RODICA GHERGHINA

SUPORT DE CURS

FINANŢE

1
Page
 Cuprins

Partea I .........................................................................................................4

Capitolul 1 - Noţiuni generale referitoare la finanţe................................4

1.1. Geneza şi evoluţia finanţelor ................................................................4

1.2. Conţinutul, rolul şi funcţiile finanţelor publice.......................................5
1.3. Asemănări versus deosebiri între cele două categorii de finanţe: publice
şi private.......................................................................................................11

Capitolul 2 - Sistemul cheltuielilor publice..............................................13

2.1. Conţinutul şi componentele cheltuielilor publice.................................13

2.2. Criterii de clasificare a cheltuielilor publice.........................................15
2.3. Factori de creştere a cheltuielilor publice.............................................20
2.4. Indicatori privind nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice..22

Capitolul 3 - Sistemul resurselor financiare publice..............................27

3.1. Conţinutul şi structura resurselor financiare

publice..............................27
3.2. Caracteristicile, rolul şi dimensiunea impunerii fiscale.........................32
3.3. Principiile impunerii fiscale...................................................................35

Partea II ......................................................................................................39

Capitolul 4 – Lichiditatea, solvabilitatea si indatorarea intreprinderii.39

4.1. Ratele de structura financiara................................................................39

4.1.1. Ratele de lichiditate........................................................................39
4.1.2. Rata solvabilitatii............................................................................40
4.1.3. Ratele de indatorare........................................................................41

Capitolul 5 - Analiza cash-flow-urilor întreprinderii…………………..42

5.1 Operatiunile de gestiune si de

capital…………………………………..42
5.2. Determinarea cash-flow-ului după origine şi în raport cu destinaţia
2
Page

sa..43
Capitolul 6 – Politica de finantare a intreprinderii pe termen mediu si
lung............................................................................................................45

6.1. Surse de finanţare pe termen mediu şi lung…………………………46

6.2. Surse proprii…………………………………………………………47
6.3. Surse imprumutate…………………………………………………...51
6.4. Costul capitalului…………………………………………………….53

Partea III

Capitolul 7 - Piaţa de capital şi instituţia bursei...................................59

7.1. Piaţa de capital....................................................................................59

7.2. Bursa de valori: concept, funcţii, rol, organizare şi funcţionare.........61
7.3. Indicii bursieri......................................................................................63

Referinţe bibliografice.............................................................................65

3
Page
 PARTEA I

CAPITOLUL 1

NOŢIUNI GENERALE REFERITOARE LA FINANŢE

1.1. Geneza şi evoluţia finanţelor

1.2. Conţinutul, rolul şi funcţiile finanţelor publice
1.3. Asemănări versus deosebiri între cele două categorii de finanţe: publice
şi private

1.1. Geneza şi evoluţia finanţelor

Noţiunea de finanţe este semnalată cu secole în urmă, apreciindu-se

ca originea vine din limba latină. În opinia specialiştilor, cuvântul finanţe îşi
are originea în latina veche în care se folosea cuvântul finis semnificând
termen de plată. Pornind de la acesta apar mai târziu expresii precum
finatio, financias sau financia pecuniaria cu sensul de plată în bani. De
altfel, în limba franceză cuvântul finance exprimat la singular era atribuit
unei sume de bani sau unui venit al statului, iar finances exprimat la plural
se referea la totalitatea veniturilor statului. Cei care lucrau în finanţe
arendaşii sau concesionarii de impozite erau denumiţi hommes des finances
şi financiers. În limba germană cuvântul finanz însemna plata în bani, iar
finantzer desemna cămătarul.
De-a lungul timpului sensul cuvântului finanţe s-a extins incluzând:
fondurile băneşti aflate la dispoziţia statului, fonduri publice necesare
realizării de obiective şi acţiuni, bani şi bunuri utilizate pentru funcţionarea
instituţiilor publice, totalitatea resurselor şi sarcinilor care se referă la
activitatea instituţiilor publice(venituri publice, cheltuieli publice, buget,
datorie publică, trezorerie publică),mijloace de intervenţie a statului în
4

economie,ansamblul activităţii desfăşurate în sectorul public al economiei,

Page

dar şi administrarea finanţelor publice şi politicile financiare moderne,

relaţii sociale, de natura economică care apar în procesul constituirii
fondurilor publice şi al repartizării acestora.
Însă, concepţiile despre finanţe au evoluat continuu, conturându-se
două concepţii majore: concepţia clasică şi cea modernă.
Concepţia clasică, are în vedere doctrina liberală, în viziunea căreia
activitatea economică în desfăşurarea ei trebuie sa respecte principiile
laissez – faire, laissez – passer.
Prin aceasta se urmărea limitarea oricărei intervenţii a statului asupra
activităţii economice întrucât ar fi fost perturbată şi chiar limitată libertatea
de acţiune a forţelor pieţei. Potrivit acestei concepţii, sarcina finanţelor
publice constă în asigurarea resurselor necesare întreţinerii instituţiilor
publice şi funcţionarii normale a acestora. Astfel, impozitele, împrumu-
turile,dar şi metodele de procurare a resurselor financiare trebuiau concepute
ca să aibă un caracter neutru, să nu modifice relaţiile social – economice
existente. Epoca statului - jandarm cum a fost denumită, în care prevala
doctrina liberalismului economic era orientată spre modul de procurare a
resurselor necesare statului, utilizării lor în condiţii de economicitate,
distribuirea pe categorii de plătitori a sarcinilor fiscale, contractării şi
rambursării împrumuturilor, întocmirii şi executării echilibrate a bugetului,
respectării unor reguli ce ţin de disciplina financiară şi de o bună gestionare
a fondurilor publice. De altfel, conceptul despre finanţe avea un pronunţat
caracter juridic.
Potrivit concepţiei moderne, finanţele sunt considerate un mijloc de
intervenţie în economie, iar instrumentele utilizate sunt veniturile şi
cheltuielile publice. Statul jandarm este înlocuit cu statul bunăstării denumit
şi stat providenţă în care preocupările capătă o nouă dimensiune.

1.2. Conţinutul, rolul şi funcţiile finanţelor publice

În economia de piaţă, prin intermediul finanţelor publice, statul

pune la dispoziţia indivizilor o gamă largă şi variată de utilităţi publice;
aceasta presupune un amplu proces de redistribuire a veniturilor şi averii
persoanelor fizice şi juridice, după criterii stabilite de organele de decizie
politică.
5
Page
 Finanţele presupun transferuri de valoare, de putere de cumpărare,
de la:

PERSOANE FIZICE
STAT
PERSOANE JURIDICE

Sau de la

PERSOANE FIZICE

STAT INSTITUŢII PUBLICE

AGENŢI ECONOMICI

Figura 1. Fluxuri de resurse băneşti în dublu sens

De altfel, relaţiile financiare (finanţele) reprezintă o parte a relaţiilor

băneşti( figura 2):

RELAŢII BĂNEŞTI

relaţii financiare relaţii băneşti în afara

TRANSFER DE VALOARE relaţiilor financiare
în formă bănească
SCHIMBAREA FORMELOR
VALORII
cu titlu rambursabil sau (schimb de valori
nerambursabil echivalente)
satisfac o nevoie colectivă
Figura 2. Raportul dintre relaţii băneşti şi relaţii financiare
6
Page
 Relaţiile financiare (finanţele) se clasifică astfel:

Figura 3. Clasificarea relaţiilor financiare

Funcţiile finanţelor publice

Finanţele publice îndeplinesc două funcţii:

 funcţia de repartiţie;
 funcţia de control.

FUNCŢIILE FINANŢELOR PUBLICE

DE REPARTIŢIE DE CONTROL
constituirea fondurilor de distribuirea, (utilizarea,
resurse financiare publice repartizarea) resurselor
financiare publice

Figura 4. Clasificarea funcţiilor finanţelor publice

Funcţia de repartiţie se manifestă în două etape distincte:

 constituirea fondurilor financiare;

 şi distribuirea acestora.
7
Page
 În prima etapă se constituie fondurile de resurse financiare publice prin
prelevări:

SUB FORMĂ DE DE LA

 impozite;  sectorul public;

 taxe;  sectorul privat;
 contribuţii pentru  sectorul mixt;
asigurările sociale;  populaţie.
 vărsăminte din venitul
instituţiilor publice;
 venituri din valorificarea
unor bunuri ale statului;
 împrumuturi de stat;
 dobânzi încasate;
 alte venituri.

În cadrul celei de-a doua etape a funcţiei de repartiţie se distribuie

fondurile financiare constituite către diferiţi beneficiari:

 persoane fizice
 persoane juridice

Fazele premergătoare distribuirii sunt:

 inventarierea nevoilor sociale ale perioadei;

 cuantificarea nevoilor sociale existente;
 ierarhizarea nevoilor sociale în funcţie de politica economică,
socială, financiară, bugetară a statului respectiv şi stabilirea de
priorităţi.

Destinaţiile resurselor financiare publice sunt cele prevăzute con-

form clasificaţiei funcţionale a cheltuielilor în legile bugetare anuale.
8

Distribuirea resurselor financiare, reprezintă dimensionarea volu-

Page

mului cheltuielilor publice pe destinaţii şi anume:

  învăţământ, sănătate, cultură;
 asigurări sociale şi protecţie socială;
 dezvoltări colective şi locuinţe;
 apărare naţională;
 ordine publică;
 acţiuni economice;
 alte acţiuni;
 datorie publică.

Resursele (veniturile) sunt împărţite pe beneficiari, obiective şi

acţiuni pentru fiecare destinaţie.
Prioritate la finanţarea acţiunilor din fonduri publice în ţările
dezvoltate, au acţiunile cu caracter social–cultural, cele privind ordinea
internă şi apărarea ţării.
În acelaşi timp, în ţările în curs de dezvoltare, prioritate au acţiunile
cu caracter economic în raport cu cele sociale.
Practic fluxurile de resurse financiare îmbracă forma cheltuielilor
pentru:

 plata salariilor şi a altor drepturi de personal;

 procurări de materiale şi plata serviciilor;
 subvenţii acordate unor instituţii publice şi unor întreprinderi;
 transferuri către diverse persoane fizice;
 investiţii şi rezerve materiale.

Constituirea şi dirijarea fondurilor publice de resurse financiare, prin

urmare, constituie un proces unitar şi neîntrerupt, ce se realizează cu
ajutorul funcţiei de repartiţie a finanţelor având un rol important în
înfăptuirea reproducţiei sociale lărgite.
Procesul de constituire şi dirijare a fondurilor de resurse financiare
publice dă naştere la multiple fluxuri, dintre care unele pornesc de la
locurile de creare a resurselor financiare, către cele în care se constituie
fondurile publice, iar altele pornesc de la aceste fonduri către beneficiarii
resurselor respective.
9

De altfel, fondurile de resurse financiare publice sunt în continuă

Page

modificare ca dimensiune, provenienţă şi destinaţie.

 Dimensiunea fondurilor publice este influenţată de mărimea
produsului intern brut, de rata acumulării şi, respectiv a consumului, de
raportul între consumul individual şi cel social, de regimul amortizării
capitalului fix, precum şi de alţi factori.
Însă, importanţa funcţiei de repartiţie a finanţelor publice trebuie
apreciată prin prisma transferurilor de valoare operate de la diverse persoane
juridice şi fizice la fondurile publice şi de la aceştia către diverşi beneficiari.
Funcţia de control a finanţelor publice este în strânsă legătură cu
funcţia de repartiţie, dar are o arie de manifestare mai largă, pentru că are în
vedere nu numai constituirea şi repartizarea fondurilor din economie, dar şi
modul de utilizare a resurselor.
Controlul financiar se exercită nu numai în faza de repartiţie, ci şi în
fazele de producţie, schimb şi consum.
Însă, între cele două funcţii ale finanţelor publice există raporturi de
intercondiţionare şi anume: funcţia de repartiţie oferă câmp de manifestare
funcţiei, iar funcţia de control la rândul său, generează de multe ori forme de
manifestare a funcţiei de repartiţie.
Funcţia de control se realizează prin activitatea de control financiar,
iar acest control este efectuat sub formă bănească.
Formele pe care le îmbracă controlul financiar sunt:

 preventiv;
 concomitent;
 ulterior.

Dintre acestea, cel mai important este controlul preventiv, întrucât

prin acesta se opreşte efectuarea de operaţiuni ilegale, ineficiente care aduc
atingere banului public.

Controlul financiar se efectuează de către:

 organe nespecializate în activitatea de control;

 organe specializate în activitatea de control.

Organele, care alături de atribuţiile lor specifice (legislative sau

executive), exercită şi atribuţii de control, sunt: Parlamentul, Guvernul – ca
organe centrale, precum şi organele corespunzătoare lor în plan local.
Organele specializate de control sunt: Curtea de Conturi, Ministerul
10

Finanţelor Publice, organele specializate de control ale ministerelor,

Page

departamentelor şi instituţiilor publice.

