CAPITOLUL 1

BĂNCILE COMERCIALE ŞI OPERAŢIUNILE ACESTORA

1.1.Sistemul bancar din Romania

In economia de piata, banca exista nu numai pentru a satisface cerintele pietei, dar si
pentru a participa ele pe piata. Bancile concureaza unele cu altele pentru a atrage depozite si
pentru a acorda credite.
Din 1990 şi până în prezent sistemul financiar-bancar românesc a suferit transformări
majore dar perioada de tranziţie către o structură relativ stabilă nu este încheiată, date fiind
procesele semnificative care au loc la nivelul băncilor comerciale. Din punct de vedere structural
sistemul bancar românesc este organizat la două niveluri caracterizate prin funcţii diferite - la
primul etalon banca centrala care, conform statutului său, poate fi privită ca autoritate monetară
şi autoritate bancară; -la cel de-al doilea nivel se află băncile comerciale şi celelalte instituţii
specializate de credit.
În afara sistemului bancar propriu-zis, dar tot în sfera relaţiilor financiare, acţionează alte
instituţii financiare cum ar fi societăţile de asigurare, fonduri mutuale de plasament, casele de
schimb valutar, casele de amanet precum şi un număr nedeterminat dar relativ redus de persoane
care oferă împrumuturi cu dobânzi ridicate.
Deşi structura aceasta este relativ stabilă, în cadrul ei se produc în permanenţă modificări
de ordin cantitativ şi calitativ legate de apariţia unor noi instituţii şi evoluţia diferitelor
componente.
Cea mai mare parte a fluxurilor legate de procesul de intermediere financiară se derulează
în România prin intermediul băncilor comerciale , astfel că sistemul bancar reprezintă principalul
element al sistemului financiar românesc.

Conform legii si Statutului BNR, sistemul bancar in Romania este organizat pe 2 nivele.

Banca Nationala a Romaniei

Sistemul
bancar din
Romania
Banci comerciale
Alte instituţii financiare

Banca Naţională a României este o instituţie bancară cu personalitate juridică, ce asigură

emisiunea de monedă, elaborează şi aplică politica monetară, valutară, de credit a României şi
răspunde de autorizarea şi răspunderea prudenţială a societăţilor bancare.
 Principalele operaţiuni desfăşurate de B.N.R. sunt:
Emisiunea monetară, ce conferă Băncii Naţionale a României funcţia de bancă centrală.
Banca Naţională a României este unica instituţie autorizată să emită însemne monetare sub
formă de bancnote şi monedă
metalică, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României.
Operaţiuni cu societăţile bancare şi cu alte instituţii de credit. Această funcţie rezultă din
rolul de „bancă a băncilor" şi de creditare a acestora, referindu-se, în principal, la:
 rescontarea efectelor de comerţ şi a bonurilor de casă prezentate de societăţile bancare;
 acordarea de credite societăţilor bancare şi altor instituţii financiare sub forma creditelor
de refinanţare,
 stabilirea nivelul ratei de refinanţare;
 stabilirea regimului rezervelor minime obligatorii ale băncilor comerciale
Operaţiuni cu Trezoreria Statului, ceea ce conferă Băncii Naţionale a României rolul de
bancă a statului.
 Banca Naţională a României ţine evidenţa contului curent al Trezoreriei Statului si e are
rolul să acopere deficitul bugetar.
 Operaţiuni cu aur şi active externe, expresie a funcţiei de centru valutar a Băncii
Naţionale a României.
 Banca Naţională a României stabileşte şi conduce politica valutară a statului, elaborează
reglementări legate de operaţii cu aur şi valute, elaborează balanţa de plăţi externe,
balanţa creanţelor şi angajamentelor monetare externe, stabileşte şi publică cursul de
schimb al aurului şi al principalelor valute, păstrează şi administrează rezervele
internaţionale ale statului.
 Reglementarea şi controlarea tranzacţiilor valutare pe teritoriul României.
 B.N.R. poate elabora reglementări cu privire la regimul valutar, respectiv
 monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare pe teritoriul României, emiterea de
autorizaţii pentru operaţiuni valutare de capital, tranzacţii pe pieţele valutare şi alte
operaţiuni specifice.
Operaţiuni cu titluri de stat în conformitate cu reglementările proprii, Banca Naţională a
României acţionând ca agent pe contul statului în ceea ce priveşte:
 plasarea emisiunilor de titluri de stat şi alte efecte negociabile de îndatorare a statului
român;
 exercitarea funcţiilor de agent de înregistrare, depozitare şi transfer al titlurilor de stat;
plata capitalului, dobânzilor şi comisioanelor aferente.
 elaboreaza politica de plati,

Banca Nationala a Romaniei

elaboreaza politica monetara
mmonetaramonetara
elaboreaza politica valutara
monetara

control bancar, etc.

etc

autonomie fata de executiv

Instituţiile de credit sunt societăţile bancare(băncile comerciale), potrivit normelor care

reglementează activitatea bancară, sunt persoane juridice al căror obiect principal de activitate îl
constituie atragerea de fonduri de la persoane fizice şi juridice, sub formă de depozite sau
instrumente negociabile plătibile la vedere sau la termen, precum şi acordarea de credite.

Societăţile bancare joacă rolul de intermediar între agenţii economici şi sistemul bancar,
efectuând următoarele operaţiuni:
 constituirea de depozite;
 rescontarea şi alte tehnici specifice;
 constituirea capitalului propriu şi a fondului de rezervă;
 acordarea de credite;
 avansuri în contul curent;
 operaţiuni cambiale;
 achiziţia de efecte publice;
 alte operaţiuni active.

Societăţile bancare pot desfăşura în limita autorizaţiei acordate de B.N.R., următoarele

activităţi:
 acceptarea de depozite;
 contractarea de credite, operaţiuni de scontare a efectelor de comerţ, operaţiuni de
factoring;
 operaţiuni de leasing financiar prin societăţi distincte;
 plăţi şi decontări;
 transferuri de fonduri;
 tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu valută, metale preţioase, pietre
preţioase, valori mobiliare,
 instrumente financiare derivate şi instrumente monetare negociabile (cambii, certifcate de
depozit);
 consultantă financiar-bancară;
 operaţiuni de mandat;
 închirierea de casete de siguranţă;
  custodia şi administrarea de valori mobiliare

- functia de creditare;

Functiile bancilor
comerciale - functia de depozit;

- functia comerciala

scontarea incasari schimb emiterea servicii

efectelor si plati in valutar; de CEC- bancare,
comercia lei si uri,cambii etc
le; valuta;

Sistemul bancar românesc cuprindea in anul 2022, 34 de bănci, la fel ca în 2019, dintre
care mai mult de jumătate cu o cotă de piaţă de sub 1%. Cele 34 de instituţii de credit deţineau
împreună active nete bilanţiere totale de peste 560 mld. lei la finele anului 2020, în creştere cu
13% faţă de 2019, iar profitul la nivelul sistemului bancar a ajuns la circa 5 mld. lei.
În anul 2020 s-a înregistrat o creştere a cotei de piaţă, în funcţie de activul net, deţinută
de instituţiile de credit cu capital majoritar de stat, de la 8,2% în 2019 până la 10,6% la 31
decembrie 2020 şi de către instituţiile de credit cu capital majoritar privat autohton, de la 18,1%
în 2019 până la 18,8% la 31 decembrie 2020. Odată cu consolidarea poziţiei capitalului
românesc, cota de piaţă a instituţiilor de credit cu capital majoritar străin (exclusiv sucursalele
instituţiilor de credit din străin?tate) a continuat să scadă şi în 2020, de la 61,5% la 31 decembrie
2019 până la 58% la 31 decembrie 2020. Œn cazul sucursalelor instituţiilor de credit străine, deşi
marginală, evoluţia cotei de piaţă a fost pozitivă (în creştere de la 12,2% la 12,6%), potrivit
BNR.
Pilonii sistemului bancar

 Banca Naţională a României

Banca Naţională a României, instituţie publică independentă, are dreptul exclusiv de emisiune,
fiind singura instituţie autorizată să emită însemne monetare, ca mijloace legale de plată pe
teritoriul României. BNR sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea
îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea și menţinerea stabilităţii preţurilor.

 Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare

Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare a fost înfiinţat în anul 1996, fiind constituit ca
persoană juridică de drept public. Obiectivul principal al Fondului este garantarea rambursării
depozitelor constituite la instituţiile de credit potrivit condiţiilor şi limitelor stabilite prin legea de
funcţionare a Fondului, precum şi desfăşurarea activităţii ca administrator special, administrator
interimar ori ca lichidator al instituţiilor de credit, în cazul desemnării sale în una din
aceste calităţi.

 Biroul de Credit
Înfiinţat la iniţiativa sectorului bancar românesc, Biroul de Credit îşi propune să sprijine
participanţii la sistem prin furnizarea de informaţii reale, actualizate şi consistente referitoare la
persoanele fizice care au contractat credite de la bănci sau societăţile financiare, au achiziţionat
un produs în sistem leasing sau au fost asigurate împotriva riscului de neplată de o societate de
asigurări. Biroul de Credit este o societate pe acţiuni care are ca acţionari 25 de bănci.

 TRANSFOND
Ca urmare a eforturilor deosebite depuse atât de banca centrală, cât şi de comunitatea bancară
pentru o reformă structurală a sistemelor de plăţi şi decontări din România, în prezent România
dispune de un sistem de plăţi modern, la nivelul celor existente în Uniunea Europeană.

 Institutul Bancar Român

Înfiinţat în anul 1991, Institutul Bancar Român are ca principal obiectiv perfecţionarea
profesională, pregătirea şi specializarea personalului bancar, în conformitate cu cerinţele stabilite
de instituţiile de credit şi Banca Naţională a României, în cooperare cu Asociaţia Română a
Băncilor şi cu programele aprobate de Consiliul de Administraţie al Institutului Bancar Român.

Centrala Incidentelor de Plăţi

Înfiinţată în anul 1997 în cadrul Băncii Naţionale a României, Centrala Incidentelor de Plăţi este
un centru de intermediere care gestionează informaţia specifică incidentelor cu instrumente de
plată (cecuri, cambii, bilete la ordin), atât din punct de vedere bancar (tragerea în descoperit de
cont, neonorarea angajamentelor asumate prin aceste instrumente), cât şi din punct de vedere
social (pierdere / furt / distrugere).

 Centrala Riscurilor de Credit

Centrala Riscului de Credit – CRC (fostă Centrala Riscurilor Bancare) reprezintă o structură
specializată în colectarea, stocarea şi centralizarea informaţiilor privind expunerea fiecărei
persoane declarante din România faţă de acei debitori care au beneficiat de credite şi/sau
angajamente al căror nivel cumulat depăşeşte suma minimă de raportare (20.000 lei), precum şi a
informaţiilor referitoare la fraudele cu carduri produse de către posesori.

 ROMCARD
Înfiinţată în anul 1994 de cinci bănci din România, ROMCARD este o societate comercială care
are ca obiect de activitate procesarea tranzacţiilor cu carduri bancare.

Orice operaţiune desfăşurată de băncile comerciale presupune un risc potenţial.

 La nivelul băncilor comerciale se desfăşoară
trei mari tipuri de operaţiuni

operaţiuni pasive operaţiuni active operaţiuni

desfăşurate în afara
bilanţului

Toate tipurile de operaţiuni bancare presupun fluxuri de fonduri şi deci, riscu de nerambursare.

1.2.Operatiunile pasive ale bancilor

Operaţiunile pasive reprezintă pentru banca comercială operaţiunile de atragere şi

constituire a resurselor.

Principalele operaţiuni pasive ale băncilor comerciale sunt:

atragerea de împrumuturi constituirea

depozite pe diferite primite de la capitalului social
maturităţi de la clientela bancară şi şi a fondurilor
persoane fizice şi nebancară proprii
juridice

Banca atrage resursele disponibile pe piaţa financiară şi le utilizează în principal la

acordarea de credite, plasarea în titluri (bonuri de tezaur, certificate de trezorerie etc.) sau
constituirea de depozite la alte bănci. Constituirea resurselor presupune costuri pentru băncile
comerciale, materializate în dobânzile plătite la depozitele şi împrumuturile atrase.

Ratele dobânzii de pe piaţa interbancară românească BUBID şi BUBOR sunt rate de

referinţă ce sintetizează întreaga activitate derulată pe parcursul unei zile bancare.

BUBID (Bucharest Interbank Bid Rate) reprezintă rata dobânzii pentru depozitele atrase de
bănci, respectiv preţul mediu la care se cumpără fondurile de pe piaţa interbancară.
BUBOR (Bucharest Interbank Offered Rate) reprezintă rata dobânzii pentru depozitele plasate la
bănci, respectiv preţul mediu la care se vând fondurile pe piaţa interbancară.
 BUBID este o rată pasivă de dobândă, iar BUBOR o rată activă. Ambele rate se
determină ca medii ale cotaţiilor băncilor la ora 11 a.m. (ora la Bucureşti) în fiecare zi lucrătoare
şi pentru maturităţi diferite.

ROBOR-ul se calculează zilnic ca medie aritmetică a cotațiilor de rată de dobândă pentru

RON, utilizate de zece bănci mari din România, fiind rata de dobândă la care o bancă împrumută
lichiditate altor bănci. Din calcul se exclud extremele (cea mai mare și cea mai mică rată a
dobânzii) pentru a fi cât se poate de relevant acest indice.
ROBOR că este un preț al banilor în termen de dobândă – un fel de referință – adică un
reper al costului banilor pentru o monedă locală.
ROBOR se determină foarte transparent, reprezintă un preț al banilor și un reper al evoluției
ratelor dobânzilor din piața bancară, fiind calculat și publicat atât pe platforma Thomson Reuters, cât și pe
site-ul BNR, într-un mod clar stabilit și urmărit de către instituții financiare locale / internaționale, de către
autorități. ROBOR-ul este de asemenea anunțat de BNR zilnic

Indicele de Referință pentru Creditele Consumatorilor , IRCC, este un nou indice de

referință utilizat pentru calcularea ratelor aferente creditelor cu dobândă variabilă și se aplică
pentru următoarele categorii de împrumuturi:

 Credite de consum;
 Carduri de credit;
 Credite ipotecare;
 Descoperiri de cont cu dobânzi variabile, acordate începând cu luna mai 2019.

Excepție de la regulă fac creditele de tip Prima Casă (actuala Noua Casa), pentru care
prețul este reglementat de autorități printr-o legislație specifică, ce impune ca formulă de calcul
ROBOR la trei luni plus marja băncii, care nu poate depăși 2%. De asemenea, IRCC nu se aplică
pentru creditele cu dobândă fixă sau pentru persoanele juridice care doresc să acceseze un
împrumut.

IRCC se calculează ca medie ponderată a ratelor de dobândă cu volumele tranzacțiilor de pe piața

interbancară și se actualizează cu o frecvență trimestrială

Decontările cu banca centrală cuprind şi împrumuturile de refinanţare garantate cu

titluri de stat sau alte titluri acceptate. Atragerea de depozite interbancare reflectă depozitele
constituite de alte bănci la banca respectivă. Acestea pot fi depozite la vedere ale băncilor: (cel
mult egală o zi lucrătoare), la termen (pe un termen fix, pentru care durata iniţială este mai mare
decât o zi lucrătoare) şi colaterale. Depozitele colaterale sunt constituite de alte bănci sub formă
de garanţie.
Împrumuturile interbancare cuprind împrumuturile primite de la bănci, grupate în
funcţie de termene.
 imprumuturi de pe o zi pe alta de la
bănci, când operaţiunea se încheie pe baza
unei convenţii sau a unui contract pentru o
perioadă de maximum o zi lucrătoare;

împrumuturi la termen primite de la

Împrumuturile alte bănci, când operaţiunea se încheie
interbancare pebaza unei convenţii pentru un termen fix
şi o durată mai mare de o zi lucrătoare

împrumuturi financiare primite de la

bănci sunt primite de la băncile
nerezidente, având ca beneficiari finali
agenţi economici nefinanciari, rezidenţi

Depozitele bancare apar sub forma conturilor curente, a depozitelor la vedere şi a celor la
termen.
 conturile curente deschise clienţilor sunt destinate operaţiunilor curente de încasări şi
plăţi. În ceea ce priveşte remunerarea acestora, practicile în ţările Uniunii Europene sunt
diferite. Astfel, în Franţa se aplică principiul „ni-ni” (nici remunerare, nici tarificare)., în
timp ce în alte state membre UE este bonificată o dobândă la vedere.
 depozitele la vedere sunt slab remunerate, destinate să primească sume de la titular în
vederea unei utilizări pe termen scurt. Soldul contului creditor poate fi retras în orice
moment, fără preaviz. În practică se întâlneşte şi cazul în care banca solicită, mai ales
pentru sume importante, un preaviz pe termen foarte scurt, de obicei o zi bancară. O
observare pe termen lung permite constatarea unei anumite stabilităţi a depozitelor la
vedere, ceea ce permite băncii alocarea lor pe o perioadă mai îndelungată. Practica
bancară a demonstrat că o parte din depozitele la vedere rămân în conturi pe perioade mai
îndelungate. Rezultă un sold permanent, care rămâne la dispoziţia băncilor sub formă de
pasive stabile.
 depozitele la termen reprezintă o sumă depusă de titular şi aflată ladispoziţia băncii până
la o scadenţă stabilită prin contract, în momentul constituirii depozitului. Depozitul la
termen este remunerat la un nivel mai ridicat, care să compenseze imobilizarea fondurilor
depuse. Nivelul ratei dobânzii este apropiat de cel al ratei dobânzii pe piaţa monetară,
pentru o perioadă asemănătoare. Retragerea sumei înainte de scadenţă se sancţionează de
către băncile comerciale printr-o pierdere de dobândă.

conturile curente
Depozitele bancare depozitele la vedere
depozitele la termen
 Capitalul social este alcătuit din totalitatea valorilor nominale a acţiunilor emise de
bancă. Acţiunile pot fi nominale sau la purtător. Pentru societăţile bancare, BNR stabileşte şi
actualizează nivelul minim al capitalului social. Băncile comerciale pot majora nivelul
capitalului social în baza hotărârii acţionarilor şi cu acordul BNR, utilizând următoarele surse:
o emiterea de noi acţiuni;
o prime legate de capital rămase după acoperirea cheltuielilor legate de operaţiunile
respective;
o rezerve constituite din profitul net;
o diferenţe din reevaluarea patrimoniului;
o obligaţiuni, dividende şi datorii convertibile în acţiuni;
o rezerve constituite din diferenţe favorabile de curs valutar, conform normelor
legale.

Datoriile subordonate reprezintă împrumuturi primite în urma unor emisiuni de titluri

sau împrumuturi subordonate, cu o scadenţă nedeterminată sau îndepărtată, a căror rambursare
este condiţionată de anumite clauze contractuale. Datoriile subordonate sunt incluse în categoria
capitalului suplimentar bancar, până la nivelul de 50% din capitalul propriu.

Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli sunt constituite de regulă la sfârşitul

exerciţiului, pentru elemente de patrimoniu a căror realizare sau plată este incertă sau pentru
cheltuieli exigibile în perioadele următoare.

TEST DE EVALUARE

1. Ce reprezintă operaţiunile pasive pentru o bancă?

Răspuns:
Operaţiunile pasive reprezintă pentru banca comercială operaţiunile de
atragere şi constituire a resurselor.

2. Explicaţi ce înseamnă BUBID şi BUBOR.?

Răspuns:

Exerciţii
Exemplu rezolvat:

Principalele operaţiuni pasive ale băncilor comerciale sunt:

a. constituirea capitalului social şi a fondurilor proprii latura subiectivă;
b. atragerea de depozite de la persoane fizice;
c. creditele de diverse categorii;
d. fondul de comerţ;
 e. conturile curente şi depozitele plasate la alte bănci comerciale.

Rezolvare O O O

De rezolvat:
2. Care sunt sursele de majorare a capitalului social al unei banci comerciale?:
a. credite interbancare;
b. dividende;
c. emiterea de noi acţiuni;
d. dobănzi;
e. obligaţiuni.
O O O O O

1.3. Operaţiunile active

Operaţiunile active reprezintă pentru băncile comerciale operaţiunile de utilizare a

resurselor mobilizate de către instituţiile bancare sub forma atragerii de depozite, a contractării
de împrumuturi sau din alte surse în vederea îndeplinirii funcţiilor specifice.

O bancă are un volum de capital redus în raport cu totalul pasivelor sale, deci
plasamentele efectuate vor fi corelate cu resursele pe termen scurt, mediu şi lung atrase.
Operaţiunile pasive sunt direct corelate cu cele active. Pe de o parte, din punct de vedere
al maturităţilor, iar pe de altă parte, din punct de vedere al dobânzilor.
Astfel, datorită preferinţei către lichiditate, deponenţii vor urmări să efectueze depuneri
pe termene de 12 sau 18 luni, care să le permită şi încasarea unei dobânzisuperioare depozitelor
la vedere. Dobânzile pasive reprezintă pentru băncile comerciale angajarea unor cheltuieli către
titularii de depozite şi creditori. Pentru a înregistra profit băncile trebuie să utilizeze cât mai
eficient resursele atrase, astfel încât plasarea lor să se efectueze la rate active de dobândă mai
înalte decât cele plătite. La nivel agregat, eficienţa este dată de o diferenţă pozitivă între
plasamente şi resurse, respectiv între dobânzile încasate (active) şi cele plasate (pasive).
Putem concluziona că unul dintre obiectivele gestiunii bancare este menţinerea pe
ansamblu a unui raport supraunitar între dobânzile la utilizări şi cele la resursele constituite.
Principalele operaţiuni active ale băncilor sunt:
 disponibilul aflat în casierie;
 conturile curente şi depozitele plasate la alte bănci
comerciale;
 conturile curente deschise la banca centrală;
Principalele  titlurile de trezorerie şi alte titluri deţinute de bancă;
operaţiuni  creditele de diverse categorii;
active ale  creanţele din leasing;
băncilor  titlurile de participaţie;
sunt:  imobilizările corporale;
 fondul de comerţ;
  imobilizările necorporale;
 alte categorii de active.

Din analiza principalelor active bancare, remarcăm aşezarea lor în ordinea descrescătoare
a gradului de lichiditate.

Astfel, numerarul din casierie şi depozitele deschise la alte bănci sunt cele mai lichide.
Spunem că au un grad înalt de lichiditate.Titlurile deţinute au un grad mediu de lichiditate,
întrucât valorificarea lor pe piaţă poate să presupună un anumit timp.

Creditele, atâta vreme cât sunt restituite la timp (partea de principal + dobânda aferentă),
având un serviciu al datoriei corespunzător nu pot fi rambursate înainte de scadenţă la cererea
instituţiei bancare, ci numai la iniţiativa beneficiarilor lor.
Există situaţia în care băncile pot „vinde” o parte din credite unor instituţii specializate.
În ţările Uniunii Europene titlurizarea sau securitizarea este foarte dezvoltată. În Germania, ea
este apanajul băncilor ipotecare (pfandbrief) şi de economii (bausparkasse), în Franţa există
Fondurile Comune de Creanţe, iar în Marea Britanie şi ţările nordice Special Purpose Vehicle.
Această vânzare specială
reprezintă în fapt o transformare a creditelor în obligaţiuni, prin mecanismul securitizării sau
titlurizării activelor.

Imobilizările corporale au un grad scăzut de lichiditate, însă existenţa lor este esenţială
bunei desfăşurări a activităţii bancare. O perspectivă diferită asupra activelor bancare presupune
clasificarea lor în active valorificabile şi active nevalorificabile.
Încadrarea în una sau în alta dintre categorii are în vedere veniturile generate de deţinerea
activelor respective.

Trebuie precizat că fără existenţa imobilizărilor corporale (clădiri, terenuri,mijloace de

transport, echipamente IT etc.) şi necorporale (brevete, licenţe, mărci etc.) instituţiile bancare nu
şi-ar putea desfăşura în condiţii normale activitatea, iar veniturile generate de credite, deţineri de
titluri şi altele nu ar mai putea fi realizate.
Apariţia creditului este strâns legată de cea a băncilor comerciale. Mobilizarea
disponibilităţilor monetare de pe piaţă şi plasarea lor eficientă către solicitanţii de fonduri se
realizează prin intermediul creditării.

