INTREBARE:

Daca in Israel nu exista Stare Civila, cum se casatoresc persoane de alta religie decat cea
mozaica? Ce statut au ele? Rabinul vine acasa la cineva pentru a oficia casatorii?
RASPUNS:
Intr-adevar, Statul Israel nu are o institutie care sa indeplineasca rolul starii civile. Casatoriile
sunt oficiate de catre rabini conform legii mozaice si sunt inregistrate la Rabinat. In acest sens,
casatoriile intre persoane apartinand unor religii diferite nu pot fi oficiate conform halaha si
deci nu pot fi contractate in Israel.
Casatoriile mixte contractate de cetateni israelieni sau evrei pe teritoriul altor state sunt
recunoscute de catre Statul Israel. De altfel, metoda de care uzeaza cetatenii israelieni care
doresc sa se casatoreasca cu neevrei este aceea de a face o excursie in Cipru si de a contracta
acolo casatoria (spre deosebire de alte state, Cipru nu solicita ca macar unul dintre parteneri sa
aiba rezidenta in Cipru).
Din punctul de vedere al statutului legal al unei persoane de alta religie casatorita cu un evreu,
singura institutie care poate decide in aceasta privinta este Guvernul Israelian, care printr-unul
din ministerele sale (nu sunt sigur daca este vorba despre Ministerul de Interne sau de
Ministerul Absorbtiei) hotaraste sa acorde partenerului ne-evreu cetatenia israeliana si/sau
rezidenta in Israel. Cerererile in acest sens sunt evaluate individual. Bineinteles, casatoria cu un
partener evreu nu implica recunoasterea partenerului neevreu ca apartinand religiei mozaice.
La ultima parte a intrebarii, cred ca raspunsul depinde de la rabin la rabin. Pentru oficierea unei
casatorii (intre doi evrei), nu este necesar din punct de vedere halahic de un cadru special de
desfasurare a ceremoniei, desi obiceiul consacrat este acela de a plasa aceasta ceremonie in
sinagoga. 

Câţi EVREI israelieni susţin CĂSĂTORIILE între persoane de acelaşi SEX

Presa israeliană a publicat un sondaj de opinie potrivit căruia 79% dintre israelienii evrei susţin
căsătoriile între persoane de acelaşi sex sau cuplurile civile.

Rabinul Uri Regev a criticat eşecul de până acum al guvernului de a pune în aplicare căsătoriile
homosexuale sau recunoaşterea cuplurilor din uniuni civile. Publicul evreu este din ce în ce mai
deschis şi mai favorabil libertăţilor individuale, în spiritul Declaraţiei de Independenţă a statului
Israel.

Căsătoria trebuie ţinută în cinste înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor

