1.1.

ISTORIC
Sistemul bancar japonez s-a dezvoltat începând cu cea de-a doua parte a secolului al XIX – lea.
Astfel, după modelul american, au fost create de către comercianţii mai importanţi mai multe
bănci naţionale private, conform legii bancare din 1863. În pofida aparenţelor, sistemul bancar
japonez a fost puternic dirijat. Pânã spre mijlocul anilor ’70, o legislaţie strictă a menţinut sub
controlul permanent al autorităţilor totalitatea operaţiunilor externe ale băncilor nipone, în
vederea mobilizării la maximum a resurselor necesare unei dezvoltări economice multilaterale,
cu accentul pe expansiune comercialã, spre pieţele străine.
În anii ’80, când s-au amplificat considerabil excedentele comerciale şi implicit creanţele asupra
străinătăţii, au intervenit schimbări fundamentale, adevărate mutaţii în domeniul valutar-
financiar, prin liberalizarea progresivã a mişcãrilor de capital între Japonia şi exterior,
concomitent cu lãrgirea gamei de operaţiuni monetare permise bãncilor.
De asemenea, în 1882, a fost creată banca centrală, care avea statut privat, pentru ca, în 1942, să
fie transformată într-o bancă ce are până în prezent statut de bancă publică şi privată. În ultima
parte a secolului al XIX –lea, guvernul a creat o serie de bănci guvernamentale, cum ar fi banca
de schimb Yokohama, care finanţa comerţul exterior şi banca ipotecară a Japoniei. Astfel, la
sfârşitul secolului, se putea face distincţia între marile şi micile bănci private. Marile bănci
private, aproape în totalitate naţionale, erau stabilite în marile oraşe, fiind denumite astfel City
Banks (bănci urbane). Ele finanţau o mare parte a industriei Japoniei, de asemenea prestând
servicii pentru agenţii fiscali ai guvernului.
În anii 1980 au apărut probleme atunci când riscul de credit a fost evaluat nepotrivit luându-se
astfel decizii manageriale eronate.Din 1990, Japonia a cunoscut o stagnare economică,
împreună cu un sector bancar mult prea presat. Tot in anii ‘90, colapsul pieţei imobiliare
accentuata de incapacitatea de a prevedea pericole potenţiale au condus la o criză bancară la
sfârşitul anilor 1990.
O nouă perioadă în Sistemul Bancar cunoscută sub numele de "Big Bang" a început în 1998 şi a
durat până în 2001. "Big Bang" a presupus dereglementare în economia Japoniei şi liberalizarea
bancară.
1.2 TIPURI DE INSTITUŢII

Sistemul bancar japonez cuprinde aproape 8000 de instituţii financiare. Acest sistem este
alcătuit din: Banca Japoniei, băncile private universale sau specializate, băncile pentru
agricultură şi pentru întreprinderile mici si instituţiile financiare guvernamentale.
 Banca Japoniei, constituită în 1942 şi reorganizată în 1949, este condusă de Policy Board şi
administrată de un consilier cu atribuţii de execuţie. Cel mai specific instrument de politică
monetară este „dirijarea prin ghişeu” , constând în aceea că, Banca Japoniei informează celelalte
bănci la intervale regulate asupra plafonului de creditare adecvat fiecăreia.
Băncile private se divid în 4 categorii:
- Băncile comerciale sunt de două feluri:
1. băncile urbane, în număr de 13 funcţionează ca bănci comerciale, care oferă servicii bancare,
în principal pentru clienţii corporativi mari. Ele operează peste un spectru larg de activităţi
financiare, dominând majoritatea activităţii bncare.
Toate sunt cotate la bursă şi deţin 40% din totalul resurselor bancare. Cea mai importantă este
Banca Tokyo.
2. băncile regionale, în număr de 63, işi focalizează activitatea în principal pe serviciile bancare
în zone geografice specifice. Mai mult de 80 la sută din clienţii băncilor regionale sunt
întreprinderi mici şi mijlocii locale; şi depozite individuale reprezintă aproximativ 70 % din
totalul depozitelor.
3. Băncile străine sunt instituţii bancare autorizate să funcţioneze de către Ministerul de
Finanţe.Ele susţin operaţiunile internaţionale ale companiilor japoneze sau cele provenite din
ţarile de origine ale băncii.
4. Băncile specializate în creditarea pe termen lung se deosebesc de celelalte bănci prin tipul de
operaţiuni şi restricţii teritoriale de desfaşurare a activitaţii.Modul de atragere a resurselor este
prin emisiune de certificate de depozite.
5. Băncile de tip TRUST ,desfăşoară activităţi asemănătoare băncilor specialiyate in creditarea
pe termen lung,cu diferenţa că pot îndeplini şi operaţiuni de tranzacţionare şi luare în custodie
de titluri de valoare şi atragere de depozite.
6. Băncile specializate pe operaţiuni pe piaţa valutară conduc operaţiuni de atragere de resurse
valutare prin emisiunea de titluri de valoare cu scadenţa până la 3 ani şi în limita a de zece ori
capitalul propriu.
7. Băncile specializate în finanţarea înteprinderilor mici si mijlocii pot fi de tip SOGO adica
bănci mutuale cu restricţii privind numărul de angajaţii şi cifra de afaceri în finanţarea
înteprinderilor şi de tip SHINKIN –acestea fiind nişt instituţii non –profit ,asemănătoare
cooperativelor de credit.