EVOLUȚIA CĂSĂTORIEI ȘI FAMILIEI ÎN ISTORIA DREPTULUI ROMANESC

Instituția căsătoriei își are originea din cele mai vechi timpuri și joacă un rol deosebit
de important atât din punct de vedere economic cât și din punct de vedere social reprezentând
o fortăreață centrală, o piatră de temelie pentru fundamentarea unei famili. Căsătoria este unul
dintre cele mai importante și semnificative momente din viața oamenilor, existând în aproape
orice tip de societate, fiind apărută înaintea creștinismului.

Din punct de vedere juridic cuvântul căsătorie prezintă mai multe sensuri: poate fii un
act juridic pe care viitorii soți îl incheie conform legii; poate fii o instituție juridică, adică
ansamblul de norme legale care reglementează căsătoria și poate fii o stare juridică de
căsătorie, adică de statut legal al soților prevăzut în Codul familiei.

Familia este considerată nucleul și temelia societății. Originea și evoluția familiei

joacă un rol important pentru dezvoltarea societății, deoarece relațiile din cadrul ei dezvoltă
relații de dependență afectivă, de conviețuire, de responsabilități și de schimbare a tuturor
aspectelor vieții sociale, inclusiv de modul în care este perceput fiecare individ.

Etimologic, acest cuvânt vine din latinescul „familia“, care desemnează ansamblul
locuitorilor casei, ansamblul celor care trăiesc sub același acoperiș. Familia ca nucleu al
societății apare abia în Evul Mediu, fiind foarte puternic promovate legăturile de sânge,
rudeniile și încuscririle. În această perioadă, legăturile economice și materiale erau cele mai
importante, dragostea nu avea nimic de-a face cu căsătoria, femeia fiind tratată ca un trofeu de
război sau obiect de schimb contra zestrei care era compusă fie din bani sau proprietăți, fie din
titluri sau poziție nobilă în societate.

Familia normală trebuie să asigure și să îndeplinească un șir de funcții care favorizează

dezvoltarea tuturor membrilor. “Dupa R. Hill1 șase sunt funcțiile ce sunt așteptate ca familia
să le îndeplinească pentru membrii ei și pentru societate. Acestea sunt:

 subzistență fizică a membrilor familiei, prin producerea de hrana, adăpost și

îmbracăminte;
 mărirea numărului de membri ai familiei prin reproducere;
 socializarea copiilor;

1 Reuben Hill. Teoria sistemelor si familiei in Revista de referate, recenzii si sinteze – Sociologie, volumul IX,
nr. 3, 1972, pag. 318-319.

1
  menținerea ordinii între membrii familiei, între aceștia și străini;
 păstrarea moralei și a motivației necesare pentru îndeplinirea unor sarcini în familie și
în alte grupuri sociale;
 producerea și distribuția de bunuri și servicii necesare pentru menținerea unității
familiei.

Atât familia, cât și căsătoria geto- dacilor au evoluat în funcție de mai mulți factori sociali
și economici. Căsătoria și familia geto-dacilor erau guvernate de cutumele geto- dace, iar cea
a romanilor și a latinilor de către reglementări romane. Numai cetățenii romani aveau “ius
connubi”, iar căsătoriile încheiate între aceștia erau considerate legitime de către dreptul
roman. “Dreptul roman considera legitimă o căsătorie între un cetățean roman și o latină sau
peregrină dacă aceasta primea în mod excepțional, ius connubii.”2 Instituțiile legate de
familie cum ar fii: tutelă, adopție și curatelă urmau regimul juridic aplicat în Dacia Romană.

În perioada Evului Mediu, căsătoria și familia sunt mai puternic reglementate, fiind
introduse proceduri și norme care trebuie respectate, iar în caz de nerespectare se aplică
pedepse. Căsătoria era în Evul Mediu un act important, deoarece susținea familia din toate
punctele de vedere. Căsătoria medievală era importantă din punct de vedere familial pentru că
solidaritatea era foarte mare în sânul familiei, cu atât mai mare cu cât aceasta rămânea legată
de același lot de pământ, generație după generație.

Fundamentele căsătoriei au derivat din legile romane și au devenit obiceiuri aplicate de

către biserica creștină de-a lungul Evului Mediu. Datorită credibilității pe care o avea
Biserica, societatea nu a încercat să schimbe aceste tradiții. Principiul egalității se manifestă
prin întreținerea reciprocă între soți precum și între părinți și copii. Pe măsura încreștinării
oficierea căsătoriei depindea de consințământul tinerilor, cât și de cel al părinților în cadrul
tainei cununiei practicate de biserica ortodoxă.

Căsătoria se realiza în ordinea vârstei, mirele fiind de regulă mai mare decât mireasa,
încheiindu-se valid numai dacă soții îndeplineau anumite condiții și dacă nu existau
impedimente și dacă se respectau formele ceremoniale prescrise pentru această ocazie.

