CAPITOLUL 1.

EVOLUŢIA ACTIVITĂŢII BANCARE DIN

ROMÂNIA ÎN PERIOADA 2010-2016

Sistemele financiare dețin un rol elementar în procesul de dezvoltare

economică,existând o strânsă legatură între funcţionarea sistemului financiar şi
dezvoltarea economică pe termen lung. În cadrul economiei românești, sectorul
bancar reprezintă un factor deosebit de important care contribuie la dezvoltarea țării.

Sistemul financiar din România are trei mari categorii de actori: sectorul bancar,
sectorul financiar nebancar şi piaţa de capital. Sectorul bancar este reprezentat de
către bănci, sectorul nebancar este format în principal din piaţa asigurărilor, piaţa
pensiilor private şi instituţiile financiare nebancare, iar pe piaţa de capital activează în
principal intermediarii (brokerii) şi societăţile de administrare a activelor. (Dănilă,
2011)

În cadrul sistemului financiar, instituțiile financiare îndeplinesc rolul de intermediar

între cei care dețin resurse băneștiîn exces și cei care se află în deficit, și de regulă
transformă dar și gestionează riscurile implicate. O serie de dovezi obținute de-a
lungul timpului susțin ideea că băncile sunt considerate ”cutii negre” din cauza slabei
transparențe și a faptului că nu dau suficiente detalii clienților.

1.1.STRUTURA SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC

Componenta esențială care are o influență majoră asupra economiei naționale este
sectorul bancar. În ultima perioadă toate țările tratează cu mai multă prudență
problemele întâmpinate de sistemul financiar-bancar deoarece atât sectorul financiar
și îndeosebi cel bacar, sunt extrem de vulnerabile la crizele sistematice. Astfel de
crize au condus la constituirea unor sisteme de asigurare care au ca scop garantarea
depunerilor.

Sistemul bancar este constituit dintr-un ansamblu de diverse tipuri de instituţii

financiar-bancare care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei ţări. Instituţiile
respective pot realiza operaţiuni bancare atât pentru diferiţi agenţi economici cât şi
pentru persoane fizice.

4
 
De regulă,
r sisteemul bancarr care funcţionează pe teritoriul unnei tări este alcătuit din
n:

• Cadrul instituţional
i l, care la randul lui cuprinde banca ceentrală, băn
ncile
comerciaale şi alte instituţii finannciare simillare acestoraa;
• Cadrul juridic
j mentărilor care dirijează
estee format din totalittatea reglem
activitateea bancară.

În prezent
p sisttemul bancaar din Rom
mânia este organizat sub
s formă dde piramidăă, în
vârfful căreia see regăsește banca centtrală, căreiaa îi este atriibuit rolul dde autoritatte de
regllementare și
ș monitorizzare, urmatăă de institu
uțiile de creedit și de innstituțiile cheie
c
penttru sistemull bancar.

Roluul de bancăă centrală îii este încreddințat Băncii Naționale a României (BNR). Baanca
centtrală a Rom
mâniei este singura
s instiituție care are
a dreptul să
s emită înssemne moneetare
sub formă de bancnote și
ș monede, ca mijloacce legale dee plată. Scoopul esențiaal al
băncii centrale este de a assigura și de a menține stabilitatea
s p
prețurilor.

Connform legii statului rom

mân, Banca Centrală aree următoareele funcții:

• emiiterea, în nuumele statuului, de mon

nede metaliice și bancnnote de div
verse
valoori;

• regllementarea, organizareea, coordonaarea și deruularea circuulației băneșști în

econnomia țării;;

• elabborarea și im
mplementarea politicilo
or monetaree și de creditt în econom
mie;

• eviddențierea pooliticii valuttare a țării, inițierea unnui regim vaalutar adecv

vat și
impplementareaa acestuia;

5
 
 • exercitarea controlului asupra tuturor instituțiilor financiare și aplicarea
principiului supravegherii prudențiale a societăților bancare.(
I.Trenca,2013:7)

Băncile comerciale sunt acele instituții financiare pentru care atragerea de depozite de
la persoane fizice și juridice și acordarea de credite, atât în sectorul retail precum și în
sectorul corporate, reprezintă principalul obiect de activitate.

