţie.
În funcţie de autenticitatea lor. banii sunt: cu valoare intrinsecă şi de origine de credit.
10
Banii cu valoare intrinsecă sunt banii-marfă. La aceştia, se referă bunurile materiale, care
funcţionează în rol de bani, şi banii bătuţi din metale nobile.
Banii de credit este denumirea generică a semnelor băneşti, care au la origine operaţiunea de
credit. Creşterea rolului creditului de consum şi creditului bancar în economia bazată pe relaţiile
marfă a fost condiţia principală a apariţiei banilor de credit. Banii de credit îmbracă diferite forme:
bancnota, cambia, cec etc., la care se adaugă şi banii de cont.
Potrivit rolului în funcţionarea sistemului monetar, banii sunt: principali şi divizionari.
Banii principali sunt reprezentaţi de unitatea monetară şi multiplii ei.
Banii divizionari sunt submultiplii unităţii monetare.
De rând cu grupările banilor, întocmite în baza unor criterii, mai există şi categorii separate
de bani, identificate în baza unei anumite caracteristici.
Banii fiduciari sau fictivi sunt banii fără valoare proprie, care circulă numai în virtutea
încrederii acordate de deţinătorii lor autorităţii emitente. Chiar şi moneda cu valoare intrinsecă,
după abandonarea cântăririi ei şi încercării la sunet, considerându-se suficiente numai semnele
imprimate pe discul metalic, reprezintă moneda fiduciară.
Banii de război sunt banii emişi de o putere străină ocupantă pe teritoriul ţării stăpânite. Cu
banii de război ocupantul îşi procura gratuit bunurile necesare de pe acest teritoriu, Emiţând banii
de război, ţara cuceritoare evita emisiunea suplimentară de monedă proprie, lăsând, totodată, iluzia
unor relaţii comerciale corecte. Banii de război puteau fi emişi în unităţile monetare atât ale ţării
cuceritoare, cât şi ale ţării învinse.
În aşa mod, banii îmbracă diverse forme în funcţie de conţinut, rol, compoziţie etc. generate
de necesităţile reale ale circulației monetare.
3.4 Rolul monedei în economiile moderne.

Economiile moderne funcţionează în baza principiilor de piaţă, conform cărora monedei îi
revine rolul principal şi decisiv în asigurarea estimării, circulaţiei şi rezervării valorii.
Moneda îşi exercită rolul prin funcţiile sale datorită faptului că procesul de producţie, schimb,
repartiţie al produsului intern brut se realizează în fonnă valorică (bănească). Utilizarea
posibilităţilor şi proprietăţilor fiecărei funcţii a monedei permite îndeplinirea cât mai eficace a
rolului ei (figura 3.4.1).
Figura 3.4.1 Rolul monedei în economie

Rolul monedei în funcţie de măsură a valorii se manifestă prin crearea instrumentului de
organizare a evidenţei şi controlului asupra cheltuielilor şi veniturilor. Moneda este instrumentul
principal de evidenţă şi control atât la nivelul unităţilor economice, cât şi la nivelul macroeconomic.
11
Rolul monedei, în cazul în care ea evoluează în funcţie de mijloc de circulaţie, se afirmă prin
crearea posibilităţii de transmitere a valorii de la un proprietar la alt posesor al ei. Datorită acestui
fapt, moneda deserveşte întreg procesul de circulaţie a valorii la fazele producţie, schimb, repartiţie.
De asemenea, moneda serveşte drept instrument de plată cu ajutorul căruia se onorează
diverse obligaţii.
Rolul monedei, în cazul exercitării funcţiei de rezervă a valorii, se dezvăluie prin capacitatea
de a reţine şi păstra valoarea în cea mai generală şi lichidă formă. Prin aceasta, se asigură
capacitatea de plată în limitele necesare pentru onorarea obligaţiilor imediate şi efectuarea
tranzacţiilor curente.
Rolul general al monedei de asistare a economiei se sprijină pe interconexiunea şi
interacţiunea funcţiilor monedei.
12
Subiectul 2
Provenienţa şi evoluţia monedei
2.1 Abordări docrinare privind originea banilor.
2.2 Necesitatea şi apariţia banilor.
2.3 Esenţa şi etapele în evoluţia monedei.
2.4 Caracteristicile şi calităţile monedei.
2.5 Banii în arealul românesc.
 să distingă esenţa doctrinelor privind provinienţa banilor;