Creditul este operaţiunea prin care o parte numită creditor, pune

la dispoziţie resurse proprii sau împrumutate unei alte părţi, numită
debitor, în schimbul unui preţ (dobânda) şi sub constrângerea respectării
unor condiţii minimale.

identificarea subiecţilor raportului de creditare:

debitorul şi creditorul

Condiţiile sunt: promisiunea de rambursare a sumei

împrumutate, respectiv de stingere a obligaţiei
asumate
a) identificarea subiecţilor raportului de creditare: debitorul şi creditorul
Creditorii tradiţionali sunt băncile, însă în aceeaşi categorie se mai înscriu şi persoanele fizice, şi
corporaţiile care cumpără obligaţiuni, precum şi autorităţile locale sau centrale. Gama
creditorilor este diversificată, iar în perioada actuală nu se mai pot identifica „creditori puri” sau
„debitori puri”. Afirmaţia se poate ilustra prin următorul exemplu: o bancă comercială acordă
împrumuturi pe diverse termene (este în poziţia de creditor) şi primeşte împrumuturi pe termen
scurt de la alte bănci pe piaţa interbancară (este în poziţia de debitor). Aşadar, încadrarea în una
sau alta dintre categorii depinde de modul din care se efectuează analiza. Cu toate acestea, este
recunoscut faptul că un creditor trebuie să dispună de un excedent monetar pe care urmăreşte să
îl plaseze în condiţii avantajoase.
Raporturile juridice consfinţesc dreptul creditorului asupra debitorului şi obligaţia
acestuia din urmă faţă de primul, în legătură cu suma împrumutată şi cu preţul creditului.

b) promisiunea de rambursare a sumei împrumutate, respectiv de stingere a obligaţiei

asumate.
Rambursarea creditului vizează nu numai principalul, ci şi dobânda aferentă acestuia.
Promisiunea de rambursare este asumată de debitor din momentul acceptării condiţiilor din
contractul de credit şi a semnării acestuia.
Suma împrumutată de către bancă este supusă riscului de nerambursare. Acesta se poate
manifesta ca urmare a falimentului debitorului, ca urmare a unor dificultăţi financiare temporare
sau datorită relei voinţe a debitorului.
Pentru contracarearea riscului de nerambursare, banca solicită garanţii beneficiarului
creditului.

Garanţiile sunt: 􀂾 reale;

􀂾 personale.
Garanţiile reale vizează bunuri materiale, mobile sau imobile care pot fi executate de
bancă în ipoteza nerambursării împrumutului. Garanţiile personale constau în angajamentul unui
terţ de a plăti în locul debitorului dacă acesta nu îşi poate îndeplini obligaţiile.

c) dobânda
Dobânda este preţul plătit de debitor băncii în schimbul capitalului împrumutat. Preţul
creditului poate avea ca referinţă o rată de dobândă fixă sau una variabilă. Rata fixă rămâne
nemodificată pe toată perioada împrumutului dacă în contractul de credit nu se prevede altfel. În
această rată banca include, pe lângă dobânda normală, anticiparea privind modificarea acesteia în
viitor, o primă de risc şi marja bancară. Rata variabilă este cea mai utilizată întrucât îi permite
creditorului să se protejeze într-o anumită măsură de riscul ratei dobânzii.Ratele de referinţă cele
mai utilizate pe plan european sunt EONIA şi EURIBOR.

d) termenul de rambursare
Termenul de rambursare al creditului variază de la perioade foarte scurte la perioade
îndelungate. Astfel, există credite pe 24 de ore (overnight) acordate pe piaţa interbancară dar şi
împrumuturi pe termene de peste 30 de ani (împrumuturi ipotecare).
În România, Legea bancară stipulează ca:
 Sunt credite pe sunt credite pe sunt credite pe
termen scurt termen mediu termen lung
cele sub 1 an; cele între 1 şi 5 cele peste 5
ani; ani.

credit bancar
– creditorul este banca

credit comercial – creditorul este

furnizorul, iar debitorul beneficiarul mărfii

Clasificarea credit ipotecar – creditori pot fi: banca,

creditelor statul, societatea ipotecară

credit de consum – creditor este o bancă

sau o societate financiară;

credit obligatar – creditor este

cumpărătorul de obligaţiuni (investitorul),
iar debitor emitentul de titluri cu venit fix.

TEST DE EVALUARE

1. Ce reprezintă operaţiunile active pentru o bancă?

Răspuns:
Operaţiunile active reprezintă pentru băncile comerciale
operaţiunile de utilizare a resurselor mobilizate de către instituţiile
bancare sub forma atragerii de depozite,a contractării de împrumuturi sau din
alte surse în vederea îndeplinirii funcţiilor specific.

2. În ce constă operaţiunea de creditare bancară?

Răspuns:
Exerciţii
Exemplu rezolvat:

1. De ce depozitele la vedere sunt cea mai stabilă resursă a băncilor comerciale?

a) sunt constituite pe termen scurt;
b) au o dobândă atractivă;
c) permit formarea unui sold permanent;
d) nu presupun un preaviz de retragere anticipată;
e) pot fi lichidate de titular în orice moment.

Rezolvare O O  O O

De rezolvat:
1. Creditele overnight sunt acordate pe o perioada de:
a) 5 ani;
b) păna la un an;
c) 3-5 ani;
d) peste 20 de ani;
e) 6 luni.
Raspuns:O O O O o
GABRIELA CORINA SLUSARIUC

GESTIUNE BANCARA

PETROŞANI

1
 CUPRINS

I. BĂNCILE COMERCIALE ŞI OPERAŢIUNILE ACESTORA

1.1. Sistemul bancar din Romania 4
1.2. Operatiunile pasive 9
1.3. Operatiunile active 12
1.4. Titlurizarea creantelor bancare 16

TEST DE EVALUARE 20

II. RISCURILE BANCARE SI GESTIONAREA ACESTORA

2.1. Notiunea de risc bancar 27

2.2. Riscul de credit 31
2.3. Riscul de lichiditate 40
2.4. Fondurile proprii si riscul de insolvabilitate la nivelul
institutiilor bancare 46
2.5. Riscul de rata a dobanzii 54
2.6. Riscul operational. 68
2.7. Riscul suveran. 69

TEST DE EVALUARE 75

III. RATINGUL FINANCIAR

3.1. Functii, caracteristici. 81

3.2. Agentiile de rating financiar. 83
3.3.Caracterizarea informatiilor rezultate din activitatea de
rating financiar. 88
3.4.Corelarea rating - nevoie de informare a pietelor
financiare. 89
3.5.Scalele de notare utilizate de principalele agentii de
rating. 92

TEST DE EVALUARE 96

BIBLIOGRAFIE 100

2
 CAPITOLUL 2

RISCURILE BANCARE ŞI GESTIONAREA ACESTORA

Introducere12

Instituțiile de credit funcționează într-un mediu extrem de complex și puternic

reglementat. Orice schimbare a climatului economic adesea capătă forma unor noi cerințe
de reglementare, ceea ce testează în mod continuu capacitatea de răspuns și adaptare a
instituțiilor de credit la noile realități. Într-un context atât de dinamic și uneori, chiar
imprevizibil, acestea se văd nevoite să urmărească în mod constant schimbările regulilor
jocului, atât la nivel comunitar, cât și național.
Perioada recentă, marcată de eforturile gestionării efectelor economice ale
pandemiei de COVID-19, aduce cu sine noi obstacole pentru instituțiile de credit,
reprezentate de numărul semnificativ de directive, regulamente și ghiduri noi care au fost
propuse de către autorități și urmează a fi implementate în viitorul apropiat. Așadar, la ce
trebuie să se aștepte participanții pieței financiare în următorii ani?
Basel 4 va fi implementat oficial în UE
Comisia Europeană a publicat recent Regulamentul privind cerințele de capital III și
Directiva privind cerințele de capital VI, care vor intra în vigoare la 1 ianuarie 2025.
Acestea reprezintă un pachet legislativ de implementare a reformelor Basel 3, cunoscut și
ca Basel 3.1 sau Basel 4, și deschid, practic, o ultima etapă a implementării modificărilor la
standardele de capital în UE. Printre numeroasele modificări aduse de aceste noi
reglementări, cele mai semnificative sunt abordarea standardizată pentru riscul de credit,
bazată pe ratinguri interne, cadrul de risc operațional și stabilirea unui prag (output floor)
pentru limitarea posibilității diminuării cerinței de capital pentru instituțiile de credit care
utilizează modele interne.
Complementar acestor modificări, sunt absolut necesare menționarea încorporării
standardelor de mediu, sociali și de guvernanță (environmental, social, governance – ESG)
și instrucțiuni referitoare la aplicarea cerinței de capital pentru riscuri nereglementate
(pilonul 2) și a amortizorului de risc sistemic (SyRB).
Conform unui studiu al Comisiei Europene, impactul de capital al implementării acestor
noi cerințe va fi semnificativ, ducând la creșterea cerinței de capital cu 6,5%-8,4% pe
termen lung.
Implementarea unui cadru de management al riscului climatic este iminentă
Printre cele mai importante modificări aduse de anul 2022 sunt cele care vizează riscul
climatic. În ianuarie 2022, Autoritatea Bancară Europeană a publicat versiunea finală a
standardelor tehnice privind cerințele de publicare pentru instituțiile de credit (pilonul 3)
legate de riscurile ESG. Concomitent, Banca Centrală Europeană a cerut băncilor o
autoevaluare privind riscurile climatice și de mediu, urmată de testul de stres top-down

1
https://www2.deloitte.com/ro/ro/pages/risk/articles/cerinte-noi-de-reglementare-industria-bancara-
constrangere-sau-oportunitati-de-dezvoltare.html
2
https://blog.pwc.ro/2022/08/22/bancile-se-confrunta-cu-tot-mai-multe-provocari-care-necesita-un-sistem-
integrat-de-administrare-a-riscurilor/

3
pentru riscul climatic, având printre obiective identificarea vulnerabilităților și problemelor
cu care se confruntă băncile în ceea ce privește gestionarea riscurilor climatice. Perioada
desfășurării exercițiului este martie-iulie 2022.
Acțiunile celor două autorități europene privind abordarea riscului climatic impun o mai
bună pregătire a instituțiilor de credit în acest domeniu, atât în anul 2022, cât și în cei ce
vor urma. Această pregătire vizează acuratețea datelor, calitatea portofoliilor de credite
„verzi” și înțelegerea importanței abordării riscurilor climatice într-un mod serios și
pragmatic.
Cerințe minime de fonduri proprii și de pasive eligibile (MREL) mai mari începând cu
2022
Cerințele autorității unice de rezoluție (Single Resolution Board - SRB) privind cadrul de
rezoluție și în special legate de fondurile proprii și de pasivele eligibile s-au intensificat
treptat în ultimii doi-trei ani cu scopul de a-și dezvolta capacitățile de rezoluție până la
sfârșitul anului 2023. Astfel, de la 1 ianuarie 2022, cerința MREL pentru instituțiile de
credit de importanță globală a crescut de la 16% la 18% din totalul activelor ponderate la
risc sau 6,75% din valoarea indicatorului efectului de levier (leverage ratio), iar pentru
instituțiile de credit cu active mai mari de 100 de miliarde de euro (top-tier banks), se va
modifica de la o valoare specifică instituției la minimum 13,5% din valoarea activelor
ponderate la risc sau 5% din valoarea indicatorului efectului de levier.
Provocarea pentru bănci în perioada 2022-2023 va fi să se adapteze la noile cerințe MREL
și să se concentreze în paralel pe noile priorități, printre care îmbunătățirea continuă a
sistemelor de guvernanță internă și a planurilor de comunicare internă și externă legate de
procesul de rezoluție, testarea documentului operațional elaborat de către bancă legat de
acțiunile interne și externe necesare pentru a aplica în mod eficient instrumentul de
recapitalizare internă (Bail-in Playbook), măsurarea și prognozarea lichidității, precum și
monitorizarea garanțiilor pentru a obține finanțări în cazul rezoluției.
Un nou pachet legislativ privind combaterea spălării banilor și a finanțării terorismului
(AML/CFT)
În luna iulie a anului trecut, Comisia Europeană a prezentat un pachet legislativ ambițios
care vizează întărirea și armonizarea cadrului de reglementare european privind
combaterea spălării banilor (anti-money laundering – AML) și a finanțării terorismului
(CFT). Având scopul general de a proteja cetățenii și sistemul financiar al uniunii de
impactul negativ al acțiunilor de spălare a banilor și de finanțare a terorismului, acest
pachet legislativ include patru propuneri distincte: 1) crearea la nivel european a unei noi
autorități AML (AMLR) care va supraveghea îndeaproape cadrul AML/CFT și va
consolida cooperarea între unitățile de informații financiare (financial information unit -
FIU); 2) implementarea unui regulament unic AML/CFT la nivel european; 3) adoptarea
celei de-a șasea directive privind cadrul AML/CFT (AMLD6); și 4) modificarea
regulamentului din 2015 privind transferul de fonduri pentru a include transferurile de
cripto-active. Complexitatea acestui pachet legislativ presupune, bineînțeles, o perioadă
mai lungă de implementare - data aplicării AMLD6 este estimată pentru anul 2026, în timp
ce comisia își propune ca AMLR să devină operațională abia în 2024. Întocmai această
complexitate a noilor propuneri precedă un impact semnificativ asupra instituțiilor
financiare, care se vor vedea nevoite să depună eforturi considerabile pentru ajustarea la
noile cerințe de reglementare.
Ce înseamnă toate acestea pentru instituțiile de credit?
Toate aceste modificări se traduc în majorarea costurilor de conformare la reglementările
noi și complexe, a costurilor de capital și a necesarului de resurse umane pentru a face față
noilor cerințe de reglementare, raportare etc. Alte efecte sunt presiunea mai mare asupra
modelelor de business și a profitabilității din cauza modificărilor de reglementare în timpul

4
ciclului de viață a unui produs, diminuarea veniturilor în viitor, deoarece noile reglementări
pot face modelele de business existente ineficiente sau imposibil de realizat. De asemenea,
viteza de adoptare a tehnologiilor emergente și de utilizare a acestora se va reduce,
neexistând încă un cadru de reglementare suficient de comprehensiv, iar presiunea
concurențială va crește, deoarece participanții nereglementați au libertatea de a opera în
moduri în care instituțiile de credit reglementate nu pot.
Cum pot răspunde instituțiile de credit noilor provocări?
Soluțiile pe care le au la dispoziție băncile includ monitorizarea permanentă a cadrului de
reglementare existent și a actelor legislative aflate în faza de consultare publică, pentru a fi
mereu la curent cu tendințele, instruirea permanentă a angajaților, astfel încât aceștia să
cunoască bine cadrul de reglementare și să fie capabili să-l aplice în mod adecvat și
eficient. De asemenea, instituțiile de credit trebuie să ia în considerare viitoarele
reglementări atunci când dezvoltă noi produse și să actualizeze modelul și planul de
business, planul de capital și lichiditate, precum și cadrul general de gestionare a riscurilor.

Băncile se confruntă cu tot mai multe provocări care necesită un

sistem integrat de administrare a riscurilor

Modul în care industria bancară a evoluat în ultimii ani a adus pe lângă rezultate financiare
bune, digitalizare și îmbunătățirea satisfacției clienților și riscuri noi care neadresate pot
afecta menținerea performanțelor și atingerea obiectivelor. Prin prisma sistemului de
reglementare și nu numai, băncile acordă, în general, o importanță strategică proceselor de
administrare a riscurilor, însă riscurile la care sunt expuse astăzi necesită o regândire în
modul de abordare.

Dincolo de un sistem de control bazat pe principiul celor “trei linii de apărare”, o

gestionare adecvată a riscurilor implică o viziune integrată asupra acestora la orice nivel în
cadrul băncii, o abordare dinamică în definirea apetitului pentru risc și a pragurilor de
toleranță, dar și utilizarea unor metodologii fundamentate de practici profesionale solide,
concepte și principii statistice specifice datelor disponibile pentru a fi utilizate în scopul
cuantificării riscurilor.

Potrivit sondajului Global Risk Survey 2022 realizat de PwC, top 3 cele mai importante
riscuri cu care industria bancară se confruntă sunt riscul de piață, riscul cibernetic sau de
gestionare a datelor și riscul privind modelul de afaceri sau operațional. Fiecare dintre
aceste riscuri poate avea un impact semnificativ în ceea ce privește evoluția portofoliilor și
a performanței financiare, conformitatea cu cerințele autorităților de reglementare dar și
reputația instituției. În acest context, capacitatea băncilor de gestionare a riscurilor și
reziliența reprezintă un pilon cheie în atingerea obiectivelor de afaceri.

Raportul menționat arată, de asemenea, că instituțiile care au o strategie integrată de

abordare a riscurilor estimează o creștere mai rapidă a veniturilor și rezultate mai bune,
precum creșterea prețului acțiunilor, îmbunătățirea randamentului investițiilor, câștigarea
încrederii clienților și investitorilor, îmbunătățirea rezilienței și luarea de decizii rapide.
5
Principalele riscuri în atenția băncilor în 2022

Pe lângă riscurile de reglementare și de credit specifice acestei industrii, respondenții din

industria bancară pun un accent semnificativ pe riscurile de piață, securitatea cibernetică și
managementul datelor, competiția din partea furnizorilor alternativi și riscurile climatice.

Analizate pe rând, perturbările de pe piețele de mărfuri și din lanțurile de aprovizionare

globale au afectat și continuă să afecteze evoluția inflației și, în consecință, evoluția
economiei mondiale și stabilitatea macrofinanciară. Pentru bănci, măsurile insuficiente la
nivel macro prudențial înseamnă că accelerarea împrumuturilor din ultima perioadă,
coroborată cu majorarea dobânzilor la împrumuturi ar putea genera o creștere a riscului de
credit, astfel că, în cazul unei recesiuni, băncile se vor confrunta cu provizioane
semnificativ mai mari care să acopere pierderile potențiale din activitatea de creditare.

Totodată, volumul mare de date personale și financiare care circulă prin canalele bancare
digitale reprezintă o țintă a atacurilor cibernetice, iar sectorul serviciilor financiare se
confruntă cu o avalanșă de atacuri de tip credentials, phishing și ransomware. Cu puține
excepții, băncile nu au dezvoltat încă practici mai sofisticate privind guvernanța și
infrastructura de management al datelor.

Referitor la riscurile climatice, multe bănci au demarat diferite proiecte și inițiative prin
care au în vedere să identifice principalele arii de impact ale riscurilor climatice, respectiv
să-și modeleze și să-și măsoare profilul de risc din perspectiva portofoliilor pe care le
gestionează. Deși este un pas important, având în vedere impactul semnificativ adus de
riscurile de tranziție, stabilirea profilului de risc încă reprezintă o provocare.

Investiții și priorități în gestionarea riscurilor

Presiunile externe și de conformitate ocupă o mare parte din timpul funcțiilor de risc din
cadrul băncilor, fiind costisitoare și semnalând lipsa accesului la instrumente digitale în
gestionarea riscurilor.

Având în vedere complexitatea și interdependențele tot mai mari ale riscurilor, este nevoie
de acces în timp util la informații relevante pentru a putea lua decizii în funcție de
specificul și magnitudinea riscurilor. Multe organizații nu dispun încă de tehnologii
integrate care să le permită să vizualizeze la timp impactul riscurilor asupra strategiei și a
diverselor arii de activitate, să asigure monitorizarea continuă și să ia decizii bazate pe risc
în mod eficient. Este recunoscut faptul că un management integrat al riscurilor axat pe
principii consecvente în interiorul organizației poate fi dificil de adoptat. De exemplu, cea
mai des întâlnită situație este cea în care, în cadrul aceluiași grup bancar sau chiar al
aceleași bănci, sunt implementate procese, platforme și sisteme variate care răspund unor
cerințe sau nevoi specifice în funcție de diferite arii de interes, această situație menținând
dificultatea de asigurare a unui sistem integrat.

În timp ce 75% dintre organizații apreciază că a avea sisteme IT care funcționează

descentralizat este încă o provocare cu impact semnificativ în gestionarea riscurilor, doar
35% dintre acestea adresează această situație într-un mod formal la nivelul întregii
organizații.

6
Potrivit Global Risk Survey, 41% dintre respondenții din industria bancară urmăresc să
crească investițiile în tehnologiile de gestionare a riscurilor cu până la 10% în 2022, iar
25% dintre aceștia au în vedere creșterea cheltuielilor aferente acestor tipuri de investiții cu
peste 10%.

Analiza datelor este un punct central al investițiilor semnificative în tehnologiile de

management al riscurilor, urmate de automatizarea proceselor, tehnologiile care ajută la
detectarea și monitorizarea riscurilor și gestionarea fluxurilor de lucru. Aceste investiții în
tehnologie ar trebui să contribuie la soluționarea a două dintre principalele provocări în
gestionarea riscurilor în bănci: lipsa accesului la instrumente digitale și sub-procesele
manuale utilizate în administrarea riscurilor, costisitoare atât din punct de vedere al
timpului cât și al costurilor ridicate aferente resurselor.

Se preconizează astfel că nevoia de investiții în îmbunătățirea competențelor de gestionare

a riscurilor pentru angajați și în tehnologie va crește exponențial în perioada următoare.

Alte priorități în regândirea modelului de management al riscurilor sunt apetitul la risc și

cultura de risc. Astfel, în redefinirea apetitul pentru risc trebuie avut în vedere că scopul
esențial al acestui instrument este de a-i ajuta pe liderii de afaceri să își atingă obiectivele
de creștere, înțelegând riscurile atunci când explorează noi oportunități, și nu doar de a
impune limite în care aceștia să acționeze.

În același timp, o abordare dinamică presupune monitorizarea și actualizarea continuă a

apetitului la risc, adaptată vitezei cu care riscurile și oportunitățile se schimbă. Pe deoparte
riscurile noi sau în creștere trebuie reflectate prompt în limite corespunzătoare, iar pe de
altă parte, în cazul în care o oportunitate implică un risc mai mare decât permite apetitul de
risc al organizației, ar putea fi util să se revizuiască apetitul pentru risc, analizând dacă
organizația este dispusă să își asume un risc mai mare pentru un beneficiu mai mare.

Cultura de risc joacă, de asemenea, un rol important în gestionarea riscului ascendent din
anumite arii cu care industria bancară se confruntă. De exemplu, o cultură a conformității
prea puternică poate limita inovația și flexibilitatea atunci când avem în vedere riscul
privind modelul de afaceri sau operațional. În același timp o cultură a conformității prea
slabă poate duce la multiple evenimente de risc precum cel operațional, reputațional,
financiar sau de conformitate. Astfel, dezvoltarea culturii de risc ar trebui să reprezinte o
prioritate la toate nivelurile organizației: responsabili de risc în procesele de business,
liderii executivi și comitetele de conducere.

Într-un mediu în care schimbarea este constantă, capacitățile de gestionare a riscurilor și

reziliența sprijină agilitatea afacerii și contribuie proactiv, solid și în timp util la luarea
deciziilor. Raportul Global Risk Survey 2022 evidențiază cinci acțiuni cheie pe care
organizațiile ar trebui să le ia în considerare pentru a-și impulsiona capacitățile de
gestionare a riscurilor.

7
 2.1. Notiunea de risc bancar. Benchmark-ul.

Riscul se găseşte astăzi în centrul afacerilor bancare.

Gestionarea riscurilor este funcţia cheie a băncilor moderne axate pe activitatea de

piaţă. Falimentele bancare nu se mai limitează în prezent doar la cazuri spectaculoase, cum
au fost cele legate de băncile Herstatt, Ambrosiano şi Barings, ci pot pune în cauză
stabilitatea întregului sistem bancar chiar şi în ţări în care procesul de supraveghere este
bine dezvoltat.

Operatorii de pe pieţele internaţionale se confruntă cu volatilitatea crescută şi cu

repercusiunea crizelor care se pot transmite rapid dintr-un centru financiar în altul. În acest
caz vorbim despre riscul sistemic. Apariţia sa este pusă în legătură şi cu creşterea
semnificativă a volumului de tranzacţii cu produse financiare derivate (swaps, futures,
options)

Componentele riscului bancar

incertitudinea privind expunerea la pierdere

producerea unui
eveniment în viitor;

Dacă nu se manifestă ambele componente, nu putem vorbi despre risc. De exemplu,

o bancă ce acordă un împrumut este confruntată cu incertitudinea rambursării la scadenţă,
chiar dacă există garanţia, datorită posibilităţii reducerii valorii acesteia în timp şi/sau a
mărimii costurilor de execuţie a acesteia. Banca îşi asumă riscul deoarece este expusă la
incertitudine.

Riscul descrie situaţiile prin care factorii externi sau interni

băncii acţionează de o manieră imprevizibilă asupra valorii de piaţă a
acesteia. Cuantificarea riscului presupune raportarea la un punct de
reper numit benchmark. Conform Cambridge Advanced Learner’s
Dictionary, benchmark-ul este un nivel de calitate care poate fi utilizat
ca standard în comparaţii.

8
 În relaţie cu benchmark-ul, noţiunea de risc are două
accepţiuni:

pericolul apariţiei şansa de câştig

pierderii (up-side potenţial).
(down-side risk);

Prin raportare la un benchmark dat, riscul semnifică posibilitatea de modificare faţă

de acesta. Coeficienţii de risc reprezintă legătura dintre situaţia de risc şi rezultatele băncii
pentru o perioadă dată.
Menţinerea solvabilităţii este o necesitate care asigură buna funcţionare a instituţiei
bancare, iar lipsa lichidităţii sau imposibilitatea procurării acesteia poate echivala cu
falimentul. Reducerea semnificativă a rentabilităţii pe perioada unui exerciţiu financiar nu
conduce imediat la insolvabilitate, chiar dacă pe termen lung supravieţuirea băncii poate fi
repusă în cauză.
Printre bancheri este utilizată metafora: „lichiditatea este respiraţia băncii”. Astfel,
insuficienţa lichidităţilor poate afecta semnificativ activitatea curentă şi antrenează costuri
financiare şi de imagine importante. Băncile trebuie să-şi previzioneze cu mare acurateţe
nevoile de lichiditate, aşa încât fluctuaţiile cash-flow-ului să se înscrie în proiecţiile
efectuate.

