Tema: Sistemul bancar

1. Componentele, structura şi caracteristicile sistemului bancar

2. Banca Centrală – rol, funcţii, operaţiuni
3. Băncile comerciale – rol, funcţii, operaţiuni
4. Resursele băncii comerciale – clasificare şi structură
5. Operaţiunile pasive ale băncii comerciale
6. Operaţiunile active ale băncii comerciale
7. Indicatorii de eficienţă a băncii comerciale

Cuvinte cheie: bancă, sistem bancar, Banca centrală, operaţiuni pasive, operaţiuni
active, operaţiuni de intermediere, operaţiuni bancare, credit, depozit, instrumente de
plată, capital normativ total, capital minim necesar, suficienţa capitalului ponderat la
risc, licenţă bancară, credit bancar, depozite bancare etc.

12.1 Componentele, structura şi caracteristicile sistemului bancar

Conceptul de „bancă” îşi are începutul din cele mai vechi timpuri. Pînă în
prezent nu se cunoaşte cu exactitate data şi locul apariţiei primei instituţii bancare,
urme ale existenţei unor astfel de instituţii au fost descoperite la babilonieni, egipteni,
evrei, greci şi români cu mult înaintea erei noastre. Cei mai buni bancheri s-au dovedit
a fi preoţii egipteni şi greci care au transformat templele de rugăciuni în adevărate
instituţii bancare, devenind primii „bancheri” ai timpului, care practicau pe scară largă
schimbul de monedă, efectuau plăţi, păstrau capitaluri etc. Totodată, documentele
istorice demonstrează că primele operaţiuni bancare constau în acordarea
împrumuturilor şi acceptarea depozitelor, care şi astăzi reprezintă activităţi de bază ale
oricărei bănci. Astfel, încă codul lui Hammurabi, care datează din secolul al XVIII-lea
a.Chr., conţinea o serie de prevederi ce reglementau depozitul şi împrumutul.
Termenul de „bancă” este de origine italiană. În evul mediu comerţul cu bani se
înfăptuia în oraşele italiene la mese aşezate în centrul oraşului, unde „bancherii”
efectuau plăţi şi decontări între clienţi care se deserveau la un singur „bancher”,
numărau şi schimbau bani. Cu toate că instituţiile bancare efectuau diverse activităţi,
„prima bancă, în adevăratul sens al cuvîntului, ar fi instituţia înfiinţată în 1171, de
dogele Michele XI, sub numele de Banco de Venezzia, cu scopul principal de a face
operaţiuni de administrare a banului public pentru Cetate”. În secolele XVII-XVIII
activitatea bancară se dezvoltă în toate formaţiunile statale din Europa. Astfel, în 1609
în Olanda este înfiinţată Banco di Amsterdam, în 1619 în Germania este creată banca
de depozit, iar în anul 1791 Congresul Statelor Unite autorizează crearea şi
funcţionarea Primei Bănci din SUA. În acest timp, ţările româneşti aflate sub
suzeranitate turcească sînt lipsite de dreptul de a bate monedă şi doar în 1839, cînd

1
 starea bancherilor devenise mai stabilă, apare posibilitatea organizării băncilor şi pe
teritoriul Ţării Româneşti.
Ţinînd cont de faptul că sistemul bancar este de neconceput fără bancă centrală
este oportun să ne referim la conceptul şi istoricul apariţiei acesteia. Primele bănci
centrale au apărut în a doua jumătate a secolului XVII, ca rezultat al dezvoltării
istorice a băncilor comerciale. Băncile centrale care se bucurau de încrederea statului
se împuterniceau să emită bani, devenind astfel bănci emitente. Una dintre cele mai
vechi bănci centrale este Banca Suediei, Sveriges Riksbank care activează din 1668.
În anul 1694 a fost înfiinţată Banca Angliei. Băncile centrale ale altor state au apărut
mult mai tîrziu: Banca Norvegiei – a.1816, Banca Franţei – a.1800, Banca Italiei –
a.1893, Banca Japoniei – a.1882, Banca SUA – a.1913.
În perioada constituirii băncilor centrale s-au identificat mai multe categorii de
bănci, în funcţie de provenienţa capitalului. Astfel, în Anglia banca de emisiune a fost
constituită cu capital privat; în Suedia, Finlanda, Austria, Bulgaria băncile s-au
constituit prin participarea capitalului de stat, pe cînd în astfel de ţări cum sînt
România şi Bulgaria capitalul băncilor era mixt. Examinînd activitatea băncilor
centrale ale diferitelor state, constatăm că în marea majoritate ele se află în
proprietatea statului. Acest fapt permite guvernului de a interveni într-o măsură
oarecare în politică monetară.
Pînă în secolul al XIX-lea, sistemul bancar s-a structurat pe trei domenii
specifice.
 Băncile de emisiune, care deţineau monopolul emiterii de bancnote naţionale;
 Băncile comerciale, care activau ca instituţii de intermediere financiară;
 Instituţii financiare specifice ca casele de economii şi cooperativele de credit.

În evoluţia sa sistemul bancar parcurge faze de specializare şi sectorizare.

Specializarea bancară reprezintă orientarea activităţii diferitelor bănci doar spre
anumite servicii, operaţiuni, produse bancare.
Sectorizarea poate fi definită ca un tip aparte de specializare ce constă în
orientarea activităţii bancare spre anumite domenii de activitate economică (sectoare
ale economiei naţionale).
Sistemul bancar a aparut ca o necesitate a societăţii, prin intermediul lui este
realizată acumularea mijloacelor băneşti şi distribuirea acestora sub diferite forme,
sistemul bancar executînd funcţia de intermediar între agenţii economici.
Un sistem bancar stabil, eficient şi viabil care ar asigura mobilizarea
disponibilităţilor monetare ale economiei naţionale, orientîndu-le spre desfăşurarea
activităţilor financiare eficiente, constituie o premisă importantă pentru dezvoltarea
economică. Sistemul bancar este unul dintre cei mai importanţi piloni ai economiei
unei ţări, reprezintînd veriga de legătură dintre ramurile economiei, a căror activitate
influenţează situaţia economică, socială şi politică a unui stat. Importanţa stabilităţii
2
sistemului bancar este mult mai vizibilă în condiţiile instabilităţii financiare, iar
imperfecţiunile sistemului financiar, vulnerabilitatea băncilor la schimbările mediului
economic şi crizele bancare constituie factorii principali ce trezesc un interes major
faţă de studierea şi realizarea în practică a stabilităţii bancare.
Sistemul bancar al unei ţări cuprinde:
 cadrul instituţional – format din Banca Centrală (cu rol de coordonare şi
supravegere), banci comerciale şi alte instituşii financiare;
 cadrul juridic - format din ansamblul reglementărilor care guverneză activitatea;
Sstemul bancar este organizat avînd axe de referinţe Banca Centrală, care
realizează politica monetară, valutară şi de credit a statului, şi un număr de banci
comerciale, bănci de afaceri, instituţii de credit specializate: uniuni de credit, case de
economii, organizaţii de împrumut, bănci ipotecare etc.
Sistemul bancar este un ansamblu coerent de institutii bancare, ce funcţionează
într-o ţară, răspunzînd necesităţilor unei etape de dezvoltare social-economică. În anul
1991, conform legislaţiei, în Republica Moldova a fost format un sistem bancar pe
două niveluri, în care BNM îndeplineşti funcţia de Banca Centrală, dar nu este
angajată în activitatea bancară comercială. Aceste legi includ elemente orientate spre
întărirea rolului Băncii Naţionale în elaborarea şi implementarea politicii monetare şi
valutare şi spre o activitate sigură şi durabilă a sistemului financiar.
Sistemele bancare din ţările dezvoltate se caracterizează printr-o serie de
trăsături, dintre care reţin atenţia următoarele: diversitate, concentrare,
bancarizarea activităţii, accelerarea operaţiunilor de restructurare, deschiderea
către relaţiile cu străinătatea.
Diversitatea unui sistem bancar rezidă în existenţa unui număr sporit de
instituţii bancare şi de credit definite de legea bancară şi ale căror caracteristici pot fi
diferite. Într-un sistem bancar se regăsesc atât instituţii specializate într-un anume tip
de clientelă sau activităţi, cât şi bănci cu activitate universală. În funcţie de
dimensiunea băncilor, un sistem bancar poate cuprinde bănci de mică dimensiune
precum şi bănci de dimensiune internaţională.
O varietate de situaţii se poate întâlni şi în funcţie de natura furnizorilor de
capital, în sensul că acesta poate fi de natură publică sau privată iar acţionarii pot fi
rezidenţi sau nerezidenţi.
Un alt factor de diferenţiere a instituţiilor bancare îl reprezintă coexistenţa unor
organisme cu personalitate juridică foarte diverse: societăţi anonime, societăţi de
persoane, societăţi cooperative.
Concentrarea activităţii bancare reprezintă o caracteristică ce poate fi
cuantificată prin ponderea deţinută de principalele bănci în totalul sistemului bancar şi
prin diminuarea numărului de bănci în totalul acestora. Gradul de concentrare este
apreciat prin nivelul activităţii (distribuire de credite, colectare de depozite) realizate
de instituţii bancare şi de credit. Studiile evidenţiază că un număr redus de bănci

3
 controlează, în mare parte, piaţa bancară. Între gradul de concentrare a activităţii
bancare şi numărul instituţiilor bancare se manifestă o puternică legătură, astfel: pe
măsură ce numărul băncilor se diminuează gradul de concentrare bancară sporeşte.
O altă caracteristică a unui sistem bancar şi al activităţii bancare dintr-o
economie îl constituie gradul de bancarizare. Acesta furnizează informaţii relevante
cu privire la nivelul de dezvoltare al sistemului bancar, putând fi calculaţi indicatori
precum numărul de conturi la vedere, numărul cardurilor bancare şi numărul ghişeelor
bancare.
Operaţiunile de restructurare bancară constituie o altă caracteristică a
sistemelor bancare actuale, în cadrul acestora fiind incluse fuziunile şi absorbţiile,
operaţiunile transfrontaliere (cu străinătatea), preluările pachetului de control de către
băncile străine, şi operaţiunile încrucişate bănci-asigurări.
Restructurările bancare au reprezentat pentru bănci o modalitate de atingere a
unei dimensiuni optime, care să asigure: eliminarea costurilor suplimentare ca urmare
a organizării producţiei, amortizarea pe scară largă a investiţiilor în noile tehnologii şi
lărgirea gamei de produse oferite clientelei, pentru a rămâne competitive. Una din
consecinţele principale ale restructurărilor o reprezintă concentrarea sporită a
sistemelor bancare şi reducerea numărului de instituţii bancare. Un alt efect al
restructurărilor este intensificarea concurenţei.
Un fenomen de dimensiuni mondiale îl constituie, în contextul globalizării
financiare, criza sistemelor bancare. La originea crizelor bancare s-a aflat un factor
ce poate fi definit astfel: adaptarea cu dificultate la globalizarea financiară, respectiv
manifestarea a o serie de fenomene în toate ţările,
care au vizat următoarele aspecte:
- amploarea şi rapiditatea modificărilor în materie de reglementări şi mediu de
activitate;
- criza pieţelor mobiliare;
- carenţele în exercitarea controlului şi supravegherii prudenţiale.
Crizele succesive care s-au manifestat în ultimele două decenii au evidenţiat
insuficienţa procedurilor de supraveghere şi control asupra expunerii la risc a băncilor.

Sintetizând problemele enunţate, se poate concluziona că în sistemele

bancare contemporane se produc o serie de modificări, dintre care semnificative sunt
următoarele:
 amplificarea forţei marilor bănci, în contextul dezvoltări inegale a băncilor naţionale
şi al sporirii internaţionalizării activităţii acestora;
 înlocuirea specializării băncilor cu universalizarea operaţiunilor lor;
 diminuarea rolului statului în activitatea băncilor, ceea ce conduce la procesul de
“dezetatizare” şi liberalizare a băncilor;

4
 modernizarea tehnicilor şi informaticii bancare, realizată prin introducerea în tehnica
bancară a celor mai moderne produse bancare şi a celor mai performante
echipamente;
 accentuarea proceselor de restructurare bancară, prin operaţiuni de fuziuni şi
absorbţii;
 apariţia unor grupuri financiare prin reunirea activităţilor bancare şi de asigurări;
 diminuarea participării băncilor la operaţiunile intermediere financiară în favoarea
societăţilor financiare şi de asigurări;
 manifestarea crizelor în sistemele bancare aparţinând statelor dezvoltate, în contextul
globalizării financiare.