Fiind un izvor fundamental al familiei, căsătoria era precedată de logodnă, o promisiune

de căsătorie binecuvântată de preot și garantată prin oferirea reciprocă a unor inele și a unei

2 Manuel Guțan. Istoria dreptului romanesc. Ediția a 2-a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, 2008,
București, pag. 28

2
sume de bani achitată de către logodnicul fetei. Dacă logodna era ruptă atunci suma de bani
trebuia restituită. Căsătoria a fost una dintre alianțele favorabile creeând pacea între două
familii, unind normele canonice bisericești cu cele laice ale legii țării. “Familia în Evul
Mediu dezvoltat și-a păstrat caracterul patrilocal (femeia îl urmează pe bărbat în casa acestuia
imediat după celebrarea căsătoriei) și patrilinear (descendența se stabilește pe linie
masculină).”3

Căsătoria era validă doar dacă soții îndeplineau anumite condiții, neexistând evenimente și
dacă erau respectate normele ceremoniale stabilite pentru realizarea acestei nunți. În caz de
nerespectare a condițiilor de formă sau de fond căsătoria era nulă. Printre condițiile de formă
care trebuie îndeplinite privind încheierea căsătoriei se numără: publicitatea căsătoriei (în
Transilvania publicitatea celor catolici era prezentată prin anunțuri prealabile de căsătorie cât
și prin prezența martorilor la căsătorie și registrele parohiale; în Țara Românească și în
Moldova publicitatea era realizată prin prezența martorilor la cununie), ritualul de ceremonie
religios fiind obligatoriu în Țările Romane.

Una dintre condițiile de fond ale căsătoriei presupune consimțământul tinerilor și al

părinților. În cazul în care părinții nu erau de acord se recurgea la răpirea fetei de către
pretendenul ei, această tehnică reprezentând căsătoria cu fuga. Binecuvântarea părinților era
importantă deoarece pe baza acesteia se putea stabilii averea pentru a susține căsnicia, iar în
cazul în care unul dintre tineri protestau împotriva alegerii făcute de părinți, aceștia puteau fi
dezmoșteniți. Pe lângă consimțământ, o condiție de fond a căsătoriei era și vârsta care nu
prevedea limite legale atât la fete cât și la băieți, însă se practica întemeierea unei familii la
vârste foarte fragede ( 14/15 ani pentru fete și 19/20 de ani pentru băieți).

De asemenea existau numeroase incompatibilități și impedimente la căsătorie. Căsătoria

era interzisă între rudele de sânge, între rudenia spirituală, între afini până la gradul al optulea
înclusiv, precum și între cei înfrățiți. Tot odată existența unei căsătorii anterioare nedesfăcute
(cel care era căsătorit de trei ori nu se mai putea căsători a patra oară), starea de robie a unuia
dintre tineri și confesiunea se numără printre impedimentele căsătoriei.

Căsătoria reglementa între soți atât obligații legate de patrimoniu, cât și obligații
personale. În dreptul Munteniei și Moldovei soția trebuia să-i dea în administrarea soțului un
număr de bunuri din familia fetei căreia i se cuveneau acesteia și nu puteau fi înstrăinate de

3 Manuel Guțan. Istoria dreptului romanesc. Ediția a 2-a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, 2008,
București, pag. 99

3
soț, rămânând în proprietatea soției. Întreținerea femeii trebuia să fie asigurată de către bărbat,
iar în cazul în care soția era vinovată de adulter sau era la închisoare această obligație înceta.

Atât în epoca antică cât și în epoca medievală vârsta soților reprezenta o condiție pentru
inițierea căsătoriei. Vârsta pe care mirele trebuia să o aibe este de 14 ani împliniți, iar vârsta
fetei era de 12 ani, deoarece atunci se considera momentul potrivit pentru procreare.
Inegalitatea dintre sexe s-a manifestat atât în familia geto-dacică cât și în cea feudală, bărbatul
fiind superior în fața femeii după căsătorie. Ambii soți aveau obligații reciproce, însă obligația
de fidelitate nu se aplica în mod egal. Soția avea următoarele obligații: obligația de a-și urma
soțul, de a-l aștepta dacă acesta era plecat pe o perioadă mai lungă de timp, obligația de a-și
asculta soțul și obligația de a conviețuii cu acesta.

Motivele de despărțire în Evul Mediu ale femeilor erau diferite de ale bărbaților. De
exemplu soția putea să se despartă de soț dacă acesta îi pune în pericol viața și dacă o
îndeamnă la prostituție, iar motivele soțului pentru a se despărții de soția sa erau următoarele:
lipsa de acasă fără permisiunea soțului, complot împotriva vieții soțului și nedenuțarea unor
astfel de comploturi.

Atât în perioada antică cât și în cea medievală se pune mare accent și o importanță
înfloritoare pe întemeierea familiilor și a căsătoriei. În situația în care femeia geto- dacă ( care
nu are “ius connubi”) se căsătorea cu un cetățean roman ( care are “ius connubi”) căsătoria
lor era considerată nelegitimă, deoarece dreptul roman consideră validă o căsătorie doar între
un cetățean roman și o latină sau peregrină dacă aceasta primea în mod excepțional “ius
connubii”. Copiii rezultați urmau condiția juridică a mamei, ei devenind peregrini. Căsătoria
în dreptul roman era valabilă ( doar dacă femeia sau bărbatul ambii cu cetățenie romană și
femeia sau bărbatul geto- daci fără “ius connubi” ) dacă cetățeanul roman a crezut sau a fost
convinsă ca celălalt soț avea cetățenie romană. Tipul de familie în societatea dacilor a
cunoscut o evoluție trecând de la căsătoria pe grupe la căsătoria pereche. În epoca statală
femeia era cumpărată de bărbat la licitație, iar prețul era oferit în funcție de frumusețea și de
cinstea ei.

