Universitatea de stat din Moldova

Eseu

Tema: Casatoria si familia in evul mediu romanesc

A elaborat: Spac Liviu

Grupa: 1904/ 02 istoria

A verificat prof. univ.: Aramă Elena

Chișinău, 2020
Potrivit vechilor pravile, fetele aveau dreptul să se căsătorească începând de
la 12 ani, iar băieţii – de la 15 ani. Bărbatul avea iniţiativa căsătoriei şi trata
condiţiile acesteia cu părinţii fetei pe care o alesese să-i fie mireasă. Mariajul
încheiat fără acordul părinţilor atrăgea după sine dezmoştenirea, scrie istorie-
pe-scurt.ro.
În Ţările Române, indivizii se puteau căsători de mai multe ori, în caz de
divorţ sau de văduvie. Potrivit dreptului bisericesc, a doua căsătorie se putea
încheia cu condiţia unei penitenţe de doi ani şi a treia – cu o penitenţă de trei
ani (dar dacă una dintre părţi avea deja copii, a treia căsătorie era interzisă).
A patra însoţire era interzisă cu desăvârşire.

Într-o vreme în care căsătoria era un element al politicii de înrudire, urmărind

obiective clare (autoritatea, acţiunea şi patrimonial), sentimentele dintre
viitorii soţi nu erau foarte importante. Erau, totuşi, şi oameni care se iubeau,
iar dacă sentimentele lor nu erau în concordanţă cu strategiile matrimoniale
urmărite de părinţi, se recurgea la o soluţie veche de când lumea: răpirea.
„Pentru doi îndrăgostiţi – conchidea Dominique Barthélemy – răpirea poate
constitui mijlocul de a face să prevaleze opţiunea personală în pofida celor
două familii”.

Conceptualizarea casatoriei in Tarile Romane

Data fiind importanta acestui act este lesne de inteles de ce el a fost

amplu definit in normele de drept scris. La fel ca si in spatiul medieval
occidental si normele romanesti au un caracter religios dar de inspiratie
bizantino-slava. Intr-adevar Statul si Biserica sunt institutiile care au exercitat
controlul asupra mariajului. In societatea romaneasca a secolelor XVI-XVII
Biserica si Statul au colaborat, exclusiv in baza perceptelor ortodoxe, pentru a
asigura controlul asupra societatii, impartindu-si responsabilitatile legale
referitoare la casatorie. Normele in baza carora s-a exercitat aceasta dubla
autoritate sunt cele de inspiratie bizantina. In fapt insasi definitia conceptului
casatoriei este de sorginte romano-bizantina. Vom reda aici doar cateva
definitii ale conceptului de casatorie urmand a reveni intr-unul din capitolele
viitoare asupra urmarilor juridice pe care acest act le producea.

Syntagma lui Matei Vlastares -1335- definea casatoria ca fiind

"legatura dintre barbat si femeie si comunitatea intregii vieti, impartasirea
dreptului dumnezeiesc, ce se incheie prin binecuvantarea, fie prin cununie, fie
prin contract". Considerata deci ca fiind o taina bisericeasca care impunea
consimtamantul reciproc al celor care se casatoresc cat si al celor aflati la
putere - aluzie probabil la marile familii boieresti care pentru casatoria
copiilor aveau nevoie de aprobarea domnitorului. Aceeasi definitie o regasim
si la Harmenopulos -1345- care intelege prin casatorie "unirea pe viata si
traiul impreuna al unui barbat cu o femeie cu impartasirea drepturilor
dumnezeiesti si omenesti" . Pe langa indisolubilitatea casatoriei,
Harmenopulos insista pe necesitatea consimtamantului reciproc al mirilor,
dar mai ales pe cel al parintilor: "casatoria ce se incheie fara invoirea
parintilor, nu are tarie" .