12.2 Banca Centrală – rol, funcţii, operaţiuni

Analiza sistemelor bancare contemporane evidenţiazǎ cǎ acestea sunt
structurate pe doua nivele, respectiv banca centralǎ şi bǎncile de rang secundar,
denumite şi bǎnci de sistem. Apariţia tuturor bǎncilor centrale în perioada secolelor
XVII-XVIII s-a bazat pe bǎncile comerciale existente şi cǎrora li s-a încredinţat, de
cǎtre guvernele ţǎrilor respective, rolul de “bancher” al statului, cum a fost cazul
Olandei şi al ţǎrilor scandinave.
La începutul formǎrii sistemului bancar, nu exista o delimitare între operaţiunile
realizate de bǎncile comerciale şi cele centrale. Aceleaşi bǎnci efectuau atît operaţii de
mobilizare a disponibilitaţilor bǎneşti şi de acordare de credite, cît şi operaţii de
emisiune a bancnotelor.
Astfel, în Anglia, banca centralǎ s-a infiinţat în anul 1694, sub formǎ de
societate privatǎ pe acţiuni; în anul 1880 se organizeazǎ Banca Franţei, iar în 1863
bǎncile naţionale din SUA. Instituirea monopolului asupra emisiunii, prin
reglementǎri ale statului, s-a realizat mai tîrziu , printr-o serie de legi, care au marcat
evoluţia sistemelor monetare. Pot fi enumerate cîteva momente: în anul 1844, în
Anglia se stabileşte sistemul de emisiunii (prin legea lui Robert Peel); în 1848 în
Franţa, se eliminǎ dreptul de emisiune monetarǎ al bǎncilor departamentale; în 1913
în SUA se creeazǎ Sistemul Federal de Rezerve, constituit din 12 bǎnci federale de
reserve.
Deşi, în perioada actualǎ, bǎncile centrale ale tuturor ţǎrilor, cu excepţia celor
12 bǎnci federale de rezervǎ din SUA, sunt bǎnci cu capital de stat, de-a lungul
evoluţiei lor în timp, s-au identificat mai multe categorii de bǎnci, în funcţie de
provenienţa capitalului.Astfel, în Anglia, banca de emisiune a fost cu capital privat; în
Suedia, Finlanda, Austria, Bulgaria, bǎncile s-au constituit prin participarea
capitalului de stat, iar în ţǎrile, precum România şi Belgia, capitalul bǎncilor a fost
mixt.
Obiectivul bǎncilor centrale a evoluat de-a lungul timpului. Astfel, în perioada
etalonului aur, obiectivul a fost formulat în termenii convertibilitaţii metalice; ulterior,
prin erodarea rolului aurului ca etalon al valorii, obiectivul bǎncii centrale a fost
5
 reformulate în termeni de stabilitate a preţurilor. Alǎturi de acestea, obiectivele
intermediare au przentat o mare variabilitate, însǎ, indiferent de modificǎrile în
formularea obictivelor, bǎncile centrale au acceptat idea cǎ stabilitatea monetarǎ
constituie o contribuţie importantă la stabilitatea financiarǎ. Si, de asemenea, rolul lor
a evoluat o datǎ cu dezvoltarea sistemului financiar.
De remarcat cǎ banca de emisiune, prin importanţa activitaţii sale privind
determinarea stǎrii monetare la nivel micro şi macroeconomic, prin influienţele pe
care le poate exercita asupra celorlalte instituţii financiar-bancare şi asupra economiei,
în general, deţine o poziţie prioritarǎ în cadrul oricǎrui sistem bancar.

Funcţiile bǎncilor centrale

Într-o economie de piaţǎ, bǎncile de emisiune îndeplinesc urmǎtoarele funcţii:
 Funcţia de emisiune;
 Funcţia de bancǎ a statului, a administraţiei şi a serviciilor publice;
 Funcţia de bancǎ a bǎncilor;
 Funcţia de centru valutar şi de gestionare a rezervei valutare;
 Funcţia prudenţialǎ şi de supraveghere;
 Funcţii economice ocazionale;

Funcţia de emisiune
Etapa hotǎrîtoare în dezvoltarea bǎncilor de emisiune a fost reglementarea de
cǎtre stat a sistemului de emisiune şi mai ales instituirea monopolului asupra
emisiunii prin atribuirea acestui privilegiu unor bǎnci şi, în final,unei singure bǎnci
sau unor bǎnci încadrate într-un sistem federal.
În present banca centralǎ deţine dreptul exclusive de a emite însemne monetare
ca mijloace legale de platǎ, este singuara în drept sǎ stabileascǎ valoarea nominalǎ,
dimensiunile, greutatea, desenul, precum şi alte caracteristici ale bancnotelor şi
monezilor. În virtutea aceluiaşi drept, banca centralǎ asigurǎ tipǎrirea bancnotelor,
baterea monezilor metalice şi punerea lor în circulaţie, precum şi retragerea şi
distrugerea însemnelor monetare retrase. De asemenea,banca centralǎ poate dispune
anularea sau retragerea din circulaţie a oricǎror bancnote sau monede metalice care au
fost emise şi, în locul acestora, punerea în circulaţie a altor tipuri de însemne
monetare.
Pentru a preveni emiterea de monedǎ fǎrǎ acoperire,prin statut se stabileşte
obligaţia ca tranşa de numerar aflatǎ în circulaţie, emisa de BC, peste nivelul
rezervelor internaţionale, sǎ fie acoperitǎ integral prin titluri de stat deţinute în
portofoliul de investiţii, prin active rezultate din credite acordate bǎncilor şi altor
personane juridice, în condiţiile legii, sau prin cecuri, cambia şi alte titluri de credit
scontate sau deţinute în portofoliu.

6
 Funcţia de banca a statului, a administratiei publice şi a serviciilor publice
Aceastǎ funcţie reflectǎ sarcina bǎncii de a deţine şi a administra conturile
statului, ale cǎror solduri figureazǎ în pasivul bilanţului.
Bǎncile de emisiune, prin unitaţile de trezorǎrie, sunt în general “casierul” statului,
în conturile lor, la nivel central, reflectîndu-se execuţia bugetului de stat. Totodatǎ,
statul este pentru banca de emisiune unul dintre principalii beneficiari de
credite.Titlurile de credit emise de cǎtre stat în postura sa de debitor (bonuri de tezaur,
titluri de rentǎ, obligaţiuni) ocupǎ un loc important printre activele bǎncilor de
emisiuni.
În afara acestor diferenţieri în gestionarea depozitelor şi plǎţilor publice, banca
centralǎ joacǎ un rol direct sau indirect în finanţarea statului sau administraţiei
publice. De asemenea, BC finanţeazǎ statul, direct sau indirect, prin achiziţia de titluri
publice pe piaţa de “open- market”.
Datoritǎ intervenţiilor de finanţare directǎ sau indirectǎ, bǎncile centrale
îndeplinesc rolul esenţial de consilier şi realizator al emisiunilor de titluri pentru
contul statului. Astfel, BC organizeazǎ sindicate pentru achiziţii de împrumuturi,
administreazǎ datoria publicǎ şi plata anualǎ a dobânzilor la titluri de stat, toate aceste
atribuţiuni atestând, într-o mǎsurǎ considerabila, funcţia de banca a statului.

Funcţia de bancǎ a băncilor

Aceasta funcţie reuneşte trei activitǎţi, srtîns legate între ele, pe care le desfaşoarǎ
banca centralǎ.
1. fiecare bancǎ de rang secundar are un cont la banca centralǎ, care nu poate fi
debitor, şi pe baza caruia pot fi realizate viramente şi compensǎri interbancare.
2. dacǎ în procesul compensǎrilor, anumite bǎnci au nevoie de refinanţare, atunci
banca cenralǎ poate , în anumite condiţii, sǎ furnizeze resursele necesare, alimentând
piaţa monetarǎ. Se poate manifesta şi situaţia în care BC poate absorbi lichiditǎţi de
pe piaţǎ, dacǎ se considerǎ ca acestea sunt în surplus.
3. BC trebuie sǎ utilizeze intervenţiile pe piaţa monetarǎ pentru a menţine masa
monetarǎ şi rata dobânzii în limitele fixate de cǎtre autoritatea monetarǎ
Politica monetarǎ reprezintǎ ansamblul mijloacelor utilizate de cǎtre autoritǎţile
monetare din fiecare ţarǎ pentru atingerea obiectivelor monetare fixate. În unele ţǎri,
politica monatarǎ este consideratǎ, în exclusivitate, un mijloc de menţinere a
stabilitǎţii preţurilor şi de luptǎ contra inflaţiei, iar în altele se apreciazǎ cǎ trebuie sǎ
acompanieze politica bugetarǎ în reglementarea creşterii economice.
Funcţia de centru valutar şi gestionar al rezervelor valutare
Sub aceastǎ denumire este desemnatǎ o triplǎ funcţie a bǎncii centrale:
 Asigurarea ,singurǎ sau la concurenţǎ cu bǎncile de rang secundar, a schimbului
de monedǎ naţionalǎ în devize;
 Pǎstrarea şi gestionarea rezervelor valutare;

7
  Supravegherea ratei de schimb a monedei naţionale.
Banca de emisiune, ca centru valutar al ţǎrii, dobândeşte atribuţii pe linia
aplicǎrii politicii valutare a statului sub forma unor restricţii valutare (a contingentǎrii
importurilor şi controlul plǎţilor în devize, a preluǎrii unei pǎrţi din încasǎri valutare
din exporti) sau aplicǎrii unor stimulente la export de genul primelor la export, al
subvenţionǎrii axportului.

Funcţia prudenţialǎ şi disciplinarǎ

Prin funcţia disciplinarǎ este înţeleasǎ exercitarea controlului asupra bǎncilor şi
instituţiilor de credit, în scopul asigurǎrii securitǎţii depozitelor si al prevenirii
falimentelor bancare.
Câmpul de aplicare al acestei funcţii este urmǎtorul:
- autorizarea exercitǎrii activitǎţii bancare, crearea şi transformarea bǎncilor;
- concentrarea şi divizarea riscurilor bancare
- lichiditatea şi solvabilitatea bancarǎ

Funcţia economicǎ
Toate funcţiile precedente ale bǎncii centrale presupun şi o implicare
economicǎ a acesteia. Astfel, atunci când se realizeazǎ emisiunea monetarǎ, sau se
supravegheazǎ cursul valutar sau rata de schimb, sau atunci când se intervine pe piaţa
monetarǎ, pentru a influenţa rata dobânzii, bǎncile centrale îndeplinesc şi o funcţie
economicǎ.

Operaţiunile bǎncilor centrale

Individualizarea şi manifestarea efectivǎ a funcţiilor bǎncilor centrale, descrise
anterior se face prin intermediul operaţiunilor pe care aceasta le efectueazǎ.
Exista mai multe tipuri de operaţiuni, dupa cum urmeaza:
 Operaţiuni active
 Operaţiuni pasive

Operaţiunile active
Acestea se concretizeazǎ în:
 Operaţiuni de creditare
 Operaţiuni interbancare
 Operaţiuni de vînzare-cumpǎrare de aur şi devize.

Ponderea cea mai mare o deţin operaţiunile de creditare, concretizatǎ în

acordarea de credite, atît statului sub forma creditelor guvernamentale cît şi celorlalte
bǎnci din sistemul bancar, prin operaţiuni de rescontare şi refinanţare.

8
 În relaţiile cu bǎncile comerciale, banca centrala realizeazǎ operaţiuni de
rescontare, respectiv acceptǎ titlurile de credit pe care bancile le deţin în portofoliul
lor şi care provin din vînzǎrile de credit ale mǎrfurilor.
Banca Centralǎ mai poate accepta credite pe gaj de efecte comerciale, situaţii
în care titlurile de credit rǎmîn în proprietatea bǎncii comerciale, servind bancii de
emisiune doar ca garanţie de rambursare a împrumutului. Un astfel de credit se
practicǎ atunci cînd operaţiunile de rescontare nu sunt favorabile, datoritǎ dobînzilor
sau atunci cînd perioada de timp este mai micǎ decît în cazul rescontului. Nivelul
maxim care se poate acorda sub forma unui astfel de credit reprezintǎ mai puţin de
100% din valoarea portofoliului de titluri.
O altǎ formǎ de creditare pe care o practicǎ bǎncile centale este creditul pe gaj
de efecte publice numit şi credit de lombardare. Titlurile care constitue garanţia unui
astfel de credit sunt obligaţiunile şi bonurile de tezaur, cumparate de cǎtre bǎncile
comerciale, cu ocazia emisiunilor lansate de cǎtre stat, pentru acoperirea deficitelor
bugetare.
Legislaţia cere reglementeazǎ activitatea bǎncilor centrale din diferite ţǎri,
prevǎd şi posibilitatea acestora de a acorda şi credite guvernamentale în mod direct,
în general pe baza bonurilor de tezaur, pe o perioadǎ mai micǎ de 1 an.
Operaţiunile de decontare, inter-, şi intrabancare prezintǎ importanţǎ datoritǎ
locului pe care îl deţine banca centralǎ printre participanţii la compensarea
multilateralǎ a plǎţilor.
Prin operaţiunile de vînzare cumpǎrare de aur şi valutǎ banca centralǎ işi
consolideaza rezerva valutarǎ şi influenţeazǎ cursul valutar al monedei naţionale faţǎ
de valutele principale, în funcţie de obiectivele politicii monetare şi valutele practicate
în ţara respectivǎ.

