1.

Apariția banilor și a practicii împrumuturilor cu dobânda – perioada antichității

Băncile au evoluat o data cu societatea umana, din antichitate până în epoca modernă.
1. Antichitatea: cel mai vechi edificiu bancar este considerat templul din URUC din Mesopotammia, in perioada 3400- 3200
I. e.n, unde s-au descoperit primele table de contabilitate
Templul ”roșu” din Uruc, Babilon, se caracterizează prin descoperirea poliţei, ca document care consemna recunoaşterea
unei datorii.
Răspândirea comerţului a determinat dezvoltarea comerţului de bancă, practicarea împrumutului cu dobânda, folosirea
scrisorii de schimb, apariţia Băncilor de stat sau private. Primele instituții de tip bancar, primii funcționari publici ai acestor instituții,
apar în orașele - stat grecești - Atena, Sparta, Teba, Rodos s.a
La ROMA, după model grecesc, bancherii privaţi s-au instalat in FORUM, cu o masa, o banca pe care etalau monedele si pe
care le împrumutau sau le schimbau.
Practicarea cămătăriei (împrumutului cu dobânda) s-a dezvoltat mai ales in contactul cu popoarele mediteraneene,
deoarece dobânda era limitata la Roma dar liberalizata in provinciile romane (unde era de aproximativ 50%).
2. Scurt istoric al practicilor bancare din Evul Mediu până în Epoca Modernă
Evul Mediu : religia creştina interzicea țn mod expres dobânda, dar aceasta se practica în continuare in cuantumuri cuprinse
intre 6-12%, rolul de bancher jucându-l mănăstirile, care pretind nu o dobânda ci o participare la beneficii sau despăgubiri.
In secolul al XII-lea vorbim de vânzare pe credit, împrumuturile se garantează prin gajuri iar dobânda ajunge la 30-40%. Se
definitivează terminologia din limba italiană, apar termenii de Banca, bancher, bancruta in Italia, in statele-cetăţi Florenţa, Genova,
Pisa.
Renaşterea : se caracterizează prin apariţia băncilor private în Franţa, Germania si Italia si a băncilor publice in Italia. 1532
este anul apariţiei Burselor – ANVERS- Franţa si LONDRA- Anglia. Apar ZARAFII, ca persoane autorizate si limitate ca număr, care
cunosc diferitele tipuri de monedă, împrumută bani, înfiinţează bănci si devin bancheri.
Epoca moderna : apar băncile moderne ca cele de Emisiune, care monopolizează emisiunea biletelor pe plan naţional
(Amsterdam, Hamburg, Anglia si Franţa). Se dezvolta băncile private (case bancare) ROTSCHILD, care efectuează operaţiuni cu
caracter excepţional.
Apar băncile comerciale. Acestea colectează depozite si finanţează afaceri internaţionale.
Pentru clasele populare se constituie Casele de Economii, Case de economii pentru construcţii si Cooperativele de Credit,
denumite intr-un cuvânt Instituţii PARABANCARE.
3. Evoluția practicilor bancare în România
Prima Banca Româneasca este banca Albina din Sibiu, constituita după modelul reuniunilor de credit săseşti.
In anul 1874 se constituie Banca MARMOROSCH-BLANK, care devine cea mai importanta Banca Comerciala din România de
mare succes internațional. Corupția internă au distrus și falimentat instituția.
In anul 1919 se înfiinţează Casa de Economii si Consemnaţiuni (CEC), apar băncile populare.
Prima lege bancara din România a intrat in vigoare la 8 Mai 1935.
Începând cu anul 1948, la instaurarea comunismului, rămân in funcţiune numai băncile specializate de stat, BNR, CEC, Banca
de Investiţii, Banca Romana de Comerţ Exterior, Banca pentru Alimentaţie si Investiţii in Agricultura.
La prăbușirea comunismului după decembrie 1989, sistemul bancar se reprivatizează, se înființează bănci noi, apar
sucursale ale unor bănci străine și în proporție covârșitoare capitalul străin este cel dominant în băncile existente.
4. Noțiunea de Societate Comercială Bancară (SCB)
SCB reprezintă o societate pe acţiuni, care are un obiect specific de activitate, atragerea de fonduri de la persoanele fizice si
juridice sub forma de depozit si acordarea de credite. Banca efectuează diverse servicii, numite operaţiuni accesorii si conexe.
Elementul care diferentiaza o banca fata de o alta grupare colectiva cu caracter de comercialitate este obiectul de activitate.
5. Obiectivul fundamental al BNR
Obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a României este enunţat în art.2 alin.1 din Legea nr.312/2004 fiind reprezentat
de asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.