Acelasi text neschimbat in spirit il vom regasi in primele codificari de

drept romanesc si anume in cele doua pravile scrise din porunca lui Vasile
Lupu si Matei Basarab. Asadar Cartea Romaneasca de Invatatura si
in Indreptarea Legii definesc casatoria ca fiind impreunarea barbatului si a
muerii, adica amestecare, sau amestecare si mostenire intru viata lor. La fel
ca si normele anterioare de drept consemnate si aceste pravile insista mai ales
pe conditiile in care o casatorie putea fi contractata, pe impedimentele la
casatorie. Astfel putem aminti in acest context - ca fiind o conditie de fond -
necesitatea mirilor de a indeplini varsta minima/legala pentru casatorie, adica
de 14 ani pentru baieti si de 12 ani pentru fete. Foarte aspru pedepsite erau
nuntile care se faceau cu "amestecare de sange", adica cele incestuoase. E de
subliniat faptul ca dupa ce se facea distinctia intre tipurile posibile de incest,
pravilele subliniaza ca femeia acuzata de incest trebuie sa beneficieze de
circumstante atenuante deoarece ea era "mai proasta si mai leasne spre
cadeare decat barbatul" . Un alt fapt interesant ce apare inscris in aceste
coduri de legi este acela referitor la compatibilitatea mirilor. Desi nu este
inscrisa ca si o incalcare a normelor de drept totusi autorii pravilelor insista
pe varsta mirilor care trebuia sa fie apropriata, comunitatea era cea chemata
sa verifice orice deviere de la norma: "drept aceaia trebuie sa cautam sa
vedem de va fi bine cum se cade, ce sa zice sa nu fie barbatul de cincizeci si
muiarea de doisprezece sau cincisprezece, sau muiarea de cincizeci si
barbatul de douazeci" caci "afara de dreptate iaste . sa fie barbatul batran si
muiarea tanara sau muiarea batrana si barbatul tanar, care lucru nu iaste
numai imputare si batjocura" .

Trebuie mentionat de asemenea ca aceste norme insista si asupra

modului de inzestrare al fetelor, conditie indispensabila pentru incheierea
unei casator Asupra acestui subiect vom reveni insa in paginile referitoare la
raporturile dintre parinti si cop
 Un alt aspect important care urmeaza si el a fi detaliat este acela
referitor la divort. Chiar daca in normele de drept casatoria este perceputa ca
fiind indisolubila spatiul ortodox a permis - in mod legal - desfacerea
casatoriei.

In Transilvania

Data fiind situatia politica din aceasta tara conceptualizarea casatoriei

cunoaste mai multe directii: maghiara, saseasca, romaneasca. Incadrata in
aria de civilizatie occidentala, apare firesc de ce definirea conceptului de
casatorie imbraca cam aceleasi forme ca si in Occidentul medieval. Astfel
Conciliul din Trento defineste casatoria ca fiind una dintre cele sapte taine ale
"legii evanghelice", in SIMS, "nunta sau casatoria este unirea barbatului cu
femeia care alcatuieste o legatura de nedespartit in <timpul vietii>.

Definita deci tot de formule ecleziastice, casatoria era perceputa in

aceeasi maniera: o taina bisericeasca, o legatura indisolubila intre un barbat si
o femeie. Cum este si firesc din aceleasi norme nu lipsesc nici conditiile in
care ea putea fi contractata precum si impedimentele la aceasta. La fel ca si in
spatiul ortodox impedimentele sunt aceleasi: rudenia, deosebirea de
confesiune religioasa etc. Se insista de asemenea pe publicitatea casatoriei -
indiciu al legitimitatii acestui act. Si in acest caz, desi normele lasa explicit
sau implicit sa se inteleaga faptul ca este vorba despre o legatura bazata pe
consimtamantul reciproc al celor implicati, al mirilor in primul rand,
izvoarele documentare nu prea ne lasa sa intrevedem acest consimtamant.
Astfel daca sursele sunt generoase in a detalia ratiunile, desfasurarea
ritualului petitului etc. despre consimtamantul fetei nu se spune niciodata
nimic. Un atare exemplu ne este oferit de casatoria principelui Gabriel
Bethlen cu principesa Ecaterina de Brandenburg. Ioan Kemény pare sa fi fost
unul dintre observatorii cei mai atenti ai modului in care s-a perfectat aceasta
casatorie. Paginile din Memoriile sale atesta acest lucru. Martor al
evenimentelor, el nu spune insa nimic despre consimtamantul principesei.
Stim insa foarte detaliat care au fost optiunile mirelui. Acesta a cerut solilor
sa ceara pe fiica mai mica deoarece sora mai mare a acesteia "era mai hada
<si pe aceasta> principele nu o voia". Tot Kemény este cel care ne explica si
ratiunile care l-au determinat pe principe sa incheie aceasta casatorie, potrivit
afirmatiilor acestuia, "<principele care> era un om tare iubitor de demnitati si
faima osebita <voia> sa-si mareasca demnitatea si faima, totodata si
stapanirea si sa se intareasca prin nemesugul cu regi mari, principi si chiar cu
imparatul" .
 Caracterul casatoriei romanesti

Se poate observa o unitate a discursului ortodox si cel catolic vizavi de

actul casatoriei. Conceptualizarea sa - pornind de la necesitatea definirii
legaturii dintre barbat si femeie, sau mai ales de la aceea a circumscrierii
raporturilor sexuale a dus la elaborarea unui model: cel al casatoriei crestine,
supusa nu controlului autoritatilor laice ci sub acela al autoritatilor
ecleziastice.