Operaţiunile pasive
Existǎ urmǎtoarele operaţiuni de pasiv:
 Formarea capitalului propriu
 Depunerile sau sursele atrase
 Emisiunea monetarǎ

Capitalul propriu al bǎncilor centrale au o pondere redusǎ în totalul pasivului,

comparativ cu nivelul înregistrat la bancile comerciale. In structura capitalului propriu
se includ: fondul statutar, prevǎzut în Statutul de funcţionare al bǎncilor centrale,
fondul de rezervǎ şi profitul bancar.
Sursele atrase ale bǎncii centrale constau în depozitele celorlalte bǎnci, în
depunerile întreprinderilor cu capital de statsau ale unor mari întreprinderi şi în
Contul Trezoreriei Statului (datoritǎ rolului de casier al statului îndeplinit de cǎtre
banca centralǎ). Printre sursele atrase figureazǎ si dobînzile unor organisme
9
 internaţionale sau ale unor bǎnci strǎine, precum şi împrumuturile de la bǎnci strǎine
şi cumpǎrǎri de DST de la FMI.
Emisiunea monetarǎ reprezintǎ cea mai importantǎ operţiune pasivǎ a
bǎncilor centrale. Prin aceasta se are în vedere emisiunea de monedǎ scripturalǎ( bani
de cont), şi a cantitǎţii de numerar, corespunzǎtoare structurii masei monetare.

B.N.M. este responsabilă pentru autorizarea, supravegherea şi reglementarea

activităţii instituţiilor financiare.
Banca Naţională a Moldovei a fost înfiinţată în anul 1991. Atribuţiile de bază ale
B.N.M. sunt:
- stabilirea şi promovarea politicii monetare şi valutare în stat;
- emisiunea monedei naţionale;
- activitatea de bancher şi agent fiscal al statului;
- autorizarea, supravegherea şi reglementarea activităţii instituţiilor financiare;
- gestionarea rezervelor valutare ale statului;
- întocmirea balanţei de plăţi a statului.
Din 1991 şi până în prezent au fost elaborate şi implementate un şir de măsuri
eficiente în vederea stabilizării mediului monetar şi creditor. Cel mai important pas în
acest sens a constituit introducerea în circulaţie la 29 noiembrie 1993 a monedei
naţionale - leul moldovenesc - cu promovarea ulterioară a unei politici monetare şi de
credit antiinflaţioniste.
În anul 1995 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la Banca
Naţională a Moldovei şi Legea instituţiilor financiare. Conform primei legi B.N.M.
este independentă în promovarea politicii monetare, fiind responsabilă faţă de
Parlament. Cea de-a doua lege sus-menţionată are drept scop crearea unui sector
financiar puternic şi competitiv, neadmiterea riscului excesiv în acest sistem,
protejarea intereselor deponenţilor.

Obiectivul fundamental al Băncii Naţionale este asigurarea şi menţinerea

stabilităţii preţurilor.

Structura organizatorică şi modul de administrare al BNM

Banca Naţională este formată din departamente, direcţii, servicii şi alte subdiviziuni şi
este condusă de Consiliul de administraţie.
Consiliul de administraţie este alcătuit din cinci membri:
- Guvernatorul Băncii Naţionale - preşedintele Consiliului;
- primul-viceguvernator al Băncii Naţionale - vicepreşedinte al Consiliului;
- trei viceguvernatori ai Băncii Naţionale.
Guvernatorul Băncii Naţionale se numeşte de Parlament, la propunerea
Preşedintelui Parlamentului. Primul-viceguvernator şi viceguvernatorii Băncii
10
Naţionale sînt numiţi de Parlament, la propunerea Guvernatorului Băncii Naţionale.
Membrii Consiliului de administraţie se numesc pe termen de 7 ani cu condiţia ca pe
cît posibil expirarea termenului fiecăruia să fie repartizată uniform pe parcursul
perioadei de 7 ani.
Consiliul de administraţie stabileşte modul de funcţionare a Băncii Naţionale.
În exercitarea atribuţiilor sale Consiliul de administraţie examinează rapoarte privind
situaţia economică şi monetară a statului. În acest scop vicepreşedintele Consiliului
asigură prezentarea periodică a rapoartelor de către departamente, direcţii şi secţii.
Consiliul de administraţie are următoarele împuterniciri:
a) stabileşte politica monetară în stat, inclusiv limitele ratelor dobînzii la
instrumentele politicii monetare, condiţiile de acordare a creditelor, tipul şi nivelul
rezervelor pe care instituţiile financiare sînt obligate să le ţină la Banca Naţională;
b) stabileşte politica valutară în stat, inclusiv modalităţile de determinare a cursului de
schimb al monedei naţionale;
c) adoptă actele normative de aplicare generală ale Băncii Naţionale;
d) aprobă rapoartele şi recomandările ce urmează a fi prezentate de Banca Naţională
Parlamentului şi Guvernului;
e) adoptă decizii cu privire la participarea Băncii Naţionale la organizaţiile
internaţionale;
f) stabileşte valoarea nominală, designul bancnotelor şi monedelor metalice, modul de
punere în şi condiţiile de retragere a lor din circulaţie;
g) aprobă cu votul a cel puţin 2/3 din membrii Consiliului prezenţi la şedinţă fiecare
acordare de credit sau folosirea altor instrumente financiare în favoarea unei bănci sau
instituţii financiare;
h) decide asupra modului de eliberare a autorizaţiilor, permisiunilor, aprobărilor,
prevăzute de Legea instituţiilor financiare nr.550-XIII din 21 iulie 1995;
j) înaintează propuneri vizînd majorarea capitalului Băncii Naţionale;
k) aprobă rapoartele anuale şi dările de seamă financiare ale Băncii Naţionale;
n) aprobă Statutul Băncii Naţionale şi determină modalităţile de administrare şi
funcţionare a Băncii Naţionale;
o) determină structura Băncii Naţionale; etc.
Şedinţele Consiliului de administraţie sînt prezidate de guvernator, iar în lipsa
acestuia de primul-viceguvernator. Şedinţele Consiliului de administraţie se convoacă
de Guvernator cel puţin o dată pe lună. Şedinţele pot fi convocate şi la cererea în scris
a 3 membri ai Consiliului. Şedinţele Consiliului de administraţie sînt secrete.
Hotărîrile Consiliului se adoptă cu majoritatea simplă de voturi ale membrilor lui
prezenţi la şedinţă, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezenta lege sau de Statutul
Băncii Naţionale. Hotărîrile Consiliului de administraţie se emit sub semnătura
preşedintelui şedinţei.

11
 12.3 Băncile comerciale – rol, funcţii, operaţiuni
Banca - instituţie financiară care atrage de la persoane fizice sau juridice
depozite sau echivalente ale acestora, transferabile prin diferite instrumente de plată,
şi care utilizează aceste mijloace total sau parţial pentru a acorda credite sau a face
investiţii pe propriul cont şi risc.
Rolul băncilor în cadrul unei economii poate fi analizat, în primul rând, prin
utilizarea conceptului de intermediere între agenţii debitori şi creditori din
economie, iar în al doilea rând prin funcţiile tradiţionale de finanţare, de colectare a
depozitelor şi de gestionare a mijloacelor de plată.
Pentru a evidenţia rolul băncilor, este necesară situarea acestora în cadrul
sistemului financiar, al căror element principal îl constituie. Pe plan financiar, există
la nivelul unei economii, două categorii de participanţi, ale căror preocupări sunt
complementare, respectiv cei care au necesităţi de finanţare şi care doresc procurarea
de resurse, pe de o parte, şi cei cu capacităţi de finanţare şi care doresc plasarea
eficientă a resurselor lor. Funcţia sistemului financiar este de a asigura “interfaţa”
dintre agenţii excedentari şi cei deficitari.

Pornid de la acest dublu rol, şi de la calitatea lor de intermediar, băncile

îndeplinesc 3 funcţii importante:
1. Constituirea de resurse prin atragerea disponibilităţilor temporale ale
clienţilor
2. Utilizarea, respectiv plasarea acestor resurse prin acordări de credite.
3. Asigurarea mecanismului de funcţionare a plăţilor prin efectuarea de
viramente şi plăţi în numerar.

Procedura de creare a băncii

Banca Naţională este investită cu dreptul exclusiv de a elibera autorizaţii
băncilor. Suma minima subscrisă şi depusă în capitalul bancii se stabileste în cuantum
de 200 de milioane de lei.
Pentru eliberarea autorizaţiei de a desfăşura activităţi financiare se depune la
Banca Naţională, în modul stabilit de ea, o cerere scrisă, la care se anexeaza:
a) date despre calificarea şi experienţa administratorilor viitoarei instituţii financiare,
activitatea lor profesională din ultimii 10 ani;
b) date despre capitalul viitoarei bănci care se prevede sa fie plătit;
c) business-planul viitoarei bănci cuprinzind structura organizatorică, tipurile de
activităţi financiare preconizate, pronosticul rezultatelor financiare pentru următorii 3
ani etc.;
d) informaţii privitoare la numele (denumirea), domiciliul (sediul), activitatea
comercialaă sau profesională din ultimii 10 ani şi cota de participare a fiecărei
persoane care intenţionează să deţină 10% sau mai mult din acţiunile cu drept de vot

12
ale băncii. În scopul aplicării acestei prevederi asupra persoanelor afiliate, cota de
participare a acestora se stabileste prin agregarea cotelor lor;
e) orice alte informatii prevazute de regulamentele Bancii Nationale.
Cererea de eliberare a autorizaţiei pentru filialele şi sucursalele unei bănci
străine se depune de către aceasta în modul stabilit prin regulamentele Băncii
Naţionale.
În termen de 3 luni de la data primirii cererii Banca Naţională o aprobă
preliminar sau o respinge, aducând în scris la cunoştinţa solicitantului decizia sa.
Refuzul de a elibera autorizaţie trebuie să fie motivat.
După aprobarea preliminară a cererii, Banca Naţională stabileşte următoarele
cerinţe pentru primirea autorizaţiei:
a) depunerea capitalului iniţial, care nu trebuie să fie mai mic decât capitalul minim
necesar;
b) angajarea de specialişti;
c) încheierea de contract cu o firmă de audit;
d) închirierea sau cumpararea de utilaj pentru efectuarea operaţiunilor bancare şi de
edificii bancare.
Dacă în decursul unui an banca nu îndeplineşte cerinţele enumerate, aprobarea
preliminară a cererii se anulează. Dacă cerinţele enumerate sunt satisfăcute, Banca
Naţională eliberează autorizaţia în termen de o luna.
Autorizaţiile se acordă pentru un termen nedeterminat şi sunt netransferabile.
Banca Naţională ţine registrul băncilor autorizate, în care se înscriu denumirea,
adresele sediului central şi ale filialelor. Acest registru va fi accesibil permanent
publicului. Băncile ale caror autorizaţii au fost retrase se exclud din registru prin
înscrisul respectiv.
Băncile pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate, următoarele activităţi:
a) acceptarea de depozite (plătibile la vedere sau la termen etc.) cu sau fără dobândă;
b) acordarea de credite (de consum şi ipotecare, factoring cu sau fara drept de regres,
finanţarea tranzacţiilor comerciale, eliberarea garanţiilor şi cauţiunilor etc.);
c) împrumutarea de fonduri, cumpărarea ori vânzarea, în cont propriu sau în contul
clienţilor (cu excepţia subscrierii hârtiilor de valoare), de:
- instrumente ale pieţei financiare (cecuri, cambii şi certificate de depozit etc.);
- futures şi optioane financiare privind titlurile de valoare şi ratele dobânzii;
- instrumente privind rata dobânzii;
- titluri de valoare;
d) acordarea de servicii de decontări şi încasări;
e) emiterea şi administrarea instrumentelor de plată (cărţi de credit sau de plată, cecuri
de voiaj, cambii bancare etc.);
f) cumpărarea şi vânzarea banilor (inclusiv a valutei străine);
g) leasing financiar;
h) acordarea de servicii aferente la credit;
13
i) acordarea de servicii ca agent sau consultant financiar, cu exceptia celor de la lit. a)
si b);
j) operaţiuni în valută străină, inclusiv contracte futures de vânzare a valutei străine;
k) acordarea de servicii fiduciare (investirea şi gestionarea fondurilor fiduciare),
păstrarea şi administrarea hârtiilor de valoare şi altor valori etc.;
l) acordarea de servicii de gestionare a portofoliului de investiţii şi acordarea de
consultaţii privind investiţiile;
m) subscrierea şi plasarea titlurilor de valoare şi acţiunilor, operaţiunile cu acţiuni;
n) orice altă activitate financiară permisă de Banca Naţională.