 De asemenea, la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, există
direcţii generale ale finanţelor publice şi ale controlului financiar.
În domeniul finanţelor publice se desfăşoară activitate de audit de
performanţă (intern şi extern).

1.3. Asemănări versus deosebiri între cele două categorii de finanţe:

publice şi private

Între finanţele publice – finanţele private, cele două componente ale

sistemului financiar, se stabilesc următoarele asemănări şi deosebiri.

Tabelul 2

Asemănări şi deosebiri între finanţele publice şi finanţele private

Finanţele publice Finanţele private

Sunt indisolubil legate de Sunt generate de existenţa

existenţa statului. întreprinderii ca entitate economică
producătoare de profit.
Se manifestă la nivel Se manifestă la nivel
macroeconomic. microeconomic.
Scopul principal urmărit constă în Se urmăreşte gestionarea fondurilor
satisfacerea nevoilor publice prin întreprinderii în vederea obţinerii
intermediul utilităţilor publice. profitului.
Se supun dreptului public. Sunt generate de dreptul comercial.

La nivel macroeconomic bugetul de La nivel microeconomic bugetul

stat se stabileşte prin fundamentarea
mai întâi a cheltuielilor publice care
trebuiesc efectuate pentru a asigura
desfăşurarea proceselor economice,
sociale, politice necesare existenţei
statului după care se stabilesc
întreprinderilor se formează prin
stabilirea în primă fază a veniturilor
pe care întreprinderea le poate obţine
după care se stabileşte nivelul
cheltuielilor pe care aceasta şi le
poate permite.
11

veniturile necesare efectuării acestor

cheltuieli.
Page
 Atât finanţele publice cât şi finanţele private se confruntă cu probleme de
echilibru financiar.
Sursa: Stroe, R., Armeanu, D.(2004), Finante, Editura ASE, Bucuresti

CAPITOLUL 2

SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

2.1. Conţinutul şi componentele cheltuielilor publice

2.2. Criterii de clasificare a cheltuielilor publice
2.3. Factori de creştere a cheltuielilor publice
12

2.4. Indicatori privind nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice

Page
 2.1. Conţinutul şi componentele cheltuielilor publice

Cheltuielile publice, reprezintă practic, relaţii de repartizare a

fondurilor financiare către instituţii publice, populaţie şi agenţi economici.
Cheltuielile publice se caracterizează în diferite plăţi pe care statul le
efectuează din resurse mobilizate pentru cumpărări de bunuri, executări de
lucrări şi prestări de servicii necesare pentru îndeplinirea diverselor
obiective ale statului. Totodată, sunt un instrument de alocare a resurselor
financiare şi în acelaşi timp şi un instrument de intervenţie în activitatea
economică şi socială.
În acest context, cheltuielile publice exprimă relaţii economico-
sociale în forma bănească, relaţii care se manifestă între stat, pe de o parte şi
persoane fizice şi juridice, pe de altă parte cu ocazia repartizării şi utilizării
resurselor financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.
Cheltuielile publice reprezintă unul dintre cele mai importante
instrumente guvernamentale pentru implementarea scopurilor de alocare, de
redistribuire, dar şi de stabilizare macro-economică.
La începutul acestui secol, creşterea cheltuielilor guvernamentale se
afla la un punct critic din cauza efectelor deficitelor bugetare, ale
privatizării, ale dereglementării şi descentralizării care au obligat guvernele
să-şi schimbe deciziile referitoare la cheltuieli şi la metodele de furnizare a
serviciilor. Dar, odată cu apariţia crizei economice pe care o traversăm, rolul
cheltuielilor publice tinde să ocupe din nou o poziţie importantă.
Prin cheltuielile publice, guvernele influenţează scopul şi activităţile
sectorului public, dimensiunea sectorului public şi privat, precum şi
comportamentele indivizilor care suportă schimbările intervenite în
dimensiunea veniturilor proprii, precum şi înlocuirea anumitor bunuri şi
servicii cu altele.
Cheltuielile publice formează un sistem, cu diferite componente
interdependente.

Sistemul cheltuielilor publice cuprinde:

 cheltuieli ale administraţiei publice centrale efectuate prin:

13

bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, fonduri

speciale;
Page

 cheltuieli ale administraţiei publice locale efectuate prin bugetele

 locale;
 cheltuieli extrabugetare;
 cheltuieli efectuate din credite externe;
 cheltuieli efectuate din fonduri externe nerambursabile.
Primele două componente constituie cheltuielile bugetare care se
caracterizează prin:
 caracter nerambursabil;
 efectuarea lor se realizează cu îndeplinirea condiţiilor legale;
 sunt influenţate de condiţii economice, politice, istorice;
 finanţarea lor se realizează în raport cu gradul de subordonare al
beneficiarului;
 presupune exercitarea permanentă a unui riguros control
preventiv;
 manifestă tendinţe de creştere datorită unor factori demografici,
economici, sociali, financiari.

Totodată, cheltuielile publice se împart în:

 neconsolidate, compuse din suma cheltuielilor din toate

componentele sistemului cheltuielilor publice;
 consolidate, calculate ca sumă a tuturor componentelor din care
se scad transferurile de resurse financiare între diferitele categorii de bugete.

2.2. Criterii de clasificare a cheltuielilor publice

În literatura şi practica financiară, există mai multe criterii de

clasificare a cheltuielilor publice şi anume: clasificarea administrativă,
economică, funcţională, financiară, în funcţie de rolul lor în procesul
producţiei sociale, după conţinutul de consum de produs intern brut sau
avans de produs intern brut, clasificarea folosită de instituţiile specializate
ale ONU(figura 1).
14
Page
 Clasificarea Clasificarea
Clasificarea după rolul lor folosită de
Clasificarea Clasificarea Clasificarea
adminis- economică funcţională financiară
în procesul instituţiile
trativă reproducţiei specializate
sociale ale ONU

Cheltuieli Cheltuieli de
curente capital

Figura 1. Clasificarea cheltuielilor publice

Clasificarea administrativă, are la bază criteriul instituţiilor prin

care se efectuează cheltuielile publice: ministere, unităţi administrativ-
teritoriale etc.
Dar, acest criteriu are un dezavantaj esenţial prin faptul că, un
minister, judeţ sau oraş reuneşte cheltuieli cu destinaţii variate, iar structura
ministerelor şi subordonarea instituţiilor publice se modifică periodic, ceea
ce nu permite comparabilitatea cheltuielilor publice în timp.

Clasificarea economică a cheltuielilor publice are în vedere

influenţa pe care o exercită asupra economiei, diferitele categorii de
cheltuieli şi distingem:

a) cheltuieli curente (de funcţionare) care cuprind:

 cheltuieli de personal;
 cheltuieli materiale destinate achiziţionării de bunuri şi
servicii;
 cheltuieli cu subvenţii, transferuri şi altele.

Sunt cheltuieli care reprezintă un consum definitiv de produs intern

brut şi trebuie să se reînnoiască anual. De aceea, în cea mai mare parte a lor
cheltuielile publice sunt cheltuieli curente.

b) cheltuielile de capital (de investiţii) cuprind sumele alocate din

buget pentru construirea de:
 şcoli;
15

 spitale;
 modernizări;
Page

 informatizare.
 De altfel, în toate ţările este folosită clasificarea economică.

Clasificarea funcţională

Această clasificare foloseşte drept criteriu, domeniile, ramurile,

sectoarele de activitate, spre care sunt îndreptate resursele financiare
publice. Ele reflectă obiectivele politicii bugetare ale statului şi se referă la:

 apărarea naţională;
 ordine publică şi siguranţă naţională;
 educaţie;
 sănătate;
 cultură;
 securitate socială şi bunăstare;
 acţiuni economice;
 protecţia mediului;
 cercetare ştiinţifică;
 plăţi de dobânzi etc.

Clasificarea financiară

Potrivit acestei clasificări cheltuielile publice se grupează în:

 cheltuieli definitive (cele care deţin ponderea cea mai mare în

totalul cheltuielilor publice, deoarece se repetă în fiecare
exerciţiu financiar);
 cheltuieli temporare (sunt evidenţiate în conturile speciale ale
trezoreriei şi sunt denumite operaţiuni de trezorerie, de
exemplu rambursarea împrumuturilor);
 cheltuieli virtuale (se mai numesc şi cheltuieli posibile, sunt
cheltuieli pe care se angajează să le efectueze în anumite
condiţii statul, de exemplu, garantarea de către stat a unor
credite externe).
16

Clasificarea după rolul lor în procesul reproducţiei sociale

Page
 Această clasificare împarte cheltuielile în: reale (negative) care
cuprind: cheltuieli cu întreţinerea aparatului de stat, întreţinerea şi dotarea
armatei etc. (reprezintă un consum definitiv de produs intern brut),
economice (pozitive) care se referă la: investiţiile efectuate de stat produc-
tive sau neproductive, modernizări etc.
Cheltuieli economice au ca efect crearea de valoare adăugată şi
reprezintă o avansare de produs intern brut.

Clasificarea folosită de instituţiile specializate ale ONU

La baza acestei clasificări stau două criterii principale:

 clasificaţia funcţională;
 clasificaţia economică.

Clasificaţia funcţională a cheltuielilor publice cuprinde cheltuielile

pentru:
 servicii publice generale;
 apărare, ordine internă şi securitate civilă;
 educaţie;
 sănătate;
 securitate socială;
 locuinţe şi servicii comunale;
 recreere, cultură şi religie;
 acţiuni economice ;
 alte acţiuni.

Clasificaţia economică a cheltuielilor publice cuprinde cheltuieli

care reprezintă consum final, grupate astfel:
 bunuri şi servicii;
 dobânzi aferente datoriei publice;
 subvenţii de exploatare şi alte transferuri curente;
 formarea brută de capital (investiţii brute şi creşterea
17

stocurilor de materiale).
În România, în legea bugetului de stat, cheltuielile sunt grupate în
Page

funcţie de patru tipuri de clasificare:

  clasificarea economică;
 clasificarea funcţională;
 clasificarea administrativă;
 clasificarea pe surse de finanţare.

Începând cu 1 ianuarie 2006, clasificaţia bugetară a cheltuielilor

publice în România, se prezintă astfel:

 clasificaţia economică (vezi tabelul 1.);

 clasificaţia funcţională (vezi tabelul 2.).

Tabelul 1

Principalele titluri de cheltuieli prevăzute în clasificaţia economică

Cod/Titlu Denumirea indicatorilor

A. CHELTUIELI CURENTE (Cod 01)
10 Titlu I – cheltuieli de personal
20 Titlu II – bunuri şi servicii
30 Titlu III – dobânzi
40 Titlu IV – subvenţii
50 Titlu V – fonduri de rezervă
51 Titlu VI – transferuri între unităţi ale administraţiei publice
55 Titlu VII – alte transferuri
57 Titlu VIII – asistenţă socială
59 Titlu IX – alte cheltuieli
B. CHELTUIELI DE CAPITAL (Cod 70)
71 Titlu X – active nefinanciare
72 Titlu XI – active financiare
75 Titlu XII – Fondul Naţional de Dezvoltare
C. OPERAŢIUNI FINANCIARE (Cod 79)
80 Titlu XIII – împrumuturi
81 Titlu XIV – rambursări de credite
D. REZERVE, EXCEDENT/DEFICIT (Cod 89)
18

90 Titlu XV – rezerve, excedente/deficit

Page

Sursa : Văcărel, I.(coordonator), Finanţe publice, Ediţia a VI-a, E.D.P, Bucureşti, 2007,
p.136
 Tabelul 2

Principalele capitole ale cheltuielilor publice prevăzute în

clasificaţia funcţională
Cod/
Denumirea indicatorilor
Titlu
PARTEA I – SERVICII PUBLICE GENERALE (Cod 50)
51 Autorităţi publice şî acţiuni externe
53 Cercetare fundamentală şi cercetare dezvoltare
54 Alte servicii publice generale
55 Dobânzi
56 Transferuri cu caracter general între diferite niveluri ale administraţiei
PARTEA a II-a – APĂRARE, ORDINE PUBLICĂ ŞI SIGURANŢĂ
NAŢIONALĂ (Cod 59)
60 Apărare
61 Ordine publică şi siguranţă naţională
PARTEA a III-a – CHELTUIELI SOCIAL-CULTURALE (Cod 64)
65 Învăţământ
66 Sănătate
67 Cultură, recreere şi religie
68 Asigurări şi asistenţă socială
PARTEA a IV-a – SERVICII DE DEZVOLTARE PUBLICĂ,
LOCUINŢE, MEDIU ŞI APE (Cod 69)
70 Locuinţe, servicii şi dezvoltare publică
74 Protecţia mediului
PARTEA a V-a – ACŢIUNI ECONOMICE (Cod 79)
80 Acţiuni generale economice, comerciale şi de muncă
81 Combustibili şi energie
82 Industria extractivă, prelucrare şi construcţii
83 Agricultură, silvicultură, piscicultură şi vânătoare
84 Transporturi
85 Comunicaţii
86 Cercetare şi dezvoltare în domeniul economic
87 Alte acţiuni economice
PARTEA a VI-a – REZERVE, EXCEDENT/DEFICIT (Cod 96)
97 Rezerve
19

98 Excendent
99 Deficit
Page
Sursa : Văcărel, I.(coordonator), Finanţe publice, Ediţia a VI-a, E.D.P, Bucureşti, 2007,
p.137

Înscrierea cheltuielilor publice în buget se efectuează potrivit

principiului “cheltuielile sunt limite maxime“, iar nivelul cheltuielilor
aprobate de Parlament, ca limită maximă, poartă denumirea de credite
bugetare.