“Ne recomandăm oricărei conştiinţe umane înaintea lui Dumnezeu“. (2 Cor. 4:2)
1. (a) La ce ar trebui să mediteze un creştin în legătură cu căsătoria sa? (b) Ce fel de întrebări ar
putea să se ivească pe neaşteptate cu privire la încheierea unei căsătorii valabile pe baza
ordonanţelor autorităţilor civile? (Marcu 12:17).
PENTRU a rămîne în favoarea lui Dumnezeu, membrii poporului său trebuie să ţină căsătoria
în cinste (Evr. 13:4). Fiecare creştin căsătorit ar trebui să chibzuiască în mod serios ca căsătoria
sa să fie onorabilă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor. In această corelaţie se naşte
întrebarea: In ce măsură joacă un rol la aceasta autorităţile omeneşti — statul şi autorităţile
civile? Depinde valabilitatea unei încheieri de căsătorie cu totul de recunoaşterea din partea
autorităţilor civile şi este declaraţia lor de valabilitate hotărîtoare pentru faptul cum socoteşte
Iehova Dumnezeu această legătură?
2. Ce formalităţi juridice nu erau necesare după legea pe care a dat-o dumnezeu israeliţilor?
2 
Din articolul premergător am văzut că căsăsoria la timpul despre care tratează Scrierile biblice
ebraice, era, în primul rînd, o problemă de familie sau de seminţie. Cînd a luat naştere naţiunea
lui Israel, Dumnezeu le–a dat legea sa, care conţinea numeroase aranjamente, care se refereau la
căsătorie, ca de exemplu interzicerea legăturilor incestuoase şi ordonanţele, care reglementau
îndatoririle de căsătorie (Lev. cap. 18 şi 20). Nu era nevoie însă ca preoţimea să întocmească un
document sau un certificat, pentru ca o pereche să se poată căsători, nici nu trebuia ca un
reprezentant al preotului sau un reprezentant al guvernului poporului lui Israel să fie prezent la
încheierea căsătoriei, pentru a o declara valabilă. Atît timp cît se respecta legea lui Dumnezeu,
încheierea căsătoriei în comunitatea în care noii căsătoriţi trăiau, a fost recunoscută ca valabilă.
3. A fost felul şi modul încheierii unei căsătorii sau a divorţului la iasraliţi influenţate prin
faptul că au ajuns sub domnia puterilor străine?
3 
In decursul secolelor poporul lui Israel a ajuns sub domnia puterilor străine: Babilon, Medo–
Persia, Grecia şi Roma. In ce măsură au fost ingluentate de acestea obiceiurile israeliţilor de
încheiere a căsătoriei? După cum rezultă din consemnările istorice, aceste obiceiuri aparent nu
s–au schimbat, deoarece ei au fost toleraţi de către naţiunile domnitoare. Chiar ca popor
subjugat israeliţii au lăsat ca problemele sau afacerile lor judiciare, ca divorţuri, să fie rezolvate
în special de către bătrînii lor şi de judecăţile acestora. Dacă un israelit, în schimb, aducea o
problemă de căsătorie înaintea unui tribunal al naţiunii domnitoare, el putea evident să se
aştepte ca problema să fie rezolvată pe baza legilor pentru căsătorie valabile în acel stat.
4. Ce scop a servit înregistrarea încheierii căsătoriei, cînd aceasta a fost întrodusă?
4 
Să presupunem că în timpul biblic de mai tîrziu, încheierile de căsătorie au fost înregistrate, cu
toate că pentru aceasta se pare că nu există dovadă clară. In orice caz se pare că o înregistrare a
fost întreprinsă se-abia după încheierea căsătoriei. Oficiul de stat a reţinut
aşadar faptul încheierii căsătoriei şi nu trebuia să–şi dea părerea asupra moralităţii încheierii
căsătoriei.
5. (a) Ce situaţie exista cu referire la încheierea căsătoriei în primul secol în adunarea creştină?
(b) Cînd s–au ocupat autorităţile civile prima dată de problemele de căsătorie?
5 
Ce situaţie există în timpul primului secol în adunarea creştină? Incheierea căsătoriei era pe
vremea aceea, aparent ca la israeliţi, încă tot o problemă de familie. La fel cum în Eden şi la
israeliţi (propriu–zis la cele mai multe popoare de pe vremurile acelea) nu era necesar ca un
reprezentant religios sau de stat să certifice sau să fie prezent la încheierea căsătoriei, pentru a o
declara valabilă şi onorabilă.* Autorităţile civile se pare să se fi ocupat de-abia atunci cu
problemele de căsătorie, cînd una din părţi cerea rezolvarea problemelor sau a dificultăţilor.
De–abia atunci o căsătorie era recunoscută ca valabilă sau declarată nevalabilă, după cum
corespundea sau nu legilor lor (Dreptul roman nu recunoştea, de exemplu, nici o încheiere de
căsătorie între fraţi).
6. (a) Ce era hotărîtor înainte de toate în adunarea creştină pentru o căsătorie? (b) Ar trebui
creştinii să se orienteze după părerile dominate în împrejurimile lor cu privire la căsătorie?
6 
Pentru ca o căsătorie în adunarea creştină să treacă drept onorabilă, ca trebuia, bineînţeles, să
corespundă legilor lui Dumnezeu. Aşadar apostolul Pavel a aflat că un om din adunarea din
Corint avea pe „nevasta tatălui său“ el a condamnat fără întîrziere aceasta ca „curvie“. El a
arătat de asemenea că adunarea trebuia să ia în considerare normele care erau valabile în
împrejurimea lor, căci el a arătat că aşa ceva nu s–a întîmplat „nici chiar între naţiuni“ (1 Cor.
5:1, 2).
7, 8. (a) Din ce cauză este interesată adunarea creştină în mod corect de căsătorii, care au fost
încheiate de membrii ei? (b) Ce spune istoria în această privinţă despre primii creştini?
7 
Adunarea creştină s–a considerat ca o „comunitate frăţească“ care era compusă din
„colocatari“ ai lui Dumnezeu — o caracterizare, care se referă la membrii unei familii, ceea ce
rezultă de exemplu din texte ca: Matei 10:12, 35, 36; Fapte 16:30–34 şi1 Timotei 3:4, 5; 5:4, 8.
Adunarea era aşadar interesată de căsătoriile, care au fost încheiate de membrii ei.
8 
In lucrarea Encyclopedia of Religion and Ethics de Hastings (vol. VIII, pag. 435) se spune
despre punctul de vedere al primilor creştini: „Căsătoria este în primul rînd o problemă de
familie. De timpuriu adunarea creştină s–a considerat ca o familie spirituală şi viaţa şi interesele
fiecărui membru al adunării erau pentru întregul corp de un interes personal . . . Mărturia
părinţilor (bisericii) arată începînd din mijlocul secolului al III–lea, ceea ce caracterizăm
noi astăzi ca feudă civilă, nu era necunoscut şi nu era probabil neobişnuit ca ei să fie, în acelaşi
timp dezaprobaţi de biserică.“
9. (a) La ce concluzii ajungem noi cu privire la încheierea căsătoriei de stat, sprijiniţi pe Biblie
şi pe baza istoriei? (b) De ce depinde onorabilitatea căsătoriei?
9 
In măsura în care Biblia şi darea de seamă istorică lasă să se recunoască, feuda civilă sau
încheierea căsătoriei certificată de către stat nu au jucat pe vremea aceea un rol însemnat.
Aparent onorabilitatea unei căsătorii creştine din punctul de vedere creştin nu depindea foarte
mult de aceasta. Depindea, bineînţeles, mai mult de împrejurări, că încheierea căsătoriei a fost
recunoscută de adunarea creştină, în măsura în care ea corespundea normelor divine, la care au
fost respectate şi dispoziţiile şi normele oamenilor, sub care creştinii trăieu. După cum a spus
apostolul Pavel, creştinii se străduiau să se recomande „oricărei conştiinţe omeneşti înainte lui
Dumnezeu“ şi „se fereau în mod permanent să dea ocazii de poticnire iudeilor că şi grecilor şi
adunării lui Dumnezeu“ în timp ce făceau „totul pentru preamărirea lui Dumnezeu“ (2 Cor.
4:2; 1 Cor. 10:31, 32).
10, 11. (a) Cum s–a ajuns la situaţia că, în cele din urmă, autorităţile civile s–au ocupat cu
căsătoria şi cu certificarea ei? (b) Ce părere există în ţările strict protestante cu privire la
încheierea căsătoriei?
10 
In zilele noastre, cu toate acestea, în multe părţi ale pămîntului autorităţile civile acordă mai
mare importanţă încheierii căsătoriei şi certificării ei. Creştinii ar trebui să respecte aceasta, în
timp ce se străduiesc să ţină căsătoria lor ‘printre toate la loc de cinste’ (Evr. 13:4). Este de
folos în legătură cu aceasta să examinăm cum s–a ajuns la această atitudine modificată. In
lucrarea Encyclopedia of Religion and Ethics (Pag. 437) se spune: „Din partea statului este
valabilă încheierea căsătoriei ca un contract legal care ar trebui să fie reglementat de către stat
din aprecierile practice. Din punctul de vedere creştin căsătoria este o poziţie sfîntă, pe care
biserica ar putea să aibă pretenţia s–o reglementeze în înţelesul cel mai înalt
al religiei şi moralităţii. Experienţele arată că între cele două competente trebuie să fie
întotdeauna posibilitatea discordiei şi că, aşadar, în practică adesea s–ar putea ajunge la greutaţi
. . . de-abia în timpul modern, de la reforma (protestantă), a ieşit în evidenţă problema ambelor
competenţe şi relaţiile adecvate între ele“.*
11 
Se pare aşadar că certificarea încheierii căsătoriei de către autorităţile civile a devenit o
problemă discutabilă mai mult în timpul modern decît în oricare timp în trecut. Cel puţin în
ţările strict protestante s–a înclinat tot mai mult spre părerea că valabilitatea legală a căsătoriei
(fie ca urmare şi a divorţului) s–ar baza aproape exclusiv pe hotărîrea autorităţilor civile. Rolul,
pe care–l joacă adunarea în legătură cu valabilitatea legală a încheierii căsătoriei (şi a
divorţului) şi–a pierdut aşadar în ochii multora însemnătatea.
HOTARIREA ASUPRA VALABILITATII LEGALE
12. Ce întrebări se ridică pentru un serv al lui Dumnezeu, de cînd autorităţile civile au de–a face
cu încheierea căsătoriei?
12 
Ce–ar trebui să facă un creştin faţă de această împrejurare? El poate, natural, să nu ţină seama
de starea de astăzi a lucrurilor, dacă el ar dori ca căsătoria sa să fie onorabilă ‘printre toţi’. El nu
poate întoarce timpul înapoi şi să se comporte aşa ca şi cînd ar trăi în trecut la un timp cînd nu
se acorda nici o importanţă declaraţiei de valabilitate a unei încheieri de căsătorie de către
autorităţile civile. Se ridică însă următoarele întrebări: Ar trebui să se considere însă ca absolută
hotărîrea autorităţilor civile cu privire la valabilitatea legală a unei încheieri de căsătorie sau a
unui divorţ? Care este punctul de vedere al lui Dumnezeu cu privire la o astfel de hotărîre?
13. Din ce cauză părerea autorităţilor civile cu privire la căsătorie nu poate fi absolut valabilă?
(Fap. 5:29).
13 
Au autorităţile civile într–adevăr ultimul cuvînt cu privire la faptul dacă Dumnezeu
recunoaşte sau nu ca valabilă legal o încheiere de căsătorie sau un divorţ? Dacă acesta ar fi
cazul, atunci s–ar ajunge la contraziceri evidente cu privire la ceea ce este necesar pentru a avea
binecuvîntarea lui Dumnezeu în căsătorie. Pentru ce? Fiindcă normele autorităţilor civile de la
localitate la localitate se deosebesc cu totul. Adesea ele stau în totală contradicţie una cu alta şi
— ceea ce este şi mai de însemnătate — uneori sînt în contradicţie chiar şi cu normele biblice.
14. Cum este condamnată poligamia în Biblie, indiferent de faptul că ea ar putea fi recunoscută
legal în unele ţări?
14 
In unele ţări poligamia este, de exemplu, recunoscută şi fiecare femeie a unui poligam este
văzută ca soţia sa legitimă, care ocupă aceeaşi poziţie ca toate celelalte din toate femeile sale.
Atît Cristos Isus cît şi apostolul Pavel au arătat, în schimb, că după norma lui Dumnezeu fiecare
bărbat trebuia să aibă numai o singură soţie (Mat. 19:4, 5; 1 Cor. 7:2; 1 Tim. 3:2).
15. In ce măsură se deosebesc în unele ţări legile divorţului întocmite de oameni de legea lui
Dumnezeu?
15 
In mai multe ţări o căsătorie se poate desface din cele mai diferite motive, cîteodată din
motive cu totul neînsemnate. In alte ţări, dimpotrivă, n–ar fi permis să se despartă cineva chiar
nici atunci cînd partenerul său a comis adulter, prin care cel nevinovat ar fi liber să se
căsătorească din nou. După Biblie există numai un singur motiv valabil pentru divorţ, şi anume,
curvia sau adulterul, şi aceia care divorţează din acest motiv, ar fi permis să se căsătorească din
nou (Mat. 5:32; 19:3–9). In unele cazuri, aşadar, ceea ce statul recunoaşte este lepădat de
Dumnezeu, iar în alte cazuri, ceea ce statul leapădă, este permis de Dumnezeu.