Banca Naţională poate retrage autorizaţia băncii în cazul în care:

a) retragerea autorizaţiei este solicitată de bancă;
b) autorizaţia a fost obtinută în baza unor informaţii eronate, oferite de solicitant sau
referitoare la el;
c) banca nu a început activitatea într-un termen de un an de la data eliberării
autorizaţiei sau a fost incapabilă timp de peste 6 luni de a efectua operaţiuni de
atragere a depozitelor sau a altor fonduri rambursabile;
d) a fost retrasă autorizaţia unei alte bănci care deţine o cotă substanţială în banca
respectivă;
e) a avut loc reorganizarea băncilor sau vinderea unei parţi substanţiale din activele
băncii;
f) deţinătorul unei cote substanţiale în bancă a transferat sau a pierdut în alt mod
această cotă fără permisiunea scrisă a Băncii Naţionale;
g) banca este lichidată conform hotărârii luate de proprietarii ei sau înceteaza să existe
ca unitate juridică independentă;
h) activităţile financiare ale băncii din primii 3 ani de funcţionare se deosebesc
considerabil de cele preconizate în cererea de eliberare a autorizaţiei, iar în opinia
Băncii Naţionale o astfel de deviere nu este justificată de noile circumstanţe
economice.

12.4 Resursele băncii comerciale – clasificare şi structură

Capitalul băncii comerciale reprezintă totalitatea sumelor capitalului statutar,
capitalului suplimentar, rezervelor şi a profitului nerepartizat.
Capitalul statutar reprezintă valoarea aporturilor proprietarilor la patrimoniu,
depuse în contul achitării acţiunilor. Mărimea aporturilor este determinată de actele de
constituire în conformitate cu legea despre BNM, aportul unui fondator nu trebuie să
depăşească 35% din capitalul statutar. Prin urmare, numărul fondatorilor nu poate fi
mai mic de 3 persoane.

14
 Ca fondatori ai băncii nu pot fi organizaţii cu balanţe nelichide. De asemenea,
ca fondatori nu pot fi lucrătorii puterii de stat şi ei nu pot participa la conducerea
băncii.
Ca aporturi în capitalul statutar pot fi mijloace băneşti, drepturi patrimoniale,
hîrtii de valoare plătite şi mijloace fixe.
La înregistrarea statutului băncii la BNM, ei i se deschide un cont provizoriu,
unde are loc înregistrarea aporturilor fondatorilor. Toate înregistrările în contul
capitalului băncii se fac numai după înregistrarea băncii.
Aporturile nebăneşti depuse la capitalul statutar se evaluează în conformitate cu
Standardele Naţionale de Contabilitate în funcţie de tipurile activelor.
Majorarea capitalului statutar al băncii poate fi efectuată în rezultatul majorării
valorii nominale a acţiunilor, emisiunii suplimentare, rezervelor şi capitalului
suplimentar. Despre majorarea capitalului statutar se aduce la cunoştinţă BNM şi se
îndeplinesc documentele necesare. Decizia privind modificarea capitalului statutar se
aprobă de către Adunarea Generală a Acţionarilor.
În timpul controlului formării capitalului statutar al băncii auditorul trebuie să
verifice achitarea a 50% din suma capitalului la momentul înregistrării, cota fiecărui
participant şi plata în buget pentru primirea licenţei.
În timpul controlului surselor de formare a capitalului statutar, de asemenea, se
verifică dacă capitalul nu a fost format din mijloace atrase sau din sursele proprii ale
fondatorilor.
Capitalul suplimentar se formează din suma diferenţei dintre preţul de vînzare
şi valoarea nominală a acţiunilor. De asemenea, în contul capitalului suplimentar se
înregistrează diferenţele de curs valutar aferente decontărilor cu fondatorii în valută
străină. Auditorul controlează ducereea corectă a evidenţei sintetice, analitice şi a
cheltuielilor sumelor de pe acest cont.
Capitalul de rezervă se formează din venitul curat al băncii. El se foloseşte în
primul rînd la achitarea cu fondatorii, la acoperirea pierderilor şi în alte scopuri
prevăzute. În timpul controlului se atrage atenţie sporită la consumarea rezervelor
conform statutului sau Adunarii Generale a Acţionarilor.
Capitalul propriu al băncii cuprinde venitul net al anului şi cel nerepartizat.
Profitul net reprezintă rezultatul financiar al anului după impozitare. În
procesul folosirii profitului se reflectă relaţiile financiare între bancă, buget şi
parteneri. Sarcinile principale ale controlului folosirii profitului sunt:
- controlul respectării finanţării cheltuielilor din profit;
- verificarea calculării şi determinării plăţilor în buget şi a profitului rămas în folosinţa
băncii.
Conform legislaţiei, profitul se foloseşte la:
- efectuarea plăţilor în buget;
- formarea diferitor fonduri, rezerve;
- ş.a scopuri reflectate în contractele fondatorilor.
15
 Totuşi, destinaţia principală de utilizare a profitului net este plata dividendelor
proprietarilor.
După reflectarea operaţiunilor de utilizare a profitului, suma rămasă reprezintă
profitul nerepartizat. În timpul controlului auditul verifică cum a fost format profitul
nerepartizat sau pierderile neacoperite şi dacă utilizarea profitului a fost efectuată doar
în baza hotărîrii Adunarii Generale a Acţionarilor. Auditul atrage atenţie la
corespunderea datelor evidenţei analitice şi sintetice cu bilanţul contabil.
Din practica de audit, cele mai des întîlnite încălcări în timpul controlului
formării şi utilizării capitalului băncii sunt:
formarea necompletă a capitalului statutar;
majorarea capitalului a fost efectuată fără înregistrarea în documentele respective;
capitalul statutar a fost format din contul creditelor primite;
formarea şi utilizarea necorectă a capitalului de rezervă şi a profitului nerepartizat.

12.5 Operaţiunile pasive ale băncii comerciale

Între operaţiunile pasive şi cele active ale băncilor comerciale există o
interdependenţă puternică. Structura şi caracterul pasivelor determină în mare măsură
posibilităţile băncii de a efectua operaţiuni active şi în acelaşi timp, schimbarea
politicii băncii în domeniul creditării poate influenţa esenţial caracterul resurselor. Şi
totuşi, din punct de vedere istoric, operaţiunile pasive aveau un rol prioritar faţă de
cele active, deoarece pentru efectuarea operaţiunilor active o condiţie obligatorie este
suficienţa resurselor financiare.
Deoarece resursele bancare se formează, în primul rînd, în rezultatul
operaţiunilor pasive, este necesar de dat o caracterizare a acestor operaţiuni.
Operaţiunile pasive reprezintă operaţiuni care provoacă modificări prin pasivul
bilanţului bancar şi se caracterizează prin formarea resurselor bancare atît a celor
proprii, cît şi a resurselor atrase. Esenţa acestui tip de operaţiuni constă în atragerea
diferitor tipuri de depozite, primirea creditelor şi împrumuturilor de la alte bănci
comerciale şi de la Banca Naţională, primirea împrumuturilor de la instituţiile
financiare internaţionale, emisiunea valorilor mobiliare proprii, precum şi realizarea
altor operaţiuni în rezultatul cărora se majorează volumul resurselor băncii.
După sursa de provenienţă a lor, resursele financiare ale băncilor comerciale se
clasifică în două categorii mari:
1.capital propriu (resursele proprii);
2.capital împrumutat (resursele atrase).
Deşi ambele componente sunt diferite ca structură şi ca rol, ambele servesc la
finanţarea proiectelor bancare şi se află într-o interconexiune: existenţa capitalului
propriu garantează rambursabilitatea capitalului împrumutat. Mărimea capitalului
propriu condiţionează existenţa şi volumul capitalului atras.

16
 Conform Legii despre nstituţiile financiare, una dintre principalele condiţii de
primire a licenţei de desfăşurare a activităţii financiare este formarea capitalului
acţionar, care nu trebuie să fie mai mic decît capitalul normativ total minimal.
Capitalul normativ total include suma capitalului de gradul întîi şi a
capitalului de gradul doi, minus cotele de participare în capitalul altor bănci care
deţin autorizaţia Băncii Naţionale a Moldovei.
Capitalul de gradul întîi este componenta de bază a capitalului normativ total,
care include suma dintre acţiunile ordinare aflate în circulaţie, acţiunile preferenţiale
cu dividende nefixate şi acţiunile preferenţiale cu dividende fixate necumulative
emise cu termen nelimitat, surplusul de capital şi profitul nedistribuit minus mărimea
necompletată a reducerilor pentru pierderi de la credite (fondul de risc) şi leasing
financiar.
Capitalul de gradul doi este componenta suplimentară a capitalului normativ
total şi include suma acţiunilor preferenţiale cumulative şi parţial cumulative cu
scadenţă nefixată, surplusul de capital atribuit acţiunilor preferenţiale cumulative şi
parţial cumulative, datoriile subordonate minus mărimea sumei termenilor enumeraţi
mai sus ce depăşesc mărimea capitalului de gradul întîi.
Suma minima subscrisa si depusa în capitalul bancii se stabileste de BNM în
cuantum de 200 de milioane de lei.
Premisele majorării capitalului iniţiate de Banca Naţională a Moldovei au fost
alinierea la standardele internaţionale şi lichidarea unor bănci slabe cu un capital
insuficient, care ar putea pune în pericol viabilitatea de ansamblu a sistemului bancar.
Aceste reglementări stricte derivă şi din importanţa majoră a capitalui propriu
şi a funcţiilor pe care le îndeplineşte:
a) capitalul propriu protejează deponenţii în cazul insolvabilităţii băncii;
b) absoarbe pierderile neanticipate şi asigură stabilitatea în cazul situaţiilor problematice,
astfel se crează o perioadă de timp pentru ca banca să-şi reorganizeze activitatea;
c) capitalul propriu serveşte o pîrghie prin intermediul căreia autoritatea monetară
reglementează activitatea bancară.
Resursele atrase ale băncii reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti ce necesită
rambursare, utilizate de către bancă pentru realizarea operaţiunilor sale active. Cu alte
cuvinte, am putea spune că resursele atrase ale băncii reprezintă disponibilităţi în lei şi
în valută, aflate în conturile curente sau în conturile de depozit ale clienţilor. Astfel,
toate disponibilităţile clienţilor aflate în aceste conturi la bănci intră în categoria
depozitelor. Totodată, banca se poate împrumuta pe piaţa interbancară, de la Banca
Centrală sau pe piaţa de capital sub formă de plasamente de obligaţiuni, cambii
bancare sau certificate de depozit. Şi acestea sunt resurse atrase, asemeni depozitelor,
mobilizate de către bancă pentru a finanţa plasamentele sale sub formă de credite sau
investiţii în valori mobiliare, emise de terţi.
Ponderea esenţială în totalul resurselor bancare o deţin resursele atrase, care
variază mult de la o bancă la alta. O dată cu evoluţia relaţiilor de piaţă, structura
17
 resurselor atrase s-a modificat considerabil, lucru determinat de apariţia unor metode
noi, netradiţionale de acumulare a resurselor monetare temporar libere de la
persoanele fizice şi juridice.
În practica bancară internaţională toate resursele atrase după sursa de
provenienţă a lor sunt grupate în două categorii:
resurse depozitare;
resurse nondepozit.
Cota principală a resurselor atrase o constituie depozitele, care reprezintă
cuantumul major al resurselor atrase de bancă cu obligaţia de a le rambursa în anumite
condiţii de termen şi plată.
Depozit este o relaţie economică de transmitere a mijloacelor clientului în
folosinţa temporară a băncii.
În practica bancară, depozitele se clasifică după următoarele criterii:
I. După tipul depozitării pînă la momentul retragerii resurselor:
a) depozite la vedere – mijloace băneşti depuse în cont fără a indica termenul de păstrare
cu sau fără dobîndă;
b) depozite la termen – mijloace băneşti depuse pe un termen fixat şi cu o dobîndă fixată
în contract:
 depozite pe termen scurt – pînă la 1 an;
 depozite pe termen mediu – de la 1 la 5 ani;
 depozite pe termen lung – mai mult de 5 ani.
Pentru bănci cele mai atractibile depozite sunt cele la termen, deoareace îi
asigură băncii o lichiditate sporită.
II. În dependenţă de categoria deponenţilor:
a) depozite ale persoanelor fizice;
b) depozite ale persoanelor juridice;
c) depozite ale altor bănci.
III. În funcţie de tipul valutei:
a. depozite în monedă naţională;
b. depozite în valută străină.
IV. După tipul dobînzii stabilite:
 depozite cu dobîndă fixă;
 depozite cu dobîndă variabilă.
V. După tipul instrumentului financiar:
 cu livret de economii;
 cu card bancar;
 certificat de depozit.
VI. După tipul contului deschis:
a) cont la termen;
b) cont la vedere;
18
c) cont de economii.
Particularităţile operaţiunilor de acceptare a depozitelor sunt:
 reprezintă capacitatea de exercitare a băncii, a funcţiei sale, funcţia de depozitare;
 formează gradul de încredere al populaţiei în bancă;
 nu sunt garantate de bancă, ceea ce acordă dreptul de premţiune, adică în caz de
faliment al băncii, deponenţii sunt rambursaţi primii;
 stau la baza formării relaţiei dintre bancă şi client;
 se consideră cele mai ieftine resurse.
Una dintre cele mai noi metode de formare a resurselor băncii o constituie
emisiunea Certificatelor bancare de depozit – valori mobiliare care atestă depunerea
mijloacelor băneşti în bancă şi dreptul deţinătorului certificatului de primire, la
expirarea termenului stabilit, a sumei depunerii şi a dobînzii aferente.
Băncile emit certificate de depozit nominative şi la purtător în exclusivitate în
moneda naţională a Republicii Moldova. Certificatele de depozit pot fi emise cu
valori nominale de la 1000 pînă la 100000 lei, cu termenele de circulaţie de la 3 pînă
la 12 luni. Se preconizează că în scurt timp, certificatele de depozit vor fi emise în
volum de pînă la 10% din volumul mijloacelor atrase ale băncilor.
Certificatele de depozit prezintă şi unele avantaje pentru cumpărători:
 lichiditatea – pot fi transformate oricînd în numerar, dar pierzînd o parte din dobîndă
(ca penalizare);
 negociabilitatea – putînd fi vîndute şi transformate oricînd pînă la data scadenţei
(dreptul de proprietate poate fi transferat noului proprietar, acesta fiind îndreptăţit să
primească întreaga sumă la sfîrşitul perioadei care a fost convenită între bancă şi
depunătorul iniţial).