Intelegerea discursului asupra acestei "casatorii crestine" trebuie sa

plece de la intelegerea perceptelor crestine fundamentale in conditiile in care
casatoria apare construita dupa modelul relatiei dintre Isus si Biserica, iar
dragostea dintre soti, conform moralei crestine nu poate fi altfel decat este
dragostea fiului lui Dumnezeu pentru crestini.

Ca atare, avem de-a face, cel putin in teoria si morala crestina, cu o

casatorie dominata de elementul religios si, totodata, cu o institutiei
controlata in totalitate de catre Biserica: exista un timp pentru casatorie,
existau tabuuri sexuale in cadrul casatoriei, toate impuse de Biserica.
 Insumand asadar caracteristicile fundamentale ale casatoriei din spatiul
romanesc sunt dupa cum urmeaza:

Tara Romaneasca, Moldova Transilvania

1. monogamia, energic aparata de 1. monogamia si indisolubilitatea
dreptul bisericesc prin nulitatea casatoriei care se incheia pe viata
casatoriei incheiate de o persoana
casatorita si prin pedepse pentru 2. casatoria era considerata o taina
bigamie. bisericeasca - sacramentum. Ea era
sub sfera de influenta a Biseric
2. casatoria, in acelasi timp, contract
civil si taina bisericeasca avea un 3. necesitatea consimtamantului
caracter predominant religios. mirilor, Conciliul din Trento:
"intrebasi fiind barbatul si femeia si
3. libertatea consimtamantului era auzind de invoiala lor reciproca,
asigurata prin pedepse aspre contra spune: Va unesc in numele tatalui si
rapitorilor, prin interzicerea casatoriei fiului si Sfantului Duh"
cu o fata rapita si anularea casatoriei
incheiata in astfel de circumstante. 4. inegalitatea femeii in raport cu
sotul ei
4. inferioritatea femeii
5. existenta acelorasi impedimente:
5. caracterul feudal se vadeste in varsta, rudenia, religia - dar trebuie
impedimente la casatoria de ordin avute in vedere, mai ales dupa
social intre robi sau vecini cu oameni Reforma religioasa, existenta
liberi, intre boieri si oameni de rand, casatoriilor mixte din punct de vedere
de ordin religios intre crestini si religios
necrestini etc. 
6. nu prevedeau interdictii de ordin
social, casatoria intre o femeie nobila
si un iobag fiind posibila.
Numărul răpirilor (deşi neînregistrat ca atare în documente) pare să fi fost
destul de mare. Obiceiul îl aveau, deopotrivă, ortodocşii şi catolicii. Printr-o
asemenea încercare, soldată cu un eşec, a trecut o fiică a lui Radu vodă
Mihnea. Povesteşte cronicarul Ion Neculce că această domniţă a fugit cu o
„slugă”, „eşind pre o feriastră din curţile domneşti din cetatea Hârlăului. Şi s-
au ascunsu în codru”. Prinşi de oamenii domnului, răpitorul şi-a pierdut
capul, iar fata a fost trimisă la mănăstire. Răpirile fără consimţământul fetei
erau aspru pedepsite, ele fiind tratate ca silnicii. În 1642, misionarul
Bartolomeo Bassetti consemna următoarele: „Văzând că în fiecare zi sunt
răpite fete tinere, sub cuvântul luării lor în căsătorie […], pentru a pune capăt
acestei rătăciri, ei [membrii sinodului diocezan din Cotnari] cer ca să se
permită şi laicilor să-i poată uni în căsătorie”. Dacă între răpitor şi fata răpită
era o inegalitate de avere şi de poziţie socială, acest gest putea atrage după
sine dezmoştenirea din partea părinţilor. Or, se înţelege că era mai uşor să
renunţi la o moştenire (eventual, zestre, în cazul fetelor) mică, decât la una
mare. Din acest motiv, răpirile trebuie să fi fost mai numeroase la baza
piramidei sociale şi mai rare în vârful ei. Această stare de lucruri poate să
explice rarele atestări ale răpirilor în izvoarele noastre. Nu puţine erau
cazurile în care, fără a fi necesară o răpire, căsătoria se consuma înainte de
oficierea ei. Într-un document de la sfârşitul veacului al XVII-lea se vorbeşte
despre o fată care păcătuise înainte de nuntă cu cel care avea să-i devină, mai
târziu, soţ. Cu timpul, „vina” a fost uitată, „măcar de au avut întâi şi
sminteală”, adică au comis o abatere de la norme.
Înainte de oficierea căsătoriei, se încheia o logodnă, adeseori menţionată în
cronici şi pravile. Din punct de vedere juridic, logodna producea câteva
efecte: nici unul dintre logodnici nu se putea căsători cu o altă persoană,
căsătoria unui bărbat cu o femeie logodită cu un altul era infracţiune penală,
răpitorul unei femei logodite era pedepsit cu moartea, logodnica ofensată
putea fi apărată în instanţă de logodnicul ei. Se putea întâmpla ca o logodnă
să se rupă înainte de a se transforma în căsătorie. După tăierea lui Miron
Costin (1691), domnul Moldovei, Constantin Cantemir a stricat logodna
fiicei sale cu Pătraşco, fiul cronicarului, alegându-şi un alt ginere.