Atribuțiile care le revin băncilor comerciale sunt:

• acordarea de credite pe termen scurt, mediu și lung;

• efectuarea de operații de încasare și plăți;
• efectuarea de operații cu metale prețioase;
• atragerea de depozite la vedere și la termen;
• acordarea de consultanță bancară;
• efectuarea de operațiuni de schimb valutar;
• transferarea fondurilor prin cecuri sau alte instrumente de plată.

1.2.SISTEMUL FINANCIAR DIN ROMÂNIA SI POZIȚIA BĂNCILOR ÎN

CADRUL LUI

Unele dintre instituţiile din sistemul financiar activează în mai multe sau în toate
dintre subsectoarele sistemului financiar. De exemplu grupul ING este foarte vizibil
în sectorul bancar prin ING Bank, este prezent şi în sectorul nebancar prin serviciile
de asigurări sau de pensii private, iar pe piaţa de capital este prezent prin societatea
NN, o componentă a grupului ING România, care este specializată în administrarea
activelor (fondurile de investiţii). Cu toate acestea, cea mai vizibilă componentă din
grup rămâne banca, iar foarte mulţi consumatori de servicii financiare asociază
serviciile nebancare (asigurările, pensiile sau fondurile de investiţii) cu banca care
lepromovează. Pe de altă parte, băncile şi-au diversificat operaţiunile şi au rolul de
distribuitori şi pentru servicii nebancare.

Un semn la extinderii sferei de activităţi a băncilor comerciale este vasta reţea de

sucursale şi agenţii ale fiecărei bănci comerciale. Conform unor statistici recente
(Ziarul financiar, 26 aprilie 2016)în România sunt 5.300 de sedii bancare, iar în întreg
sistemul bancar lucrează aproximativ 50.000 de angajaţi. Ţinând cont că în România

6
 
sunt sub 6 milioane de angajaţi putem spune că aproape 1% dintre români lucrează
într-o bancă sau altfel spus, putem considera că fiecare bancher serveşte pentru 100 de
români. Cifrele acestea se referă exclusiv la sistemul bancar, dar o nouă tendinţa a
băncilor sau a societăţilor de asigurări este de a-şi externaliza operaţiunile de
distribuţie.

Pe piața serviciilor financiare au apărut ”brokerii de credite”, instituţii nebancare care

consiliază clienţii şi îi îndrumă spre băncile cu care au parteneriale (de exemplu Kivi
Finance). Pe lângă exemplul de mai sus, am putea adăuga şi ”brokerii de asigurări”,
care la rândul lor oferă doar un serviciu de intermediere şi nu reprezintă în mod direct
o societate de asigurare. Desigur, această profesie unii o practică ca şi activitate
secundară, dar se poate concluziona că la modul global mult mai mulţi decât cei
50.000 de angajaţi activează în sectorul financiar.

Cu toate acestea, România se situează sub media Uniunii Europene în ceea ce priveşte
numărul de agenţii şi numărul de bănci deschise. În Raportul asupra Stabilităţii
Financiare, publicat de Banca Naţională a României, regăsim următoarea comparaţie
între România şi alte state din Uniunea Europeană.

Graficul 1: Numărul de unităţi şi agenţii bancare

(Sursa: Raportul asupra Stabilităţii Financiare, BNR)

După cum se observa, în România sunt puţin peste 20 unităţi bancare la fiecare
100.000 de locuitori, în timp ce media la nivelul Uniunii Europene este de aproape 40

7
 
agenţii bancare raportat la aceeaşi populaţie. Lider din acest punct de vedere este
Spania, cu peste 70 de agenţii la fiecare 100.000 de locuitori.

În ceea ce priveşte numărul de instituţii bancare, în România funcţionează doar 36 de

instituţii, la o populaţie de aproximativ 20 de milioane de locuitori, fiind ţară din UE
cu cele mai puţine instituţii financiare. Totuşi, cadrul juridic din România nu permite
aşa uşor deschiderea unui instituţii bancare.

Pe lângă numărul de angajaţi care lucrează direct sau indirect în sectorul bancar,
putem utiliza statisticile privind numărul clienţilor băncilor pentru a sublinia mai bine
importanţa băncilor în sistemul financiar din România. Conform unui studiu recent al
publicaţiei online bankingnews.ro, în România sunt 7 bănci care au peste 1 milion de
clienţi, în frunte cu CEC Bank are are 3,4 milioane de clienţi, dar trebuie spus că o
parte dintre aceştia sunt inactivi şi au calitatea de client de peste 26 de ani, când CEC-
ul era unica instituţie bancară din România.