 să recunoască conceptele de bază cu privire la evoluţia şi formele shimbului;
 să utilizeze corect noţiunile de schimb, valoare, valoare de întrebuinţare, valoare de schimb
 să extingă esenţa contextului economicde apariţie a monedei;
 să distingă caracteristicile şi calităţile banilor;
 să descrie etapele evoluţie monedei şi retrospectiva banilor în arealul românesc;
 să structureze într-un discurs cunoştinţele şi abilităţile privind provinienţa şi evoluţia banilor
în polemica pe materia respectivă, precum şi întocmirea periodizărilor evoluţiei formelor
monedei şi etalonului monetar;
 să elaboreze lucrări scrise şi prezentare a discursurilor verbale pe problematica transformărilor
continue ale monedei.
Cuvinte-cheie:
teorie raţionalistă, teorie evoluţionistă, schimb economic, troc, bani-marfă, mijloc de schimb,
valoare, valoare de întrebuinţare, valoare de schimb, paleo-monedă, monedă metalică,
bani de hîrtie, etalon monetary, instrument de plată, cvasimonede, puterea de cumpărare a
monedei.
1
2.1 ABORDĂRI DOCRINARE PRIVIND ORIGINEA BANILOR.
Modul de „naştere” a banilor rămâne până în prezent obiectul disputelor ştiinţifice. Cu toate
acestea, s-a format o „logică” privind apariţia şi evoluţia monedei, acceptată majoritar. În cele ce
urmează, fară pretenţii la exactitate istorică, evenimentele monetare sunt încadrate într-o schemă,
preponderent, cu conotaţie didactică, care, suficient de concordant, redă transformismul monetar.
Misiunea acestui capitol constă în expunerea clară a teoriilor privind apariţia monedei,
evidenţierea necesităţii banilor, menţionarea constatărilor referitoare la apariţia monedei, explicarea
transformărilor monedei la fiecare etapă a evoluţiei sale şi expunerea sugestivă a proceselor
monetare din arealul românesc.
Originea banilor este subiectul care preocupă gândirea economică de peste două milenii. În
literatura economică, se discută, în principal, două teorii ale provenienţei banilor: raţionailistă şi
evoluţionistă.
Teoria raţionalistă explică provenienţa banilor drept rezultat al unui acord între oameni, care
s-au convins că pentru transmiterea valorii în procesul de circulaţie a ei, sunt necesare instrumente
speciale. Pentru prima oară, această idee a fost expusă în lucrarea lui Aristotel1 „Etica Nicomahica”.
El scria că tot ce participă la procesul de schimb trebuie într-un anumit mod, să fie comparat;
pentru efectuarea schimbului trebuie să existe un oarecare instrument de măsură, bazat pe
convenţionalitate. În aşa mod, în urma unui acord între oameni ia naştere acest mijloc - banii, care
nu apar într-un mod natural, dar conform unei înţelegeri de instituire a acestora.
Ideea referitoare la bani ca un acord, apărută în secolul al IV-lea î. Hr., a dominat peste două
milenii, când performantele ştiinţifice şi, în primul rând, în arheologie, au afectat-o serios.
Totodată, opinia subiecţiv-psihologică referitoare la provenienţa banilor persistă până în
prezent în lucrările multor economişti contemporani.
În particular Paul Samuelson defineşte banii ca o convenţionalitate socială artificială2.
Alt economist american, John Kenneth Galbraith3, consideră că fixarea funcţiilor banilor după
metalele nobile sau după alte obiecte este rezultatul unui acord între oameni4.
Teoria evoluţionistă a provenienţei banilor sugerează că banii s-au ivit în urma unui proces
evolutiv, care indiferent de voinţa oamenilor, a condus la separarea unor obiecte din masa totală a
mărfurilor şi la ocuparea, de către acestea, a unui loc deosebit în circuitul economic.
Circumstanţele propice apariţiei teoriei s-au reliefat în secolul al XVIIl-lea, când se dezvoltă
intens relaţiile capitaliste de producţie şi economia de piaţă, în care banului îi revine locul central.
Pe de altă parte, are loc democratizarea societăţii, constituirea noilor organe ale puterii de stat
care aveau competenţa de a gestiona moneda şi obligaţia de a replica provocărilor monetare.
Pentru prima oară, ideea a fost conturată în lucrările lui Adam Smith5 şi David Ricardo6.
1
Aristotel (384 î. Hr. - 322 î. Hr.) - unul din cei mai importanţi filosofi ai Greciei antice, clasic al filosofiei universale, spirit
enciclopedic. Lucrări de referinţă: Etica Nicomahica, etc., Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1998. p.l 16-117.
2
Paul Anthony Samuelson (1915-2009) a fost un economist american cunoscut pentru munca sa în multe domenii ale economiei.
Lui i s-a conferit Medalia John Bates Clark în 1947 şi i s-a decernat Premiul Nobel pentru Economie în 1970.
3
John Kenneth Galbrailh (1908-2006) a fost un economist canadian- american, reprezentant al Şcolii keynesiene.
4
GALBR1TH, J. K. Money when it Game, wenn it Went. London: 1976, p.7.
5
Adam Smith (1723-1790)- economist, om politic şi filozof scoţian. Lucrarea sa Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi
cauzelor ei a fost una din primele încercări de a studia dezvoltarea istorică a industriei şi comerţului în Europa. Această lucrare a
contribuit la crearea economiei ca disciplină academică modernă şi a furnizat una dintre cele mai bune argumentări intelectuale
pentru comerţul liber şi capitalism. A introdus în economie conceptul de mâna invizibilă. Lucrări de referinţă: The Theory
of Moral Sentiments, 1759; The WealthofNations, 1776 etc.
6
David Ricardo (1772-1823) - economist englez, reprezentant al Şcolii Clasice de Economie.
2
Ulterior, în secolul al XlX-lea, cel mai reprezentativ exponent al ei a fost economistul german
Karl Marx7.
El, în perioada funcţionării banilor cu valoare intrinsecă deplină, destul de convingător
explică provenienţa şi esenţa lor.
Actualmente, banii cu valoare intrinsecă nu mai funcţionează, locul lor fiind ocupat definitiv
de banii fără valoare proprie. Funcţionarea lor serveşte în calitate de argument indirect al concepţiei
raţionaliste de provenienţă a banilor.
Cu toate că Aristotel se afla mai aproape, în timp, de originile banilor, iar în scrierile sale just
a evocat misiunea lor, credem că el s-a sprijinit mai mult pe propriile senzaţii generate de realitatea
monetară din epoca sa, decât de mersul real al proceselor la faza „inventării” banilor.
Descoperirile istorice ulterioare au extins esenţial aria cunoştinţelor despre bani la toate
etapele evoluţiei lor. Acestea ne demonstrează că, într-adevăr, au existat perioade în care
„raţionalul” a prevalat în organizarea monetară. Însă de fiecare dată, în concordanţă cu epoca,
„evolutivul” impulsiona progresul monetar. Aşa s-a întâmplat şi la etapa iniţială de apariţie a
banilor - ivirea monedei a fost generată de un şir de nevoi reale şi stringente ale oamenilor. Acordul,
convenţia, în opinia noastră, nu prezintă un raţionament convingător pentru argumentarea
declanşării fenomenului bani. Nu s-a găsit niciun document istoric sau arheologic, care să servească
drept argument că banii s-au născut în urma unei înţelegeri.
Şi invers, toată istoria apariţiei şi funcţionării banilor serveşte drept confirmare a teoriei
evoluţioniste a provenienţei banilor.
2.2 NECESITATEA ŞI APARIŢIA BANILOR.
Banul este un fenomen obiectiv, generat de nevoile reale ale oamenilor pentru înlesnirea şi
echivalarea schimbului de bunuri.
Schimbul de mărfuri, ca fază a procesului economic, a apărut odată cu marfa, care, în esenţă,
este un bun produs special pentru schimb. Raportat în timp, schimbul apare la etapa descompunerii
comunei primitive, fiind generat de instituirea proprietăţii private asupra bunurilor materiale, şi
înlocuirii economiei naturale cu economia-marfă.
Evoluţiile economice şi sociale ulterioare, marcate de diviziunea socială a muncii,
valorificarea de noi bogăţii naturale, descoperirea de noi proprietăţi şi însuşiri ale substanţelor etc.,
au impulsionat dezvoltarea economică, iar progresul continuu al producerii a amplificat şi
diversificat gama de mărfuri, condiţionând, în acest mod, extinderea schimburilor şi apariţia unui
domeniu al activităţii umane specializat - negoţul.
Este evident că, de la primele schimburi, s-au constatat dificultăţile în buna derulare a
acestora, evidenţiindu-se două deficienţe fundamentale - neconcordanţa dintre asortimentul ofertei
şi structura cererii, şi absenţa simetriei cantitative şi calitative între bunurile care alcătuiau obiectul
schimbului.
Logica depăşirii acestor inconveniente presupunea, cum s-a întâmplat şi în alte cazuri, găsirea
unor instrumente care ar înlesni schimbul de bunuri concrete şi care ar pennite măsurarea
parametrilor cantitativi şi calitativi ai mărfurilor de diferită natură.
7
Karl Heinrich Marx (1818-1883) - filozof, istoric, economist, sociolog şi jurnalist, întemeietor al teoriei socialismului
ştiinţific, teoretician şi lider al mişcării muncitoreşti. A avut o influenţă importantă asupra istoriei politice a secolului al XX-
lea. Lucrări de referinţă: Capital vol. I, 1867; Capital vol. II, 1885; Capital vol. II, 1894 etc.
3
Practica a oferit soluţii. Graţie anumitor comodităţi economice, circumstanţe geografice,
tradiţii culturale etc., un anumit bun concret s-a impus, fiind acceptat de comunitatea respectivă, ca
intermediar în operaţiunile de schimb. În aşa mod, de acum înainte, dorindu-se schimbul unui bun
pe altul, nu era necesar să se schimbe bunul deţinut nemijlocit pe cel solicitat. Era suficient ca
acesta să se schimbe pe bunul intermediar, iar, ulterior, acesta era acceptat, în schimb, contra
bunului necesar. Aceasta a contribuit esenţial la asigurarea coincidenţei intereselor.
Concomitent, apare şi a doua soluţie. Graţie schimbului s-a observat fenomenul valoare.
Schimbul, în esenţă, reprezintă modificarea formei concrete a valorii pe care o deţin subiecţii,
acestuia. În afară de înstrăinarea unui obiect şi intrarea în posesia altuia, schimbul presupune
compararea acestora, fapt care şi scoate în evidenţă valoarea propriu-zisă.
Astfel, echitatea schimbului înseamnă că subiecţii implicaţi, după înfăptuirea acestuia, rămân
în posesia aceleiaşi cantităţi de valoare, aceasta modificându- se numai calitativ, adică luând forma
bunului solicitat. Schimbul echitabil poate avea loc în condiţiile; egalităţii proporţiilor valorice
alternate, respectarea cărora a obligat măsurarea valorii.
Aşadar, fără a cunoaşte direct esenţa interioară a valorii, oamenii au sesizat-o indirect, prin
măsurarea ei, care, de altfel, s-a dovedit a nu fi un lucru deloc simplu. Iniţial, oamenii au fost atraşi
de însuşirea de greutate a bunurilor (manifestare a gravităţii), pe care, fără să o înţeleagă, în esenţa
sa, au măsurat-o cu un etalon, care era tot o greutate. Începuturile măsurării valorii s-au suprapus
mult timp cu măsurarea greutăţii mărfurilor.
În cazul greutăţii, oamenii au sesizat însuşirea de greutate cu propriile simţuri, fiind o
cunoaştere bazată pe senzaţii. Greutatea, cunoscută ca fenomen, a pretins să fie şi măsurată. Pentru
aceasta, oamenii au ales, prin consens şi, ulterior, prin impunerea de către o autoritate publică, un
etalon de greutate, un produs cărui i se exploata numai o însuşire - greutatea. Alegerea a fost
subiectivă şi arbitrară, cum, de altfel, şi referitor la etaloanele de măsurare a lungimii, volumului,
puterii etc. Şi azi în lume nu există etaloane identice şi sisteme de măsurare unice al însuşirilor
menţionate, dar şi ale multor altora.
Societatea, fixând etalonul de greutate, a putut deja să-şi cunoască rezultatele producţiei,
schimbului şi consumului sub aspectul greutăţii, exprimate în număr de etaloane de greutate.
Măsurarea valorii înglobează elemente similare tehnicii de măsurare a greutăţii şi, în primul
rând, fixarea unui etalon al valorii.
În rolul respectiv, s-a potrivit bunul folosit ca intermediar în schimburi. Acest lucru a fost
posibil, deoarece mediatorul însuşi, fiind un bun concret, poseda propria valoare şi, ca rezultat,
devine etalon al valorii şi instrument de măsurare a acesteia.
Ca şi în cazul măsurării greutăţii, oamenii au putut să cunoască procesele economice şi în
aspect de cuantum exprimat în unităţi de etalon de valoare.
Aşadar, în procesul de schimb, oamenii, prin abstracţie, sesizează că valoarea există obiectiv
şi ea face comensurabile mărfurile. Cu toate că substanţa valorii rămâne necunoscută până în
prezent, atunci s-a reuşit exprimarea ei indirectă prin raportarea bunurilor între ele în diferite
combinaţii, unor mărfuri revenindu-le rolul de mediator.
Ivirea etalonului de măsurare a valorii echilibrează proporţiile schimbului, ordonându-1 în
ansamblu; schimbul sporeşte în echitate şi corectitudine.
În continuare, bunul interpus în schimb devine mijloc de circulaţie a valorii, creând noi
circumstanţe în care actul de vânzare nu mai trebuia să coincidă cu cel de cumpărare; schimbul se
scindează în două faze, acestea, detaşându-se în timp şi spaţiu, au descătuşat schimbul,
impulsionând substanţial, la acea etapă, dezvoltarea economică.
4
Disocierea schimbului în două acte separate în timp, graţie inventării mijlocului de circulaţie a
valorii, şi descoperirea etalonului-valoare a evidenţiat încă o însuşire fenomenală a monedei - cea
de conservare a valorii obţinute în urma actului de vânzare pentru folosirea ei în actul de cumpărare
din viitor. Această proprietate a atribuit mijlocului de circulaţie a valorii, el şi etalon al valorii, şi în
rolul de păstrare a valorii, plasându-l astfel printre cele mai eficiente mijloace de tezaurizare.
Acest uluitor instrument a fost banul.
Apariţia banilor nu a condus la îmbogăţirea directă a societăţii sau la creşterea rapidă a
producţiei. Însă declanşarea fenomenului bani a avut repercusiune asupra tuturor laturilor vieţii
sociale şi, în primul rând, asupra economiei. Utilizarea, de acum înainte, a banilor a redus
cheltuielile generale, a contribuit la adâncirea specializării muncii, ivirea ocupaţiilor adiacente
banilor, dezvoltarea activităţilor financiare etc. Comerţul s-a desprins într-un domeniu separat al
economiei. Rezultat al acestor transformări epocale a devenit creşterea prosperităţii societăţii.
2.3 ESENŢA ŞI ETAPELE ÎN EVOLUŢIA MONEDEI.
Embrionul monetar s-a înfiripat în cele mai vechi timpuri, odată cu devenirea schimbului a
unei faze obiective a ciclului de circulaţie a valorii. Din acea perioadă, banul a intrat în existenţa
socială ca expresie generalizatoare a activităţii economice.
Banul contemporan constituie rezultatul numeroaselor revoluţii social-economice şi tehnico-
ştiinţifice, care au transfigurat mecanismele, tehnicile, pârghiile şi instrumentele activităţii
monetare. Percepţia miezului banului modem este cu atât mai lejeră, cu cât mai bine este cunoscută
istoria lui. O retrospectivă succintă a evoluţiei banului este relevantă pentru a pune în evidenţă
transformarea etalonului monetar şi alternarea formelor monedei de la o perioadă la alta.
În acest scop şi în concordanţă cu obiectivul studiului - urmărirea transformărilor de formă şi
de fond a monedei, prezentăm o diagramă (figura 2.3.1), în care ilustrăm evoluţia monedei ca o
succesiune de epoci, în decursul fiecăreia din ele, banul fiind inedit ca materie şi insolit ca siluetă.
Figura 2.3.1. Evoluția etalonului monetar și formele monedei
5
Perioada iniţială în evoluţia banului, numită epoca paleo-monedei, demarează, după cum am
menţionat anterior, odată cu ivirea schimburilor economice. Pe parcursul ei, au loc un şir de mutaţii
conceptuale şi tehnice cu referinţă la valoare şi schimb, care au condus la apariţia banului, acest fapt
fiind de însemnătate crucială pentru dezvoltarea ulterioară a economiei.
Fenomenul valoare, fiind sesizat de la primele schimburi ocazionale, a fost cunoscut gradual,
de la o fază a evoluţiei economice la alta, graţie faptului că, în dezvoltare, se afla şi manifestarea
exterioară a valorii. În aşa mod, valoarea este sesizată în succesiunea de exprimări externe,
de forme ale valorii pe care aceasta le îmbrăca în circumstanţe concrete.
La apariţia sa, schimbul avea caracter întâmplător şi proporţii aproximative. În timpul
schimbului, prin raportarea unei mărfi la altă marfa, avea loc percepţia valorii şi exteriorizarea ei
indirecte. Valoarea, fără a fi un fenomen vizibil, s-a impus datorită caracterului său obiectiv.
Raportul dintre o marfa şi o altă marfa, evident ocazional, este cunoscut sub denumirea de
formă simplă a valorii. În acea perioadă, banul era prezent în operaţiunile de schimb şi de evaluare
sub forma unor mărfuri cu valoare de întrebuinţare obişnuită. Astfel, valoarea banului-marfă era
redată, în procesul schimbului, de valoarea de întrebuinţare a obiectului plasat în poziţia de ban.
Este evident că nivelul scăzut al producerii limita schimbul, iar deosebirea intereselor
participanţilor la schimb cu totul îl îngreuna.
În urma primei mari diviziuni sociale a muncii, în urma căreia agricultura s-a fragmentat în
ramuri separate - creşterea animalelor şi cultivarea plantelor (în termeni moderni: zootehnie şi
fitotehnie), a avut loc trecerea de la schimbul accidental la schimbul de mărfuri perpetuu.
Evident că, în societăţile subdezvoltate, predomina schimbul natural. O marfa se schimba
direct pe altă marfa, fără vreo intermediere oarecare şi actul de vânzare era simultan cu actul de
cumpărare. Proporţiile de schimb se stabileau în funcţie de circumstanţele ocazionale, cum ar fi,
spre exemplu, gradul necesităţii de produsul dat, fie a unui individ, fie a unei colectivităţi, sau
întrucât surplusurile de acest produs erau preţuite de individul sau colectivitatea care îl deţinea.
Aşadar, marfa oferită se schimba pe mai multe genuri de bunuri, raportul valoric cuprindea
mai multe mărfuri-echivalent. Această formă a fost denumită forma dezvoltată a valorii. Graţie
dezvoltării producerii, interesele coincid mai frecvent, schimburile sporesc şi devin mai sistematice.
Pe măsura extinderii schimbului, îndeosebi după producerea celei de-a doua mari diviziuni
sociale a muncii, urmare a căreia meşteşugăritul s-a detaşat de la agricultură, specializarea
producerii s-a reliefat considerabil.
Acum, spre deosebire de gospodăria naturală diferite bunuri se produc de producători
deosebiţi, cauză care a accentuat dificultăţile în operaţiunile de schimb.
Spre exemplu, în unele cazuri, pescarii nu puteau să schimbe peştele prins pe boabe, iar în
altele, olarii nu puteau schimba ghiveciurile confecţionate pe haine etc. Din ce în ce mai des,
vânzătorii (ei şi cumpărători) erau nevoiţi să se întoarcă de la târg cu marfă nevândută şi cu
cumpărăturile nefacute, ei trebuiau să aştepte o nouă ocazie de schimb.
Trocul, odată cu creşterea asortimentului şi cantităţii de bunuri produse de oameni pentru a fi
schimbate, devenise voluminos şi incomod.
Care este logica ieşirii din cercul acestor diferenţe? Deţinătorul peştelui, pentru a păstra
valoarea şi a înlesni schimbul în viitor, probabil, va încerca să schimbe peştele său pe o asemenea
marfa, care, în primul rând, îşi menţine calităţile iniţiale pentru o perioadă mai lungă, şi, în al doilea
rând, pe o marfa care este mai solicitată pe piaţa respectivă. Aşa va proceda şi deţinătorul de lapte
sau carne - va schimba produsele sale pe un bun mai puţin vulnerabil la factorii de mediu, dar cu o
cerere mai mare pe piaţă.
6
În aşa mod, incomoditatea folosirii mai multor mărfuri în rol de echivalent, pe parcurs, a fost
consumată prin raportarea acestora la o singură marfa.
Astfel, unor mărfuri le-a revenit funcţia de mijloc de schimb. Însă schimbul, întotdeauna, de
rând cu genul mărfii şi însuşirile ei, invocă şi latura cantitativă în vederea stabilirii proporţiilor în
care se realizează. Prin urmare, mărfii folosite în funcţie de mijloc de schimb, datorită faptului că,
paralel, servea şi la măsurarea valorică a bunurilor, i-a revenit un rol cu totul special, şi anume cel
de echivalent general.
Şi, în sfârşit, marfa acceptată, în funcţia de mijloc de schimb şi echivalent general era
purtătoare de valoare; ea însăşi putea fi utilizată pentru satisfacerea unor nevoi concrete. Deci, ea
putea fi folosită pentru păstrarea valorii în vederea folosirii ei în viitor. Astfel, odată cu dezvoltarea
schimbului, o marfa, comparativ cu altele, începe să apară mai frecvent pe piaţă.
Totodată, după cum observăm, valoarea în aceste circumstanţe obţine o nouă manifestare
exterioară numită forma generală a valorii.
Istoria ne furnizează diverse exemple de folosire, în funcţia de etalon general al valorii şi
mediator în operaţiunile de schimb, a celor mai diferite obiecte.
Rolul de etalon şi mijloc de schimb al valorii la diferite popoare revenea, de regulă, bunurilor
care se regăseau în modul de trai şi reflectau particularităţile tradiţiilor şi obiceiurilor locale.
La ginţile care locuiau în zonele împădurite şi a căror ocupaţie principală era vânătoarea, în
funcţia de echivalent al valorii bunurilor, se foloseau blănurile, la seminţiile ce sălăşluiau pe ţărm şi
se îndeletniceau cu pescuitul, drept mijloc de schimb servea peştele uscat, la stirpele care coabitau
pe insule, pentru achitare, se foloseau scoicile etc.
La unele popoare, bogăţia se evalua prin numărul de vite posedate, care erau mânate la
iarmaroc pentru a plăti cumpărăturile, (vom menţiona, printre altele, că, în limba latină veche,
cuvântul „capital” înseamnă vite. De altfel, ţepuşa cu care erau împunse vitele pentru a înviora
mişcarea se numea „stimul”).
Istoricii şi arheologii mărturisesc că, în rol de intermediar al schimburilor, au evoluat cele mai
neobişnuite obiecte: bovine, cabaline, ovine, piei crude sau tăbăcite, arcuri, săgeţi, podoabe, sare,
tutun, unt, orez, zahăr, boabe de cafea, ceai (în Tibet), pene, pietre de moară, bolovani etc.
Vreme îndelungată, s-a insistat că rolul de bani-marfă în funcţie de loc şi de timp, a revenit
bunurilor corporale, obiectuale, palpabile sau tangibile, atribuindu-se banului doar existenţe
materiale, în vreme ce experienţa de azi cunoaşte ca bani şi anumite existenţe nemateriale.
Însă, debarasându-se de unele inconveniente, participanţii la negoţ se confruntă cu altele noi:
era greu de adus bovinele la obor, peştele se altera, blănurile se denaturau. Iar, pe deasupra, toate
acestea erau diferite după însuşiri şi mărime (în argumentarea ideii, vom aduce un exemplu mult
mai recent: în Islanda secolului al XV-lea, existau reglementări care stabileau “un adevărat
mercurial de mărfuri plătibile în peşte uscat (un peşte pentru o potcoavă; 3 pentru o pereche de
încălţăminte de femei; 100 pentru un butoi de vin; 120 pentru un butoi de unt etc.).
Dezvoltarea meşteşugurilor şi, în particular, obţinerea şi prelucrarea metalelor (iniţial, acestea
au fost arama, fierul sau diferite aliaje, cum ar fi bronzul), au condus la fixarea rolului de mediator
în schimburi după obiecte din metal: inele, pumnale, vârfuri de săgeţi, brăţări, vase etc.
Multiplele încercări în căutarea unui etalon al valorii viabil s-au soldat cu succes mult mai
târziu, la o anumită fază a evoluţiei cunoaşterii şi tehnicii.
7
Etalonul valorii, după cum s-a conştientizat în urma experienţei milenare de intermediere a
schimbului de bunuri, trebuia să satisfacă nişte rigori, cum ar fi concentrarea de valoare mare în
greutate şi volum mic, rezistenţa la acţiunea unor factori fizico-chimici, divizibilitate fără afectarea
sau pierderea unor caracteristici etc.
Aceste cerinţe au fost întrunite cumulativ de metalele nobile, care, la o anumită fază a
dezvoltării tehnicii de valorificare a lor din sânul naturii şi conştientizării calităţilor ce le posedă,
treptat, au început să substituie, în rolul de echivalent general şi de mijloc de schimb, toate celelalte
obiecte.
Aşadar, pe măsura creşterii bogăţiei sociale, rolul echivalentului general s-a fixat pe metalele
nobile - argint şi aur. Ele, graţie unui şir de însuşiri, cum ar fi omogenitatea, divizibilitatea fără
modificarea caracteristicilor, rezistenţa în timp, şi unor particularităţi speciale - raritate,
transportabilitate, valoare înaltă a unor volume neînsemnate, dar şi altor atribute utile, au fost
sortite să exercite rolul de metale monetare o perioadă de aproape trei milenii din istoria omenirii.
Folosirea metalelor nobile, în calitate de bani, nu numai că a soluţionat reuşit problema
etalonului monetar, dar, puternic, a impulsionat dezvoltarea şi extinderea circulaţiei băneşti.
Lingourile de aur erau acceptate uşor în funcţie de mijloc de plată atât în schimburile locale,
cât şi în turele de mare distanţă. Cu toate acestea, existau câteva circumstanţe stingheritoare:
lingourile, pentru că valoarea lor se stabilea în funcţie de greutate, la fiecare act vânzare-cumpărare
trebuiau cântărite, iar puritatea aurului, deoarece acesta avea diferit titru, trebuia determinată.
Insuficienţa şi imperfecţiunea mijloacelor exacte de măsurare şi evaluare continuau să
constituie incomodităţi esenţiale în derularea schimburilor, întrucât oamenii erau expuşi la fraude şi
înşelăciuni. Aceasta a impus căutarea soluţiei, care, în final, a fost găsită, dovedindu-se genială -
marcarea.
Marii negustori imprimau pe lingourile de aur propriul blazon, herb, emblemă, iar, uneori, şi
informaţii referitoare la greutate, titru, nominal etc. Acum monedele puteau fi numai numărate fără
a fi cântărite, fapt ce le făcea comode şi convenabile. Această lucrare a transformat lingourile din
aur, folosit în funcţie de bani, în bani autentici în sensul modem al cuvântului. Marcarea banului-
marfă a mai avut o semnificaţie crucială pentru fenomenul monetar - apariţia banului-semn.
Încetăţenirea definitivă a banului ca instrument dominant de apreciere a valorii a influenţat nu
numai percepţia acesteia, dar şi exteriorul ei. Valoarea obţine forma sa superioară - forma bani a
valorii. Prin aceasta se încheie epoca paleo-monedei, perioada cea mai îndelungată în evoluţia
banilor. În intervalul respectiv, etalonul monetar se identifica cu valoarea obiectelor folosite în
funcţia de bani, iar forma substanţial-materială, pe care o îmbracă moneda, este identică cu cea a
aceloraşi obiecte.
Astfel, prin baterea efigiei pe banul-marfă, care obţinuse deja forma lingoului de aur, se
semnează actul de naştere al monedei propriu-zise, formă nouă pe care o îmbracă banul. Odată cu
acest eveniment, demarează o nouă etapă în istoria monedei, care s-a extins pe o perioadă de peste
trei milenii.
Perioada nouă în evoluţia monedei, care poate fi numită cu certitudine epoca monedei de
aur, este lungă şi interesantă.
8
Inventarea monedei este considerată de istoricii economiei o invenţie tot aşa de mare ca şi
invenţia scrisului. Celebrul economist român Victor Slăvescu8 scria că “moneda este tot atât de
necesară schimbului de bunuri şi servicii economice, pe cât este de necesar graiul pentru înţelegerea
oamenilor între ei”.
Primele monede pot fi considerate cele bătute sporadic în secolul al Xl-lea î. Hr. în China.
Acestea erau confecţionate de cei care aveau mai mare nevoie de mijloace de plată în ocupaţia lor,
aceasta fiind negoţul. În aşa mod, marii comercianţi, care erau mai cunoscuţi şi aveau autoritate,
posedau suficiente rezerve de aur şi beneficiau de încrederea partenerilor şi clienţilor lor, în vederea
înlesnirii achitărilor, au început să marcheze lingourile de aur destinate plăţilor.
Moneda, în acea perioadă, avea cele mai diferite forme: ovoidale, rotunde, bare, inele. Cu
timpul, s-a observat că cea mai comodă este moneda în formă rotundă. Baterea monedei, încetul cu
încetul, s-a extins sau a apărut în toate zonele lumii antice.
„În China, circulau monezi metalice, în secolul al X- lea. înainte de naşterea lui Hristos.
Herodot9 ne informează că prima monedă bătută din metal în Europa ar data din secolele VII sau
VI î. Hr., locul ei de origine fiind Lydia. Dacă ar fi să îl credem pe lexicograful Pollux10, regele
Gyges 11 al Lidiei, autorul prezumat al acestei monede, n-ar avut alt merit decât că şi-a pus pecetea
pe bucăţi ovoidale de electrum, aliaj de aur şi argint (figura 2.3.2).
Figura 2.3.2. Strater de electrum