2.3. Factori de creştere a cheltuielilor publice

Printre factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice se înscriu:

Factori Factori Factori Urbaniza Factori Factori Factori

demografici economici sociali -rea militari istorici politici

Figura 2. Factorii ce influenţează creşterea cheltuielilor publice

1. Factori demografici

Aceştia se referă la creşterea numărului populaţiei cât şi la

modificarea structurii pe vârste şi categorii socio-profesionale a acesteia. De
altfel, creşterea cheltuielilor publice este determinantă pentru anumite
domenii precum cel al educaţiei, sănătăţii, securităţii sociale, ordinii publice.

2. Factori economici

Această categorie de factori se referă la dezvoltarea economiei şi

totodată la modernizarea acesteia pe baza cercetării ştiinţifice, a utilizării în
condiţii de eficienţă şi eficacitate a resurselor şi creării de bunuri materiale
şi servicii. Un rol important îl are redistribuirea resurselor financiare
publice, care pot repara unele prejudicii create de repartiţia concurenţială în
economia de piaţă.

3. Factori sociali
20

Creşterea resurselor financiare contribuie la creşterea venitului mediu

Page

pe locuitor, astfel încât apare preocuparea statului pentru alocarea resurselor

financiare care contribuie la armonizarea veniturilor categoriilor sociale
cuprinse în sectorul public.

4. Urbanizarea

Este un factor de creştere a cheltuielilor publice, care antrenează

resurse financiare atât pentru crearea şi dezvoltarea oraşelor, cât şi pentru
finanţarea utilităţilor publice care deservesc mediul respectiv.

5. Factori militari

Pregătirea şi desfăşurarea de operaţiuni militare de tipul războaielor

reprezintă un factor de creştere a cheltuielilor publice. Dar şi eliminarea
efectelor produse de acestea în plan economic şi social conduce de
asemenea, la creşterea cheltuielilor publice.

6. Factori istorici

Acţionează prin transmiterea de la o perioadă la alta a nevoilor din

ce în ce mai crescute de cheltuieli şi suportarea cheltuielilor făcute în anii
anteriori prin apelarea la împrumuturi publice.
7. Factori politici

Odată cu creşterea complexităţii sarcinilor statului şi transformarea

concepţiei cu privire la funcţiile politice, este necesară sporirea cheltuielilor
publice pentru îndeplinirea acestora.

În concluzie, creşterea continuă a cheltuielilor publice este o

problemă care preocupă din ce în ce mai mult majoritatea statelor lumii,
întrucât ridică probleme de ordin politic, financiar şi ştiinţific.

2.4. Indicatori privind nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor

publice
21

Nivelul cheltuielilor publice

Page
 O analiză atentă a cheltuielilor publice contribuie la caracterizarea
politicii financiare şi bugetare a fiecărui stat în diferite perioade de timp.
Nivelul cheltuielilor publice se poate exprima prin intermediul
următorilor indicatori:
 volumul cheltuielilor publice anuale în monedă naţională, se
exprimă în preţuri curente ale anului respectiv sau în preţuri
constante, folosind indicele PIB deflator1 sau indicele
preţurilor de consum;
 ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut; este
indicatorul care ajută la caracterizarea nivelului cheltuielilor
publice în fiecare stat într-o perioadă de timp şi se exprimă
cu ajutorul relaţiei:

Ch . publ . totale
*100
PIB

 cheltuielile publice medii pe locuitor exprimate în dolari

SUA (pentru comparabilitate internaţională) sau euro (pentru
comparabilitate europeană), se calculează pe baza relaţiei :

Ch . publ . totale curs schimb u.m . nationale

∗
nr. populatie dolari SUA

Structura cheltuielilor publice

Din punct de vedere al structurii cheltuielilor publice se pot calcula

atât indicatori ai structurii economice (reflectă ponderea cheltuielilor curente
şi a cheltuielilor publice), cât şi indicatori ai structurii funcţionale
(reprezintă ponderea fiecărei categorii de cheltuieli din punct de vedere al
structurii funcţionale).

 Indicatorii structurii economice se calculează cu ajutorul

relaţiilor:
22

1
Transformarea valorilor din preţuri curente în preţuri constante se efectuează cu ajutorul
Page

indicelui PIB deflator, care măsoară modificarea nivelului general al preţurilor în anul
considerat 0 sau 1, faţă de anul de bază.
 Ch . curente
∗100
Ch . publ . totale

Ch . de capital
∗100
Ch . publ . totale

 Indicatorii structurii funcţionale se pot calcula astfel:

Ch. pt . aparare
∗100
Ch . publ . totale
Ch . pt . educatie
∗100
Ch. publ. totale
Ch . cu actiuni economice
∗100
Ch. publ. totale

Cu ajutorul ponderilor diferitelor categorii de cheltuieli publice, în

totalul cheltuielilor publice se poate stabili în ce proporţie au fost orientate
resursele financiare ale statului spre anumite obiective : sociale, adminis-
trative, militare, economice. De asemenea, determinarea structurii cheltuie-
lilor publice serveşte la urmărirea în dinamică a modificării opţiunilor
bugetare sau extrabugetare ale statelor.
Mai mult, pe seama structurii cheltuielilor, se pot efectua comparaţii
între statele cu niveluri diferite de dezvoltare.

Dinamica cheltuielilor publice

Dinamica cheltuielilor publice poate fi exprimată cu ajutorul

anumitor indicatori care reflectă modificările care intervin într-o anumită
perioadă de timp.
23

Indicatorii dinamicii cheltuielilor publice sunt:

Page
 a) creşterea absolută a cheltuielilor publice (arată cu cât au crescut
cheltuielile publice de la o perioadă la alta în mărime absolută).
Creşterea absolută se calculează (în perioada 0…1) atât în:
 preţuri curente (nominale):

Ch. publ 1−Ch . publ 0

 cât şi în preţuri constante (reale):

Ch . publ 1 Ch. publ 0

−
I1 I0

unde : I0 si I1 = indicii de creştere a preţurilor din perioada respectivă

b) creşterea relativă a cheltuielilor publice (arată nivelul creşterii
cheltuielilor publice în mărimi relative de la o perioadă la alta (%).
Există doi indicatori ai creşterii relative:
 Indicele creşterii relative

 în preţuri curente (nominale):

Ch. publ 1
∗100−100
Ch . publ 0

 în preţuri constante (reale):

Ch . publ 1
I1
∗100−100
Ch. publ 0
I0

 Creşterea în mărime relativă:

24

 în preţuri curente (nominale):

Page
 Ch . publ 1 −Ch. publ 0
∗100
Ch. publ0

 în preţuri constante (reale):

Ch. publ 1 Ch. publ 0

−
I1 I0
∗100
Ch. publ 0
I0

Pentru o perioadă considerată, mai pot fi calculaţi următorii

indicatori:
 modificarea ponderii cheltuielilor publice în produsul intern brut;
 modificarea nivelului mediu al cheltuielilor publice pe locuitor;
 modificarea structurii cheltuielilor publice (atât a structurii
economice cât şi funcţionale);
 indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor
publice şi creşterea produsului intern brut (K):

Ch. publ 1
Ch. publ 0
k=
PIB1
PIB 0

 elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern

brut(ecp):

Ch. publ 1 −Ch. publ 0

Ch . publ 0
ecp=
PIB1 −PIB0
PIB0
Cheltuielile publice în expresie nominală (preţuri curente), arată
25

volumul cheltuielilor publice calculate în preţurile perioadei la care se face

referire. Acestea nu asigură în timp comparabilitatea datelor.
Page
 Cheltuielile publice în expresie reală (preţuri constante), ţin cont de
modificările preţurilor din economie prin faptul că, relevă volumul
cheltuielilor publice. Asigură comparabilitatea datelor în timp, utilizând
deflatorul PIB sau indicele preţurilor de consum.
Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut reprezintă
partea din PIB care prin intermediul serviciilor publice, este destinată
nevoilor colective.
Cheltuiala publică medie pe locuitor reprezintă volumul cheltuielilor
publice ce revin unui locuitor şi anume volumul de servicii publice de care
beneficiază în medie, fiecare locuitor al unei ţări.
Indicatorul privind corespondenţa dintre creşterea cheltuielilor
publice şi creşterea produsului intern brut poate lua următoarele valori:
K>1 semnifică un raport supraunitar între indicele cheltuielilor
publice şi indicele produsului intern brut, fiind o modificare mai rapidă a
cheltuielilor publice în raport cu modificarea produsului intern brut;
K=1 semnifică modificarea în acelaşi ritm a cheltuielilor publice şi a
produsului intern brut;
K<1 semnifică o modificare a cheltuielilor publice inferioară
modificării produsului intern b
Elasticitatea cheltuielilor publice faţă de produsul intern brut
exprimă modificarea procentuală a cheltuielilor publice la modificarea cu
1% a PIB, şi poate avea următoarele valori:
Când ecp>1, aceasta exprimă tendinţa de utilizare într-o mai mare
măsură a PIB pentru finanţarea cheltuielilor publice (cheltuielile publice
sunt elastice faţă de creşterea de PIB);
Când epc<1, aceasta exprimă tendinţa de reducere a cheltuielilor
publice în PIB (cheltuielile publice sunt inelastice faţă de creşterea PIB);
Cei doi indicatori (K şi ecp), trebuie să fie situaţi în acelaşi interval,
comparativ cu

CAPITOLUL 3

SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

26
Page

3.1. Conţinutul şi structura resurselor financiare publice

3.2. Caracteristicile, rolul şi dimensiunea impunerii fiscale
3.3. Principiile impunerii fiscale

3.1. Conţinutul şi structura resurselor financiare publice

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor băneşti

necesare realizării obiectivelor economice şi sociale într-un interval de timp
determinat.
În categoria resurselor financiare se includ: resursele autorităţilor şi
instituţiilor publice, resursele întreprinderilor publice şi private, resursele
organismelor fără scop lucrativ precum şi resursele populaţiei.
La rândul lor resursele financiare publice includ: resursele
administraţiei de stat centrale şi locale, resursele necesare protecţiei şi
asigurărilor sociale de stat precum şi resursele instituţiilor şi autorităţilor
publice cu caracter autonom.

Structura resurselor financiare publice

Existenţa unei multitudini de factori de influenţă:

 (factori economici concretizaţi în produsul intern brut şi dinamica
sa;
 factori monetari, de tipul masă monetară, credit, dobândă,
concretizaţi în preţ şi evoluţia sa;
 factori sociali respectiv educaţionali, culturali, de sănătate;
 factori demografici concretizaţi în numărul şi structura populaţiei şi
care determină numărul contribuabililor;
 factori politici şi militari;
 factori de natură financiară care se concretizează în dimensiunea
cheltuielilor publice) a condus la apariţia unor noi tipuri de resurse
publice având drept efect diversificarea structurii financiare.
În acest context, resursele financiare publice (veniturile publice) se
clasifică astfel:
a) după conţinutul economic:
 venituri fiscale (prelevări cu caracter obligatoriu, stabilite
27

prin lege având în acelaşi timp o flexibilitate redusă, adică

Page

condiţiile lor nu se pot modifica decât prin lege; exemplu:

impozite, taxe, contribuţii);
  resurse de trezorerie (împrumuturi pe termen scurt sub forma
certificatelor de depozit, bonurilor de tezaur, efectuate de Minis-
terul Finanţelor Publice pentru acoperirea deficitelor temporare
ale bugetelor din sistemul bugetului de stat;
 împrumuturi publice pe termen mediu sau lung (obligaţiuni
de stat sau credite preluate de la organisme financiare interna-
ţionale, state, bănci sau consorţii bancare);
 finanţare prin emisiune monetară fără acoperire (mijloc de
finanţare a deficitului bugetar care generează inflaţie).

b) în funcţie de ritmicitatea încasărilor:

 resurse (venituri) ordinare sau curente – sunt acele resurse la
care statul apelează în mod obişnuit în condiţii considerate
normale şi care se încasează la buget cu o anumită regularitate;
exemplu: venituri fiscale, contribuţiile pentru asigurările sociale
de stat, contribuţii ce alimentează fondurile speciale şi veniturile
nefiscale;
 resurse extraordinare – cele la care statul recurge în situaţii
deosebite, când resursele curente nu acoperă cheltuielile publice;
exemplu: împrumuturile de stat interne şi externe, transferurile,
ajutoarele etc.

c) în funcţie de provenienţă:
 resurse (venituri) interne, provenite din economia naţională;
 resurse (venituri) externe, provenite din străinătate.

d) după nivelul de referinţă:

 resurse financiare ale bugetului de stat;
 resurse financiare ale bugetului asigurărilor sociale de stat;
 resurse financiare care alimentează fonduri cu destinaţie
specială;
 resurse financiare ale bugetelor locale ale unităţilor adminis-
trativ-teritoriale.
În România resursele financiare publice sunt structurate pe criterii
28

economice în conformitate cu structura sistemului bugetar.