BCR este a doua bancă după numărul de clienţi (3,2 milioane), urmat de BRD (2,27
milioane) şi Banca Transilvania care are 2,25 milioane de clienţi, însă cu o creştere
semnificativă (în 2014 aveau doar 1,75 mil clienţi, iar în 2016 au ajuns la 2,25 mil
clienţi, deci o creştere cu 30% a numărului de clienţi în doar 2 ani de zile). Raiffeisen,
ING şi Banc Post sunt celelalte 3 bănci româneşti cu peste 1 milion de clienţi.
Desigur, aceste cifre sunt posibile doar prin faptul că unele persoane deţin conturi la
mai multe bănci, însă în acelaşi timp frecvența operaţiunilor este diferită. Mulţi dintre
clienţi sunt fie inactivi (cazul CEC), fie realizează doar operaţiuni de rutină (încasarea
salariului şi retragerea lui).

În încheierea acestei prezentări a dimensiunii sistemului bancar din România, trebuie

făcută o mică comparaţie cu piaţa de capital. Prin reforma sistemului de pensii, care a
inclus obligativitatea ca pentru orice persoană cu vârsta de sub 35 de ani să fie deschis
un cont de pensie privată la una dintre societăţile de administrare a activelor, se poate
spune că sistemul pensiilor private are 4 milioane de contribuabili, dar aceştia sunt
contribuabili “forţaţi”, aceste contribuţii nefiind voinţa lor. Activele plasate în
fondurile de pensii au atins valoarea de 18 miliarde de lei la finalul anului 2015, adică
aproximativ 4 miliarde de euro. Deci, fiecare dintre cei 4 milioane de contribuabili,
are în medie aproximativ 1.000 de euro active plasate la fondurile de pensii.

8
 
Conform Raportului asupra Stabilităţii Financiare, publicat de BNR, în perioada
2010-2016, peste 60% din activele acestor fonduri de pensii erau plasate în titluri de
stat şi minim 10% în depozite bancare, diferenţa de 30% fiind plasată în acţiuni şi
obligaţiuni emise de companii.

Exceptând însă investitorii în fondurile private de pensii care au devenit investitori în

mod forţat, ne putem referi la investitorii la bursă. Confrom datelor centralizate de
către Bursa de Valori Bucureşti, în România sunt între 60.000 şi 70.000 de investitori
care au conturi deschise printr-un broker la Bursa de Valori şi care sunt consideraţi
activi. Conform acestei statistici, au fost luaţi în calcul acei investitori care au făcut
cel puţin o tranzacţie în ultima jumătate de an.

Acestă discrepanță între numărul de clienţi ai băncilor (7 bănci cu peste 1 milion de

clienţi) şi doar 60.000 de investitori activi pe piaţa de capital ne permit să
concluzionăm că băncile rămân principala verigă a sistemului financiar din România.

1.3.ACTIVITATEA DE CREDITARE ÎN ROMÂNIA

În capitolul anterior am surprins câteva dintre cifrele şi statisticile care caracterizează

sistemul financiar din România, precum şi faptul că băncile sunt cei mai vizibili actori
din acest sector. Această vizibilitate provine atât din activitatea de bază, dar şi din
activităţile secundare prin care băncile intră pe teritoriul operaţiunilor nebancare,
oferind principalul canal de distribuţie pentru alte produse financiare, dar nebancare
(asigurări, pensii, uneori produse de investiţii).

În continuare, vom analiza mai în profunzime principalele tendinţe şi evoluţii din

sistemul bancar. Dacă în ceea ce priveşte o economie, probabil PIB-ul şi rata de
creştere economică sunt cei mai reprezentativi indicatori, pentru sistemul bancar,
activele băncilor sunt un prim indicator care ne oferă o imagine fidelă asupra
dimensiunii şi evoluţiei acestei industrii.

În graficul de mai jos este redată dinamica activelor din sectorul bancar. Cu excepţia
anului 2013 când activele au scăzut foarte puţin (de la 366 miliarde lei la 362 miliarde
lei), în ceilalţi ani, nivelul activelor a fost în creştere faţă de anul precedent. Creşterea

9
 
a fost mai pronunţată în anii 2008-2012, iar în perioada 2013-2015 creşterea a fost
mai lentă.