16. Cum ar trebui să fie considerată puterea statului în legătură cu divorţul despre valabilitatea
legală a unei încheieri de căsătorie? (Rom. 13:1; 1 Pet. 2:13, 14).
16 
Se arată aşadar că punctul de vedere al statului cu referire la hotărîrea asupra valabilităţii
legale a unei încheieri de căsătorie (sau a unui divorţ) este numai relativă, punctul de vedere al
lui Dumnezeu, dimpotrivă, este absolut. Pentru a obţine în această problemă hotărîre echilibrată
cu privire la puterea relativă a statului (în Biblie caracterizată ca „Cezar“) este folositor să
ţinem seama de faptul ce fel de interese are statul în domeniul căsătoriei, pentru ce se preocupă
el în mod deosebit şi prin ce poate să ia naştere pentru un creştin o îndatorire în acest domeniu
faţă de stat.

INTERESELE CEZARULUI IN CASATORIE

17, 18. La ce sînt interesate autorităţile civile, înainte de toate, în legătură cu căsătoria şi pentru
ce?
17 
Se preocupă statul cu privire la căsătorie în fond cu problemele morale şi religioase, sau este
el interesat în legătură cu căsătoria înainte de toate, cu privire la altceva? Noi ne aducem aminte
poate că în Enciclopedia citată înainte se spune că din partea statului era valabilă căsătoria ca
un contract legal, care trebuia să fie reglementat din chibzuirile practice de către stat. Aceasta
reiese din istoria legislaţiei de stat în probleme de căsătorie şi divorţ. Dezvoltarea lasă să se
înţeleagă că interesul statului se datorează faptului că el trebuie să se ocupe cu problemele din
care derivă drepturile de moştenire şi drepturile de posesiune, mai ales atunci cînd aceste
drepturi sînt reclamate în urma desfacerii unui „contract“ de căsătorie (prin divorţ sau moarte).
Că acesta este astăzi cazul, este confirmat în Encyclopedia Britanică, (Macropedia 1976, vol.
VII, pag. 166, 167), unde se spune:
“Legea reglementează de fapt drepturile şi îndatoririle soţului şi soţiei, precum şi ale părţilor şi
a copiilor îndeosebi în probleme de întreţinere din punct de vedere financiar.“ „In cele mai
multe ţări . . . certificarea legală a unei încheieri de căsătorie este în fond o înregistrare a
evenimentului. In definitiv o încheiere de căsătorie este în sensul legii, aşadar, crearea tacită a
unor drepturi sau îndatoriri, ca de exemplu în legătură cu întreţinerea, comunitatea de bunuri,
drepturile care derivă din moştenire şi puterea de educaţie pentru copii legitimi minori.“
18 
“Cezar“ (Statul) se ocupă aşadar din această cauză cu încheierea căsătoriei, deoarece
tribunalele sale aduc astfel de probleme juridice pentru lămurire legală, nu pentru că ar insista
asupra aspectului religios şi moral al căsătoriei. El se arată de asemenea interesat de a împiedica
răspîndirea bolilor, mai ales a bolilor sexuale şi a efectelor genetice dezavantajoase (cum se
ivesc la copii apropiaţi din punct de vedere al înrudirii sîngelui) şi anume iarăşi „din aprecieri
practice“. De aceea, există chiar şi în statele ateiste, duşmănoase religiei, ordonanţe locale, care
trebuie să fie îndeplinite pentru ca o căsătorie să fie recunoscută ca valabilă din punct de vedere
legal.
19. Ce întrebare ar putea să se nască avînd în vedere sfatul lui Isus, de a ‘restitui Cezarului’
ceea ce este al ‘Cezarului’, în legătură cu încheierea căsătoriei şi a divorţului?
19 
Cum stau lucrurile atunci cu îndrumarea lui Isus, ‘restituiţi lucrurile Cezarului’? Este
adunarea creştină, dacă ea ar dori să asculte de această poruncă, obligată într–un anumit caz, să
ţină seamă de punctul de vedere al Cezarului, cu privire la valabilitatea legală şi la moralitatea
încheierii căsătoriei sau a divorţului, ca definitiv gotărîtor şi obligator? (Mat. 22:21).
20. (a) Ce–a determinat pe Isus să se exprime să se ‘restituie lui Cezar lucrurile Cezarului’? (b)
In ce măsură are valabilitate acest principiu la încheierea căsătoriei unui creştin?
20 
Ar trebui în primul rînd să se ia în considerare că la problema de discuţie în legătură cu care
s–a exprimat Isus, era vorba despre impozit. Cezar îndeplineşte multe servicii şi are pretenţia ca
pentru aceasta să i se restituie ceva (Mat. 22:17–21). Dreptul de a te căsători provine, în
schimb, nu de la Cezar. El provine de la Dumnezeu, Autorul căsătoriei (Gen.
1:27, 28; 2:11, 22–24; 9:1; compară 1 Timotei 4:1–3). De aceea, nu Cezar hotărăşte în acest
domeniu, în ultimă instanţă, ceea ce este corect şi moral sau fals în legătură cu încheierea
căsătoriei (sau a divorţului). Ce poate porunci Cezar este recunoaşterea legală şi ocrotirea
legată de aceasta a dreptului de căsătorie la tribunalele sale. Creştinul care ar dori ca să fie
onorabilă căsătoria sa printre toţi, se foloseşte în mod corect de aceste aranjamente, pentru a
apăra drepturile şi interesele familiei sale. Pentru a obţine această recunoaştere şi pentru a se
bucura de drepturile legate de aceasta, el ar trebui să restituie lucrurile Cezarului, adică el ar
trebui să respecte ordonanţele corespunzătoare, cum ar fi de exemplu plata taxelor necesare şi
anumite consultaţii medicale.
21. Ce ar trebui să facă autoritatea Cezarului cu referire la încheierea căsătoriei la un creştin şi
pentru ce?
21 
Prin faptul că creştinul ‘restituie Cezarului lucrurile Cezarului’ pentru a se bucura de
avantajele pe care le aduce după sine recunoaşterea legală a căsătoriei sale, el nu pierde din
vedere faptul că puterea Cezarului cu referire la încheierea de căsătorie este numai relativă.
Dumnezeu nu este legat de hotărîrile Cezarului şi poate să dezaprobe ceva ce Cezar aprobă, sau
să accepte ceva ce Cezar respinge. Creştinul ar trebui, aşadar, să respecte conştiincios dreptul
de căsătorie şi de divorţ ale Cezarului, dar el recunoaşte întotdeauna pe Iehova Dumnezeu ca
autoritatea cea mai înaltă (Fap. 4:19; Rom. 13:1, 5). In acest mod, recunoaşterea şi
binecuvîntarea lui Iehova este sigură.
22, 23. Pentru ce ar trebui să se străduiască un creştin în vederea recunoaşterii legale a
încheierii căsătoriei sale?
22 
Prin urmare, un creştin ştie într–adevăr, că ordonanţele Cezarului nu sînt cele din urmă
hotărîtoare dacă încheierea căsătoriei sale este valabilă sau nu în ochii lui Dumnezeu, totuşi,
aceasta nu scuteşte de datoria de a asculta de îndemnul: „Căsătoria să fie onorabilă printre toţi“
(Evr. 13:4). El este îndatorat, să facă totul ce îi stă în putere în mod conştiincios, pentru ca
căsătoria să fie ţinută de toţi în cinste. Dacă cineva într–o ţară, în care o anumită rasă sau religie
este predominantă, se căsătoreşte cu o persoană care nu aparţine rasei sau religiei respective,
căsătoria sa ar putea fi considerată cu deosebită bunăvoinţă şi aşa. Cu toate acestea un creştin ar
trebui să se străduiască, pe cît este posibil, pentru o recunoaştere legală, pentru ca asupra
căsătoriei sale să nu se exercite critică nefavorabilă sau să fie discreditată în ochii altora (2 Cor.
6:3; 1 Pet. 2:12, 15, 16; 3:16). El ar dori ca căsătoria să–l onoreze pe Autorul căsătoriei.
23 
De la persoane care se ataşează şi ar dori să se lase botezaţi a căror căsătorie însă nu este
recunoscută legal, ar trebui să se aştepte, aşadar, ca ei să facă totul pentru a–şi înregistra
căsătoria. Prin aceasta orice îndoială, care ar putea să existe în public în ce priveşte
onorabilitatea legăturilor, este înlăturată. Dacă acest lucru este posibil în toate cazurile, şi dacă
nu, ce se poate face atunci?
DACA NU ESTE POSIBIL OBTINEREA RECUNOASTERII CEZARULUI
24. Ce problemă se poate ivi pentru un bărbat care trăieşte într–o ţară în care divorţul nu este
permis?
24 
Există un ajutor, dacă cineva înţelege că puterea Cezarului cu privire la căsătorie este relativă.
Să presupunem de exemplu ţările în care fie din cauza domniei anterioare a unei religii, fie
dintr–un alt motiv, legea nu permite divorţ, nici chiar pe baze biblice — anume din cauza
„curviei“ (porneie). Un bărbat putea să–şi fi părăsit soţia, care a fost infidelă faţă de el, şi acum
trăieşte împreună cu o altă femeie, de la care are chiar copii. El ar putea atunci să cunoască
adevărul Cuvîntului lui Dumnezeu şi în ascultare faţă de acest cuvînt voieşte să se lase botezat
ca un ucenic al Fiului lui Dumnezeu. Deoarece legea de stat nu este în armonie cu hotărîrile lui