Page
 Principalele categorii de resurse (venituri) publice sunt:

I. Venituri curente, din care:

A) Venituri fiscale, din care:
1) Impozite directe:
a) impozit pe profit;
b) impozit pe salarii şi venituri, din care:
 cote şi sume defalcate pentru bugetele locale (se
scad);
c) alte impozite directe;
d) contribuţii;
2) Impozite indirecte, din care:
a) TVA, din care:
 încasat;
 sume defalcate pentru bugetele locale (se scad);
b) accize;
c) taxe vamale;
d) alte impozite indirecte.
B) Venituri nefiscale
II. Venituri din capital
III. Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate
Cea mai însemnată parte a veniturilor publice o reprezintă veniturile
fiscale. Acestea la rândul lor sunt clasificate după mai multe criterii:

 după caracteristicile de fond şi formă:

29
Page
 Impozite directe

Impozitele

Impozite indirecte

Figura 1. Clasificarea impozitelor după fond şi formă

 după obiectul impunerii:

Clasificarea impozitelor, după obiectul impunerii

Impozite pe venit Impozite pe avere Impozite pe consum

Figura 2. Clasificarea impozitelor după obiectul impunerii

 după scopul urmărit:

Clasificarea impozitelor, după scopul urmărit

Impozite de ordine
Impozite financiare
(ex:suprataxe pt limitarea
(acoperă cheltuielile statului)
consumului de tutun)

Figura 3. Clasificarea impozitelor după scopul urmărit

30

 după frecvenţa încasării:

Page
 Clasificarea impozitelor, după frecvenţa încasări

Impozite permanente sau ordinare Impozite incidentale sau extraordinare

(se încasează periodic) (sunt instituite pe perioade determinate,
au un scop bine precizat, care odată
realizat atrage după sine desfiinţarea
impozitului respectiv)

Figura 4. Clasificarea impozitelor după frecvenţa încasării

 după instituţia administratoare:

Clasificarea impozitelor, după instituţia administratoare

Impozite ale administraţiei Impozite ale administraţiei

centrale (încasate direct de la locale (se încasează de organul
bugetul de stat) local care le-a iniţiat)

Figura 5. Clasificarea impozitelor după instituţia administratoare

La rândul lor impozitele directe se clasifică după obiectul impunerii:

Impozitele directe, după obiectul impunerii

Impozite reale Impozite personale, pe venit sau

(impozit financiar, impozit pe avere (care ţin seama de situaţia
clădiri, pe profesii libere etc) personală a contribuabilului)
Figura 6. Clasificarea impozitelor după obiectul impunerii
De asemenea, impozitele indirecte după forma lor se clasifică în:
31
Page
 Figura 7. Clasificarea impozitelor indirecte după forma lor

3.2. Caracteristicile, rolul şi dimensiunea impunerii fiscale

Impunerea fiscală este o formă de constituire a unei părţi din

veniturile statului, caracterizată prin prelevarea conform legii a unei părţi
din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice în vederea acoperirii
cheltuielilor publice.
Cei de la care se percep impozite (persoane fizice, juridice române
sau străine) sunt denumiţi generic contribuabili.

Caracteristicile impunerii fiscale:

Este obligatorie (este un efect al legii care precizează la cine se referă,

CARACTE- în legătură cu ce se stabileşte);
RISTICILE
IMPUNERII
Are titlu definitiv şi nerambursabil (dacă plata impozitului/ taxei a fost
FISCALE făcută cf.legii,contribuabilul nu o poate reclama sau redobândi în niciun
fel);

Este fără contraprestaţie (în schimbul plăţii impozitului / taxei nu se

poate pretinde un serviciu imediat, direct şi echivalent).

Figura 8. Prezentarea caracteristicilor impunerii fiscale

32

În societate, veniturile fiscale, îndeosebi impozitele, îndeplinesc un

rol complex financiar, economic şi social.
Page
 Rolul financiar al impozitelor constă în faptul că ele reprezintă
principalul mijloc de formare a veniturilor statului, reprezentând în mod
frecvent peste 90% din totalul acestora.
Rolul economic al impozitelor se concretizează în faptul că, prin
tipologia şi dimensiunea lor, dar şi prin înlesnirile şi înăspririle fiscale, statul
poate încuraja sau nu activitatea economică.

Rolul social al impozitelor se concretizează în posibilitatea, pe care

o dobândeşte statul, de a redistribui produsul social.

Dimensiunea şi amploarea impunerii fiscale sunt diferenţiate

spaţial (geografic, pe ţări) şi temporal, fiind marcate de anumite limite
determinate de:
 factori interni sistemului de impunere (progresivitatea
cotelor de impunere, materia impozabilă, nivelul mediu al
impunerii);
 factori externi sistemului de impunere (nivelul pe locuitor al
PIB, suportabilitatea impunerii, natura regimului politic etc.).

Suportabilitatea impunerii exprimă gradul sau nivelul fiscalităţii şi se

determină pe baza indicatorului rata fiscalităţii:

VF
Rf =
PIB

unde:
Rf = rata fiscalităţii;
VF = venituri fiscale ale statului;
PIB = produs intern brut.
Este un indicator care se calculează la nivel macroeconomic şi
reflectă media „poverii fiscale” într-o ţară.
Indicatorii gradului de fiscalitate se pot calcula la nivel
macroeconomic, microeconomic sau la nivel individual.
33

La nivel microeconomic:
Page

a) Gradul de fiscalitate (rata fiscalităţii):

 (Impozite + taxe + contribuţii)
TOTAL × 100
PROFIT
b) Gradul de fiscalitate (rata fiscalităţii):
(Impozite + taxe + contribuţii)
TOTAL × 100
Cifra de afaceri

La nivel individual:
(Impozite + taxe + contribuţii) TOTAL
Rf = × 100
TOTAL VENITURI

La nivelul statelor nivelul fiscalităţii poate avea următoarele mărimi:

a) o fiscalitate redusă (până la 30%, în ţări precum SUA, Japonia).

Acest nivel are următoarea caracteristică: poate crea unele
dificultăţi în acoperirea cheltuielilor publice;
b) o fiscalitate medie (cuprinsă între 30-40% în ţările bogate din
U.E.);
c) o fiscalitate ridicată (depăşeşte 50% în ţări precum Danemarca,
Suedia). Nivelul de fiscalitate ridicată are următoarele
caracteristici:
 sunt ţări care au resurse financiare mari pentru acoperirea
cheltuielilor publice, dar contribuabilii au mai puţine venituri
pentru a asigura dezvoltarea activităţii, pentru a investi sau
pentru a economisi;
 apare evaziunea fiscală şi „fuga capitalului” spre ţări cu
fiscalitate redusă (paradisuri fiscale).

De altfel, teoria financiară propune diferite soluţii pentru deter-

minarea unui nivel de impunere rezonabil.
În acest context, o măsură a acestui nivel o furnizează modelul lui
Artur Laffer, al cărui obiect este determinarea unui nivel de impunere zis
optim, deoarece realizează maximum de încasări fiscale în condiţii de
34

echilibru general cerere / ofertă.

Page
 Echilibrul general cerere / ofertă este construit pe egalitatea cererii
globale şi a ofertei globale, introduse ca funcţii de preţ:

C = C(p) C’ < 0 (1)

O = O’ > 0 (2)
O(p) (3)
C=O
unde: C = cererea globală;
p = nivelul preţurilor;
O = oferta globală;
C( ) = funcţia de cerere;
O( ) = funcţia de ofertă.

Pe baza ecuaţiei de echilibru (3) se formează o ecuaţie a cărei

variabilă este preţul şi care acceptă cel puţin o soluţie datorită caracteristicilor
celor două funcţii componente.
Fiscalitatea optimă se înregistrează atunci când se asigură creşterea
economică, creşterea PIB-ului.
Nivelul fiscalităţii optime trebuie să fie stabilit de fiecare ţară în
parte, în funcţie de condiţiile economice, sociale specifice şi în funcţie de
nivelul de dezvoltare a ţării respective.

3.3. Principiile impunerii fiscale

Statul încearcă prin fiscalitate să realizeze un echilibru între eficienţă

şi echitate. Unele ţări pun accent pe eficienţă (monetarismul, liberalismul),
iar altele pe echitate (social-democraţia, democraţia creştină).
De-a lungul timpului mai mulţi economişti au formulat o serie de
principii prin care se realizează impunerea fiscală.
Spre exemplu, Adam Smith a formulat la începutul secolului al XIX-
lea următoarele principii ale impunerii:

 justa impunere (echitatea fiscală);

 certitudinea impunerii;
35

 comoditatea perceperii impozitului;

Page

 randamentul impozitelor.
 Un alt economist Maurice Allais, laureat al Premiului Nobel în anii
‘70 a formulat principiile: individualităţii, nediscriminării, impersonalităţii,
neutralităţii, legitimităţii şi lipsei arbitrariului.
În finanţele moderne aceste principii s-au adaptat cerinţelor statelor
intervenţioniste. Acestea sunt:

PRINCIPIILE IMPUNERII

PRINCIPII DE
ECHITATE FISCALĂ PRINCIPII DE PRINCIPII DE
PRINCIPII DE
POLITICĂ POLITICĂ
POLITICĂ SOCIALĂ
FINANCIARĂ ECONOMICĂ

Figura 9. Principiile impunerii

Principii de echitate fiscală

Echitatea fiscală reprezintă aplicarea dreptăţii sociale în materie de

impunere. Astfel, impunerea trebuie să se stabilească după capacitatea
contributivă a plătitorului, cât şi după mărimea obiectului impozabil, cât şi
după natura venitului impozabil.
Aceste principii presupun existenţa unui venit minim neimpozabil.
Echitatea poate fi realizată atât pe orizontală cât şi pe verticală.
Echitatea pe orizontală presupune ca la acelaşi venit indiferent de sursă să se
stabilească acelaşi impozit. Echitatea pe verticală presupune ca la venituri
diferite ca mărime şi ca sursă să se stabilească impozite diferite.
Cuantificarea cerinţelor principiilor de echitate fiscală se poate
realiza în contextul teoriei utilităţii, prin definirea funcţiei de utilitate în
raport cu venitul, funcţie care exprimă comportamentul contribuabilului faţă
de venitul său:
36

U = U(V) U’ > 0 şi U’’ < 0,

Page

unde:
 U = utilitatea
U( ) = funcţia de utilitate
V = venitul contribuabilului

În virtutea principiului echităţii fiscale se practică două modalităţi

principale de impunere: în sume fixe şi în cote procentuale.
Impunerea în sume fixe este limitată întrucât nu corespunde cerinţei
de corelare a sarcinii fiscale cu puterea economică a contribuabilului
Impunerea în cote procentuale este larg utilizată în zilele noastre,
fiind principala modalitate de aşezare a impozitului întrucât asigură o bună
corelare a sarcinii fiscale atât cu puterea economică a contribuabilului, cât şi
cu situaţia sa personală.
Impunerea în cote procentuale poate fi întâlnită sub forma impunerii
în cote proporţionale, în cote progresive şi cote regresive.
Dintre sistemele de impunere utilizate în practica fiscală
internaţională, cel care permite în mai mare măsură respectarea cerinţelor
echităţii fiscale este sistemul bazat pe utilizarea cotelor progresive în tranşe
(compuse). Cu toate acestea însă, utilizarea unei anumite progresivităţi de
impunere, chiar şi în cazul când aceasta este mai ridicată, nu conduce
automat la respectarea echităţii fiscale, deoarece aceasta presupune şi
îndeplinirea celorlalte condiţii amintite anterior.

