Disciplina „Finanţe Publice și Buget”

Ciclul II Masterat
AUTOR: Dragomir Lilia, doctor în științe economice, conferențiar universitar
Unităţi de conţinut:
1. Conceptul şi funcţiile finanţelor publice.
2. Mecanismul şi politica financiară.
3. Sistemul cheltuielilor publice.
4. Sistemul resurselor financiare publice.
5. Bugetul de stat şi procesul bugetar.
6. Finanţele publice locale.
7. Deficitul bugetar şi datoria publică
Tema nr.I CONCEPTUL ŞI FUNCŢIILE FINANŢELOR
1. Conceptul de finanţe: esenţa şi structura
2. Obiectul de studiu şi conţinutul disciplinei Finanţe publice
3. Funcţiile finanţelor publice şi rolul lor în economia modernă
4. Legătura finanţelor publice cu alte ştiinţe economice şi sociale
1. Conceptul de finanţe: esenţa şi structura
 Din punct de vedere etimologic, cuvîntul “finanţe” este de origine latină şi înseamnă
“plată în bani”.
 Conceptul de finanţe s-a conturat pe fundalul practicării formelor de exprimare bănească a
diferitelor procese economice, sociale şi în legătură cu apariţia şi dezvoltarea primelor
forme statale de organizare a societăţii. Conţinutul finanţelor reliefează procese de
exprimare valorică şi mişcare a valorii sub formă bănească, pentru satisfacerea nevoilor de
desfăşurare a diverselor activităţi.
Schema 1. Necesitatea, condiţiile şi circumstanţele apariţiei finanţelor slaidul nr. 7.

Necesitatea economică:
- repartiţia PIB între sferele
de activitate umană

Condiţii economice: Circumstanţe:

producţia-marfă crearea obiectului de repartiţie
apariţia banilor (PIB)
folosirea banilor pentru existenţa subiectelor repartiţiei
transferarea valorii FINANŢE (statul, persoane fizice şi
juridice)

La o anumită etapă de dezvoltare a societăţii umane –

după apariţia banilor şi organizarea societăţii în formă
de stat – relaţiile de producţie s-au completat cu
o formă nouă – relaţiile financiare

Conceptul de finanţe poate fi privit sub două aspecte:

în sens restrîns – vizează operaţiunile, procesele şi relaţiile economice efectuate în formă
bănească, dar desemnînd în esenţă procesul de repartiţie al produsului naţional;
în sens larg – conceptul de finanţe include ansamblul operaţiunilor băneşti legate nu numai
de repartiţia produsului naţional, dar şi de formarea, circulaţia şi consumul produsului
naţional.
Finanţele reprezintă toate relaţiile economice dintre persoanele fizice şi juridice, în măsura
în care se exprimă în formă bănească. Relaţia bani–marfă, marfă–bani include suportul
obiectiv al realizării proceselor financiare, de acumulare a resurselor în formă bănească şi
de distribuire, utilizare a lor. În acest context, banul reprezintă un instrument de utilitate
socială, devenit în prezent un drept de creanţă.
Finanţele reprezintă procese economice şi relaţii sociale, tehnici specifice de procurare
şi utilizare a resurselor băneşti pentru satisfacerea nevoilor privind activitatea
persoanelor fizice, juridice, inclusiv a statului
Categoria generală de finanţe include mai multe componente: Finanţele private – această
categorie financiară se caracterizează, în principal, prin faptul că subiecţii acestor relaţii şi
procese sînt persoane fizice sau juridice a căror activitate se bazează pe proprietatea privată.
Fondurile de resurse băneşti ce se administrează la nivelul acestor participanţi sînt destinate
satisfacerii nevoilor proprii ale persoanelor respective. Capitalul întreprinderilor private
serveşte la desfăşurarea activităţii respective şi realizarea obiectivelor proprii. Finanţele
publice se caracterizează prin participarea directă la procesele generale financiare ale
statului ca beneficiar al resurselor băneşti acumulate şi în calitate de utilizator al resurselor
respective. Finanţele publice cuprind mai multe categorii financiare: bugetul de stat;
asigurările sociale; asigurările medicale; creditul.
2. Obiectul de studiu şi conţinutul disciplinei
Obiectul de studiu al disciplinei Finanţe publice vizează omul, trebuinţele şi preferinţele lui,
determinările sociale la care este supus. Din acest considerent, Finanţele publice este o
ştiinţă socială. În urma experienţei acumulate şi a cercetărilor efectuate au fost perfecţionate
metodele de lucru folosite în practica financiară. În acest context, se poate vorbi de
caracterul obiectiv al existenţei finanţelor şi drept rezultat apariţia unei ştiinţe care studiază
fondurile publice.
Deci, trebuie să subliniem că obiectul de studiu al Finanţelor publice în linii generale îl
constituie:
- cheltuielile publice pentru furnizarea de bunuri şi servicii şi realizarea transferurilor cu
scop social;
- veniturile publice care au ca sursă principală impozitarea;
- împrumuturile publice şi datoriile publice.
În teoria economică conţinutul economic al finanţelor publice este abordat în mod diferit:
Teoria clasică (A.Smith, D.Ricardo, A.Wagner): statul – “paznic de noapte”, deci, funcţia
principală este apărarea ţării. Finanţele publice aveau drept scop asigurarea resurselor
necesare pentru întreţinerea instituţiilor publice, iar principala problemă era menţinerea
echilibrului dintre veniturile şi cheltuielile bugetare.
Teoria marxistă – finanţele erau considerate drept relaţii băneşti ce apar în procesul
exploatării suplimentare a maselor largi ale populaţiei de către statul capitalist prin
intermediul mobilizării veniturilor sale şi efectuării cheltuielilor publice.
Procesul democratizării care s-a desfăşurat şi a evoluat în ţările occidentale a contribuit la
evoluţia şi democratizarea funcţiilor statului. Statul s-a transformat într-o forţă aflată la
dispoziţia întregii societăţi avînd drept scop asigurarea şi desfăşurarea normală a activităţii
economico-sociale.
Teoria modernă Keynes – doctrinarul teoriei capitalismului reglat; statul este chemat să
influenţeze viaţa economică în mod direct.
Conceptul contemporan al finanţelor publice. Slaidul 12

Relaţii care exprimă un transfer de

resurse băneşti fără contraprestaţie
şi cu titlu nerambursabil

Relaţiile care exprimă un transfer de

Finanţe resurse băneşti obligatoriu sau
facultativ în schimbul unei

publice contraprestaţii care depinde de

producerea unui eveniment aleatoriu
(asigurările sociale de stat)

Relaţii care exprimă un împrumut de

resurse băneşti pe o perioadă de
timp determinată pentru o anumită
dobîndă (creditul public)

Finanţe publice – relaţii economice realizate prin

intermediul banilor, care apar în procesul repartiţiei PIB
în legătură cu satisfacerea nevoilor colective ale
societăţii
 3. Funcţiile finanţelor publice şi rolul lor în economia modernă – slaidul 13

Finanţe publice

Funcţia de
repartiţie Funcţia de control

Se produce distribuţia PIB între Se înfăptuieşte verificarea exactităţii şi

Guvern şi persoanele fizice şi oportunităţii vărsămintelor în fondurile
juridice; constituirea şi folosirea băneşti, utilizări întemeiate şi eficiente
fondurilor finanţelor publice ale acumulărilor băneşti

Însuşirile pe care le posedă şi funcţiile pe care le exercită finanţele

publice fac posibilă efectuarea proceselor de repartiţie valorică şi
aprecierea corespunderii lor legilor economice şi actelor normative
în vigoare

Schema 2. Funcţiile finanţelor publice.

Funcţia de repartiţie are două faze: constituirea fondurilor băneşti şi distribuirea acestora.
Constituirea fondurilor financiare.
Prima fază a funcţiei de repartiţie se înfăptuieşte prin prelevarea de către agenţii economici
a impozitelor, taxelor, contribuţiilor pentru asigurarea socială, a amenzilor, penalităţilor,
chiriilor şi veniturilor întreprinderilor publice, veniturilor din realizarea mijloacelor fixe ale
statului, ajutoare, donaţii, împrumuturi etc. La constituirea fondurilor financiare participă
practic toţi agenţii economici rezidenţi, precum şi persoane nerezidente: întreprinderile cu
capital de stat, întreprinderile cu capital privat sau mixt, instituţiile publice, populaţia etc.
Cea mai mare parte a resurselor financiare o constituie PIB şi într-o măsură mai mică avuţia
naţională sau transferurile primite din străinătate. De asemenea, la constituirea fondurilor
financiare cea mai mare parte revine resurselor cu titlu nerambursabil, obligator şi fără
contraprestaţii. O parte mai mică din aceste fonduri e completată de resursele împrumutate
atît din interior, cît şi din exteriorul ţării. De fapt, în timp ce are loc constituirea fondurilor
de mijloace financiare la dispoziţia statului, concomitent are loc distribuirea fondurilor
băneşti la diverse persoane juridice şi persoane fizice.
Cea de-a doua fază a funcţiei de repartiţie o reprezintă distribuirea fondurilor. Repartizarea
mijloacelor băneşti din fondurile publice trebuie să se facă după anumite criterii, pe baza
anumitelor tehnici, în dependenţă de importanţa obiectivelor ce trebuie finanţate, deoarece
cererea de resurse financiare este, de regulă, mai mare decît oferta. Distribuţia resurselor
financiare se face în scopul acoperirii cheltuielilor privind învăţămîntul, sănătatea, cultura,
asigurările sociale, gospodăria comunală şi locuinţele, apărarea naţională, menţinerea
ordinii publice, datoria publică. Această repartiţie se face pe beneficiari, obiective şi acţiuni.
Funcţia de control a finanţelor publice. Necesitatea funcţiei de control a finanţelor
publice reiese din faptul că fondurile de resurse financiare puse la dispoziţia statului aparţin
întregii societăţi. Societatea este interesată în asigurarea resurselor financiare necesare
pentru nevoile obşteşti. La dirijarea resurselor respective se iau în consideraţie priorităţile
stabilite de organele competitive, maximalizarea eficienţei utilizării resurselor financiare
etc.
Controlul financiar se efectuează în fazele repartiţiei, producţiei, schimbului şi consumului.
În faza repartiţiei se urmăreşte provenienţa resurselor financiare publice, nivelul acestora,
repartizarea între beneficiari etc. În faza producţiei controlul financiar se realizează în
sectorul public şi se extinde asupra întreprinderilor publice, avîndu-se în vedere urmărirea
tuturor fazelor procesului de producţie, eficienţa utilizării mijloacelor de producţie.
În faza schimbului se controlează preţurile de realizare, viteza cu care mărfurile trec de la
producător la consumator etc. În faza consumului controlul financiar vizează consumul
productiv al unităţilor economice cu capital de stat prin prisma eficienţei şi rentabilităţii.
Aici se include şi consumul final al instituţiilor publice de învăţămînt, sănătate, cultură,
administraţie ş.a. Deoarece relaţiile financiare sînt relaţii băneşti, controlul financiar este, de
asemenia, un control nemijlocit de bani. Controlul financiar public este exercitat de organe
specializate: Ministerul Finanţelor, Banca Naţională a Moldovei, Trezorerie, Serviciul
Fiscal de Stat, Curtea de Conturi, direcţiile de finanţe ale administraţiilor publice locale,
Parlament, Guvern, organe specializate ale ministerelor, departamentelor, întreprinderilor
de stat etc.
4. Legătura finanţelor publice cu alte ştiinţe economice şi sociale
Finanţele publice reprezintă o disciplină ce are tangenţe atît cu ştiinţele economice, cît şi cu
cele sociale. Finanţele publice au legătură strînsă cu dreptul administrativ şi cu cel
constituţional. Aceasta rezultă din faptul că, în majoritatea cazurilor, prelevările de resurse
băneşti la fondurile publice se fac prin constrîngere, fără contraprestaţie şi cu titlu
nerambursabil. De aceea aceste relaţii trebuie reglementate juridic sau să îmbrace o formă
juridică: lege, act, decret, hotărîre etc. Întocmirea, aprobarea, executarea, încheierea şi
controlul bugetului administraţiei centrale se face într-o ordine clar stabilită, implicînd un
număr mare de funcţionari publici. Toate aceste faze ale procesului bugetar într-un stat de
drept sînt, de asemenea, reglementate prin lege. Faptul că operaţiile financiare preiau o
reglementare juridică şi că finanţele publice se plasează “în epicentrul” activităţii
administraţiilor publice, face să considerăm această disciplină atît economică, cît şi de
drept. Între finanţele publice şi ştiinţele politice există o legătură strînsă. Instrumentele
financiare sînt utilizate nu numai în domeniul economic, dar şi cel social, şi politic.
Legătura dintre finanţele publice şi ştiinţele economice este şi mai strînsă, cînd ne referim la
finanţele întreprinderii, management, ştiinţe cu profil monetar şi bancar, economia politică.
Tema II. MECANISMUL ȘI POLITICA FINANCIARĂ
1. Conceptul de mecanism financiar, structura şi funcţionalitatea acestuia
2. Politica financiară