Dumnezeu cu privire la căsătorie şi divorţ, el nu poate însă să se despartă sau să–şi legalizeze
căsătoria actuală. Ce poate să facă el?
25. Ce poate să facă un bărbat, care din punctul de vedere al lui Dumnezeu este despărţit — al
cărui divorţ însă în ţara sa nu este recunoscut — pentru ca el să nu fie socotit ca adulter?
25 
Dacă relaţiile sale permit, el ar putea să meargă într–o ţară vecină, în care este posibil un
divorţ, acolo să se despartă şi de asemenea să se cunune din nou. Prin aceasta comunitatea sa de
căsătorie devine onorabilă, chiar dacă la întoarcerea lor în patrie ar putea să nu fie recunoscuţi
de către „Cezarul“ de acolo. Dacă un astfel de pas nu este posibil pentru el, atunci ar trebui să
efectueze o separaţie legală de soţia sa legală, infidelă, sau să facă tot ce este posibil după legea
ţării. După aceea ar trebui să dea o declaraţie în scris adunării în care el a jurat credinţă faţă de
soţia sa prezentă şi se declară gata să procure un act legal, dacă soţia sa legală, infidelă, ar muri
sau ar interveni alte împrejurări, care ar da posibilitate înregistrării legale a căsătoriei sale. In
caz că soţia sa prezentă, de asemenea, ar dori să se lase botezată, ar trebui să dea şi ea o astfel
de declaraţie semnată.
26. Ce ar putea să facă cineva ale cărui străduinţe de a obţine o recunoaştere legală a căsătoriei
sale dau greş din cauza lipsei de interes din partea autorităţilor civile?
26 
Intr–o ţară sud americană, în care legea permite într–adevăr desfacerea unei căsătorii în caz de
bigamie, dar cererile în căsătorie sînt pur şi simplu adesea ignorate de Cezar. Să presupunem că
un bărbat, care s–a separat de soţia sa legală, care încă trăieşte, s–a căsătorit cu o altă femeie şi
obţine pe bază de înşelăciune un certificat de căsătorie legal şi devine prin aceasta bigam. Dacă
el, după ce a cunoscut adevărul biblic, a dorit să se lase botezat, constată poate că străduinţele
sale de a lămuri căsătoria sa prezentă cu privire la starea sa de drept dă greş din lipsa de interes
din partea autorităţilor civile, ce paşi ar trebui să întreprindă el, în măsura în care nu reuşeşte să
se acorde onorabilitate prezentei sale comunităţi de căsnicie prin tribunal sau autorităţile
Cezarului? El ar putea să semneze o declaraţie de credinţă asemănătoare şi aceasta să o pună în
faţa adunării. După aceea ar putea să fie lăsat să se boteze, tot la fel şi soţia sa, dacă ea a
întreprins aceeaşi paşi.
27. Trebuie cineva, care de–abia în aproximativ 10 ani ar putea să obţină recunoaşterea legală a
căsătoriei sale, să amîne atît timp botezul său? Intemeiază–ţi răspunsul.
27 
Intr–o anumită ţară vestafricană poate dura zece ani, pînă cînd cineva este divorţat. Ar trebui
ca cineva care ar dori să se lase botezat, să mai divorţeze pentru a împinge botezul său atît de
mult pînă cînd ar putea să–şi legalizeze căsătoria sa prezentă? S–ar părea să nu fie justificat ca
el, din lipsa unei recunoaşteri legale de către Cezar, să se abţină de a face pasul important al
botezului, de a declara credinţa în puterea ispăşitoare de păcate a jertfei lui Cristos, astfel încît
el să primească privilegiul, de a ajunge într–o relaţie acceptabilă cu Dumnezeu (compară
cuvintele apostolului Petru din Fap. Apos. 11:17, cu care el arată că oamenii nu „pot împiedica“
pe Dumnezeu ca să acorde favoarea sa cuiva). După cum arată exemplele biblice, nu este
recomandabil de a împinge în mod inutil botezul (Fap. 2:37–41; 8:34–38; 16:30–34;22:16).
Dacă o astfel de persoană a depus eforturi pentru a obţine un divorţ legal, ea poate prezenta
adunării o declaraţie în care jură şi prin aceasta arată că este hotărîtă să ţină la loc de cinste
prezenta ei legătură, în timp ce continuă eforturile pentru a primi o recunoaştere legală din
partea Cezarului.
28. Ar trebui o pereche, care ar dori să se boteze, să se despartă dacă recunoaşterea legală
pentru comunitatea conjugală existentă depinde de un divorţ care, în schimb, nu este permis în
patria sa?
28 
Poate cineva se mută în altă ţară, cunoaşte acolo adevărul şi ar dori să fie botezat. Pentru a
obţine recunoaşterea legală pentru comunitatea prezentă în căsnicie, el trebuie, poate, să
divorţeze mai întîi de partenerul său de căsătorie dinainte. In ţara în care el locuieşte temporar
acum, ar putea să fie posibilă, ce–i drept desfacerea legală a căsătoriei, totuşi, nu pentru străini.
Multe persoane au venit din ţările europene, de pildă, ca lucrători oaspeţi în Germania. In
Germania divorţul este într–adevăr reglementat legal, totuşi această reglementare nu este
valabilă pentru cei mai mulţi dintre străini. De asemenea, într–un astfel de caz, cineva ar dori să
fie botezat şi să dovedească că comunitatea sa de căsnicie prezentă este onorabilă şi de durată,
ar trebui să semneze o declaraţie de credinţă.
29. Ce ar putea să facă un creştin într–o ţară, în care o căsătorie nu este desfăcută, pentru a arăta
că el biblic este liber să se căsătorească din nou?
29 
Aceleaşi principii ar fi valabile pentru un creştin botezat care constată că legea „Cezarului“
nu–i aprobă dreptul care provine de la Dumnezeu, de a se divorţa şi de a se recăsători. In ţările
în care acest drept acordat de Dumnezeu, de a se despărţi de un partener de căsătorie infidel şi
de a se căsători din nou, nu este recunoscut, cineva al cărui partener se dovedeşte ca infidel (şi
de la care ar dori, aşadar, să se separe, deoarece nu i–a fost devotat), ar trebui să prezinte
bătrînilor adunării dovada de necontestat pentru infidelitate. Dacă el apoi mai tîrziu se hotărăşte
să–şi ia un alt partener de căsătorie, atunci ar putea să facă aceasta în mod onorabil, în timp ce
semnează el şi noul său partener de căsătorie declaraţii cu care ei jură unul altuia credinţă şi
promit să se străduiască să obţină recunoaşterea legală de îndată ce acest lucru este posibil.
30. Cum ar trebui să considere adunarea o declaraţie de fidelitate într–o ţară în care o
comunitate scripturală conjugală sub anumite condiţii nu este recunoscută legal?
30 
Adunarea vede o astfel de semnătură a unei declaraţii de credinţă ca o certificare înaintea lui
Dumnezeu şi a oamenilor că respectivul în comunitatea sa de căsătorie existentă ar dori să fie
tot aşa de credincios, ca şi cînd încheierea căsătoriei ar fi fost întreprinsă de autorităţile civile.
O astfel de declaraţie va fi considerată tot la fel de obligatorie ca şi cînd ea ar fi fost dată în faţa
unui funcţionar al oficiului de stare civilă, al unui reprezentant al „Cezarului“, a statului. Nu
modul deosebit al certificatului acordă declaraţiei cea mai mare însemnătate şi demnitate, ci
împrejurarea că ea a fost dată înaintea lui Dumnezeu.
31, 32. Ce puncte de bază ar trebui să conţină o declaraţie de fidelitate şi ce ar trebui să se
întîmple cu exemplarul acesta?
31 
Cum ar putea să sune o astfel de declaraţie: Ea ar putea să aibă de exemplu următorul text:
Eu, . . . . . . . declar prin aceasta că în calitatea mea de partener în comunitatea de căsnicie pe
care am întreprins–o, am făcut tot posibilul să fie recunoscută această legătură de către
autorităţile de stat permanente şi că cin cauză că nu a fost posibil, aşadar, dau această declaraţie
prin care eu jur credinţă în această comunitate de căsnicie. Eu recunosc această comunitate
înaintea lui Iehova Dumnezeu şi înaintea tuturor oamenilor ca obligatorie, ca o legătură la
care trebuie să ţin ferm şi care este în armonie deplină cu principiile Cuvîntului lui Dumnezeu
şi pe care trebuie s–o ţin la loc de cinste. Eu voi încerca şi pe mai departe după posibilităţi, să
obţin o recunoaştere legală pentru această legătură prin autorităţile civile şi promit că eu voi
legaliza această comunitate de căsnicie, în caz că este posibil pe baza împrejurărilor schimbate
oarecum în viitor.
Semnat la . . . . luna . . . 19 . . Martori pentru semnătură sînt: . . .“
32 
Din aceasta rezultă că această declaraţie trebuie să fie semnată atît de acela care o dă, cît şi de
alte două persoane ca martori, cu menţionarea datei. Este recomandabil, ca după fiecare
declaraţie de credinţă respectivă să se păstreze o copie; un exemplar ar trebui să rămînă la