Principii de politică financiară

Aceste principii cer ca impozitul să aibă randament fiscal, adică să

răspundă următoarelor:

 să fie un impozit general;

 să fie un impozit stabil atât din punct de vedere cantitativ în
timp, cât şi din punct de vedere legislativ în timp;
 să aibă un caracter elastic, adică să se adapteze cerinţelor de
resurse financiare ale statului;
 să nu permită evaziunea fiscală;
 să reclame cheltuieli cât mai mici cu aşezarea şi încasarea
37

lor.
Page
 În sistemele fiscale moderne există mai multe categorii de impozite,
pentru a răspunde unor cerinţe cât mai diverse ale autorităţilor.

Principii de politică economică – cer ca la stabilirea mecanismelor

impozabile să se urmărească şi obiective economice ca:

 creşterea economică;
 stimularea investiţiei;
 stimularea exporturilor;
 influenţarea dezvoltării anumitor ramuri sau activităţi;
 reorientarea consumului.

Principii de politică socială

La stabilirea impozitului, statul trebuie să urmărească şi cerinţele în

domeniul demografic sau nişte obiective sociale (limitarea consumului unor
bunuri dăunătoare societăţii).

38

PARTEA A II-A
Page
 CAPITOLUL 4

Lichiditatea, solvabilitatea si indatorarea intreprinderii

4.1. Ratele de structură financiară

Ratele de structură financiară cuprind:

 ratele echilibrului financiar;

 ratele de îndatorare.

Ratele echilibrului financiar şi de îndatorare

 4.1.1. RATELE DE LICHIDITATE

Ratele de lichiditate măsoară capacitatea întreprinderii de a face faţă

plăţilor curente prin valorificarea activelor curente de care dispune, în sensul
lichidităţii acestora.
Analiza patrimonială poate fi susţinută şi prin calculul unor rate de
lichiditate, după cum urmează:

Analiza patrimonială pe baza ratelor de

lichiditate:

Rata lichidităţii generale Rata lichidităţii parţiale Rata lichidităţii imediate

(RLG) (RLP) (RLI)

Figura 1. Analiza patrimonială pe baza ratelor de lichiditate

 rata lichidităţii generale (RLG):

ATS
RLG=
DTS
 rata lichidităţii parţiale (RLP):
ATS - stocuri
RLP=
DTS
39

 rata lichidităţii imediate (RLI):

Page
 Disponibilitati
RLI=
DTS

Rata lichidităţii generale exprimă fondul de rulment financiar în

mărime relativă. Compară lichidităţile potenţiale (activele uşor transfor-
mabile în monedă pe termen scurt) cu exigibilităţile potenţiale (datoriile
rambursabile pe termen scurt).
Valoarea supraunitară a ratei, evidenţiază că întreprinderea are
capacitatea de a-şi achita datoriile exigibile pe termen scurt din activele pe
termen scurt de care dispune. În acest caz, fondul de rulment este pozitiv.
Valoarea subunitară a ratei (fond de rulment negativ) reflectă faptul că
volumul datoriilor pe termen scurt nu poate fi acoperit de volumul activelor
pe termen scurt. Situaţia nu este periculoasă dacă gradul de lichiditate al
activelor este mai ridicat decât cel de exigibilitate al datoriilor pe termen
scurt. Mărimea optimă a ratei este cuprinsă între 2 şi 2,5.

Rata lichidităţii parţiale exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi

plăti datoriile pe termen scurt din creanţe, investiţii financiare pe termen
scurt şi disponibilităţi. Valoarea optimă a ratei este cuprinsă între 0,8 şi 1.

Rata lichidităţii imediate exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi

rambursa instantaneu datoriile pe termen scurt din disponibilul existent. O
rată ridicată poate exprima şi o folosire ineficientă a lichidităţilor. Se
apreciază optimă o rată mai mare de 0,3.
În acest context, o întreprindere cu o lichiditate optimă pe termen
foarte scurt este aptă în orice moment să-şi achite minimum 30% din
datoriile imediat exigibile, din disponibilităţile existente.

 4.1.2. RATA SOLVABILITĂŢII

Rata exprimă gradul în care întreprinderea face faţă datoriilor totale.

Activ total Capital propriu + Datorii totale
RS = =
Datorii totale Datorii totale
40

Rata solvabilităţii exprimă situaţia netă (SN) a întreprinderii în

mărime relativă.
Page
 O valoare a ratei mai mare de 1,5 dovedeşte că întreprinderea este
solvabilă, adică are capacitatea de a-şi achita datoriile pe termen scurt,
mediu şi lung prin valorificarea activelor de care dispune.

 4.1.3. RATELE DE ÎNDATORARE

Riscul dezechilibrului financiar al întreprinderii depinde de mărimea

şi structura îndatorării sale. Ratele de îndatorare furnizează informaţii
asupra autonomiei întreprinderii faţă de creditorii săi. De altfel, multe dintre
aceste rate stau la baza normelor bancare de acordare a creditelor şi servesc
la definirea capacităţii de îndatorare.

Rata îndatorării generale - RIG se exprimă în două moduri:

Datorii totale 2 Datorii totale

RIG1= < sau RIG2 = <2
Capitalpropriu+ Datorii 3 Capital propriu

Rata îndatorării la termen – RIT se calculează, de asemenea, în două

variante:

Datorii pe termen mediu si lung 1

RIT 1= < sau
Capital permanent 2
Datorii pe termen mediu si lung
RIT 2 = < 1
Capital propriu

O întreprindere poate contracta împrumuturi noi, atâta timp cât

valorile ratelor de îndatorare se situează sub valorile maxime precizate.
Când limitele menţionate pentru fiecare indicator sunt atinse, capacitatea de
îndatorare a întreprinderii este saturată (întreprinderea nu mai poate primi
credite bancare).
41
Page

CAPITOLUL 5
 ANALIZA CASH-FLOW-URILOR ÎNTREPRINDERII

5.1. Operatiunile de gestiune si de capital

Activitatea desfăşurată de întreprindere cuprinde două tipuri de

operaţiuni: de gestiune şi de capital.
Operaţiunile de gestiune sunt cele mai însemnate şi cuprind[ Vintilă,
2010]:
 operaţiuni de exploatare a patrimoniului;
 operaţiuni financiare pe piaţa de capital şi cea monetară.
În figura 1 sunt evidenţiate componentele operaţiunilor de gestiune:

Operaţiunile de gestiune
sunt cele mai însemnate şi
cuprind:

Operaţiuni financiare pe
Operaţiuni de exploatare a
piaţa de capital şi cea
patrimoniului
monetară

Figura 1. Componentele operaţiunilor de gestiune

Operaţiunile de capital sunt acele operaţiuni care realizează

modificări atât în volumul cât şi în structura activelor şi pasivelor
întreprinderii, care au loc în urma deciziilor de investiţii şi celor de
finanţare, decizii luate de conducerea întreprinderii.
42
Page
 Operaţiunile de capital cuprind:

Operaţiuni privind activele operaţiuni de investiţii;

întreprinderii operaţiuni de dezinvestiţii.

Operaţiuni privind pasivele operaţiuni de finanţare prin aport nou de

întreprinderii numerar la creşterea capitalului social;
operaţiuni de creditare prin împrumuturi pe
termen mediu şi lung;
operaţiuni de rambursare a datoriilor financiare;
mai rar, operaţiuni de restituire a capitalurilor
proprii.

Figura 2. Componentele operaţiunilor de capital

Variaţia trezoreriei nete (∆TN) de la începutul exerciţiului financiar

până la sfârşitul acestuia reprezintă cash-flow-ul (CF).

5.2. Determinarea cash-flow-ului după origine şi în raport cu

destinaţia sa

Operaţiunile de gestiune degajă un flux monetar sub forma cash-flow-

ului de gestiune format din: profit net, amortizări, dobânzi.
CFgest = PN + AMORTIZĂRI + DOBÂNZI

Deoarece CFgest este determinat de operaţiunile de exploatare (în cea

mai mare parte) acestea se identifică frecvent cu cash-flow-ul de exploatare.
CFexploatare = EBIT – IMPOZIT PE PROFIT + AMORTIZĂRI

După acoperirea creşterii economice (∆IMOBILIZĂRI + ∆NFR),

43

CFgestiune rezultat reprezintă cash-flow-ul disponibil total calculat după:

 origine;
Page

 destinaţia sa.
Cash-flow-ul disponibil (CFD) calculat după origine este:

CFD = CFgest - (∆IMOB + ∆NFR)

Creştere economică

unde: ∆IMOB = IMOB1 – IMOB0 + AMORTIZĂRI

∆NFR = NFR1 – NFR0

Cash-flow-ul disponibil (CFD) calculat după destinaţia sa:

CFD = CFDacţionari + CFDcreditori

unde: CFD acţionari = Profit net - ∆Capitaluri proprii;

∆CP = CP1 – CP0;

CFDcreditori = DOBÂNZI - ∆DATORII FINANCIARE;

∆DAT.FIN = DAT.FIN1 – DAT.FIN0.

44
Page
 CAPITOLUL 6

POLITICA DE FINANŢARE A ÎNTREPRINDERII PE

TERMEN MEDIU ŞI LUNG

Decizia de finanţare pe termen mediu şi lung constă în :

 determinarea capitalului permanent necesar şi repartizarea lui între

fonduri proprii şi împrumutate, ceea ce presupune căutarea unei
structuri financiare optime, pentru care costul capitalului este
minim şi valoarea întreprinderii maximă;
 definirea politicii de dividend.
constă

Decizia de finanţare pe termen

mediu şi lung constă în:

Determinarea capitalului Definirea politicii de dividend

permanent necesar şi repartizarea
lui între fonduri proprii şi
împrumutate, ceea ce presupune
căutarea unei structuri financiare
optime, pentru care costul
capitalului este minim şi valoarea
întreprinderii maximă
în:

Figura 1. Decizia de finanţare pe termen mediu şi lung

45
Page
 6.1. Surse de finanţare pe termen mediu şi lung

Sursele de finanţare pe termen mediu şi lung se pot clasifica astfel:

Sursele de finanţare pe termen mediu

şi lung se clasifica:

interne (autofinanţarea);
Surse proprii
externe (aporturi noi de capital şi subvenţii).

credite bancare;
Surse împrumutate împrumuturi din obligaţiuni;
surse închiriate (leasingul).

Figura 2. Sursele de finanţare pe termen mediu şi lung

Alegerea sursei/surselor de finanţare este influenţată de mai mulţi factori:

 structura capitalului pe care întreprinderea o urmăreşte.

Majoritatea societăţilor pe acţiuni alternează emisiunile de titluri
(acţiuni, obligaţiuni) cu împrumuturi, în funcţie de obiectivele vizate
şi de costurile acestora;
 maturitatea activelor finanţate, care trebuie să fie în concordanţă cu
cea a pasivelor sursă. Astfel, un echipament de investiţii cu o durată
de viaţă economică de 5 ani, este de dorit să fie finanţat dintr-un
împrumut cu scadenţă similară, pentru ca din cash-flow-urile
generate de utilizarea respectivului activ să fie achitate tranşele şi
dobânzile aferente împrumutului;
 situaţia financiară prezentă şi previzionată a întreprinderii. Dacă
întreprinderea traversează o perioadă mai dificilă, managerii ei
trebuie să evite contractarea de împrumuturi noi, deoarece ele ar fi
mai costisitoare pentru societate, din cauza primei de risc pe care ar
încorpora-o rata dobânzii solicitată de bănci şi a restricţiilor pe care
le-ar impune acestea. În acest caz, trebuie apelat la surse de
finanţare proprii (emisiune de acţiuni).
Dacă însă se previzionează profituri mari în viitor, se vor prefera
46

sursele împrumutate (debt financing) şi ulterior, când valoarea de

Page
 piaţă a acţiunilor va creşte datorită profiturilor obţinute, se pot emite
acţiuni;
 condiţiile de îndatorare (nivelul ratei dobânzii, restricţiile impuse de
creditori, disponibilitatea activelor de a fi folosite ca garanţii, etc);
 cotarea întreprinderii la bursă. În general, întreprinderile cotate au
mai multe posibilităţi de finanţare decât cele necotate, putând atrage
fonduri importante pentru investiţii. Listarea la cota bursei reprezintă
o recunoaştere publică a competitivităţii şi a performanţelor
financiare ale întreprinderii respective.
Dezavantajele cotării la bursă sunt reprezentate de expunerea mai
mare la riscuri (cum ar fi cel al unei preluări ostile), volumul mare de
informaţii care trebuie pus la dispoziţia publicului sub formă de rapoarte
periodice şi deturnarea obiectivelor managementului pe termen lung, din
cauza exigenţelor pe termen scurt impuse de piaţă (întreprinderile cotate
trebuie să menţină o politică de creştere progresivă pentru a atrage acţionari
şi trebuie să distribuie constant dividende).