Bilanţul reprezintă cartea de vizită a unei bănci. Cele mai frecvente

comparaţii dintre bănci vizează totalul lor bilanţier. Abordări moderne din
gestiunea bancară compară totalul bilanţier cu cifra de afaceri a
întreprinderilor.

Autorităţile de supraveghere apreciază stabilitatea sistemului bancar şi din prisma

volumului activelor şi pasivelor bancare.
Valoarea comercială a contractelor financiare deţinute (credite, titluri, contracte la
termen etc.), reputaţia şi ratingul reprezintă tot atâtea elemente care converg către valoarea
de piaţă a băncii.
Obiectivul gestiunii bancare este maximizarea valorii de piaţă în condiţiile
menţinerii riscurilor la un nivel acceptabil.
După agenţia de rating Moody’s, criteriile care stau la baza analizei valorii de piaţă
a băncii sunt:
1. productivitatea băncii → capacitatea tehnologică, varietatea de produse, calitatea
personalului;
2. soliditatea financiară → băncile cu o bună sănătate financiară au o marjă de
manevră mai mare şi se pot poziţiona mai confortabil pe piaţă;
3. calitatea echipei de conducere → strategia, coerenţa în gestiune şi viziunea.
Băncile a căror valoare de piaţă se degradează sunt tentate să se orienteze către
activităţi mai rentabile, dar mult mai riscante.
Dezvoltarea pieţelor financiare, facilitată de explozia tranzacţiilor cu produse
derivate şi de dezvoltarea tehnologiei informaţiei, a determinat trei tendinţe importante:

9
creşterea expunerii la riscul de piaţă şi de intermediere; continuarea activităţii clasice de
gestiune activ-pasiv (asset and liability management) şi apariţia unor noi situaţii de risc;
modelarea riscului de piaţă şi a celui de credit prin utilizarea instrumentelor statistico-
matematice
identificarea riscurilor → are în vedere
inventarierea poziţiilor riscante
care pot afecta rezultatul băncii;
Gestiunea
modernă a
riscurilor bancare cuantificarea riscurilor → presupune
presupune exprimarea în cifre a posibilelor
următoarele efecte ale producerii unei situaţii de risc
elemente: asupra profitului bancar;

elaborarea unei politici adecvate de

gestionare a riscurilor→ prin
aplicarea unor instrumente specifice;

Tabelul 2.1 ilustrează modul de aplicare a instrumentelor politicii de gestionare a

riscurilor la diferite niveluri de decizie ale băncii.
 controlul riscurilor → este necesar pentru a verifica dacă reglementările bancare sunt
respectate şi dacă instrumentele de gestiune sunt corect aplicate.
 evaluarea performanţelor → presupune măsurarea performanţelor obţinute în urma
acoperirii la expunerile la risc. Necesitatea evaluării performanţelor acoperirii la
riscuri închide procesul de gestiune. Măsurarea performanţelor acoperirii arată
calitatea gestiunii riscurilor, punctele tari şi pe cele slabe ale acesteia.

Nivel de decizie Cuantificare

Centrala băncii Rentabilitate → Return on Equity (ROE)
Rating → agenţii de rating
Lichiditate → rate de lichiditate
Valoare de piaţă → curs bursier, Duration GAP, Value at Risk
Centre de profit Portofoliu de credite → echivalent credit
Evoluţia ratei dobânzii →volatilitate, spread
Risc de ţară → rating de ţară
Activitate individuală Solvabilitatea debitorului → credit scoring
Garanţii → ipotecă, gaj etc.
Tabel 2.1

Evaluarea performanţelor se realizează global şi se axează pe explicarea ecartului

faţă de benchmark (Aceasta tehnică presupune o comparaţie între rezultatul real obţinut şi
obiectivul propus iniţial, dat de benchmark. Corectarea veniturilor cu riscurile asumate
presupune calculul randamentului în funcţie de rata dobânzii fără risc, de randamentul
anticipat precum şi de volatilitatea portofoliului.

10
TEST DE EVALUARE

1. Ce presupune operaţia de cuantificare a riscului si ce se înţelege prin

benchmark ?

Răspuns:
Cuantificarea riscului presupune raportarea la un punct de reper
numit benchmark. Conform Cambridge Advanced Learner’s Dictionary,
benchmark-ul este un nivel de calitate care poate fi utilizat ca standard în
comparaţii.

2. Care este obiectivul gestiunii bancare ?

Răspuns:

Exerciţii
Exemplu rezolvat:

1. După agenţia de rating Moody’s, criteriile care stau la baza analizei valorii de
piaţă a băncii sunt:
a) productivitatea băncii si evaluarea performaţelor
b) soliditatea financiară si controlul riscurilor;
c) calitatea echipei de ofiţeri de credit;
d) productivitatea băncii, soliditatea financiară, calitatea echipei de conducere.
e) nici un raspuns corect;

Rezolvare OO O  O

De rezolvat:

2. Abordarea modernă din gestiunea bancară compară totalul bilanţier cu:

a) cifra de afaceri a întreprinderilor;
b) totalul activelor din bilanţ;
c) cu excedentul brut al exploatării;
d) cu valoarea adăugată;
e) totalul pasivelor stabile din bilanţ.

Rezolvare: OOOOO

11
 2.2 RISCUL DE CREDIT

O bancă acordă credit unei importante întreprinderi de construcţii la o rată mai

mare de dobândă decât media pieţei. Reculul înregistrat în activitatea de construcţii ca
urmare a unor dificultăţi conjuncturale determină dificultăţi de rambursare şi, în final,
incapacitatea totală de plată şi falimentul întreprinderii. Pentru bancă acesta este cel de-al
doilea caz înregistrat în sectorul întreprinderilor de construcţii de la începutul anului.

Banca a înregistrat pierderi care se reflectă în contul său de rezultate. Situaţia

prezentată ne arată că o stare de incertitudine legată de dificultăţi sectoriale s-a manifestat
încă o dată ca urmare a măsurilor de protecţie insuficiente privind prevenirea riscului de
credit. Trebuie să avem în vedere şi faptul că banca a inclus în marja sa o primă de risc mai
importantă, iar, dacă falimentul nu se producea, banca ar fi înregistrat un câştig
suplimentar.

Analiza dosarului de credit pentru societatile comerciale

În analiza dosarului de creditare, banca trebuie să răspundă următoarelor trei

obiective:

1. să decidă dacă va finanţa sau nu.

Din informaţiile furnizate băncii de către societatea comercială, analistul de credit
trebuie să le selecţioneze pe acelea care îi permit să aprecieze:
 capacitatea de rambursare: ce volum de datorie poate suporta şi pe ce perioadă;
 capacitatea de a absorbi şocuri în perioada derulării împrumutului. Sunt decelate
eventualele ameninţări care planează asupra societăţii precum şi marja de siguranţă.
 modalitatea de rambursare în situaţia apariţiei falimentului înainte de scadenţa
împrumutului.

2. găsirea tipului de finanţare care să răspundă cel mai bine necesităţilor

debitorului.
Analiza financiară permite identificarea punctelor tari şi a celor slabe legate de
ciclul de exploatare şi poate facilita luarea unei decizii privind tipul de finanţare propus.
Sunt examinate:
 nevoile de finanţare pe termen scurt (nevoile de trezorerie);
 formele de credit cel mai bine adaptate investiţiilor pe termen lung;
 tipurile de garanţii solicitate şi gradul lor de acoperire.

3. utilizarea informaţiilor obţinute pentru a face o propunere comercială

completă şi personalizată nevoilor societăţii comerciale.

Sursele de informaţii necesare analizei de credit

situaţiile financiare

Sursele de informaţii
necesare analizei de analizele economice şi
credit sectoriale
12

informaţii
complementare
a) situaţiile financiare
În cele mai frecvente cazuri, banca intră în posesia lor direct, însă le poate obţine şi
indirect, recurgând la serviciile unor societăţi specializate în vânzarea de informaţii
financiare.
Analistul de credit solicită societăţii comerciale bilanţul anual şi contul de rezultate,
însoţite de anexele lor care permit mai buna înţelegere a operaţiilor financiare derulate în
decursul unui an. Dacă nu există un istoric al relaţiei cu banca, sunt solicitate stările
financiare de pe ultimii patru sau cinci ani de activitate. În cazul în care societatea este deja
client al băncii, vor fi solicitate doar documentele pentru anul contabil încheiat precum şi
previziuni pentru anul în curs.
Este recomandabil ca documentele contabile să fie acceptate doar în cazul în care
sunt certificate de un expert contabil sau de o societate cu activitate recunoscută de audit
contabil şi financiar.

b) analizele economice şi sectoriale

Pentru a evalua calitatea potenţialului debitor, analistul de credit trebuie să se
asigure că înţelege bine modul său de funcţionare:
 tipul de produse şi servicii vândute precum şi modul lor de producere;
 ciclul de fabricaţie, cine sunt clienţii şi furnizorii;
 perceperea societăţii pe piaţă, oportunităţile şi ameninţările;
 nivelul de concurenţă şi modul de manifestare prin preţ, tehnologie şi calitate;
 factorii de influenţă ai competitivităţii;
 talia critică.
Observam că analiza riscului de credit nu se rezumă doar la calculul unor rate şi
indicatori, ci este o evaluare completă a mediului intern şi extern al întreprinderii.
Calculele financiare (rate, solduri intermediare de gestiune etc.) nu au nici un sens dacă nu
există criterii care să permită analiza calităţii lor.
Există sectoare economice care generează în mod „natural” trezorerie şi altele care
o „distrug”. Astfel poate părea logic ca unele întreprinderi să aibă deficit, iar altele
excedent de trezorerie, aşa că se justifică cunoaşterea sectorului economic în care se
încadrează întreprinderea mai înainte de a efectua orice calcule financiare
De exemplu, scăderea cifrei de afaceri a unei întreprinderi nu înseamnă nimic în
sine dacă ansamblul sectorului este în dificultate. De aceea sunt necesare analizele
sectoriale.
Analizele sectoriale sunt furnizate de :
 serviciile de studii economice ale băncilor;
 organisme specializate: camerele de comerţ şi industrie, banca centrală, asociaţiile
profesionale etc;
 presa specializată.

c) informaţii complementare
Recurgerea la acest tip de informaţii este justificată de faptul că obiectivul în
analiza dosarului de creditare este reducerea riscului cât mai mult posibil.

13
 Analiza bilantului societatii comerciale

Bilanţul reprezintă o fotografie la un moment dat a patrimoniului, precum şi a

resurselor necesare dobândirii acestuia.
Activul (patrimoniul) este constituit din:
 bunuri conservate o perioadă lungă şi vom vorbi despre activul imobilizat.
Acesta este constituit din:
a) imobilizări necorporale: brevete, licenţe şi drepturi de comercializare (fondul de
comerţ), care permit desfăşurarea normală a activităţii.
b) imobilizări corporale: bunuri mobile şi imobile.
c) imobilizări financiare, reprezentate de titlurile financiare şi de participările în
cadrul altor societăţi.
 bunuri destinate a fi utilizate pe termen scurt în vederea asigurării nevoilor de
exploatare care constituie activul lichid sau de exploatare. Acesta se compune din:
a) stocuri de materii prime, materiale destinate producţiei şi/sau
comercializării;
b) creanţele întreprinderii asupra clienţilor săi şi asupra statului (de exemplu
rambursările TVA şi a altor taxe şi impozite);
Pasivul conţine resursele societăţii comerciale. Ele pot fi proprii sau împrumutate.
În acelaşi timp este important să facem distincţia între resursele stabile, adică cele care pot
fi utilizate o perioadă lungă de timp şi cele de exploatare, care trebuie rambursate pe
termen scurt.
Capitalul este constituit din subscrierea de acţiuni precum şi din încorporări
ulterioare sub formă de rezerve.
În analiză trebuie identificaţi creditorii societăţii, care pot fi:
 alte întreprinderi, de care aceasta este legată (avansuri şi alte datorii financiare
stabile);
 bănci şi alţi intermediari financiari (împrumuturi la bănci, conturi debitoare şi scont);
 creditori de pe pieţele financiare care deţin obligaţiuni emise de societatea analizată;
 furnizorii;
 statul.
O atenţie maximă în cadrul analizei dosarului de creditare este acordată lichidităţii,
adică capacităţii societăţii comerciale de a face faţă tuturor plăţilor imediate. Sunt studiate
fluxurile de numerar şi se urmăreşte corelarea resurselor cu utilizările lor.

FR=RS - Al

unde :
FR - fondul de rulment RS - resursele stabile AI - activul imobilizat
Dacă FR > 0, societatea comercială dispune de o marjă de siguranţă pentru a face
faţă eventualelor riscuri. Invers, dacă FR < 0, societatea comercială îşi finanţează o parte
din patrimoniu recurgând la resurse pe termen scurt.
Se manifestă astfel riscul lipsei de lichiditate, întrucât nu există resursele pe termen
scurt necesare acoperirii nevoilor curente de trezorerie.
Analiza dosarului de creditare pune astfel în evidenţă necesitatea unui credit de
trezorerie.

14
 Elemente de analiza financiara

Analiza solvabilităţii este esenţială. Societatea este solvabilă dacă în orice moment
valoarea totală a patrimoniului său este superioară datoriilor.
Vom analiza astfel activul net al întreprinderii.

AN= Total activ – Total datorii

Un activ net negativ ne dă informaţii despre starea de insolvabilitate, însă există

situaţii în care fondurile proprii sunt negative datorită voinţei acţionarilor de a-şi distribui
dividende superioare.
Analiza ratelor are ca scop identificarea cauzelor de insolvabilitate a debitorului.
Alegerea unei rate pertinente pentru un debitor este fondată, printre altele, de ramura din
care face parte.
Datele empirice au confirmat faptul că rate precum profitul net/capital sau cash-
flow/fonduri împrumutate au o bună capacitate de previzionare a riscului debitorului.
Categorii de rate utilizate în analiză:
>rate de apreciere a profitabilităţii:
a.) marja brută a profitului, determinată ca raport între profitul brut şi valoarea
vânzărilor. Creşterea acestui raport relevă o situaţie pozitivă pentru societatea comercială,
prin aceea că ritmul de creştere al cheltuielilor variabile este depăşit de cel al preţurilor de
vânzare;
b) ritmul de creştere a vânzărilor, care trebuie urmărit comparativ
cu cel al concurenţilor;
 rate de apreciere a lichidităţii:
c) lichiditatea curentă = Active curente/Pasive curente
d) lichiditatea imediată = (Numerar + Echivalent numerar + Clienţi) / Pasive
curente
e.) perioada de încasare a creanţelor - indică eficienţa colectăriicreanţelor şi
reprezintă, practic, durata creditului furnizor pe carecompania îl acordă clienţilor săi; se
măsoară în zile, iar formulade calcul este creanţe/vânzări x 365
f) perioada medie de plată a furnizorilor - este un indicatorsimilar cu cel anterior,
exprimând durata creditului furnizor pecare compania îl primeşte de la furnizorii săi,
formula de calculfiind: furnizori/costul de producţie x 365.>rate financiare:
g.) gradul de acoperire a dobânzilor - evidenţiază capacitateadebitorului de a genera
profit suficient pentru acoperirea cheltuielilor cu dobânzile;
h) gradul de îndatorare - exprimat ca pondere a totalului datoriilor în activul total.
În general, se poate considera că există o relaţie directă între această pondere şi riscul
financiar al respectivei companii.

Analiza contului de profit si pierdere

15
 Contul de rezultate trasează modul în care întreprinderea a creat valoare în cursul
anului financiar. Analistul de credit va identifica fazele ciclului de producţie al societăţii
comerciale:
 întreprinderea cumpără mărfuri fie pentru a le transforma, fie pentru a le revinde
direct;
 întreprinderea apelează la serviciile unor furnizori externi de utilităţi: apă, energie
electrică, încălzire. Aceste operaţiuni dau naştere cheltuielilor externe. Volumul lor
ne dă informaţii cu privire la dependenţa de terţi.
 întreprinderea îşi vinde produsele şi serviciile.
Cifra de afaceri reprezintă producţia efectiv vândută în cursul anului financiar.
Volumul total al producţiei include şi stocurile. Cifra de afaceri înregistrează tot ce s-a
vândut şi facturat în cursul anului, chiar dacă la momentul închiderii anului nu toţi clienţii
au plătit încă.
Facturile care urmează a fi încasate se vor regăsi atât în cifra de afaceri din contul
de rezultate cât şi în postul „creanţe asupra clientelei” din activul bilanţier. În acelaşi timp,
pentru stocurile existente se constituie provizioane.

Constatăm că se degajă două categorii de fluxuri:

a) fluxuri monetare rezultate din veniturile obţinute şi cheltuielile angajate (cifra
de afaceri, cumpărări de materii prime şi materiale, plata utilităţilor etc);
b) fluxuri nemonetare reprezentate de amortizări şi provizioane.

Cele mai multe bănci utilizează programe informatice de analiză a principalilor

indicatori. Este esenţială determinarea capacităţii de autofinanţare (CAF), care ne dă
informaţii despre capacitatea societăţii de a-şi rambursa împrumutul.

În acelaşi timp, analistul de credit trebuie să determine şi să interpreteze trei rate:

 fonduri proprii / total bilanţ;
 fonduri proprii / datorii pe termen mediu şi lung > 1;
 datorii pe termen mediu şi lung / CAF < 3
În cele ce urmează este prezentat un model de determinare a CAF, pornindu-se de
la excedentul brut din exploatare (EBE):
EBE 162750
+ transfer cheltuieli de exploatare
+ transfer cheltuieli financiare
+ transfer cheltuieli excepţionale
+ alte venituri din exploatare 18
+ beneficii atribuite sau pierderi transferate
+ venituri financiare din participaţii
+ venituri din alte valori mobiliare
+ alte dobânzi şi venituri asimilate 608
+ diferenţe de schimb favorabile 36
+ venituri nete din cesiunea valorilor mobiliare de plasament
+ venituri excepţionale din operaţiuni de gestiune 3998
-alte cheltuieli de exploatare 1251
-pierderi sau beneficii transferate
-dobânzi şi cheltuieli asimilate 19639
-diferenţe de schimb nefavorabile 18
-cheltuieli nete din cesiunea valorilor mobiliare de plasament
-cheltuieli excepţionale din operaţiuni de gestiune 3526
-participari ale salariaţilor 5067

16
 -impozit pe profit 19394
-cheltuieli financiare din operaţiuni de leasing
= CAF 1185

Dosarul de credit

Majoritatea băncilor şi a instituţiilor financiare utilizează formate relativ tipizate

pentru aplicaţiile de credit, formalizarea având ca scop fluidizarea activităţii de urmărire pe
care o desfăşoară membrii comitetelor de credit.

a) prezentarea societăţii:
 nume social şi număr la registrul comerţului;
 sector de activitate;
 repartiţia capitalului;
 conducatori
 istoric;
 Organigrama grupului daca este cazul

b) prezentarea sectorului de activitate:

 caracteristicile produselor/serviciilor;
 tipurile de produse/servicii;
 modul de producţie;
 modul de aprovizionare şi principalii furnizori - sunt efectuate comparaţii cu
termenele de plată uzuale acordate de furnizorii dintr-un anumit sector.
 caracteristicile concurenţei;
 grad de concentrare;
 modul în care se manifestă concurenţa: prin preţuri, produse, tehnologie, mărci;
 modul de distribuţie - cum sunt distribuite produsele/serviciile vândute, structura
clientelei.
 principalii concurenţi: cifră de afaceri, rentabilitate, structura financiară, acţionariat;
 caracteristicile sectorului de activitate; ameninţările şi oportunităţile sectorului,
puncte tari puncte slabe - analiza SWOT;
 poziţionarea întreprinderii pe piaţă;
 competitivitate, nivel tehnologic;
 rentabilitate şi soliditate financiară în raport cu concurenţa.

c) analiza situaţiei financiare, care trebuie să includă cel puţin următoarele

aspecte:
 riscul afacerii;
 evoluţia cifrei de afaceri şi a marjelor;
 solvabilitate, lichiditate: aprecierea calităţii structurii financiare;
 finanţarea nevoilor de exploatare: care sunt nevoile şi cum se poate implica banca;

17
  finanţarea imobilizărilor: care sunt nevoile şi cum se poate implica banca;
 analiza modului de gestionare a societăţii - studiu retrospectiv pe ultimele 3- 4
exerciţii financiare;
 evoluţia rentabilităţii;
 formarea profitului net: analiza provizioanelor şi a elementelor excepţionale;
 determinarea capacităţii de rambursare;
 previziuni pentru anul în curs.

d) recomandarea finală a analistului de credit – acesta trebuie să concluzioneze

fiecare dosar printr-o recomandare bazată pe ponderarea avantajelor şi a dezavantajelor
respectivei tranzacţii, după cum urmează

18
 PUNCTE TARI:

poziţionarea
economică,
concurenţa
structura financiară,
calitatea gestiunii,
relaţii bancare

PUNCTE SLABE AMENINŢĂRI

Poziţionarea economică, Evoluţii tehnologice
concurenţa SWOT Evoluţii economice
structura financiară, concurenţa
calitatea gestiunii, acţionariat
relaţii bancare

OPORTUNITĂŢI
Evoluţii tehnologice
Evoluţii economice
concurenţa
acţionariat

Reglementarea riscului de credit în România

În România, reglementarea riscului de credit este realizată în baza normelor

metodologice privind aplicarea regulamentului BNR.

 standard;

Creditele şi
 în observaţie;
plasamentele
se clasifică în
următoarele
categorii  substandard;

 îndoielnic;

 pierdere.
19
 Această clasificare se realizează aplicând simultan mai multe criterii.:

Criterii

serviciul performanţa iniţierea de procedura

datoriei financiară proceduri de faliment
judiciare

 serviciul datoriei —> capacitatea debitorului de a-şi onora datoria la scadenţă,

exprimată ca număr de zile de întârziere la plată de la data scadenţei.
 performanţa financiară —> reflectarea potenţialului economic şi a solidităţii
financiare a unei entităţi economice, obţinută în urma analizării unui ansamblu de
factori cantitativi (lichiditate, solvabilitate, risc şi profitabilitate) şi calitativi
(calitatea managementului, a acţionariatului, a garanţiilor). Categoriile de
performanţă financiară sunt notate de la A la E în ordinea descrescătoare a calităţii
acesteia.
 iniţierea de proceduri judiciare —> hotărârea de către instanţă a începerii procedurii
de faliment sau declanşarea procedurii de executare silită faţă de persoane fizice sau
juridice.

Aceşti coeficienţi se aplică la o bază de calcul determinată prin deducerea din

expunerea băncii faţă de debitor a garanţiilor accceptate de către BNR, însă deducerea se
calculează doar dacă nu s-au iniţiat proceduri judiciare, iar serviciul datoriei este sub 90 de
zile.
Pe lângă obligativitatea constituirii de provizioane specifice pentru riscul de credit,
BNR impune următoarele limite în procesul de acordare a creditelor:
 nivelul unei expuneri mari nu poate depăşi 20% din fondurile proprii ale
băncii, iar suma totală a expunerilor mari nu va putea depăşi de 8 ori nivelul
fondurilor proprii ale băncii;
 suma totală a împrumuturilor nete acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu
banca nu poate depăşi 20% din fondurile proprii ale băncii;
 suma totală a împrumuturilor nete acordate de bancă personalului propriu,
inclusiv familiilor acestuia, nu poate depăşi 5% din fondurile proprii ale băncii.

TEST DE EVALUARE

1Ce este serviciul datoriei?

Răspuns:
Serviciul datoriei — capacitatea debitorului de a-şi onora datoria la scadenţă,
exprimată ca număr de zile de întârziere la plată de la data scadenţei.

20
 2. Definiti riscul de credit?
Răspuns:

Exerciţii
Exemplu rezolvat:

1. Cum se clasifica creditele si plasamentele ?

a) In observatie
b) standard;
c) pierdere;
d) profit;
e) substandard.

Rezolvare O

De rezolvat:
2. Suma totală a împrumuturilor nete acordate persoanelor aflate în relaţii speciale
cu banca nu poate depăşi din fondurile proprii ale băncii:
a) 30%;
b) 20%;
c) 25%;;
d) 50%;
e) 100%;

Rezolvare OOOOO

2.3 RISCUL DE LICHIDITATE

În scopul menţinerii credibilităţii faţă de clienţi şi comunitatea financiară, băncile

trebuie să probeze în permanenţă un grad corespunzător de lichiditate.
Pentru a răspunde obiectivului de lichiditate, gestionarea intrărilor şi a ieşirilor de
fonduri trebuie realizată în aşa fel încât să existe în permanenţă suficiente lichidităţi la
nivelul instituţiei bancare.
Riscul lipsei de lichidităţi se manifestă în urma necorelării scadenţelor dintre
posturile de activ şi cele de pasiv. În practică se manifestă fenomenul prelungirii
scadenţelor la active şi al reducerii scadenţelor la pasive.