adunare, cu care ei sînt legaţi, şi un exemplar trebuie să se trimită la biroul de filială al lui
Watch Tower Society în teritoriul respectiv. Ar fi de asemenea folositor să se facă de cunoscut
în adunare că o astfel de declaraţie a fost dată, pentru ca toţi să fie invormaţi despre aceasta, că
s–au întreprins paşi pentru a se ţine ferm la onorabilitatea căsniciei.
33. Ce răspundere trebuie să poarte cineva personal care a semnat o declaraţie de fidelitate?
33 
Cineva care nu poate obţine recunoaşterea ‘Cezarului’, dar a făcut paşi necesari pentru ca să
fie recunoscută căsătoria sa de către adunare, ar trebui să fie clar cu aceasta că orice urmări,
care ar rezulta pentru el din partea lumii, trebuie să le suporte el însuşi şi singur să răspundă
pentru ele. Dacă de exemplu, pe baza căsătoriei sale anterioare ar lua naştere un proces cu
referire la drepturile de posesiune sau de moştenire, respectivul nu poate pretinde pe cale
judiciară protecţia „Cezarului“.
A CUNOASTE CLAR PRINCIPIILE DE DIVORT
34. Ce normă stabilită în scris cu privire la căsătorie şi divorţ este competentă pentru un creştin
în ultimă instanţă?
34 
In fiecare ţară există, în de priveşte dreptul de căsătorie şi de divorţ, un număr multiplu de
diferite puncte de vedere, care trebuie luate în considerare. In loc de a se lăsa încurcat prin
sofisticării, creştinul sau cineva care ar dori să devină un ucenic al Fiului lui Dumnezeu, ar
trebui să se lase condus de principiile biblice hotărîtoare, care au valabilitate în fiecare caz.
35. Ce spune Biblia despre relaţiile sexuale în afara căsătoriei şi despre incest?
35 
In primul rînd părerea lui Dumnezeu este competentă. De aceea ar trebui cineva să se întrebe
mai întîi de toate, dacă legătură sa prezentă sau legătura în care el ar dori să intre, este
recunoscută de Dumnezeu sau dacă contravine normei Cuvîntului lui Dumnezeu. Presupunînd
că un bărbat trăieşte cu soţia sa împreună, are însă în acelaşi timp încă o relaţie cu o altă femeie.
Intr–un astfel de caz relaţia cu cea de–a doua femeie nu se împacă cu principiile creştine şi nici
bărbatul, nici femeia n–ar putea să înainteze o declaraţie corespunzătoare. Singura corectă este
desfacerea acestei relaţii. In mod asemănător ar fi o relaţie incestuoasă cu o rudă apropiată, în
cazul relaţiilor homosexuale sau a unei alte relaţii care este condamnată în Cuvîntul lui
Dumnezeu (Mat. 19:5, 6; 1 Tim. 3:2; 1 Cor. 5:1). O asemenea relaţie nu de aceea este de
lepădat pentru că îi lipseşte recunoaşterea legală, ci pentru că este nebiblică şi de aceea imorală.
Cine se găseşte, aşadar, într–o astfel de situaţie, n–ar putea nicidecum să dea o „declaraţie de
fidelitate“ căci ea ar fi fără valoare în ochii lui Dumnezeu.
36. Ce se aşteaptă de la cineva care nu a păstrat cuviincios căsătoria în cinste, înainte de a
cunoaşte adevărul?
36 
Dacă este vorba de o legătură care în sine poate fi recunoscută de Dumnezeu, trebuie să se
examineze în continuare principiul, anume că ar trebui să facă totul, ceea ce se poate, pentru ca
această comunitate conjugală să fie valabilă ca onorabilă în ochii tuturor (Evr. 13:4). Cineva,
care ar dori să se boteze, s–a despărţit poate în trecut de partenerul său de căsătorie legală şi
trăieşte, fără să fi divorţat, cu o altă persoană. Această legătură există poate de mult timp şi au
rezultat copii din aceasta. Dacă el cunoaşte adevărul, nu se poate aştepta în mod raţional de la el
ca să se întoarcă la primul său partener de căsătorie şi în acest mod să încerce să–şi adapteze
din nou viaţa la relaţiile sale dinainte. Dar el trebuie să se hotărască acum, în timp ce
‘abandonează păcatul’ să trăiască în viitor după voia lui Dumnezeu (1 Pet. 4:1–3;
compară 1 Corinteni 7:17–24).
37. Ce paşi ar trebui să întreprindă cineva pentru a obţine recunoaşterea legală a unei
comunităţi conjugale existente?
37 
Ce-ar trebui să facă el din această cauză? Dacă este posibil un divorţ, ar trebui să divorţeze
acum, pentru ca legătura prezentă, după divorţ (care poate să rezulte din oarecare motiv legal
care ar putea să fie dat) să fie legalizată de stat ca o căsătorie recunoscută. Acelaşi lucru s–ar
potrivi la cineva care înainte de a cunoaşte adevărul s–a făcut vinovat de bigamie. El ar trebui
să intreprindă paşii necesari pentru a clarifica problema pe cale judiciară (de exemplu printr–o
declaraţie de nevalabilitate sau un divorţ), pentru ca el acum să fie valabil ca partener legal de
căsătorie numai a unei singure persoane.
38. Cum poate cineva să arate că el ar dori să ducă o căsnicie onorabilă dacă nu–i reuşeşte să
obţină recunoaşterea legală a unei legături care este plăcuţă în ochii lui Dumnezeu?
38 
Dacă, în cele din urmă, comunitatea conjugală nu contravine principiilor Cuvîntului lui
Dumnezeu şi dacă s–a făcut totul ce se putea face în mod raţional, pentru a fi recunoscută
căsătoria de către autorităţile de stat civile, dar n–a reuşit acest lucru, poate să fie semnată o
declaraţie de fidelitate. In unele ţări, după cum deja s–a amintit, prelucrarea de către autorităţi a
unei astfel de declaraţie ar necesita foarte mult timp, astfel încît paşii legali ar presupune
eforturi de ani îndelungaţi de zile. Sau poate ar fi cazuri cînd cheltuielile legate de aceasta ar fi
aşa de ridicate, încît respectivul ar avea nevoie de ani de zile pentru a putea face faţă situaţiei.
In astfel de cazuri, declaraţia de fidelitate crează pentru adunare condiţia pentru aceasta că
comunitatea conjugală existentă este valabil onorabilă în timp ce respectivul se străduieşte
pentru a obţine o reglementare legală a acestui fapt. Ceva, care merită atenţie, este împrejurarea
că în multe ţinuturi sau chiar ţări, cei din afară acordă mai puţină însemnătate pentru căsătoria
efectuată pe baza ordonanţelor legale şi respectă mai mult dacă partenerii trăiesc împreună în
fidelitate. Cu toate că un creştin ar trebui să se străduiască în mod cinstit chiar într–un astfel de
loc, să se folosească de toate posibilităţile care sînt la îndemînă sau de acelea care i se dau,
pentru ca onorabilitatea legăturii sale să fie în afara oricărei discuţii.
39. Despre ce ar putea să fie creştinii convinşi, dacă se străduiesc să ţină în cinste căsătoria?
39 
Un creştin ar trebui să considere problema pusă la punct, în timp ce ţine în minte principiile
hotărîtoare expuse şi confirmarea pe care o oferă statul, nici subevaluată, nici supraevaluată. El
ar trebui să fie întotdeauna interesat, înainte de toate, de modul cum judecă Dumnezeu legătura.
In afară de aceasta, el ae trebui să se străduiască să dea un exemplu bun prin fidelitate şi iubire
faţă de partenerul său şi să ţină în acest mod căsătoria în cinste printre toţi. Dacă procedează
aşa, va simţi binecuvîntarea lui Dumnezeu şi va aduce cinste şi laudă lui Iehova Dumnezeu,
Autorul căsătoriei (1 Cor. 10:36–38).
[Note de subsol]
In dreptul roman, „singura cerinţă pentru încheierea căsătoriei“ era „convenţia părţilor“ şi nu se
cerea nici o aprobare valabilă, nici o ceremonie sau declaraţie de valabilitate (The New Schaff-
Herzog Religious Encyclopedia, vol. VII, pag. 198, 199). Dacă aşadar un bărbat încheia un
contract de căsătorie cu o femeie şi ea era de acord, adeasta era totul, ceea ce legal se cerea,
pentru a face valabilă o căsătorie din punct de vedere legal.
După cum se poate vedea din lucrările propuse, Biserica catolică a pretins în timpul din urmă
pentru sine exclusiv dreptul, legea de a emite legi cu privire la căsătorie, în timp ce şi–au
întocmit propriile lor ordonanţe şi îngrădeau şi susţineau că autorităţile civile trebuia să se
supună acestora. Reformatorii protestanţi au mers foarte departe în cealaltă extremă şi au pus
încheierea căsătoriei aproape exclusiv în mîinile autorităţilor civile. In anul 1653 a fost
introdusă cununia civilă în Anglia, Scoţia şi Irlanda, pentru a lua bisericii însărcinările statului.
In anul 1792 o lege în Franţa a făcut cununia civilă obligatorie pentru toţi cetăţenii, bazaţi pe
principiul că „cetăţeanul, indiferent de religie, aparţine statului“. (The New Schaff-Herzog
Religioua Encyclopedia, Vol. VII, pag. 199, 20