Deoarece stabilitatea preţurilor este un obiectiv de lungă durată rezultă implicit că din punct de vedere economic
stabilizarea producţiei – inclusiv a produsului intern brut - trebuie să urmărească şi să se bazeze pe preţuri stabile aferente
unorintervale de timp medii sau lungi.
Realizarea obiectivului fundamental este asociat atribuțiilor pe care legea, prin art.2 alin.1, le acordă Băncii Naţionale a
României.
6. Funcții ale BNR: operațiuni de piață monetară
Banca Naţională a României poate efectua dar numai pe piaţa secundară, şi cu condiţia ca aceste operaţiuni să fie
reversibile - adică sa fie vândute ulterior, cumpărări/vânzări directe sau poate lua în gaj, pentru acordarea de credite colateralizate,
creanţe asupra sau titluri ale statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor
naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de stat, instituţiilor de credit sau altor persoane juridice. Deasemenea poate efectua
swap-uri valutare, emite certificate de depozit şi atrage depozite de la instituţii de credit, în condiţiile pe care le consideră necesare
pentru a realiza obiectivele politicii monetare. Formularea legii este fără echivoc în acest sens: operaţiuni reversibile,
cumpărări/vânzări directe.
7. Funcții ale BNR: operațiuni de creditare
Banca Naţională a României poate acorda potrivit art.7 din Legea nr.312/2004, credite instituţiilor de credit eligibile, în
condiţiile stabilite prin reglementările proprii ale Băncii Naţionale a României.
Banca Centrală practică în relaţiile cu băncile comerciale, operaţiuni de rescontare a titlurilor de credit, pe care aceste
bănci le deţin.
Banca Centrală are posibilitatea să acorde împrumuturi şi numai pe gaj de efecte comerciale. În cadrul acestei proceduri,
titlurile de credit rămân în proprietatea băncilor comerciale, servind, însă, băncii de emisiune drept garanţie pentru rambursarea
creditului.
O altă formă de creditare pa care o practica Banca Centrală este creditul pe gaj de efecte publice, numit şi credit de
lombardare, unde titlurile care constituie garanţia unui astfel de credit nu mai sunt efectele comerciale cu cauză reală, ci obligaţiuni
şi bonuri de tezaur cumpărate de băncile comerciale cu ocazia emisiunilor lansate de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare.
Banca Naţională a României mai practică şi creditul structural, alimentând un cont pentru o anumită perioadă de timp, din
care băncile folosesc sume de bani până la nivelul plafonului stabilit de Banca Naţională a României, pentru anumite operaţiuni.
Un alt tip de credit practicat de Banca Naţională a României este şi creditul de licitaţie în cadrul căruia Banca Centrală pune
la dispoziţia întregului sistem bancar un plafon maxim pe care băncile îl licitează în cadrul şedinţelor de licitaţie, rata de dobândă
fiind astfel stabilită pe baze competitive.
Un alt tip de credit practicat de Banca Naţională a României este creditul special - care constituie o refinanţare
extraordinară acordată de Banca Centrală instituţiilor de credit aflate în criză de lichidităţi.
8. Rezervele minime obligatorii
Potrivit art.8 alin.1 din Legea nr.312/2004, Banca Naţională a României stabileşte regimul rezervelor minime obligatorii pe
care instituţiile de credit trebuie să le menţină în conturi deschise la aceasta. În abordarea acestei probleme trebuie să ne raportăm
și la norma specială în materie, respectiv la Regulamentul nr.6/2002 privind regimul rezervelor minime obligatorii emis de Banca
Naţională a României.
Potrivit art.1 din acest Regulament, instituţiile de credit - persoane juridice române, sucursalele din România ale instituţiilor
de credit din alte state membre şi sucursalele din România ale instituţiilor de credit din state terţe trebuie să menţină rezerve
minime obligatorii în lei şi în valută, în conturi deschise la Banca Naţională a României.În baza art.6 alin.1 din acelaşi Regulament,
băncile/casele centrale ale cooperativelor de credit sunt obligate să menţină în conturile deschise la Banca Naţională a României
nivelul prevăzut al rezervelor minime obligatorii, ca medie zilnică pe durata perioadei de aplicare, respectiv pe intervalul cuprins
între data de 24 a lunii curente şi data de 23 a lunii următoare. Rezervele minime obligatorii îndeplinesc cel puţin două obiective: -
un obiectiv de politică monetară; - alt obiectiv de ordin prudenţial. Cele două obiective se referă la menţinerea masei monetare la un
nivel cât mai apropiat de cantitatea de bunuri şi servicii de pe piaţă și respectiv la faptul că în situația în care o bancă nu face faţă
solicitărilor de retragere a depunerilor, Banca Centrală va permite utilizarea acestor rezerve minime obligatorii pentru restituirea
depunerilor, fapt ce conferă siguranţă publicului.