Graficul 2: Evoluţia activelor din domeniul bancar în perioada 2008-2015

390
380
370
360
350
340 377
366 362 364
330
354
320 342
330
310
314
300
2008 2009 2010 2011 2012 2013 2014 2015

(Sursa: prelucrari proprii, date BNR)

Tot în funcţie de aceste active se calculează şi cota de piaţă. După cum am văzut în
capitolul precedent, există şi statistici după numărul de clienţi, situaţie în care CEC
Bank are cei mai mulţi clienţi, deci ar trebui considerată cea mai mare bancă. Însă, în
sistemul bancar nu toţi clienţii produc aceleaşi venituri pentru o bancă, deoarece unii
desfăşoară operaţiuni foarte rar şi generează venituri mici. Un exemplu, ar putea fi un
pensionar care doar îşi încasează pensia într-un cont şi o ridică de la bancomat. Acest
client, produce în medie 10 lei/lună prin comisioanele percepute. Diferenţieri există şi
între clienţii care au credite, deoarece dobânda se aplică la valoarea împrumutată
(soldul creditului).

Presa economică realizează studii de piaţă şi analize, iar atunci când se referă la cotele
de piaţă ale băncilor sau la dimensiunea unei bănci, cel mai des se raportează la
activele acelei bănci. În graficul următor sunt prezentate băncile, în ordinea
descrescătoare a cotei de piaţă.

10
 
 Graficul 3: Topul băncilor după cota de piaţă
25
20.74
20
15.76
15 13.04 12.57

10 8.31 8.11 7.31

6.2
5 3.98 3.98

(Sursa: prelucrare proprie după datele www.profit.ro) 

BCR este cea mai mare bancă din România din punctul de vedere al cotei de piaţa cu
o cotă de 15,76%, urmată aproape de BRD cu 13,04%. După achiziţia Volksbank,
Banca Transilvania are o cotă de piaţă de 12.57%. Putem spune că cele 3 bănci sunt
cele mai importante din România, ele având o cotă de piaţă totală de 40%. Conform
evoluţiilor din anul 2015 comparativ cu anul 2014, cota de piaţă a Băncii Transilvania
a crescut cu peste 2,5 procente în timp ce BCR a înregistrat o scădere de jumătate de
procent.

Un grup de 4 bănci (Raiffeisen, Unicredit, CEC şi ING) au cote de piaţă cuprinse între
6,2% şi 8,31% fiind o prezenţă solidă pe piaţa bancară din România, dar apoi urmează
foarte multe bănci cu cote de piaţă mici. Din cele 36 de bănci din sistem, primele 9
(un sfert din total) au o cotă de piaţă de 80%, în timp ce cele mai mici 27 de bănci din
sistem au o cotă de doar 20%. Analizând întregul top al băncilor, observăm că cele
mai mici 14 bănci din România au cote de piaţă de sub 0,5% (de exemplu Banca
Comercială de Credite şi Investiţii, ProCredit Bank, Porsche Bank, Idea Bank, etc).
Din parcurgerea topului băncilor după cota de piaţă, concluzia este că activele din
sistemul bancar nu sunt distribuite egal, deoarece există diferenţe foarte mari între
principalele bănci, iar pe de altă parte există un grup foarte mare de bănci cu cote de
piaţă mici.

11
 
Creditele acordate de către bănci clienţilor sunt principalul activ al instituţiilor
bancare. Desigur, şi fondurile proprii ale băncilor, rezervele de la Banca Centrală sau
plasamentele de la alte bănci sau unele active nefinanciare (de exemplu clădiri,
terenuri, mijloace de transport etc) sunt tot active bancare, dar acestea nu sunt la fel de
productive. Creditele bancare generează veniturile din dobânzi, care constituie alături
de comisioane, principalele venituri ale băncilor.

Nu toate creditele ajung să genereze venituri din dobânzi. În unele situaţii, clienţii
băncilor ajung din diverse motive în imposibilitatea de a plăti dobânda şi aceste
credite devin un motiv de pierdere pentru bănci. Pe de o parte dacă acestea nu mai
încasează dobânda, există pericolul să nu-şi mai recupereze nici principalul. Cu toate
acestea, într-o primă fază toate creditele acordate de către bănci sunt considerate
active bancare.