Judecătorii Curții Supreme de Justiție din Israel au respins luna trecută cererea unei asociații
israeliene a homosexualilor, lesbienelor, bisexualilor și transsexualilor ca statul evreu să
recunoască căsătoriile între persoane de același sex ca un drept constituțional.

Asociația LGBT a susțiut că Legea fundamentală a demnității umane și a libertății ar trebui

interpretată astfel încât să permită căsătoria între persoane de același sex.  Activiștii au pretins,
în cererea către magistrați, că legea care nu permite căsătoria între persoane de același sex ar
trebui să fie declarată neconstituțională, informează israelnationalnews.com.

Răspunsul magistraților israelieni de la Curtea Supremă de Justiție a fost însă unul tranșant:

„În toate direcțiile, legea civilă israeliană nu recunoaște căsătoriile între persoane de același sex.
Prin urmare, cererea petiționarilor de a dispune de o hotărâre judecătorească civilă cu privire la
ceva aflat sub jurisdicția instanțelor rabinice, care se aplică în anumite condiții, nu este
aplicabilă aici. În schimb, cererea se bazează pe stabilirea ca premisă esențială a faptului că
căsătoria dintre doi indivizi de același gen există în legea israeliană, ceea ce nu există”, a
precizat unul dintre judecători în hotărârea sa.

„Secțiunea privind păstrarea legii a fost planificată de la început pentru a proteja, printre altele,
dreptul instanțelor rabinice de a se pronunța. Opinia petiționarilor despre sprijinul solicitat drept
comentariu este o încercare de a eluda legea esențială în secțiunea 10 și de a obține sprijin
constituțional pentru exact ceea ce aceia care au scris Legile fundamentale au decis în mod clar
să nu se permită”, a subliniat judecătorul Curții.
Religii[modificare | modificare sursă]
Religii în Israel (2015)
[188]