9. Funcția de emisiune monetară
Banca Centrală (fiind și Banca de Emisiune) emite bancnote şi monede metalice al căror curs este legal şi care au putere
liberatorie nelimitată. Prevederile art.12 din lege, intitulat „dreptul exclusiv de emisiune”, precizează faptul că Banca Naţională a
României este „unică instituţie autorizată să emită însemne monetare, sub formă de bancnote şi monede, ca mijloace legale de plată
pe teritoriul României”.
Moneda naţională este leul iar subdiviziunea acestuia este banul. Volumul emisiunii se realizează proporţional nevoilor
economice, în caz contrar riscându-se, fie efecte inflaţioniste, fie efecte deflaţioniste. Suma totală a bancnotelor şi monedelor
metalice în circulaţie (excluzând rezerva de numerar) se înregistrează ca pasiv în contabilitatea Băncii Naţionale a României. Banca
Naţională a României este abilitată prin lege să asigure tipărirea bancnotelor şi baterea monedelor. Concomitent, este obligată să
asigure păstrarea în siguranţă a celor care nu sunt puse în circulaţie, precum şi pentru custodia şi distrugerea - când aceasta este
necesară - a matriţelor, cernelurilor şi a bancnotelor şi monedelor retrase din circulaţie. Banca Naţională a României este singura în
drept să stabilească valoarea nominală, dimensiunile, greutatea, desenul şi alte caracteristici tehnice ale bancnotelor şi monedelor.
Bancnotele poartă semnătura guvernatorului şi a casierului central. Grafica bancnotelor şi monedelor este protejată fiind
înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci din România. Falsificarea sau contrafacerea însemnelor monetare este
pedepsită conform legii (infracţiunea de falsificare de monedă). Pierderea sau furtul însemnelor monetare nu cade sub protecţia
legii, cum este cazul anumitor titluri la purtător. Emisiunea monetară odată realizată este distribuită tot de Banca Naţională a
României care administrează, de asemenea, şi rezerva de numerar. Bancnotele şi monedele uzate sau necorespunzătoare sunt
retrase din circulaţie şi distruse de către Banca Naţională a României. Ea este obligată să le înlocuiască, fără taxe, cu altele noi, cu
excepţia celor ilizibile, cu deformări, sau cărora le lipseşte mai mult de 40% din suprafaţa lor. Fiind unica instituţie autorizată să
emită însemne monetare, Banca Naţională a României poate hotărî anularea sau retragerea din circulaţie a oricăror bancnote sau
monede care au fost emise. În locul acestora, poate decide, punerea în circulaţie a altor tipuri de însemne monetare.
10. Cursul de schimb
Este parte componentă a politicii valutare și reprezintă raportul între moneda naţională şi o altă monedă de referinţă sau
mai precis raportul între valorile paritare ale celor două monede.
 Cursul de schimb este instrumentul aflat la îndemâna Băncii Centrale, fiind utilizat pentru controlul eficient al schimburilor
valutare. Banca Centrală poate interveni asupra cursului de schimb - spre exemplu, prin cumpărarea sau vânzarea de valută,
influenţându-se în acest mod raportul cerere-ofertă, care atrage automat variația cursului de schimb în sistemul conectat de
fluctuări.
Cursul de schimb se află în strânsă dependență şi de alţi factori cum ar fi: rata inflaţiei, nivelul dobânzilor şi soldul balanţei
de plăţi al unei ţări. De asemenea, soldul excedentar al balanţei comerciale va genera o tendinţă de creştere a valorii cursului de
schimb, iar soldul deficitar, o tendinţă de scădere.
11. Regimul valutar
Reprezintă a doua componentă fundamentală a politicii valutare aflată sub controlul Băncii Naţionale a României.
Reglementările Băncii Naţionale a României privind regimul valutar, se referă, în principal, la următoarele activități: (a)
autorizarea şi retragerea autorizaţiei, precum şi supravegherea persoanelor care au obţinut autorizaţia de a efectua tranzacţii
valutare; (b) stabilirea de plafoane şi alte limite pentru deţineri de active externe şi operaţiuni cu acestea, pentru persoane juridice şi
fizice; (c) stabilirea plafonului şi a condiţiilor îndatorării externe a persoanelor juridice şi fizice, care intră sub incidenţa regimului
valutar.