După criza financiară din perioada 2008-2010, creditele neperformante şi “curăţirea

bilanţurilor” au fost două dintre obiectivele principale ale băncilor. Operaţiunea de
“curăţire” a bilanţurilor înseamnă ca banca să scoată din bilanţ acele credite pentru
care nu mai există speranţe în privinţa recuperării lor. Însă, din punct de vedere
contabil, scoaterea unui credit din bilanţ, înseamnă acceptarea unei pierderi, iar aceste
pierderi au impact direct asupra profitului băncii.

Graficul 4: Rata creditelor neperformante în perioada 2009-2015

(Sursa: BNR, Raportul de stabilitate)

12
 
Se poate observa că la nivelul anului 2009 în România rata creditelor neperformante
era la un nivel foarte mic, sub 3% din totalul creditelor în cazul creditelor în valută şi
aproximativ 5% în cazul creditelor în lei.

Cu toate că atât companiile cât şi persoanele fizice care erau îndatorate întâmpinau
greutăţi la plata creditelor, acestea nu erau clasificate de către bănci ca fiind
neperformante. Multe credite au ajuns să fie considerate neperformante după o
perioadă lungă de întârzieri ale clienţilor. Trebuie spus că băncile au făcut eforturi
pentru a nu clasifica creditele ca şi performante, iar printre altele au încercat să
negocieze cu clienţii termene mai lejere de plată.

Deşi sfârşitul crizei economice poate fi plasat în anii 2011-2012, din punctul de
vedere al indicatorului rata creditelor neperformante, acesta a crescut până la punctul
de 24% în luna feburarie a anului 2014. A fost posibil un astfel de scenariu atât din
motive reale (faptul că unele companii intrau în faza incapacitate de plată a
obligaţiilor bancare), dar şi din motive mai puţin reale şi anume faptul că băncile nu
scoteau din bilanţ aceste credite şi practic se acumulau restanțe.

Presa economică numeşte această operaţiune ca fiind “curăţirea bilanţurilor”, iar acest
proces se produce în continuare. Prin această curăţire a bilanţurilor, băncile îşi asumă
aceste pierderi, ele ies din contabilitatea băncilor şi soldul creditelor neperformante
scade şi implicit scade şi rata creditelor neperformante.

Un reper pentru dimensiunea acestor credite neperformante ar putea fi faptul că în

anul 2016, BCR a vândut un pachet de credite neperformante de 1,2 miliarde de euro,
adică aproximativ 5 miliarde de lei. Doar acest pachet a însemnat peste 1% din
activele totale ale sectorului bancar (5 miliarde:377 miliarde = 1,30%) sau dacă ne
raportăm la activele BCR în valoare de aproximativ 60 de miliarde de lei, acel pachet
a însemnat aproape 10% din activele băncii.

Din graficul anterior, o altă tendinţă interesantă este cea referitoare la rata creditelor
neperformante în funcţie de moneda de acordare. În mod “tradiţional”, rata creditelor
neperformante era mai mare la creditele în lei decât la cele în valută, însă în octombrie
2013 regula s-a schimbat şi rata creditelor neperformante în lei a devenit mai mică
decât cea a creditelor în valută.

13
 
Dacă tot am vorbit despre creditele neperformante merită văzut şi care este valoarea
cu care aceste credite se vând ulterior. Concret, tot BCR a vândut în anul 2014 un
portofoliu de credite de 300 milioane de euro cu doar 30 milioane de euro, iar un alt
pachet de 400 de milioane de euro s-a vândut cu 28 de milioane de euro. Deci putem
spune că un pachet de credite neperformante poate fi valorificat cu maxim 10% din
valoarea lor, iar băncile pierd aproximativ 90% din valoarea acestor credite.

Am insistat asupra creditelor neperformante, deoarece consider că este un subiect

foarte apropiat de tema lucrării mele de licenţă – Garanţiile Bancare. Faptul că băncile
ajung să vândă credite neperformante într-o pierdere de peste 90% înseamnă că foarte
probabil aceste credite au fost acordate cu garanţii foarte slabe sau chiar fără garanţii.
Este greu de înţeles care sunt garanţiile care au fost luate în gaj în cadrul acestor
credite cu peste 90% pierdere, deoarece, chiar şi în context de criză, foarte puţine
active au suferit o depreciere de 90%.