Mozaici   74.8%
Musulmani   17.6%
Creștini   2%
Druzi   1.6%
Alții   4%
Evreii practică iudaismul, care include o diversitate de manifestări religioase. În Israel, 7%
dintre evrei sunt ultra-ortodocși (cunoscuți în ebraică drept Haredi). Ortodocșii reprezintă 15%
din evreii israelieni, în timp ce evreii „tradiționali” reprezintă 32%. De departe, cel mai mare
segment de evrei din Israel sunt cei care se identifică ca fiind seculari.
Populația arabă din Israel este alcătuită în majoritatea din musulmani, o minoritate sunt creștini,
iar altă minoritate sunt druzi. Cel mai numeros dintre aceste grupuri este cel al
musulmanilor sunniți (cel mai mare cult al islamului la nivel global), reprezentând 1,2 milioane
de cetățeni israelieni, care locuiesc în principal în nordul Israelului. Arabii beduini (de
asemenea sunniți) sunt în număr de 250.000 și aparțin de 30 de triburi. Beduinii au fost în mare
parte nomazi si trec printr-un proces de sedentarizare. Ei pot fi întâlniți în sudul țării, mai ales
în regiunea deșertului Negev, dar și în Galileea și Iudeea.
Populația arabă creștină este alcătuită din 123.000 de oameni care vin în majoritate din
cultele greco-catolice, ortodoxe sau romano-catolice.
Druzii numără 122.000 de adepți în Israel. Ca parte a religiei lor, druzii sunt loiali țării în care
locuiesc. Ca rezultat al acestui principiu, bărbații druzi intră în armată, la fel ca vecinii lor evrei,
la vârsta de 18 ani.[189] Alte minorități arabe nu-și trimit bărbații în armată și sunt scutiți de
serviciul național, deși unii se înrolează voluntar. În ciuda populației lor mici, au existat
numeroși membri proeminenți ai comunității druze, inclusiv membri ai Knessetului, scriitori și
personalități TV.
O altă minoritate notabilă sunt cerchezii. Nici arabi, nici evrei, cerchezii sunt musulmani sunniți
și numără 4.000 de oameni. Acest grup minoritar s-a stabilit în Israel, după ce Rusia țaristă i-a
expulzat din Caucaz, patria lor tradițională. La sfârșitul anilor 1870 au înființat două orașe
în Galileea – Kfar Kama în 1876 și Rehaniya în 1878 – unde continuă să locuiască. La fel ca
druzii, cerchezii își trimit bărbații tineri să servească în Forțele de Apărare ale Israelului.
INTREBARE:
De ce evreii se casatoresc doar cu evrei?
RASPUNS:
Conform legii iudaice (halaha), o casatorie in care este implicat un evreu are valoare doar daca
este oficiata “in legea lui Moshe si a lui Israel”, asa dupa cum declara insusi mirele, ca parte
integranta din ceremonia nuptiala. In consecinta, o casatorie dintre un evreu si un neevreu nu
are valoare halahica (conform legii mozaice), ea fiind nula de drept. Nici un rabin nu poate
consfinti o astfel de casatorie, deoarece nici o autoritate rabinica nu are dreptul de a abroga o
lege a Torei, care afirma in repetate randuri ca vointa divina este aceea ca evreii sa nu se
casatoreasca cu membri ai altor popoare.
Spre exemplu, in pericopa Vaethanan, in Deuteronomul 7:1-7, evreilor li se interzice sa se
casatoreasca sau sa isi casatoreasca fiicele cu descendenti ai popoarelor care traiau in Canaan
(Israelul de astazi) in timpul lui Moshe si Ioshua (canaaniti, hititi, ghirgasiti, amoriti, periziti,
hiviti, iebusiti): “Sa nu te casatoresti cu ei si sa nu iti dai fiica fiului lui si sa nu iei pe fata lui
pentru fiul tau, pentru ca vei face astfel ca, copilul tau sa se indeparteze de Mine si sa
slujeasca pe dumnezeii altora. Atunci, mania lui Dumnezeu se va aprinde impotriva ta si te va
distruge repede.” [Deuteronomul 7:3-4]
Motivul pentru acest decret divin (daca mai este nevoie de un motiv, deoarece este un decret
divin) este de altfel cuprins chiar in versetul biblic: posibilitatea ca evreul care intra intr-o
“casatorie mixta” sa se indeparteze de Dumnezeu si sa isi urmeze sotul / sotia in credinta
acestuia / acesteia. Ca unsiag laTora (“gard” in jurul legii Torei, un decret care previne
incalcarea directa a unei legi a Torei prin interzicerea unei actiuni care ar putea conduce la
aceasta incalcare), evreii nu au voie sa se casatoreasca cu nimeni in afara religiei mozaice,
deoarece ar putea ca respectivul sa fie descendent al unuia dintre popoarele mentionate in
Deuteronom.
Desigur, acesta nu este unicul motiv. Diverse alte probleme, legate de apartenenta copiilor
rezultati din casatorii la credinta mozaica, pot aparea de asemenea. Astfel, un copil al unei
mame evreice este evreu, insa un copil al unui tata evreu si a unei mame neevreice nu este
evreu.
 O alta problema care poateaparea este traditia: in multe familii evreiesti, chiar dintre cele mai
laice, insasi ideea de a avea drept ginere / nora un o persoana de o alta religie este problematica,
in special pentru parintii mai in varsta. In multe familii, altfel laice, nerespectand legea mozaica
in multe din aspectele sale, traditia ca descendentii (copiii) sa se casatoreasca evreieste este
foarte importanta si respectata. Nu este vorba de altceva decat de o “mostenire” transmisa prin
multe generatii, aceea a apartenentei la poporul evreu si religia mozaica…

Care este traditia si obiceiul unei casatorii evreiesti? Exista perioade sau zile in care este
interzis a se face casatorii? Si care este procedeul casatoriei? In religia mozaica exista o limita
de varsta (varsta minima) pentru barbat si pentru femeie pentru a se putea casatori?
Imi este foarte greu sa fac un sumar al tuturor detaliilor unei casatorii iudaice, deoarece mi-ar
lua foarte mult timp… Voi incerca insa ca in plus fata de materialele pe care le-am mentionat
mai sus sa raspund la celelalte intrebari pe care le-ati adresat…
1. Casatoria evreiasca se poate realiza numai intre evrei. O casatorie “mixta” nu are nici un
fel de valabilitate conform legii iudaice, deoarece casatorie trebuie realizata “in legea lui
Moshe si a lui Israel”.
2. O casatorie se oficiaza de obicei la sinagoga, insa poate fi oficiata practic oriunde. Un
rabin este prezent pentru a oficia casatorie, cu toate ca o casatorie realizata fara prezenta unui
rabin este, tehnic, valabila.
3. Varsta minima a mirilor este de 13 ani pentru mire si 12 ani pentru mireasa (aceasta este
varsta majoratului in legea mozaica). In vechime, mai mult din considerente pur economice,
fetele erau maritate de catre parinti chiar mai devreme de varsta de 12 ani, insa ele continuau
de obicei sa locuiasca in casa parinteasca pana la majorat.
4. O casatorie nu poate fi oficiata de Shabat sau de sarbatori, precum si in anumite perioade
ale anului cand atmosfera sobra sau doliul sunt incompatibile cu bucuria unei casatorii. Spre
exemplu, nu se oficiaza casatorii in perioada dintre sarbatorile de Pesah si Shavuot (o
perioada de 49 de zile, in care suntem acum). De asemenea, exista obiceiul sa nu se oficieze
casatorii in cele 10 zile dintre Rosh Hashana (Anul Nou Iudaic) si Yom Kipur (Ziua Iertarii
Pacatelor).
5. In perioada in care unul dintre miri este in doliu dupa o ruda nu se oficiaza casatoria, cu
toate ca in anumite conditii cu totul speciale, acest lucru este posibil.
INTREBARE:
Care este rolul nunului (a nasului) la casatorie si dupa aceea? Pot exista mai multe perechi de
nasi?
RASPUNS:
In religia mozaica nu exista nasi pentru casatorie. Cu toate ca adesea persoanele care ii
conduc pe mire si pe mireasa sub hupa (baldachinul nuptial) sunt numiti “nasi”, ceremonia
nuntii ramane perfect valabila si in absenta acestora.
De obicei, persoanele care ii insotesc pe miri sunt parintii sau alte rude apropiate. Exista o
traditie ca socrii sunt cei care il insotesc pe mire si soacrele cele care o insotesc pe mireasa, insa
acest lucru este un simplu obicei. (De altfel, exista numeroase cazuri cand, din cauza situatiilor
familiale complicate, a faptului ca unul dintre parinti nu mai este in viata sau datorita simplei
dorinte a mirilor acest obicei nu este respectat). Nu este neaparat necesar ca insotitorii sa fie ei
insisi casatoriti, cu toate ca se obisnuieste ca acestia sa fie intr-adevar cupluri evreiesti.
O cu totul alta pozitie in cadrul ceremoniei de nunta evreiasca o ocupa cei doi martori. Acestia
au un rol deosebit de important si nicidecum doar onorific in cadrul ceremoniei. Ei sunt cei fara
de care casatoria nu are valabilitate, deoarece ei sunt prezenti atunci cand este
efectuat kidushin (transferul unui obiect de valoare, de obicei un inel, de la mire catre mireasa).
Acesti martori trebuie sa fie ambii evrei, adulti (peste treisprezece ani), de sex masculin si sa
respecte halaha (legea mozaica). Exista si alte perechi de martori, cum ar fi cei de la
semnarea ketubei (document care infatiseaza obligatiile sotului fata de sotie) sau, conform
anumitor traditii, la semnarea acordurilor preliminare dintre familii (tanaim), care trebuie sa
respecte aceleasi reguli.
Rolul acestor perechi de martori si al persoanelor care ii insotesc pe miri sub hupa nu se extinde
in principiu dincolo de ceremonie. Desigur, relatii de prietenie sau rudenie, dupa caz, sunt
mentinute, insa religia mozaica nu prevede ca aceste persoane sa joace un alt rol in cadrul vietii
cuplului proaspat casatorit.
O alta idee demna de mentionat este ca la ceremonia de circumcizie (Brit Mila) care se
efectueaza in cea de-a opta zi de viata a unui baiat evreu, exista un cuplu care este de asemenea
referit popular ca “nasi”. Este vorba despre kvater si kvaterin, care au doar rol pur ceremonial,
aducand copilul in sinagoga pentru a fi circumcis. Si rolul acestora este limitat la ritualul in care
iau parte, neextinzandu-se practic dincolo de acesta.
INTREBARE:
In religia iudaica se pune accent pe faptul ca femeia sa fie curata trupeste (fecioara) in ziua
nuntii?
RASPUNS:
Inainte de a incepe raspunsul meu, va recomand sa cititi si celelalte raspunsuri legate de
casatoria si divortul iudaice, disponibile pe site-ul DvarTora. Va vor oferi o perspectiva mai
ampla asupra acestui subiect si vor fi un bun punct de plecare pentru rezolvarea problemei pe
care o ridicati in aceasta intrebare…
Conform legii mozaice, la momentul casatoriei, o femeie beneficiaza de un contract nuptial
(numit ketuba), care garanteaza drepturile sotiei in cazul divortului sau a decesului sotului.
Acest contract este redactat de obicei imediat inainte de casatorie si semnat de catre sot si de
catre doi martori, ca parte din ritualul nuptial. Pe langa alte obligatii pe care sotul si le asuma la
incheierea casatoriei exista si aceea de a plati (personal sau prin deducerea din proprietatea pe
care o are) a unei sume de bani, in cazul divortului sau in cazul in care moare inaintea sotiei.
Aceasta suma de bani este determinata in functie de statutul femeii la momentul casatoriei.
Astfel, Tora prevede o suma de 200 de zuz pentru o mireasa virgina si de 100 de zuz pentru o
mireasa care nu mai este virgina (fie datorita unei casatorii anterioare, cum este cazul unei
vaduve sau unei divortate, fie datorita unui accident sau chiar datorita unor relatii sexuale
premaritale).
In plus, o mireasa presupusa virgina si care se dovedeste, in noaptea nunti, a nu fi virgina, isi
pierde dreptul de a primi banii stipulati in ketuba. In acest caz, cel putin teoretic, sotul are
dreptul de a divorta, invocand mekah taut (in traducere literala: o “achizitie” facuta pe
prezumptii eronate). Cu toate acestea, cazuri de acest gen sunt extrem de rare in zilele noastre.
O alta problema este aceea a anumitor casatorii care nu pot fi contractate deloc, conform legii
mozaice, in situatia in care mireasa a avut, inainte de nunta, relatii sexuale de o anumita natura.
Ma refer aici la relatiile sexuale ale unei femei cu un partener care nu i-ar fi putut deveni sot la
momentul consumarii acestor relatii, datorita unei prohibitii a Torei. Spre exemplu,
un kohen (urmas al lui Aaron si al preotilor ce indeplineau ritualul in Templul din Ierusalim) nu
poate lua in casatorie o femeie care a avut relatii sexuale cu un ne-evreu. O astfel de casatorie
este valabila post-facto, insa a priori ea nu poate fi contractata. Ca o paranteza, conform legii
 rabinice, orice femeie convertita la iudaism este presupusa ne-virgina si in consecinta nu se
poate casatori cu un kohen.
Ca o concluzie, as putea spune ca iudaismul pune intr-adevar accent (cel putin in anumite
cazuri) pe virginitatea miresei in noaptea primei casatorii.