6.2. Sursele proprii

Autofinanţarea reprezintă surplusul monetar degajat în timpul unui

exerciţiu financiar şi pus la dispoziţia întreprinderii pentru finanţarea
creşterii sale. Autofinanţarea poate fi de două tipuri: de menţinere şi de
creştere.
Autofinanţarea de menţinere este constituită în principal din amortizări
şi provizioane (elemente de ajustare a valorii activelor), iar cea de creştere
din profitul net nerepartizat încă.
Autofinanţarea are un rol central în strategia întreprinderii. Ea permite
constituirea de rezerve în vederea înlocuirii imobilizărilor existente, cât şi
finanţarea noilor investiţii. De altfel, băncile nu acordă credite pentru
finanţarea unui echipament decât dacă întreprinderea finanţează cu fonduri
proprii o parte din valoarea proiectului (în general minim 25%).

Determinarea autofinanţării are la bază următoarea relaţie:

47

Autofinanţare = CAFcalculată – Dividende – Participarea salariaţilor şi

Page

managerilor la profit
 unde: CAF = capacitatea de autofinanţare.

Mărimea autofinanţării este influenţată de politica de investiţii, de

politica de finanţare şi de politica de dividend.
Sursele proprii externe sunt constituite fie din majorările de capital
subscris de acţionari vechi sau noi, fie din subvenţii şi prime.
Acestea din urmă se acordă întreprinderilor de la bugetul de stat sau de
la bugetele locale, în funcţie de anumite priorităţi economice şi sociale, cum
ar fi: crearea de noi întreprinderi, crearea de locuri de muncă, inovaţii,
economie de energie şi materii prime, etc.
În cazul majorărilor de capital, nu sunt considerate surse de finanţare
decât aporturile în numerar sau în natură. Se exclud deci majorările de
capital social prin încorporarea de rezerve sau prin conversia de obligaţiuni
în acţiuni.
Preţul de emisiune al noilor acţiuni se fixează ţinând cont de câteva
constrângeri legate de:

Fixarea preţului de emisiune al

noilor acţiuni ţinând cont de
constrângeri:

Valoarea
nominală şi Politica de Conjunctura
dividende Tipul de titluri
valoarea de Performanţele economică de
urmată de emise (acţiuni
piaţă a întreprinderii şi ansamblu şi
întreprindere, comune sau
acţiunilor vechi profitul aşteptat mai ales situaţia
ştiut fiind că preferenţiale)
(valoarea pieţei financiare
nominală investitorii vor
preţul de dori să
emisiune al achiziţioneze
noilor acţiuni titluri cu atât
valoarea de mai mult cu cât
piaţă) întreprinderea
a distribuit
regulat
dividende
48
Page
 Figura 3. Constrângeri legate de fixarea preţului de emisiune al noilor
acţiuni

Majorarea capitalului social prin aporturi noi în

numerar produce „efecte de diluare” cum ar fi:

Scăderea puterii de
Scăderea valorii de piaţă a Scăderea profitului vot pe care o conferă
acţiunilor societăţii net pe acţiune (EPS) fiecare acţiune
deţinută

Figura 4. Majorarea capitalului social prin aporturi noi în numerar

Pentru a atenua aceste efecte, în cazul noilor aporturi, acţionarii vechi

au cea ce se numeşte drept preferenţial de subscriere sau de preempţiune
(pre-emption right). Acesta dă acţionarilor existenţi prima opţiune de
cumpărare a acţiunilor comune nou-emise, proporţional cu numărul de
acţiuni vechi deţinute.
Acţionarii vechi au acest drept numai dacă este specificat în statutul
societăţii şi-l pot exercita într-un interval de timp determinat, stabilit de
conducerea întreprinderii.
În această perioadă, ei pot cumpăra acţiuni noi plătind doar preţul de
emisiune, folosind drepturile de subscriere. Dacă nu doresc să subscrie la
majorarea capitalului, îşi pot vinde drepturile la bursă, obţinând în schimbul
lor o sumă egală cu pierderea de valoare a acţiunilor.
Acţionarii noi nu pot subscrie la majorarea de capital decât dacă în
perioada menţionată au existat acţionari vechi care au renunţat la drepturile
lor de subscriere. Ei vor plăti pentru fiecare acţiune nouă preţul de emisiune
plus un anumit număr de drepturi achiziţionate de la acţionarii vechi, care
este egal cu raportul dintre numărul de acţiuni vechi şi numărul de acţiuni
noi.
Dreptul de preempţiune are aşadar un dublu rol: protejează poziţia de
control a acţionarilor vechi şi îi acoperă pe aceştia împotriva diluării valorii
acţiunilor lor (compensează pierderea de valoare pe care ei o suportă).
Dreptul de subscriere îmbracă forma unui cupon, care se ataşează
49

fiecărei acţiuni vechi. El este negociabil la bursă, dacă şi titlurile respective

sunt cotate. Teoretic, el este egal cu diferenţa dintre valoarea de piaţă a
Page

acţiunilor vechi şi valoarea de piaţă a acţiunilor întreprinderii, după

majorarea capitalului. Practic însă, fiind cotat la bursă ca orice activ
financiar, preţul lui poate varia.
Pentru a determina valoarea teoretică de piaţă a unui drept de
subscriere vom folosi următoarele notaţii:
- VN = valoarea nominală a unei acţiuni (capitalul social împărţit la
numărul de acţiuni);
- VP = valoarea de piaţă a unei acţiuni vechi (cursul bursier al acţiunii
înainte de majorarea capitalului);
- Pe = preţul de emisiune al unei acţiuni noi (valoarea la care se emit
acţiunile noi);
- VP’ = valoarea de piaţă a unei acţiuni după majorarea capitalului;
- Ds = VP – VP’ = dreptul de subscriere;
- N = numărul de acţiuni vechi;
- n = numărul de acţiuni noi;
N
- nds = n = raportul dintre numărul de acţiuni vechi şi numărul de
acţiuni noi.
Aşa cum am precizat, dreptul de subscriere este egal cu diferenţa
dintre valoarea de piaţă a unei acţiuni vechi şi valoarea de piaţă a unei
acţiuni după operaţiunea de majorare:

ds = VP – VP’

Pentru a determina VP’, vom folosi noţiunea de capitalizare bursieră

(Cb), care desemnează valoarea de piaţă totală a acţiunilor.

Cb = N x VP (înainte de majorarea capitalului);

Cb’ = N x VP + n x Pe (după majorarea capitalului)

Cb' N x VP + nx Pe
VP' = =
N+n N+n
50
Page
 N x VP + n x Pe
Ds = VP − VP' = VP − =
N+n
N x VP + n x VP − N x VP − n x Pe
N +n ,

ceea ce înseamnă:
n
Ds = ( VP − Pe )
N+n

6.3. Sursele împrumutate

a) Creditele bancare pe termen mediu şi lung constituie o sursă

importantă de finanţare a întreprinderilor. Au o scadenţă mai mare de un an.
De obicei, se urmăreşte ca această scadenţă să coincidă cu durata de viaţă
economică a investiţiei ce va fi finanţată. Astfel, rambursarea împrumutului
şi plata dobânzilor se vor face din fluxurile de numerar generate de activul
finanţat.
La angajarea unui astfel de împrumut, firma va trebui să ia în calcul
dobânda, garanţiile cerute de creditor, modul şi termenele de rambursare.
Rata dobânzii poate fi fixă sau variabilă (ajustată lunar, trimestrial sau
semestrial).
De altfel, rambursarea creditului şi plata dobânzilor se pot realiza în
trei variante:pot realiza în trei variante
Rambursarea creditului şi plata dobânzilor se pot realiza în trei variante
Rambursarea creditului şi plata dobânzilor se pot realiza în trei
variante:

Rambursare prin Rambursare integrală

Rambursare prin rate
tranşe (amortizări) la sfârşitul perioadei
constante
constante de creditare

Figura 5. Variante de rambursarea creditului şi plata dobânzilor

51
Page
 Amortizarea împrumutului se calculează împărţind valoarea acestuia la
numărul de perioade de rambursare. De exemplu, dacă rambursarea se face
în rate anuale, se împarte valoarea creditului la numărul de ani, iar dacă se
rambursează în rate lunare, se împarte la numărul de luni (numărul de ani x
12 luni).

Rata împrumutului este egală cu amortizarea (tranşa) plus dobânda

aferentă.
În cazul în care rambursarea se face în rate anuale (anuităţi) constante
şi amortizări variabile, formula de calcul a anuităţii (A) este:

C x rd
A=
1
1 -
(1+ r d )n
unde: C = valoarea împrumutului;
rd = rata dobânzii anuale exprimată procentual;
n =numărul de ani în care se face rambursarea.

b) Împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni reprezintă contracte

pe termen mediu sau lung, prin care beneficiarul împrumutului se obligă să
plătească deţinătorului obligaţiunii tranşele şi dobânzile la anumite date.
Obligaţiunile se deosebesc de împrumuturile pe termen mediu şi lung prin
aceea că presupun o ofertă publică şi vânzarea către investitori diferiţi.
Deosebirile dintre obligaţiuni şi acţiuni constau în modalitatea de
remunerare (dividende pentru acţiuni şi dobânzi pentru obligaţiuni) şi în
faptul că obligaţiunile nu conferă deţinătorului putere de decizie în
societatea emitentă.
Împrumutul obligatar este caracterizat de următoarele elemente:
mărimea acestuia, preţul de emisiune, dobânda, durata şi modalitatea de
rambursare.
Mărimea împrumutului obligatar se stabileşte atât în funcţie de nivelul
investiţiilor ce trebuie finanţate, cât şi de oferta de capital de pe piaţa
financiară.
52
Page
 Preţul (valoarea) de emisiune poate fi egal, mai mic sau mai mare
decât valoarea nominală. De asemenea, rambursarea se poate face la o
valoare egală sau mai mare decât valoarea nominală.
Dobânda se calculează la valoarea nominală şi se plăteşte periodic, la
o dată prestabilită, prin detaşarea unui cupon din corpul obligaţiunii.
Modalităţile de rambursare sunt identice cu cele ale împrumuturilor
bancare pe termen lung:
 rambursare prin rate (anuităţi) constante;
 rambursare prin tranşe (amortizări) constante;
 rambursare integrală la sfârşitul duratei.

6.4. Costul capitalului

Pentru evaluarea ratei de actualizare necesare evaluării şi selectării

proiectelor de investiţii, unul dintre criterii este costul finanţării acestor
proiecte. Se numeşte cost mediu ponderat al capitalului şi trebuie să fie mai
mic decât rentabilitatea economică a proiectului de investiţii, pentru ca
acesta să fie acceptat.

Costul mediu ponderat reprezintă suma costurilor diferitelor surse de

finanţare, ponderate cu cota parte a fiecăreia dintre ele în finanţarea totală.

Costul capitalului are următoarele componente:

Componentele costului capitalului

Componentele costului capitalului

Costul capitalurilor costul remunerării acţionarilor prin dividende;

proprii, care se referă la: costul autofinanţării.

costul împrumuturilor bancare;

Costul îndatorării, costul împrumuturilor obligatare;
cuprinzând: costul leasingului.
costul leasingului.
53

Figura 6. Componentele costului capitalului

Page
 a) Costul remunerării acţionarilor sub forma dividendelor reflectă
rentabilitatea aşteptată de aceştia pentru capitalul propriu. Estimarea
costului acţiunilor este destul de dificilă, pentru că, spre deosebire de
datorii, nu există o rată prestabilită a dividendului, aceasta variind în funcţie
de profitabilitatea întreprinderii şi de politica de dividend.
Cu toate acestea, practica a demonstrat că o politică de reducere a
dividendelor de la un an la altul comportă un risc considerabil pentru
întreprinderea respectivă, întrucât preţul pe piaţă al acţiunilor poate scădea,
costul procurării unor noi surse de capital crescând în consecinţă. De aceea,
întreprinderile depun eforturi considerabile pentru a menţine şi chiar a creşte
valoarea dividendelor plătite de la un exerciţiu financiar la altul, fapt care
antrenează două consecinţe importante:
 volumul investiţiilor de dezvoltare se reduce, pentru a permite
achitarea dividendelor; unele companii apelând chiar la
împrumuturi pentru a onora dividendele;
 acţionarii deţinători de acţiuni comune dobândesc un compor-
tament de deţinători de titluri cu venit fix, aşteptând încasarea unui
venit cert.

Există mai multe tehnici de determinare a randamentului aşteptat de

acţionari (rata dividendului):

PNA
Rdiv =
1) CPR

unde: Rdiv = rata dividendului;

PNA = profitul net cuvenit acţionarilor;
CPR = capitalul propriu.