1.4.MODIFICĂRI ŞI INIŢIATIVE LEGISLATIVE ÎN DOMENIUL BANCAR

În anii 2015 şi 2016 două evenimente majore au dominat dezbaterile referitoare la

activitatea bancară: problema aprecierii francului elveţian şi Legea “Dării în plată”.
Având în vedere că aceste 2 subiecte au fost cele mai mediatizate, alte evenimente
precum preluarea Volksbank de către Banca Transilvania sau ieşirea lui Ion Tiriac din
acţionariatul fostei bănci Unicredit-Tiriac (în prezent Unicredit) pentru suma de 700
de milioane de euro , suma plasată în top 10 tranzacţii din istoria României (sunt luate
în calcul doar tranzacţiile private, nu şi cele în care statul este parte).

Dintre aceste evenimente, consider că problema aprecierii francului elveţian şi Legea

“Darii în plată” sunt două evenimente cu impact asupra problemei garanţiilor bancare
şi le voi prezenta în următoarele două subcapitole.

1.4.1. CONVERSIA CREDITELOR ÎN FRANCI ELVEŢIENI

În urma aprecierii francului elveţian din ianuarie 2015, foarte mulţi clienţi ai băncilor
au ajuns în situaţia să aibă de plătit o rată la credit amplificată cu rata cu care francul
elveţian s-a apreciat (aproximativ 20%). Această situaţie a creat nemulţumire în

14
 
rândul clienţilor care au început să solicite băncilor reanalizarea situaţiei creditelor
lor.

Clienţii cu credite în franci elveţieni au protestat în iunie la Guvern şi, în lunile

ianuarie-februarie 2015, în faţa Parlamentului, cerând autorităţilor rezolvarea crizei
CHF prin adoptarea unei legi de conversie în lei, la un curs istoric plus un maxim de
20%.

Propunerea a fost dezbătută în Comisia Buget-Finanţe din Camera Deputaţilor, unde

s-a încercat pentru o vreme găsirea unei soluţii. Reprezentanţii băncilor şi ai BNR au
susţinut însă că o asemenea rezolvare legislativă nu ar fi consituţională, afectând
funcţionarea unei pieţe libere, şi au convins parlamentarii în final, prin vocea
guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, că soluţiile trebuie găsite de fiecare bancă în
parte împreună cu clienţii, pe calea negocierii, pentru a se ajunge la împărţirea
poverii.

Grupul clienţilor cu credite în franci a demarat în martie, împreună cu Asociaţia

Utilizatorilor Români de Servicii Financiare (AURSF), un proces de negociere cu
şapte bănci (Raiffeisen, Volksbank, Bancpost, Piraeus Bank, Banca Românească,
OTP şi Credit Europe Bank) pentru 1.500 de persoane, în baza unei împuterniciri
notariale.

Dintre acestea, doar Volksbank, în urma preluării de către Banca Transilvania, a

înaintat clienţilor o ofertă concretă, prin care banca preia o parte din povara creditului.

Potrivit ultimelor date ale BNR, în bilanţurile băncilor româneşti figurau la 1 ianuarie
65.495 de credite în franci elveţieni, faţă de 75.000, cât comunicase la momentul
apariţiei crizei, pentru finalul lunii noiembrie.

Din totalul acestora, clienţii au solicitat băncilor soluţii de conversie sau restructurare
pentru 36.546 de împrumuturi, incluzând şi creditele de la Volksbank, preluată de
Banca Transilvania, singura care a avut o ofertă publică de conversie cu reducere
substanţială.

Din cele peste 36.000 de cereri, instituţiile de credit au soluţionat până la începutul
lunii iunie 15.954, din care circa 40% au reprezentat conversii, iar restul restructurări

15
 
(inclusiv clienţii Volksbank). Restul de 20.000 de cereri se află în lucru, fără a se
garanta vreo soluţionare.

În realitate, având în vedere că multe instituţii bancare şi-au externalizat creditele în

CHF către băncile-mamă sau vehicule din alte ţări (Olanda, spre exemplu), totalul
împrumuturilor în franci elveţieni ajung la circa 100.000-120.000.