1. Conceptul de mecanism financiar, structura şi funcţionalitatea acestuia

Mecanismul financiar este o componentă de structură funcţională a mecanismului
economic. Mecanismul economic reprezintă un ansamblu de procese, tehnici şi instrumente
de reglare a activităţii economico-sociale. Mecanismul financiar concentrează procesele,
tehnicile şi instrumentele de reglare a activităţii financiare care se concretizează prin
operaţiuni şi fluxuri financiarmonetare ce se derulează în contextul activităţii economico-
sociale de ansamblu.
Pentru mecanismul financiar elementul fundamental reprezintă planul financiar şi
formele specifice de planificare financiară în particular: planificarea fluxurilor de
constituire a fondurilor, de distribuire şi de utilizare a lor. >
Schema 4 slaidul 21

P
L
Bugetul de stat
A
N
U
R Bugetul administraţiei centrale
I

F
I
N
A
Bugetul asigurărilor sociale de stat (BASS)
N
C
I
A
Fondurile asigurării obligatorii de asistenţă medicală (FAOAM)
R
E

Bugetele unităţilor administrativ-teritoriale (bugetele locale)

Bugetele regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital de

stat

Schema 4. Esenţa previziunii financiare, sistemul de planuri financiare.

Economia de piaţă, care se bazează pe aşa-numitele procese de autoreglare, presupune un

mecanism axat pe adaptabilitatea la condiţiile de derulare a fluxurilor financiar-monetare.
 În condiţiile creşterii rolului statului în economia de piaţă în conformitate cu doctrinele
economice care acceptă şi argumentează necesitatea intervenţiei statului în economie, se
presupune utilizarea tot mai frecventă a instrumentelor financiar-monetare pentru reglarea
activităţii socialeconomice. Deci, mecanismul financiar reprezintă modul de organizare a
fluxurilor financiar-monetare şi mod de constituire, distribuire, utilizare a fondurilor băneşti
financiare.
Elementele structurale ale mecanismului financiar:
 fondurile financiare;
 pîrghiile financiare;
 metodele administrative de gestiune financiară;
 organele cu funcţii în domeniul finanţelor;
 dreptul financiar.>
Schema 5. Definiţia şi componentele mecanismului financiar. Pagina 25

Schema 5. Definiţia şi componentele mecanismului financiar.

 Sistemul fondurilor financiare

Sistemul fondurilor financiare reprezintă componenta de bază a oricărui mecanism financiar

considerat la nivelul unei ţări şi semnifică totalitatea fondurilor băneşti ce se constituie la
scara economiei naţionale şi între care se manifestă legături de condiţionare directe şi
indirecte. Delimităm următoarele categorii de fonduri financiare:
• în funcţie de tipul de proprietate:

Fonduri financiare

Public Privat

fonduri bugetare - fondurile întreprinderilor cu capital

- fonduri extrabugetare
 fonduri speciale constituite la
dispoziţia organelor de stat centrale
sau locale
privat
- fondurile de asigurare create de
întreprinderile private
- fonduri de creditare private

 fondurile de asigurare
 fondurile de creditare
 fondurile financiare ale
întreprinderilor cu capital de stat

• în funcţie de nivelul la care se administrează diferite fonduri:

Fonduri financiare
Centralizate, administrate la Descentralizate, administrate la
nivelul macro- sau mediu nivelul microeconomic
economic

• după rolul pe care îl îndeplinesc în procesul reproducţiei:

Fonduri financiare
de consum de investiţii de consum
social

• după scopul urmărit prin constituirea şi utilizarea fondurilor financiare:

 Fonduri financiare

destinate pentru satisfacerea destinate înlocuirii sau creşterii

nevoii de consum curent activelor fixe sau finanţării
investiţiilor

• în funcţie de dreptul dispoziţiei asupra fondurilor financiare:

Fonduri financiare

– aflate la dispoziţia statului; la – la dispoziţia agenţilor

dispoziţia administraţiei centrale de economici privaţi
stat,
– administraţiei locale de stat,
întreprinderilor de stat, instituţiilor
financiar-bancare de stat, instituţiilor
operative de stat

Metodele administrative de gestiune financiară includ:

Previziunea financiară reprezintă activitatea de elaborare a planurilor financiare prin
determinarea volumului resurselor financiare, formelor şi metodelor de mobilizare a lor,
stabilirea indicatorilor financiari, proporţiilor şi mărimii fondurilor de mijloace băneşti,
surselor de formare a lor şi obiectivelor de utilizare. Exemple: • bugetul de stat; • bugetul
administraţiei centrale; • bugetul unităţilor administrativ-teritoriale; • bugetul societăţilor
comerciale cu capital de stat; • devize de cheltuieli a instituţiilor publice; • planuri de casă.
>Metode de previziune financiară (Schema 6) pagina 29
CONTROL FINANCIAR
activitate de verificare a respectării şi aplicării corecte a normelor juridice ce reglementează
activităţile financiare
OBIECT AL CONTROLULUI FINANCIAR
sînt procesele de repartiţie bănească de formare şi utilizare a fondurilor de resurse
financiare la toate nivelurile economiei naţionale
CONTROLUL FINANCIAR
se exercită asupra administrării şi utilizării mijloacelor financiare ale organelor şi
instituţiilor de stat şi asupra respectării reglementărilor financiar-contabile de către regiile
autonome, societăţile comerciale şi alţi agenţi economici în legătură cu îndeplinirea
obligaţiunilor acestora faţă de stat
>Schema 7. Clasificarea controlului financiar slaidul 31
PÎRGHIILE ECONOMICO-FINANCIARE
Pîrghia economico-financiară este un instrument de natură economică sau financiară a
statului care acţionează asupra economiei unei colectivităţi determinate sau a membrilor ei
luaţi în mod individual pentru realizarea unui obiectiv anumit sau stimulînd evoluţia în
direcţiile dorite.
>Schema 7. Definiţia şi tipurile pîrghiilor economico-financiare slaidul 33

În cadrul mecanismului de autoreglare caracteristic economiei de piaţă pîrghiile financiare

contribuie la rezolvarea unor probleme ce nu se pot soluţiona cu funcţionarea obişnuită a
mecanismului respectiv. În ţările în curs de dezvoltare prezintă interes preocupările pentru
reformele fiscale orientate în direcţia creşterii capacităţii de influenţare a dezvoltării
economice prin pîrghii economico-financiare.
Pîrghiile financiare pot fi:
1) Pîrghii financiare ce se bazează pe categoriile specifice finanţelor publice. Se are în
vedere folosirea tehnicilor de prelevare a resurselor financiare la dispoziţia statului şi
tehnicilor de alocare spre utilizare a resurselor financiare ale statului. S-au elaborat variante
de ajustare macroeconomică cu aplicabilitate în numeroase ţări dezvoltate, în principal pe
aceste pîrghii, cu suportul în prelevările de către stat şi finanţate de către stat. Impozitele şi
taxele se adaptează în raport cu obiectivele de stimulare economică atît în plan intern, cît şi
în plan extern.
Tehnicile de impozitare, inclusiv de amînare a încasării impozitelor sau de restituire a lor,
au devenit un suport important în realizarea obiectivului de creştere economică, de
restructurare şi modernizare a economiei şi creştere a volumului exportului, stimularea
importului de materii prime pentru produsele destinate exportului, taxe vamale specifice.
2) Pîrghiile ce se manifestă la nivelul întreprinderilor:
- profit;
- rentabilitate;
- preţ, tarif, cost;
- rata dobînzii;
- curs valutar;
- cursul hîrtiilor de valoare;
- amenzi, penalităţi;
- amortizare;
- sisteme de fonduri.
INSTITUŢII ŞI ORGANE CU ATRIBUŢII PRIVIND SFERA ACTIVITĂŢII FINANCIARE
 Instituţiile şi organele cu atribuţii privind sfera activităţii financiare reprezintă o altă
componentă structurală a mecanismului financiar denumit în practică aparat financiar
bancar.
 Aceste instituţii se implică în activitatea financiară în modul cel mai direct îndeplinind
atribuţiuni privitoare la derularea operaţiunilor financiar-monetare, începînd de la derulare
şi încheindu-se cu controlul efectuărilor.