Sursa: BARCLAY, V. Head. The coinage of Lydia am Persianul - London: 1877 [online].
Adevăratul părinte al monezii metalice ar fi fost Phidon, regele din Argos, care a trăit înaintea
lui Gyges, de vreme ce a condus Jocurile Olimpice, în anul 748, înainte de naşterea lui Hristos.
Această presupunere este confirmată de alte izvoare, ca. de pildă, de Cronica din Păros”.
Staterii bătuţi de Phidon, pe insula Aegina, fiind prima monedă din argint, au avut pe avers
broasca ţestoasă, iar la revers - efigia incusă (figura 2.3.3).
8
Victor Slăvescu (1891- 1977) - economist, om politic român, Ministru de Finanţe al României între anii 1934-1935, membru titular
al Academiei Române. Lucrări de referinţă: Băncile comerciale mici din România, 1915; Banca Generală Română şi Războiul
naţional, 1918; Marea finanţă in vreme de război. Băncile comerciale 1914-1919, 1920; Organizaţia de credit a României, 1922;
Istoricul Băncii Naţionale a României 1880-1924, 1925;
9
Herodot din Halicarnas/Halikamassos (484 î. Hr. - 425 î. Hr.) - istoric grec. Herodot este considerat părintele disciplinei istoriei,
prin modul în care a tratat evenimentele pe care le-a consemnat în scrierile sale. Până la el, evenimentele erau tratate în cronici sau
epopei. În opera sa Historiai (Istorii), redactată în dialect ionic şi împărţită în epoca elenistică în 9 cărţi, Herodot îşi propune
programatic să abordeze prima mare confruntare dintre lumea orientală (Asia) şi cea apuseană (Grecia), dirtre despotismul oriental
şi democraţia elenă, culminând cu războaiele medice.
10
Pollux a trăit în domnia împăratului Comod (180-192) şi a căutat să adune toate informaţiile scrise ce existau pe vremea aceea
despre originea monedei. Lucrări de referinţă: Cronică din Păros etc.
11
Gyges (718? - 678? î.Hr.) îl ucide pe Candaules şi se încoronează rege al Lydiei, întemeindu-şi propria dinastie.
9
Figura 2.3.3. Strater de argint din Aegina

Sursa: BARCLAY, V. Head. The coinage of Lydia am Persianul - London: 1877 [online].
În secolul al Vl-lea î. Hr., regele Cresus12 (cca 595 - 546 î. Hr.) instituie, în Lydia, primul
sistem monetar la scară naţională, centrailizând baterea monedelor (figura 2.3.4) şi stabilind reguli
comune pentru circulaţia monetară. Ca rezultat al acestei acţiuni, a fost aprobată o unitate monetară
unică şi un sistem solitar de subunităţi, încuviinţată o singură formă şi imagine a monedei,
confecţionarea pieselor monetare a fost unificată tehnic şi concentrată la monetăria regală, s-a
stabilit un raport de valoare fixat între monedele de aur şi argint, s-au impus responsabilităţi pentru
falsificarea şi contrafacerea monedei etc. Modelul organizării monetare din Lydia s-a extins, în
curând, la perşi, greci, iar mai târziu şi la romani.
Figura 2.3.4. Strater de aur bătut de regele Cresus

Sursa: BARCLAY, V. Head. The coinage of Lydia ana Persianul- London: 1877 [online].
În Rusia Kieveană, primele monede metalice, din aur şi argint, au început să fie bătute la
sfârşitul secolului al X-lea. Acestea erau numite zlatnik şi serebrenik. Pe monede, era reprodus
marele cneaz al Kievului şi aşa- numita stemă de stat în formă de trident - emblema dinastiei
Ryurikovich. Pe monedele cneazului1Vladimir13 (anii 980-1015), emise începând cu anul 988. era
scris „Vladimir na stole, a se ego serebro”, ceea ce înseamnă: „Vladimir pe tron, şi aceştia sunt
banii lui”. În timpul domniei lui Vladimir Sveatoslavovici au fost bătute monede numite serebrenic
şi zlatnic (figura 2.3.6). O lungă perioadă, în Rusia, cuvântul „serebro” era identic cuvântului bani.
În epoca monedei de aur, etalonul monetar, spre deosebire de epoca precedentă, când acesta
era exercitat de o gamă largă de obiecte, acum revine numai metalelor nobile - aurul şi argintul. Prin
aceasta, se păstrează autenticitatea banului. Banul, recent apărut în formă de monedă, rămâne a fi
ban-marfă, însă el devine, concomitent, ban-semn, deoarece, pentru prima dată, iese în evidenţă ca
purtător al informaţiei despre valoare. În aşa mod, moneda nou-născută, îmbracă forma unei piese
din metal nobil, care prezumă un ban-semn indisolubil de banul-marfă. Prin aceasta, constatăm că,
în epoca banului din aur, moneda îngloba simultan ambele sale laturi: banul-marfă şi banul-semn.
Cresus (greacă Kpoiooţ Kroisos, latină Croesus; n. cca. 595 î.Hr. — d. 546 î.Hr.) a fost ultimul rege al Lydiei.
12
13
Vladimir L, alternativ Volodimir I., numit şi cel Sfânt, cel Mare, cel Asemeni Apostolilor, Vladimir Sveatoslavici, a fost din 980
până în 1015 cneaz al Kievului. A fost cel mai tânăr fiu nelegitim al cneazului Sviatoslav I, din dinastia ruricidă (de orig ne
scandinavă).în anul 988. cu prilejul căsătoriei sale cu Ana de Bizanţ, fiica împăratului Romanos al Il-lea, a adoptat pentru sine şi
pentru Rusia Kieveană creştinismul răsăritean.
10
A. Zlatnic
Figura 2.3.5 Monede bătute de cneazul Vladimir

Solicitarea monedei cu valoare proprie de schimb înseamnă sistem monetar costisitor şi
circulaţie monetară deranjantă. Aceasta s-a manifestat printr-un necesar sporit de metale nobile, dar
şi prin pierderi de valoare monedei, în urma uzării şi falsificării, cheltuieli pentru asigurarea
securităţii păstrării şi transportării etc. Cu toate acestea, folosirea monedei era un pas imens înainte
faţă de perioada anterioară.
Practica îndelungată în utilizarea monedei din metale nobile a oferit experienţe de tot felul. S-
a observat că, chiar dacă moneda este deteriorată prin uzare sau stricare premeditată de falsificatori,
sistemul monetar funcţiona. Aceasta a condus la ideea că valoarea monedelor ar putea fi diminuată
de însuşi emitent, fie prin scăderea conţinutului de metal nobil, fie prin înlocuirea lui cu metale
comune (fier, cupru, bronz etc.), cu aliaje ieftine (bronz, bilon etc.) sau spoirea monedelor din
metale comune cu metale nobile. Şi cu toate că banul- semn rămânea purtător al aceleiaşi valori, de
fapt, banul- marfa conţinea o valoare mai mică. Aceasta a semnalat posibilitatea detaşării banului-
semn de banul-marfă şi existenţei independente a semnelor monetare.
Întrunirea unor circumstanţe, cum ar fi conştientizarea faptului că sistemul monetar, al cărui
instrumentar era constituit din piese de metale nobile, este extrem de costisitor, iar cantităţile
restrânse de aur monetar frânează dezvoltarea economică a societăţii; inventarea a noi materiale,
cum ar fi hârtia; progresarea în consolidarea instituţiilor financiare specializate în baterea, păstrarea
monedei şi operarea cu moneda şi, în pri mul rând, a băncilor - toate acestea au creat premisele unei
noi etape în evoluţia banilor.
Practica efectuării schimburilor a arătat că, pentru acceptarea instrumentului de schimb, este
mai important să se cunoască valoarea mărfii care se vinde decât valoarea proprie a acestuia.
Totodată, s-a confirmat şi faptul că informaţia despre valoare poate să circule şi pe un suport mai
ieftin decât metalele nobile. Această conjunctură a impulsionat transformări substanţiale în filosofia
monedei, care, ulterior, s-au materializat în noi forme ale monedei şi în nou conţinut al etalonului
monetar.
11
Separarea celor două laturi ale banului - banul-marfă şi banul-semn - a constituit punctul în
care forma monedei s-a detaşat de conţinutul ei valoric (etalonul monetar), fiecare din acestea
având, în continuare, evoluţie separată. Banul-marfă a fost scos din circuitul monetar pentru
totdeauna. De acum înainte, va circula numai banul-semn. Acesta, pierzând valoarea intrinsecă şi
devenind reprezentant al valorii, obţine caracter de credit.
În aşa mod, separarea laturilor banului mai comportă o semnificaţie - banii autentici dispar
treptat din circuit, iar banii de credit ocupă progresiv circulaţia monetară. Era banului-marfă va
apune definitiv, aceasta încetând să mai existe. Locul lui va fi treptat luat de moneda-semn.
Moneda-semn va fi solicitată nu ca scop în sine, deci ca marfa, ci pentru bunurile şi serviciile
ce pot fi procurate în schimbul ei. Valoarea monedei-semn provine din faptul că poate fi folosită,
ulterior, în aceleaşi scopuri.
De aici încolo, evoluţia monedei reprezintă o suită de transformări separate şi nesincronizate
ale ambelor componente distincte: formei monedei şi etalonului monetar.
Aşadar, odată cu separarea celor două laturi ale banului, începe o nouă fază în evoluţia formei
banului, pe care o vom intitula epoca banilor-semn, perioadă care sa extins până în zilele noastre.
În această epocă, banii îmbracă forma: banilor de hârtie, banilor de cont, instrumentelor de plată
(cambia, biletul la ordin, cecul etc.).
Istoric, primii bani-semn puri au fost banii din hârtie, care au apărut din circulaţia banilor de
metal ca substituiteri ai monedelor de aur şi argint aflate în circulaţie. Posibilitatea obiectivă de
circulaţie a substituenţilor s-a regăsit în funcţia banilor ca mijloc de circulaţie, unde moneda
serveşte drept mediator în schimbul de mărfuri.
Transformarea eventualităţii în realitate reprezintă un proces istoric îndelungat, pe parcursul
căruia au avut loc o suită de manifestări: ştergerea naturală a monedelor în procesul de circulaţie;
stricarea ilegală a pieselor monetare din metal nobil de către falsificatori; deteriorarea conştientă
a monedei metalice de autorităţile publice (micşorarea conţinutului metalic al monedei cu scopul
obţinerii venitului suplimentar în visterie; confecţionarea substituenţilor banilor pe suport ieftin;
emisiunea de către visterie a banilor cu curs impus artificial etc.).
Toate acestea au condus la transformarea monedei cu valoare intrinsecă în monedă-semn.
O bună perioadă de timp, moneda-semn a fost utilizată în paralel cu moneda-marfa. Este
perioada de trecere de la o formă la alta a monedei. Treptat, moneda-marfă va fi retrasă din
circulaţie şi depozitată la băncile emitente de monedă de hârtie.
Banul-marfă sub formă de monedă de aur şi lingou de aur, continuând să servească drept
etalon monetar, este treptat scos din circulaţie de banii-semn în formă de bancnote, care erau
folosiţi, tot mai frecvent, ca mijloc de plată. Trecerea de la moneda-marfă la moneda-semn, permite
de a înţelege deosebirea dintre monedă şi celelalte bunuri - utilitatea monedei în tranzacţii este
identică, oricare ar fi forma şi valoarea intrinsecă a ei.
La începutul apariţiei lor, banii de hârtie erau trataţi ca nişte substituenţi provizorii ai monedei
cu valoare deplină, care au rămas în depozitele băncilor emitente ale înlocuitorilor. În plus, aceştia,
fiind consideraţi protectori ai monedei de aur faţă de riscurile circulaţiei efective, printre care se
evidenţiază deteriorarea premeditată a monedei de către falsificatori şi asigurarea costisitoare a
securităţii păstrării şi transportării ei, nici nu erau consideraţi bani, cu atât mai mult nu exista vreo
pretenţie de a-i numi bani. Cu toate acestea, pentru a nu încurca lucrurile, acestora le-a fost atribuită
denumirea de bani.
12
Banii de hârtie au apărut, pentru prima dată, în China (figura 2.3.6). Anume aici, în jurul
anului 100, a fost fabricată prima hârtie. Discuţii trezeşte numai perioada când au început să se
folosească banii de hârtie. Astfel, unii autori afirmă că aceasta s-a întâmplat în secolul al VlII-lea.
Banii de hârtie timpurii reprezentau recipise emise ca dovadă a achitării impozitelor. Potrivit
altor surse, „primele bancnote emise de stat vor apărea în Sichuan în 1024”.
Figura 2.3.6 Primii bani de hârtie din China