12. Categorii de instituții de credit – enumerare
Instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi funcţiona cu respectarea dispoziţiilor generale aplicabile
instituţiilor de credit şi a cerinţelor specifice prevăzute în Partea a II-a a Ordonanţei, în una din următoarele categorii: (a) bănci; (b)
bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ; (c) bănci de credit ipotecar; (d) organizaţii cooperatiste de credit.
13. Băncile comerciale
Băncile, persoane juridice române, se constituie, potrivit prevederilor art.287 alin.1 din Ordonanţă,sub formă juridică de
societate pe acţiuni în conformitate cu legislaţia comercială şi cu respectarea dispoziţiilor acesteia.
Utilizarea termenului de bancă desemnează faptul că această instituţie de credit efectuează toate tipurile de operaţiuni
bancare, desfăşurând o gamă diversificată de activităţi, în conformitate cu prevederile art.18 – 21 din Ordonanţă.
Băncile, persoane juridice române, nu pot utiliza o denumire specifică unei alte categorii de instituţii de credit reglementate
de Ordonanţă.
14. Organizațiile cooperatiste de credit
Organizaţiile cooperatiste de credit, persoane juridice române,sunt asociaţii autonome, apolitice şi neguvernamentale, care
desfăşoară activităţi specifice instituţiilor de credit, în conformitate cu prevederile Ordonanţei, în scopul într-ajutorării membrilor
acestora (art.335 alin.1).
Organizaţiile cooperatiste de credit, persoane juridice române, se pot organiza şi funcţiona doar sub forma Cooperativelor
de Credit şi a Casei Centrale.
Cooperativa de credit este o instituţie de credit constituită ca o asociaţie autonomă de persoane fizice unite voluntar în
scopul îndeplinirii nevoilor şi aspiraţiilor lor comune de ordin economic, social şi cultural.
Casa Centrală a Cooperativelor de Credit este instituţia de credit constituită prin asocierea de cooperative de credit, în
scopul gestionării intereselor lor comune, urmăririi centralizate a respectării dispoziţiilor legale şi a reglementărilor-cadru.
15. Principalele activități permise instituțiilor de credit
Instituţiile de credit pot desfăşura, în limitele autorizaţiei acordate, următoarele activităţi:
-atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile; acordare de credite:leasing financiar; servicii de plată ,emiterea şi
administrarea altor mijloace de plată, cum ar fi cecuri, cambii şi bilete la ordin, în măsura în care nu se încadrează la lit.d);
emitere de garanţii şi asumare de angajamente; tranzacţionare în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor, în condiţiile legii, cu: (1)
instrumente ale pieţei monetare; (2) valută; (3) valori mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile; participare la
emisiunea de valori mobiliare şi alte instrumente financiare;
16. Tranzacții interzise instituțiilor de credit
Sunt interzise, de asemenea, următoarele operaţiuni:
gajarea propriilor acţiuni pe contul datoriei băncii,
acordarea de credite garantate cu acţiuni, alte titluri de capital sau cu obligaţiuni emise de instituţia de credit însăşi sau de o altă
entitate aparţinând grupului din care face parte instituţia de credit;
atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile, titluri sau alte valori, de la public, când instituţia de credit se află în stare
de insolvenţă.
17. Interdicții legale privind instituțiile de credit
Potrivit art.21 din Ordonanţăse interzice oricărei persoane juridice care nu este instituţie de credit autorizată, precum şi
oricărei persoane fizice sau entităţi fără personalitate juridică să se angajeze într-o activitate de atragere de depozite sau de alte
fonduri rambursabile de la public, într-o activitate de emitere de monedă electronică ori într-o activitate de atragere şi/sau
gestionare de sume de bani provenite din contribuţiile membrilor unor grupuri de persoane constituite în vederea acumulării de
fonduri colective şi acordării de credite/împrumuturi din fondurile astfel acumulate pentru achiziţionarea de bunuri şi/sau servicii de
către membrii acestora.
O altă interdicţie se referă la utilizarea unor termeni specifici din domeniul bancar („bancă”, „organizaţie cooperatistă de
credit”, „cooperativă de credit”, etc) cu excepţia cazului în care această utilizare este stabilită sau recunoscută prin lege ori printr-un
acord internaţional.