DIV
Rdiv = +g
2) VP (modelul Gordon – Shapiro)

unde: DIV = ultimul dividend plătit;

54

VP = valoarea de piaţă a unei acţiuni (cursul bursier);

g = rata constantă de creştere anuală a dividendelor.
Page
 Se observă că rata rentabilităţii unei acţiuni are două componente:

- o rată anuală de remunerare prin dividendele plătite

(DIV
VP ) .
Managerii urmăresc să asigure un nivel constant al acestei rate, pentru a
putea beneficia de reinvestirea părţii nedistribuite din profitul net
(autofinanţare);
- o rată anuală de creştere a dividendelor (g). Poate fi calculată pe baza
unei serii cronologice de dividende, reprezentând o perioadă semnificativă
pentru creşterea economică a întreprinderii analizate[Stancu, 2007]
a) Costul autofinanţării

Autofinanţarea reprezintă afectarea unei părţi din capacitatea de

autofinanţare (profit net + amortizări + provizioane) pentru finanţarea
proiectelor de investiţii. Astfel, acţionarii realizează o economisire şi o
investire a profitului net, precum şi o reinvestire a capitalului recuperat prin
amortizare sau protejat prin provizioane[ Stancu, 2007].
În perioada în care această sumă rămâne la nivelul rezervelor, costul
autofinanţării este zero, acţionarii nesolicitând în mod direct o remunerare a
rezervelor. Când valoarea acestor rezerve devine mare, conducerea societăţii
poate decide încorporarea lor în capitalul social şi distribuirea de acţiuni
gratuite.
În acest caz, autofinanţarea va avea un cost egal cu cel al capitalurilor
proprii (rata dividendului).

c) Costul împrumuturilor bancare se determină mai uşor, datorită

faptului că rata nominală a dobânzii şi modalitatea de rambursare sunt
cunoscute. Acest cost este influenţat de următoarele elemente:
împrumuturilor bancare:

Elemente care influenteaza costul împrumuturilor bancare:

Impozitul pe profit, a
Cheltuielile administrative cărui aplicare conduce Modalitatea de
55

(comisioane directe sau la economii fiscale şi rambursare (la sfârşitul

indirecte) care majorează implicit la reducerea perioadei de creditare
Page

costul împrumutului; costului capitalului sau proporţional în timp)

împrumutat
Elemente care împrumuturilor bancare:
Figura 7. Elementele care influenţează costul împrumuturilor bancare

Pentru cunoaşterea foarte exactă a costului unui împrumut, trebuie să

se ţină cont de toate aceste elemente.

d) Costul împrumuturilor obligatare poate fi influenţat de:

Costul împrumuturilor obligatare

poate fi influenţat de

Cheltuielile administrative,
care se referă la primele de Modalitatea de
emisiune (când obligaţiunile rambursare (în anuităţi
se emit la un preţ mai mic constante, în amortizări
Impozitul pe profit,
decât valoarea nominală) şi constante sau integral
care determină
la primele de rambursare la sfârşitul perioadei).
reducerea costului
(când obligaţiunile se Cu cât rambursarea are
(economii fiscale)
rambursează la un preţ mai loc mai târziu, cu atât
mare decât valoarea costul (dobânda) este
nominală). Toate acestea mai mare.
duc la majorarea costului

Figura 8. Elementele care influenţează costul împrumuturilor obligatare

e) Costul leasingului este reprezentat de chiria plătită proprietarului

bunului şi de preţul rezidual al acestuia. Influenţa fiscalităţii asupra
costului leasingului se manifestă sub următoarele aspecte:
56
Page
 Influenţa fiscalităţii asupra costului leasingului

Pierderea economiei de impozit

aferente amortizării bunului închiriat
Deductibilitatea redevenţei de la
în cazul leasingului operaţional (de
plata impozitului pe profit determină
avantajele amortizării beneficiază
o reducere a costului
proprietarul) determină pentru
utilizator un cost de oportunitate

Figura 9. Influenţa fiscalităţii asupra costului leasingului

Costul fiecărei surse de finanţare şi ponderea acestora în totalul

surselor de finanţare stau la baza determinării costului mediu ponderat al
capitalului (Cmp%):
n

n ∑ k i∗c i
∑ p i∗c i Cmp %= i=1n
Cmp %= i=1 ∑ ki
100 sau i=n

unde: pi = ponderea sursei i în totalul surselor de capital;

ci = costul sursei i;
ki = sursa de capital i;
n = numărul surselor de capital.

Costul mediu ponderat al capitalului se poate calcula prin două

metode:

Metode de calculare a costului

mediu ponderat al capitalului

Metoda ponderării contabile Metoda ponderării bursiere

57

Figura 10. Metode de calculare a costului mediu ponderat al capitalului

Page
 Prima metodă utilizează date din evidenţa contabilă. Sursele de capital
sunt considerate capitalul social (numărul de acţiuni x valoarea nominală a
unei acţiuni) şi diversele capitaluri împrumutate. Rata dividendului se
determină în funcţie de valoarea nominală (capitalul social).
Metoda ponderării bursiere înlocuieşte capitalul social cu noţiunea de
capitalizare bursieră (număr de acţiuni x valoarea de piaţă a unei acţiuni).
Altă deosebire faţă de metoda ponderării contabile o constituie
modalitatea de determinare a ratei dividendului (în funcţie de valoarea de
piaţă, ultimul dividend plătit şi creşterea prevăzută a acestuia).
Analiştii financiari recomandă utilizarea celei de a doua metode, chiar
şi în situaţia în care societatea nu este cotată la bursă. În acest caz, estimarea
valorii de piaţă se face comparativ cu alte titluri mai lichide şi cu valori de
piaţă reprezentative.
În decizia de finanţare a investiţiilor trebuie analizat şi costul
marginal al capitalului. Acesta reprezintă costul adiţional pentru obţinerea
unei unităţi suplimentare de capital.

Costul marginal se poate calcula în valoare absolută (Cmarg) sau relativă

(Cmarg%).

Cmarg = CT1 – CT0

CT 1 −CT 0
C m arg %=
KT 1 −KT 0

unde: CT = costul total al capitalului;

KT = capitalul total.

Costul marginal reflectă modificările survenite în costul total al

capitalului, înainte şi după apelarea la o nouă creştere de capital (de
exemplu, pentru finanţarea unui nou proiect de investiţii).
Dacă rentabilitatea economică a proiectului este mai mare decât costul
marginal exprimat în procente, situaţia este favorabilă. În caz contrar,
întreprinderea va trebui fie să apeleze la altă sursă de finanţare (mai ieftină),
58

fie să renunţe la proiect.

Page
 PARTEA A III-A

CAPITOLUL 7

PIAŢA DE CAPITAL ŞI INSTITUŢIA BURSEI

7.1. Piaţa de capital

7.2. Bursa de valori: concept, funcţii, rol, organizare şi funcţionare
7.3. Indici bursieri

7.1. Piaţa de capital

Piaţa financiară contribuie la ’’realizarea echilibrului economic

naţional prin realizarea alocării eficiente a economisirilor se venituri
disponibile în investiţii private şi publice, interne şi externe.
59
Page
 Piaţa financiară asigură transferul de capital intermediat şi cel
indirect pe segmentul primar şi toate transferurile de capital pe segmentul
secundar al acesteia’’[ Stancu, I.& Stancu, D., 2012].
Piaţa de capital are ca obiect cererea şi oferta de capital pe termen
mediu şi lung, cu acelaşi rol ca şi piaţa financiară în general, având ca
particularitate durata mare a scadenţelor.

După tipul titlurilor tranzacţionate, piaţa de capital poate fi:

 de acţiuni;
 de obligaţiuni bond market;
 ipotecară (tranzacţii cu titluri de credit ipotecar) sau titluri
de rentă (emise de stat fără precizarea scadenţei).
De asemenea, după agenţii economici implicaţi, poate fi: primară sau
secundară.

Rolul pieţei de capital pe cele două segmente principale: piaţa

primară şi piaţa secundară[Văduva, 2011, p.10-11]:

Rolul pieţei primare de capital constă în asigurarea finanţării

agenţilor economici publici şi privaţi şi a instituţiilor de stat( finanţare
directă) alături de finanţarea prin intermediul sistemului bancar( finanţare
indirectă). Piaţa primară pune la dispoziţia investitorilor instrumente
alternative pentru plasarea disponibilului în lichidităţi.
Rolul pieţei secundare de capital este de asigurare a lichidităţii
instrumentelor financiare permiţând astfel investitorilor care au nevoie de
capital să transforme aceste instrumente în lichidităţi, rapid şi la un preţ
rezonabil. Piaţa secundară pune la dispoziţia investitorilor diferite
alternative de investiţii.

Trăsăturile specifice ale pieţei de capital:

 Este o piaţă deschisă - oricine poate să cumpere şi să vândă

60

instrumente financiare prin intermediul acestei pieţe,

Page
 valorificând astfel un excedent de numerar sau din contră
atrăgând resurse financiare;
 Produsele pieţei de capital se numesc instrumente financiare
emise pe termen mediu şi lung;
 Produsele pieţei de capital se caracterizează prin
negociabilitate şi transferabilitate;
 Tranzacţionarea instrumentelor financiare pe piaţa de capital
este intermediată de persoane fizice sau juridice special
autorizate pentru realizarea acestor operaţiuni.

Instituţia financiară tipică pieţei secundare este bursa de valori.

7.2. Bursa de valori: concept, funcţii, rol, organizare şi funcţionare

Bursa este o piaţă pe care se desfac mărfuri şi valori mobiliare, după

o procedură specifică.
Bursele se clasifică după următoarele criterii:

 varietatea tranzacţiilor:

VARIETATEA
VARIETATEA TRANZACŢIILOR
TRANZACŢIILOR

GENERALE SPECIALIZATE

Figura 1. Clasificarea burselor după varietatea tranzacţiilor

61
Page

 obiectul activităţii:
 Figura 2. Clasificarea burselor după obiectul activităţii

 forma de organizare:

FORMA
FORMA DE
DE ORGANIZARE
ORGANIZARE

PRIVATE DE STAT

Figura 3. Clasificarea burselor după forma de organizare

 modul de admitere a participanţilor:

MODUL
MODUL DE
DE ADMITERE
ADMITERE A
A PARTICIPANŢILOR
PARTICIPANŢILOR

CU ACCES LIMITAT CU ACCES NELIMITAT

Figura 4. Clasificarea burselor după modul de admitere a participanţilor

Bursa de valori este o instituţie a pieţei secundare de capital la care

62

se tranzacţionează titluri (valori) mobiliare. În obiectul ei de activitate se

Page

includ hârtiile de valoare, valutele şi metalul preţios.

 Bursa de valori are funcţia de a concentra cererea şi oferta de valori
mobiliare, de a asigura tranzacţionarea lor operativă, de a înregistra şi de a
face publice cursurile de vânzare / cumpărare.
Rolul ei revine la:
 mobilizarea capitalului financiar;
 la redistribuirea lui (pe ramuri economice şi chiar pe ţări);
 la informarea publicului privind starea şi tendinţele pieţei;
 la elaborarea de analize economice şi predicţii ale evoluţiei
economiei (pe care adesea le comercializează).
Organizarea şi funcţionarea bursei sunt precizate prin lege şi prin
regulamentul propriu, care stabilesc riguros locul şi rolul participanţilor, ca
şi modul de efectuare a tranzacţiilor.

7.3. Indicii bursieri

Indicii bursieri sunt ’’mărimi sintetice de tipul mediei ponderate

prin care se determină nivelul general al cotaţiilor bursiere la un moment dat
faţă de un moment ales ca referinţă în trecut. Pentru momentul de referinţă,
şi apoi pentru fiecare zi de bursă, se calculează un nivel mediu al tuturor
cotaţiilor (indice compozit) sau doar al celor mai reprezentative titluri’’
(Stroe, Armeanu, 2004).
Cotaţia curentă a fiecărui titlu se ponderează cu un coeficient de
importanţă, de pildă ponderea pe care titlul în cauză o deţine în capitalizarea
bursieră a zilei, urmând ca valorile rezultate să se însumeze pentru a obţine
cotaţia medie a zilei, care apoi este exprimată procentual în raport cu cotaţia
media a momentului (zilei) de referinţă.
Cotaţia medie a zilei de referinţă este exprimată printr-un număr de
puncte: de obicei 1.000 sau 10.000. Cotaţia medie a unei zile oarecare
reprezintă un număr de puncte sub sau peste nivelul celei de referinţă.
De exemplu, dacă cotaţia medie de referinţă a fost punctată 10.000,
iar cea a zilei curente este de 9.612, rezultă că, în medie, cotaţiile curente ale
titlurilor de referinţă (cele luate în calculul cotaţiei medii) sunt cu 388 de
63

puncte sub nivelul de referinţă, adică piaţa a evoluat defavorabil.