Se mai afirmă că primul prototip al bancnotei a fost pus în circulaţie, în China, în secolul al
X-lea, la începuturile dinastiei Song14, în Nord (960 - 1127). Încă o opinie susţine că “după
ocuparea de mongoli a imperiului din partea de nord a Chinei, s-a trecut la o primă emisiune de
bonuri ale vistieriei marelui han, ce aveau să alimenteze masiv circulaţia bănească. Se ştie precis şi
anul lansării însemnelor monetare de hârtie chinezeşti - 1260”. Având în vedere că obiectul
fiecăreia din aceste afirmaţii este diferit, credem că este suficient de imaginabil procesul de
penetrare a hârtiei în circulaţia monetară.
În Europa, banii de hârtie au apărut şi s-au răspândit mai târziu. Aici, naşterea instrumentelor
de plată provine dintr-o veche practică comercială de achitare a plăţilor printr-un efect de comerţ,
care, în a doua jumătate a secolului al XII-lea, în Europa Occicentală, ia amploare. Marii negustori,
pentru efectuarea plăţilor, tot mai frecvent apelau la scrisori de schimb. Mai târziu. în secolul al
XVII- lea au fost create noi instrumente - tratele comerciale. Scrisoarea de schimb şi tratele
comerciale nu au valoare intrinsecă şi reprezintă un angajament al celui ce le emite de a plăti la o
anumită dată o anumită sumă.
14
Dinastia Song a fost dinastia conducătoare a Chinei între 960 şi 1279; a fost primul guvern din istoria lumii care a emis
bancnote, şi primul guvern chinez care şi-a înfiinţat o flotă marină permanentă. în timpul acestei dinastii, s-a folosit, pentru prima
oară, praful de puşcă, şi s-a început să se folosească busola pentru găsirea nordului.
13
În Europa, bancnotele propriu-zise au apărut la începutul secolului al XVII-lea. Primele bilete
europene au apărut în jurul anul 1640, fiind emise de băncile din Veneţia şi Amsterdam, care
primeau în depozit monede sau lingouri de aur, eliberând în schimb recipise, care fiind andosate,
circulau ca mijloc de plată. Prima emisiune de „bancnote de bancă” o face Banca din Stockholm în
anul 1661.
Emiterea monedei de hârtie, în Imperiul Britanic, demarează în anul 1690, iar din anul 1697,
emisiunea bancnotelor este monopolizată de Banca Angliei.
În Rusia, banii de hârtie (asignaţii) au fost puşi în circulaţie în anul 1769, în timpul domniei
Ecaterinei a II-a15 (figura 2.3 7).
Figura 2.3.7 Primii bani de hârtie (asignațiile) din Rusia emiși de Ecaterina a II-a
Bancnotele ca monedă de hârtie se vor generaliza, în secolul al XlX-lea, în toată Europa.
Necesitatea controlului asupra circulaţiei mulţimii diverselor bancnote, emise de diferite
bănci, a impus monopolizarea emisiunii lor de către Băncile Centrale, care le şi emiteau pe baza
propriilor active. În aceste împrejurări, bancnota iese din circulaţia comercială propriu-zisă şi intră
în circuitul economic general ca mijloc de plată legal. Fiind creanţe asupra băncii emitente, ele erau
convertibile în aur sau argint. Odată cu dezvoltarea celorlalte forme de bani de credit, precum şi a
decontărilor fără numerar, bancnotele au devenit neconvertibile, pentru ca, în ultima perioadă, să-şi
piardă rolul lor în circulaţia monetară.
Aproximativ odată cu apariţia bancnotelor, se ivesc şi banii de cont, o altă formă a
banilor-semn. Cu toate că excedentul de numerar se păstra la bancă, sumele respective fiind înscrise
în registrele băncii în contul clienţilor respectivi, ei nu puteau fi folosiţi în alt mod decât a-i retrage
în numerar. Însă, în circumstanţele formate în urma interzicerii băncilor a emisiunii bancnotelor, în
vederea combaterii inflaţiei şi necesităţii de deblocare a plăţilor, au acceptat ordinul („mandatul”)
clienţilor care aveau disponibilităţi în cont de a efectua plăţile prin virament. În aşa mod, banii de
cont, care reprezintă disponibilităţile aflate în conturile bancare au devenit operabili, sesizându-se
nu numai existenţa lor, dar şi comoditatea, rapiditatea şi avantajele transferurilor între conturi. În
prezent, banii de cont reprezintă principala componentă a masei monetare în circulaţie.
Ecaterina a II-a, de asemenea, cunoscută şi ca Ecaterina cea Mare (germană Katharina die GroBe) (1729 - 1796) născută Sophie Augusta
15
Fredericka de Anhalt-Zerbst, a fost împărăteasă a Rusiei în perioada 1762 - 1796.