Resursele nondepozit diferă de cele depozitare prin următoarele particularităţi:

a) poartă caracter impersonal, nu se asociază cu un client anume, fiind procurate pe piaţă
în condiţii de concurenţă;
b) iniţiativa atragerii acestor resurse aparţine băncii.
Resursele nondepozit sunt utilizate în special de băncile mari. De regulă, aceste
resurse sunt de valori mari, din care motiv sunt considerate operaţiuni cu ridicata (en-
gross).
În funcţie de termenul de scadenţă resursele atrase ale băncii sunt de două
tipuri:
a) la termen – sunt resursele la care este cunoscută data rambursării;
b) la vedere – la care nu este cunoscută data rambursării.
După costul atragerii resurselor, cunoaştem:
resurse plătibile, adică resurse bonificate cu dobîndă;
resurse neplătibile, pentru care banca nu achită dobîndă (conturile de decontare).
Rolul resurselor atrase în desfăşurarea activităţii continue a băncii este mare şi
poate fi sintetizat în următoarele idei:
19
 resursele atrase finanţează activitatea băncii;
 stau la baza exercitării funcţiei principale a băncii şi anume atragerea depozitelor;
 formează imaginea băncii.
În cadrul procurării resurselor depozitare banca este dependentă de decizia
deponentului şi nu poate conta pe suma pe care şi-a programat s-o atragă. În cazul
necesităţilor urgente de mijloace băneşti, banca poate apela la resurse procurate de la
alte bănci. Dacă resursele financiare se procură de la Banca Naţională ele se vor numi
credite centralizate, care au următoarele caracteristici:
 sunt instrumente indirecte ale politicii monetar – creditare a statului;
 creditele centralizate influenţează asupra volumului masei monetare în economie;
 rata dobînzii la aceste credite este cea mai mică rată de dobîndă creditoare din
economie;
 prin acordarea creditelor centralizate BNM exercită verificarea băncilor comerciale.
Se practică mai multe tipuri de credite centralizate:
1. Credite de refinanţare, care are următoarele particularităţi şi condiţii:
- termenul de primire este de maxim 20 de zile;
- dobînda se stabileşte în mod unilateral de BNM;
- necesită gaj, hîrtii de valoare de stat;
- se eliberează băncilor care îndeplinesc condiţii de eligibilitate.
2. Creditul de licitaţie. Se deosebeşte de creditul de refinanţare prin faptul că se licitează
dobînda. Caracteristici:
 termenul – 90 de zile;
 condiţii de eligibilitate;
 dobînda exprimă costul real al banilor pe piaţă.
3. Creditul structural – presupune o linie de credite pentru care se stabileşte un plafon de
sumă maximă şi termen de scadenţă în cadrul căruia banca poate să se împrumute în
limita acestui plafon. Dobînda se calculează doar la suma împrumutată şi pentru
termenul utilizării ei.
4. Creditul de lombard, care are următoarele particularităţi:
 termen maxim de 5 zile;
 necesită gaj, hîrtii de valoare de înaltă calitate;
 volumul creditului se stabileşte pentru fiecare bancă separat, în funcţie de soldul
debitor al acestei bănci.
5. Operaţiunile REPO – operaţiuni de vînzare – cumpărare a hîrtiilor de valoare în
acelaşi timp, adică operaţiunea de vînzare a hîrtiilor de valoare cu obligaţia
concomitentă de a le răscumpăra în termenul stabilit. Banca îşi pierde dreptul de
posesie a hîrtiilor de valoare. Dobînda la acest împrumut se formează ca preţ de
vînzare şi preţ de cumpărare a actului. Preţul de cumpărare nu trebuie să fie mai mic
decit cel de vînzare, iar preţul la care se răscumpără hîrtiile de valoare va include şi

20
 dobînda pentru termenul de deţinere de către BNM a hîrtiilor de valoare respective.
Termenul maxim este de 30 de zile în funcţie de valoarea hîrtiilor de valoare.
6. Creditul special, care se acordă de BNM unei bănci comerciale aflate în situaţia
financiară complicată în cazul în care există posibilitatea de remediere a ei. Acest
credit se acordă atunci cînd banca comercială este în prag de falimentare. Condiţiile se
atabilesc în mod individual atît ca scop, termen, cît şi volum.
Orice bancă se poate confrunta cu momente în care constată că dispune de un
dificit de lichidităţi şi va căuta, în primul rînd, să se finanţeze de la alte bănci.
Împrumuturile de la alte bănci comerciale reprezintă surse stabile pentru bănci,
relativ ieftine, dar accesul acestora la astfel de fonduri este condiţionat de bonitatea
băncii, iar în unele cazuri şi de prezentarea unor garanţii. De asemenea, de resurse
financiare libere dispun băncile care se află la etapa de organizare sau dezvoltare,
deoarece au un dificit de clienţi şi un surplus de resurse financiare nevalorificate.
După motivaţie, deosebim două tipuri de credite interbancare:
creditele preluate pentru acoperirea necesităţilor temporare de mijloace băneşti, care,
de obicei, sunt pe termen scurt şi ultrascurt, inclusiv creditele overnight;
creditele preluate pentru formarea relaţiilor de corespondenţă, care au anumite
caracteristici:
- creditelele sunt la termen şi plătibile cu dobîndă;
- sunt asigurate de obicei sau cu hîrtii de valoare de stat (dacă sunt credite autohtone)
sau cu depozite formate în banca creditoare;
- pentru eliberarea creditului interbancar, banca creditoare va analiza atent situaţia
financiară a băncii debitoare, deoarece această operaţiune implică risc.
Termenele de acordare a creditelor interbancare sunt cele mai diferite. În
practica internaţională cele mai răspîndite sunt creditele pe termen de 1, 3 şi 6 luni,
termenul maxim fiind de un an pînă la cîţiva. În Republica Moldova din cauza
proceselor inflaţioniste cel mai practicat termen este de 3 – 4 luni.
Avantajul creditului interbancar se exprimă prin faptul că aceste mijloace nu
sunt incluse la calcul prin utilizarea bazei de calcul a rezervelor obligatorii stabilite de
BNM.

12.6 Operaţiunile active ale băncii comerciale

Operaţiunile active reprezintă pentru băncile comerciale operaţiunile de
utilizare a resurselor mobilizate de către instituţiile bancare sub forma atragerii de
depozite, a contractării de împrumuturi sau din alte surse în vederea îndeplinirii
funcţiilor specifice.
Aşa cum se cunoaşte, o bancă are un volum de capital redus în raport cu totalul
pasivelor sale, aşa încât plasamentele efectuate vor fi corelate cu resursele pe termen
scurt, mediu şi lung atrase.