21
 Dacă creditele şi dobânzile nu sunt rambursate conform planului, banca se
confruntă cu nevoi de lichiditate pe termen scurt care trebuie finanţate. Efectele sunt
similare şi când clienţii retrag sume importante din depozitele constituite la bancă.
Fenomenul de Bankrun: Dacă pe piaţă există informaţii privitoare la dificultăţile
de plată ale unei instituţii bancare, creditorii acesteia vor solicita rambursarea imediată şi
completă.
Criza de lichidităţi la o bancă poate fi generată şi de factori psihologici. Zvonurile
însoţite de aprecieri fără o bază reală (self-fulfillig profecies), care se autoîntreţin pe piaţă,
pot determina pierderea credibilităţii şi chiar falimentul băncii.

Lichiditatea reprezinta, pentru banca, posibilitatea de a onora in orice

moment solicitarile deponentilor vizand plati dispuse in favoarea tertilor sau
retrageri ale depozitelor.
Pentru evitarea riscului lichiditatii trebuie sa se realizeze o corelare corespunzatoare
a activelor cu pasivele privind durata de mobilizare si utilizare a resurselor. Spre deosebire
de celelalte riscuri bancare (riscul ratei dobanzii, riscul valutar, riscul de tara), riscul de

lichiditate este un aspect normal al managementului unei banci, doar in cazuri extreme el
transformandu-se in probleme de solvabilitate pentru banca.
Riscul de lichiditate are doua laturi determinante :
latura pasiva a bilantului, consecinta a solicitarilor deponentilor vizand retragerea
depozitelor constituite ;
latura activa a bilantului, ca urmare a angajamentelor de creditare si a liniilor de
credit, care cand sunt exercitate (tragerea fondurilor) pot pune in pericol asigurarea
lichiditatii.
Economistul Edward A.McNelly definea lichiditatea ca “deţinerea banilor în
momentul în care banca are nevoie de aceştia”.
Nicolae Dardac în lucrarea sa, Managementul lichidităţii bancare, consideră că la
baza definiţiei lichidităţii bancare se află principalele funcţii ale acesteia. Funcţiile
lichidităţii bancare, după cum sunt prezentate de autorul Ilie Mihai în lucrarea intitulată
Tehnica şi manegementul operaţiunilor bancare, , constau în 3:
asigurarea desfăşurării în condiţii normale a activităţii bancare prin fluidizarea
procesului de intermediere bancară, în condiţiile asigurării încrederii şi atractivităţii
pentru depunători şi plasarea resurselor în condiţii de siguranţă;
protejarea intereselor clienţilor pe de o parte şi a acţionarilor pe de altă parte;
asigurarea capacităţii rezonabile de rambursare a depozitelor către clienţi, indiferent
de modul în care sunt returnate băncii plasamentele efectuate în credite şi în alte
active;
asigurarea independenţei băncii faţă de resursele de împrumut marginale de pe piaţă
care au costuri deosebit de ridicate;
evitarea pe cât posibil chiar şi a împrumuturilor de la Banca Centrală, care ca
împrumutătoare de ultimă instanţă, propune costuri mai mari de cât cele ocazionate
de atragerea de resurse dela clienţii nebancari.

Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-şi poată onora plăţile

faţă de clienţi, ca urmare a devierii proporţiei dintre creditele acordate pe temen lung şi
creditele pe termen scurt şi a necorelării acestor active cu pasivele băncii, adică cu

3
Mihai, I., „Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare”, Ed. Expert, Bucureşti, 2003, p. 438

22
resursele.Printre cauzele care conduc la apariţia riscului de lichiditate bancară pot fi
menţionate următoarele4:
situaţia economiei reale;
influenţa mass-media;
indisciplina financiară a clienţilor;
dependenţa de piaţa financiară;
necorelarea între scadenţele depozitelor şi a creditelor

Principalele surse de lichiditate şi destinaţiile lichidităţii sunt următoarele:

A. principalele surse de lichiditate:
numerar;
depozite la banca centrală;
depozite la bănci corespondente,
portofoliul de bonuri de tezaur, certificate de trezorerie şi alte titluri
negociabile;
împrumuturi de alte bănci,
împrumuturi de la banca centrală.
B. Principalele destinaţii ale lichidităţii sunt:
rezerva minimă obligatorie la banca centrală (RMO);
eventualele cereri de împrumut şi nevoile de bani lichizi ale clienţilor;
acoperirea eventualelor cereri ale clienţilor persoane fizice şi/sau juridice de
retragere de fonduri.
Riscul de lichiditate se poate manifesta sub două forme 5:
o riscul de lichiditate imediată, când banca nu poate satisface cerinţele de
retrageri masive, chiar înainte de scadenţă, ceea ce determină banca să
apeleze la resurse de împrumut marginale sau de ultimă instanţă, cu costuri
foarte mari şi cu consecinţe pe măsură;
o riscul de conversie, care apare în situaţia în care banca, deşi are resurse pe
termene mai scurte, a efectuat pe seama lor plasamente pe termene mai
lungi, pe care nu le poate transforma rapid în lichidităţi.
În cadrul managementului riscului de lichiditate este indicat să se acorde o atenţie
deosebită urmăoarelor elemente principale 6:
cunoaşterea structurii maturităţii fondurilor atrase asigură un nivel superior
calităţii prognozelor privind fluxurile nete de fonduri;
managementul riscului de lichiditate este un proces complex datorită
interconexiunilor cu alte riscuri aferente activităţii bancare;
volatilitatea fondurilor atrase este dependentă printre altele, de structura
clienţilor institiţiei, cunoaşterea particularităţilor comportamentale ale acestora;
diversificarea surselor de fonduri şi a maturităţii acestora poate conduce atât la
evitarea dependenţei de anumiţi clienţi, cât şi la diminuarea riscului de pierderi
deresurse foarte importante în termen foarte scurt;
Băncile au posibilitatea ca prin folosirea unor tehnici specifice să elimine până la
reducere riscul de lichiditate, tehnici care vizează atât resursele cât şi plasamentele.
Tehnicile care vizează resursele băncii sunt următoarele 7
atragerea depozitelor de la populaţie;

4
Olteanu, A., „Management bancar – caracteristici, strategii, studii de caz”, ed. Dareco, 2003, p. 187
5
Mihai, I., „Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare”, Ed. Expert, Bucureşti, 2003, p. 449
6
Dănilă, N., Anghel, L., C., Dănilă, M., I., „Managementul lichidităţii bancare”, Ed. Economică, Bucureşti,
2002, p. 79
7
Stoica, M., „Management bancar”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 154

23
 căutarea unor depozite stabile;
creşterea fondurilor proprii;
operaţiuni pe piaţa de capital, primară şi secundară;
promovarea unor produse pe termene mai mari de timp;
refinanţarea;
menţinerea credibilităţii băncii.
În ceea ce priveşte plasamentele, pentru a se proteja împotriva riscului de lichiditate
banca poate utiliza următoarele tehnici şi metode:
acordarea de credite pe maturităţi în corelare cu maturitatea
resurselor;
controlul atent al riscului de credit;
diversificarea portofoliului de împrumuturi pe cele trei mari
segmente: corporate, retail şi IMM –uri;
menţinerea rezervei minime obligatorii la nivelul stabilit;
operaţiuni cu derivate
„O lichiditate mult mai mare este necesara, de regula, atunci când o parte
substantiala din portofoliul de credite consta în credite de valoare mare pe termen lung,
atunci cînd banca are o concentrare oarecum ridicata de depozite, sau atunci când
tendintele recente arata o reducere a conturilor de depozite, constituite de agentii
economici, sau persoane fizice de valoare mare. 8”
Asigurarea constituirii rezervei minime obligatorii a reprezentat pentru piata
interbancara româneasca un «barometru» al lichiditatii bancare 9.
„Controlul lichiditatii bancare ramâne, în prezent, în afara eforturilor de
armonizare, întrucât masurarea acestuia se afla în sarcina autoritilor nationale, cu toate
consecintele care rezulta dintr-o asemenea situatie. 10

Lichiditatea activelor exprimă capacitatea acestora de a fi transformate rapid şi cu

costuri minime în numerar sau disponibilităţi în conturi curente.
Exigibilitatea pasivelor arată capacitatea obligaţiilor de a deveni scadente la plată.

Riscul de lichiditate are mai multe accepţiuni:

1. reprezintă riscul unei bănci ca veniturile şi capitalul său să fie afectate, datorită
incapacităţii de a-şi onora la termen obligaţiile, fără a se confrunta cu pierderi inacceptabile
(conform U.S. Office of the Comptroller of the Currency).
2. riscul de lichiditate include:
a. incapacitatea băncii de a-şi finanţa portofoliul de active pe maturităţile şi la ratele
de dobândă corespunzătoare;
b. incapacitatea băncii de a lichida poziţia la momentul oportun şi la un preţ
rezonabil (conform J. P. Morgan Chase, Annual Report 2000).
3. riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturităţilor dintre fluxurile de încasări
şi cele de plăţi (conform Merill Lynch, Annual Report 2000).
4. riscul de lichiditate decurge din necorelarea scadenţelor cash-flow-urilor unui grup
de active, pasive şi instrumente extrabilanţiere (conform Cooperative Bank).

8
Hennie van Greuning, Sonja Brajovic Bratanovic, Analiza si Managementul riscului bancar. Evaluarea
guvernatei corporatiste si a riscului financiar. Editura Irecson, Bucuresti, 2004, p. 103.
9
Nicolae Danila, Lucian Claudiu Anghel, Marius Ioan Danila, Managementul lichiditatii bancare. Editura
Economica, Bucuresti, 2002, p. 57.
10
Nicolae Dardac, Teodora Barbu, Moneda, banci si politici monetare. Editura DP Bucuresti, 2005, p. 303.

24
5. riscul de lichiditate constă în pierderile potenţiale de profit şi/sau capital ca urmare
a eşuării în respectarea obligaţiilor asumate şi derivă din insuficienţa rezervelor comparativ
cu nevoile de fonduri.

Indicatori ai lichidităţii bancare

GAP-ul de lichiditate se determină pentru fiecare scadenţă „t” ca diferenţă între

pasivele exigibile la scadenţa „t” şi activele lichide la scadenţa „t”.
GAP = Pt-At
GAP - pasive nete simple aferente scadenţei t;
At - active cu scadenţa t;
Pt - pasive cu scadenţa t'.
Indicele de lichiditate se calculează ca raport între pasivele ponderate şi activele
ponderate.
Ponderarea activelor şi pasivelor se face fie cu ajutorul unui număr mediu de zile
(luni, ani) corespunzător fiecărei scadenţe, fie cu ajutorul numărului curent al grupei
scadenţei respective.

Dacă indicele de lichiditate este egal cu 1, vom spune că activele şi pasivele băncii
sunt perfect corelate pe fiecare scadenţă. În acest caz nu se poate vorbi despre un risc de
lichididate.
Remarcăm totuşi că această situaţie este doar una teoretică, deoarece este imposibil
ca, la nivelul unei bănci, fiecare resursă atrasă să fie alocată exact pe aceeaşi maturitate şi
sumă.
Dacă indicele de lichiditate este subunitar, se remarcă o predominanţă a utilizărilor
asupra resurselor şi, în acest caz, banca trebuie să se preocupe de găsirea de soluţii pentru
a-şi finanţa deficitul de lichiditate.
Situaţia în care indicele de lichiditate este supraunitar corespunde unui surplus de
resurse ale băncii, deci unui excedent de lichiditate.
Coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente se calculează ca raport
între resursele pe termen lung ale băncii şi utilizările pe termen lung (mai mare de 5 ani) şi

25
urmăreşte să împiedice o finanţare a plasamentelor pe termen lung din resurse pe termen
scurt. Acest raport trebuie să fie de cel puţin 60% pentru băncile din Uniunea Europeană.

Această obligativitate are un aspect prudenţial legat de asigurarea unei lichidităţi

minime băncilor pentru a face faţă solicitărilor de retragere a depozitelor.

Rezerva minimă obligatorie este suma pe care fiecare bancă este

obligată să o păstreze la banca centrală în contul deschis la aceasta. Se
dimensionează
Indicatorul prin aplicarea cotei
de lichiditate sau ratei rezervei
se calculează minime
ca raport întreobligatorii
stabilită efectivă
lichiditatea de către şi
banca centrală,necesară,
lichiditatea la volumul
determinate
depozitelorconform
atrase de fiecare
bancă.
normei nr. 1/2001 a BNR privind lichiditatea băncilor.

Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea, pe fiecare

bandă de scadenţă, a activelor bilanţiere şi a angajamentelor primite
extrabilanţiere.

26
Lichiditatea necesară se determină prin însumarea, pe fiecare
bandă de scadenţă, a obligaţiilor bilanţiere şi a angajamentelor date
extrabilanţiere.
 Se impune prin aceasta, de către autoritatea de reglementare, respectarea de către
bănci a unei limite minime a acestui indicator de 1.
În cadrul normei 1/2001, “risc de lichiditate faţă de o singură persoană reprezintă
obligaţia băncii faţă de orice persoană sau grup de persoane fizice ori juridice care sunt
legate economic între ele în sensul că: una dintre persoane exercită asupra celorlalte, direct
sau indirect, putere de control sau nivelul cumulat al obligaţiei băncii reprezintă un singur
risc de lichiditate pentru bancă în sensul că retragerea de către una dintre persoane a unui
depozit, închiderea unui cont curent şi/sau utilizarea unui angajament de finanţare primit de
la bancă poate atrage din partea celorlalte persoane retragerea depozitelor, închiderea
conturilor curente şi/sau utilizarea angajamentelor de finanţare primite de la bancă”.
Se defineşte, conform Normei 1/2001, ca “risc mare de lichiditate al băncii faţă de
o singură persoană, riscul de lichiditate a cărui valoare reprezintă cel puţin 10% din
valoarea obligaţiilor bilanţiere, altele decât împrumuturile, şi a angajamentelor de finanţare
date de bancă evidenţiate în afara bilanţului”.

Test de autoevaluare

1. Ce reprezintă rezerva minimă obligatorie?

Răspuns:

Rezerva minimă obligatorie este suma pe care fiecare bancă este

obligată să o păstreze la banca centrală în contul deschis la aceasta. Se
dimensionează prin aplicarea cotei sau ratei rezervei minime obligatorii
stabilită de către banca centrală, la volumul depozitelor atrase de fiecare
bancă.

2. Cum se calculează indicatorul de lichiditate?

Răspuns:

27
Exerciţii

Exemplu rezolvat
1. Creditele şi plasamentele se clasifică în următoarele categorii:
a) standard; în observaţie; substandard; îndoielnic; pierdere.
b) standard şi pierdere;
c) standard şi indoilenic;
d) indoielnic şipierdere;
e) nici o varianta de răspuns.
Rezolvare:  O O O O

De rezolvat:
2. Coeficientul de constituire a proviyioanelor pentru creditulclasificat indoielnic este:
a) 0,02;
b) 1;
c) 0,5;
d) 0;
e) nici un raspuns corect.

Rezolvare: O O O O O

2.4 FONDURILE PROPRII ŞI RISCUL DE INSOLVABILITATE

LA NIVELUL INSTITUŢIILOR BANCARE

2.4.1 Funcţiile fondurilor proprii

Privite ca o garanţie a solvabilităţii bancare, fondurile proprii îndeplinesc mai multe

funcţii.

funcţia de garantare împotriva pierderilor-

prin capitalurile proprii şi fondurile asimilate

Funcţiile funcţia de încredere- un volum suficient de

fondurilor fonduri proprii întăreşte încrederea
proprii deponenţilor în solvabilitatea băncilor;

funcţia de compensare a eventualelor

pierderi;

funcţia de distribuire a profiturilor.

28
 Definirea riscului de insolvabilitate este strâns legată de nivelul capitalurilor băncii.
Astfel, vom spune că riscul de insolvabilitate este riscul de pierdere a fondurilor proprii ale
băncilor.

2.4.2 Reglementarea bancară

Obiectivul reglementării este promovarea stabilităţii şi a siguranţei sistemului

financiar - bancar prin intermediul normelor prudenţiale şi prin măsuri de supraveghere în
scopul reducerii riscurilor.
După sfera de cuprindere, definim norme naţionale şi norme internaţionale.
Reglementarile naţionale urmăresc trei obiective.

protecţia depunătorilor împotriva

riscului de faliment;

siguranţa sistemelor de plăţi şi

Obiective compensări;

prevenirea riscului sistemic.

Reglementările internaţionale vizează prevenirea riscului sistemic global şi

armonizarea concurenţei de pe piaţa bancară.

2.4.2.1 Primul acord de la Basel

În 1988, la Basel s-a considerat capitalul drept un mijloc de a contrabalansa

pierderile, un instrument de reducere a riscurilor şi de a da încredere deponenţilor şi
asigurătorilor. Contribuţia esenţială pe care o aduce primul acord de la Basel, devenit
efectiv în 1992, este aceea a unui capital minim definit în funcţie de riscuri, din perspectiva
solvabilităţii.
Textul acordului de la Basel a fost aplicat în UE sub denumirea de norma de
solvabilitate europeană.
De la adoptarea acordului în 1988, numit şi norma Cooke, după numele iniţiatorului
ei, putem distinge două faze:
 1988-1993: abordarea standard şi rigidă;

29
  după 1993: introducerea disciplinei de piaţă şi a modelelor interne ca variabile ale
acordului.
Acordul din 1988 impune băncilor din ţările dezvoltate un capital egal cu minim
8% din volumul activelor ajustate în funcţie de riscuri.
Capitalul, conform acordului, este compus din capitaluri proprii de bază numite şi
tier I si capitaluri complementare sau tier II.

CAPITALUL

TIER I TIER II

Tier I cuprinde capital social şi rezerve, din care se deduc

pierderile din anul curent, viitoarele restituiri de taxe şi impozite
şi activele intangibile (fondul de comerţ).
Tier II cuprinde în upper tier II provizioanele şi rezervele din reevaluare, iar în
lower tier III datoria subordonată.
Capitalurile de bază trebuie să reprezinte 4% din riscurile ponderate, iar activele
bilanţiere sunt repartizate în patru categorii de riscuri: 0%, 20%, 50%, 100%. Activele
extrabilanţiere trebuie convertite în echivalent credit, apoi inserate în categoria de risc
adecvată.
Basel (în germanã), Bâle (în francezã), Basilea (în italianã) sau Basle (în
englezã)desemneazã aceeaşi localitate, respectiv oraşul elveţian în care îşi are sediul Banca
Reglementelor Internaţionale (BRI).

Procent minim de capital cerut unei bănci în funcţie de creditele acordate

Tabel 2.4
Procent de capital minim Entitate
0% guverne OCDE
1.6% bănci OCDE şi guverne non OCDE
4% împrumuturi ipotecare
8% bănci şi întreprinderi
Sursa: BRI

Acordul a fost amendat în 1996 pentru a corespunde noilor realităţi legate de

inovaţiile financiare. Este introdus principiul imobilizării capitalului pentru a face faţă
riscurilor de pierdere din operaţiuni de pe pieţele financiare.
Reglementarea reprezintă un domeniu în continuă evoluţie, care se adaptează noilor
realităţi ale economiei globale.

2.4.2.2. Determinarea capitalului adecvat

30
 Conform cerinţelor acordului de la Basel, băncile trebuie să calculeze indicatori de
solvabilitate în funcţie de tipul de capital.
Capitalurile proprii de bază sau tier I au ca principală funcţie absorbţia pierderilor
băncii fără ca aceasta să fie confruntată cu încetarea activităţii.
Capitalurile complementare asigură o protecţie mai scăzută deponenţilor, deoarece
ele au ca principală funcţie absorbţia pierderilor în situaţia încetării activităţii băncii.
În vederea bunei desfăşurări a activităţii băncii, în funcţie de tipul de capital se
determină doi indicatori de adecvare ai capitalurilor proprii (indicatori de solvabilitate):

Determinarea capitalului în vederea calculuilui indicilor de adecvare presupune

anumite ajustări. În plus, acordul de la Basel vorbeşte şi de un al treilea tip de capital,
numit tier III, reprezentat de datoria subordonată pe termen scurt.
Tier III poate fi utilizat ca o protecţie contra pierderilor cauzate de riscul de piaţă,
dacă tier I şi tier II sunt insuficiente.
Calculul expunerii la risc are în vedere operaţiunile bilanţiere şi pe cele
extrabilanţiere.
În cazul operaţiunilor bilanţiere, expunerile pe fiecare linie de activ depind de
coeficienţii de risc asociaţi, definiţi de la 0% la 100%.
Pentru operaţiunile desfăşurate în afara bilanţului (scrisori de garanţie, contracte
swap etc.) expunerile extrabilanţiere sunt convertite mai întâi în echivalent-credit prin
multiplicarea cu un factor care ţine seama de riscul inerent al acestor activităţi.
Acordul de la Basel stabileşte o serie de standarde ce trebuie îndeplinite pentru
capitalurile complementare (tier II):
 pentru a fi luat în calculul indicatorilor de solvabilitate, tier II nu poate depăşi cu mai
mult de 100% tier I;
 la rândul său, lower tier II nu poate depăşi 50% din tier I.
Vom exemplifica modul de calcul al ratelor de solvabilitate prin următorul studiu
de caz:

Tabel 2.5
Bilanţul simplificat al băncii ABC la data de
31.12.N
Activ Pasiv
Numerar 11 Depozite 182
Obligaţiuni de stat 20 Datorie subordonată 2
Împrumuturi acordate 30
băncilor
Credite ipotecare 52 Capital social 10
Credite comerciale 64 Profit reinvestit 8
Fond de comerţ 3 Rezerve din reevaluare 4
Acţiuni la alte bănci 3

31
Active fixe 25
Provizioane -2
Total Active 206 Total Pasive 206

Tier I va fi 10 + 8 – 3, adică 12. Upper tier II va fi 4 + 2, adică 6. Lower tier II este

2. Capitalul total calculat este dat de tier I + upper tier II + lower tier II – deducerea
reprezentată de acţiunile deţinute la alte bănci, adică 17 (12 + 6 + 2 – 3). Odată determinate
tier I şi capitalul total, vom calcula expunerea netă (în studiul nostru de caz doar din
elemente bilanţiere) prin ponderarea fiecărei linii de activ cu coeficientul de risc
corespunzător.
Expunerea la risc va fi:
11xO%+20xO%+30x20)/o+52x5(P/o+64xlO(?/o+25xlO(9/o=6+26+64+25=121 Primul
indicator de adecvare a capitalului este 12/121 = 9,91%, cu mult peste 4%. Al doilea
indicator de adecvare a capitalului va fi 17/121 = 14,04% şi depăşeşte 8%. Constatăm că
banca analizată îndeplineşte cerinţele acordului de la Basel privind adecvarea capitalului
bancar.

2.4.2.3 Reglementarea riscului de insolvabilitate în România

Legislaţia bancară din România, prin norma 5/2004 a BNR privind adecvarea
capitalului instituţiilor de credit, reglementează adecvarea capitalului băncilor comerciale
pe o bază consolidată conform directivei europene 93/6/EEC (modificată prin directivele
98/31/EC şi 98/33/EC).
Norma 12/2003 a BNR stipulează că instituţiile de credit româneşti trebuie să
menţină în permanenţă un nivel de minimum 12% al indicatorului de solvabilitate.

Indicatorul de solvabilitate (Is) exprimă fondurile proprii şi se determină astfel:

Active şi elemente extrabilanţiere ajustate în funcţie de risc

Fondurile proprii ale băncilor, conform normei 11/2003 a BNR, sunt alcătuite din:
 capitalul propriu: capital iniţial şi fondul pentru riscuri bancare generale din care se
deduc: valoarea neamortizată a cheltuielilor de constituire şi de cercetare -
dezvoltare, valoarea neamortizată a concesiunilor, patentelor, mărcilor care nu sunt
incluse în fondul comercial, valoarea netă a fondului comercial şi avansurile aferente
imobilizărilor necorporale.
 capitalul suplimentar are în structura sa următoarele elemente: fondul special
constituit de casele de economii pentru domeniul locativ, rezerva generală pentru
riscul de credit, rezerve din reevaluarea patrimoniului (mai puţin obligaţiile fiscale
aferente), împrumuturile subordonate, datoria subordonată (titluri pe durată
nedeterminată), valoarea nominală a acţiunilor preferenţiale cumulative pe durată
determinată, alte elemente.

32
 Capitalul suplimentar este luat în considerare la calculul fondurilor proprii numai în
proporţie de cel mult 100% din acestea. În cazul datoriei subordonate şi a împrumuturilor
subordonate, acestea vor fi luate în calculul fondurilor proprii dacă îndeplinesc o serie de
condiţii precizate în reglementările BNR.
Nivelul cumulat al împrumuturilor subordonate şi al acţiunilor preferenţiale
cumulative pe durată determinată nu vor fi luate în calculul fondurilor proprii cu mai mult
de 50% din capitalul propriu.