14
Introducerea în circulaţie a banilor-semn a necesitat păstrarea unei legături vizibile a lor cu
banii-marfă. Pentru aceasta, banca emitentă de bani-semn păstra în depozite echivalentul acestora în
monedă de aur. De fapt, anume asigurarea banilor de hârtie şi de cont cu monedă de aur a constituit
trăsătura centrală a sistemului monetar din perioada respectivă.
Aşadar, pentru afirmarea şi impunerea monedei de hârtie, s-a menţinut, pentru o anumită
perioadă, legătura cu moneda de aur aflată în rezerva băncii emitente. Banca păstra în depozit, ca
element activ în bilanţ, anumită cantitate de monedă de aur, în timp ce bancnota, ca element pasiv
(obligaţia băncii faţă de posesorii bancnotelor), participa la tranzacţii. Încrederea în bancnotă era
susţinută prin mecanismul convertibilităţii; deţinătorul primea la prima cerere echivalentul în aur,
fapt ce consolida încrederea publicului în mecanismul monetar.
Această situaţie denotă că etalonul monetar aur-monedă, instituit odată cu apariţia monedei
propriu-zise, ca piesă confecţionată din aur, se păstrează pentru o anumită perioadă şi după
îmbrăcarea de către monedă a formei banilor de hârtie şi a banilor de cont.
După intrarea în circulaţia largă a banilor de hârtie şi banilor de cont şi consolidarea tendinţei
de declin a cererii de monedă de aur, s-a observat inutilitatea baterii monedei de aur în proporţii
mari. Acum a devenit suficientă stabilirea conţinutului de aur în unităţi de greutate pentru o unitate
monetară, iar aurul să fie păstrat în lingouri în rezervele băncii emitente. Astfel, are loc o
transformare a conţinutului valoric al monedei, care, de-acum încolo, devine etalon monetar
aur-lingou. În aşa mod, etalonul monetar materializai în aur, rămas în depozitul băncii, îşi
îndeplineşte funcţia de măsurător al valorii fară a fi prezent nemijlocit la această operaţiune.
Mecanismul monetar descris mai sus a funcţionat relativ normal atâta timp cât a existat un
anumit echilibru între cantitatea de aur monetar şi necesarul monedei de hârtie cerut de schimbul de
bunuri, aflat în ascensiune. Cantitatea de semne monetare era dependentă de volumul crescând al
tranzacţiilor, pe când cantitatea de aur era în funcţie de producţia de metal preţios sau de
posibilităţile fiecărei ţări de a-1 procura. Aceste circumstanţe vor naşte dezechilibrul între cererea şi
oferta de monedă, fenomen care avea să ducă în viitor la desprinderea definitivă a monedei-semn de
metalul monetar.
Etalonul monetar, care era, la acel moment, aurul depozitat în bancă, din nou, era în faţa unor
transformări esenţiale, menite să soluţioneze dezacordul dintre cantitatea efectivă de bani, care
putea fi furnizată simetric mărimii rezervelor de aur monetar, şi cantitatea eventuală de bani,
solicitată de schimbul de mărfuri aflat în plină creştere.
În condiţiile parităţii dintre banii-semn şi banii-marfă, cantitatea de bani oferită pentru
circulaţie (MSau) era dependentă de producţia şi achiziţia de metale preţioase pentru rezervele
bancare (QAurb) şi cantitatea de aur cuprins într-un etalon monetar (unitate monetară) (QAuem),
determinându-se potrivit relaţiei:
QAurb
MSau  (2.3.1)
QAuem
Totodată, cererea de bani în postura de instrument de schimb (MD) este dependentă de
cuantumul produselor destinate schimbului (Y) şi valoarea unui etalon monetar (Vem), calculându-se
conform relaţiei:
Y
MD  (2.3.2)
Vem
15
Practica economică a găsit soluţie contradicţiei oferta de monedă - cererea de monedă prin
extinderea esenţială a bazei valorice de asistenţă şi garantare a banului-semn. În funcţie de garant
valoric, concomitent cu aurul depozitat în bancă, au fost admise şi alte active: efecte comerciale
publice, creanţe asupra producţiei aflate pe piaţă, efecte bancare, moneda altei ţări etc.
În aşa mod, echilibrul dintre banii-semn şi banii-marfă, datorită modificării esenţiale a
conţinutului etalonului monetar, a fost menţinut.
În aceste împrejurări, se instituie sistemul monetar bazat pe etalonul monetar aur-devize.
Acest mecanism a funcţionat suficient de lung timp şi destul de eficient, aurul servind
convertibilitatea banilor de hârtie şi de cont şi exercitând funcţia de măsură a valorii.
Din această manifestare, care va lua amploare, mult mai târziu, va izvorî intuiţia
neobligativităţii echilibrului dintre cantitatea banilor-semn şi banilor-marfă, şi va încolţi ideea
inutilităţii imobilizării în depozitele băncilor a unei părţi semnificative din avuţia naţională pentru
exercitarea funcţiei de etalon monetar sau pentru garantarea banilor- semn. Astfel, apar premisele
unei noi transfigurări interne a banului, care va avea loc mai târziu.
Şi cu toate că aurului îi revenea rolul-cheie în sistemul monetar respectiv, poziţia lui ca etalon
monetar a fost subminată, iar sarcina lui scade, aceasta manifestandu-se prin limitarea
convertibilităţii interne a banului-semn în monedă sau lingou de aur. Iar, în anul 1914,
convertibilitatea bancnotelor în aur este suspendată în toate ţările beligerante, (țările care se aflau în
stare de război).
După Primul Război Mondial, la Conferinţa Monetară de la Geneva (anul 1922), sunt
recunoscute principiile etalonului monetar aur-devize.
În condiţiile unei stabilităţi economice relative, în anul 1925, este restabilit etalonul-aur în
Anglia, lira sterlină obţinând paritatea dinainte de război, iar în anul 1928, este restabilită şi
convertibilitatea francului francez. Însă, pe fundalul crizei economice, din anii 1929-1933,
convertibilitatea bancnotelor în aur-monedă şi aur-lingouri se va restrânge şi se va suspenda
definitiv dn piactica monetară internă. Suprimarea convertibilităţii bancnotelor în aur, pe plan
intern, însemna intervenirea, în curând, a schimbărilor monetare.
Pe plan extern, mai multe ţări declară convertibilitatea monedei naţionale, însă numai SUA,
graţie faptului că aici erau concentrate în jurul a 3/4 din rezervele mondiale ale aurului monetar,
asigură convertibilitate efectivă dolarului, în asemenea circumstanţe, dolarul american se plasează
în rol de monedă de decontări internaţionale, dar şi la un loc central în garnitura de devize incluse
ca garant al etalonului monetar în multe ţări.
Definirea monedelor naţionale prin dolarul american, al cărui conţinut de aur, din anul 1934, a
fost stabilit de 0,888671 gr Au pentm $1, devenise comodă şi clară.
Intensificarea relaţiilor economico-financiare dintre ţări a stimulat constituirea sistemului
monetar internaţional, care a avut loc în urma Conferinţei Monetare Internaţionale din 1944 de la
Bretton-Woods, SUA. În cadrul acesteia, dolarul SUA, graţie politicii continue de garantare cu aur a
dolarilor aflaţi în circuitul internaţional (la cerere, Banca Centrală a SUA - Sistemul Rezervelor
Federale, era obligată să preschimbe dolarii-semn în aur în conformitate cu valoarea paritară
(etalonul moretar), care definea unitatea monetară americană în acea perioadă în unităţi de
greutate), devine valuta de rezervă a sistemului monetar internaţional recent creat, efectele
mecanismului de funcţionale ale căruia au influenţat o nouă mutaţie conceptuală şi tehnică a
banului.
16
Mai târziu, încrederea se manifestă încă pentru câteva monede naţionale, fapt ce a condiţionat
apariţia unor valute de largă circulaţie internaţională şi care au avut impact asupra sistemelor
monetare naţionale: pentru garantarea banilor-semn naţionali, de rând cu aurul şi efectele
comerciale publice, se foloseşte şi valuta, banii-semn ai altei țări; aceştia devin garanţie pentru
emisiunea de bani- semn naţionali.
Cu toate că aurul, în mecanismele monetare internaţionale, mai deţinea rolul de etalon
monetar, procesul de erodare a poziţiei lui continua.
Pe plan naţional, garantarea cu mărfuri a masei monetare acreditează percepţia banului prin
calitatea şi însuşirile bunurilor pe care se schimbă acesta, generând raţionamentul potrivit căruia
banul-marfă, ca etalon al valorii, se regăseşte în valoarea de întrebuinţare a mărfurilor, cuprinsă în
puterea de cumpărare a unităţii monetare respective.
Această construcţie imaginară devine realitate, odată cu detronarea aurului din fruntea
mecanismelor monetare internaţionale. În anul 1971, SUA au suspendat convertibilitatea
internaţională a dolarului în aur, iar, din anul 1978, nu mai defineşte moneda sa prin aur, fapt care a
condus la prăbuşirea definitivă a etalonului monetar aur-devize. Aurul, în aceste împrejurări, devine
o marfa obişnuită care, de rând cu altele, contribuie la formarea noului etalon monetar puterea de
cumpărare.
În aşa mod, masa de bani-semn în formă de bani de hârtie şi de cont aflată în circulaţie pe
pieţele naţionale şi internaţionale îşi găseşte expresie valorică în ansamblul de bunuri cotate pe
aceste pieţe. Diversitatea acestor bunuri a dezagregat forma substanţial-materială a valorii de
întrebuinţare a etalonului monetar, din care considerente acesta devine o noţiune abstractă.
Puterea de cumpărare, ca noţiune teoretică, a apărut încă în scrierile lui Adam Smith şi
David Ricardo, însă abia la sfârşitul secolului al XX-lea, intră în actualitatea monetară. Fiind o
noţiune abstractă, ea poate fi imaginată în funcţia de etalon ca un cristal de valoare de întrebuinţare
constituit din toate mărfurile din economie în proporţia pe care o deţin în avuţia naţională.
Abordând mai concret esenţa noţiunii, menţionăm că puterea de cumpărare a unei unităţi
monetare exprimă volumul de mărfuri şi servicii în asortimentul respectiv (coş de bunuri), care pot
fi achiziţionate cu această unitate. Indicele puterii de cumpărare evoluează în sens invers evoluţiei
indicelui preţului (Aspectele respective sunt expuse mai detaliat în capitolul 5).
La o anumită etapă a dezvoltării economice, în condiţiile în care comerţul, în urma creşterii
volumului şi valorii tranzacţiilor, solicită tot mai mari cantităţi de monedă, apar instrumentele de
plată. Naşterea instrumentelor de plată provine dintr-o veche practică comercială de achitare a
plăţilor printr-un efect de comerţ. Marii negustori, pentru efectuarea plăţilor, tot mai frecvent,
apelau la scrisorile de schimb, numite cambii.
Cambia este unul din cele mai vechi instrumente de plată folosit în activitatea comercială
internă şi internaţională, care, sub diverse forme şi cu unele modificări funcţionale, se foloseşte şi
astăzi.
Termenul cambie vine de la cuvântul „cambio”, care este de origine italiană şi înseamnă
schimb. Din punct de vedere istoric, cambia a apărut în China în secolul al Vl-lea. Comerţul dintre
Extremul Orient şi Europa era mijlocit de arabi şi italieni, datorită cărora cambiile au devenit
instrument de plată internaţional pentru comercianţi. În Europa Occidentală, cambia intră în uz în a
doua jumătate a secolului al XlI-lea şi rapid, ia amploare. În România, primele informaţii scrise
despre efectele comerciale datează de la începutul secolului al XVIII-lea, cambia fiind denumită
„poliţă”.
17
La instrumentele de plată, de asemenea, se referă cecul şi warantul.
Apariţia cecului se datorează unei hotărâri a guvernului britanic, din anul 1742, prin care a
interzis băncilor emisia biletelor plătibile (bancnotelor) la vedere, în această situaţie, băncile, pentru
deblocarea plăţilor, au acceptat ordinal (“mandatul”) clienţilor care aveau disponibilităţi în cont de a
efectua plăţile la vedere. Aceste ordine au fost denumite „checks”. Ulterior, cecurile ca instrumente
de plată au fost acceptate şi în alte ţări. Iar prin Convenţia de la Geneva din 19 martie 1931, regimul
lor juridic a fost unificat pe plan internaţional.
Warant este titlul de creanţă utilizat în comerţ. El serveşte ca dovadă a depunerii mărfii
(produse industriale, agricole, petroliere etc.) la depozitul de păstrare şi vânzare (casa de expediţii).
Instrumentele de plată, în rolul lor de semn al banilor treptat, au ocupat un loc important în
decontări, tranzacţii, afaceri etc., întrucât acestea au început să fie percepute ca bani, adică ca
bani-semn. Nivelul de dezvoltare a instrumentelor de plată atins în prezent, mecanismele de
funcţionare şi aria de aplicare justifică referirea acestora către banii-semn.
Publicarea, în mai 1994, a unui studiu cu obiect de cercetare, fenomenul monedei în contextul
tehnologiilor informaţionale, efectuat în cadrul Băncilor centrale ale ţărilor membre ale Uniunii
Europene, reprezintă oficializarea monedei electronice.
Moneda electronica, în esenţă, reprezintă sumele de unităţi monetare vehiculate de bănci cu
ajutorul mijloacelor electronice de calcul şi de transmitere la distanţă. Aceasta poate circula atât
într-un circuit autonom, cât şi în cadrul circulaţiei monetare organizate prin sistemul bancar.
Moneda electronică, în prezent, este oficializată, prin adoptarea legislaţiei respective, în mai multe
ţări.
Finalizând analiza evoluţiei banilor, constatăm că, în prezent, toate monedele îmbracă forma
monedei-simbol. Acestea sunt oferite sub formă de bancnote emise de banca centrală, conturilor la
vedere înregistrate în instituţiile financiare, sau a diferitelor instrumente de plată emise în condiţii
legale de diferiţi emitenţi (societăţi comerciale, instituţii financiare, trezorerii publice etc.), monedei
electronice, care îşi regăsesc, ca suport valoric, însăşi producţia destinată schimbului, faţă de care se
relevă o dependenţii cantitativă directă.
Așadar, atestat acum cu trei milenii în urmă, în formă de monedă propriu-zisă, dar existând cu
mult timp înainte de piesa din metal nobil, banul continuă să se transforme ca formă şi conţinut.
Ambele laturi ale lui evoluează, reflectând practica economică curentă.
Banul-marfă, în rol de etalon monetar, a evoluat de la bunuri-bani, la aurul-lingou, apoi la
moneda-aur, pe urmă, la aurul depozitat în bănci şi la diverse devize, ajuns la totalitatea de bunuri
din economie destinate schimbului. El asigură echitatea şi comensurabilitatea schimbului.
În acelaşi timp, banul-semn, în postură de formă a monedei, s-a schimbat necontenit de la
imaginea exterioară a obiectelor utilizate ca intermediar în schimburi, la chipul monedei din metal
nobil, apoi la tabloul banului de hârtie, pe urmă la abstracţia banului de cont şi în sfârşit - la
înfăţişarea instrumentelor de plată.
Odată cu detaşarea banului-semn de conţinutul valoric nemijlocit, el rămâne instrument de
schimb analogic monedei cu valoare deplină. Banul-semn există în multiple forme concrete:
monede metalice, bani de hârtie, bani de cont, instrumente de plată.
Evoluţiile economice şi monetare de la intersecţia mileniilor al II-lea şi al III-lea aduc noi
transformări pe tărâmul monetar, care încă îşi aşteaptă cunoaşterea.
18
2.4 CARACTERISTICILE ŞI CALITĂŢILE MONEDEI.
Aflându-se în centrul vieţii economice, moneda, sub toate formele sale, a devenit, în prezent,
un instrument de utilitate economică pentru toţi agenţii economici.
Moneda prezintă trei caracteristici importante, şi anume:
 moneda apare ca un bun, o marfă, şi reprezintă un drept de creanţă;
 latura juridică a monedei – recunoaşterea oficială a fost şi este necesară pentru ca folosirea
monedei să fie accesibilă fără obiecţii din partea persoanelor care o pot deţine, asigurând şi un
control asupra circulaţiei monetare.
 utilitatea monedei, ca instrument monetar de schimb, decurge din acceptarea generală şi
universală a acesteia de către toţi agenţii economici.
Aceste accepţiuni au la bază trei motivaţii:
 este fundamentul material, potrivit căruia moneda este un bun cu valoare proprie;
 este fundamentul instituţional, conform căruia moneda este un simbol, căruia legea
monetară îi conferă şi conservă valoarea;
 este fundamentul psihosocial, potrivit căruia moneda este acceptată ca instrument de
schimb şi de plată. Valoarea ei decurge din încrederea celui care o deţine pentru cel care o
emite.
Pentru a îndeplini rolul banilor în mod eficient, un activ (formă a valorii economice) trebuie
să prezinte anumite calităţi [46, p. 158-159]:
Acceptabilitate generală – populaţia trebuie să aibă încredere în forma sub care se prezintă
banii, pe care urmează să-i folosească. În caz contrar, banii nu vor fi acceptaţi şi vor înceta să mai
fie un mijloc de schimb. Banii pot fi acceptaţi fie datorită valorii intrinseci pe care o are materialul
din care sunt confecţionaţi (cum a fost cazul monedelor din aur şi argint), fie datorită garanţiei
acordate prin lege (cazul banilor de hârtie, ca monedă fiduciară – bazată pe încredere). Banii trebuie
să fie, în general, acceptaţi în plată, în schimbul oricărui bun sau serviciu, trebuie să existe
încrederea utilizatorilor că vor putea folosi banii mai târziu, ştiind că au fost folosiţi astfel şi în
trecut fără probleme.
Durabilitate – societatea va refuza să accepte ceva care se deteriorează rapid sau este
perisabil, deoarece nu va reuşi să acopere intervalul între cumpărare/vânzare, efectuarea plăţii şi
utilizarea ulterioară a banilor pentru noi achiziţii. În acest sens, banii trebuie să fie durabili atât din
punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere al stabilităţii valorii. Banii sunt mai puţin acceptaţi
dacă, datorită inflaţiei ridicate, oamenii se îndoiesc de puterea lor de cumpărare.
Divizibilitate – banii trebuie să fie divizibili pentru a fi utili şi în cazul tranzacţiilor de valoare
mică. Atunci când se foloseau monedele din aur, această problemă era rezolvată prin folosirea altor
metale cu valoare unitară mai mică (argint, cupru). În cazul bancnotelor, problema este rezolvată
prin gama valorilor nominale, exprimate în unităţi monetare, precum şi prin moneda divizionară.
Omogenitate – unităţile monetare care descriu aceeaşi valoare trebuie să fie identice. Cu alte
cuvinte, o bancnotă de o anumită mărime (cupiură) trebuie să aibă aceeaşi putere de cumpărare ca
orice altă bancnotă, reprezentând acelaşi cupiu.
Uşurinţa identificării (recognoscibilitate) – pentru a fi acceptaţi, banii trebuie să fie uşor de
recunoscut. În acelaşi timp, este necesar ca falsificarea banilor să fie imposibilă sau cât mai dificilă.
Bancnotele moderne includ din ce în ce mai multe elemente de siguranţă, pentru a reduce
posibilitatea contrafacerii.
19
Portabilitate – comerţul ar fi foarte restrâns dacă forma banilor nu ar permite o manipulare
facilă. Bancnotele sunt atractive, deoarece se pot transporta uşor, iar sistemul de plăţi prin cec
permite ca depozitele bancare să fie uşor transferate, indiferent unde se află beneficiarii plăţilor.
Banii trebuie să poată fi uşor de transportat pentru efectuarea de plăţi în diferite locuri (valoare mare
în volum mic, în cazul clasic; în condiţiile anumitor forme, banii din zilele noastre, cum ar fi
moneda scripturală, cea electronică sau chiar moneda de hârtie).
Cantitate limitată – pentru a servi ca bani, o marfă trebuie să fie oferită într-o cantitate strict
delimitată. Dacă s-ar afla pe piaţă în exces, cantităţile necesare ar fi prea mari, voluminoase,
incomode. Desigur, dacă marfa, având rolul de bani, ar fi insuficientă, comerţul ar fi inhibat.
Principiul cantităţii limitate este un corolar al caracteristicilor banilor, exprimând sintetic relaţia
dintre raritatea resurselor economice şi tendinţa de creştere nelimitată a necesităţilor social-umane.
Raritate. Primele forme de bani au avut şi această caracteristică, generând încredere că oferta
de bani (din marfa care îndeplinea rolul de bani) era limitată.
2.5 BANII ÎN AREALUL ROMÂNESC.
Apariţia banilor în spaţiul românesc reprezintă un proces cu tangenţă la evoluţia fenomenului

monelar global.
Odată cu începutul erei metalelor, în rol de bani, au fost folosite obiectele de aramă, care se
obţinea din minereurile de cupru situate în zona Carpaţilor. În epoca bronzului, obiectele
confecţionate din acest metal intermediau schimbul. Este foarte bine cunoscut faptul că, în aria
circu-mediteraneană, aurul şi argintul au fost utilizate de timpuriu ca echivalent general. Din prima
jumătate a mileniului III î. Hr., datează tezaure de obiecte-bani, care cuprind piese de aur, în
general, sub formă de inele sau verigi.
Trecerea la utilizarea monedei propriu-zise în arealul românesc a fost stimulată de dezvoltarea
comerţului localnicilor cu oraşele greceşti de pe litoralul Mării Negre. Cea mai veche cetate
grecească pontică a fost Histria, întemeiată la sfârşitul secolului al VII-lea î. Hr. Pentru satisfacerea
necesităţilor schimbului, iniţial, au fost folosite, după cum presupun unii cercetători, obiecte din
bronz, dintre care cele mai vechi sunt considerate cele de forma vârfului de săgeată.
Un pas înainte spre apariţia monedei l-a reprezentat emisiunea de mici delfini de bronz, cu
greutatea care varia între 1,40 şi 3,50 g., marcaţi cu iniţiala magistratului oraşului, puşi în circulaţie
de cetatea Olbia. Apariţia „delfinaşilor" sau „peştişorilor” este legată de emigranţii ionieni, care au
adus cu ei şi cultul lui Apollo Delphinios.
Cele mai vechi monede bătute în spaţiul românesc sunt drahmele Histriei, bătute în secolul al
V-lea î. Hr. Aceste monede erau confecţionate din argint, aveau greutatea cuprinsă între 5 şi 8g
(figura 2.5.1). Moneda purta efigiile, care, pe avers, reprezentau acvila ţinând în gheare un delfin,
iar pe revers - capetele inversate ale unor tineri, identificaţi, de obicei, cu Dioscurii.
20
Figura 2.5.1 Drahma bătută la Histria
În secolul al IV-lea î. Hr., la Histria, se bat monedele divizionare de argint - obolii şi

hemiobolii, care înlesneau tranzacţiile mici. Circulaţia drahmelor, a obolilor şi hemiobolilor, iar mai
târziu şi a monedelor de bronz vorbeşte despre conturarea unui sistem monetar autosuficient, de
altfel, primul în arealul românesc.
În secolul al IV-lea î. Hr., se reduce rolul monedelor histriene în viaţa economică în spaţiul
geto-dac. Oraşul emitent se afla la periferia acestuia, iar posibilităţile lui economice erau limitate.
Pe de altă parte, în această perioadă, are loc extinderea esenţială a influenţei în zonă a Imperiului
macedonean în urma extinderii lui spre Dunăre pe vremea lui Alexandru cel Mare16.
În noile condiţii a pătruns în circuitul monetar şi s-a răspândit pe scară largă monedele (stater
de aur, didrahme şi tetradrahme de argint) emise de regii Macedoniei, Filip al II-lea17, Alexandru
Macedon şi Lisimah18.
Monedele macedonene (figura 2.5.2), graţie calităţii lor superioare şi cantităţii mari puse în
circulaţie, cuceriseră supremaţia în întreaga lume greacă.
Figura 2.5.2 Tetradrahme de argint emise de Alexandru Macedon