Normele reglementării juridice privind activitatea financiară

Funcţionarea mecanismului financiar presupune în mod obiectiv existenţa unui cadru
reglementativ privind organizarea şi efectuarea operaţiunilor băneşti şi financiare.
Reglementările de acest fel au drept scop asigurarea unui cadru unitar de ordin tehnic care
trebuie respectat obligatoriu de către participanţii la fluxurile financiar monetare. Se
concretizează prin legi, ordonanţe şi ordine emise de organe ale puterii administrative de
stat sau prin hotărîri, decizii, regulamente emise de alte structuri economice şi sociale
pentru domeniul lor de activitate. Existenţa lor asigură derularea fluxurilor financiar-
monetare în echilibrul cunoscut de participanţii la aceste fluxuri, constituind o premisă a
corelării şi armonizării lor.
Asemenea norme şi reglementări vizează:
- instituirea şi realizarea veniturilor, cheltuielilor bugetare;
- organizarea şi funcţionarea instituţiilor de control financiar şi modul de funcţionare a
acestora;
- regimul creditelor bancare şi gestiunea datoriilor publice;
-sistemul de pîrghii economico-financiare; o regimul dobînzii;
-relaţiile valutare la care participă agenţii economici sau statul.

2. Politica financiară
 Politica financiară exprimă totalitatea metodelor, mijloacelor, instrumentelor, instituţiilor
privind procurarea şi dirijarea resurselor financiare utilizate de stat pentru influenţarea
proceselor economice şi a relaţiilor sociale în vederea realizării scopurilor macroeconomice
şi obţinerea echilibrului general adecvat în economie.

>Schema 3. Obiectivele utilizate de politica financiară slaidul 39

POLITICA
FINANCIARĂ

Domeniul Domeniul
cheltuielilor veniturilor
publice publice

- dimensionarea - volumul resurselor

financiare
cheltuielilor publice,
- provenienţa resurselor,
- stabilirea destinaţiei - metode de prelevare
pentru realizarea utilizate,
obiectivelor, - utilizarea impozitelor şi
- realizarea cheltuielilor în taxelor ca pîrghii financiare,
condiţii de eficienţă, - necesitatea obţinerii
- atingerea scopurilor echilibrului financiar,
propuse. - analiza oportunităţii
apelării la împrumuturi.

Obiectivele de bază ale politicii financiare constau în următoarele:

• stabilirea, dezvoltarea şi creşterea economică;
• reducerea şomajului;
• reducerea inflaţiei;
• îmbunătăţirea nivelului de trai al populaţiei.
Strategia financiară reprezintă programele de perspectivă îndelungată, iar tactica financiară
include actele administrative şi de planificare pe perioade scurte, precum şi măsurile
prevăzute a se lua pentru executarea planurilor financiare şi a sarcinilor specifice unei
perioade. Politica financiară a statului diferă în funcţie de interesele păturilor sociale pe care
le exprimă partidele de la putere: • de potenţialul fiecărei ţări; • de orînduirea socială; • de
metoda de conducere.
Principiile generale de asigurare a politicii financiare eficiente sînt: • luarea în vedere a
acţiunii legilor economice obiective; • luarea în vedere a condiţiilor istorice concrete; •
luarea în vedere a experienţei proprii şi experienţei mondiale.
Principiile specifice: • asigurarea structurii raţionale a sistemului financiar din societate; •
asigurarea constituirii unui mecanism financiar raţional; • echilibrarea cheltuielilor şi
veniturilor în toate compartimentele sistemului financiar; • crearea rezervelor financiare; •
concentrarea resurselor financiare pentru realizarea obiectivelor socialeconomice principale
ale statului prin elaborarea politicii fiscale raţionale; • concentrarea resurselor financiare
importante în mîinile statului; • echilibrarea politicii financiare şi monetar-creditare.

Politicile financiare includ două componente principale:

- politica bugetar-fiscală;
- politica monetar-creditară.
Politica bugetar-fiscală reprezintă activitatea de influenţare a proceselor social-economice
prin venituri şi cheltuieli publice în vederea realizării principalelor scopuri macroeconomice
şi obţinerea echilibrului general.
Instrumentele politicii bugetar-fiscale sînt:
- Impozitul, care reprezintă instrumentul de preluare a unei părţi din veniturile sau averea
persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului.
- Taxa, care reprezintă plata efectuată de persoanele fizice, juridice pentru serviciile prestate
acestora de către instituţiile publice.
- Transferul, plăţi guvernamentale fără rambursare (compensare) făcute cetăţenilor. 
Achiziţii guvernamentale, cheltuieli băneşti pentru procurarea de bunuri şi servicii necesare
statului.
Politica bugetară reprezintă politica în domeniul cheltuielilor publice.
Ea stabileşte: mărimea, destinaţia, structura optimală a cheltuielilor; obiectivele ce trebuie
atinse la efectuarea diferitelor cheltuieli; căile şi metodele ce se realizează pentru atingerea
scopurilor reieşind din faptul ca eforturile să fie minime.
Dimensionarea cheltuielilor publice poate fi stabilită prin două mărimi: mărimi
absolute, mărimea cheltuielilor în valută naţională;
mărimi relative:
a) cheltuielile publice absolute se raportează la produsul intern brut;
b) cheltuielile publice pe locuitor = cheltuielile publice absolute / numărul populaţiei.
Politica fiscală reprezintă politica în domeniul stabilirii resurselor financiare publice.
Ea stabileşte: volumul şi provenienţa resurselor ce pot fi procurate de stat de la fondurile
sale; metodele de preluare ce se utilizează în procesul de constituire a fondurilor financiare,
deci, stabilirea sistemului şi instrumentelor fiscale; obiectivele ce trebuie atinse de
instrumentele fiscale folosite în procesul de constituire a fondurilor financiare.
Volumul şi provenienţa resurselor financiare se determină în dependenţă de:
• cheltuielile publice care sînt redate de necesarul de resurse financiare;
• produsul intern brut;
• nivelul şi progresivitatea impozitelor.
Fondurile financiar-publice se pot forma în baza unei contribuţii egal plătită de contribuabili
sau de o contribuţie diferenţială care depinde de mărimea venitului, de situaţia personală şi
de capacitatea de muncă şi domeniul de activitate.

Tema III. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE

1. Conţinutul economic al cheltuielilor publice.
2. Clasificarea cheltuielilor publice.
3. Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice

1. Conţinutul economic al cheltuielilor publice În condiţiile actuale, cheltuielile publice

nu sînt numai resurse de acoperire a necesităţilor statului, ele sînt decizii bugetare de esenţă
politică.
Cheltuielile publice exprimă relaţiile economico-sociale în formă bănească ce se manifestă
între stat pe de o parte, şi persoanele fizice şi juridice, pe de altă parte, privind repartizarea
şi utilizarea resurselor financiare ale statului în scopul îndeplinirii funcţiilor acestuia.
Cheltuielile publice se materializează în plăţile efectuate de stat din resursele mobilizate pe
diferite căi pentru achiziţii de bunuri sau prestări de servicii necesare la îndeplinirea
diferitelor obiective ale politicii statului:
- servicii publice generale;
- acţiuni social-culturale;
- întreţinerea armatei;
- acţiuni economice.
Între cheltuielile publice şi bugetare există deosebiri.
Cheltuielile publice se referă la totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public prin
intermediul instituţiilor publice (aparat de stat, instituţii socialculturale, armată,
întreprinderi autonome), care se acoperă fie din bugetul statului (central sau local), fie din
bugetele proprii, pe seama veniturilor obţinute.
Cheltuielile bugetare sînt determinate de alocaţiile bugetare specificate în legile/deciziile
bugetare anuale şi includ cheltuieli de personal, prestaţii sociale, cheltuieli de bunuri şi
servicii, subvenţii şi transferuri, dobînzi, cheltuieli destinate formării activelor fixe şi alte
cheltuieli prevăzute de legislaţie. Cheltuielile bugetare se efectuează doar prin intermediul
autorităţilor/instituţiilor bugetare. Delimitarea cheltuielilor între componentele bugetului
public naţional se efectuează în funcţie de competenţele şi responsabilităţile financiare
prevăzute de legislaţie.
2.Clasificarea cheltuielilor publice
Conţinutul economic al cheltuielilor publice este în funcţie de efectul produs de acestea
utilizate pe destinaţii.
 Unele cheltuieli reprezintă un consum definitive, ele reprezentând valoarea plăţilor pe
care le efectuează instituţiile publice sub forma cheltuielilor curente.
 Alte cheltuieli sunt efectuate sub forma investiţiilor de capital, contribuind la creşterea
economică, atât în sfera materială cât şi în sfera nematerială. Creşterea economică se
realizează prin creşterea PIB.
Cheltuielile bugetului public naţional sunt realizate pe categorii economice, astfel:
I. Cheltuieli curente din care:  cheltuieli de personal;
 cheltuieli pentru mărfuri şi servicii;  transferuri în scopul de producţie;
 transferuri către populaţie;
 alte cheltuieli.
Cheltuielile curente sunt prevăzute pentru activitatea operaţională a
autorităţilor/instituţiilor bugetare.
II. Cheltuieli capital - investiţii capitale.  Cheltuielile capitale sunt destinate
formării activelor fixe.
În Republica Moldova, conform Legii finanţelor publice şi responsabilităţii
bugetarfiscale nr.181 din 25 iulie 2014, se foloseşte Clasificaţia Bugetară (Ordinul
privind clasificaţia bugetară nr.208 din 24 decembrie 2015).
Clasificaţie bugetară – sistem unificat de coduri ce grupează şi sistematizează
indicatorii bugetari conform anumitor criterii, pentru asigurarea
comparabilităţii, precum şi normele metodologice de aplicare a acestora.
Clasificaţia bugetară cuprinde următoarele componente:
a) clasificaţia organizaţională (Clasificaţia organizaţională reprezintă sistemul de
codificare a beneficiarilor alocaţiilor din buget - autorităţile publice centrale și locale
subordonate, care gestionează resurse bugetare);
b) clasificaţia funcţională (Clasificaţia funcţională reprezintă gruparea cheltuielilor
bugetare după funcţii şi obiective socio-economice, care se exercită în cadrul
sectorului bugetar.
Clasificaţia funcţională este în conformitate cu Clasificaţia Funcţiilor Guvernului
COFOG (Classification of Functions of Government) elaborată de Organizaţia pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică şi utilizată în practica mondială în calitate de
standarde);

>Schema 10. Clasificaţia cheltuielilor publice în baza criteriului funcţional slaidul 52

c) clasificaţia programelor (Clasificaţia programelor este un sistem de codificare a
direcţiilor de dezvoltare ale statului. Clasificaţia programelor reprezintă o grupare a
cheltuielilor specifică şi nu poate fi utilizată pentru comparabilitate cu alte ţări.
SCOPUL
Clasificaţie programelor este de a facilita planificarea resurselor bugetare pentru
politicile statului şi de a servi drept instrument de responsabilizare a beneficiarilor
resurselor bugetare. În acelaşi timp, Clasificaţia programelor este un instrument
pentru managementul intern al autorităţilor / instituţiilor care facilitează analiza
performanţei atinse comparativ asumările şi resursele utilizate);
d) clasificaţia economică (Clasificaţia economică este elaborată în conformitate cu
standardele Statisticii Finanţelor Guvernamentale (GFS) 2001 formulate de Fondul
Monetar Internaţional.
 Clasificaţia economică este integrată cu Planul de conturi contabile după conţinutul
economic al operaţiunilor, ca sistem unic de codificare şi este structurată pe 6 nivele:
tip, categorie, capitol, articol, alineat, element.);

e) clasificaţia surselor (Clasificaţia surselor este destinată clasificării mijloacelor

bugetului public naţional pe nivele de bugete, componente a surselor şi originea
sursei).
Structura componentelor clasificaţiei bugetare şi metodologia de aplicare a acestora
se aprobă de către Ministerul Finanţelor şi se publică.