 18. Retragerea autorizației de funcționare
Pe considerentul identității de raţiuni, la art.39 din OUGse precizează condiţiile în care Banca Naţională a României poate retrage
unei instituţii de credit autorizaţia de funcţionare, după cum urmează:
(a) banca nu şi-a început activitatea pentru care a fost autorizată, în termen de un an de la data acordării autorizaţiei sau a încetat
să mai desfăşoare activitate de mai mult de 6 luni;
(b) autorizaţia a fost obţinută pe baza unor informaţii false sau prin orice alt mijloc ilegal;
(c) instituţia de credit nu mai îndeplineşte condiţiile care au stat la baza acordării autorizaţiei;
(d) instituţia de credit nu mai posedă suficiente fonduri proprii sau există elemente care conduc la concluzia că într-un termen scurt
instituţia de credit nu îşi va mai putea îndeplini obligaţiile faţă de deponenţi sau alţi creditori şi, în special, nu mai poate garanta
siguranţa fondurilor/instrumentelor financiar care i-au fost încredinţare;
(e) ca sancţiune potrivit prevederilor art.229 alin.1 lit.e) din OUG.
19. Lichiditatea
Este reglementată, ca atare, prin Regulament BNR nr. 25/2011 privind lichiditatea instituţiilor de credit.
Supravegherea riscului de lichiditate se realizează, deopotrivă de către de instituţiile de credit, și direct de Banca Naţională
a României, pe baza indicatorului de lichiditate raportat de instituţiile de credit. Indicatorul de lichiditate se calculează ca raport
între lichiditatea efectivă şi lichiditatea necesară, pe fiecare bandă de scadenţă. În acest context, benzile de scadenţă sunt: până la
o lună, între o lună şi 3 luni, între 3 şi 6 luni, între 6 şi 12 luni şi peste 12 luni.
Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadenţă, a activelor, a angajamentelor primite
evidenţiate în afara bilanţului, inclusiv a celor aferente operaţiunilor de schimb la vedere, şi a sumelor de primit aferente
instrumentelor derivate.
Lichiditatea necesară se determină prin însumarea, pe fiecare bandă de scadenţă, a datoriilor, a angajamentelor date
evidenţiate în afara bilanţului, inclusiv a celor aferente operaţiunilor de schimb la vedere, şi a sumelor de plătit aferente
instrumentelor derivate.
În susținerea indicatorului de lichiditate se calculează excedentul/deficitul de lichiditate fiind dat de diferenţa
pozitivă/negativă dintre lichiditatea efectivă şi lichiditatea necesară.
Instituţiile de credit vor dispune de strategii, politici, procese şi sisteme robuste pentru identificarea, măsurarea,
administrarea şi monitorizarea riscului de lichiditate de-a lungul unei serii corespunzătoare de orizonturi de timp, inclusiv pe
parcursul zilei – intraday.
20. Mecanisme necesare susținerii cerințelor prudențiale
Se instituie potrivit artic 148 obligativitatea ca fiecare instituţie de credit să dispună de strategii şi procese interne
formalizate, solide, eficiente şi complete de evaluare şi menţinere în permanenţă a nivelului, structurii şi distribuţiei capitalului. Din
perspectiva instituţiei de credit, acestea trebuie să fie adecvate pentru acoperirea tuturor riscurilor la care aceasta este sau poate fi
expusă, într-un mod corespunzător naturii şi nivelului acestor riscuri.
Banca Naţională a României poate stabili prin reglementări si alte cerinţe de natură prudenţială, precum si nivelul de
aplicare al acestora la instituţiile de credit. Aceste cerinţe pot viza, fără a fi limitative, următoarele: (a) riscul de lichiditate; (b)
operaţiunile instituţiei de credit cu persoanele aflate în relaţii speciale cu aceasta; (c) externalizarea activităţilor instituţiei de credit;
(d) ajustările prudenţiale de valoare; (e) modificările operate la nivelul instituţiei de credit faţă de condiţiile care au stat la baza
autorizării acesteia.
Regulamentul BNR nr. 5/2013 privind cerinţe prudenţiale pentru instituţiile de credit prevede la art. 4 că instituţiile de
credit sunt responsabile pentru existenţa unui cadru de administrare a activităţii riguros conceput, care să includă cel puţin
următoarele aspecte: (a) structura organizatorică şi organizarea; (b) organul de conducere al instituţiei de credit, respectiv: atribuţii
şi responsabilităţi, componenţa şi funcţionarea, cadrul general pentru desfăşurarea activităţii; (c) administrarea riscurilor; (d)
controlul intern; (e) sistemele informaţionale şi continuitatea activităţii; (f) cerinţele de transparenţă.
21. Judecătorul sindic
Judecătorul-sindic este judecătorul specializat în procedura insolvenţei. În îndeplinirea atribuţiilor sale, care implică şi
aplicarea unor reglementări bancare în cazul specific pentru procedura falimentului instituţiilor de credit, judecătorul sindic poate
cere şi punctul de vedere al Băncii Naţionale a României.