În secolul al II-lea î. Hr., în urma războaielor cu romanii statul, macedonean s-a prăbuşit, iar
rolul monedelor macedonene a început să se diminueze. Locul lor a fost luat, în mare parte, de
monedele autohtone, geto-dace, iniţial, acestea constituind imitaţii ale monedelor
greco-macedonene, apoi - cu imprimarea simbolurilor locale, originale.
16
Alexandru cel Mare (356 î.Hr. - 323 î.Hr.), cunoscut şi sub numele de Alexandru Macedon, Alexandru al Vl-lea al Macedoniei sau
Alexandros III Philippou Makedonon rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari strategi şi conducători
militari din istorie Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe macedoneni stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la vârsta
de 32 de ani. Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată.
17
Filip al II-lea al Macedoniei ( 382 î.Hr - 336 î.Hr.) a fost rege al Macedoniei în perioada 359 î.Hr—336 Î.Hr. şi tatăl lui
Alexandru cel Mare.
18
Lysimachos sau Lisimah (aprox. 360 î.Hr-281 î.Hr.) a fost un general macedonean. După moartea lui Alexandru cel Mare devine
satrap al Traciei (321 î. Hr. -306 î.Hr.). în anul 306 î.Hr. s-a proclamat rege al Traciei (care-i extindea autoritatea şi asupra
Dobrogei). Este identificat ca rege al Traciei, rege al Asiei Mici, Rege al Macedoniei.
21
Începând cu secolul I î. Hr., monedele autohtone dispar, iar nevoile locale sunt acoperite
aproape exclusiv de denarii romani, mai întâi de denarii republicani, apoi de cei imperiali.
Descoperirile de la Sarmisegetuza dovedesc existenţa unor ateliere monetare, aparţinând, fără
îndoială, unor căpetenii geto-dace, care emiteau denarii republicani de un stil suficient de bun, astfel
încât numai cu greu, dacă nu imposibil, puteau fi deosebiţi de cei originali.
Aceste constatări dovedesc că, în perioada Burebista19 - Decebal20, tehnica monetară din
Dacia atinsese un nivel înalt.
În urma celui de al doilea război dacic, legiunile romane conduse de Traian au cucerit Dacia.
În perioada 106 - 275, Dacia a trăit viaţa de provincie romană cu toate repercusiunile, inclusiv în
circulaţia monetară. În prima perioadă a Daciei romane, monedele romane care au circulat trebuie
considerate printre cele mai reuşite ale Antichităţii.
Execuţia şi tratarea efigiilor sunt foarte înaintate, realiste, mai ales, dacă se ţine seama de
mijloacele tehnice existente pe atunci. Efigiile şi legendele sunt extrem de variate, ele culminând cu
foarte numeroase emisiuni ale împăraţilor Traian21 şi Hadrian22 (figura 2.5.3), pentru care monedele
serveau ca mijloc de propagandă pentru victoriile lor.
A. Denar de argint emis de Traian
B. Aureus emis de împăratul Hadrian

Figura 2.5.2 Monede romane emise de Traian și Hadrian
19
Burebista a fost rege al geto-dacilor (82 î.Hr. - 44 î.Hr.), întemeietorul statului dac.
20
Diurpaneus (supranumit Decebal, dek = a onora, balos = puternic), a fost regele dacilor între anii 87-106.
20
Marcus Ulpius Nerva Traianus (53 - 117), împărat Roman între (98-117) a fost al doilea dintre cei aşa-zişi cinci împăraţi buni ai
Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) şi unul dintre cei mai importanţi ai acestuia. în timpul domniei sale, imperiul a ajuns la
întinderea teritorială maximă.
20
Diurpaneus (supranumit Decebal, dek = a onora, balos = puternic), a fost regele dacilor între anii 87-106.
21
Marcus Ulpius Nerva Traianus (53 - 117), împărat Roman între (98-117) a fost al doilea dintre cei aşa-zişi cinci împăraţi buni ai
Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) şi unul dintre cei mai importanţi ai acestuia. în timpul domniei sale, imperiul a ajuns la
întinderea teritorială maximă.
22
Publius Aelius Traianus Hadrianus (76-138), cunoscut ca Hadrian, a fost împărat Roman (117-138). Hadrian a fost al treilea
dintre aşa-zişii „cei cinci împăraţi buni ai Imperiului Roman”.
22
Sistemul monetar roman se baza pe emisiuni monetare în trei metale - aurul, argintul şi
bronzul/arama. După reforma monetară a împăratului Nero23, din anul 64, moneda de aur (aureus)
reprezenta 1/42 dintr-o libră (aproximativ 7,80 g), iar moneda de argint (denarius) a fost stabilită la a
96-a parte dintr-o libră (3,41 g). Ca subdiviziune a dinarului, a existat guinarul (1/2 denar), care în
Dacia a circulat foarte puţin. Moneda de metal comun era bătută în trei valori principale: sesterţul
(bronz), care cântărea în acea perioadă 25,27 g, dupondiul (orichalc) de 13-14 g şi assul (aramă) de
11-12g. Corelaţiile valorice nominale dintre toate aceste monede erau următoarele:
Un aurelius = 25 denari = 50 guinari = 100 sesterţi = 200 dupondii = 400 aşi.
Începând cu mijlocul secolului al Vl-lea, are loc pătrunderea, în teritoriile actuale româneşti, a
monedei bizantine, care a predominat în circulaţia monetară până în secolul al Vll-lea.
Moneda principală era solidusul, care a fost emis de împăraţii epocii. În figura 2.5.3, este
prezentat solidusul de aur emis de Constantin al II-lea24 în anul 641.
Figura 2.5.3 Moneda bizantină
Diminuarea intensităţii vieţii economice, în următoarele două secole, a marcat şi circulaţia

monetară. Această perioadă din circulația monetară este numită de specialişti vid monetar.
Începând din secolul al X-lea, dată la care procesul de formare a poporului român este
definitiv încheiat, relaţiile de schimb economic şi circulaţia bănească sunt marcate de revenirea
monedei bizantine la Dunărea de Jos.
În cursul acestui secol, sistemul monetar al Imperiului Bizantin cuprindea trei unităţi: una de
aur, nomisma cu greutate de 4,413g (figura 2.5.4), bătută în timpul împăratului Constantin al V-lea
(741-745); a doua de argint, miliaresia şi, în fine, a treia de cupru, follis.
Între ele erau stabilite următoarele raporturi: 1 nomisma = 12 miliaresia = 288 follis.
Figura 2.5.4 Nonisma bizantină
23
Nero Claudius Caesar Augustus Gemanicus (37-68) a fost al cincilea împărat roman al dinastiei iulio-claudiene (54-68).
24
Constans II, fiul lui Heraclius Constantine, a fost împărat al Imperiului Bizantin în perioada 641-668.
23
Sistemul monetar bizantin, de asemenea, a fost supus multiplelor reforme. Cu toate acestea,
moneda bizantină a dominat în spaţiul românesc până în secolul al XIII-lea.
În secolul al XlV-lea, are loc apariţia primelor monede emise de voievodatele româneşti de la
sud şi est de Carpaţi.
Ţara Românească a început să emită monedă (ducați și bani de argint) în timpul domniei lui
Vladislav Vlaicu25 (1364-1377). Ducatul de argint, emis în anul 1365, cântărea, în medie, l,05g
(figura 2.4.7). Al doilea nominal - dinarul de argint, emis în anul 1368, avea o greutate medie de
0,70g. Al treilea nominal - banul, de asemenea, din argint, emis în anul 1365, avea o greutate medie
de 0,35g.
Figura 2.5.5 Ducat emis de Vladislav I Vlaicu Vodă
Emisiunile Ţării Româneşti vor continua şi în timpul voievozilor Radu I26 (anii 1377 - 1383),
Dan l27 (anii 1383 - 1386), Mircea cel Bătrân28 (anii 1386 - 1418) şi Vlad I29 (anii 1395 - 1396).
În prima parte a secolului al XV-lea, producţia monetară proprie este mai mică, unii voievozi
nemaibătând monedă. Ultimele emisiuni monetare aparţinând sistemului creat de Vladislav Vlaicu
vor înceta la sfârşitul domniei lui Basarab Tepeluş30 (anii 1477-1481 ).
În Moldova, primele emisiuni monetare datează din timpul domniei lui Petru Muşat31 (1375-
1391). Grosul de argint, emis în anul 1377, avea o greutate medie de 0.96g (figura 2.4.8). Prin
aceeaşi emisie, au fost puşi în circulaţie şi în număr mic jumătăţi de groşi cu o greutate: medie de
0,24 g. Sistemul monetar iniţiat de Petru Muşat va continua să funcţioneze şi în secolul al XV-lea
cu unele modificări realizate de Alexandru cel Bun32 (1400-1432) şi Ştefan cel Mare33 (1457-1504).
25
Vladislav I (1325-1377) a fost domn al Ţării Româneşti între 1364 şi cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru şi al Klârci
Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) şi frate al voievodului Radu
26
Radu I (1330-1383), domn al Ţării Româneşti între cca 1377 - cca 1383, este fiul lui Nicolae Alexandru, frate şi succesor al lui
Vladislav I, identificat de mulţi istorici cu legendarul Radu Negru, voievod mitic al începuturilor statului medieval Ţara
Românească, fondator al instituţiilor acestui stat şi prim legiuitor.
27
Dan I (1354- 1386), domn al Ţării Româneşti între eca 1383 sau 1385- 1386, este fiul lui Radu 1 si frate vitreg al lui Mircea cel
Bătrân.
28
Mircea cel Bătrân (1355-1418) a fost Domn al Ţârii Româneşti între 1386 -1394 (sau 1395) şi între 1397-1418.A
fost fiul lui Radu I şi fratele lui Dan I, pe care l -a urmat la tron după moartea acestuia, în actele of iciale, apare
ca „în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, lo Mircea mare voievod
şi domn...”. în istoriografia română, apare şi sub numele Mircea cel Mare.
29
Vlad I a fost domn al Ţării Româneşti între 1394 sau 1395 - 1396. Originea sa este controversată. Regele Sigismund îl numea într-
un act din 28 decembrie 1395 „numitul Vlad. care se da drept voievod”. în istoriografia română, acest domnitor mai este numit
„Vlad Uzurpatorul”.
30
Basarab cel Tânăr Ţepeluş - domn al Ţării Româneşti între 1477 - septembrie 1481, noiembrie 1481 aprilie 1482) fiu al lui
Basarab al II-lea.
31
Petru I (- 1391) domnitor al Moldovei în perioada 1375 - 1391, este fiul Muşatei (Margareta), soţia lui Laţcu Voievod care a
domnit între anii 1365- 1373.
32
Alexandru cel Bun (? - 1432), a fost domnul Moldovei între anii 1400-1432. Potrivit celor scrise de Grigore Ureche. Alexandru
cel Bun a întreprins o importantă operă de organizare politică, administrativă şi ecleziastică a Moldovei. A încurajat comerţul,
confirmând negustorilor polonezi un larg privilegiu în 1408, act în care este atestat şi oraşul Iaşi. A obţinut recunoaşterea
mitropoliei Moldovei de către Patriarhia de Constantinopol.
33
Ştefan al III-lea, supranumit Ştefan cel Mare (1433-1504), fiul lui Bogdan al 11-lea, a fost Domn al Moldovei între anii 1457 şi
24
Figura 2.5.6 Groș emis de Petru Mușat

În Moldova, sunt de semnalat monedele de bronz emise de Cetatea Albă la mijlocul secolului
al XV-lea. Emisiunile au pe vers stema Moldovei, iar pe revers stema orașului și numele vechi –
Asprokastron.
În a doua jumătate a secolului al XlV-lea, în Moldova, au circulat mai multe monede şi unităţi
monetare de provenienţă externă, menţionate de documentele istorice moldoveneşti din acea
perioadă: rublele de argint frâncesc (într-un document este vorba de rublele litvane); jumătăţile de
rublă; grivnele de argint; mărcile (denumite în limba polonă „kopa”); jumătăţile de marcă; ducaţii
veneţieni; zloţii ungureşti (denumiţi în textele latine „florini”, cuvânt tradus de către daci prin
„galbeni”); zloţi tătăreşti; zloţi turceşti; asprii; sommele genoveze; groşi; jumătăţi de groşi etc.
În Transilvania, prima monedă a fost bătută în timpul lui Ioan I Zapolya (1526-1540) (figura
2.5.7). Ducatul din aur, bătut în anul 1538, în monetăria de la Cluj, avea greutate de 3,50 g. În anul
1540, la monetăria de la Sibiu au fost bătuţi ducaţi din aur cu nominalul de 10 (35,00 g) şi 6 (21,0 g)
Figura 2.5.7 Ducatul lui Zapolya
Numeralul existent în circulaţia monetară a Ţărilor Române, în secolul al XlV-lea, era alcătuit
din specii monetare de valori şi provenienţe diferite. Perperii de aur bizantini sunt prezenţi atât ca
monedă reală, cât şi ca monedă de cont.
Monedele de argint aparţin unor sisteme monetare diferite: groşii sârbeşti şi bulgăreşti,
dinarii ungureşti şi dinarii banali şi apoi regali din Slavonia, la care se adaugă emisiunile proprii.
În secolul al XV-lea, în Ţările Române, au circulat emisiunile proprii, dar mai ales monedele
străine, precum ducatul unguresc de aur sau ducatul veneţian de aur.
1504. A domnit aproape 50 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. In timpul său. ţara a dus multe lupte
pentru independenţă împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei şi Regatul Ungariei.
25
În condiţiile dominaţiei otomane, are loc încetarea definitivă a baterii de monedă proprie în
Ţara Românească în 1658 şi în Moldova în 1662. De la sfârşitul secolului, în circulaţia monetară
locală, are loc impunerea monedei turceşti - aspru (figura 2.5.8).
Figura 2.5.8 Aspru turcesc