În societatea geto- dacică căsătoria era un eveniment unic prin importanța sa și prin
schimbările care au apărut de-a lungul timpului. În această perioadă societatea a suferit multe
modificări în ceea ce privește structura sa. Inițial societatea geto- dacă a avut o structură
matriarhală, ceea ce semnifică faptul că poziția de bază o ocupau femeile. În cadrul gintei
matriarhale s-a trecut de la familia înrudită prin sânge având la bază căsătoria pe grupe (adică

4
mai mulți bărbați erau soții mai multor femei de o animită generație) la familia bazată pe
căsătoria pereche (adică soțul avea mai multe soții pe langă principala lui soție). Societatea a
evoluat de la matriarhat la apariția gintei patriarhale, iar accentul se pune pe bărbat ca centru
al familiei dacice, dar poligamia păstrându-se. Bărbatul devine stâlpul societății și are un
statut superior față de soția sa. Odată cu creșterea proprietății private și transformările din
sistemul succesoral, familia monogamă a început să câștige teren. În final familia dacică a
devenit, pe lângă monogamă și patrilocală și patrilineară adică, soția locuia în casa soțului, iar
deșcendența se stabilea pe linie paternă, copii rămânând în familia tatălui dupa moartea
acestuia.

În perioada medievală căsătoria era un act foarte important din punct de vedere al familiei,
solidaritatea fiind foarte mare în interiorul acesteia. Un motiv real îl constituie faptul că
familie rămanea legată de același lot de pământ, generație după generație. Spre deosebire de
perioada antică caracterul monogam al familiei de tip patriarhal s-a manifestat încă de la
început.

De asemenea condiția juridică a copiilor prezintă deosebiri în familia geto-dacilor, fată de

perioada medievală. În cazul uniunii dintre un cetățean roman și o peregrină se acorda
copilului statutul juridic de peregrin, iar în momentul căsătoriei dintre un cetățean roman și un
necetățean copiii urmau statutul juridic al mamei din momentul nașterii, ceea ce înseamnă că
ei puteau fii sclavi sau liberi. În perioada medievală nu existau asemenea condiții, iar în caz
de divorț fetele rămâneau cu mama, iar băieții cu tatăl.

Căsătoria reprezintă izvorul principal al familiei, o comuniune de iubire și de viață pentru

umanitate, fiind unul dintre evenimentele cele mai importante din viața oamenilor.

Familia rămâne o instituție sacră, indiferernt de perioadele istorice analizate, ea reprezintă

un adăpost pentru părinți și copii, un refugiu din fața singurătății,un pilon central al societății
moderne, deținând primul loc în ierarhia diferitelor domenii ale vieții fiind supusă mereu
schimbărilor ce au loc o dată cu dezvoltarea societății.

Evoluția căsătoriei și a familiei cunoaște multe transformări din viața economică și socială
care pot fi radicale; de exemplu trecerea de la matriarhat la patriarhat, de la femeia ca bun de
schimb la femeia ca partener, ca mamă pentru copii. Odată cu revoluțiile tehnologice și
înformaționale procesul de modernizare al familiei crește luând amploare și căpătând alte
dimensiuni sociale. În epoca modernă partenerii, atât soțul cât și soția au aceeași autoritate, iar

5
deciziile le iau în comun,copiii nu mai moștenesc poziția socială a părinților și devin din ce în
ce mai independenți din punct de vedere economic. Femeia are un alt rol atât în familie cât și
în societate, deoarece remunerația acesteia începe să devină o componentă esențială a
veniturilor familiei și să-i confere independența economică. Subiectul comun care pune
accentul pe evoluția căsătoriei și familiei în toate schimbările de-a lungul timpului, indiferent
de perioda în care îi analizată, îl reprezintă importanța familiei ca nucleu al societății, ca
participant activ cu rol esențial în cristalizarea economiei, valorilor și componentelor
moderne.

6
BIBLIOGRAFIE

1. Manuel Guțan. Istoria dreptului romanesc. Ediția a 2-a, revăzută și

adăugită, Editura Hamangiu, 2008.
2. Reuben Hill. Teoria sistemelor si familiei in Revista de referate, recenzii si
sinteze – Sociologie, volumul IX, nr. 3, 1972.
3. Cernea Emil, Molcuț Emil. Istoria statului și dreptului românesc, București,
1992.
4. Dvoracec M. Istoria desptului românesc, Iași, 1992.
5. D. V. Firoiu. Istoria statului si dreptului romanesc, vol. I, Ed. Argonaut,
Cluj-Napoca, 199.
6. D’Haucourt, Genevière. Viața în Evul Mediu, Ed. Corint, București, 2000.