Atribuţiile principale ce revin judecătorului sindic sunt, potrivit art. 45 din Legea nr.85/2014, următoarele:
(a) pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei şi, după caz, de intrare în faliment, atât prin
procedura generală, cât şi prin procedura simplificată;
(b) judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru începerea procedurii;
(c) judecarea opoziţiei creditorilor la deschiderea procedurii;
(d) desemnarea motivată, după verificarea eventualelor incompatibiiităţi, prin sentinţa de deschidere a procedurii, după
caz, a administratorului judiciar provizoriu/lichidatorului judiciar provizoriu, solicitat de creditorul care a depus cererea de
deschidere a procedurii ori de către debitor, dacă cererea îi aparţineacestuia;
(e) confirmarea, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar desemnat de adunarea creditorilor
ori de creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor
(f) înlocuirea, pentru motive temeinice, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar (prevederile
art. 57 alin. 4);
 (g) judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce activitatea;
(h) judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere care au contribuit la ajungerea
debitorului în insolvenţă, potrivit art. 69, sau sesizarea organelor de urmărire penală atunci când există date cu privire la săvârşirea
unei infracţiuni;
(i) judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar pentru anularea unor acte ori
operaţiuni frauduloase, potrivit prevederilor art. 117-122 şi a acţiunilor în nulitatea plăţilor sau operaţiunilor efectuate de
cătredebitor, fără drept, după deschiderea procedurii;
(j) judecarea contestaţiilor debitorului, ale comitetului creditorilor sau aleoricărei persoane interesate împotriva măsurilor
luate de administratorul judiciaroride lichidatorul judiciar;
(k) confirmarea planului de reorganizare, după votarea lui de către creditori;
(1) soluţionarea cererii administratorului judiciar sau a creditorilor de întrerupere a procedurii de reorganizare judiciară şi
de intrare în faliment;
(m) soluţionarea contestaţiilor formulate la rapoartele administratorului judiciar sau ale lichidatorului judiciar;
(n) judecarea acţiunii în anularea hotărârii adunării creditorilor;
(o) judecarea cererilor administratorului judiciar/lichidatorului judiciar în situaţiile în care nu se poate lua o hotărâre în
şedinţele comitetului creditorilor sau ale adunării creditorilor din lipsa de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal
convocaţi, la cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi;
(p) dispunerea convocării adunării creditorilor, cu o anumită ordine de zi;
(q) pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii;
(r) orice alte atribuţii prevăzute de lege.
22. Lichidatorul judiciar
Prin sentinţa de deschidere a procedurii falimentului, judecătorul-sindic desemnează, motivat, lichidatorul judiciar
provizoriu solicitat de creditorul care a depus cererea de deschidere a procedurii ori de către debitor, dacă cererea îi aparţine
acestuia.
Principalele atribuţii ale lichidatorului judiciar, sunt următoarele:
a)examinarea activităţii debitorului asupra căruia se iniţiază procedura simplificată în raport cu situaţia de fapt şi întocmirea unui
raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la insolvenţă;
b)conducerea activităţii debitorului;
c)introducerea de acţiuni pentru anularea actelor şi operaţiunilor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor,
precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor cauze de
preferinţă, susceptibile a prejudiciadrepturile creditorilor;
d)aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru conservarea lor;
e)denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
f)verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea, notificarea creditorilor în cazul neînscrierii sau
înscrierii parţiale acreanţelor, precum şi întocmirea tabelelor de creanţe;
g)urmărirea încasării creanţelor din averea debitorului, rezultate din transferul de bunuri sau de sume de bani efectuat de acesta
înaintea deschideriiprocedurii, încasarea creanţelor, formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor
debitorului, pentru aceasta putând angajaavocaţi;
h)primirea plăţilor pe seama debitorului şi consemnarea lor în contul averii debitorului;
i)vânzarea bunurilor din averea debitorului, potrivit prevederilor prezentei legi;
j)sub condiţia confirmării de către judecătorul-sindic, încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fideijusorilor,
renunţarea la garanţii reale;
k)sesizarea judecătorului-sindic cu orice problemă care ar cere o soluţionare de către acesta;
l)orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic.
23. Instituția de credit debitoareInstituţia de credit debitoare aflată în stare de insolvenţă este obligată să adreseze
tribunalului o cerere pentru a fi supusă procedurii falimentului, în termen de maximum 30 de zile de la data la care a
intervenit starea de insolvenţă. În prealabil, instituţia de credit debitoare este obligată să solicite Băncii Naţionale a
României, în termen de maximum 10 zile de la data la care a intervenit starea de insolvenţă, aprobarea pentru introducerea
cererii de deschidere a procedurii falimentului. Banca Naţională a României se pronunţă asupra solicitării în termen de 10
zile de la data primirii acesteia, prin hotărâre motivată. În termen de 10 zile de la data primirii aprobării prealabile de la
Banca Naţională a României pentru introducerea cererii de deschidere a procedurii falimentului, instituţia de credit
debitoare este obligată să adreseze tribunalului cererea pentru a fi supusă procedurii falimentului (art. 217).