2.Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice

Nivelul, structura şi dinamica cheltuielilor publice poate fi determinat în baza anumiţilor

indicatori. Deasemeneaca cheltuieli publice totale se exprimă:
 în mărime nominală, (Cpn )preţuri curente ale anului,
 în mărime reală, (Cp r )în preţuri constante.
Nivelului cheltuielilor publice se realizează cu ajutorul indicatorilor:
1. Ponderea cheltuielilor publice în Produsul Intern Brut (PIB). Acest indicator
permite analiza volumului cheltuielilor publice în raport cu nivelul de dezvoltare
economică şi socială a fiecărui stat şi în fiecare etapă. Se calculă ca raport procentual
între nivelul cheltuielilor publice şi PIB.
2. Cheltuielile publice medii pe locuitor ce sînt nişte mărimi variabile şi şi poate fi
exprimat atît în moneda naţională, cît şi monedă intrenaţională, ceea ce dă posibilitate
de a efectua comparaţii la nivel internaţional. Se calculă ca raport între cheltuielile
publice exprimate în moneda naţională şi populaţia ţării sau cheltuielile publice medii
pe locuitor, exprimate în moneda internaţională şi cursul de schimb al monedei
naţionale faţă de moneda internaţională
 Variaţiile nivelului relativ al cheltuielilor publice exprimat în cei doi indicatori e
explicată de influenţa diferitelor condiţii economice, sociale şi politice,
organizatorice, administrative sau de altă natură a fiecărei ţări, de obiectivele politice
interne sau externe promovate de Guvern.
 Structura cheltuielilor publice se bazează pe calculul proporţiei pe care o are fiecare
dintre categoriile de cheltuieli în total. Indicatorul poate fi utilizat în cadrul oricărei
clasificări a cheltuielilor publice.

unde:
 gscpi – reprezintă greutatea specifică
(gs) a categoriei de cheltuieli publice
i (cp) în totalul cheltuielilor publice;
 cpi – cheltuielile publice ale categoriei i;
 cpt – cheltuieli publice totale;
 i – 1...n categorii de cheltuieli.
Determinarea ponderii fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul cheltuielilor
publice are importanţă, deoarece:
-se pot evidenţia orientările resurselor financiare ale statului spre anumite obiective;
- se poate urmări în dinamică modificarea opţiunilor bugetare sau extrabugetare ale
statului;
- conform structurii cheltuielilor, se pot efectua comparaţii între statele cu niveluri diferite
de dezvoltare;
-structura cheltuielilor publice pe diferite categorii se delimitează în cadrul criteriilor de
clasificare folosite în fiecare stat;
- analiza structurii cheltuielilor publice în cadrul grupărilor funcţionale într-un număr
însemnat de state dezvoltate şi în curs de dezvoltare dă posibilitatea să urmărim
deosebirile de orientare social-economice între state.
Dinamica cheltuielilor publice poate fi analizată pe baza următorilor indicatori:

1.Modificarea absolută a volumului cheltuielilor publice, se calculă ca diferenţa dintre nivelul

cheltuielilor publice din anul curent şi cheltuieli publice din anul luat ca bază.
Δ Cp 1-0 = Cp1 – Cp0
 Cp0 – anul de bază;
 Cp1 – anul curent.

În analiza volumului cheltuielilor publice se face deosebire între:

- modificarea nominală cheltuielilor publice;
Δ Cp n 1-0= Cpn 1– Cpn 0
- modificarea relativă cheltuielilor publice.
Δ Cpr 1-0= Cpr 1 – Cpr 0
2.Modificarea relativă a volumului cheltuielilor publice,exprimă procentul cu care
variază cheltuielile publice de la o perioadă la alta, poate fi calculată ca:

Cp1 – Cp0
Δ Cp 1/0 = ------------ x 100%
Cp0
P1 – nivelul preţurilor în perioada curentă;
P0 – nivelul preţurilor în perioada de bază;
3.Elasticitatea cheltuielilor publice în raport cu PIB, denotă mărirea sau
micşorarea cheltuielilor publice la modificarea PIBului, poate fi calculată ca:

Δ Cp1-0 Δ PIB 1-0

Ecp/PIB = ------------- / -------------
Cp0 PIB 0
Δ Cp1-0 – modificarea cheltuielilor publice în perioada (1) faţă de (0);
Δ PIB1-0 – modificarea PIB în perioada (1) faţă de (0).
in urma calculelor efectuate putem obţine următoarele rezultate:
 Ecp/PIB >1, există tendinţa ca PIB să fie utilizat în mai mare măsură comparativ
cu perioada precedentă, pentru finanţarea cheltuielilor publice;
 Ecp/PIB =1, ambele mărimi relative se modifică în aceiaşi proporţie;
 Ecp/PIB <1, fenomen invers a situaţiei a), cînd utilizarea PIB se adresează prioritar
altor domenii, decît cel al cheltuielilor publice.
La caracterizarea cheltuielilor publice, un interes deosebit prezintă cunoaşterea
tendinţelor şi dinamicii lor, pe ansamblu şi pe categorii în diferite etape ale evoluţiei
societăţii umane, în elemente specifice pe grupuri de ţări şi de la o ţară la alta.
Dinamica cheltuielilor publice a fost determinată de procesele inflaţioniste.
 În anii precedenţi ponderea cheltuielilor publice în PIB a depăşit 40% pe ansamblul
ţărilor industrializate şi chiar 50% în unele ţări europene dezvoltate, şi 20-30% în
ţările în curs de dezvoltare.
Factorii de influenţă a creşterii cheltuielilor publice.
Factorii care influenţează creşterea cheltuielilor publice în mod general pot fi
delimitaţi în următoarele categorii:
 Factori demografici. Se referă la creşterea populaţiei şi modificarea structurii
acesteia pe vîrste şi pe categorii socioprofesioniste. În legătură cu aceasta, cresc
cheltuielile publice pentru plata salariilor funcţionarilor publici, pentru locurile de
muncă în sectorul public.
 Factori economici. Se referă la dezvoltarea economiei şi modernizarea acesteia pe
baza cercetărilor ştiinţifice. Din bugetul de stat se asigură finanţarea unor acţiuni
economice costisitoare, proiecte economice legate de risc.
 Factori sociali. Creşterea venitului mediu pe locuitor în societate impune statul să
depună eforturi financiare ca să aloce resurse pentru armonizarea veniturilor
categoriilor sociale cuprinse în sectorul public, inclusiv pentru asistenţa socială.
 Urbanizarea. Acest proces necesită resurse financiare suplimentare pentru crearea
şi dezvoltarea centrelor urbane, cît şi pentru finanţarea unor utilităţi publice
caracteristice mediului respectiv.
 Factori militari. Pregătirea sau purtarea de războaie conduc la creşterea
cheltuielilor publice.
 Factori de ordin istoric. Se manifestă prin transmiterea de la o perioadă la alta a
nevoilor sporite de cheltuieli, suportarea poverii celor făcute în anii anteriori prin
împrumuturi publice.
 Factori politici. Se referă la creşterea considerabilă a sarcinilor statului
contemporan prin trecerea de la statul “jandarm” la statul “providenţă”, la
transformarea concepţiei politice cu privire la funcţiile statului, pentru care se recurge
la creşterea cheltuielilor publice.
 Creşterea continuă a cheltuielilor publice condiţionează trei tipuri de
probleme:
- probleme de ordin politic;
- probleme de ordin financiar;
- probleme de ordin ştiinţific.
 Probleme de ordin politic. Creşterea cheltuielilor publice exercită presiuni asupra
necesităţii unor state pentru a efectua anumite cheltuieli de interes comun pe care
fiecare stat în parte nu le-ar putea suporta. De exemplu, gruparea unor state în
Comunitatea Economică Europeană; gruparea unor state în curs de dezvoltare pentru
a efectua cheltuieli de cercetare sau alte servicii.
 Probleme de ordin financiar. Se referă la corelaţiile dintre tendinţele de creştere a
cheltuielilor publice şi cele ale creşterii avuţiei naţionale şi a PIB. Punctul optim al
acestui raport este definit, pe de o parte, de limita maximă a impozitelor în PIB care
nu poate fi atinsă şi, pe de altă parte, de avantajele sociale ale creşterii cheltuielilor
publice.
 Probleme ştiinţifice. Ţin de cunoaşterea volumului cheltuielilor publice şi se referă
la instituţiile finanţelor publice, modul de abordare a cercetării domeniului şi de
apreciere a rezultatelor de aplicare a soluţiilor descoperite în cercetarea ştiinţifică
financiară.