Zestrea
În vederea căsătoriei, părinţii miresei îi constituiau o dotă, consemnată într-
un izvod sau o foaie de zestre. Unele din aceste acte au ajuns până la noi, aşa
încât se pot cunoaşte bunurile primite de viitoarea soţie. De obicei, este vorba
despre sate, dar şi despre mori, prisăci, vii (eventual cu crame), livezi, case şi
dughene în oraşe, vite, pluguri cu boi, veşminte, bijuterii, vase şi tacâmuri. Se
mai dădeau, de asemenea, robi ţigani. Într-o foaie de zestre de la începutul
veacului al XVIII-lea sunt enumerate: trei rânduri de straie, un inel de aur cu
pietre scumpe, 12 şiraguri de mărgăritare, un rădvan cu şase cai, un cal de
munte, 20 de boi pentru plug, 30 de vaci şi buhai, 20 de iepe şi doi armăsari,
300 de oi, patru prisăci şi trei familii de ţigani. De drept, soţul nu putea să
înstrăineze dota soţiei sale, deşi bunurile se aflau în administrarea lui. Dacă
acest lucru se petrecea totuşi, femeia era despăgubită: fie cu bunuri din averea
soţului, fie, în cazul morţii bărbatului, cu bunuri ale părinţilor sau rudelor
acestuia. Dacă femeia era vinovată de adulter, îşi pierdea zestrea în favoarea
soţului înşelat; în cazul în care avea copii, zestrea le revenea acestora.

Familia in evul mediu

Abordarea conceptuala impune prudenta deoarece termenul nu a fost
folosit cu aceeasi acceptiune in diversele societati ale timpului. Dupa cum
nota si V. Scurtu termenul "familie" este "un cuvant relativ nou in limba
romana". Din punct de vedere lingvistic cuvantul familie este un
neologism de origine neolatina.

In lumea romana prin familie se intelegea ansamblul persoanelor care

traiau sub acelasi acoperis: stapan, sotie, copii, sclavi si servitori. Aceeasi
observatie pare valida inca in societatea romaneasca a secolului al XVIII-
lea in care, "ramasa inca profund tributara modelului romano-bizantin
familia nu se restrangea strict la persoanele legate prin rudenie ci
cuprindea si servitorii si alti apropiati" . In schimb, pentru familia, in
sensul contemporan al cuvantului, erau utilizati termenii: neam si casa.
Chiar verbul care exprima intemeierea unei familii - a se casatori - vine in
romaneste de la substantivul casa, mostenit din latina. Familia restransa,
de sange, in evul mediu romanesc era casa. Uneori, in chip eronat, casa
din textele vechi romanesti a fost insa receptat in timpurile noi drept loc de
trait, bordei, constructie, adapost.

Familia veche romaneasca asa cum reiese si din terminologia de

rudenie a avut un caracter nuclear si anume de familie butuc, copiii dupa
casatorie mutandu-se in propria casa cu exceptia ultimului nascut care
avea rolul de a ingriji pe parintii varstnici si a asigura permanenta
neamului in locurile originare. Aceasta structura este, potrivit dreptului,
specifica familiei romanesti fiind legata de ocupatia pastoral-agrara din
evul mediu si deosebita de comunitatea casnica patriarhala obisnuita in
unele zone la populatiile sud-dunarene si intalnita pana in secolul nostru la
ceangai, tatari etc.
 Din relatiile de familie rezultau anumite consecinte privitoare la 1.
puterea parinteasca, tutela, averea copiilor minori, 2. drepturile
succesorale ale copiilor in averea parinteasca si reciproc ale fratilor si
surorilor si ale descendentilor lor.

Familia evului mediu romanesc este prin esenta familia crestina.

Biserica Ortodoxa Romana a fost aceea care a definit-o, i-a reglementat si
fixat raporturile dintre membri etc.

Asadar in privinta familiei, familia traditionala romaneasca apare ca

fiind una de tip lastar, cu sistem patrilinear si patrilocal si cu aspecte de
endogamie vicinala si exogamie patronimica, deosebita nu numai calitativ,
ci si cantitativ de comunitatea casnica patriarhala, generatoare de
exogamie vicinala.