O altă monedă de argint, care a circulat în spaţiul românesc, începând de pe la mijlocul
secolului al XVl-lea, este dirhemul otoman, nominal creat la începutul secolului, care, iniţial, avea
greutatea de 4,8 g, valorând cinci aspri, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Ţările Române
apare o nouă monedă - talerul Imperiului Romano-German. Spre sfârşitul veacului, în circulaţia
monetară locală, intră şi talerul-leu emis de Ţările de Jos, care, în secolele următoare, a avut un rol
important.
În secolul al XVIII-lea, circulaţia monetară se intensifică datorită dezvoltării unor relaţii
economice noi. Preţurile erau exprimate în lei (monedă principală de calcul) şi în subunităţile
acestora (parale), în timp ce plata efectivă se făcea în diferite monede din aur sau argint austriece,
turceşti, ruseşti, spaniole.
Deşi în Ţara Românească şi în Moldova nu au mai existat emisiuni proprii, totuşi, în timpul
războiului din anii 1769-1774, ruşii au iniţiat baterea unor monede care să aibă curs în cele două
provincii româneşti. Astfel, din anul 1770, a fost deschisă la Sadagura, lângă Cernăuţi, o monetărie
ce a bătut piese cu valoare nominală exprimată în parale, copeici şi denighi (figura 2.5.9). Pe avers
cu stemele celor două Principate Române, iar pe revers valoarea nominală şi anul de emitere.
Monedele tip Sadagura au circulat atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească între anii 1772-1774,
iar la retragerea trupelor ruseşti ele au ieşit din uz.
Figura 2.5.9 Moneda-para

După anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, în 1812, aici a circulat moneda emisă de ţar
- rubla şi divizionara sa, copeica.
În prima jumătate a secolului al XlX-lea, în teritoriile româneşti, circulau o multitudine de
monede, dintre care cele mai cunoscute erau: napoleonul francez, lira sterlină, ducatul austriac şi
diferite nominale otomane. Haosul monetar, existent în Moldova şi Ţara Românească, la mijlocul
secolului al XlX-lea, a generat proiecte de înfiinţare a unui sistem monetar naţional, fapt împlinit
la opt ani după Unirea Principatelor din 1859.
La 22 aprilie (4 mai) 1867, a fost adoptată Legea pentru înfiinţarea unui sistem monetar şi
pentru fabricarea monedei naţionale. Conform acesteia, unitatea monetară a României se numea leu
26
şi era împărţită în 100 de bani, fiind adoptat în sistemul monetar bimetalismul (aur şi argint) al
Uniunii Latine (Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia). În acelaşi an, au fost emise primele monede
româneşti din perioada modernă, piese din bronz, valorând 1,2, 5 şi 10 bani (figura 2.5.10).
Figura 2.5.10 Primele monede divizionare ale statului roman – 1, 2, 5 și 10 bani

În anul 1868, este emisă prima monedă de aur. La 3 martie 1870, odată cu înfiinţarea
Monetăriei Statului, au fost prezentate publicului monedele omagiale de 20 lei din aur şi de 1 leu
din argint (figura 2.5.11). Acestea au fost primele monede pe care apare denumirea „leu".
Figura 2.5.11 Prima monedă de 1 leu din argint emisă de statul român
Declanşarea Războiului de Independenţă a condus la o criză de numerar, soluţionată prin
emiterea, în 1878, a biletelor ipotecare (figura 2.4.12). Aceste bilete sunt considerate primele
bancnote româneşti.
27
Figura 2.5.12 Bilet ipotecar de 5 lei emis în anul 1878

În secolele XIX-XX, au avut loc rapturi din teritoriile istorice româneşti. Este evident că, în
aceste spaţii, a circulat moneda ţărilor care au anexat teritoriile respective.
Astfel, pe teritoriul Basarabiei, anexate de Imperiul Rus, din anul 1812 şi până în anul 1918, a
circulat rubla rusească, în formele ei din perioada respectivă. După ocupaţia sovietică din 1940, în
acest spaţiu, a circulat rubla sovietică.
În urma destrămării Uniunii Sovietice din anul 1991, teritoriul istoric al Basarabiei s-a regăsit
în cadrul a două state independente - Republica Moldova şi Ucraina, care au instituit propriile
monede - leul, respectiv, hrivna.
În secolul al XX-lea, soarta banilor în spaţiul românesc cunoaşte o istorie intensă. Atât marile
evenimente politice, militare, sociale, economice, cât şi schimburile repetate de sisteme politice au
condus la multiple modificări esenţiale în circulaţia monetară în arealul românesc.
28
Subiectul 1
Obiectul şi metoda de studiu
1.1 Obiectul de studiu şi conţinutul unităţii de curs.
1.2 Metode şi procedee de studiu.
1.3 Tratări terminologice privind moneda.
 să distingă noţiunile obiect şi metodă de studiu, modele şi procedee de cercetare al unităţilor de

curs de profil monetar şi de credit;
 să definească noţiunile de bază cu privire ban, monedă, valută, unitate monetară, schimb,
valoare, valoare de întrebuinţare, valoare de schimb;
 să distingă metodele şi procedeele de cercetare în procesul de cunoaştere, a termenilor monetari
în comunicarea verbală şi scrisă;
 să distingă asemănările şi deosebirile cu privire la conceptele de bani şi monedă;
 să structureze într-un discurs cunoştinţele privind obiectul şi metoda de studiu în procesul de
învăţare-cercetare;
 să elaboreze lucrări scrise şi prezentare a discursurilor verbale pe problemele metodologice ale
obiectului şi procedeelor de învăţare a unităţilor de curs de profil monetar şi de credit;
 să selecteze şi să analizeze materialele provenite din diferite surse de profil monetar şi de credit.
Cuvinte-cheie:
Obiect de studiu, metode de studiu, bani, monedă, valută, unitate monetară.
1
1.1 Obiectul de studiu şi conţinutul unităţii de curs.
Aflându-ne în faţa unui fenomen necunoscut sau mai puţin ştiut, de fiecare dată, ne suscită o
mulţime de întrebări:
 ce este acesta?
 în ce constă esenţa lui?
 prin ce se manifesta, cum poate fi cunoscut?
 cu ce se soldează? şi multe alte etc.
Aceleaşi senzaţii ne încearcă şi în cazul în care începem cercetarea unui domeniu necunoscut.
Din considerentele eliminării impacienţei şi perspectivei în activitatea de studiere, pornim
tradiţional de la elucidarea obiectului şi metodei de cercetare a acestuia.
Cuprinsul capitolului înglobează următoarele subiecte.
 obiectul de studiu şi conţinutul unităţii de curs;
 metode şi procedee de studiu;
 tratări terminologice privind moneda.
Misiunea capitolului dat rezidă în formularea coerentă a obiectului de studiu al unităţii de curs
Moneda şi credit, evidenţierea locului ei în ansamblul ştiinţelor economice, accentuarea rolului în
formarea economiştilor; expunerea sugestivă a esenţei metodelor, procedeelor şi tehnicilor de
predare-învăţare a conţinutului ei, explicarea unor termeni privind moneda.
În prezent, graţie rolului care îi revine monedei şi creditului în economie, ştiinţa despre bani şi
instituţiilie financiare a devenit una din principalele componente ale cunoaşterii economice şi una din
cele mai importante discipline din programele de instruire a economiştilor. Economia modernă este
neimaginabilă fără relaţiile monetare şi de credit, care alcătuiesc un domeniu specialmente al
sectorului financiar. Asemenea şi finantistul contemporan este neinchipuit fără cunoaşterea profundă. a
domeniului monedei şi creditului.
Unitatea de curs Moneda şi credit, îmbinând reuşit teoria cu practica, le cultivă studenţilor
gândire fìnanciară conceptual, le formează acestora logică economic şi îi înzestrează cu tehnici şi
procedee practice de lucru. Ea, înscriindu-se în ansamblul de discipline financiare fundamentale,
studiază multilateral fenomenul monetar.
Unitatea de curs Monedă şi credit are ca obiect de studiu moneda şi sistemul monetar,
creditul şi dobânda, cadrul instituţional al monedei şi creditului, piaţa monetară şi bazele politicii
monetare.
În compartimentul Moneda şi sistemul monetar, se vor studia aspectele ce ţin de apariţia şi
evoluţia monedei, esenţa şi funcţiile monedei, organizarea monetară şi circulaţia monetară.
În subdiviziunea Creditul şi dobânda, se vor învăţa aspectele istorice ale creditului şi
dobânzii, esenţa şi trăsăturile acestora, formele şi variaţiile creditului şi dobânzii, rolul lor economic.
În partea Cadrul instituţional al monedei şi creditului, se vor analiza sistemele instituţionale
din domeniul monedei şi creditului, băncile şi activităţi acestora, banca centrală şi funcţiile acesteia,
instituţiile financiare nebancare şi activităţile lor.
În secţiunea Funcţionarea instrumentelor monetare, se vor examina piaţa monetară, creaţia
monetara şi bazele politicii monetare.
Unitatea de curs Monedă şi credit se găseşte în interconexiune cu disciplinele fundamentale:
Economia politică şi Doctrinele economice, cu cursurile teoretice Macroeconomie şi Microeconomie.
Totodată, ea sta la baza mai multor discipline speciale, precum Activitatea bancară, Managementul
bancar, Operaţiuni bancare, Relaţii monetare şi de credit internaţionale etc.
În aşa mod, unităţii de curs Monedă şi credit, care are un obiect extins de studiu, îi revine
misiunea de formare a comportamentului monetar al viitorului economist.
2
1.2 Metode şi procedee de studiu.
Unitatea de curs Monedă şi credit se studiază cu ajutorul metodelor şi procedeelor de