TEMA IV. SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

1. Conţinutul economic al resurselor financiare publice

2. Componentele resurselor financiare publice
3. Tendinţe în evoluţia resurselor financiare publice

1. Conţinutul economic al resurselor financiare publice

Veniturile publice reprezintă administrarea publică de bani, resursele financiare ale
unui stat.
 Resursele sunt elemente ale bogăţiei unui stat. Provenind din produsul intern brut,
la care se adaugă importul, resursele sunt folosite pentru consum, formarea brută de
capital şi export. Un rol deosebit de important îl au resursele financiare.
Ele reprezintă o totalitate de mijloace băneşti necesare pentru realizarea obiectivelor
economice şi sociale într-un interval de timp determinat. Resursele, ca element a
bogăţiei unei ţări, se pot clasifica astfel:
 resurse materiale;
 resurse umane;
 resurse informaţionale;
 resurse financiare.
 Volumul resurselor financiare ale societăţii depinde, în principiu, de doi factori:
1. de mărimea produsului intern brut (PIB);
2. de posibilitatea procurării unor resurse financiare externe (împrumuturi, ajutoare,
donaţii etc.).
Distingem următoarele resurse financiare ale societăţii sau naţiunii:
 resursele financiare ale autorităţilor şi instituţiilor publice;
 resursele întreprinderilor publice şi private;
 resursele organismelor fără scop lucrativ;
 resursele populaţiei.
Cea mai puternică influenţă asupra nivelului resurselor financiare ale societăţii o au
factorii:
 volumul şi structura producţiei;
 nivelul preţurilor;
 raportul dintre formarea brută de capital şi consum.
Să abordăm problema raportului dintre resursele financiare ale societăţii şi resursele
financiare publice. Acest raport se prezintă ca un raport dintre întreg şi parte,
deoarece sursele financiare ale societăţii au o sferă de cuprindere mult mai largă,
incluzînd ca element constitutiv şi resursele financiare publice. Sinteza resurselor
financiare publice poate fi redată astfel:....
>Schema 8.2. Sinteza resurselor financiare publice slaid 69

Resursele administraţiei de stat centrale cuprind:

 impozitele şi taxele;
 veniturile nefiscale;
 împrumuturile;
 alte resurse cu caracter întîmplător.
Resursele financiare ale administraţiei de stat locale (a unităţilor administrativ
teritoriale)
Resursele bugetelor locale cuprind totalitatea veniturilor şi a surselor de finanţare ale
bugetelor respective. Veniturile bugetelor locale se constituie din impozite, taxe, alte
venituri prevăzute de legislaţie şi se formează din:
1) venituri generale:
a) venituri proprii;
b) defalcări, conform cotelor procentuale, de la impozitele şi taxele de stat;
c) transferuri;
d) granturi pentru susţinerea bugetului;
2) venituri colectate;
3) granturi pentru proiecte finanţate din surse externe.
 Sursele de finanțare ale bugetelor locale se formează din:
 a) operaţiuni cu împrumuturi interne și externe (inclusiv recreditate);
 b) acţiuni și alte forme de participare în capital (415110, 415120 și 415210,
415240);
 c) alte operaţiuni cu activele financiare și cu datoriile bugetului;
 d) operaţiuni cu soldurile în conturile bugetului.
Resursele întreprinderilor publice cu caracter industrial, comercial sau de altă natură
care obţin venit din vînzarea produselor, efectuarea de lucrări sau prestarea de
servicii. Întreprinderile publice dispun de resurse financiare.
Procurarea fondurilor se poate realiza fie din surse interne, precum:
 beneficiul propriu;
 amortizarea activelor imobilizate; fie din surse externe, cum ar fi:
 aportul adus de acţionari;
 împrumuturi obligatare (prin emisiunea de obligaţiuni - valori mobiliare);
 credite bancare pe termen scurt şi mijlociu;
 credite comerciale.
2.Componentele resurselor financiare publice
Din punct de vedere al conţinutului economic, principalele categorii de resurse
financiare publice sînt:
1. Prelevările cu caracter obligatoriu (impozitele şi taxele şi alte venituri nefiscale).
Cea mai mare parte a resurselor financiare publice o constituie veniturile cu caracter
fiscal. Această parte de venituri a resurselor financiare are caracter limitat. Volumul
acestora este de cele mai multe ori insuficient.
2. Resursele de trezorerie.
Trezoreria - ansamblu de operaţii financiare şi băneşti, bugetare şi extrabugetare,
făcute pentru administrarea tezaurului public. Trezoreria este o unitate în cadrul
Ministerului Finanţelor care efectuează din contul trezoreriei operaţiuni pentru
prevederi specifice în legea bugetară anuală la partea de venituri şi la partea de
cheltuieli şi exercită executarea de casă a bugetului. Resursele de trezorerie constau
în împrumuturi pe termen scurt (pînă la un an) contractate de stat prin emisiunea unor
bonuri de tezaur. Resursele de trezorerie au caracter temporar şi rambursabil,
deoarece retragerea din circulaţie a bonurilor de tezaur echivalează cu restituirea
sumelor împrumutate de stat de la tezaurul public pe termen scurt.
3.Resursele provenite din împrumuturi. Resursele provenite din împrumuturi
reprezintă datoria publică pe termen mediu (de 2-5 ani) şi lung (peste 5 ani). In
prezent, cînd majoritatea ţărilor cu economie de piaţă, îndeosebi ţările aflate în
perioada de tranziţie la economia de piaţă, cum este şi Republica Moldova, se
confruntă cu deficite bugetare, împrumuturile publice au devenit un mijloc frecvent
de procurare a resurselor financiare.
4.Finanţarea prin emisiune monetară fără acoperire. Această finanţare este posibilă,
dar în acelaşi timp are efecte negative. Pe de o parte, apar efecte inflaţioniste ce duc
la sporirea resurselor financiare: cresc încasările din impozite pe venit, precum şi din
impozite indirecte, în special cele din valoarea adăugată (T.V.A.). Pe de altă parte,
inflaţia determină diminuarea relativă a obligaţiunilor de plată ale statului, îndeosebi
în ceea ce priveşte datoria publică, în situaţia în care rata dobînzii la împrumuturile
de stat este mai mică decît nivelul creşterii anuale a preţurilor exprimate în procente.

TEMA V. BUGETUL DE STAT ȘI PROCESUL BUGETAR

1. Bugetul de stat. Concept şi funcţii.
2. Sistemul bugetar în Republica Moldova.
3. Procesul bugetar. Caracteristica generală.

1. Bugetul de stat. Concept şi funcţii.

Bugetul de stat are un rol complex care include mai multe componente: financiară şi
economică; alocativă, redistributivă şi de reglare.
 Rolul financiar se referă la formarea şi utilizarea resurselor financiare necesare
statului în exercitarea funcţiilor sale. În acest sens rolul financiar poate fi nuanţat pe o
componentă alocativă şi pe o componentă redistributivă.
Rolul economic se referă la influenţarea dezvoltării economicosociale, respectiv la
stimularea sau frânarea proceselor şi fenomenelor economice. Rolul economic
vădeşte o pronunţată componentă de reglare a economiei naţionale.
Bugetul de stat deţine o pondere însemnată în mecanismul de autoreglare a sistemului
economiei naţionale, mecanism în care, împreună cu pârghiile bugetare, se regăsesc
şi cele monetare şi cele ale pieţelor muncii, capitalurilor, bunurilor şi serviciilor,
precum şi cele ale pieţei valutare.
 Rolul alocativ se referă la finanţarea serviciilor publice, decurgând din funcţiile pe
care şi le asumă statul. Conţinutul acestui rol constă în repartizarea resurselor fiecărui
an bugetar pe destinaţii ce rezultă din îndeplinirea funcţiilor statului ca instituţie
suprastructurală, dar, cel puţin parţial, şi din postura sa de agent economic.
 Rolul de reglare se referă la înfăptuirea politicii economice a statului, adică la
susţinerea sau promovarea unor acţiuni prin înseşi orientările bugetului sau,
dimpotrivă, la descurajarea unor activităţi. Acest rol se realizează atât prin veniturile
sau cheltuielile bugetului, cât şi prin soldul acestuia.
 Rolul redistributiv are în vedere utilizarea unor părţi din produsul intern brut
mobilizate prin impozite şi taxe şi distribuite prin intermediul cheltuielilor pe care le
face statul. Conţinutul acestui rol constă în deplasarea unor cote de putere de
cumpărare între componentele structurale ale societăţii în general, respectiv ale
economiei în particular. Impozitul pe dividente, de exemplu, afectează negativ
puterea de cumpărare a posesorilor de titluri. Adică a unui segment de populaţie
despre care se poate presupune că, făcând investiţii, şi-a putut asigura consumul pe
care ei înşişi îl consideră satisfăcător sau, cel puţin, îl considerau satisfăcător la un
moment trecut, atunci când au economisit. Din surplusul de venit generat de investiţie
(dividendele) statul preia o cotă, un anumit cuantum de putere de cumpărare, pe care
o transferă către alte segmente de populaţie, în general defavorizate, cărora le
amplifică astfel puterea de cumpărare fie prin alocaţii, indemnizaţii, ajutoare băneşti
etc., fie prin complinirea în natură a unora dintre nevoi.
2.Sistemul bugetar în Republica Moldova.
 Sistemul bugetar al Republicii Moldova este o parte integrantă a finanţelor publice,
cuprinde ansamblul relaţiilor şi al formelor organizatorice prin care se asigură
formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor bugetare.
Bugetul public naţional cuprinde:
 bugetul de stat;
 bugetul asigurărilor sociale de stat;
 fondurile asigurării obligatorii de asistenţă medicală;  bugetele locale.
 Bugetele menţionate la lit. a)–c) formează bugetul consolidat central.
 Bugetele locale cuprind bugetele locale de nivelul întîi (bugetele
satelor/comunelor,oraşelor/municipiilor, cu excepţia municipiilor Chişinău şi Bălţi) şi
bugetele locale de nivelul al doilea (bugetele raionale, bugetul central al unităţii
teritoriale autonome Găgăuzia, bugetele municipale Bălţi şi Chişinău), care în
ansamblu formează bugetul consolidat local.
>Figura 1. Bugetul public naţional slaid 80

BUGETUL
BUGETUL PUBLIC
PUBLIC
NAȚIONAL
NAȚIONAL

BUGETUL
BUGETULCONSOLIDAT
CONSOLIDAT BUGETUL
BUGETULCONSOLIDAT
CONSOLIDATLOCAL
LOCAL
CENTRAL
CENTRAL

BUGETUL DE STAT BUGETELE LOCALE DE NIVELUL ÎNTÎI

BUGETUL ASIGURĂRILOR
SOCIALE DE STAT Bugetele satelor/comunelor

Bugetele oraşelor/municipiilor (cu excepţia

municipiilor Chişinău şi Bălţi)

FONDURILE ASIGURĂRII
OBLIGATORII DE ASISTENŢĂ
MEDICALĂ BUGETELE LOCALE DE NIVELUL AL DOILEA

Bugetele raionale

Bugetul central al unităţii teritoriale

autonome Găgăuzia

Bugetul municipiului Chișinău

Bugetul municipiului Bălți

Bugetele se structurează conform clasificaţiei bugetare, care se constituie din:

 clasificaţia organizaţională;
 clasificaţia funcţională;
 clasificaţia programelor;
 clasificaţia economică;
 clasificaţia surselor.
Structura componentelor clasificaţiei bugetare şi metodologia de aplicare se aprobă
de către Ministerul Finanţelor şi se publică.
Principiile bugetare
 Principiul anualităţii
 Principiul unităţii monetare
 Principiul unităţii
 Principiul universalităţii
 Principiul balansării
 Principiul previzibilităţii şi sustenabilităţii
 Principiul performanţei
 Principiul transparenţei
 Principiul specializării
Conceptul BBP – caracteristici de bază și rolul în procesul bugetar. Cadrul legal
și de reglementare Elaborarea şi aprobarea unui buget este cea mai importantă
activitate a guvernului central şi a APL, fiind un rezultat al politicilor şi
programelor promovate. Bugetarea pe bază de performanţă este o metodă de
elaborare a bugetului, care oferă posibilitatea de a identifica şi urmări
mijloacele bugetare, având în vedere rezultatele şi performanţele. Definiţie
Bugetul de performanţă (BP) pune în evidenţă rezultatele planificate care
urmează să fie atinse în urma activităţilor realizate de autorităţile publice locale
şi instituţiile publice finanţate de la bugetul local.