Page
 Indicii bursieri arată, în dinamica lor, evoluţia cursurilor pe o
anumită piaţă, adică raportul dintre cererea şi oferta de capital pe piaţa
respectivă.
Stricto sensu evoluţia se referă la titlurile de referinţă, adică la cele
ce au fost incluse în „coşul” de valori pentru calculul indicelui, de obicei
titlurile cele mai reprezentative ale pieţei, adică cele cu cea mai activă cerere
şi ofertă, titlurile cele mai tranzacţionate.
Lato sensu, indicele exprimă tendinţa de ansamblu a pieţei, întrucât
titlurile de referinţă sunt cele ce „fac” piaţa, determină trendul acesteia, le
„trag” şi pe celelalte după ele.
După criteriul formării lor, indicii bursieri sunt de două categorii:
clasici şi moderni.
Indicii clasici se construiesc pe baza unui număr relativ mic de
titluri şi sunt specializaţi pe ramuri: industrie, transporturi, asigurări, utilităţi
etc. Titlurile incluse în „coşul” de referinţă capătă notorietate şi consacrare,
amplificată faţă de cea deja avută când au fost selecţionate. Ele se numesc
valori sigure (blue chip).
În raport cu evoluţia lor pe piaţă aceste titluri pot fi înlocuite cu
altele, ajunse în timp în fruntea bursei, pe poziţii dominante în volumul
tranzacţiilor.

Cei mai cunoscuţi indici clasici sunt:

a) Dow Jones Industrial (DJ) la bursa din New York, introdus în

1884 de economiştii Charles Dow şi Eduard Jones, şi care
include 30 de economiştii Charles Dow şi Eduard Jones;
b) Financial Times (FT-30) la bursa din Londra, care include 30 de
titluri de referinţă, ale unor societăţi din diverse ramuri ale
economiei Marii Britanii;
c) Nikkei la bursa din Tokio, care include 225 de titluri de referinţă
ale unor societăţi din diverse ramuri economice, cotate la această
bursă, indiferent de faptul că sunt sau nu japoneze.

Indicii moderni se construiesc pe baza unui număr în general mare

64

de titluri, luând în calcul societăţi cotate la respectiva bursă indiferent de

Page

rezidenţa lor. Dintre cei mai cunoscuţi sunt NYSE (1500 de titluri) şi
„Standard & Poor” (500 de titluri) la bursa din New York, Financial Times
100 (190 de titluri) la bursa din Londra şi Topix (circa 500 de titluri) la
bursa din Tokio.
În condiţiile puternicei informatizări a bursei şi pentru a veni în
sprijinul contractelor pe indici, multe din bursele lumii afişează calculul
indicilor cu mare frecvenţă, uneori la intervale sub un minut.
Contractele pe indici se negociază pe piaţa la termen şi pe piaţa
opţiunilor, reprezentând tranzacţii cu portofolii de titluri de structura
„coşului” de referinţă.

Referinţe bibliografice (partea I)

Banca Mondială( 2002),Global Development Finance

Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. (2004), Monedă, Credit, Bănci, Aplicaţii
şi studii de caz, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Baziadoly, S.(2001), Les finances publiques, Editura PUF, Paris
Bodnar, M.(2007), Finanţe publice I, Editura UTM, Bucureşti
Braşoveanu, I., V.( 2009), Analize ale politicii fiscale în România şi în
statele membre ale UE, Editura ASE, Bucureşti
Dardac,N.,Vâşcu,T.(2002), Monedă şi credit (1 şi 2),Editura ASE, Bucureşti
Dardac,N.,Barbu,T.(2005), Monedă, Bănci şi Politici monetare, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Dardac,N.,Barbu ,T.(2009), Monedă, Editura ASE, Bucureşti
Dicţionar MacMillan de economie modernă, Ed. Codecs, Bucureşti, 1999,
pag. 97 (versiunea în limba română)
Duca, I.(2005), Moneda şi credit, Ediţia a - II- a revizuită şi adăugită,
65

Editura UTM, Bucureşti

Fitch,T.(1993), Dictionary of Banking Terms, New York
Page
Georgescu, M., A.(2009), Administrarea finanţelor publice, Ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, Editura Prouniversitaria, Bucureşti
Gherghina, R., Cretan, G.(2012), Finanţe Editura Universitara, Bucureşti
Gherghina, R.(2010), Finanţe publice I, Note de curs si aplicaţii practice,
Editura Renaissance, Bucureşti
Gherghina, R.(2010), Finanţe publice, Editura Renaissance, Bucureşti
Gherghina, R.(2008), Finanţe publice – sinteze şi aplicaţii, Editura
Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti
Gherghina, R.( 2005), Finanţe. Concepte, teste grilă, aplicaţii practice,
Editura Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti
IMF ( 2002),Government Finance Statistics,Manual
Legea finanţelor publice, nr. 500/2002, publicată în M.O., nr.
597/13.08.2002
Luc, W.(1997), L’ etat acteur economique, Editura Economica,Geneve
Moşteanu, T., coordonator (2008), Finanţe publice, Editura Universitară,
Bucureşti
Moşteanu, T., coordonator (2008), Buget şi trezorerie publică, Ediţia a III-a
revizuită,Editura Universitară, Bucureşti
Percebois,J.(1993), Economie de finances publiques, Editura Acollin, Paris
Picard, J.(1997), Finances publiques, Editura Dunod, Paris
Profiroiu, A.,Hogye, M., Moldovan, B., A.(2011), Suport de curs,
Economie şi finanţe publice. Management financiar, Program
postuniversitar în managementul Administraţiei Publice,
www.apubb.ro/.../Economie_ şi_finanţe_publice_Management-
financiar
Stancu, I., Stancu, D.(2012), Finanţe corporative cu Excel, Editura
Economică, Bucureşti
Stancu, I.(2007), Finanţe, Editura Economică, Bucureşti
Stroe, R., Armeanu, D. (2004), Finanţe,Editura ASE, Bucureşti
Tudorache, D., Duca,I., Preda, O., Nedelescu,M., Caracotă,R., Negricea, C.
(2002), Monedă, Bănci, Credit. Lucrări practice. Studii de caz.
Clinici, Editura Sylvi, Bucureşti
Tudor, F., Antohi, V., Finanţe publice, Suport de curs ID, Administraţie
Publică, Universitatea Dunărea de Jos, Galaţi
Tulai,C.(2003), Finanţele publice şi fiscalitatea, Editura Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj Napoca
Ungureanu,M.,A. coordonator, (2005),Finanţe publice.Sinteze şi aplicaţii,
Editura Conphys, Rm.Vâlcea
Văcărel, I. (2002), Bugetul pe programe multianual,concepţii, reglementări,
66

rezultate, perspective, Editura Expert, Bucureşti

Văcărel,I. şi colectiv (2007), Finanţe publice, Ediţia a VI-a, Editura
Page

Didactică şi Pedagogică,Bucureşti
Văcărel, I. (2001), Politici fiscale şi bugetare în România 1990-2000,
Învăţământul – factor important al dezvoltării umane, Editura Expert,
Bucureşti
Văduva, F. (2010), Pieţe de capital şi tranzacţii bursiere, Editura
Renaissance, Bucureşti
Vâşcu,T., Dardac, N. (2002), Monedă şi credit, vol. 1, Editura ASE,
Bucureşti

Referinţe bibliografice (partea I si III)

Avare, Ph, Legros, G., Ravary, C., Lemonnier, P.(2002), traducere şi revizie
ştiinţifică: Niculescu, M., Dumitru, M., Robu, V., Gestiune şi analiză
financiară, Editura Economică, Bucureşti
Balada, S., Coille, J.C.(1995),Outils et mécanismes de gestion financière,
Editura Maxima, Paris
Bran, P.( 1997), Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti
Brealey, R., Myers, S., Allen, F. ( 2006), Principes de gestion financiere, 8e
edition, Pearson Education, Paris
Brezeanu, P.( 2001), Gestiunea financiară a întreprinderii. Teste grilă,
Editura Vox, Bucureşti
Brezeanu, P.(2002), Gestiunea financiară a întreprinderii. Elemente
inspirate din teoria şi practica financiară a Uniunii Europene, Editura
Cavallioti, Bucureşti
Bistriceanu, Gh., Adochiţei, M., Negrea, E.(2001),Finanţele agenţilor
economici, Editura Economică, Bucureşti
Cobbaut, R.( 1994), Théorie financière, Editura Economică, Paris
Colasse, B.(1993), La gestion financière de l’entreprise, PUF, Paris
Conso, P.( 1985), La gestion financière de l’entreprise, Editura Dunod,
Paris
Cristea, H., Ştefănescu, N.( 2003), Finanţele întreprinderii, Editura
CECCAR, Bucureşti
Brezeanu, P.,( 2002),Gestiunea financiară a întreprinderii. Aplicaţii, studii
de caz, teste, Editura Cavallioti, Bucureşti
Dinu, E.( 2004), Rentabilitatea firmei în practică,Editura All Beck,
Bucureşti
Dragotă, V., Obreja, L., Dragotă, M.,(2012), Management financiar, vol. I,
Editura Economică, Bucureşti
Dragotă, V., Ciobanu, A., Obreja, L., Dragotă, M.,(2003), Management
financiar, vol. I, II, Editura Economică, Bucureşti
67

Gherghina, R., Duca, I.(2012), Gestiunea financiară a întreprinderii,

Page

Editura Universitara, Bucureşti

Gherghina, R., Duca, I.(2010), Gestiunea financiară a întreprinderii,
Editura Renaissance, Bucureşti
Grigore, M., Z.(2000), Gestiunea financiara a firmei, Editura Dareco,
Bucureşti
Grigore, M., Z.(2004), Gestiunea întreprinderii, Editura Cartea
Universitara, Bucureşti
Grigore, M., Z.(2009), Finanţele firmei, Editura Cartea Studenţească,
Bucureşti
Grigore, M., Z., Duca, I.( 2004), Gestiunea financiară şi politicile
financiare ale întreprinderii, Editura Renaissance, Bucureşti
Grigore, M., Z., Duca, I.( 2009 ), Gestiunea financiară şi politicile
financiare ale întreprinderii, Editura Renaissance, Bucureşti
Halpern, P., Weston, J. F., Brigham, E. F.(1998), Finanţe manageriale,
Editura Economică, Bucureşti
Hoanţă, N.(1998), Gestiunea finanţelor firmei, Editura Tribuna Economică,
Bucureşti
Ilie, V.(2008), Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteor Press
Bucureşti
Keiser, A. M.( 1993), Gestion financière, Editura Eska
Levasseur, M., Quintard, A.(1992), Finance, Editura Economică
Manolescu, Gh., Petre, I.(1999), Finanţele întreprinderii, Editura Fundaţiei
României de Mâine, Bucureşti
Mărgulescu, D. şi colectiv(1994), Diagnostic economico-financiar, Editura
Romcart
Meylon, G.(2007), Gestion financiere,4e Edition, Breal, Paris
Negruţiu, M., Calotă, T., O.(2009), Introducere în contabilitate, Editura
Renaissance, Bucureşti
Niculescu, M.(1997), Diagnosticul global strategic, Editura Economică,
Bucureşti
Papin, R.(1995), L’art de diriger (II. Gestion. Finance), Editura Dunod,
Paris
Piget, P.( 1998), Gestion financière de l´entreprise, Economica
Stancu, I., Stancu, D.( 2012), Finanţe corporative cu EXCEL, Editura
Economică, Bucureşti
Stancu, I.( 2007), Finanţe, Ediţia a patra, Editura Economică, Bucureşti
Stancu, I.(2002), Finanţe, Ediţia a treia, Editura Economică, Bucureşti
Stancu, I. şi colectiv( 2003), Finanţe, Volumul II şi III, Editura Economică,
Bucureşti
Toma, M., Brezeanu, P.(1996), Finanţe şi gestiune financiară, Editura
68

Economică, Bucureşti
Toma, M., Alexandru, F.( 2003), Finanţe şi gestiune financiară de
Page

întreprindere, Ediţia a doua, Editura Economică, Bucureşti

Tole, M.,coord.(2006), Finanţele întreprinderii, Editura Universitara,
Bucureşti
Tudorache, D., Grigore., M.,Z., Duca,I.( 2000), Finanţe generale şi
finanţele firmei, Editura Sylvi, Bucureşti
Vernimmen, P.( 2005), Finance d´entreprise.6 eedition, Dalloz,Paris
Vernimmen, P.( 1998), Finance d´entreprise. 3eedition, Dalloz, Paris
Vintilă, G.(2010), Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti
Zambotto, Ch.( 1997), Gestion financière. Finance d’entreprise, Editura
Dunod, Paris

www. bnr.ro
www.bcr.ro
www.brd.ro
www.efinance.ro
www.fmi.ro
www.bancamondiala.ro
www.ccir.ro
www.ier.ro
www.uniuneaeuropeana.ro

69
Page
70