2.4.3 Acord de la BASEL ( BASEL II)

Conceperea noului acord (Basel II) ţine seama de autodisciplina băncilor şi de

capacitatea lor de a gestiona riscurile în timp real. Iniţial, comitetul de la Basel, avea în
vedere trei abordări pentru noul acord:
 IRBA - internal ratings based approach, constând în estimarea probabilităţii de
neplată a unui debitor în funcţie de ratingul asociat datoriei sale;
 FMA - full models approach, extinderea modelelor interne de estimare a riscului de
piaţă la riscul de credit;
 PCA - precommitment approach, angajamentul ex ante al fiecărei bănci pentru un
nivel de pierdere maxim, însoţit de o penalizare în cazul constatării unei pierderi
superioare ex post.
Noul acord se va ancora pe trei piloni:
 Pilonul 1 este capitalul minim —> obiectivul este de a corela cât mai bine
capitalul bancar cu riscurile asumate.
 Pilonul 2 corespunde metodologiei de supraveghere —> obiectivul reţinut constă
în intervenţia când nivelul de capital cerut nu acoperă în mod suficient riscul
asumat.
 Pilonul 3 vizează disciplina de piaţă —> obiectivul constă în reducerea
asimetriilor existente pe piaţă.
Basel II se adresează în primul rând băncilor active pe plan internaţional:
holdinguri bancare, grupuri bancare integrate, precum şi tuturor activităţilor financiare
reglementate sau nu până acum de primul acord.
Sunt excluse activităţile de asigurare şi participările minoritare, sunt acoperite de
noul acord :
o curtajul de titluri,
o cărţile de credit,
o leasing-ul,
o gestionarea portofoliilor,
o activităţile de consiliere.
Pentru primul pilon se menţine cerinţa unui prag minim de solvabilitate de 8%
determinat ca raport între fondurile proprii şi ansamblul riscurilor asumate de bancă.
Calculul riscului de credit devine mult mai elaborat ca urmare a modificării
coeficienţilor de ponderare a riscurilor care nu mai depind de natura juridică a
împrumuturilor, ci de calitatea acestora.
Evaluarea riscurilor de piaţă rămâne neschimbată în raport cu amendamentul din
1996 şi se propune pentru prima dată o cerinţă de capital pentru acoperirea riscurilor
operaţionale. Pentru măsurarea riscului de credit s-au propus două opţiuni: o abordare
standardizată şi o abordare bazată pe ratinguri interne.

33
 Caracterul simplist al ratei de solvabilitate este repus în discuţie, iar gradul de
sofisticare al acesteia a fost destul de bine primit de comunitatea bancară.
Al doilea pilon, relativ la controlul bancar, nu reprezintă o noutate deoarece
autorităţile monetare supravegheau deja aplicarea ratei de solvabilitate în majoritatea
ţărilor, iar enunţarea acestui principiu este de natură să întărească rolul băncilor centrale
naţionale.
Cel de-al treilea pilon este în prezent cel mai puţin dezvoltat dintre toate.
Principala sa cerinţă o constituie difuzarea eficace şi rapidă a informaţiilor despre
pierderile instituţiilor financiare.

În comparaţie cu primul acord, Basel II aduce o serie de inovaţii care privesc:

 încurajarea băncilor de a-şi utiliza propriile modele interne de evaluare a riscului;
 introducerea disciplinei de piaţă ca factor de apreciere a expunerilor;
 sensibilitate la marile riscuri;
 promovarea siguranţei şi stabilităţii sistemului financiar internaţional prin menţinerea
unui capital reglementar în sistem;
 dezvoltarea unei concurenţe bancare echitabile;
 abordarea globală a riscurilor;
 dezvoltarea unor metode care să cuantifice cât mai corect riscul asumat de fiecare
instituţie bancară în parte;
 cei trei piloni pe care se sprijină acordul formează un ansamblu indisociabil.
În funcţie de aria de competenţă, fiecare autoritate de reglementare va controla
existenţa şi fiabilitatea metodelor interne de monitorizare a riscurilor astfel încât capitalul
să fie menţinut la un nivel acceptabil în raport cu angajamentele asumate.
Principiile de supraveghere, aşa cum se regăsesc ele în spiritul viitorului acord, sunt
următoarele:
 fiecare bancă trebuie să dispună de o metodologie clară şi avizată de determinare a
capitalului cerut de noul acord în legatură cu profilul de risc asumat;
 autorităţile de supraveghere vor trebui să vegheze asupra calităţii modelelor destinate
evaluarii capitalului minim de către fiecare bancă;
 băncilor le este recomandat să aibă în vedere un surplus de capital pentru activităţile a
căror dependenţă de ciclul economic este marcantă;
 băncile centrale trebuie să controleze în permanenţă nivelul minim de capital.

O atenţie deosebită este acordată de noul acord comunicării bancare.

34
 Politica de comunicare a băncilor trebuie să se caracterizeze printr-o mai mare
transparenţă şi frecvenţă în direcţia pieţelor financiare şi a publicului.

Pilonul 1 – Pilonul 2 – Pilonul 3 –

cerinţe minime procesul de disciplina de
de fonduri supraveghere piaţă
proprii

- Volumul fondurilor - Solvabilitatea trebuie Băncile trebuie să

proprii trebuie să se să corespundă comunice informaţii
situeze la un nivel profilului de risc; despre:
acceptabil; - Supraveghetorii - nivelul fondurilo

- Evaluarea riscurilor trebuie să evalueze proprii;

se face prin prisma ratingurilor calitatea modelelor de - practicile de
interne şi externe; gestionare a riscurilor; gestionare a riscurilor;
- Deţinerea de fonduri
- Luarea în calcul a riscurilor proprii trebuie să depăşească - profilul de risc.
nivelurile
operaţionale. minime.
Tabel 2.6 Principalele propuneri ale Acordului Basel II
Sursa: Prelucrare după noul proiect de acord, BRI, 2001

2.4.4.Acordul Basel III

Ca răspuns la criza bancară globala, generată de criza subprime din Statele Unite,
Comitetul de supraveghere bancară al Băncii Reglementelor Internaţionale a emis, In
decembrie 2010, sub titulatura de Basel III: Cadrul Internaţional pentru Măsurarea,
Standardizarea şi Monitorizarea Riscului de Lichiditate şi Basel III: Un Cadru Global de
Reglementare pentru Bănci şi un Sistem Bancar mai Solid noile reglementări petru
adecvarea capitalului instituţiilor bancare. Aceste reglementări, adoptate de către grupul
G20 reprezintă punctul central al reformei financiare globale pentru prevenirea apariţiei in
viitor a crizelor bancare.
Prevederile noului acord vor fi implementate gradual începând din 2011, urmând
ca până la finalului anului 2018 să fie implementate complet. Deoarece implementarea
noului acord presupune majorarea capitalului băncilor, perioada extinsă de implementare

35
este necesară pentru a acorda băncilor suficient timp pentru a constitui capitalul
suplimentar.
Conform iniţiatorilor noului acord, Basel III încearcă să îmbine supravegherea
micro si macro-prudenţială, fiind in acelaşi timp un cadru de management al riscului la
nivel de bancă (preluat din Basel I şi Basel II) şi un cadru de management al riscului
sistemic, la nivel de sistem bancar.
În ceea ce priveşte cadrul microprudenţial, Basel III aduce noutăţi pentru toate cele
trei componente ale ecuaţiei capitalului: capital reglementat, activele ponderate funcţie de
risc şi rata de solvabilitate.
În ceea ce priveşte definiţia capitalului, acordul Basel III pune accent sporit pe
finanţarea prin emisiunea de acţiuni comune. Astfel, reduce lista instrumentelor de
finanţare ce constituie capitalul de rang 1 (tier 1) şi elimină capitalul de rang 3 (tier 3). De
asemenea introduce reguli mai stricte de transparenţă în ceea ce priveşte capitalul.
În ceea ce priveşte activele ponderate funcţie de risc, acordul Basel III include
cerinţe de capital mai ridicate pentru activităţile de tranzacţionare pe pieţele financiare:
activele pentru tranzacţionare (trading book), produsele de securitizare, riscul de credit
pentru instrumentele tranzacţionate pe pieţele OTC (produsele derivate si contractele repo).
Ca urmare, cerinţele de capital pentru trading book sunt estimate a creşte de aproximativ
patru ori comparativ cu cele cerute de acordul Basel II.
Referitor la rata de solvabilitate, conform noului acord, băncile trebuie să deţină
4,5 la sută din activele ponderate funcţie de risc capital obţinut din emisiunea de acţiuni
comune (comparativ cu 2 în cazul acordului Basel II). În plus, băncile trebuie sa deţină, tot
în acţiuni comune, un supliment (tampon) de 2,5 la sută pentru asigurarea conservării
capitalului, ceea ce conduce la o rata a capitalului comun de 7 la sută. Conform estimărilor
Comitetului de Supraveghere Bancara al Băncii Reglementelor Internaţionale, noile
reglementări conduc la o majorare (comparativ cu Basel II) de aproximativ şapte ori a
cerinţelor de capital din acţiuni comune. Noul acord majorează cerinţa de capital de rang 1
de la 4 la 6 la sută şi menţine la 8 la sută rata minimă de capital. Comparaţia în ceea ce
priveşte capitalul in cazul celor două acorduri este prezentată în tabelul de mai jos.

O noutate adusă de acest acord este şi măsura luată în ceea ce priveşte conservarea
capitalului. Astfel, Basel III introduce cerinţa ca băncile să menţină un capital tampon de
2,5 la sută din activele ponderate funcţie de risc, capital constituit din emisiunea de acţiuni
comune. Atunci când rata capitalului coboară, capitalul tampon este folosit pentru
acoperirea pierderilor, iar acordul impune băncilor să reţină o pondere majoră din

36
veniturile obţinute pentru reconstituirea acestui capital şi impune restricţii la distribuirea de
dividende, cumpararea propriilor acţiuni şi acordarea de bonusuri discreţionare.
Tot un element de noutate adus de noul acord este referirea la cadrul
macroprudeţial, la nivel de sistem bancar, în încercarea de a combate riscul sistemic.
Acestă nouă dimensiune constă în cinci elemente:
1. Rata de levier (leverage ratio)
2. Măsuri pentru evitarea prociclicităţii
3. Sistemul macroprudenţial pentru băncile importante pentru sistemul bancar
4. Sistemul macroprudenţial pentru pieţele şi infrastructurile importante pentru sistemul
bancar
5. Managementul riscului sistemic

Conform Comitetului de Supraveghere Bancară a BIS, rata de levier a fost

introdusă ca urmare a faptului că, premergător crizei bancare, bănci care raportau rate de
capital de rang 1 solide, au înregistrat în acelaşi timp niveluri ridicate de levier atât prin
operaţiuni incluse in bilanţ cât şi prin operaţiuni extrabilanţiere. Ca răspuns, Basel III
include cerinţe în ceea ce priveşte rata de levier. În acelaşi timp, nefiind calculată pe baza
activelor ponderate funcţie de risc, această măsură poate avea ca efect şi reducerea riscului
de model.
Astfel, rata de levier este calculată ca procentul din capitalul de rang 1 din active şi
expunerile extrabilanţire şi din produse derivate. În cazul produselor derivate este utilizată
expunerea reglementată de organismul de supraveghere la care se adaugă un supliment
pentru expunerile potenţiale viitoare iar netting-ul este permis.
In ceea ce privesc expunerile extrabilanţiere ponderea alocată acestora este de 100
la sută. În ceea ce priveşte măsurile pentru combaterea prociclicităţii, conform noului
acord, fiecare autoritate de supraveghere va monitaoriza evoluţia creditului, în relaţie cu
PIB-ul, şi, pe baza propriilor evaluări, în cazul în care consideră creşterea creditului ca
fiind excesivă şi de natură a crea riscuri pentru întregul sistem bancar, poate introduce o
cerinţă suplimentară de capital (tampon anticiclic) între 0 şi 2,5 la sută din capitalul
corespunzător acţiunilor comune. Această cerinţă poate fi reversată atunci când riscul la
adresa sistemului bancar încetează.
În cazul unei bănci care operează în mai multe jurisdicţii, capitalul tampon va fi o
medie ponderată funcţie de expunerea pe credite, a acestor cerinţe din fiecare jurisdicţie în
care banca operează. Pentru a acorda băncilor suficient timp de acomodare, modificarea
cerinţelor de capital anticiclic trebuie anunţate cu 12 luni înaintea intrării în vigoare a
cerinţei.
Referitor la băncile (care prin dimensiune sunt) importante pentru sistem s-a
convenit instituirea unei cerinţe sistemice de capital. Sistemul de identificare a acestor
instituţii bancare precum şi modalitatea de impunere a cerinţei de capital urmează să fie
adoptate, de către BIS, până la finalul anului 2011. În ceea ce priveşte sistemul
macroprudenţial pentru pieţele şi infrastructurile importante pentru sistemul bancar,
principalele instrumente vizate sunt contractele derivate. Ca urmare, în cazul
tranzacţionării unor asemenea instrumente pe o piaţă reglementată sau printr-o casă de
compensaţie, ponderea de risc aplicată activelor va fi între 1 şi 3 la sută. În cazul
tranzaţionării acestor instrumente pe piaţa OTC vor fi aplicate ponderi de risc mai mari,
pentru a încuraja participanţii pe aceste pieţe să utilizeze pieţe reglementate sau case de
compensaţie în efectuarea acestor tranzacţii.
În acelaşi timp, băncile centrale şi organismele de reglementae vor supreveghea
aceste pieţe organizate astfel încât acestea sa fie administrate şi capitalizate corespunzător
şi a nu crea risc sistemic sau de concentrare.

37
 În cazul celui de-al cincilea element al cadrului macroprudenţial, pentru a reduce
riscul sitemic, organismele de reglementare trebuie să solicite băncilor care folosesc
propriile modele de cunatificare a riscurilor să realizeze teste de stress pentru a observa
comportamentul atât a sistemelor de cuantificare a riscurilor, cât şi a instituţiei financiare
respective în cazul unor evenimente extreme.

Test de autoevaluare

1. Care este obiectivul reglementării bancare?

Răspuns:

Obiectivul reglementării este promovarea stabilităţii şi a siguranţei

sistemului financiar - bancar prin intermediul normelor prudenţiale şi prin
măsuri de supraveghere în scopul reducerii riscurilor.

2. Care sunt princiipiile de supraveghere care stau la baza viitorului acord?

Exerciţii

Exemplu rezolvat

1. Basel II se adresează în primul rând băncilor active pe plan internaţional:

a) holdinguri bancare, grupuri bancare integrate, precum şi tuturor activităţilor
financiare reglementate sau nu până acum de primul acord;
b) instituţiilor guvernamentale;
c) guvernelor si ministerelor de finanţe;
d) companiilor naţionale;
e) nici un răspuns corect.

Rezolvare:  O O O O

De rezolvat:

2. FMA reprezintă:
a) full models approach, extinderea modelelor interne de estimare a
riscului de piaţă la riscul de credit;
b) angajamentul ex ante al fiecărei bănci pentru un nivel de pierdere
maxim, însoţit de o penalizare în cazul constatării unei pierderi superioare ex post;

38
 c) estimarea probabilităţii de neplată a unui debitor în funcţie de
ratingul asociat datoriei sale;
d) denumirea primului acord de la Basel;
e) nici un raspuns corect.

Rezolvare: O O O O O

2.5 RISCUL DE RATĂ A DOBÂNZII

2.5.1 Definirea şi caracteristicile riscului de rată a dobânzii

Riscul de rată a dobânzii apare în urma variaţiilor ratei dobânzii pe piaţa financiară.
Modificarea ratei dobânzii poate determina o diminuare a veniturilor încasate din dobânzi
şi comisioane şi/sau o creştere a cheltuielilor cu dobânzile.
Componentele riscului de rată a dobânzii sunt:
 riscul de exploatare e înregistrarea unei creşteri a cheltuielilor sau a unei reduceri a
veniturilor din dobânzi;
 riscul de bilanţ (numit şi risc de capital) este riscul de a înregistra o reducere a valorii
activelor sau o creştere a datoriilor.

Tabel 2.7

RISCUL DE RATĂ A DOBÂNZII

Anticipări Risc Poziţia actuală Poziţia
viitoare
creşterea plasament la îndatorare la îndatorare
ratei rată fixă rată variabilă anticipată la rată
dobânzii fixă / variabilă
de bilanţ reducerea
valorii creanţei
de cost de cresc cheltuielile
exploatare oportunitate: nu cheltuielile financiare vor
cresc veniturile financiare depăşi valoarea
actuală
reducerea plasament la îndatorarea la plasament anticipat
ratei rată variabilă rată fixă la rată fixă /
dobânzii variabilă
de bilanţ reducerea
valorii datoriei

39
 de scad veniturile cost de veniturile
exploatare financiare oportunitate: financiare se vor
cheltuielile situa sub valoarea
financiare actuală
rămân la
nivelul
anterior

2.5.2 Măsurarea riscului de rată a dobânzii

2.5.2.1.Sensibilitatea preţului unui activ bancar

Sensibilitatea măsoară riscul de rată a dobânzii şi reprezintă variaţia relativă a

preţului unui activ bancar în urma modificării cu un procent a ratei dobânzii de piaţă.

Factorii care influenţează sensibilitatea

mărimea supracotarea 40maturitatea sensul variaţiei

cuponului sau ratei dobânzii
subcotarea
titlurilor
  mărimea cuponului. La titlurile cu aceleaşi caracteristici (mai puţin cuponul), titlul
caracterizat de cuponul cel mai mic este mai sensibil la variaţiile ratei dobânzii.
 supracotarea sau subcotarea titlurilor. Titlurile care cotează sub valoarea de
rambursare sunt mai sensibile la variaţiile ratei dobânzii decât cele care cotează peste
aceasta.
 maturitatea. Sensibilitatea titlurilor la variaţiile ratei dobânzii creşte direct
proporţional cu maturitatea.
 sensul variaţiei ratei dobânzii. Creşterea ratei dobânzii are un efect mai redus asupra
preţului unei obligaţiuni decât o reducere a ratei de aceeaşi amplitudine.

5.2.2. Durata Macaulay şi caracteristicile acesteia

Durata Macaulay reprezintă media scadenţelor vărsămintelor
fluxurilor financiare (cupoane şi rambursări) ale unui titlu de datorie,
ponderate cu fluxurile financiare actualizate. Durata măsoară perioada
medie de viaţă a unui titlu.

Durata (D) este întotdeauna mai mică decat scadenţa (n), excepţie făcând titlurile
zero cupon la care D = n.

2.5.2.3.Relaţia durată – sensibilitate

41
2.5.2.4.Ecartul de durată, durată modificată

42
2.5.2.5.Studii de caz privind sensibilitatea şi durata activelor

STUDIU DE CAZ 1.

43
44
Studiu de caz nr. 2

45
STUDIU DE CAZ 3

46
STUDIU DE CAZ 4

47
2.5.3 T ehnici de acoperire a riscului de rată a dobânzi

2.5.3.1 Contractele CAP

CAP reprezintă un contract care dă posibilitatea cumpărătorului său ca, în

schimbul plăţii unei prime (P), să se protejeze împotriva variaţiilor dobânzii de pe piaţă
prin intermediul unei rate de dobândă plafon pentru o sumă şi o perioadă date.

Cumpărătorul de CAP alege:

 suma supusă contractului;
 rata de referinţă (EURIBOR, LIBOR);
 preţul de exerciţiu sau rata dobânzii plafon.
Dacă rata dobânzii de referinţă este mai mare decât rata plafon, vânzătorul de CAP
plăteşte cumpărătorului diferenţa de dobândă. Dacă rata de referinţă este inferioară ratei
plafon, nu se va vărsa diferenţa de dobândă.

2.5.3.2 Contractele FLOOR

FLOOR reprezintă un contract care dă posibilitatea cumpărătorului său, ca în

schimbul plăţii unei prime (P), să se acopere împotriva variaţiilor dobânzii de pe
piaţă prin intermediul unei rate de dobândă planşeu pentru o sumă şi o perioadă
date.

Dacă rata dobanzii de referinţă este mai mică decât rata planşeu, vânzătorul de
FLOOR plăteşte cumpărătorului de FLOOR diferenţa de dobândă. Dacă rata de referinţă
este mai mare decât rata dobânzii planşeu, nu se plateşte diferenţa de dobândă.

Poziţie de Obiectiv Operaţiune Rezultat (R)

bază
1. Împrumut 1. Profit din VÂNZARE 1. R < 0 dacă rata
actual la ratăstabilitatea ratei dobânzii creşte
variabilă dobânzii semnificativ
2. Plasament 2. Acoperirea DE FLOOR 2. R = P dacă rata
la rată fixă împotriva creşterii dobânzii creşte
3. Împrumut slabe a ratei
viitor
1. Împrumut dobânzii
1. Acoperirea CUMPĂRARE 1. R = P dacă rata
actual la ratăla reducerea dobânzii este
fixă ratei dobânzii stabilă sau creşte
de piaţă uşor
2. Plasament 2. Profit din DE FLOOR 2. R > 0 dacă rata
actual la cresterea
3. Plasament anticipată dobânzii creşte
viitor
Tabel 4.7.

48
 Pe 5 august N, întreprinderea Beta S.A. dispune de 20.000.000 euro pentru o
perioadă de 5 luni. Anticipând creşterea ratei dobânzii pe piaţă, societatea va plasa suma în
tranşe lunare egale, la o rată EURIBOR -0,2%. Pentru a se acoperi împotriva riscului de
rată a dobânzii (în sensul scăderii acesteia), întreprinderea cumpără un contract FLOOR de
la banca sa în următoarele condiţii: valoarea nominală 20.000.000 EURO, perioada 5 luni,
rata de referinţă EURIBOR, rata dobânzii planşeu 3,6% şi prima 0,4% din valoarea
nominală.

Rezultatul acoperirii prin FLOOR, ştiind că:

Rata 05.08. N 05.09. N 05.10.N 05.11.N 05.12.N

EURIBOR 3,7% 3,2% 3,4% 4,5% 4,2%

2.5.3.3.Contractele COLLAR

COLLAR sau tunelul reprezintă suprapunerea unui CAP şi a unui

FLOOR, garantându-se astfel cumpărătorului o rată de dobândă
cuprinsă între o rată plafon şi una planşeu, pentru o sumă şi o perioadă
date.

49
  cumpărarea de COLLAR este
alternativa la cumpărarea de CAP;
Utilizarea
contractului
COLLAR:
 vânzarea de COLLAR este
alternativa la cumpărarea de
FLOOR

Pe data de 7.08,N, întreprinderea ABC S.A. solicită băncii sale un credit în valoare de
100.000.000 euro, pentru o perioadă de cinci ani.
Anticipând o reducere a ratei dobânzii, întreprinderea trage din împrumutul său
tranşe egale anuale la o rată a dobânzii: EURIBOR + 0,9%. Pentru a se acoperi la variaţiile
ratei dobânzii, întreprinderea cumpără un CAP la o rată plafon de 5,50%, plătind o primă
de 0,9%, şi vinde un FLOOR la rata planşeu de 3,7%, prima 0,25%.

Test de autoevaluare
1. Ce reprezintă contractul CAP ?

CAP reprezintă un contract care dă posibilitatea cumpărătorului

său ca, în schimbul plăţii unei prime (P), să se protejeze împotriva
variaţiilor dobânzii de pe piaţă prin intermediul unei rate de dobândă
plafon pentru o sumă şi o perioadă date.

Răspuns:

2. Ce reprezintă contractul COLLAR ?

Răspuns:

Exerciţii

Exemplu rezolvat:
1. Cumpărătorul de CAP alege:
a) suma supusă contractului; rata de referinţă (EURIBOR, LIBOR); preţul
de exerciţiu sau rata dobânzii plafon;
b) numai suma supusă contractului;
c) numai rata de referinţă;
d) numai preţul de exerciţiu;
e) nici un răspuns corect.

50
Rezolvare:  O O O O

De rezolvat
2. Factorii care influenţează sensibilitatea sunt:
a) sensul variaţiei ratei dobânzii, suma investită iniţial şi valuarea
actualizată netă;
b) mărimea cuponului şi mărimea dobânzii;
c) supracotarea şi subcotarea titlurilor;
d) mărimea cuponului, supracotarea sau subcotarea titlurilor, maturitatea,
sensul variaţiei ratei dobânzii;
e) nici o variantă de răspuns.

Rezolvare: O O O O O

2.6. RISCUL OPERAŢIONAL

Cunoscut ca cel mai „nou” risc, riscul operaţional ridică astăzi noi provocări
managementului bancar. După ce au dezvoltat o serie de tehnici de gestionare a riscurilor
de credit şi de piaţă, băncile şi instituţiile de supraveghere s-au concentrat la sfârşitul anilor
’90 către alte riscuri decât cele menţionate.
Cazurile Barings în 1995 şi Long Terni Capital Management (LTCM) în 1998, în
care s-au pierdut în termen foarte scurt miliarde de dolari, nu-i pot lăsa indiferenţi pe
managerii de risc.