Argumente în favoarea reformei bugetare la nivel local

Factorii care declanşează iniţierea reformelor:
 criza financiară;
 necesitatea de reducere a cheltuielilor publice;
 schimbările în AP, inclusiv APL;
 reformarea managementului sectorului public;
 introducerea managementului de performanţă.

Bugetul bazat pe performanţă vrs. Bugetul liniar

Funcţiile sistemelor publice locale de bugetare:
 stabilirea priorităţilor bugetare compatibile cu orice mandat al guvernării
 planificarea cheltuielilor după o viziune pe termen lung de dezvoltare
 exercitarea controlului financiar asupra intrărilor în scopul asigurării disciplinei
fiscale
 gestiunea bugetară pentru a asigura eficienţa activităţii APL
 consolidarea responsabilităţii performanţei APL faţă de cetăţeni.

Sistemul de bugetare nu reuşeşte să realizeze toate aceste funcţii la fel de bine în

acelaşi timp.
Puterea relativă a fiecărei funcţii depinde de:
 instrumentele şi tehnicile bugetare
 problemele pentru care APL manifestă cel mai mare interes.
Specialiştii bugetari pot încerca să direcţioneze bugetul pentru ca acesta să abordeze
problemele respective sau pot să elaboreze un buget hibrid care să realizeze mai
multe obiective.
Bugetul liniar tradiţional:
 prezintă cheltuielile pe intrări/resurse achiziţionate
 clasifică obiectele dezagregate de cheltuieli şi cheltuielile de funcţionare şi de
capital
 specifică plafonul pentru articolele de cheltuieli în procesul de alocaţie bugetară şi
asigură ca APL să nu cheltuiască în exces.
 Printre punctele forte ale unui astfel de sistem sunt simplitatea sa relativă şi controlul
potenţial asupra cheltuielilor publice prin intermediul specificaţiei detaliate a
intrărilor.
Bugetul liniar:
 nu spune nimic despre eficienţa utilizării resurselor, deoarece nu leagă intrările cu
ieşirile;
 tinde să concentreze procesul decizional mai mult pe intrări decât pe eficienţa şi
eficacitatea programelor;
 managerii publici au o discreţie managerială foarte limitată şi nu pot fi făcuţi
responsabili pentru performanţa activităţii guvernamentale;
 este util pentru stabilirea priorităţilor, facilitarea planificării şi menţinerea
controlului financiar asupra intrărilor. Acest buget este mai puţin util pentru gestiunea
operaţiunilor şi responsabilizarea guvernului faţă de performanţele sale.
Pentru că procesul decizional la nivelul local este mai aproape de oameni, ultima
limitare face ca bugetul liniar să fie inaccesibil electoratului la nivel local.
Bugetul de performanţă este un plan financiar care asigură:
stabilirea misiunii APL, a scopurilor şi obiectivelor,
 evaluarea periodică a performanţei lor ca parte a procesului bugetar,
 formând legătura dintre intrările necesare pentru punerea în aplicare a planului
strategic de dezvoltare a APL şi rezultatele anticipate.

>Paradigma bugetării pe bază de Performanţă schema slaid 90

Viziunea
Măsurătorii performanţei

Misiunea

Scopuri & Indicatori de impact

Obiective
strategice
Obiective specifice Indicatori de rezultat
(outcomes)

Obiective operaţionale

Indicatori de produs
Programe sectoriale (obiective,
(outputs)
costuri)
Indicatori de resurse
P1 P2 P3
Sarcini şi activităţi (ţinte, costuri)
P1 P2 P3
A1 A2 A3 A1 A2 A3 A1 A2 A3
 Scopul BBP Trecerea la bugetarea pe bază de performanţă la nivelul UAT este strâns
legată de alte schimbări esenţiale în procesul bugetar. Planificarea pe termen mediu
este una dintre acestea. Conform metodologiei Ministerului Finanţelor, bugetarea pe
programe se bazează pe clasificaţia bugetară a programelor. Clasificaţia bugetară
reprezintă o grupare specifică a cheltuielilor și facilitează planificarea resurselor
bugetare pentru politicile de stat.
Bugetul pe programe cuprinde următoarele niveluri ierarhice:
- programul (P1), reprezintă un ansamblu coerent şi agregat de activităţi
implementate de către autorităţile publice pentru atingerea unui scop şi/sau realizarea
anumitor obiective strategice pe termen mediu sau lung. Programul reflectă, de regulă,
un domeniu public sau o funcţie a statului.
- subprograme(P2), ce conţin grupuri de activităţi interconexe, grupate logic, care
au obiective specifice şi sprijină implementarea programului.
- activităţi (P3).
>Corelaţia între elementele programului slaid 93

>Cerinţele pentru stabilirea obiectivelor slaid 94

Cerinţele pentru stabilirea obiectivelor

Cerinţe Explicaţii

Racordat la scop • Trebuie să fie legat de scopul definit şi să

contribuie la soluţionarea problemei identificate

Specific în timp • Trebuie să fie indicat termenul concret sau

perioada pe parcursul căreia rezultatul/ problema
urmează a fi realizat/soluţionată. Pot fi stabilite pe
termen mediu, cu stabilirea obiectivelor
intermediare pe fiecare an

Măsurabil/verificabil • Trebuie să ofere posibilitatea de monitorizat

realizarea obiectivului în timp

Concis (clar) • Obiectivul trebuie formulat succint şi la subiect,

din care să fie clară schimbarea propusă

Gestionabil • Să fie clar cine răspunde pentru rezultatul asumat

• În cazul în care realizarea obiectivului depinde de
mai multe autorităţi, trebuie să fie clar delimitate
responsabilităţile
 Realizabil • Obiectivele trebuie să fie realizabile
• De analizat dacă există resurse disponibile pentru
realizarea obiectivului şi ce impedimente pot apărea
în atingerea obiectivului?

Indicatorii de performanţă: unităţi cantitative de măsurare care reprezintă

realizările în vederea îndeplinirii obiectivelor strategice şi a celor curente ale UAT.
Scopul indicatorilor de evaluare ai performanţei este de a măsura progresul
programului în îndeplinirea obiectivelor sale.
Indicatorii:
 relevanţi pentru activitatea UAT
 focalizaţi pe rezultate
 siguri şi clari
 justificaţi şi verificabili
 oportuni şi comparabili
 corelaţi cu costul efectiv.
La evaluarea programului se utilizează grupuri de indicatori:
 de produs
 de eficienţă
 de rezultat.
Indicatorii de produs: caracterizează aspectul produsului şi evaluează cantitatea
produselor sau a serviciilor, aferente atingerii obiectivelor ce se realizează în procesul
derulării programului.
Exemple indicatori de produs:
 3 km de drum construit;
 10 expoziţii de obiecte de meşteşugărit
Indicatorii de eficienţă: caracterizează aspectul eficienţei, exprimă costul unitar al
produsului şi rezultatelor, precum şi consumul de timp raportat la o unitate de produs
şi rezultat.
Exemple indicatori de eficienţă:
 Costul mediu al întreţinerii şi reparaţiilor pentru un km de stradă;
 Cheltuieli pentru un copil din instituţiile preşcolare.
Indicatorii de rezultat: determină aspectul rezultatelor şi caracterizează efectul sau
calitatea programului. Indicatorii de rezultat descriu în ce măsură s-a reuşit realizarea
scopurilor şi obiectivelor programului.
Exemple indicatori de rezultat:
 % elevilor care absolvesc liceele;
 % elevilor, care continuă studiile;
 % de creştere a salariului la profesori în anul bugetar.
>Exemple de indicatori de performanţă slaidul 100
 Exemple de indicatori de performanţă

Program/subprogram Indicatori de performanţă

Programul “Dezvoltarea transporturilor” Indicatori de produs:

Subprogramul “Dezvoltarea drumurilor” • Kilometri de drum construit;

Scop: Indicatori de eficienţă:

Infrastructura drumurilor publice dezvoltată şi • Costul mediu de întreţinere şi reparaţie pentru 1 km de

menţinută în condiţii de maximă siguranţă drum;

Obiectiv: Indicatori de rezultat:

- Reabilitarea drumurilor publice naţionale la nivel de x • Ponderea drumurilor reabilitate în raport cu lungimea
% şi a drumurilor locale – la nivel de y%, către anul X totală a drumurilor;

- Diminuarea numărului de accidente rutiere cu x% • Gradul de satisfacţie a populaţiei privind calitatea

către anul X drumurilor (%);

Programul “Învăţămînt” Indicatori de produs:

Subprogramul “Educație timpurie” • Numărul mediu de copii încadraţi;

Scop: Indicatori de eficienţă:

Educație timpurie de calitate • Cheltuieli medii pentru pregătirea unui copil;

Obiectiv: Indicatori de rezultat:

- Instruirea în mediu a X copii în anul Y • Gradul de pregătire a numărului mediu de copii total;

3. Procesul bugetar.

Etapele procesului bugetar

 Anul bugetar şi calendarul bugetar
 Anul bugetar începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie.

 Calendarul bugetar

 La nivel central, principalele activităţi şi termene-limită ale calendarului bugetar sînt:

 Guvernul aprobă cadrul bugetar pe termen mediu şi prezintă Parlamentului proiectul

legii privind limitele macrobugetare pe termen mediu şi, în caz de necesitate, proiectul
legii pentru modificarea unor acte legislative – pînă la 1 iunie;

 Parlamentul adoptă legea privind limitele macrobugetare pe termen mediu şi, după caz,
modificări şi completări la legislaţie ce rezultă din politica bugetar-fiscală pe anul
următor – pînă la 15 iulie;

 Guvernul prezintă Parlamentului raportul semianual privind executarea bugetului

public naţional şi a componentelor acestuia pe anul bugetar în curs – pînă la 15 august;

 Guvernul aprobă şi prezintă Parlamentului proiectele legilor bugetare pe anul următor

– pînă la 15 octombrie;  Parlamentul adoptă legile bugetare pe anul următor – pînă la 1
decembrie;
 Ministerul Finanţelor, Casa Naţională de Asigurări Sociale şi Compania Naţională de
Asigurări în Medicină întocmesc şi prezintă spre auditare Curţii de Conturi rapoartele
anuale privind executarea bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi
fondurilor asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală – pînă la 15 aprilie a anului
următor anului bugetar încheiat;

 Curtea de Conturi efectuează auditul rapoartelor anuale privind executarea bugetului

de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi a fondurilor asigurării obligatorii de
asistenţă medicală pentru anul bugetar încheiat şi prezintă raportul de audit Guvernului –
pînă la 1 iunie;

 Guvernul prezintă Parlamentului rapoartele anuale privind executarea bugetului de

stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat şi a fondurilor asigurării obligatorii de
asistenţă medicală pentru anul bugetar încheiat – pînă la 1 iunie;

 Parlamentul aprobă rapoartele anuale privind executarea bugetului de stat, a bugetului

asigurărilor sociale de stat şi a fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală
pentru anul bugetar încheiat – pînă la 15 iulie.