24. Măsuri premergătoare lichidării
1. Inventarierea şi sigilarea bunurilor care fac parte din averea instituţiei de credit
Potrivit art. 152 alin. (1) din lege, dacă averea debitorului poate fi inventariată complet într-o singură zi, lichidatorul judiciar va
putea proceda imediat la inventariere, fără a aplica sigiliile. În toate celelalte cazuri se va proceda la inventariere în cel mai scurt
timp posibil. Administratorul special va trebui să fie de faţă şi să asiste la inventar, dacă judecătorul-sindic dispune astfel. Dacă
administratorul special nu se va prezenta, el nu va putea contesta datele din inventor.
 Pe măsura desfăşurării inventarierii, lichidatorul judiciar ia în posesie bunurile, devenind depozitarul lor judiciar. Inventarul va
trebui să descrie toate bunurile identificate ale debitorului, conform art. 153 din Legea nr. 85/2014, iar actul de inventar va fi semnat
de lichidatorul judiciar şi de administratorul special, iar dacă acesta nu participă la inventariere, numai de către lichidatorul judiciar.
2. Întocmirea tabelului de creanţe
În aplicarea dispoziţiil or art. 64 lit. f din Legea nr. 85/2014, lichidatorul judiciar va verifica toate creanţele şi când este cazul, va
formula obiecţiuni la acestea, notificând creditorii în cazul neînscrierii sau înscrieri parţiale a creanţelor, în vederea întocmirii
tabelelor provizorii de creanţe. Trebuie făcută distincţia între situaţia deschiderii procedurii la cererea instituţiei de credit debitoare
sau, la cererea unuia dintre creditori.
Ca rezultat al verificărilor făcute, lichidatorul judiciar va întocmi şi va înregistra la tribunal un tabel preliminar cuprinzând toate
creanţele împotriva averii debitorului.
Contestaţiile trebuie depuse la tribunal în termen de 7 zile de la publicarea în BPI a tabelului preliminar, atât în procedura
generală, cât şi în procedura simplificată.
După ce toate contestaţiile la creanţe au fost soluţionate şi s-a predat raportul de evaluare a garanţiilor, lichidatorul judiciar va
înregistra, de îndată, la tribunal şi va publica în BPI tabelul definitiv al tuturor creanţelor împotriva averii debitorului, arătând suma,
prioritatea şi situaţia fiecărei creanţe, beneficiară sau nu a unei cauze de preferinţă.
După înregistrarea tabelului definitiv, numai titularii creanţelor înregistrate în tabelul definitiv pot să participe la votul asupra
planului de reorganizare sau la orice repartiţii de sume în caz de faliment în procedura simplificată.
25. Distribuirea sumelor în lichidarea bancară
A. Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor şi drepturilor din averea instituţiei de credit debitoare, grevate de sarcini în
favoarea creditorilor.
Sumele obţinute din vânzarea bunurilor din averea instituţiei de credit debitoare, grevate în favoarea creditorilor, de cauze de
preferinţă vot fi distribuite, potrivit art. 233 din Legea nr. 85/2014, în ordinea prevăzută de art. 159 din aceeaşi lege, astfel:
1. taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi
administrarea acestor bunuri, precum şi cheltuielile avansate de creditor în cadrul procedurii de executare silită, creanţele
furnizorilor de utilităţi născute ulterior deschiderii procedurii, în condiţiile art. 77, remuneraţiile datorate la data distribuirii
persoanelor angajate în interesul comun al tuturor creditorilor, în condiţiile art. 57 alin. (2), art. 61 şi 63, care se vor suporta pro rata,
în raport cu valoarea tuturor bunurilor din averea debitorului;
2. creanţele creditorilor beneficiari ai unei cauze de preferinţă născute în timpul procedurii de insolvenţă. Aceste creanţe
cuprind capitalul, dobânzile, precum şi alte accesorii, după caz;
3. creanţele creditorilor beneficiari ai unei cauze de preferinţă, cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorările şi penalităţile de
orice fel, inclusiv cheltuielile, precum şi cele corespunzătoare.