21
 Pentru a înregistra profit băncile trebuie să utilizeze cât mai eficient resursele
atrase, astfel încât plasarea lor să se efectueze la rate active de dobândă mai înalte
decât cele plătite.
La nivel agregat, eficienţa este dată de o diferenţă pozitivă între plasamente şi
resurse, respectiv între dobânzile încasate (active) şi cele plasate (pasive).
Putem concluziona că unul dintre obiectivele managementului bancar este
menţinerea pe ansamblu a unui raport supraunitar între dobânzile la utilizări şi
cele la resursele constituite.
Principalele operaţiuni active ale băncilor sunt:
� disponibilul aflat în casierie;
� conturile curente şi depozitele plasate la alte bănci comerciale;
� conturile curente deschise la banca centrală;
� titlurile de trezorerie şi alte titluri deţinute de bancă;
� creditele de diverse categorii;
� creanţele din leasing;
� titlurile de participaţie;
� imobilizările corporale;
� fondul de comerţ;
� imobilizările necorporale;
� alte categorii de active.
Din analiza principalelor active bancare, remarcăm aşezarea lor în ordinea
descrescătoare a gradului de lichiditate.
Astfel, numerarul din casierie şi depozitele deschise la alte bănci sunt cele
mai lichide. Spunem că au un grad înalt de lichiditate.
Titlurile deţinute au un grad mediu de lichiditate, întrucât valorificarea lor pe
piaţă poate să presupună un anumit timp.
Creditele, atâta vreme cât sunt restituite la timp (partea de principal + dobânda
aferentă), având un serviciu al datoriei corespunzător nu pot fi rambursate înainte de
scadenţă la cererea instituţiei bancare, ci numai la iniţiativa beneficiarilor lor.
Există situaţia în care băncile pot „vinde” o parte din credite unor instituţii
specializate. Această vânzare specială reprezintă în fapt o transformare a creditelor în
obligaţiuni, prin mecanismul securitizării sau titlurizării activelor.
Imobilizările corporale au un grad scăzut de lichiditate, însă existenţa lor este
esenţială bunei desfăşurări a activităţii bancare.
O perspectivă diferită asupra activelor bancare presupune clasificarea lor în
active valorificabile şi active nevalorificabile.
Încadrarea în una sau în alta dintre categorii are în vedere veniturile generate de
deţinerea activelor respective.
Trebuie precizat că fără existenţa imobilizărilor corporale (clădiri, terenuri,
mijloace de transport, echipamente IT etc.) şi necorporale (brevete, licenţe, mărci
etc.) instituţiile bancare nu şi-ar putea desfăşura în condiţii normale activitatea, iar
22
veniturile generate de credite, deţineri de titluri şi altele nu ar mai putea fi realizate.
Apariţia creditului este strâns legată de cea a băncilor comerciale. Mobilizarea
disponibilităţilor monetare de pe piaţă şi plasarea lor eficientă către solicitanţii de
fonduri se realizează prin intermediul creditării.
Creditul este operaţiunea prin care o parte numită creditor, pune la
dispoziţie resurse proprii sau împrumutate unei alte părţi, numită debitor, în
schimbul unui preţ (dobânda) şi sub constrângerea respectării unor condiţii
minimale.
Condiţiile privesc elemente cum sunt:
a) identificarea subiecţilor raportului de creditare: debitorul şi creditorul
Creditorii tradiţionali sunt băncile, însă în aceeaşi categorie se mai înscriu şi
persoanele fizice, şi corporaţiile care cumpără obligaţiuni, precum şi autorităţile locale
sau centrale. Gama creditorilor este diversificată, iar în perioada actuală nu se mai pot
identifica „creditori puri” sau „debitori puri”. Afirmaţia se poate ilustra prin următorul
exemplu: o bancă comercială acordă împrumuturi pe diverse termene (este în poziţia
de creditor) şi primeşte împrumuturi pe termen scurt de la alte bănci pe piaţa
interbancară (este în poziţia de debitor).
Aşadar, încadrarea în una sau alta dintre categorii depinde de modul din care se
efectuează analiza. Cu toate acestea, este recunoscut faptul că un creditor trebuie să
dispună de un excedent monetar pe care urmăreşte să îl plaseze în condiţii
avantajoase.
Raporturile juridice consfinţesc dreptul creditorului asupra debitorului şi
obligaţia acestuia din urmă faţă de primul, în legătură cu suma împrumutată şi cu
preţul creditului.
b) promisiunea de rambursare a sumei împrumutate, respectiv de stingere a
obligaţiei asumate
Rambursarea creditului vizează nu numai principalul, ci şi dobânda aferentă
acestuia. Promisiunea de rambursare este asumată de debitor din momentul acceptării
condiţiilor din contractul de credit şi a semnării acestuia.
Suma împrumutată de către bancă este supusă riscului de nerambursare.
Acesta se poate manifesta ca urmare a falimentului debitorului, ca urmare a unor
dificultăţi financiare temporare sau datorită relei voinţe a debitorului.
Pentru contracarearea riscului de nerambursare, banca solicită garanţii
beneficiarului creditului.
Garanţiile sunt de două tipuri:
� reale;
� personale.
Garanţiile reale vizează bunuri materiale, mobile sau imobile care pot fi
executate de bancă în ipoteza nerambursării împrumutului.
Garanţiile personale constau în angajamentul unui terţ de a plăti în locul
debitorului dacă acesta nu îşi poate îndeplini obligaţiile.
23
 c) dobânda
Dobânda este preţul plătit de debitor băncii în schimbul capitalului împrumutat.
Preţul creditului poate avea ca referinţă o rată de dobândă fixă sau una variabilă. Rata
fixă rămâne nemodificată pe toată perioada împrumutului dacă în contractul de credit
nu se prevede altfel. În această rată banca include, pe lângă dobânda normală,
anticiparea privind modificarea acesteia în viitor, o primă de risc şi marja bancară.
Rata variabilă este cea mai utilizată întrucât îi permite creditorului să se protejeze într-
o anumită măsură de riscul ratei dobânzii.
d) termenul de rambursare
Termenul de rambursare al creditului variază de la perioade foarte scurte la
perioade îndelungate.
Astfel, există credite pe 24 de ore (overnight) acordate pe piaţa interbancară dar şi
împrumuturi pe termene de peste 30 de ani (împrumuturi ipotecare).
Conform termenului creditului există:
1. sunt credite pe termen scurt cele sub 1 an;
2. sunt credite pe termen mediu cele între 1 şi 5 ani;
3. sunt credite pe termen lung cele peste 5 ani.
Clasificarea creditelor se poate efectua pornind de la criterii numeroase însă ne
vom mărgini la cea din punct de vedere al debitorului şi creditorului:
1. credit bancar – creditorul este banca;
2. credit comercial – creditorul este furnizorul, iar debitorul beneficiarul mărfii;
3. credit ipotecar – creditori pot fi: banca, statul, societatea ipotecară;
4. credit de consum – creditor este o bancă sau o societate financiară;
5. credit obligatar – creditor este cumpărătorul de obligaţiuni (investitorul), iar
debitor emitentul de titluri cu venit fix.

12.7 Indicatorii de eficienţă a băncii comerciale

Analiza eficienţei presupune evaluarea performanţelor actuale ale băncii
constituind primul pas necesar în planificarea pe termen scurt, mediu şi lung, ştiind că
viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat depinde de performanţa actuală a băncii.
Calculul indicatorilor de eficienţă este necesar din următoarele motive:
- permite compararea indicatorilor aferenţi perioadei precedente cu valorile obiectiv –
planificate de către managementul băncii, precum şi stabilirea abaterilor;
- ajută managementul băncii să stabilească obiectivele privind dimensiunea
compromisurilor între risc şi profit la care banca poate fi rentabilă;
- comparînd rezultatele obţinute cu rezultatele analizei similare a unor bănci de acelaşi
rang, ajută la stabilirea punctelor tari şi slabe ale băncii.
Pentru evaluarea activităţii, inclusiv a performanţelor băncii, este utilizat un
sistem de indicatori financiari grupaţi în:
24
 indicatori de profitabilitate,
 indicatori de adecvare a capitalului,
 indicatori de lichiditate,
 indicatori de calitate a activelor.
În continuare vom prezenta cei mai importanţi indicatori din fiecare grup de
indicatori financiari care caracterizează şi ajută la determinarea stabilităţii şi
siguranţei băncilor comerciale.
I. Sistemul de indicatori de profitabilitate bancară include în principal
rentabilitatea capitalului propriu, rentabilitatea activelor, marja netă din dobînzi,
efectul de pîrghie şi rata solvabilităţii patrimoniale.
1. Rentabilitatea capitalului propriu ROE (Return on Equity). Indicatorul arată
proprietarilor (acţionarilor) eficienţa cu care managementul le utilizează capitalul
investit în bancă. Indicatorul se determină astfel:
ROE= Profit brut / Capital *100% sau
ROE= Profit net / Capital *100%,
în care ROE măsoară rata de recuperare a investiţiei acţionarilor băncii.
Nivelul ratei de recuperare a investiţiei acţionarilor băncii trebuie comparat cu
rata medie a dobînzilor şi a inflaţiei aferente perioadei supuse analizei. Satisfacerea
acţionarilor impune ca rata rentabilităţii capitalului propriu să fie mai mare decît rata
medie a dobînzii pe piaţă pentru a face mai atractive acţiunile băncii şi a creşte cursul
lor bursier.
Într-o economie hiperinflaţionistă ca a Moldovei, satisfacerea acţionarilor
băncii de către echipa managerială este greu de atins dacă nu imposibil.
Maximizarea ROE-ului este consecinţa utilizării eficiente a tuturor resurselor
băncii (proprii şi atrase) prin realizarea unor investiţii de calitate. În ţările dezvoltate
mărimea tipică a acestei rate este de 0,5 – 1%. Băncile de dimensiuni foarte mari
înregistrează rate mai mici. În ceea ce priveşte semnificaţia potenţială:
- un trend în scădere arată că banca este în dificultate;
- un trend în creştere este expresia unor rezultate pozitive, dar poate fi şi expresia
asumării unui risc excesiv de către bancă.
2.Rentabilitatea activelor ROA (Return on Assets). Indicatorul reflectă
capacitatea managementului băncii de a folosi eficient resursele de care dispune banca
în scopul maximizării profitului. Este cel mai relevant indicator, deoarece exprimă
rezultatul, profitul net, în funcţie de modul specific al procesului intermedierii bancare
de optimizare a operaţiunilor active, în condiţiile unui volum dat al resurselor.
Indicatorul se calculează astfel:
ROA= Profit net / Active totale bancare * 100%
Mărimea tipică a acestei rate în ţările dezvoltate este de aproximativ 10 – 12%.
O rată a rentabilităţii financiare mai ridicată poate fi efectul unui capital mic, sau
expresie a capacităţii crescute de a obţine prin împrumut resurse suplimentare.
25
 Între ROE şi ROA există următoarea relaţie:
ROE = ROA *Active / Capital propriu * 100% = (ROA * GI) * 100%,
unde GI reprezintă gradul de îndatorare al băncii.
Din această relaţie se poate concluziona că o bancă chiar dacă are un ROA
scăzut ea poate obţine un ROE mare prin folosirea maximă a resurselor atrase şi
folosirea minimă a capitalului propriu, cu alte cuvinte cu cît gradul de îndatorare este
mai mare, cu atît ROE este mai mare. Deci, în timp ce eficienţa reprezentată de ROA
scade, banca trebuie să-şi asume riscul de îndatorare în aşa fel încît să mulţumească
acţionarii.
3.Marja netă din dobînzi. Acest indicator exprimă eficienţa utilizării de către
managementul băncii a resurselor împrumutate sau cîştigul obţinut de bancă din
investiţiile făcute pe seama resurselor atrase. Formula de calcul a indicatorului este
următoarea:
Mb = (Dobînzi încasate/Active purtătoare de dobîndă – Dobînzi bonificate/Pasive
purtătoare de dobîndă) * 100%.
Active purtătoare de dobîndă reprezintă activele băncii care aduc venit. La
această categorie de active nu se referă numerarul din casierie, mijloacele fixe, obiecte
de inventar, decontări şi debitori şi alte active.
Valoarea indicatorului depinde de următorii factori:
- calitatea investiţiilor făcute de bancă materializată în plasamente sigure (încasarea
dobînzilor la timp) şi profitabile;
- capacitatea managementului de a atrage resurse ieftine;
- utilizarea maximă a resurselor atrase în investiţii care aduc profit.
În general, marja netă de dobînzi variază între 3 – 10%. Băncile mai mici
înregistrează marje nete de dobînzi mai ridicate, în timp ce băncile mari unele mai
scăzute, din cauza costurilor mari ale fondurilor. O marjă scăzută este expresia unor
cheltuieli mari cu dobînzile şi a unei mari dependenţe de dobînzile pe termen scurt şi
pasive volatile, în timp ce valoarea ridicată a marjei indică succesele în managementul
activelor şi pasivelor, dar ar putea fi şi expresia unui plasament în active foarte
riscante. Valoarea constantă a marjei caracterizează dificultăţile băncii în obţinerea
profitului.
4.Efectul de pîrghie (Leverage) sau multiplicatorul de capital exprimă raportul
dintre activele totale şi capital. Efectul de pîrghie indică în ce măsură utilizarea unor
resurse suplimentare generează profit la nivel de bancă sau, altfel spus, cu cît dobînda
plătită este mai mică decît dobînda încasată la plasarea aceloraşi resurse pe piaţă. Este
un indicator de structură care se exprimă în unităţi de măsură absolute şi are în
general valori mai mari de 10.
Efectul de pîrghie reflectă gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare
serveşte creşterii rentabilităţii capitalului propriu. Acest indicator variază invers
proporţional cu ponderea capitalului în totalul pasivelor bancare. Cu cît ponderea
capitalului este mai mare, cu atît riscul bancar şi efectul de pîrghie sunt mai mici, de
26
asemenea, o pondere mică a capitalului semnifică un risc bancar şi un efect de pîrghie
mai mare.
Ep = At / Cp,
unde Ep – efectul de pîrghie,
At – active totale,
Cp – capital propriu.
5.Rata solvabilităţii patrimoniale (Rsp)
Indicatorul este opusul gradului de îndatorare al băncii. Băncile care optează
pentru un risc al capitalului mic şi efectul de levier al îndatorării va fi mai mic şi
profitul obţinut va fi mai mic, deci cu cît valoarea indicatorului Rsp este mai mică cu
atît valoarea lui ROE va fi mai mare.
Indicatorul se determină astfel:
Rsp = Capital propriu / Active * 100%.
II. Sistemul indicatorilor de adecvare a capitalului include în principal
coeficientul suficienţei capitalului ponderat la risc, rata capitalului social şi rata
capitalului de bază.
1. Coeficientul suficienţei capitalului ponderat la risc exprimă raportul dintre
capitalul normativ total al băncii şi suma activelor ponderate la risc. Valoarea minimă
stabilită de BNM este de 12%. O valoare mai mare a acestui coeficient determină
suficienţa resurselor proprii deţinute de bancă pentru acoperirea riscurilor aferente
operaţiunilor active, şi invers, în condiţiile în care banca nu deţine suficiente resurse
proprii, dar are în portofoliul său active ce implică riscuri considerabile, banca se va
confrunta cu riscul de solvabilitate, ce va cauza falimentul bancar.
Coeficientul minim al suficienţei capitalului se calculează în felul următor:
Csc = CNT / Apr * 100%,
unde Csc – coeficientul minim al suficienţei capitalului,
CNT – capitalul normativ total al băncii,
Apr – suma activelor ponderate la risc.
Regulamentul BNM cu privire la suficienţa capitalului ponderat la risc prevede
faptul că orice bancă care nu dispune de capitalul minim necesar sau distribuirea
capitalului va conduce la micşorarea mărimii capitalului inferior mărimii capitalului
minim necesar şi/sau coeficientului minim al suficienţei capitalului ponderat la risc,
nu va efectua plata dividendelor sau oricare alte distribuiri de capital.
2. Rata capitalului social se determină ca raportul dintre soldul capitalului
social şi soldul capitalului normativ total al băncii. Capitalul social este sursa
principală a resurselor proprii fără de care banca nu-şi poate efectua activitatea
operaţională.
Rcs = Cs / CNT * 100%,
unde Rcs – rata capitalului social,
Cs – soldul capitalului social,
CNT – capital normativ total.
27
 3. Rata capitalului de bază exprimă raportul dintre soldul capitalului de
gradul I, care serveşte drept capital de bază, şi soldul capitalului normativ total.
Micşorarea acestui indicator în dinamică reflectă o majorare a capitalului secundar al
băncii care se constituie, în principal, din valoarea datoriilor subordonatoare ale băncii
şi valoarea acţiunilor preferenţiale cu dividend cumulativ şi parţial cumulativ.
Rcb = Cgr.I / CNT * 100%,
unde Rcb – rata capitalului de bază,
Cgr.I – capitalul de gradul I,
CNT – capitalul normativ total al băncii.
III. Indicatorii de lichiditate reflectă posibilitatea băncii de a-şi onora plăţile
faţă de clienţi, ca urmare a devierii proporţiei dintre activele pe termen scurt şi lung cu
structura pasivelor băncii.
Necesarul de lichidităţi al unei bănci constă în obligaţii imediate, precum şi
retrageri de depuneri sau cereri legitime de împrumut, cărora banca trebuie să le facă
faţă pentru a fi recunoscută ca un intermediar viabil. Necesarul de lichidităţi şi
capacitatea băncii de a veni în întîmpinarea unor asemenea necesităţi sunt greu de
măsurat, deoarece percepţia şi încrederea depunătorilor (potenţiali şi prezenţi) şi piaţa
monetară sunt foarte greu de evaluat.
Băncile calculează în mod obligatoriu următorii indicatori de lichiditate:
1. Lichiditatea globală (absolută), care reflectă posibilitatea elementelor de activ de a se
transforma rapid în lichidităţi pentru satisfacerea necesităţilor exigibile (curente) ale
băncii:
Lichiditate absolută = Active lichide / Datorii curente ale băncii.
În scopul asigurării unui grad suficient de lichiditate, băncile comerciale
menţin un şir de active lichide:
- disponibilităţi în casierie;
- depozite în alte bănci;
- disponibilităţi din contul corespondent deschis la BNM;
- hîrtii de valoare de stat,ş.a [30; p.124-127].
Datoriile curente sunt constituite din resurse aflate în conturile curente ale
persoanelor fizice şi juridice deschise la bancă. Nivelul optim al acestui indicator
variază între 2 şi 2,5 puncte procentuale.
2. Lichiditate imediată (de trezorerie), care reflectă posibilitatea elementelor
de trezorerie de a face faţă datoriilor de termen scurt:
Lichiditate imediată = Elemente de trezorerie / Datorii pe termen scurt * 100%.
La elementele de trezorerie se referă numerarul din casierii, soldul contului
corespondent deschis la BNM şi plasamentele pe termen scurt, iar în cadrul datoriilor
pe termen scurt intră disponibilităţile la vedere ale clienţilor şi împrummuturile pe
termen scurt. Nivelul optim dar şi minim al indicatorului este de 20%.
IV. Indicatorii de calitate a activelor includ, în principal, rata de corelare a
depozitelor cu activele, rata activelor generatoare de dobîndă, rata calităţii prtofoliului
28
de credite, rata creditelor nefavorabile şi ponderea pierderilor din credite în total
credite.
1. Rata de corelare a depozitelor cu activele va determina proporţia de
utilizare a depozitelor în total active şi se va determina ca raportul dintre valoarea
depozitelor persoanelor fizice şi juridice raportată la soldul activelor totale:
Rdc = (Dpf + Dpj) / At * 100%,
unde Rdc – rata de corelare a depozitelor cu activele,
Dpf – depozite ale persoanelor fizice,
Dpj – depozite ale persoanelor juridice,
At – active totale.
Dacă banca va utiliza doar depozitele ca resurse de investire, valoarea acestui
indicator va fi maximă.
2. Rata activelor generatoare de dobîndă exprimă cota activelor în urma
cărora banca acumulează venituri aferente dobînzilor din total active. În cazul cînd
băncile plasează resursele în principal în credite, rata acestui indicator va fi mai mare,
iar în cazul cînd băncile promovează o politică de efectuare a serviciilor bancare
bazate pe comisioane, rata indicatorului va fi minimă.
RAgd = Agd / At *100%,
unde Ragd - rata activelor generatoare de dobîndă,
Agd - active generatoare de dobîndă,
At – active totale.
3. Rata calităţii prtofoliului de credite este determinată de raportul
creditelor acordate şi soldul rezervelor pentru acoperirea pierderilor la credite (fondul
de risc). Cu cît este mai evidentă înrăutăţirea situaţiei portofoliului de credite cu atît
banca este nevoită să-şi formeze provizioane într-o valoare mai mare, respectiv să
suporte cheltuieli suplimentare pentru acoperirea pierderilor la credite. Astfel,
majorarea cotei acestui indicator redă înrăutăţirea calităţii portofoliului de credite.
Rcpc = FR / Ct * 100%,
unde Rcpc – rata calităţii prtofoliului de credite,
FR – fondul de risc,
Ct – total credite.
4. Rata creditelor nefavorabile se exprimă ca raportul creditelor clasificate
la categoriile substandard, dubios şi compromis şi totalul de credite.
Rcn = (Cs + Cd + Cc) / Ct * 100%,
unde Rcn – rata creditelor nefavorabile,
Cs – credite substandard,
Cd – credite dubioase,
Cc – credite compromise.
5. Ponderea pierderilor din credite în total credite (Ppc). Indicatorul
exprimă eficienţa activităţii de creditare al băncii. Se determină astfel:
Pcp = Pierderi din credite / Total credite *100%.
29
 Din punct de vedere al eficienţei acest indicator trebuie să fie cît mai mic
deoarece pierderile sunt suportate în mod direct de către acţionari. Deci, valoarea lui
ROE este afectată direct de calitatea creditellor acordate de bancă.