TEMA VI. FINANŢELE PUBLICE LOCALE

1. Structura şi funcţiile administraţiei publice locale.
2. Autonomia locală și principiile de bază ale activităţii autorităţilor publice locale.
3. Resursele financiare la dispoziţia autorităţilor publice locale.
4. Transferurile: tipuri şi metode de calcul.
5.Delimitarea competenţelor în efectuarea cheltuielilor unităţilor administrativ-
teritoriale.
6. Procesul bugetar la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale.

1. Structura şi funcţiile administraţiei publice locale.

 Administraţie publică locală reprezintă totalitatea autorităţilor publice locale

constituite, în condiţiile legii, pentru promovarea intereselor generale ale locuitorilor
unei unităţi administrativ-teritoriale.

 În cadrul organizării administrative a statului şi în corelare cu structura sistemului

bugetar al Republicii Moldova, deosebim:

 autorităţi ale administraţiei publice locale de nivelul întîi - autorităţi publice, luate în
ansamblu, care sînt constituite şi activează pe teritoriul satului (comunei), oraşului
(municipiului) pentru promovarea intereselor şi soluţionarea problemelor colectivităţilor
locale;

 autorităţi ale administraţiei publice locale de nivelul al doilea - autorităţi publice, luate
în ansamblu, care sînt constituite şi activează pe teritoriul raionului, municipiului
Chişinău, unităţii teritoriale autonome cu statut juridic special pentru promovarea
intereselor şi soluţionarea problemelor populaţiei unităţii administrativ-teritoriale
respective.
2.Autonomia locală și principiile de bază ale activităţii autorităţilor publice locale.
 Autonomie locală reprezintă dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor publice
locale de a reglementa şi gestiona, în condiţiile legii, sub propria lor responsabilitate şi în
interesul populaţiei locale, o parte importantă din treburile publice. Deosebim autonomie
decizională, organizaţională şi financiar-bugetară.
 autonomie decizională este dreptul autorităţilor publice locale de a adopta liber decizii,
în condiţiile legii, fără intervenţii din partea altor autorităţi publice, în scopul realizării
intereselor sale;
 autonomie organizaţională - dreptul autorităţilor publice locale de a aproba, în
condiţiile legii, statutul, structurile administrative interne, modalităţile de funcţionare a
acestora, statele şi organigrama lor, precum şi de a institui persoane juridice de drept
public de interes local;
 autonomie financiară şi bugetară - dreptul autorităţilor publice locale de a dispune de
resurse financiare proprii suficiente şi de a le utiliza liber, în condiţiile legii, prin
adoptarea propriilor bugete locale.
 Principiile de bază ale administrării publice locale
 Administrarea publică în unităţile administrativteritoriale se întemeiază pe principiile
autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor publice
locale şi consultării cetăţenilor în probleme locale de interes deosebit.
 Autorităţile administraţiei publice locale beneficiază de autonomie decizională,
organizaţională, gestionară şi financiară, au dreptul la iniţiativă în tot ceea ce priveşte
administrarea treburilor publice locale, exercitîndu-şi, în condiţiile legii, autoritatea în
limitele teritoriului administrat.
Descentralizarea nu este un scop în sine, ci o metodă de a furniza servicii publice mai
eficiente, în corespundere cu cerinţele și preferinţele beneficiarilor.
 Niciun sistem centralizat nu poate răspunde multiplelor nevoi ale comunităţilor locale
la fel de bine ca un sistem descentralizat în care rolul principal îl au autorităţile locale.
 Totodată, structurile guvernului își vor păstra, în anumite domenii, doar atribuţii de
reglementare și control.
 Descentralizarea este definită ca fiind transferul, de la autoritatea centrală la
autorităţile locale, a competenţelor, precum și a resurselor financiare necesare. Nu există
descentralizare decât în condiţiile în care competenţele trecute în sarcina autorităţilor
locale - primării, consilii locale sau consilii raionale - sunt însoţite și de alte pârghii și
instrumente, dar, nu în ultimul rând, de implicarea activă a cetăţenilor.
 Prin descentralizarea financiară se urmărește perfecţionarea actualului sistem de
finanţe publice locale, astfel încât să se asigure autonomia financiară a APL, cu
menţinerea disciplinei financiare, maximizarea eficienţei și asigurarea echităţii în
alocarea resurselor.
Principii
 Descentralizarea este un proces continuu de autoanaliză şi reformă a unui stat, prin
care se urmăreşte distribuirea optimă a responsabilităţilor şi a resurselor între APC şi
APL. Deciziile sînt luate de nivelul de autoritate cel mai apropiat de cetăţean
(subsidiaritate), astfel încît serviciile oferite să corespundă cerinţelor şi nevoilor
beneficiarilor, în condiţii de eficienţă economică.
 Procesul descentralizării oferă APL puteri şi responsabilităţi în trei sfere: politică,
administrativ-organizaţională şi financiară. Aceste puteri trebuie exercitate în condiţii de
autonomie, care presupune libertatea neîngrădită de luare şi exercitare a deciziilor în
condiţiile respectării legalităţii, încadrării în politicile naţionale şi responsabilizării în
faţa cetăţeanului.
Mecanismele de responsabilizare publică şi socială trebuie să creeze un cadru care să
ofere populaţiei posibilitatea şi oportunitatea de a face APL răspunzătoare în faţa
alegătorilor şi a publicului larg. În acelaşi timp, APL trebuie să aibă mijloace şi
stimulente pentru a răspunde cerinţelor locuitorilor, atît în ceea ce priveşte serviciile
oferite, cît şi în ceea ce priveşte transparenţa procesului şi actului decizional.
 Prin descentralizare se urmăreşte îmbunătăţirea funcţiilor politice, administrative şi
fiscale, serviciile şi beneficiile fiind asigurate, într-un mod mai echitabil, pentru întreaga
populaţie.
Elementele autonomiei financiare sunt:
 Resursele financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale trebuie să fie
proporţionale cu competenţele prevăzute de constituţie sau de lege.
 Cel puţin o parte din resursele financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale
trebuie să provină din taxele şi impozitele locale, al căror nivel acestea au competenţa
să-1 stabilească în limitele legale.
 Sistemele de prelevare pe care se bazează resursele de care dispun autorităţile
administraţiei publice locale trebuie să fie de natură suficient de diversificată şi evolutivă
pentru a le permite să urmeze practic, pe cât posibil, evoluţia reală a costurilor exercitării
competenţelor acestora.
 Unităţile administraţiv-teritoriale cu o situaţie mai grea financiară necesită instituirea
de proceduri de egalizare (nivelare) financiară sau dc măsuri echivalente, destinate să
corecteze efectele repartiţiei inegale a resurselor potenţiale de finanţare, precum şi a
sarcinilor fiscale care le suportă. Asemenea proceduri sau măsuri nu trebuie să restrângă
libertatea de opţiune a autorităţilor administraţiei publice locale în sfera lor de
competenţă.
 Autorităţile administraţiei publice locale trebuie să fie consultate, de o manieră
adecvată, asupra modalităţilor de repartizare a resurselor redistribuite care le revin.
 Mijloacele alocate unităţilor administrativ-teritorialc trebuie, pe cât posibil, să nu fie
destinate finanţării unor proiecte specifice. Alocarea de mijloace nu trebuie să aducă
atingere libertăţii fundamentale a politicilor autorităţilor administraţiei publice locale în
domeniul lor de competenţă.
 În scopul finanţării cheltuielilor de investiţii, autorităţile administraţiei publice locale
trebuie să aibă acces, în conformitate cu legea, la piaţa naţională a capitalului.
 Autorităţile unităţilor administrativ-teritorialc, care îşi exercită funcţiile lor în limita
resurselor financiare dc care dispun, urmează să-şi stipuleze măsurile prioritare care
urmează a fi finanţate de la bugetele unităţilor administrativ-teritoriale.
 Concomitent, Guvernul Central va putea delega unele din funcţiile sau atribuţiile sale
pentru a fi exercitate de către autorităţile locale care, urmează a fi recompensate pentru
aceste activităţi prestate cu resurse financiare de la bugetul guvernului central.
 În acelaşi timp, resursele financiare acumulate de către autorităţile locale nu sunt
accesibile pentru Guvernul Central şi insuficienţa de resurse financiare pentru propriile
necesităţi nu se compensează de la bugetul de Stat.  Autorităţile administraţiei publice
ale unităţilor administrativ-teritoriale pot crea fonduri de rezerve şi pot aproba
regulamente privind utilizarea acestor fonduri. Fondurile de rezervă sunt destinate în
special finanţării unor acţiuni sau măsuri iniţial prevăzute la aprobarea bugetelor
respective.
 La baza bugetelor unităţilor administrativ-teritoriale este pus principiul echilibrului
bugetar (balanţa bugetară). Conform acestui principiu, autorităţile publice au dreptul de
a aproba şi efectua cheltuieli numai în limita resurselor financiare disponibile. Acolo şi
atunci unde şi când autorităţile publice locale nu-şi vor asigura colectarea impozitelor
preconizate, vor fi obligate, în acest caz, să-şi reducă devizul de cheltuieli.
 Unităţile administrativ-teritoriale sunt obligate să menţină disciplina financiară în
teritoriu.
3.Resursele financiare la dispoziţia autorităţilor publice locale.
 Resursele bugetelor locale cuprind totalitatea veniturilor și a surselor de finanţare
ale bugetelor respective.
 Veniturile bugetelor locale se constituie din impozite, taxe, alte venituri prevăzute
de legislație și se formează din:
1) venituri generale:
 a) venituri proprii;
 b) defalcări, conform cotelor procentuale, de la impozitele și taxele de stat;
 c) transferuri;
 d) granturi pentru susţinerea bugetului;
2) venituri colectate (codurile clasificaţiei economice 142310, 142320, 144114,
144124, 144214, 144224);
3) granturi pentru proiecte finanţate din surse externe.
 Sursele de finanțare ale bugetelor locale se formează din:
 a) operaţiuni cu împrumuturi interne și externe (inclusiv recreditate);
 b) acţiuni și alte forme de participare în capital (415110, 415120 și 415210,
415240);
 c) alte operaţiuni cu activele financiare și cu datoriile bugetului;
 d) operaţiuni cu soldurile în conturile bugetului.
4. Transferurile: tipuri şi metode de calcul.
Relaţiile între bugetul de stat şi bugetele locale se realizează prin:
 transferuri cu destinaţie generală;
 transferuri cu destinaţie specială.
Mecanismul, criteriile şi modul de stabilire a transferurilor interbugetare se
reglementează de legislaţia privind finanţele publice locale şi de alte acte normative.