1.4.2. LEGEA “DĂRII ÎN PLATĂ”

Subiectul “Legea dării în plată” a venit ca o continuare a încercărilor nereuşite de a se

rezerva “Problema creditelor în franci elveţieni”. Dacă în ceea ce priveşte creditele în
franci elveţieni era destul de greu de rezolvat situaţia pe cale legislativă, deoarece se
punea problema că dacă se făcea un favor clienţilor cu credite în franci elveţieni, de ce
să nu se facă acelaşi favor şi clienţilor cu credite în euro, dolari sau alte valute care şi
aceste valute s-au apreciat în raport cu leul după anul 2007.

Intrata abrupt în istoria recentă, Legea privind darea în plată a unor bunuri imobile în
vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite a fost adoptată la 25 noiembrie
2015. Ulterior înaintată spre promulgare Preşedintelui, legea este retrimisă
Parlamentului prin cererea de reexaminare din 22 decembrie 2015. Se cunoaşte prea
bine ce a urmat de atunci şi până azi, timpul în care instituţia dării în plată şi-a căpătat
faima.

Proiectul Legii dării în plată prevede dreptul debitorului de a stinge integral creanţa şi
accesoriile sale, izvorând dintr-un contract de credit, prin transmiterea către creditor a
dreptului de proprietate asupra bunului imobil ipotecat în favoarea creditorului. Se
pune problema de a şti care este soarta acestei creanţe, dacă a fost anterior inclusă
într-un portofoliu de creanţe afectat emisiunii de obligaţiuni ipotecare. (Sursă: Dan
Popa, Hotnews)

Această iniţiativă legislativă a împărţit opinia publică în foarte multe tabere, după
cum urmează:

• Clienţii băncilor care aveau doar de câştigat, respectiv adoptarea legii îi putea
avânta, deoarece “Darea în plată” este o opţiunea a clientului, deci practic
transformă un contract ferm într-unul de opţiune;

16
 
 • Băncile, care fiind în poziţie opuse cu clienţii, ar avea doar de pierdut şi nimic
de câştigat.

Cele 2 părţi (clienţii şi băncile) sunt singurii din această dezbatere care au un interes
într-o singură direcţie: clienţii ar avea doar de câştigat, băncile doar de pierdut. Dar, în
această dezbatere au ajuns şi alte părţi al căror interes şi poziţie nu este aşa
clară/fermă.

De exemplu:

• Banca Naţională a României. Este o instituţie cu rol de reglementare şi

supraveghere. Pe de-o parte, BNR trebuia să-şi pună şi problema băncilor
(care ar fi avut de suferit), dar şi a clienţilor care au suferit ca urmare a
contractelor de credite în monedă străină;

• Politicienii. Din punctul meu de vedere, această iniţiativă a avut un rol

“populist”, deoarece a venit doar ca o reacţie la problema creditelor în franci
elveţieni. Totuşi problema clienţilor băncilor cu credite luate în monedă
străină sau nu, nu a apurut în 2015 ci încă din 2010, după cum s-a putut vedea
în evoluţia indicatorului rata creditelor neperformante. Însă, trebuie ţinut cont
că dacă în urma acestei legi băncile ar pierde prea mult, ar fi afectat întreg
sistemul bancar şi atunci ar avea de suferit toţi clienţii băncilor, nu doar cei cu
credite în valută;
• Opinia publică în general şi analiştii care în mod tradiţional sunt independenţi.

Poziţia clienţilor.

Nu a existat un lider de opinie al clienţilor băncilor, încât să poate fi comentată poziţia

clienţilor. Dar putem să ne imaginăm situaţia clienţilor. Ei sunt singurii beneficiari
direcţi ai legii dării în plată. Aplicarea legii le dă opţiunea celor care au un credit de o
valoare mare garantat cu un imobil cu o valoare mai mică, să renunţe la imobil în
favoarea băncii şi să scape şi de datorie. Printre principalii beneficiari sunt cei care şi-
au cumpărat apartamenteatunci când preţurile erau la maxim istoric, care au plătit rate
câţiva ani, dar care mai au de plătit o valoare mai mare decât valoarea imobilului. Cu
toate că preţurile la imobiliare au crescut la loc, această situaţie este întâlnită doar la

17
 
construcţiile din marile oraşe. În schimb în oraşele mici, în zonele rurale, preţurile
terenurilor nu şi-au revenit la preţurile de dinaintea crizei.