Întrebări de verificare a cunoştinţelor

1. Definiţi conceptul de sistem bancar.

2. Enumeraţi principalele etape în evoluţia istorică a sistemului bancar.
3. Enumeraţi caracteristicile sistemului bancar modern
4. Explicaţi funcţiile băncii centrale.
5. Enumeraţi operaţiunile pasive ale băncii centrale.
6. Enumeraţi operaţiunile active ale băncii centrale.
7. Numiţi atribuţiile de bază ale BNM.
8. Definiţi conceptul de bancă.
9. Explicaţi procedura de creare a băncii comerciale.
10.Enumeraţi cauzele retragerii licenţei bancare.
11.Enumeraţi componentele capitalului bancar.
12.Numiţi funcţiile capitalului bacar.
13.Enumeraţi operaţiunile pasive ale băncii comeciale.
14.Explicaţi esenţa Capitalului Normativ Total şi structura acestuia.
15.Enumeraţi operaţiunile active ale băncii comeciale.
16.Explicaţi necesitatea calculării indicatorilor de eficienţă bancară.
17.Numiţi indicatorii de profitabilitate bancară.
18. Numiţi indicatorii de adecvare a capitalului bancar.
19.Numiţi indicatorii de lichiditate bancară.
20.Numiţi indicatorii de calitate a activelor bancare.

Teste grilă

1. Operaţiunile active ale băncii sunt:

a. operaţinile de creditare
b. operaţiunile de plasament
c. constituirea depozitelor
d. formarea fondurilor proprii
A(a,b,c,d) B(c,d) C(a,b,c) D(a,b)

2. Creditele se clasifică în funcţie de risc:

a. credite standard
b. credite compromise
30
 c. credite dubioase
d. credite de consum
A(a,b) B(a,b,c) C(a,d) D(a,b,c,d)

3. Modalităţile de plată internaţionale sunt:

a. cambia
b. ordinul de plată
c. incasso documentar
d. compensaţia
A(b,c) B(a,b,c) C(b,c,d) D(a,b,c,d)

4. Conform reglementărilor, BNM stabileşte coeficientul suficienţei capitalului

ponderat la risc de:
a. 8
b. 12
c. 30
d. 100
A(a) B(b) C(c) D(d)

5. Capitalul bancar propriu include:

a. capitalul social
b. surplusus de capital
c. profitul nerepartizat
d. fondul de rezervă
A(a,b,c,d) B(a,b) C(a,b,c) D(a,c,d)

6. Funcţiile băncii centrale sunt:

a. funcţia de bancă a băncilor

b. funcţia de centru al politicii monetare
c. funcţia de emisiune monetară
d. funcţia de producţie
A(a,b,c,d) B(a,b,c) C(b,c) D(a,c)

7. Băncile comerciale pot deschide următoarele tipuri de conturi:

a. cont curent
b. contul Nostro
c. cont de credit
d. cont de depozit
A(a) B(a,c,d) C(a,b,c,d) D(a,d)

8. Instrumentele de plată sunt:

31
 a. acreditivul documentar
b. cardul bancar
c. cecul
d. cambia
A(a,b,c,d) B(b,c,d) C(a,c) D(a,b,c)

9. După scopul acordării creditului:

a. credit de producţie
b. credit denunţabil
c. credit de consum
d. credit de termen lung
A(a,b,c,d) B(a,c,d) C(a,b,c) D(a,c)

10.Funcţiile băncii comerciale sunt:

a. crearea instrumentelor de plată
b. mobilizarea mijloacelor băneşti
c. intermedierea în operaţiunile de creditare
d. efectuarea decontărilor şi plăţilor
A(a,c) B(a,d) C(b,c,d) D(a,b,c,d)

11.Funcţiile creditului sunt:

a. funcţia distributivă
b. funcţia de transformare a economiilor în investiţii
c. funcţia de emisiune monetară
d. funcţia de asigurare a stabilităţii preţurilor
A(a,b) B(a,b,d) C(a,b,c,d) D(b,d)

12.După specializare băncile se clasifică în:

a. bănci universale
b. bănci autohtone
c. bănci private
d. bănci specializate
A(b,c) B(a,d) C(c,d) D(a,b,c,d)

13.BNM poate retrage autorizaţia băncii comeciale în cazul în care:

a. a avut loc fuziunea băncii
b. banca îşi schimbă adresa juridică
c. retragerea autorizaţiei este solicitată de către bancă
d. au fost comise acţiuni ilegale
A(a,c,d) B(b,c,d) C(c,d) D(a,b,c,d)

14.La determinarea costului creditului se iau în consideraţie următoarele:

32
 a. capacitatea economico-financiară a debitorului
b. eşalonarea plăţii
c. fixarea dobânzii
d. stabilirea comisioanelor bancare
A(a,b,c) B(b,c) C(c,d) D(a,b,c,d)

15.Operaţiunile pasive ale băncii sunt:

a. operaţiunile de creditare
b. formarea fondurilor proprii
c. constituirea depozitelor
d. operaţiuni de refinanţare
A(a,b,c,d) B(a,d) C(b,c,d) D(b,c)

16.BNM poate oferi băncilor comeciale următoarele tipuri de credite interbancare:

a. credite de lombard
b. asistenţă financiară
c. credite overnight
d. facilitate sub formă de acorduri REPO
A(a,b,c) B(a,c,d) C(c,d) D(a,b,c,d)

17.Principiul I al lichidităţii bancare prevede

a. depozitul de economii al persoanelor fizice
b. suma activelor băncii cu termenul de rambursare mai mult de 2 ani să nu
depăşească suma rezultatelor ei financiare
c. suma activelor băncii cu termenul de rambursare mai puţin de 2 ani să nu
depăşească suma rezultatelor ei financiare
d. suma activelor băncii cu termenul de rambursare mai mult de 1 an să nu
depăşească suma rezultatelor ei financiare
A(a) B(b) C(c) D(d)

18.Obiectivul primordial al politicii monetare în RM stabilit de către BNM este:

a. rata scontului
b. stabilitatea externă
c. stabilitatea preţurilor
d. stabilitatea monedei naţionale
A(a) B(b) C(c) D(d)

19.Conform regulamentului BNM, fondul de rezervă al băncii comerciale trebuie

să constituie:
a. nu mai puţin de 5% din valoarea capitalului social al băncii
b. nu mai puţin de 15% din valoarea capitalului social al băncii
c. nu mai puţin de 15% din valoarea capitalului normativ total
33
 d. nu mai puţin de 10% din valoarea capitalului minim necesar
A(a) B(b) C(c) D(d)

20. Garanţiile reale includ:

a. ipoteca;
b. gajul
c. garanţia bancară
d. depozitul bnacar
A(a,b) B(a,b,d) C(d,c) D(a,c,d)

Studii de caz rezolvate

Problema 1
Determinaţi capitalul normativ total în baza următoarelor date:
a) acţiuni ordinare – 56000 u.m.
b) acţiuni preferenţiale cu dividende nefixate 24000 u.m.
c) acţiuni preferenţiale cumulative şi parţial cumulative cu scadenţă nefixată – 2000 u.m.
d) surplus de capital – 12000 u.m.
e) surplusul de capital atribuit acţiunilor preferenţiale cumulative şi parţial cumulative –
1000 u.m.
f) profitul nedistribuit şi rezervele obţinute sau majorate ca rezultat al distribuirii
profitului – 5000 u.m.
g) mărimea necompletată a fondul de risc – 4000 u.m.