5.Delimitarea competenţelor în efectuarea cheltuielilor unităţilor administrativ-

teritoriale.
 Competențele în efectuarea cheltuielilor bugetelor locale pe domenii de activitate
sunt delimitate prin legislația privind administrația publică locală și descentralizarea
administrativă. De asemenea, costurile generate de implementarea Legii nr.270/2018
privind sistemul unitar de salarizare în sectorul bugetar aferente domeniilor proprii de
competență a APL vor fi acoperite integral din contul bugetelor locale.
 Resursele financiare disponibile urmează să fie direcționate la programe de
importanță majoră, care ar permite soluționarea problemelor stringente, fără
admiterea de datorii creditoare și blocaje financiare.
 Estimările de cheltuieli ale autorităților APL urmează să fie strict în limita
volumului de resurse disponibile.
6.Procesul bugetar local
(Legea nr.181 din 25 iulie 2014 privind finanţele publice şi responsabilităţile bugetar-
fiscale)
Anul bugetar Anul bugetar începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie.
Calendarul bugetar La nivel local, principalele activităţi şi termene-limită ale
calendarului bugetar sînt:
 autoritatea executivă locală elaborează şi prezintă consiliului local proiectul bugetului
local pe anul următor – pînă la 20 noiembrie;
 consiliul local adoptă bugetul local pe anul următor – pînă la 10 decembrie;
 autoritatea executivă locală prezintă consiliului local raportul anual privind executarea
bugetului local pentru anul bugetar încheiat – pînă la 15 martie;
 consiliul local aprobă raportul anual privind executarea bugetului local pentru anul
bugetar încheiat – pînă la 1 aprilie.
Activităţile intermediare ale calendarului bugetar şi termenele de realizare ale acestora
se stabilesc de către Ministerul Finanţelor.

TEMA VII. DEFICITUL BUGETAR ŞI DATORIA PUBLICĂ

1. Conceptul de deficit bugetar şi sursele de finanţare a deficitului.

2. Teoremele echilibrului bugetar.
3. Conceptul de datorie publică.
4. Nivelul, structura şi dinamica datoriei publice a Republicii Moldova.
5. Interdependenţa şi interacţiunea deficitului bugetar şi a datoriei publice.

1. Conceptul de deficit bugetar şi sursele de finanţare a deficitului.

Între problemele acute ale politicii bugetare moderne un loc aparte ocupă deficitul
bugetar şi datoria de stat. Deficitul bugetar este depăşirea cheltuielilor bugetare către
venituri. Problema deficitului bugetar în timpul de faţă a devenit mai acută şi larg
răspândită în lume faţă de anii precedenţi. În timpul de faţă este greu de găsit o ţară, fie
ea dezvoltată sau în curs de dezvoltare fără deficit bugetar substanţial.

În multe state el a devenit insensibil la schimbarea ciclului de business şi nu dispare în

caz de îmbunătăţire a situaţiei economice.

 Sursele de finanţare al deficitului bugetar:

 Sursele externe.

 Sursele interne a finanţării deficitului bugetar.

Deficitul bugetar este considerat un fenomen cronic al finanţelor contemporane pe

fundalul amplificării cheltuielilor publice şi deteriorării situaţiei financiare a multor
state, mai mult sau mai puţin dezvoltate, fiind si una din problemele politicii bugetare
moderne.

Există trei relații care apar între veniturile bugetului (VB) și cheltuilelile bugetului
(CB):

1) Id CB = Id VB, echilibru bugetar - egalitatea dintre veniturile bugetului şi cheltuielile

bugetului;
 2) Id CB > Id VB, deficit bugetar - suma cu care cheltuielile bugetului depăşesc
veniturile bugetului;

3) Id CB < Id VB, excedent bugetar - suma cu care veniturile bugetului depăşesc

cheltuielile bugetului;

Indicatorii statistici ai deficitului bugetar

- Mărimea deficitului bugetar (DB) reprezintă diferenţa dintre valoarea totală a

veniturilor bugetare şi valoarea totală a cheltuielior bugetare: DB = VB – CB (-)

În acest caz, deficitul bugetar reprezintă mărimea necesarului de resurse financiare

suplimentare pe care guvernul trebuie să le atragă prin diverse metode.

În situaţia în care veniturile bugetare sunt mai mari decît cheltuielile bugetare se
înregistrează excedent bugetar (EB), care reprezintă mărimea resurselor financiare
suplimentare ale statului.

Deficitul bugetar prezintă, într-o manieră globală, situaţia financiară de ansamblu a

statului şi incidenţa acestuia asupra cererii interne, balanţei de plăţi externe şi situaţiei
monetare a ţării.

- Ponderea deficitului bugetar în PIB. Acest indicator este un adevărat “ghid” al

politicii bugetare.

gDB = DB/PIB * 100

3. Conceptul de datorie publică.

Datoria publică reprezintă totalitatea sumelor împrumutate de către stat, de unităţile

administrativ – teritoriale şi de alte instituţii publice de la persoane fizice şi juridice, pe
piaţa internă şi externă, nerambursate la un moment dat, indiferent de scadenţa acestora.

 Prin datoria publică se înţelege totalitatea obligaţiunilor băneşti pe care le are statul la
un moment dat faţă de creditorii interni şi externi, rezultat de împrumuturi în monedă
naţională şi în valută, pe termen scurt, mediu şi lung, contracte de stat în mod direct sau
garantate de către acesta, inclusiv şi obligaţiile faţă de trezoreria proprie, pentru sumele
avansate temporar pentru acoperirea deficitelor bugetului de stat.

 Datoria publică dă posibilitatea de a înţelege situaţia financiară a unei ţări, a gradului

său de îndatorare.

+Dimensiunile datoriei publice sunt date de suma absolută a împrumutului unei ţări, de
mărimea datoriei publice medii ce revine pe cap de locuitor, de raportul datoriei publice
faţă de PIB.

Îndeosebi ultimul indicator ne arată în ce măsură valoarea nou creată într-un an este
împovărată de datoria publică.

 Datoria publică, în funcţie de categoriile de creditori, are două forme:

 datoria publică internă (faţă de creditori interni);

 datoria publică externă (faţă de creditori externi).

 Datoria publică internă – este parte integrantă a datoriei publice reprezentând totalul
sumelor principale ale tuturor obligaţiunilor directe neonorate contractate de Ministerul
Finanţelor în numele Republicii Moldova în monedă naţională.

 Datoria externă constituie una din principalele probleme ale politicii

macroeconomice. Soluţionarea acesteia are o mare importanţă pentru economia ţării şi
pentru securitatea ei. Datoria externă este o parte integrantă a sistemului economic, care
influenţează şi asupra bugetului de stat, şi asupra ratei inflaţiei, şi asupra investiţiilor
externe etc.

Serviciul datoriei publice

 Definiţie: Se numeşte serviciul datoriei publice totalitatea sumelor plătite într-o

perioadă, de regulă un an, în contul datoriei publice, sume reprezentate de rate scadente
la împrumuturile de stat, dobânzi şi comisioane plătite în contul datoriei publice.

SDPI = dobînda + rate la datoria publică internă + comisioane

SDPE = dobînda + rate la datoria publică externă + comisioane

5. Interdependenţa şi interacţiunea deficitului bugetar şi a datoriei publice.

Una din problemele esenţiale ale economiei de piaţă, în general, şi ale economiei în
tranziţie, în special, o constituie modul cum sunt finanţate deficitele bugetare în
condiţiile în care este ştiut că datoria publică reprezintă o povară, iar finanţarea
deficitelor are o serie de implicaţii asupra dobânzii şi creşterii economice.

O problemă esenţială, în special pentru economia în tranziţie, este acea a aprecierii

corecte a deficitului bugetar. Pentru aceasta trebuie făcută distincţia între deficitul
bugetar actual şi cel structural.

Deficitul structural (deficitul ajustat ciclic) este nivelul la care s-ar afla deficitul în
condiţiile în care producţia ar atinge nivelul de “full employment” (de angajare maximă
a forţei de muncă).

Ca urmare, deficitul ciclic va fi diferenţa dintre deficitul real şi cel structural. Aceasta
înseamnă că, dacă bugetul ar fi în medie echilibrat, pe perioade lungi, ne-am aştepta ca
să existe deficite bugetare în perioade de criză şi surplusuri în perioade de avânt
economic.

 În perioada de criză economică starea bugetului se agravează, deoarece taxele

guvernamentale pe venituri scad, iar cheltuielile cresc. Dimpotrivă, în perioadele de
avânt, bugetul se îmbunătăţeşte automat. Putem afirma că există un impact cantitativ al
crizei economice asupra bugetului.

De asemenea, trebuie de ţinut seama de influenţa politicii de venituri şi cheltuieli asupra

bugetului de stat, fiind necesară observarea impactului măsurilor politicii fiscale asupra
deficitului bugetar.
 Experienţa unor ţări dezvoltate dovedeşte că o reducere a taxelor în perioada de criză
poate conduce la revenire economică spectaculoasă pentru anumite sectoare.

 Problema esenţială pentru o economie în tranziţie este aceea a creşterii cumulative a

deficitelor bugetare.

 Ratele mari ale dobânzii presupun plata unor dobânzi mari a creditelor, acestea având
influenţe considerabile asupra deficitului bugetar.

 Rolul factorului politic în creşterea deficitelor bugetare este de asemenea important,

creşterea taxelor şi reducerea cheltuielilor guvernamentale fiind măsuri antipopulare.

 Finanţarea prin intermediul datoriei publice şi al emisiunii băneşti sunt modalităţi

standard de finanţare a deficitului. Vânzările de valori devin tot mai importante în ţările
în curs de dezvoltare, când guvernul vinde terenuri publice sau întreprinderi din sectorul
public, încasările din vânzări putând fi folosite pentru finanţarea deficitului sau pentru
retragerea datoriei publice.

Interdependenţa economică şi politică a oricărei formaţiuni statale implică în mod

obligatoriu promovarea unei politici adecvate, care e orientată spre asigurarea securităţii
economice şi politice a ţării.

 Securitatea economică a statului apare ca un fenomen complex şi multifuncţional, cu

obiective specifice în fiecare perioadă istorică. Ea va fi specificată în funcţie de situaţia
existentă şi factorii-risc sau pericolele ce ameninţă stabilitatea socialeconomică a ţării.

 Actualmente strategia securităţii economice se asociază cu necesitatea depăşirii zonei

critice în dezvoltare, asigurării unei creşteri economice durabile.

Un sistem economic poate fi stabil numai cu condiţia dezvoltării lui permanente.

 Problema devine rezolvabilă numai prin redresarea şi perfecţionarea tuturor

elementelor sistemului economic, parte integră a cărui îl constituie finanţele publice.