Conform Comitetului de la Basel, riscul operaţional este definit ca

riscul de pierderi directe sau indirecte datorită neadecvării sau
falimentului ce pot fi atribuite procedurilor, persoanelor, sistemelor
interne sau evenimentelor externe băncilor.

Apariţia riscului operaţional este datorată:

 evoluţiei pietelor financiare
 pieţelor financiare prin dereglementare, globalizare şi dezintermediere;
 evoluţiei produselor şi a serviciilor;
 evoluţiei tehnologiilor;
 cauzelor externe: fenomene naturale sau acţiuni umane (de la fraudă la acţiuni
teroriste).

51
 stabilirea unui echilibru între o definire prea
restrictivă şi una prea extinsă;

includerea definirea corecta excluderea

riscului a riscului riscurilor
juridic; operaţional strategice şi
presupune de reputaţie;

excluderea pierderilor indirecte, dificil de

cuantificat.

Definirea riscului operaţional presupune analiza tuturor componentelor sale:

 calitatea controlului bancar,
 riscul resurselor umane,
 riscul legal,
 riscul de preluare adversă,
 riscul de marketing şi de management,
 riscul sistemelor informatice
 de învechire a tehnologiei,
 riscul modificării taxelor şi impozitelor,
 riscul modificărilor reglementare,
 riscul legat de mărimea afacerii,
 riscul sistemelor de securitate,
 riscul de catastrofe naturale.

Riscul de preluare se manifestă mai ales prin ofertele publice de cumpărare ostile
îndreptate împotriva unor grupuri bancare.
În cazul riscului de preluare vorbim de aşa-numiţii „predatori”. Existenţa legislaţiei
antitrust poate limita într-o anumită măsură riscul de preluare ostilă.
Catastrofele naturale sunt o cauză majoră de pierderi. Performanţa băncii poate fi
afectată de distrugeri cauzate de: cutremure, inundaţii, erupţii vulcanice, alunecări de
pământ etc. Gestionarea riscului de catastrofă naturală presupune luarea în calcul a
istoricului acestor fenomene naturale şi asigurarea împotriva producerii lor prin plata de
prime unor companii specializate.

Inundaţia catastrofală din Chicago: Pe 13 aprilie 1992,

în urma cedãrii parţiale a unui baraj tot centrul oraşului
Exemplu:
Chicago a fost inundat în câteva ore producând astfel
.
paralizarea întregii infrastructuri a centrului financiar.

52
 Peste 100 de sedii de bãnci şi companii financiare au
fost evacuate, iar 200000 de angajaţi nu au mai putut
ajunge la lucru. Marile burse internaţionale de produse
financiare derivate CBOT, CBOE şi CME şi-au
întrerupt activitatea datorită lipsei de energie electrică şi
a inundării sediilor acestora. Nimeni nu prevăzuse o
catastrofă naturală de acest tip şi nu existau planuri de
acţiune.
Cazuri celebre de fraude bancare

Sectorul bancar international s-a confruntat, de-a lungul timpului, cu mai multe cazuri de
fraude comise din interiorul institutiilor financiare, cel mai cunoscut fiind cel al bancii
engleze Barings.
Barings Bank, vanduta pe o lira sterlina
In 1995, traderul Nick Leeson a provocat o pierdere de 850 milioane lire sterline
(aproximativ 1,3 miliarde dolari) bancii Barings, pentru care lucra in acel moment in
Singapore. Acesta s-a implicat in operatiuni speculative cu banii clientilor bancii, pierzand
sume foarte mari si cauzand de unul singur falimentul unei importante banci de investitii.
Timp de trei luni, Leeson a cumparat peste 20.000 de contracte futures, in valoare de circa
180.000 de dolari fiecare (136.243 de euro). Circa trei sferturi din pierderea de 1,3 miliarde
dolari pe care a provocat-o bancii Barings au provenit din aceste contracte. Atunci cand
conducerea bancii a descoperit amploarea pierderilor, a informat Banca Angliei ca Barings
era falimentara.
La cateva zile dupa arestarea lui Nick Leeson in Frankfurt (Germania), pe 2 martie 1995,
Barings Bank a fost vanduta gigantului financiar olandez ING, pentru suma simbolica de o
lira sterlina, punand capat istoriei de 230 de ani a bancii britanice. Banca a fost redenumita
ING Barings, insa ING a renuntat apoi la Barings, in logo ramanand doar ING.
Leeson a fost condamnat la sase ani si jumatate de inchisoare si amendat cu 70.000 de lire,
pentru escrocherie si fals in acte. A fost eliberat in 1999, dupa ce s-a imbolnavit in
inchisoare de cancer de colon, de care apoi s-a vindecat. Fostul trader a scris chiar o carte,
numita "Rogue Trader", care a fost ecranizata, filmul numindu-se "Traderul", rolul
principal fiind jucat de actorul Ewan McGregor.
Allied Irish Bank, fraudata cu peste 600 milioane dolari
Un alt caz important de frauda s-a derulat la sucursala americana a bancii Allfirst.
Protagonistul fraudei a fost John Rusnak, trader specializat in devize. Acesta, printr-o
schema sofisticata, ce a acoperit aproape cinci ani, a pierdut 691 milioane dolari (430
milioane lire sterline). Ca si in cazul Barings, a fost identificata o eroare legata de structura
organizationala a departamentului de trezorerie al Allfirst.
Activitatile ilegale au inceput in 1997 si au avut ca scop acoperirea unor pierderi rezultate
din cumpararea de contracte forward pe yen. In plus, in 1999 Rusnak a incheiat acorduri
preferentiale cu o serie de institutii financiare, printre care cu Bank of America si Citibank.
In ianuarie 2003, John Rusnak a fost gasit vinovat si condamnat la sapte ani si jumatate de
inchisoare.
Alte cazuri nefinalizate
In anul 2000, Jean-Claude Trichet, actualul presedinte al Bancii Centrale Europene (BCE)
a fost pus sub investigatii oficiale, fiind acuzat de falsificare de conturi in cazul
53
falimentului bancii Credit Lyonnais, in 1992 si 1993, cand acesta a ocupat functia de sef al
Trezoreriei franceze. Trei ani mai tarziu, Trichet a fost declarat nevinovat.
In aprilie 2004, cel mai influent bancher din Spania, Emilio Botin, presedinte al Banco
Santander Central Hispano, a fost pus sub acuzatie de frauda, pentru ca ar fi utilizat
fondurile bancii ca sa rezolve o problema interna de management. Ordinul judecatoresc de
punere sub acuzatie a fost rezultatul plangerilor actionarilor despre pachetele generoase
oferite celuilalt presedinte, Jose Maria Amusategui, si fostului vicepresedinte, Angel
Corcostegui, cand acestia s-au retras de la conducerea bancii in 2001, respectiv 2002.
Acuzatorii au denuntat faptul ca Botin a cumparat retragerile celor doi cu banii
actionarilor.
Acordul s-a realizat in secret, chiar in ziua fuziunii, iar consiliul director al bancii a fost
informat cu privire la plata recompenselor doar trei luni mai tarziu, cand i s-a cerut
aprobarea sa execute fuziunea. Potrivit presei spaniole, pachetele de recompensari valorau
65 milioane euro, pentru Amusategui, si 108 milioane euro, pentru Corcostegui.
Trei ani mai tarziu, in mai 2007, Hafiz Nazeem, un bancher al diviziei de investitii a bancii
Credit Suisse a fost arestat pentru acuzatii de frauda bursiera, dupa ce a dezvaluit
informatii unui complice din Pakistan, despre noua tranzactii pe care banca urma sa le faca.
Cei doi au castigat, astfel, circa 7 milioane dolari.
Fraudele bancare nu au ocolit Romania
Cel mai complex caz de frauda bancara din tara noastra a fost inregistrat in anul 2005.
Atfel, in luna iulie, procurorii din cadrul Parchetului National Anticoruptie (actualul
Departament National Anticoruptie) au finalizat urmarirea penala fata de functionari
bancari si administratori de societati comerciale din Bucuresti, pusi sub invinuire in
dosarul privind acordarea ilegala de credite si neurmarirea utilizarii acestora conform
destinatiilor de catre centrala Bancii Comerciale Romane (BCR), Romanian International
Bank (RIB) si Banca Romaneasca.
Prejudiciul estimat a fost de peste 243,1 milioane lei (2.431 miliarde lei vechi). Dosarul a
fost intocmit ca urmare a sesizarilor privind frauda produsa in cadrul BCR - Sucursala
Novaci (Gorj), in perioada ianuarie 2002 - 30 aprilie 2003, prin acordare de credite in
conditii nelegale sau cu incalcarea normelor bancare in valoare de peste 78,8 milioane lei
(788 miliarde lei vechi).
Potrivit procurorilor, activitatea infractionala a fost posibila ca urmare a implicarii unor
functionari bancari de la BCR, RIB si Banca Romaneasca, insarcinati cu analiza,
instrumentarea, intocmirea documentatiei, acordarea si aprobarea a peste 350 de credite, in
valoare de 192,6 milioane lei (1.926 miliarde lei vechi).

54
 2.7. RISCUL SUVERAN

Riscul suveran reprezintă probabilitatea de a înregistra pierderi din

activităţi internaţionale, ca urmare a unor evenimente economice, sociale şi
politice specifice fiecărei ţări în parte.

 costuri suplimentare implicate de

demersurile efectuate în vederea
Pierderile se
determinării datornicilor să-şi respecte
pot concretiza
obligaţiile asumate;
sub mai multe
forme:

 pierderi reale concretizate în sumele care nu

mai pot fi recuperate.

Factorii care generează riscul suveran sunt:

 factori demografici, structurali şi educaţionali —> rata de creştere a natalităţii, piramida
vârstelor, ponderea populaţiei urbane în total populaţie a unei ţări, gradul de educaţie
liceală şi universitară, calitatea vieţii (PIB/locuitor), speranţa de viaţă, calitatea
infrastructurii, resursele naturale (în special hidrocarburi);
 structura producţiei şi a comerţului —> PIB nominal şi real, ponderea importurilor şi a
exporturilor în PIB, volumul exporturilor şi al importurilor pe regiuni geografice;
 dinamica sectorului privat —> rata de creare de noi întreprinderi, numărul privatizărilor
şi metodele utilizate, ponderea sectorului privat în economia naţională;
 factorii de frânare a creşterii economice pe termen mediu —> amploarea ecartului de
producţie (output gap), estimarea evoluţiei PIB în funcţie de ciclicitatea economică;
 politica macroeconomică —> obiectivele politicii monetare, stabilitatea preţurilor,
gradul de independenţă al băncii centrale, evoluţia ratei inflaţiei, evoluţia ratei dobânzii
şi a cursului de schimb, cadrul politicii bugetare;
 politica de investiţii şi cea comercială —> măsuri de control al importurilor, drepturi de
vamă, subvenţii pentru export, politica în materie de investiţii străine, controlul asupra
repatrierii profitului, a dobânzilor şi a dividendelor;
 sistemul financiar-bancar —> analiza împrumuturilor pe tipuri de instituţii şi sectoare de
activitate, politicile de creditare, gradul de intervenţie al băncii centrale, reglementările
prudenţiale şi supravegherea bancară, evoluţia pieţei de capital şi gradul său de
interconectare cu pieţele internaţionale;
 datoria externă —> strategia îndatorării, datoria pe tipuri mari de debitori
(privaţi/publici), datoria externă netă şi brută, ponderea datoriei cu rate variabile de tip
LIBOR/EURIBOR, ponderea datoriei externe în exportul de bunuri şi servicii;
 politica statului —> gradul de consens asupra politicilor economice, modul de
succesiune la putere, nivelul de corupţie şi de birocraţie, mărimea forţelor armate,
acordurile militare şi economice;
 poziţia internaţională —> obiectivele şi strategiile politicii externe, apartenenţa la
organizaţiile internaţionale, relaţiile cu FMI şi cu principalele ţări industrializate: SUA,

55
 UE, Japonia.

O categorie importantă de metode de previzionare a riscului suveran acoperă

ansamblul tehnicilor numite rating sau cotare a riscurilor. Abordarea constă în acordarea
unei note ţării examinate, aşa încât să fie posibilă o clasificare a ţărilor analizate în funcţie
de riscul lor. Nota poate fi globală sau doar aplicată pentru o parte a riscului.
Putem menţiona metodologia Credit Risk International care atribuie note pentru
100 de rubrici specifice, mergând de la existenţa partidelor politice la PNB pe locuitor.
Avantajul metodei este simplicitatea şi costul redus; inconvenientul rezidă în lipsa
viziunii prospective.
Sistemul de notare poate viza un tip de risc în mod particular, cum este cel de
incapacitate de plată. În acest caz nota nu priveşte decât o variabilă specifică şi anume
capacitatea de rambursare a ţării respective.
termenii de notare sau rating au acelaşi înţeles.
Se poate face apel la agenţiile de rating care notează riscurile suverane.
De asemenea, publicaţii ca Euromoney calculează ratinguri de ţară pornind de la
riscurile financiare.
Pentru agenţia de rating Standard and Poor’s măsurarea riscului suveran presupune
cuantificarea unui set de opt variabile:

Tabel 2.16 Variabilele avute în vedere la analiza riscului de ţară

Variabila
1. riscul politic
2. nivelul datoriei public
3. stabilitatea preţurilor
4. structura economică a >
veniturilor
5. flexibilitatea balanţei de > impactul politicii monetare şi fiscale asupra conturilor
plăţi externe
6. perspectivele de creştere >
economică
Analiza
> forma de guvernământ şi gradul de adaptabilitate
al instituţiilor,
> gradul de participare democratică,
> calitatea procesului de succesiune a puterii,
> gradul de consens asupra obiectivelor de politică
economică,
> gradul de integrare în schimburile economice
şi internaţionale,
> nivelul de securitate internă şi capacitatea de
apărare a ţării.
> activele financiare publice,
> gradul de îndatorare a statului,
> angajamentul statului în materie de pensii.
> nivelul inflaţiei,
> rata medie a dobânzii în economie,
> politica valutară,
> gradul de independenţă al băncii centrale.
nivelul de viaţă, al veniturilor şi accesul la
serviciile medicale,
> existenţa sau nu a unei economii de piaţă,
> accesul la resurse şi diversitatea acestora.
naţionale,
> structura contului curent,
> compoziţia fluxurilor de capital.
nivelul economisirii şi al investiţiilor,
> rata şi structura creşterii economice.
56
7. flexibilitatea fiscală
8. datoria externă şi
gradul de lichiditate
> principalele constrângeri bugetare,
> marja de manevră a politicii fiscale,
> nivelul şi structura pe valute ale datoriei externe,
> importanţa sistemului bancar,

> istoricul serviciului datoriei şi eventualele incidente de

plată.
> presiunile asupra cheltuielilor publice.

Sursa: prelucrare după Standard and Poor’s Rating Methodology.

Metoda indicatorilor de risc (Delphi) constă în:

 stabilirea unei liste de criterii reprezentative privind situaţia politică,
economică şi financiară a ţării, cum ar fi:
1. criterii politice: stabilitatea regimului, puterea militară, situarea într-o zona
de conflict etc;
2. criterii economice: structura exporturilor şi a importurilor, rata de
economisire, situaţia sectorului bancar;
3. criterii financiare: se calculează rate, cum sunt: rezerve valutare/datorie
externă; anuităţi de rambursare ale datoriei/exporturi.
4. consultarea unor experţi asupra pertinenţei criteriilor de notare;
5. ponderarea fiecărui criteriu şi apoi determinarea unei note (scor), care indică
riscul global al ţării analizate.
În demersul său, metoda indicatorilor de risc prezintă analogii cu credit-scoringul,
fără însă a se utiliza analiza discriminantă, datorită dificultăţilor în construirea unui
eşantion reprezentativ.
BERI (Business Environment Risk Index) este un indicator de risc pus la punct în
SUA şi face obiect al unor revizuiri periodice pentru fiecare ţară. Acest indicator se
stabileşte pornind de la cincisprezece criterii, ponderate fiecare în funcţie de importanţă.
Apoi, criteriile sunt notate de la 0 la 4 (0 pentru risc ridicat şi 4 pentru risc scăzut), iar
combinaţia note-ponderi dă pentru fiecare ţară scorul final, indicatorul de risc.
Ţările se clasifică pe categorii în funcţie de nota obţinută:
 40 şi sub: riscuri inacceptabile;
 de la 41 la 55: riscuri ridicate;
 de la 56 la 69: riscuri moderate;
 mai mult de 70, riscuri scăzute.

Tabel 2.17 Criterii de analiză a riscului de ţară prin metoda BERI

Criterii Coeficient de Număr Total

ponderare de (maximum
puncte 100)
(de la 0
la 4)
Stabilitatea politică a ţării debitorului 3,0

57
Atitudinea autorităţilor în ce priveşte investiţiile 1,5
străine şi repatrierea profiturilor

Tendinţe de naţionalizare 1,5

Constrângeri birocratice 1,0

Respectarea contractelor 1,5

Calitatea legislaţiei şi a normelor contabile 0,5

Calitatea infrastructurii (comunicaţii şi 1,0

transporturi)

Competenţa managerială a debitorului 1,0

Creşterea economică a ţării 2,5

Inflaţia 1,5

Balanţa de plaţi 1,5

Gradul de convertibilitate al monedei locale (în 2,5

devize)

Costul mâinii de lucru şi productivitatea 2,0

Credite pe termen scurt disponibile pe piaţa locală 2,0

Posibilităţi de îndatorare pe termen lung în monedă 2,0

locală, mai ales sub forma creşterilor de capital

Sursa: Gestion de la banque, Sylvie de Coussergues, Dunod, Paris, 1992

capital

Test de autoevaluare
1. Cum este definit riscul operaţional conform comitetului de la Basel?
Răspuns:

Conform Comitetului de la Basel, riscul operaţional este definit ca

riscul de pierderi directe sau indirecte datorită neadecvării sau falimentului
ce pot fi atribuite procedurilor, persoanelor, sistemelor interne sau
evenimentelor externe băncilor.
58
 2. Ce reprezintă riscul suveran?

Răspuns:

Exerciţii
Exemplu rezolvat:

1. Apariţia riscului operaţional este datorată:

a) evoluţiei tehnologice
b) politicii macroeconomice;
c) ratei dobânzii de referinţă;
d) preţul de exerciţiu al acţiunilor;
e) nici un răspuns corect.
Rezolvare:  O O O O

De rezolvat

2. La analiza riscului de ţară nota obţinută pentru riscuri scăzute trebuie să fie :
a) mai mult de 70
b) sub 40;
c) între 56 si 69;
d) între 41 şi 55;
e) nici o variantă de răspuns.

Rezolvare: O O O O O

REZUMATUL TEMEI

Riscul descrie situaţiile în care factorii externi sau interni băncii acţionează de o manieră
imprevizibilă asupra valorii de piaţă a acesteia.

Benchmark-ul este un nivel de calitate care poate fi utilizat ca standard în

comparaţii.

Riscul de credit apare ca urmare a nerambursării la termen a împrumutului si a dobânzilor

aferente acestuia.

Riscul de lichiditate reprezintă riscul unei bănci ca veniturile si capitalul sau sa fie
afectate, datorită incapacităţii de a-şi onora la termen obligaţiile, fără a se confrunta cu
pierderi inacceptabile.

Riscul de insolvabilitate este riscul de pierdere a fondurilor proprii ale bancilor.

Capitalul adecvat este nivelul minim de capital pe care trebuie să-l deţină o bancă
comercială în acord cu cerinţele acordului de la Basel.

59
Riscul operaţional este definit ca riscul de pierderi directe sau indirecte datorită neadecvarii
sau falimentului ce pot fi atribuite procedurilor, persoanelor, sistemelor interne sau
evenimentelor externe băncilor.

60
 TEST AUTOEVALUARE

Capitolul II
RISCURILE BANCARE ŞI GESTIONAREA ACESTORA

1. Ce reprezină gestionarea riscurilor?

a. O funcţie cheie a bancilor moderne;
b. consumul de energie intelectuală;
c. ciclul activităţii umane;
d. o funcţie axata pe activitatea de piaţă;
e. nici un răaspuns corect.

2. Componenteleriscului bancar sunt :

a. Interacţiunea băncii cu sistemul legislativ;
b. fezabilitatea;
c. incertitudinea producerii unui eveniment viitor;
d. dimensionarea cheltuielilor în raport cu creditele;
e. expunerea la pierdere.

3. Cele mai frecvente comparaţii dintre bănci vizează:

a. Totalul bilanţier
b. Elementele de pasiv;
c. Elementele de activ;
d. Capitalurile proprii;
e. Activele imobilizate.

4. După agenţia de rating Moody’s, criteriile care stau la baza analizei valorii de
piaţă a băncii sunt:
a. productivitatea băncii;
b. calitatea echipei de conducere;
c. calitatea programelor de formare şi perfecţionare;
d. Soliditatea financiară;
e. a+b+c.

5. Gestiunea modernă a riscurilor bancare presupune următoarele elemente:

a. folosirea modelului CAPM;
b. elaborarea unei politici adecvate de gestionare a riscurilor
c. identificarea riscurilor;
d. cuantificarea riscurilor.

6. Sursele de informaţii necesare analizei de credit sunt:

a. situaţiile financiare;
b. analizele economice şi sectoriale;
c. informaţiile complementare
d. toate răspunsurile de mai sus.

61
7. Analizele sectoriale sunt furnizate de :
a. serviciile de studii economice ale băncilor;
b. organisme specializate: camerele de comerţ şi industrie, banca centrală,
asociaţiile profesionale etc;
c. presa specializată.
d. nici un răspuns corect.
e. a+b+c.

8. Fondul de rulment poate fi determinat astfel:

a. alocări permanente – surse ciclice;
b. surse ciclice – alocări ciclice.
c. (capitaluri poprii + credite pe termen mediu şi lung) – active imobilizate nete;
d. alocări ciclice – surse ciclice.

9. Activul net al întreprinderiise determină astfel:

a. total activ – total datorii;
b. total datorii – resurse ciclice;
c. total pasiv – total datorii
d. active imobilizate nete – resurse stabile;
e. nici o varianta de răspuns corect.

10. Dosarul de credit rtrebuie sa cuprindă printre altele:

a. prezentarea societăţii;
b. prezentarea domeniului de activitate;
c. recomandarea finală a analistului de credite;
d. nici un răspuns corect;

11. Creditele şi plasamentele se clasifică în următoarele categorii:

a. standard;
b. susbstandard;
c. în observaţie;
d. pierdere;
e. îndoielnic.
f. toate răspunsurile de mai sus.

12. Coeficientul de provizioane pentru creditul clasificat ca fiind îndoielnic este

de:
a. 0.35;
b. 0;
c. 1;
d. 1,5;
e. nici un răspuns corect.

13. Rezerva minimă obligatorie este:

a. suma pe care fiecare bancă este obligată să o păstreze la banca centrală
în contul deschis la aceasta.
b. astăzi nu se mai constituie rezerve minime obligatorii;

62
 c. formă de a împiedica evaziunea fiscală;
d. nici un răspuns corect.

14. Indicatorul de lichiditate se calculează ca :

a. raport între lichiditatea efectivă şi lichiditatea necesară, determinate conform
normei nr. 1/2001 a BNR privind lichiditatea băncilor;
b. raport între lichiditatea necesară şi lichiditatea efectivă, determinate conform
normei nr. 1/2001 a BNR privind lichiditatea băncilor;
c. este un indicator cu caracter teoretic care nu oferă informaţii concludente.

15. Creditele şi plasamentele se clasifică în următoarele categorii:

a) standard; în observaţie; substandard; îndoielnic; pierdere.
b) standard şi pierdere;
c) standard şi indoilenic;
d) indoielnic şipierdere;
e) nici o varianta de răspuns.

16. Reglementarile naţionale urmăresc trei obiective:

a. protecţia depunătorilor împotriva riscului de faliment;
b. siguranţa sistemelor de plăţi şi compensări;
c. prevenirea riscului sistemic
d. toate variantele de mai sus.

17. Basel I este un acord care s-a semnat în anul:

a. 1993;
b. 1889;
c. 1988;
d. 2000;
e. 1956

18. Capitalurile de bază Tier I raportate la expunerea la risc trebuie sa fie:

a. mai mare sau egal cu 8;
b. mai mic sau egalcu 4;
c. mai mare ca 100;
d. mai mic ca 100;
e. mai mare sau egal cu 4.

19. Capitalul total (Tier I + Tier II – anumite deduceri), raportat la

expunereala risc trebuie să fie:
a. mai mare ca 100;
b. mai mic sau egalcu 4;
c. mai mare sau egal cu 8;
d. mai mic ca 100;
e. mai mare sau egal cu 4.

20. Indicatorul de solvabilitate (Is) se determină astfel:

a. fonduri proprii / Tier I + Tier II
b. fonduri proprii / active şi elemente extrabilanţiere ajustate în funcţie de
risc

63
 c. active imobilizate / fonduri proprii
d. fonduri proprii / resurse ciclice.