Rezolvare:
Capitalul normativ total = Capitalul de gradul I + Capitalul de gradul II –
Cota de participare în alte bănci
Capitalul de gradul I = a+b+d+f-g = 56000+24000+12000+5000-4000=93000
u.m.
Capitalul de gradul II = c+e = 2000+1000= 3000 u.m.
Capitalul normativ total = 93000 + 3000 = 96000 u.m.

Problema 2
Determinaţi suficienţa capitalului cu active ponderate la risc dacă:
a. capitalul de gradul i – 50000 u.m.
b. capitalul de gradul ii – 25000 u.m.
c. cota de participare în alte bănci – 15000 u.m.
d. active ponderate la riscul 20% - 15000 u.m.
34
e. active ponderate la riscul 50% - 35000 u.m.
f. active ponderate la riscul 100% - 1000000 u.m.
Rezolvare:
Capitalul normativ total = Capitalul de gradul I + Capitalul de gradul II – Cota
de participare în alte bănci = 50000+25000-15000=60000 u.m.
Suma activelor ponderate la risc = 15000+35000+1000000=1050000 u.m.
Coeficientul suficienţei capitalului cu active ponderate la risc = (CNT/Active
ponderate la risc)*100= (60000/1050000)*100= 5,71%
Răspuns:
Deoarece coeficientul suficienţei capitalului cu active ponderate la risc este
egal cu 5,71%, contravine legislaţiei atât internaţionale cât şi naţionale care specifică
mărimea acestui coeficient cu respectiv minim 8% şi minim 12%.

Problema 3
La data de 15 ianuarie 2004 d-na Stratan a deschis un depozit bancar la banca
comercială X, în sumă de 15.000 lei. Termenul depozitului este de 6 luni, rata dobînzii
bonificată de bancă este de 16% anual. Determinaţi suma dobînzii ce o va fi încasată
de către deponent la finisarea termenului de scadenţă a depozitului.
Rezolvare:
D
 dep  rd  t  15.000lei  16%  180 zile  1200lei
360  100 360 zile  100%
Concluzie: La finisarea termenului de scadenţă va ridica o dobîndă în sumă de 1200
lei.

Problema 4
Banca comercială “A” acordă un credit de 500.000 lei pe o perioadă de 6 luni (180
zile), cu o rată anuală a dobânzii de 18%. Să se determine dobânda care o va încasa
banca.
Rezolvare:
K 0  rd  t 500.000lei  18%  180zile
Ds    45000lei
360  100 360zile  100%
Răspuns:
În condiţiile stipulate banca va încasa dobândă în mărime de 45000 lei.

Problema 5
Să se stabilească suficienţa mărimii provizioanelor pentru pierderi dacă se
cunoaşte că active standarde – 145000 u.m., supravegheate – 21400 u.m.,
substandarde – 45780 u.m., dubioase – 7800 u.m., compromise – 1350 u.m.
Provizioanele pentru pierderi constituite reprezintă 56000 u.m.
35
 Rezolvare:
Tipul Suma, u.m. % în fondul Mărimea
creditului de risc fondul de risc
Standard 145000 2 2900
Supravegheat 21400 5 1070
Substandard 45780 30 13734
Dubios 7800 60 4680
Compromis 1350 100 1350
TOTAL X X 23734

Problema 6
Calculaţi : 1) ROA;
2) marja relativă din dobânzi (MB)

în baza următoarelor date:

- Profitul net după impozitare 79 mln.lei.
- Venituri aferente dobînzilor 3156 mln.lei
- Cheltuieli aferente dobânzilor 1993 mln.lei
- Total active 30105 mln.lei
- Active productive (profitabile) 23100 mln.lei
- Pasive pentru care se achită dobânda 21500 mln.lei
- Capital propriu 2050 mln.lei
Rezolvare
Pr ofit _ net
1) ROA  Total _ active *100 ROA = 79/30105 = 0,26%
Venit _ aferent _ dobanzii Cheltuieli _ aferente _ dobanzii
2) MB  Active _ productive
*100 
Pasivepentrucareseplatestedobanda
*100

MB = 3156/23100*100-1993/21500*100 = 13,66%-9,26%= 4,4%

Problema 7
Calculaţi : 1) ROE;
2) marja netă din dobânzi (NIM)
în baza următoarelor date:
- Profitul net după impozitare 79 mln.lei.
- Venituri aferente dobînzilor 3156 mln.lei
- Cheltuieli aferente dobânzilor 1993 mln.lei
- Total active 30105 mln.lei
- Active productive (profitabile) 23100 mln.lei

36
- Pasive pentru care se achită dobânda 21500 mln.lei
- Capital propriu 2050 mln.lei
Rezolvare
Pr ofit _ net
1) ROE  Capital _ propriu *100 ROE = 79/2050 = 3,85%
Venit _ aferent _ dobanzii  Cheltuieli _ aferente _ dobanzii
2) NIM  Active _ productive
*100

NIM = 3156-1993/23100*100= 5,03%

Studii de caz pentru rezolvare

Problema 1
Determinaţi capitalul normativ total în baza următoarelor date:
h) acţiuni ordinare – 160000 u.m.
i) acţiuni preferenţiale cu dividende nefixate 32000 u.m.
j) acţiuni preferenţiale cumulative şi parţial cumulative cu scadenţă nefixată – 10000
u.m.
k) surplus de capital – 33000 u.m.
l) surplusul de capital atribuit acţiunilor preferenţiale cumulative şi parţial cumulative –
9000 u.m.
m) profitul nedistribuit şi rezervele obţinute sau majorate ca rezultat al distribuirii
profitului – 19000 u.m.
n) mărimea necompletată a fondul de risc – 14000 u.m.

Problema 2
Determinaţi suficienţa capitalului cu active ponderate la risc dacă:
g. capitalul de gradul i – 100000 u.m.
h. capitalul de gradul ii – 35000 u.m.
i. cota de participare în alte bănci – 18000 u.m.
j. active ponderate la riscul 20% - 35000 u.m.
k. active ponderate la riscul 50% - 82000 u.m.
l. active ponderate la riscul 100% - 142000 u.m.

Problema 3
La banca comercială X a fost deschis un depozit în sumă de 37.000 lei.
Termenul depozitului este de 8 luni, rata dobînzii bonificată de bancă este de 23%
anual. Determinaţi suma dobînzii ce o va ridică la finisarea termenului de scadenţă a
depozitului.

37
 Problema 4
Banca comercială “A” acordă un credit de 620.000 lei pe o perioadă de 4 luni, cu o
rată anuală a dobânzii de 26%. Să se determine dobânda care o va încasa banca.

Problema 5
Să se stabilească suficienţa mărimii provizioanelor pentru pierderi dacă se
cunoaşte că activele standarde – 180000 u.m., supravegheate – 64100 u.m.,
substandarde – 34700 u.m., dubioase – 11800 u.m., compromise – 3050 u.m.
Provizioanele pentru pierderi constituite reprezintă 86000 u.m.

Problema 6
Calculaţi : 1) ROA;
2) marja relativă din dobânzi (MB)

în baza următoarelor date:

- Profitul net după impozitare 56 mln.lei.
- Venituri aferente dobînzilor 4100 mln.lei
- Cheltuieli aferente dobânzilor 2190 mln.lei
- Total active 30500 mln.lei
- Active productive (profitabile) 21200 mln.lei
- Pasive pentru care se achită dobânda 23500 mln.lei
- Capital propriu 4000 mln.lei

Problema 7
Calculaţi : 1) ROE;
2) marja netă din dobânzi (NIM)

în baza următoarelor date:

- Profitul net după impozitare 70 mln.lei.
- Venituri aferente dobînzilor 3200 mln.lei
- Cheltuieli aferente dobânzilor 2350 mln.lei
- Total active 33200 mln.lei
- Active productive (profitabile) 22800 mln.lei
- Pasive pentru care se achită dobânda 27500 mln.lei
- Capital propriu 4500 mln.lei

Problema 8
Banca comercială “B” acordă un credit de 700.000 lei pe o perioadă de 11 luni,
încasînd o dobândă de 134600 lei. Să se detemine rata anuală a dobânzii practicată de
către bancă.
38
Problema 9
În condiţiile unei rate anuale a dobânzii stabilite la nivelul de 24,5% determinaţi
suma ce a fost acordată în credit pentru o perioadă de 6 luni, dacă dobânda încasată
constituie 110.000 lei.

Problema 10
Banca comercială “A” acordă un credit de 500.000 lei pe o perioadă de 6 ani şi 6
luni, cu o rată anuală a dobânzii de 26%. Să se determine dobânda compusă aferentă
creditului acordat.
Bibliografia

Acte legislative

1. Legea cu privire la instituţiile financiare, № 550-XIII de la 21 iulie 1995

2. Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei, № 548-XIII de la 21 iulie 1995
3. Regulamentul cu privire la autorizarea băncilor nr.23/09-01 din 15 august 1996.
4. Regulament cu privire la deschiderea filialelor de către bănci nr 37/09-01 din
15/11/1996

Manuale, monografii

1. Alexandru Olteanu – Management bancar, Editura Dareco Bucureşti, 2003

2. Alexandru Olteanu, Florin Manuel Olteanu, Leonardo Badea – Management
bancar. Caracteristici. Strategii. Studii de caz.,Editura Dareco, Bucureşti,2003.
3. Alexandru Olteanu, Mădălina Antoaneta (Olteanu) Rădoi – Politici şi strategii
naţionale şi comunitare în domeniul financiar-bancar, Editura Dareco Bucureşti,
2005
4. Alina Bratu, “Monedǎ, credit, bǎnci”, editura Ex Ponto, Bucureşti,2005;
5. Aurelian Alexandru, Paul Berea, “Bǎncile. Modernizarea sistemului bancar”,
editura Expert, Bucureşti 2003;
5. Basno C., Dardac N. Floricel C. “Moneda, credit, bănci”. Editura didactică şi
pedagogică. Bucureşti, 1994.
6. Cezar Basno, Constantin Floricel, Nicolae Dardac – Monedă, credit, bănci, Editura
didactică şi pedagogică, Bucureşti, 2001.
7. Hoanţa N. Bănci, bancheri, tehnici şi operaţii bancare în economia de piaţă.
Editura economică. Bucureşti, 1993.
8. Ion Drăgulin, Cristian Bichi–Sistemul bancar:dinamica reformei, slăbiciuni şi
provocări, Ed. Mimeo, Bucureşti, 2002.
9. McNuaghton D. “Banking Institution in Development markets”.Washington 1994
39
10. Nicolae Dardac, Teodora Barbu, “Monedǎ, bǎnci şi politici monetare”, editura
Didacticǎ şi Pedagogicǎ, Bucureşti 2005;
11.Sterian Dumitrescu – Economie mondială, Ed. Microinformatica, Cluj-Napoca,
1999.
6. Stoica M. "Managementul bancar". Bucureşti, 1999,
12.V. Stănoiu – Sistemul european de bănci centrale. C.S. Naţionala SRL, Iaşi, 2002.
13.Vasile Dedu – Gestiune bancară, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1999.
14. Vasile Turliuc, Angela Boariu, Vasile Cocriş, “Moneda şi credit”, editura
Economicǎ, Bucureşti, 2005.
15. Банковское дело. Учебник для вузов./Под ред. В.Колесникова, Л.
Кроливецкой.- М.: Финансы и статистика, 1998.
16. Банковское дело. Учебник для вузов./Под ред. О.Лаврушина.- М.: Финансы
и статистика, 2002.
17. Банковское дело. Учебник для вузов./Под ред. О.Лаврушина.- М.: Финансы
и статистика, 2002.
18. Банковское дело. Учебное пособие для вузов./Под ред. Г.Белоглазовой,
Л.Кроливецкойю- Санкт-Петербург : Питер, 2002.
19. Банковское дело./ Под редакцией Г.Н.Белоглазовой, Л.П.Кроливецкой./
Москва «Питер» 2003.

40