B. Sumele obținute din vânzarea celorlalte bunuri din averea instituției de credit debitoare.
Creanţele se plătesc, în cazul falimentului unei instituţii de credit, potrivit art. 234 din Legea nr. 85/2014, în următoarea ordine:
1. taxele, timbrele şi orice alte cheltuieli aferente procedurii falimentului, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi
administrarea bunurilor din averea instituţiei de credit debitoare, precum şi plata onorariilor persoanelor angajate în condiţiile legii,
inclusiv ale lichidatorului judiciar;
2. creanţele rezultate din depozitele garantate, inclusiv cele ale Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar rezultate
din subrogarea în drepturile deponenţilor garantaţi şi/sau din finanţarea, inclusiv prin emiterea de garanţii, a unor operaţiuni care au
implicat transferul de depozite garantate ale instituţiei de credit debitoare, precum şi creanţele izvorâte din raporturi de muncă pe
cel mult 6 luni anterioare deschiderii procedurii;
3. creanţele rezultând din activitatea debitorului după deschiderea procedurii;
4. creanţele bugetare, creanţele Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar, altele decât cele prevăzute la pct. 2,
precum şi creanţele Băncii Naţionale a României decurgând din credite acordate de aceasta instituţiei de credit;
5. creanţele decurgând din operaţiuni de trezorerie, din operaţiuni interbancare, din operaţiuni cu clientelă, operaţiuni cu titluri,
alte operaţiuni bancare, precum şi din cele rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, din chirii, precum şi
alte creanţe chirografare;
6. creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit;
7. creanţele decurgând din instrumente de datorie şi din împrumuturi, având la bază convenţii care prevăd o clauză de
subordonare potrivit căreia, în caz de lichidare sau faliment al instituţiei de credit, astfel de creanţe urmează să fie plătite după
creanţele tuturor creditorilor chirografari nesubordonaţi şi, după caz, ale altor creditori chirografari subordonaţi; în cadrul acestei
categorii de creanţe, plata acestora se va efectua cu respectarea ordinii de preferinţă stabilite prin clauza de subordonare aferentă
fiecărei creanţe;
8. creanţele acţionarilor instituţiei de credit în faliment, respectiv creanţele membrilor cooperatori ai cooperativelor de credit
afiliate casei centrale a cooperativelor de credit în faliment, derivând din dreptul rezidual al calităţii lor, potrivit prevederilor legale şi
statutare.
26. Intervenția timpurie
Intervenţia timpurie presupune abordarea problemelor într-un stadiu incipient şi cuprinde posibilitatea numirii unui
administrator temporar pe o perioadă limitată, a cărui responsabilitate principală constă în restabilirea situaţiei financiare a
instituţiei, prin implementarea planurilor de redresare. În vederea menținerii stabilității financiare, se consideră important ca
autoritățile de supraveghere să fie în măsură să remedieze deteriorarea situației financiare și economice a unei instituții, înainte ca
aceasta să ajungă într-un stadiu în care singura alternativă să fie rezoluția. În acest scop, statele membre trebuie să asigure că
autoritățile de supraveghere dispun de competențe de intervenție timpurie, inclusiv competența de a numi un administrator
temporar, care fie să înlocuiască organul de conducere și conducerea superioară ale unei instituții, fie să coopereze temporar cu
acestea. Numirea administratorului temporar nu aduce atingere altor drepturi ale acționarilor.
27. Specificul reglementărilor la nivel național
Legea nr. 312 din 4 decembrie 2015 privind redresarea şi rezoluţia instituţiilor de credit şi a firmelor de investiţii, precum şi pentru
modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul financiar publicată Monitorul Oficial, Partea I 920 din 11 decembrie
2015 asigură transpunerea, la nivel de legislaţie primară, a prevederilor Directivei 2014/59/UE, care urmăresc, cu prioritate,
instituirea unui regim care să pună la dispoziția autorităților statelor membre un set de instrumente credibile pentru a interveni într-
un stadiu incipient și cu promptitudine în cazul unei instituții neviabile sau în curs de a intra în dificultate.
În ceea ce privește domeniul de aplicare, actul normativ, conform ariei de incidenţă a prevederilor directivei, se aplică
instituțiilor de credit (și firmelor de investiții), persoane juridice române care sunt acoperite de supravegherea la nivel consolidat a
întreprinderii-mamă în conformitate cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.227/2007, cu modificările şi completările ulterioare.
Legea conține dispoziții referitoare la toate situaţiile de implicare a ministerului competent prevăzute de directivă, astfel
încât Ministerul Finanțelor Publice devine un factor decizional în procesul de redresare și rezoluție a instituțiilor supuse rezoluției, în
special în situația în care masurile în cauză ar avea un impact fiscal direct sau un impact sistemic.