21. Basel II se adresează în primul rând băncilor active pe plan internaţional:

a) holdinguri bancare, grupuri bancare integrate, precum şi tuturor activităţilor
financiare reglementate sau nu până acum de primul acord;
b) instituţiilor guvernamentale;
c) guvernelor si ministerelor de finanţe;
d) companiilor naţionale;
e) nici un răspuns corect.

22. PCA reprezintă:

a) full models approach, extinderea modelelor interne de estimare a
riscului de piaţă la riscul de credit;
b) angajamentul ex ante al fiecărei bănci pentru un nivel de pierdere
maxim, însoţit de o penalizare în cazul constatării unei pierderi
superioare ex post;
c) estimarea probabilităţii de neplată a unui debitor în funcţie de ratingul
asociat datoriei sale;
d) denumirea primului acord de la Basel;
e) nici un raspuns corect.

23. Pilonul 2 corespunde metodologiei de supraveghere şi are ca obiectiv:

a. intervenţia când nivelul de capital cerut nu acoperă în mod suficient
riscul asumat.
b. estimarea probabilităţii de neplată a unui debitor în funcţie de ratingul
asociat datoriei sale;
c. de a corela cât mai bine capitalul bancar cu riscurile asumate.
d. nici un răspuns corect.

24. Componentele riscului de rată a dobânzii sunt:

a. riscul de exploatare e înregistrarea unei creşteri a cheltuielilor sau a unei
reduceri a veniturilor din dobânzi;
b. riscul de bilanţ (numit şi risc de capital) este riscul de a înregistra o reducere a
valorii activelor sau o creştere a datoriilor;
c. nici o variantă corectă.

25. Ce reprezintă sensibilitatea unui activ bancar?

a. reprezintă variaţia relativă a preţului unui activ bancar în urma modificării cu un
procent a ratei dobânzii de piaţă;
b. reprezintă răspunsul dat evoluţiei pozitive a cursului bursier;
c. reprezintă raportul dintre cursul bursier si indicativul PER;
d. varianta a. de răspuns.

26. Factorii care influenţează sensibilitatea sunt:

a. mărimea cuponului;
b. supracotarea sau subcotarea titlurilor;
c. maturitatea;
d. sensul variaţiei ratei dobânzii.

64
 27. Utilizarea contractului COLLAR se poate realiza pentru:
a. o rată de dobândă cuprinsă între o rată plafon şi una planşeu, pentru o sumă şi o
perioadă date.
b. cumpărarea de COLLAR este alternativa la cumpărarea de CAP;
c. vânzarea de COLLAR este alternativa la cumpărarea de FLOOR;
d. nici o variantă de mai sus.

28. Ce reprezintă contractul CAP?

a. reprezintă un contract care dă posibilitatea cumpărătorului său ca, în
schimbul plăţii unei prime (P), să se protejeze împotriva variaţiilor dobânzii
de pe piaţă prin intermediul unei rate de dobândă plafon pentru o sumă şi o
perioadă date;
b. reprezintă suprapunerea unui COLLAR şi a unui FLOOR;
c. reprezintă un contract care dă posibilitatea cumpărătorului său, ca în
schimbul plăţii unei prime (P), să se acopere împotriva variaţiilor dobânzii
de pe piaţă prin intermediul unei rate de dobândă planşeu pentru o sumă şi
o perioadă date;
d. toate variantele de mai sus.

29. Apariţia riscului operaţional este datorată:

a) evoluţiei pietelor financiare
b) pieţelor financiare prin dereglementare, globalizare şi dezintermediere;
c) evoluţiei produselor şi a serviciilor;
d) evoluţiei tehnologiilor;
e) cauzelor externe: fenomene naturale sau acţiuni umane (de la fraudă la
acţiuni teroriste).

30. La analiza riscului de ţară nota obţinută pentru riscuri ridicate trebuie să
fie :
a) mai mult de 70
b) sub 40;
c) între 56 si 69;
d) între 41 şi 55;
e) nici o variantă de răspuns.

65
 RĂSPUNSURI TESTE

1 a, d,
2 c, e,
3 a,
4 a, b, d,
5 b, c, d,
6 d,
7 e,
8 c,
9 a,
10 a, b, c,
11 f,
12 e,
13 a,
14 a,
15 a,
16 a,
17 d,
18 e,
19 d,
20 b,
21 a,
22 b,
23 a,
24 a, b,
25 d
26 a, b, c, d,
27 b, c,
28 a
29 a, b, c, d, e,
30 d.

66
 CAPITOLUL 3

RATINGUL FINANCIAR

3.1.Funcţiile şi caracteristicile ratingului financiar

Ratingul este un cuvânt a cărui traducere literală semnifică „evaluare”, desemnând

în acelaşi timp un proces (analiza riscului), cât şi rezultatul final al acestuia (nota).

supravegherea intereselor financiare externe ale

întreprinderilor naţionale şi ale statelor, punând
la dispoziţie, informaţii pertinente şi cu valoare
de înţelegere internaţională;
Funcţiile care
caracterizează
ratingul financiar: alternativă la serviciile clasice de evaluare
financiară şi analiză oferite de bănci comerciale
şi instituţii financiare specializate (în special
bănci de comerţ exterior şi bănci de afaceri).

Criteriile procesului de
notare

Ratingurile Caracteristici Plafoanele

suverane

Evenimentele speciale

1. Criteriile procesului de notare.

Ratingurile se realizează pe baza informaţiilor furnizate de emitent şi din alte surse
considerate ca fiind de încredere.
Agenţiile de rating stipulează însă foarte clar că “ratingul nu este o recomandare de
a cumpăra, de a vinde sau de a deţine un titlu, acesta având doar funcţia izolată de
evaluare a riscului, care este doar un element al procesului decizional de investiţie”. Mai
mult decât atât, în ciuda procesului foarte atent de evaluare, agenţiile de rating nu
realizează un audit al calităţii informaţiilor ce le sunt puse la dispoziţie de către emitenţi.

1. Ratingurile – ca măsură relativă a calităţii creditului.

67
 Ratingurile realizează o clasificare calitativă a celor ce apelează la bănci sau la
pieţele financiare cu ajutorul unor criterii de evaluare similare. Diferenţierea notelor
acordate sintetizează remunerarea suplimentară, prin primele de risc, ce trebuie acordată
pentru proiectele mai riscante faţă de cele cu grad redus de incertitudine.

2. Plafoanele suverane.
Consideraţiile cu privire la riscul de ţară sunt o parte integrantă a analizei
emitenţilor, deoarece ratingurile sunt influenţate şi de devizele în care sunt emise titlurile.
Ratingurile de ţară reprezintă, în general, un plafon maximal pentru notele acordate
atât firmelor, cât şi autorităţilor locale sub-suverane. Este totuşi posibil ca o entitate locală
să se califice pentru un rating superior celui de ţară.

3. Evenimentele speciale.
Indiferent de calitatea creditului şi de categoria de risc, falimentul poate fi provocat
de „evenimente speciale” pe care agenţiile de rating le definesc ca modificări în situaţia
financiară ce au un impact brusc asupra calităţii creditului, deşi momentul precis de
producere şi natura acestor modificări nu pot fi prevăzute cu ajutorul instrumentelor
fundamentale de analiză a creditului.
Exemple de astfel de evenimente pot fi: fuziuni, preluări, dezinvestiri, începerea
procedurii de intrare în faliment pentru a beneficia de protecţia oferită de legea
falimentului faţă de litigii.Orice operaţiune desfăşurată de băncile comerciale presupune un
risc potenţial.

TEST DE EVALUARE

1. Enumerati evenimente speciale ce pot conduce la faliment.

Răspuns:
Exemple de astfel de evenimente pot fi: fuziuni, preluări, dezinvestiri,
începerea procedurii de intrare în faliment pentru a beneficia de protecţia
oferită de legea falimentului faţă de litigii.

2. Prezentati functiile ratingului financiar.

Răspuns:

Exerciţii
Exemplu rezolvat:

1. Printre caracteristicile ratingului financiar de numara:

a. riscul de tara;
b. scalele de notare;
c. dezinvestiri;
d. plafoanele suverane;
e. litigiile.

68
Rezolvare OOO

De rezolvat:
1. Ratingul de tara este un plafon maximal pentru:
a. firme;
b. ONG;
c. Guvern;
d. universitati;
e. autoritati publice locale;

Rezolvare OOOOO

3.2 AGENŢIILE DE RATING FINANCIAR

Agenţiile de rating au apărut pentru prima dată în S.U.A. Prima societate ce s-a
lansat în activitatea de rating a fost The Mercantile Agency, apărută în 1841 la New York.
Primul birou situat în afara Americii de Nord a fost cel deschis în 1857, în Londra. În
1859, The Mercantile Agency trece în proprietatea lui Robert Graham Dun, schimbându-şi
totodată şi denumirea în R.G. Dun & Company.
Încă din 1849 au început să apară şi companiile concurente; în acel an s-a lansat pe
piaţă The John M. Bradstreet Company în Cincinnati, care a publicat în 1857 primul
manual de rating denumit The Bradstreet Rating Book.
În 1933, sub presiunea conjuncturii economice, cele două societăţi au fuzionat,
noua agenţie numindu-se Dun & Bradstreet. De asemenea, în 1900, John Moody a pus
bazele companiei Moody's Investors Service, când a şi publicat Moody’s Manual of
Industrial and Miscellaneous Securities.
În 1909 Moody a emis pentru prima dată ratinguri de titluri financiare în lucrarea
Moody’s Analysis of The Railroad Investments. În acest material, autorul a folosit pentru
prima oară clasificarea de la Aaa la C pentru a evalua aproximativ 1500 de titluri financiare
individuale emise de peste 200 de societăţi.

Sistemul de clasificare consacrat de

această lucrare este şi astăzi în vigoare, în
pofida trecerii timpului, fiind un standard
mondial în domeniu.

În 1860 s-a înfiinţat Poor’s Publishing Company, o dată cu publicarea lucrării lui
Henry Varnum Poor The History of Railroads and Canals of the United States, ce a început
să furnizeze ratinguri din 1916.

În 1906 a fost fondat Standard Statistic Bureau, care din 1922 a început să emită la
rândul său ratinguri pentru titlurile emise de întreprinderi. La scurt timp după aceea a
efectuat primele ratinguri suverane. Anul 1941 a marcat prima fuziune important din
industria ratingului când cele două firme au creat Standard and Poor’s Corporation.

Cea de-a treia mare companie de rating, Fitch Publishing Company, a început să
emită ratinguri în 1924. Situaţia de pe piaţa americană, dominată de cele două mari agenţii

69
Moody’s şi Standard and Poor’s, n-a împiedicat dezvoltarea altor agenţii mai mici ca Duff
and Phelps şi Mc Carthy Crisanti and Maffei.
Chiar dacă notarea era destul de răspândita înaintea celui de-al doilea război
mondial, ea nu privea decât Statele Unite. Autorităţile de reglementare au impus
societăţilor financiare constituirea de provizioane pentru titlurile speculative grade (titluri
având o notă sub BBB pe scala Standard and Poor’s şi Fitch sau Baa pe scala dezvoltată de
Moody’s).

tendinţa instituţionalizării rolului

agenţiilor de notare pe piaţă;
Efectele au fost multiple:

piaţa obligatară s-a fracţionat în două

compartimente definite în funcţie de risc

Security and Exchange Comission (echivalentul CNVM în Statele Unite) a impus

reguli noi de transparenţă pentru informaţiile difuzate de întreprinderi privitoare la datoriile
lor de trezorerie.
Astfel, agenţiile de rating au început notarea sistematică a creanţelor pe termen
scurt. Demararea acestui tip de notare a permis agenţiilor de rating triplarea numărului de
entităţi notate la începutul anilor ’80. Dezvoltarea emisiunilor obligatare, a operaţiunilor
LBO4, a titlurizării şi interconectarea pieţelor financiare naţionale în ţesutul unei pieţe
globale au afirmat rolul de reper al ratingului într-un mediu economic caracterizat printr-o
dinamică accentuată. Dezvoltarea susţinută a ţărilor din Europa Occidentală, a Japoniei şi
Canadei a permis apariţia unor agenţii locale de evaluare a riscurilor. Extinderea pieţei
notării dincolo de Statelor Unite a evidenţiat vocaţia de concurenţi a agenţiilor de rating
locale.
În Canada au fost create: în 1972 Canadian Bond Rating Service şi Dominion Bond
Rating Service în 1976. Prima societate este specializată în notarea colectivităţilor locale,
iar cea de-a doua în ratingul emisiunilor obligatare ale sectorului privat. În Asia menţionăm
Japan Credit Rating Agency, Rating Agency Malaysia şi TRIS în Thailanda.
Notarea naţională în Europa are ca reprezentant de frunte Franţa. Reformele din
anii 1985-1986, caracterizate prin dereglementarea şi liberalizarea pieţelor de capital au
favorizat apariţia de noi produse financiare şi creşterea concurenţei. Diminuarea
rolului statului francez în economie a favorizat crearea primei mari agenţii de notare
naţionale pe plan european.
Apărută în 1986, sub denumirea de Agence d’Evaluation Financière (ADEF),
prima agenţie de rating franceză avea drept obiectiv notarea creanţelor pe termen scurt.
Timp de doi ani ADEF a fost în poziţia de monopol pe piaţa franceză. Implantarea
agenţiei Moody’s şi crearea, în 1988, a filialei Moody’s France a dus la apariţiei
concurenţei pe sol francez. În 1990 structura capitalului ADEF s-a modificat, când
Standard and Poor’s a achiziţionat 50 %. Suedia şi-a creat propria agenţie de notare Nordic
Rating AB, având drept scop notarea în zona Scandinaviei. Agenţiile de rating din afara
SUA nu au putut rezista concurenţei acerbe manifestată prin tarife, reputaţie şi savoir –
faire venite din partea agenţiilor americane.

În octombrie 1990, pentru a contracara dominaţia americană de pe piaţa notării, a

fost creată la Paris agenţia Euronotation France, al cărei capital era deţinut în proporţie de

70
60% de echipa managerială, iar restul de către IBCA Limited, o agenţie de rating
londoneză.
În 1992, Euronotation şi IBCA au fuzionat, dând naştere grupului de notare IBCA.
Importanţa acestei operaţiuni este esenţială, deoarece pentru prima dată în istorie o agenţie
de rating non americană a primit permisiunea de notare pe teritoriul SUA. IBCA Limited
avea permisiunea de notare a instituţiilor financiare acordată de către SEC5. Astfel, după
fuziune noua agenţie a putut efectua primele sale ratinguri pentru emitenţi americani.

Dezvoltarea ratingului financiar este impulsionată de existenţa legislaţiei din

anumite state, care impun fondurilor de pensii şi altor structuri financiare să
investească numai în titluri care beneficiază de note de investiţii în vederea reducerii
riscurilor.

În Statele Unite este acceptată doar opinia agenţiilor care se înscriu în standardul
NRSRO6, instituit de SEC în 1975, în încercarea de reglementare a activităţii de rating
financiar. Fiind singurul standard general acceptat în vigoare, obţinerea sa garantează într-o
anumită măsură pertinenţa procesului de notare.

Agenţia de rating NRSRO Anul

obţinerii
Standard and Poor’s DA 1975
Moody’s DA 1975
Fitch DA 1975
Duff and Phelps DA DA 1982
1982
Mc Charty Crisanti and DA 1983
Maffei DA 1983
IBCA Notation DA DA doar pentru 1991
institutii financiare
Thomson BankWatch DA doar pentru 1992
institutii financiare

Ultima structură care a obţinut NRSRO a fost Thomson BankWatch în 1992 şi doar
pentru notarea entităţilor financiare. Cererile depuse de mai multe agenţii de rating străine
sunt în discuţie de mai bine de zece ani. Procesul de concentrare care se manifestă în toate
domeniile de activitate atinge şi notarea financiară. Formele de concentrare apărute spre
sfârşitul anilor ’90 urmează axele obişnuite: fuziunile, achiziţiile şi cooperarea pe anumite
pieţe locale.
În 1997 Fitch şi IBCA au fuzionat dând naştere celei de-a treia mare agenţie de
notare la scară globală FitchIBCA.
Economiile căutate de FitchIBCA s-au concretizat în achiziţionarea agenţiilor
americane de nişă Duff and Phelps în iunie 2000 şi Thomson BankWatch7 în decembrie
2000.
În prezent procesul de concentrare pe piaţa notării pare încheiat. Agenţiile care
contează la nivel mondial sunt: Moody’s, Standard and Poor’s şi FitchIBCA. În ceea ce
priveşte forma lor de proprietate, Standard and Poor’s aparţine grupului de media Mc Graw
Hill, Moody’s este deţinută de salariaţii săi, iar FitchIBCA face parte din holdingul francez
FIMALAC.

71
 Accesul la pieţele financiare
internaţionale a deschis noi oportunităţi de
finanţare: fie prin emisiuni de
euroobligaţiuni, fie prin credite
sindicalizate. Pe parcursul ultimilor ani
BNR a intervenit pe pieţele internaţionale
În România
de capital în scopul:
 consolidării rezervelor valutare
ale României,
 îndeplinirii condiţiilor prevăzute în
acordurile cu FMI privind un
anumit nivel al rezervelor
internaţionale ale ţării noastre.

BNR a solicitat agenţiilor de

rating internaţionale evaluarea riscului de
credit în vederea obţinerii de împrumuturi
de pe pieţele internaţionale. În anul 1996,
Banca Naţională a României a solicitat
primul rating în vederea evaluării costului
împrumuturilor externe ce urmau a fi
În România angajate.
Ratingul suveran evaluat în 1996
de către agenţia Fitch a fost BB-
.Agenţiile de notare sunt organizate ca
societăţi prestatoare de servicii financiare
cu înaltă valoare adăugată. Structura lor
organizatorică este suplă şi presupune un
număr limitat de colaboratori repartizaţi
peste tot în lume.

Onorariile agenţiilor de notare includ un tarif iniţial modulat în funcţie de mărimea

şi complexitatea emisiunii, la care se adaugă cheltuielie de urmărire în timp a ratingului.
Dincolo de volumul acestor onorarii, comportamentul agenţiilor este mai suplu. Pentru
întreprinderile care se finanţează frecvent prin euroemisiuni tarifele sunt negociate.

Evaluarea performanţelor agenţiilor de notare începe cu aprecierea obiectivelor

economice. Se urmăreşte în primul rând analiza rentabilităţii. Rezultatul net de 156 de
milioane de dolari pentru 1999 a permis degajarea unei ROA9 de 42% (Moody’s). Nivelul
înalt al ratei ne arată puternica valoare adăugată degajată de Moody’s la serviciile furnizate
clienţilor săi.

72
 Date disponibile pe 2001, când Moody’s a făcut public volumul veniturilor sale la
nivelul grupului: 797 milioane de dolari. Pentru Standard and Poor’s putem avea o idee
despre evoluţia activităţii. Cifra de afaceri a Mc Graw Hill10 a fost estimată la peste 4
miliarde de dolari în 2001.
Cifra de afaceri a FitchIBCA este în creştere (340,9 milioane euro în 2001, faţă de
158,5 milioane euro în 1999).

TEST DE EVALUARE

1. Ce sta la baza dezvoltarii ratingului financiar?

Răspuns:
Dezvoltarea ratingului financiar este impulsionată de existenţa
legislaţiei din anumite state, care impun fondurilor de pensii şi altor
structuri financiare să investească numai în titluri care beneficiază de
note de investiţii în vederea reducerii riscurilor.

2. Enumerati principalele agentii de rating financiar.

Răspuns:

Exerciţii
Exemplu rezolvat:

1. BNR a intervenit pe pieţele internaţionale de capital în scopul:

a. mentinerii stabilitatii monedei nationale;
b. eliminarii fraudei fiscale;
c. consolidării rezervelor valutare ale României;
d. îndeplinirii condiţiilor prevăzute în acordurile cu FMI privind un anumit nivel
al rezervelor internaţionale ale ţării noastre;
e. mentinerii ratei dobanzii la un nivel ridicat;
f. obtinerii de credite.

Rezolvare OOO

De rezolvat:
2. Cu ce se incepe evaluarea performanţelor agenţiilor de notare?
a. impozitul;
b. managementul;
c. analiza creditelor;
d. resursele umane;
e. rentabilitatea;

Rezolvare OOOOO

3.3. Caracterizarea informaţiilor rezultate

din activitatea de rating financiar

73
 Agenţiile de rating au transformat informaţia financiară într-o marfă ce poate fi
evaluată la un preţ şi tranzacţionată. O consecinţă directă este şi orizontul de adresabilitate
al informaţiilor, faptul că acestea nu mai sunt restricţionate doar pentru membrii unei
organizaţii, ci se adresază tuturor actorilor de pe pieţele financiare.
Nu există practic sector economic, întreprindere semnificativă sau stat suveran care
să nu fie evaluat din perspectiva riscurilor asociate unei investiţii.
m Analiza validităţii informaţiilor furnizate prin activitatea de rating este un demers
complex. Ne vom opri asupra concluziilor studiului din 1987, al lui Weinstein care
propune o analiză statistică a efectului schimbării ratingului asupra preţului unei
obligaţiuni. Perioada de studiu este de 12 ani, fiind examinate 132 de schimbări de notă, iar
rezultatele au fost următoarele:

Impactul schimbărilor de notă asupra cursului

obligaţiunilor nu a fost semnificativ în perioada
cuprinsă între una şi şase luni de la schimbarea
calificativului;

Reacţia a fost, în schimb, evidentă în perioada

de după şase luni scurse de la schimbarea notei, preţul
obligaţiunilor modificându-se.
Pentru a răspunde cât mai bine nevoii de
informare a publicului, agenţiile de rating au instituit
practica aşa numitei watchlist: un anunţ nu o
schimbare de notă, dar cu intenţia de a proceda la o
nouă examinare a situaţiei entităţii care face obiectul
ratingului. Indicând riscul ataşat unei creanţe şi
realizând un ranking13 al riscurilor, ratingul se
dovedeşte extrem de util cadrului juridic şi
reglementar.

Mai mult decât o simplă „etichetă”14, este vorba de o veritabilă sursă de informaţii
pentru piaţă întrucât agenţiile au acces la informaţii asupra sănătăţii şi perspectivelor
financiare ale emiteţilor.
Nevoia unui etalon internaţional de evaluare stă la baza expansiunii agenţiilor de
rating, iar activitatea de notare se subordonează dorinţei de informare corecte şi liberă de
orice ingerinţă a emitenţilor sau a altor actori ai pieţelor financiare.
Activitatea agenţiilor de rating răspunde dreptului la informare corectă a pieţelor de
capital şi, în primul rând, a investitorilor lipsiţi de alte mijloace de investigare a sincerităţii
debitorilor.

TEST DE EVALUARE

1.Ce entitati sunt evaluat din perspectiva riscurilor asociate unei investiţii?
Răspuns:
Nu există practic sector economic, întreprindere semnificativă sau
stat suveran care să nu fie evaluat din perspectiva riscurilor asociate unei
investiţii.
74
 2. Ce stă la baza expansiunii agenţiilor de rating?
Răspuns:

Exerciţii
Exemplu rezolvat:

1. Activitatea agenţiilor de rating răspunde de:

a) profitul realizat de firme;
b) rambursarea creditelor restante;
c) informare corectă a investitorilor;
d) calitatea serviciilor.

Rezolvare: OO O

De rezolvat:
2. Informatia financiara:
a) poate fii evaluată la un preţ;
b) este riscanta;
c) nu poate fii tranzactionata;
d) poate fii tranzactionata.

Rezolvare: OOOO

3.4 Corelarea rating - nevoie de informare

a pieţelor financiare

Prin natura sa, ratingul financiar are o vocaţie de informare prospectivă întrucât
măsoară nu numai riscul, ci şi gradul de recuperare al creanţelor. Investitorii care recurg la
rating anticipează destul de bine modul de evoluţie în timp al titlurilor din punct de vedere
al randamentului, dar şi al pierderii economice. Informaţiile furnizate de pieţele financiare
sunt agregate de agenţiile de rating în vederea efectuării de previziuni pe termen scurt şi
lung.

Notele pe termen scurt nu reflectă decât capacitatea emitentului de a face faţă

angajamentelor pe o perioadă limitată, fără a ţine seama de condiţiile specifice de pe piaţă
sau de riscul de schimb.

Agenţiile de rating oferă valoare adăugată pieţelor financiare prin analizele

furnizate şi păstrează încrederea investitorilor, în acestea atribuind ratinguri corecte şi în
timp util. Esenţial în această relaţie este încrederea pe care o manifestă toţi actorii pieţei
faţă de caracterul pertinent al informaţiilor prelucrate prin procesul de notare.

75
 Prin transparenţa afişată, agenţiile de rating luptă în permanenţă cu fenomenul de
rating shopping. Acest fenomen constã în alegerea de cãtre un emitent a ratingului cel mai
bun dintre cele publicate de mai multe agenţii de notare. Se poate manifesta astfel o
compromitere a standardelor de calitate comune marilor agenţii de rating. În acest caz este
vorba de o protecţie a pieţelor financiare.