Care este traditia si obiceiul unei casatorii evreiesti? Exista perioade sau zile in care este
interzis a se face casatorii? Si care este procedeul casatoriei? In religia mozaica exista o limita
de varsta (varsta minima) pentru barbat si pentru femeie pentru a se putea casatori?

Imi este foarte greu sa fac un sumar al tuturor detaliilor unei casatorii iudaice, deoarece mi-ar
lua foarte mult timp… Voi incerca insa ca in plus fata de materialele pe care le-am mentionat
mai sus sa raspund la celelalte intrebari pe care le-ati adresat…
1. Casatoria evreiasca se poate realiza numai intre evrei. O casatorie “mixta” nu are nici un
fel de valabilitate conform legii iudaice, deoarece casatorie trebuie realizata “in legea lui
Moshe si a lui Israel”.
2. O casatorie se oficiaza de obicei la sinagoga, insa poate fi oficiata practic oriunde. Un
rabin este prezent pentru a oficia casatorie, cu toate ca o casatorie realizata fara prezenta unui
rabin este, tehnic, valabila.
3. Varsta minima a mirilor este de 13 ani pentru mire si 12 ani pentru mireasa (aceasta este
varsta majoratului in legea mozaica). In vechime, mai mult din considerente pur economice,
fetele erau maritate de catre parinti chiar mai devreme de varsta de 12 ani, insa ele continuau
de obicei sa locuiasca in casa parinteasca pana la majorat.
4. O casatorie nu poate fi oficiata de Shabat sau de sarbatori, precum si in anumite perioade
ale anului cand atmosfera sobra sau doliul sunt incompatibile cu bucuria unei casatorii. Spre
exemplu, nu se oficiaza casatorii in perioada dintre sarbatorile de Pesah si Shavuot (o
perioada de 49 de zile, in care suntem acum). De asemenea, exista obiceiul sa nu se oficieze
casatorii in cele 10 zile dintre Rosh Hashana (Anul Nou Iudaic) si Yom Kipur (Ziua Iertarii
Pacatelor).
5. In perioada in care unul dintre miri este in doliu dupa o ruda nu se oficiaza casatoria, cu
toate ca in anumite conditii cu totul speciale, acest lucru este posibil.
INTREBARE:
Care este rolul nunului (a nasului) la casatorie si dupa aceea? Pot exista mai multe perechi de
nasi?
RASPUNS:
In religia mozaica nu exista nasi pentru casatorie. Cu toate ca adesea persoanele care ii
conduc pe mire si pe mireasa sub hupa (baldachinul nuptial) sunt numiti “nasi”, ceremonia
nuntii ramane perfect valabila si in absenta acestora.
De obicei, persoanele care ii insotesc pe miri sunt parintii sau alte rude apropiate. Exista o
traditie ca socrii sunt cei care il insotesc pe mire si soacrele cele care o insotesc pe mireasa, insa
acest lucru este un simplu obicei. (De altfel, exista numeroase cazuri cand, din cauza situatiilor
familiale complicate, a faptului ca unul dintre parinti nu mai este in viata sau datorita simplei
dorinte a mirilor acest obicei nu este respectat). Nu este neaparat necesar ca insotitorii sa fie ei
insisi casatoriti, cu toate ca se obisnuieste ca acestia sa fie intr-adevar cupluri evreiesti.
O cu totul alta pozitie in cadrul ceremoniei de nunta evreiasca o ocupa cei doi martori. Acestia
au un rol deosebit de important si nicidecum doar onorific in cadrul ceremoniei. Ei sunt cei fara
de care casatoria nu are valabilitate, deoarece ei sunt prezenti atunci cand este
efectuat kidushin (transferul unui obiect de valoare, de obicei un inel, de la mire catre mireasa).
Acesti martori trebuie sa fie ambii evrei, adulti (peste treisprezece ani), de sex masculin si sa
respecte halaha (legea mozaica). Exista si alte perechi de martori, cum ar fi cei de la
semnarea ketubei (document care infatiseaza obligatiile sotului fata de sotie) sau, conform
anumitor traditii, la semnarea acordurilor preliminare dintre familii (tanaim), care trebuie sa
respecte aceleasi reguli.
Rolul acestor perechi de martori si al persoanelor care ii insotesc pe miri sub hupa nu se extinde
in principiu dincolo de ceremonie. Desigur, relatii de prietenie sau rudenie, dupa caz, sunt
mentinute, insa religia mozaica nu prevede ca aceste persoane sa joace un alt rol in cadrul vietii
cuplului proaspat casatorit.
O alta idee demna de mentionat este ca la ceremonia de circumcizie (Brit Mila) care se
efectueaza in cea de-a opta zi de viata a unui baiat evreu, exista un cuplu care este de asemenea
referit popular ca “nasi”. Este vorba despre kvater si kvaterin, care au doar rol pur ceremonial,
aducand copilul in sinagoga pentru a fi circumcis. Si rolul acestora este limitat la ritualul in care
iau parte, neextinzandu-se practic dincolo de acesta.