Anumite voci ale opiniei publice s-au exprimat că pe lângă clienţii de bună credinţă,
ar avea de câştigat şi anumiţi speculatori sau grupuri de interese care ar fi luat “credite
preferenţiale”. Pentru a preveni situaţia acestora, s-a discutat despre plafonarea sumei
până la care un credit “poate fi dat în plată”, şi în formă finală se pare că suma va fi
250.000 de euro.

Băncile

Clienţii sunt cei care vor beneficia de prevederile acestei legi,iar băncile au doar de
pierdut. Ceea ce câştigă clienţii care îşi dau în plată creditele, pierd băncile care
“preiau în plată creditele”. Băncile s-au exprimat discret şi diplomat în presă, fără a
avea reacţii agresive (în limbaj) sau ameninţări. Însă, în practică au transmis un mesaj
prin creşterea avansurilor pentru acordarea de credite ipotecare, după cum urmează:

• Prima a fost Raiffeisen prin mărirea avansului de la 15 la 35%;

• Bancpost de la 15% la 33 respectiv 43%;
• BRD a crescut avansul la valori cuprinse între 25% şi 50% în funcţie de durata
creditului;
• Garanţii de la 25% la 40%;
• BCR de la 15% la 40%;
• Banca Transilvania – cel mai recent a crescut avansul de la 15% la un procent
cuprins între 20 şi 35% în funcţie de tipul garanţiei. (www.capital.ro)

Toate băncile de pe piaţa şi-au mărit avansul la credit. În acelaşi timp programul
Prima Casă unde avansul standard este de 5% s-a întrerupt. Practic, până la
momentul legii dării în plată se putea achiziţiona un imobil cu un avans cuprins
între 5% (Programul Prima Casă) şi 15% prin credit ipotecar. În prezent, cele mai
bune oferte de credit încep cu un avans de 35%, deoarece ofertele de 25% avans
de la BRD şi 20% de la BT sunt pentru creditele pe o perioadă mai scurtă, însă
majoritatea clienţilor nu se încadrează la un credit pe perioadă scurtă şi tind să se
împrumute pe 25 sau 30 de ani.

18
 
 Referitor la această situaţie, părerea mea este ca legea dării în plată deşi a avut un
efect salvator pentru cei afectaţi de creşterile unor valute, are un efectiv negativ
asupra unor potenţiali clienţi noi care ar fi de bună credinţă. Personal, aș fi
preferat să nu se aprobe legea dării în plată.

Poziţia Băncii Naţionale a României

Iniţial poziţia Băncii Naţionale a fost extrem de critică (directorul Direcţiei de

Supraveghere, Nicolae Cinteză, a cerut la DNA să vadă ce se ascunde în spatele
acestei legi), dar ulterior Mugur Isărescu s-a exprimat că este de acord cu această
lege aducând următoarele argumente:

• aduce bancherii cu picioarele pe pământ în ceea ce priveşte businessul

bancar şi prudenţialitatea acordării creditelor;

• temperează creşterea preţurilor din real-estate, terenuri, apartamente,

evitându-se astfel supraîncălzirea creditării şi supraevaluarea bunurilor,
lucruri care au dus sistemul bancar românesc aproape de colaps în primii
ani de criză;

• consolidează sistemul bancar (mai puţine bănci, dar mai mari şi mai uşor
de supravegheat), reducând din pretenţiile financiare ale celor care vor să-
şi vândă băncile;

• curăţă piaţa imobiliară de proiecte făcute în câmp, care nu aveau clienţi,

dar aveau finanţare bancară, prin care iniţiatorii afacerii, cot la cot cu
directori din bănci, îşi scoteau banii investiţi în teren plus câştigul aferent,
lăsând în urmă clădiri goale;

• nu se va mai îndrepta opinia publică împotriva BNR când s-ar pune

problema temperării noului avânt al creditării în lei (amintiţi-vă ce s-a
întâmplat în 2008, când BNR a majorat avansul pentru creditele de
consum şi imobiliare).

În concluzie părerile sunt împărţite, deoarece băncile şi-au luat măsuri de precauție
pentru noile credite acordate şi de acum se poate spune că “mingea este în terenul

19
 
politicienilor”, deoarece nu cred că foarte multe persoane îşi vor permite să-şi mai
achiziţioneze un imobil în condiţiile în care avansul este la cote de minim 35%, iar cei
care vor avea de suferit vor fi cei care construiesc sau cei care lucrează în sectorul
construcţiilor.

20