Agenţiile de rating urmăresc reducerea asimetriilor informaţionale existente între

împrumutat şi creditor, manifestate mai ales pe pieţele obligatare.
În mod firesc emitenţii deţin toate informaţiile legate de calitatea instrumentului vândut pe
piaţă, iar cumpărătorii de titluri au nevoie de un etalon just de măsurare a credibilităţii lor.

Agenţiile de rating sunt un instrument de asistare a deciziei pe piaţă a investitorilor.

Utilitatea ratingurilor pentru investitori rezidă din cel puţin trei aspecte:

Introducerea unor praguri

de risc

Ratingul oferă un univers Utilitatea

investiţional larg ratingurilor

Ratingul serveşte la
dimensionarea spread-
urilor.

1. Ratingul oferă un univers investiţional larg. Chiar şi investitorii ce dispun de

instrumente de analiză sofisticate nu au întotdeauna resursele şi timpul de a analiza
multitudinea de oportunităţi oferite pe sectoare, ţări sau instrumente de credit. Permiţănd
comparaţii prin criterii omogene, notele lărgesc orizontul de investire.
2. Introducerea unor praguri de risc. Pentru cea mai mare parte a cumpărătorilor
de produse financiare ratingurile sunt utilizate drept criteriu de achiziţie. De exemplu, un
fond de investiţii sau un SPV poate stabili un prag minim de investiţie în obligaţiuni, în
funcţie de tipul fondului gestionat şi de obiectivele de performanţă stabilite.
3. Ratingul serveşte la dimensionarea spread-urilor. Pe pieţele financiare
ratingul este un element-cheie în determinarea primelor de risc. Notele servesc la
dimensionarea surplusului de remunerare destinat investitorilor în titluri speculative pentru
compensarea pierderii potenţiale asumate. La nivelul pieţelor financiare primele de risc
sunt analizate în funcţie de rata dobânzii „fără risc” reprezentată de emisiunile de titluri de
stat.

76
 Pentru emitenţi ratingurile reprezintă un adevărat „paşaport” în obţinerea
împrumutului. Acesta le dă posibilitatea depăşirii cadrului naţional – ce se dovedeşte
restrictiv în cazul economiilor emergente, prin insuficienţa fondurilor – şi recurgerea la
pieţele internaţionale, care oferă facilităţi de finanţare mai importante ca volum şi suficient
de diversificate.
Prin rapoartele de analiză, agenţiile de rating menţin încrederea emitenţilor şi
investitorilor în perioadele în care apar şocuri pe piaţă. Credibilitatea acordată
comunicatelor lansate pe piaţă de agenţiile de rating merge până la calmarea, în anumite
limite, a variaţiei cursului unui anumit titlu.

TEST DE EVALUARE

1.Ce reprezinta fenomenul de rating shopping ?

Răspuns:
Acest fenomen constã în alegerea de cãtre un emitent a ratingului cel mai
bun dintre cele publicate de mai multe agenţii de notare.

2. Enumerati aspecte ale utilitatii ratingului.

Răspuns:

Exerciţii
Exemplu rezolvat:

1. Ratingurile sunt utilizate:

a) la dimensionarea spread-urilor.;
b) reducerea asimetriilor informaţionale;
c) drept criteriu de achiziţie;
d) analiza creditelor;
e) reducerea dobanzii.

Rezolvare OO

De rezolvat:
2. Printre rolurile rapoartelor de analiza sunt:
f. scaderea riscului de tara;
g. recomanda achizitia unor titluri;
h. arbitreaza între capitalul economic şi cel reglementar;
i. menţin încrederea emitenţilor;
j. reduc costuri importante;

Rezolvare OOOOO

3.5 SCALELE DE NOTARE UTILIZATE DE PRINCIPALELE

AGENŢII DE RATING
77
 Prin notele acordate, marile agenţii urmăresc atingerea a două obiective majore:

să realizeze o delimitare clară între

titlurile cu risc redus şi cele speculative;
Obiective
majore
să marcheze o corespondenţă între
scalele pe termen scurt şi lung.

Pentru notarea pe termen lung agenţiile au scale cu douăzeci de poziţii. Standard

and Poor’s, de exemplu, îşi etalează notele de la AAA, cea mai bună, la D care corespunde
stării de neplată/faliment.

Categoriile de note acordate de agenţiile de rating pot fi grupate în trei categorii.

nota de referinţă care informează

investitorii despre capacitatea
intrinsecă a unei societăţi, de a face
faţă la timp la toate obligaţiile
financiare;

nota de emisiune vizează

împrumuturile pe termen scurt şi lung
şi se referă la datoria de primul rang
şi la cea subordonată. Această notă
Note : ţine seama de capacitatea de plată la
termen a principalului şi a dobânzilor
aferente.

nota la creditele bancare ia în calcul

şi caracteristicile împrumutului notat:
garanţii şi ipoteci. Spre deosebire de
nota de referinţă este măsurată şi
probabilitatea de pierdere a
investitorului pe lângă riscul de
neplată la scadenţă.
78
Agenţia de Agenţia de Agenţia de Caracteristicile rating-ului
rating rating rating
Moody’s S&P’s Fitch

Grad investiţional – cea mai ridicată credibilitate

Aaa AAA AAA Maximă siguranţă, calitatea
cea mai bună
Aa1 AA+ AA+ Grad investiţional foarte
ridicat, calitate foarte bună
Aa2 AA AA Grad investiţional foarte
ridicat, calitate bună
Aa3 AA- AA- Grad investiţional ridicat,
calitate bună
A1 A+ A+ Grad mediu
A2 A A Grad mediu
A3 A- A- Grad mediu
Baa1 BBB+ BBB+ Grad scăzut
Baa2 BBB BBB Grad scăzut
Baa3 BBB- BBB- Grad scăzut
Speculativ – credibilitate scăzută
Ba1 BB+ BB+ Grad scăzut speculativ
Ba2 BB BB Grad scăzut speculativ
BB- BB- Grad scăzut speculativ
B+ B+ Grad ridicat speculativ
B B Grad ridicat speculativ
B- B- Grad ridicat speculativ
Predominant speculativ – risc substanţial
CCC+ CCC+ Risc substanţial
CCC
CCC-
CC CC Risc cu mare grad speculativ
C C Risc cu mult mai mare decât
cele anterioare
DDD Pierderi
DD
D D

TEST DE EVALUARE

1. Ce este nota de emisiune?

Răspuns:
Nota de emisiune vizează împrumuturile pe termen scurt şi lung şi se
referă la datoria de primul rang şi la cea subordonată. Această notă ţine
seama de capacitatea de plată la termen a principalului şi a dobânzilor
aferente.

2. Ce obiective ating notele acordate prin scalele de notare?

Răspuns:

79
Exerciţii
Exemplu rezolvat:

1. Care dintre următoarele creanţe are riscul cel mai mare?

a) credit în clasa AA-;
b) credit în clasa A;
c) credit în clasa BBB;
d) credit în clasa CC;
e) credit în clasa CCC.

Rezolvare OOOO

De rezolvat:
2. Ce reprezinta nota AA-,acordata de agenţia de rating Moody’st ?
a) pierderi;
b) risc fundamental;
c) maximă siguranţă, calitatea cea mai bună;
d) grad scăzut speculativ;
e) risc cu mare grad speculative.

Rezolvare OOOOO

80
 REZUMATUL TEMEI

Ratingul semnifică „evaluare”, desemnând în acelaşi timp un proces (analiza

riscului), cât şi rezultatul final al acestuia (nota).
Funcţiile ratingului financiar:
 supravegherea intereselor financiare externe ale întreprinderilor naţionale şi ale
statelor, punând la dispoziţie informaţii pertinente şi cu valoare de înţelegere
internaţională;
 alternativă la serviciile clasice de evaluare financiară şi analiză oferite de bănci
comerciale şi instituţii financiare specializate.

81
 TEST AUTOEVALUARE

Capitolul III
RATINGUL FINANCIAR

1. Ce reprezinta ratingul?
a) Constatare
b) Evolutie
c) Evaluare
d) Modificare
e) Supervizare

2. Cate functii caracterizeaza ratingul financiar?

a) 3 functii
b) 4 functii
c) Nici o functie
d) O multitudine de functii
e) 2 functii

3. Ratingurile se realizează pe baza informaţiilor furnizate de:

a) emitent
b) alte surse considerate ca fiind de încredere.
c) oricine
d) toate persoanele abilitate
e) institutii specializate

4. Ce reprezinta ratingul de tara?

a) un plafon maximal pentru notele acordate doar firmelor
b) un plafon maximal pentru notele acordate doar autorităţilor locale sub-
suverane
c) un plafon maximal pentru notele acordate atât firmelor, cât şi autorităţilor
locale sub-suverane
d) un plafon maximal pentru notele acordate doar firmelor cu capital social mare,
cât şi autorităţilor locale sub-suverane
e) un plafon minimal pentru notele acordate atât firmelor, cât şi autorităţilor
locale sub-suverane

5. Dezvoltarea ratingului financiar este impulsionată de :

a) existenţa legislaţiei din anumite state
b) existenţa legislaţiei din Uniunea Europeana
c) existenţa legislaţiei din toate statele de pe glob
d) existenţa legislaţiei din SUA
e) existenţa legislaţiei din statele ex-sovietice

82
6. Pe parcursul ultimilor ani BNR a intervenit pe pieţele internaţionale de capital în
scopul:
a) mentinerii leului la un nivel normal
b) îndeplinirii condiţiilor prevăzute în acordurile cu FMI privind un anumit nivel
al rezervelor internaţionale ale ţării noastre
c) facilitarii obtinerii de credite
d) consolidării rezervelor valutare ale României
e) obtinerii de venituri substantiale la bugetul statului

7. Care a fost perioada de studiu a lui Weinste in care a propus o analiză statistică a
efectului schimbării ratingului asupra preţului unei obligaţiuni?
a) 1 an
b) 3 ani
c) 12 ani
d) 15 ani
e) 8 ani

8. Activitatea agenţiilor de rating răspunde:

a) dreptului la informare corectă a pieţelor de capital
b) investitorilor lipsiţi de alte mijloace de investigare a sincerităţii debitorilor
c) creditorilor
d) tuturor agentilor economici
e) doar institutiilor bancare

9. Agentiile de rating efectueaza previziuni:

a) pe perioada nedeterminata
b) pe termen scurt
c) pe sezoane
d) pe termen lung
e) pe perioade solicitate de institutiile de credit

10. Utilitatea ratingurilor pentru investitori rezidă din cel puţin trei aspecte:
a) introducerea unor praguri de risc
b) dimensionarea spread-urilor
c) credibilitatea lor
d) univers investitional larg
e) protectia pietelor financiare

11. Marile agentii de rating urmaresc prin notele acordate atingerea a:

a) Cat mai multor obiective
b) 3 obiecte
c) 2 obiective
d) Unui singur obiectiv
e) 4 obiective

12. Dintre obiectivele majore a agentiilor de rating, enumeram:

a) să realizeze o delimitare clară între titlurile cu risc redus şi cele speculative;
b) să realizeze o delimitare clară între titlurile cu risc maxim şi cele speculative;
c) să realizeze o delimitare clară între titlurile cu risc redus şi cele cu risc ridicat;
83
 d) să realizeze o delimitare clară între titlurile cu risc redus, cele speculative si
cele cu risc maxim;
e) să marcheze o corespondenţă între scalele pe termen scurt şi lung;

13. Categoriile de note acordate de agenţiile de rating pot fi grupate în trei categorii:
a) nota de misiune
b) nota de referinta
c) nota la creditele bancare
d) nota de emisiune
e) nota de informare

14. Această notă ţine seama de capacitatea de plată la termen a principalului şi a

dobânzilor aferente si vizează împrumuturile pe termen scurt şi lung, se referă la
datoria de primul rang şi la cea subordonată:
a) Nota de referinta
b) Nota de emisiune
c) Nota de informare
d) Nota de misiune
e) Nota la creditele bancare

15. Aceasta nota informează investitorii despre capacitatea intrinsecă a unei societăţi, de
a face faţă la timp la toate obligaţiile financiare:
a) Nota la creditele bancare
b) Nota de emisiune
c) Nota de misiune
d) Nota de informare
e) Nota de referinta

16. Aceasta nota ia în calcul şi caracteristicile împrumutului notat: garanţii şi ipoteci:

a) Nota de misiune
b) Nota de referinta
c) Nota la creditele bancare
d) Nota de informare
e) Nota de emisiune

84
 RĂSPUNSURI TESTE

1. c 9. b, d
2. e 10. a, b, d
3. a, b 11. c
4. c 12. a, e
5. a 13. b, c, d
6. b, d 14. b
7. c 15. e
8. a, b 16.c

85
 BIBLIOGRAFIE

1. Costica Ionela, Lazarescu Sorin, Politici si tehnici bancare, Editura ASE, Bucuresti,
2004
2. Basno Cezar, Dardac Nicolae, Management bancar, Editura Economică, Bucureşti,
2002;
3. Dedu Vasile., Gestiune si audit bancar, ediția a II-a, Editura Economică, Bucureşti,
2008;
4. Badea Leonardo, Socol Adela, Driga Imola, Managementul riscului bancar, Editura
Economică, Bucureşti, 2010
5. Freixas,X., Rochet,JC., Microeconomics of Banking, 2nd Edition, MIT Press,
2008;
6. Greuning, H., Brajcovic Bratanovic, S., Analiza și managementul riscului bancar;
Editura. Irecson, București, 2003;
7. Rădoi Madalina, Gestiune bancară, Editura. Economică, București, 2009;
8. .Stoica Maricica, Gestiune bancară, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
9. Dragomir Georgeta, Gestiune financiar-bancară în economia de piaţă, Editura.
Fundaţiei Academice Danubius Galaţi, 2007
10. Slusariuc Gabriela - Note de curs - Gestiune bancară
11. Basno Cezar, Dardac Nicolae, Management bancar, Editura Economică, Bucureşti,
2002
12. Roxin Luminita, Gestiunea riscurilor bancare, Editura D.P., Bucureşti, 1997
13. Stoica Maricica, Management bancar, Editura Economică, Bucureşti, 1999
14. Mihai, I., Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert,
Bucureşti, 2003
15. Dănilă, N., Anghel, L., C., Dănilă, M., I., Managementul lichidităţii bancare,
Editura Economică, Bucureşti, 2002
16. Olteanu, A., Management bancar – caracteristici, strategii, studii de caz, Editura
Dareco, ...2003

86
RISCUL SUVERAN
RISCUL SUVERAN

 reprezintă probabilitatea de a
înregistra pierderi din activităţi
internaţionale, ca urmare a unor
evenimente economice, sociale şi
politice specifice fiecărei ţări în
parte.
2021
PIERDERILE SE POT CONCRETIZA SUB MAI
MULTE FORME:

 costuri suplimentare implicate de demersurile

efectuate în vederea determinării datornicilor
să-şi respecte obligaţiile asumate;

 pierderi reale concretizate în sumele care nu

mai pot fi recuperate.
FACTORII CARE GENEREAZĂ RISCUL SUVERAN

 factori demografici, structurali şi educaţionali —> rata de

creştere a natalităţii, piramida vârstelor, ponderea populaţiei urbane în total
populaţie a unei ţări, gradul de educaţie liceală şi universitară, calitatea vieţii
(PIB/locuitor), speranţa de viaţă, calitatea infrastructurii, resursele naturale (în
special hidrocarburi);
 structura producţiei şi a comerţului —> PIB nominal şi real,
ponderea importurilor şi a exporturilor în PIB, volumul exporturilor şi al importurilor
pe regiuni geografice;
 dinamica sectorului privat —> rata de creare de noi întreprinderi,
numărul privatizărilor şi metodele utilizate, ponderea sectorului privat în economia
naţională;
 factorii de frânare a creşterii economice pe termen
mediu —> amploarea ecartului de producţie (output gap), estimarea evoluţiei PIB
în funcţie de ciclicitatea economică;
 politica macroeconomică —> obiectivele politicii monetare,
stabilitatea preţurilor, gradul de independenţă al băncii
centrale, evoluţia ratei inflaţiei, evoluţia ratei dobânzii şi a
cursului de schimb, cadrul politicii bugetare;

 politica de investiţii şi cea comercială —> măsuri de control

al importurilor, drepturi de vamă, subvenţii pentru export,
politica în materie de investiţii străine, controlul asupra
repatrierii profitului, a dobânzilor şi a dividendelor;

 sistemul financiar-bancar —> analiza împrumuturilor pe tipuri

de instituţii şi sectoare de activitate, politicile de creditare,
gradul de intervenţie al băncii centrale, reglementările
prudenţiale şi supravegherea bancară, evoluţia pieţei de
capital şi gradul său de interconectare cu pieţele
internaţionale;
 datoria externă —> strategia îndatorării, datoria pe
tipuri mari de debitori (privaţi/publici), datoria externă
netă şi brută, ponderea datoriei cu rate variabile de tip
LIBOR/EURIBOR, ponderea datoriei externe în exportul
de bunuri şi servicii;
 politica statului —> gradul de consens asupra
politicilor economice, modul de succesiune la putere,
nivelul de corupţie şi de birocraţie, mărimea forţelor
armate, acordurile militare şi economice;
 poziţia internaţională —> obiectivele şi strategiile
politicii externe, apartenenţa la organizaţiile
internaţionale, relaţiile cu FMI şi cu principalele ţări
industrializate: SUA, UE, Japonia.
METODOLOGIA CREDIT RISK INTERNATIONAL

atribuie note pentru 100 de

rubrici specifice,
mergând de la existenţa partidelor
politice la PNB pe locuitor
Euromoney
calculează ratinguri de ţară
pornind de la riscurile financiare.
 AGENŢIA DE RATING
STANDARD AND POOR’S

CUANTIFICAREA UNUI SET DE OPT VARIABILE :

Standard&Poor's (S&P) a confirmat ratingurile României

pentru datoriile pe termen lung și scurt în valută și
monedă locală, la "BBB minus/A-3"
 pe 8 octombrie, Fitch Ratings a reconfirmat ratingul
suveran al României la BBB- cu perspectivă negativă.
Acesta este ultimul nivel din categoria "investment-
grade". Sub acest nivel se află pragurile Non-
investment grade (speculative), Higly speculative,
substantial risks, extremely speculative/default
imminent, in default. Mai exact, un abis, în care dacă
am cădea am ajunge la nivelul de credibilitate al
țărilor din Africa.

 La o săptămână după comunicatul Fitch, cea mai mare

agenție de rating, S&P Global Ratings a reconfirmat la
rândul său ratingul României la BBB- cu perspectivă stabilă.
1. forma de guvernământ
riscul gradul de adaptabilitate al instituţiilor,
politic > gradul de participare democratică,
> calitatea procesului de succesiune a puterii,
> gradul de consens asupra obiectivelor de
politică economică,
> gradul de integrare în schimburile
economice şi internaţionale,
> nivelul de securitate internă şi capacitatea de
apărare a ţării.
NIVELUL DATORIEI PUBLICE

 > activele financiare publice,

 > gradul de îndatorare a statului,

 > angajamentul statului în materie de pensii.

STABILITATEA PREŢURILOR

 nivelul inflaţiei,
>
 > rata medie a dobânzii în economie,

 > politica valutară,

 > gradul de independenţă al băncii

centrale.
STRUCTURA ECONOMICĂ A VENITURILOR

> nivelul de viaţă, al veniturilor şi accesul

la serviciile medicale,
 > existenţa sau nu a unei economii de
piaţă,
 > accesul la resurse şi diversitatea
acestora.
5. FLEXIBILITATEA BALANŢEI DE PLĂŢI EXTERNE

> impactul politicii monetare şi fiscale

asupra conturilor naţionale,
 > structura contului curent,

 > compoziţia fluxurilor de capital.

6. PERSPECTIVELE DE CREŞTERE ECONOMICĂ

> nivelul economisirii

 şi al investiţiilor,

 > rata şi structura creşterii

economice.
7. FLEXIBILITATEA FISCALĂ
> PRINCIPALELE CONSTRÂNGERI BUGETARE,
> MARJA DE MANEVRĂ A POLITICII FISCALE,
8. DATORIA EXTERNĂ ŞI
GRADUL DE LICHIDITATE

 > nivelul şi structura pe valute ale datoriei

externe,
 > importanţa sistemului bancar,

 > istoricul serviciului datoriei şi eventualele

incidente de plată.
 > presiunile asupra cheltuielilor publice.
 Metoda
indicatorilor de risc
(Delphi)
 :

 stabilirea unei liste de criterii reprezentative privind situaţia politică,

economică şi financiară a ţării, cum ar fi:
 criterii politice: stabilitatea regimului, puterea militară, situarea
într-o zona de conflict etc;
 criterii economice: structura exporturilor şi a importurilor, rata de
economisire, situaţia sectorului bancar;
 criterii financiare: se calculează rate, cum sunt: rezerve
valutare/datorie externă; anuităţi de rambursare ale
datoriei/exporturi.
 consultarea unor experţi asupra pertinenţei criteriilor de notare;

 ponderarea fiecărui criteriu şi apoi determinarea unei note (scor),

care indică riscul global al ţării analizate.
 BERI (Business Environment Risk Index) este
un indicator de risc pus la punct în SUA şi face
obiect al unor revizuiri periodice pentru fiecare
ţară. Acest indicator se stabileşte pornind de la
cincisprezece criterii, ponderate fiecare în
funcţie de importanţă. Apoi, criteriile sunt
notate de la 0 la 4 (0 pentru risc ridicat şi 4
pentru risc scăzut), iar combinaţia note-ponderi
dă pentru fiecare ţară scorul final, indicatorul
de risc.
 Ţările se clasifică pe categorii în funcţie de nota
obţinută:
 40 şi sub: riscuri inacceptabile;

 de la 41 la 55: riscuri ridicate;

 de la 56 la 69: riscuri moderate;

 mai mult de 70, riscuri scăzute.


 România a trecut de la nivelul „semnificativ” la
categoria „acceptabil”.
 Dintre vecinii noştri, Ucraina şi Republica
Moldova au riscuri „foarte crescute”, apoi
Bulgaria are un risc „semnificativ”, iar Serbia –
„crescut”.
 Potrivit Coface, incertitudinea politică în
Europa este influenţată de nivelurile de
încredere ale întreprinderilor şi gospodăriilor.

 În urma votului Brexit, Coface a revizuit

prognoza de creştere a PIB-ului britanic cu
0,6 puncte, la 1,2% pentru 2016.
 Bugetele relaxate, scăderea preţului
petrolului şi ratele scăzute ale BCE au avut
efecte pozitive asupra marjelor
întreprinderilor. Pentru prima dată,
întreprinderile mici beneficiază de o gamă
mai largă de servicii bancare pentru
împrumut.
 Franţa a fost actualizată la A2 („risc scăzut”), ca
răspuns la mai multe semnale încurajatoare: cel mai înalt
nivel al investiţiilor de către întreprinderi în ultimii patru
ani, un impuls în sectorul construcţiilor (ceea ce
reprezintă 5% din PIB), precum şi o scădere constantă a
numărului insolvenţelor estimată la -3.2% în 2016.
 Italia a fost actualizată la A3 („risc mai mult decât
acceptabil”), datorită investiţiilor preconizate şi nivelurilor
în scădere ale insolvenţelor şi şomajului.

 Europa Centrală se află în urma Europei de Vest, cu

evaluări actualizate pentru patru ţări: Lituania (A3),
Slovenia (A3), Letonia (A4) şi România (A4), profitând de
o creştere solidă şi de dependenţa redusă faţă de
exportul Rusiei.
Cele mai mari trei economii ale lumii au
fost afectate prin riscul de credit agravat:
după retrogradarea Japoniei la A2 în
martie anul trecut,
acum este rândul Statelor Unite şi al
Chinei, retrogradate la A2 şi respectiv, B.
 Efectele scăderii preţurilor petrolului
continuă să fie resimţite în ţările
exportatoare de ţiţei. În Arabia Saudită
(nou evaluată la B), Kuweit (A3), Qatar
(A3) şi Algeria (C) s-a observat
extinderea deficitului public şi o scădere
lentă a afacerilor cu non-hidrocarburi.
 .
 Acelaşi
lucru este valabil şi pentru
Angola şi Zambia (D), ca urmare a
deprecierii monedei lor locale din
cauza încetinirii din China şi a
prăbuşirii preţurilor materiilor prime,
iar Mozambic (D) se confruntă cu o
incapacitate de plată foarte
probabilă
O NOUĂ CATEGORIE: „RISC EXTREM”
În acest context, Coface consideră că a opta
categorie de evaluare trebuie introdusă, şi
anume E, adică „risc extrem”, pentru a
adăuga o detaliere a analizei riscului de ţară:
unele ţări, cu o evaluare D, vor fi de acum
înainte alocate noii categorii E, sinonimă
riscului de credit extrem de ridicat. Sunt
vizate următoarele ţări: Afganistan, Armenia,
Republica Central Africană, Cuba, Eritreea,
Iran, Irak, Libia, Sudan, Siria, Timorul de Est,
Venezuela, Yemen, Zimbabwe.