cercetare întemeiate pe observarea directă şi indirectă a realităţii economice, redate, în principal,
prin intermediul informaţiei valorice, interpretate şi analizate cu ajutorul abstracţiei ştiinţifice.
Suportul metodologic al studierii disciplinei îl constituie lucrările clasicilor economiei
politice, cercetările recente ale savanţilor contemporani din ţară şi peste hotare, cadrul legislativ
naţional şi internaţional în vigoare.
Explicarea conceptelor şi simularea proceselor se vor efectua cu ajutorul modelelor
economice de tip imitativ, index şi simbol.
Modelele imitative, care se concretizează sub forrnă de imagini, fotografii, documente, filme
etc., redau aspectele exterioare ale obiectului studiat.
Modelele de tip index, care se materializează în formă de grafice, scheme, diagame, tabele etc.,
redau interconexiunile dintre elementele obiectului studiat, evocă tendinţele în evoluţia lui.
Modelele tip simbol în chip de termen, concept, definiţie, lege, teorie, formulă matematică
etc., redau legăturile intene ale obiectului studiat.
Evaluarea laturii cantitative a fenomenului monetar îi vor servi modelele econometrice, care îi
confer certitudine evaluărilor obiectului cercetat.
Elucidarea corelaţiilor calitalive ale elementelor obiectului cercetat se va spijini pe modelele
logice, care conferă elocvenţă tendinţelor din domeniul monetar.
Urmărirea evoluţiei în timp a instrumentelor şi proceselor monetare se va sprijini pe
prezentarea istorică a obiectului analizat, evidenţiind dezvoltarea acestuia de la o etapă la alta.
Studierea experienţei internaţionale în organizarea monetară şi de credit se va întemeia pe
metoda comparaţiei, care permite evidenţierea criteriilor de estimare şi parametrilor de funcţionare
optimală a mecanismelor monetare.
Aplicarea inducţiei, care reprezintă însuşirea unor raţionamente de la particular spre general,
şi a deducţiei, care presupune aranjarea judecăţilor de la general la individual, stă la baza fomulării
generalizărilor.
În aşa mod, arsenalul instrumentelor şi metodelor de studiere a fenomenului monetar,
antrenat în procesul de predare-cunoaştere, corespunde însuşirii profunde a unităţii de curs Monedă
şi credit.
3
1.3 Tratări terminologice privind moneda.
În limbajul profesional, economiştii din domeniul monetar şi bancar utilizează o gamă extinsă
de termeni aflaţi în raport de similitudine. Aceasta creează anumite confuzii în comunicarea
curentă, dar şi divergenţe în înţelegerea şi explicarea conceptelor. Din considerentele eliminării
diferenţelor în tratarea noţiunilor, aici şi pe parcurs, de fiecare dată, sprijinindu-ne pe principiul
obiectivitătii şi confruntând diverse opinii, vom încerca să expunem mai profund atât esenţa, cât şi
originea termenilor-cheie din domeniul monedei şi creditului.
În cadrul acestui capitol, vom aborda aspectele terminologice ale câtorva termeni monetari
aflaţi în conexiune strânsă noţională, şi anume: bani, monedă, valută şi unitate monetară.
Termenul „ban” cu referinţă la domeniul studiat, potrivit unor opinii, a fost preluat din altă
sferă - cea a titlurilor nobilimii şi rangurilor demnitarilor.
Ban era titlu şi funcţie de mare dregător în Ţara Românească, după secolul al XV-lea. Titlul
de „mare ban” era purtat de boierul care guverna Banatul Severinului, apoi Oltenia. Prin titulatura
„ban” se identifica cel mai înalt rang boieresc în Muntenia. Ca şi în cazul termenilor „regat”,
„principat”, knezat „ducat” etc„ ce îşi au originea în titlul diriguitorului, şi cuvântul „banat” devine
denumire de formaţiune administrativ-teritorială.
Cuvântul, cum s-a întâmplat nu o singură dată, a fost împrumutat din limba popoarelor
vecine, care îl întrebuinţau în acelaşi sens. Astfel, „ban” era nuinit guvematorul unei regiuni de
graniţă în Ungaria feudală. Deasemenea, cu titlu „ban” erau numiţi cârmuitorii Sloveniei .
Anume, aceştia emit, în perioada 1255-1349 , moneda cu denumirea „dinar”, supranumită în
popor „dinarul banal” (de la titlul emitentului) . Aceasta moneda a avut o largă răspândire în spaţiul
românesc, unde denumirea ei s-a extins asupra tuturor dinarilor cu o greutate apropiată de cea a
dinarilor din Slavonia, indiferent de locul baterii. În aşa mod, denumirea „dinar banal” devine o
noţiune generală desemnând moneda de o anumită greutate şi calitate. Ca şi în multe alte cazuri, în
vorbirea curentă se folosea un termen simplificat, dar expresiv - ban.
Extinderea folosirii termenulului a fost favorizată de intensificarea accentuată a circulaţiei
monetare în ţările române în secolul al XIV-lea, fenomen relevant şi de demararea, în acea perioadă,
a baterii primelor monede proprii. De altfel, principii Ţării Româneşti au emis o monedă de argint,
numită ban, echivalentă cu un obol unguresc şi cântărind în jurul a 0,35 grame.
Şi cu toate că tabelul titlurilor personale şi rangurilor publice s-a modificat de la o perioala la
alta, denumirea de „ban” pentru identificare oricărui mijloc de plata s-a încetăţenit în limba română
şi s-a răspândit în toate pământurile româneşti, dăinuind peste secole.
În aşa mod, cuvântul „ban” (la singular) şi, “bani” (la plural) reda denumirea generică pentru
toate felurilor de monede şi de semne de valoare.
De rând cu aceasta, termenul “ban” este şi denumirea subunităţii efective a unităţii monetare
naţionale româneşti, introduse prin Legea din 4 mai. 1867 prin care a fost instituit primul sistem
monetar naţional al României. Această reformă a introdus sistemul zecimal pentru unitate monetară
naţională care conţinea 100 de bani, în locul a 40 de parale.
Din 15 decembrie 1992, potrivit Legii Republicii Moldova Cu privire la bani nr. 1232-XII,
cuvântul ban este folosit ca denumire şi pentru moneda divizionară a unităţii monetare
moldoveneşti.
Naraţiunea privind termenul „monedă” este nu mai puţin captivantă. Din punct de vedere
etimologic, provine de la latinescul moneta, participiu trecut, feminin al verbului moneo, care
înseamnă a prevesti, a avertiza. Denumirea de „monedă” provine de la numele zeiţei Junona
4
Moneta. În zona templului zeiţei Junona Moneta din Roma, în a. 268 î.Hr., a fost înfiinţat un atelier
de batere a pieselor din diferite metale şi aliaje ce întruchipau bani. Mai mult ca atât, pe o serie de
monede a fost imprimată efigia Junonei Moneta (figura 1.3.1).
Figura 1.3.1 Dinar roman din argint cu egifia zeiţei Junona Moneta
Sursa: www.allnumis.ro
În vorbirea curenta, numele zeiţei a fost preluat pentru identificarea atât a pieselor respective -
monetă, cât şi a instituţiei de profil monetărie.
Cuvântul moneta a fost în uz în trecut. Academia de Ştiinţe Română a recomandat folosirea
termenului monedă. Adăugăm că şi grecii antici îi spuneau „moneda”. Moneda, în sensul îngust al
cuvântului, însă, în interpretarea directă, reprezinta o piesă de metal — cupru, argint, aur, platină sau
diferitc aliaje - preponderent în formă de disc plat, valorificată în funcţie de bani prin folosirea ei ca
mijloc de circulaţie a valorii, de plată pentru bunuri şi, eventual - atunci când merită - de tezaurizare a
bogăţiei.
În accepţia enunţată mai sus, moneda, spre deosebire de bani, nu este un generic, ci se referă
numai la un anumit gen de bani şi anume celor materializaţi în piesele respective de metal.
Moneda, în înţelesul dat, este materială: are corp din metal (aliaj) cu greutate şi titru, formă,
efigie şi inscripţii - toate acestea stabilite prin actele normative ale ţării emitente.
Moneda ca piesă, în cazul în care este confecţionată din metale nobile, evoluează în rolul de
bani-marfă cu valoare proprie deplină şi are obligaţia de bani-semn, în circumstanţele confecţionării
ei din metale şi aliaje ordinare.
În prezent, monede din metale nobile se confecţionează numai în scopuri numismatice, iar
monedele obişnuite se emit pentru suplinirea circulaţiei băneşti cu monedă divizionară şi cu bani în
valoare de una sau cateva unităţi monetare, folosite cel mai frecvent pentru achitarea prin aparate
speciale a unor bunuri (transport, telefon, iar în ultimul timp şi produse - ţigări, cafea, băuturi
răcoritoare etc.
În sens larg al cuvântului, aşa cum anume este folosit în ultima jumătate de secol, termenul
„moneda” este sinonim al termenului „ban”. În expresia scrisă şi verbală, cuvântul „monedă”, în
prezent, se foloseşte pentru identificarea oricărui semn bănesc atât materializat - bilete de bancă,
bilete de trezorerie, bancnote, bani de hârtie, bani metalici etc., cât şi nematerializat - bani de cont
bani scripturali, bani electronici etc.
Cât priveşte contextul utilizării noţiunii, el este cel mai divers, cuvântul întâlnindu-se în
multiple combinaţii: monedă naţională, monedă internaţională, monedă de cont, monedă scripturală,
monedă nominală, semn monetar, sistem monetar, masa monetară, fenomen monetar, circulaţie
monetară, statistică monetară, politică monetară etc.
5
Banii sunt o denumire generică pentru toate felurile de monede şi de semne de valoare. Din
multitudinea definiţiilor date banilor, se desprind două idei dominante:
 una – care consideră banii o marfă cu însuşiri speciale, desprinsă din lumea diversă a
mărfurilor şi având o existenţă obiectivă;
 şi alta – după care banii sunt o expresie a voinţei oamenilor, un semn sau o creanţă asupra
emitentului sau economiei, deci un instrument cu însuşiri subiective.
Din definiţii rezultă că între cele două noţiuni există diferenţe cantitative şi calitative, astfel:
 noţiunea de bani este mai cuprinzătoare şi mai veche decât cea de monedă, întrucât
înglobează mijloacele de schimb;
 noţiunea de monedă este denumirea generică acordată pieselor metalice.
Din această abordare conchidem că noţiunea de monedă nu se identifică cu banii, aceasta
reprezentând doar o parte a masei băneşti.
La conturarea diferenţei dintre monedă şi bani contribuie şi alte argumente:
 banii sunt o marfă; prin urmare, sunt un bun economic, rezultat al unor legi obiective;
 o monedă, în schimb, este un acord de voinţă dintre oameni, pe de o parte, şi presupune
existenţa autorităţii emitente, care decide cu privire la forma monedei şi-a metalului din care este
confecţionată.
Astfel, moneda, în abordare extinsă noţională, analogic termenului bani, redă denumirea
generică pentru toate felurile de mijloace monetare şi de semne de valoare.
În prezent însă, termenul de monedă se foloseşte în înţeles larg, cuprinzând şi biletele de
bancă, şi banii de cont şi, astfel, noţiunile de bani şi monedă pot fi considerate ca fiind similare.
Din acest punct de vedere, se poate considera că cei doi termeni se aseamănă, ceea ce conduce
şi la similitudinea dintre circulaţie monetară şi circulaţie banească.
Moneda este definită, cel mai adesea, prin funcţiile sale; este vorba deci de o definiţie
funcţională (numită şi tranzacţională), care răspunde la întrebarea – ,,la ce foloseşte moneda?”
În acest sens, moneda este un mijioc de schimb, este folosită drept etalon al valorii (funcţia
de masură a valorii) şi ca rezervă de valoare. Orice bun care îndeplineşte aceste funcţii este moneda.
O a doua abordare în definirea monedei, definirea statistică, pleacă de la analiza indicatorilor
şi agregatelor monetare. Această abordare, prin prisma agregatelor monetare (a structurii masei
monetare în circulaţie), oferă prilejul formulării a două definiţii ale monedei, în sens restrâns şi în
sens larg .
O a treia abordare a definiţiei de monedă descrie pur şi simplu trăsăturile monedei aşa cum
rezultă din viaţa de zi cu zi. În acest sens, banii sunt o convenţie socială – acceptăm banii ca plată
pentru simplul motiv că ne aşteptăm ca şi alţii să-i accepte drept plată – în consecinţă, orice este
acceptat ca mijloc de schimb (în schimbul bunurilor şi serviciilor) în cadrul unei comunităţi
reprezintă bani.
Sintetizând, putem menţiona că, moneda poate fi definită, în general, ca un instrument etalon
legal de plată pentru facilitarea schimbului, pentru acumulări şi stingerea obligaţiilor, măsurător
general de valori, care se bucură de încrederea publică şi poartă girul statului, care atunci când
moneda este confecţionată din metal preţios, îi garantează greutatea şi titlul.
În opinia noastră, moneda modernă este instrumentul economic fundamental creat prin
decretare, cu atribuirea proprietăţilor extrinseci de etalon al valorii şi de mijloc legal de plată,
devenit, ca rezultat, şi cel mai preferabil mijloc de tezaurizare (rezervă) a valorii.
6
La rândul său, termenul monedă se afla într-un raport special cu termenul „valută”, relaţie,
care, din aceleaşi considerente, trebuie descifrată.
Valuta este termenul utilizat pentru desemnarea monedei naţionale a unei ţări în ipostaza în
care aceasta este folosită ca instrument de plată şi rezervă pe plan internaţional. În aşa mod, prin
noţiunea de valută se subînţelege orice mijloc de plată străin, indiferent de forma în care se prezintă
şi impasibil la gradul de convertibilitate, fie acesta de origine naţională sau internaţională.
Astfel, valuta, redă denumirea generic pentru toote felurile de moneda şi de semne de valoare
de provinienţă străină.
Uneori, apar incertitudini în legătură cu alt termen, aflat naţional în imediată apropiere de
denumirile „bani” şi “monedă” şi anume – “unitate monetară”. În legatură cu aceasta ţinem să
menţionăm că termenul “unitate monetară” constituie denumirea unui element distinct al sistemului
monetar.
Fiecare ţară, instituindu-şi sistemul monetar national, defineşte elementele lui, inclusiv
stabileşte unitatea monetară proprie. Unităţile monetare i se confer o denumire concretă: dolar,
hrivnă, leu, liră sterlină, rublă, zlot, yen, yuan etc., aceasta referindu-se la unităţile monetare
intrnaţionale.
Unitatea monetară servşeste ca etalon al preţurilor, toate preţurile, în fiecare ţară, se exprimă
în unitatea monetară naţională. Moneda, în sens restrâns, are valoare stabilitită în unităţi sau
subunităţi monetare. Folosind deliberativ noţiunea de „monedă naţională”, în esenţă, redăm riguros
termenul, “unitate monetară”.
Se întâlnesc cazuri, mai frecvent în vorbirea curentă şi mai rar în expunerea scrisă, în care
noţiunea de unitate monetară este substituită cu denumirea concretă a ei.
Menţionăm, în final, că este irnportant ca ulilizarea termenilor monetari să fie corectă, fapt ce
va înlesni comunicarea.
NOTE
 Slavonia este o regiune istorică, situată în partea de sud a câmpiei Panoniei. Ocupă partea de
est a Croaţiei, hotarele sale naturale fiind râul Drava la nord, râul Sava la sud şi Dunărea la
est Principalul oraş este Osijek.
 Mitul Zeiţei Junona. Junona Moneta (Junona Avertizoarea; Junona soţia lui Jupiter, fiica
lui Saturn). În mitologia romană, Iuno era „zeiţa naşterii” şi a «căsătoriei». Ea este şi
patroana protectoare a oraşului Roma fiind venerată pe Capitoliul din Roma. În ziua de l
martie zeiţa sărbătorită era «Matronalia» (lat. femeie), în cinstea ei find sacrificată gâsca,
animal sacru la romani, din care cauză gâştele sunt ţinute în Capitoliu. Aceste păsări au fost
onorate, deoarece potrivit legendei, când cetăţenii romani au fost surprinşi de un atac
duşman neaşteptat, gâştele au dat alarma, înştiinţând-o pe Iunona, care primeşte porecla de
Moneta (cea care dă alarma, avertizoarea) salvând Roma.

Moneda Si Credit

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Moneda Si Credit

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

 să recunoască conceptele de bază cu privire la bancă comercială, sistem bancar, instituţie

bancă, bancă comercială, sistem bancar, intermediere monetară, activitate financiară,

Figura 9.1.1. Zaraf reprezentat într-o miniatură din secolul al XI-lea

Aceste circumstanţe au călăuzit deţinătorii de monedă să încredinţeze mijloacele băneşti unui

Funcţionarea eficientă a economiei bazate pe principiile pieţei este, în mod decisiv,

Figura 9.2.1 Schema finanţării indirecte

În urma evoluţiilor economice, financiare, organizatorice şi de altă natură, băncile s-au

9.4 Funcţiile şi rolul băncilor.

9.5 Activităţile băncilor.

Bănicile moderne autohtone apar odată cu obţinerea independenţei de Republica Moldova în

10.1 Retrospectiva Băncilor Centrale.

Banca Centrală, Banca Naţională a Moldovei, autoritate monetară, emisiune monetară,

În perioada iniţială a dezvoltării relaţiilor capitaliste, se amplifică şi numărul băncilor. Prin

10.2 Caracteristica generală a băncii centrale moderne.

Banca Centrală modernă, în urma evoluţiilor economice, financiare, monetare, dar şi a

10.4 Organizarea Băncii Naţionale a Moldovei.

În Republica Moldova, rolul băncii centrale îi revine Băncii Naţionale a Moldovei.

Figura 10.4.1. Organigrama BNM

BNM desfăşoară activităţile sale în concordanţă cu conceptul sistemului bancar de două

 să recunoască conceptele de bază cu privire la sistem bancar, sistem al instituţiilor financiare

Modele de sistematizare a instituţiilor financiare la nivel naţional. Literatura ştiinţifică

BANCA CENTRALĂ AUTORITĂŢILE DE REGLEMENTARE

BĂNCILE INSTITUŢII FINANCIARE

Figura 8.1.1 Sistematizarea instituţiilor financiare din domeniul monedei şi creditului

8.2 Sistemul bancar.

AUTORITĂŢILE DE REGLEMENTARE ŞI SUPRAVEGHERE

Organizaţii de microfinanţare Centre de decontări

Societăţi de economii şi de credit Societăţi de credit mutual

Societăţi de leasing Centre de clearing

Societăţi de facturare Case de amanet

Uniuni de creditare Unităţi de schimb valutar

Societăţi de investiţii în domeniul

Reglementarea şi supravegherea activităţii instituţiilor financiare nebancare este în

8.4 Cadrul instituţional al domeniului monedei şi creditului din Republica Moldova

Sectorul financiar al economiei naţionale actual al Republicii Moldova a început să se

Deja a fost menţionată eterogenitatea sistemului instituţiilor financiare, valabilă şi pentru

BANCA NAŢIONALĂ COMISIA NAŢIONALĂ A PIEŢEI MINISTERUL

Societăţi de emisie a Participanţii la Participanţii la

 să recunoască conceptele de bază cu privire la dobândă, a funcţiilor şi varietăţilor acesteia

7.2 Varietăţile dobânzii

7.3 Semnificaţia şi diversitatea ratei dobânzii

Rata fixă a dobânzii

Figura 7.3.1 Varietăţi ale ratei dobânzii

 să recunoască conceptele de bază cu privire la sistemul de credit, credit, subiecţi ai

6.1 APARIŢIA ŞI NECESITATEA CREDITULUI.

Figura 6.1.1. Formele istorice ale creditului

6.3 Trăsăturile şi elementele creditului

Relaţiile de credit, constituind o parte integrantă a relaţiilor economice, posedă un şir de

6.4 Formele şi varietăţile creditului

6.6 Creditul bancar în Republica Moldova

6.7 Rolul creditului în economie

 să recunoască conceptele de bază cu privire la circulaţia monetară (circulaţia bănescă), masă

ciculaţie bănească, circulaţie monetară, masă monetară, agregate monetare, viteză de

5.1.1 ESENŢA CIRCULAŢIEI MONETARE.

Banii au apărut la un anumit nivel al dezvoltării producerii şi schimbului. Printre principalele

5.1.2 FORMELE CIRCULAŢIEI MONETARE

Diversitatea instrumentelor monetare şi varietatea tehnicilor de transmitere-recepţionare a

Monedele metalice – moneda

Schema 5.1.2.1 Componenţa numerarului

instrument de plată este utilizat din cele mai vechi timpuri ca

U motiv pentru care efectuarea plăţii nu e

Schema 5.1.2.2. Caracteristicile numerarului

apare problema securităţii, deoarece numerarul este uşor manevrabil