Academia de Poliţie

„Alexandru Ioan Cuza”

Curs nr.1 2 martie 2009

Bibliografie:

1) Cursul Dreptul Familie, Ioan Mara, Universul Juridic, 2009

2) Ion Filipescu şi Andrei Filipescu: Tratat de Dreptul Familiei, ed. UJ, 2006;
3) Ion FIlipescu: Tratat de dreptul Familiei, ed. All Beck, 2001;
4) Ştefan Cocoş: Dr. Familiei, Ed. Universitaria, 2007;
5) Dan Tiţian, Antonia Constantin şi Mihaela Cârstea: Codul familiei adnotat, ed.
Hamangiu, 2008;
6) Alexandru Bahaci, Raporturile patrimoniale în dreptul familiei, ed. Hamangiu, 2007;
7) Alexandru Bahaci, Viorica Dumitrache, dreptul familiei, ed. C.H.Beck, 2005;
8) Dan Lupaşcu, Dreptul Familiei, Ed. Universul Juridic, 2008;
9) Paul Vasilescu, Regimuri matrimoniale, Ed. UJ, 2009;

Noţiunile introductive:

• Noţiunea de familie;
• Tipuri de familie;
• Funcţiile familiei;
• Concubinajul;
• Noţiunea, obiectul şi izvoarele dreptului familiei;
• Principiile dreptului familiei;

NOŢIUNEA DE FAMILIE:

Reprezintă o formă de relaţie socială dintre oamenii legaţi între ei prin căsătorie
sau rudenie.
Relaţiile de familie au un caracter de complexitate care nu este întâlnit în cadrul
altor relaţii sociale. Familia este o realitate biologică, prin unirea ce se realizează dintre
bărbat şi femeie, cât şi prin procreaţie; este o realitate socială şi una juridică deoarece este
recunoscută şi ocrotită prin lege.

Din punct de vedere etimologic, noţiunea de familie provine din latinescul „familiae”
care reprezintă totalitatea membrilor dintr-o castă sau gintă. Din perspectivă sociologică
familia poate fi definită ca un bun social, constituit pe baza relaţiilor de căsătorie, de
sangvinitate şi rudenie, membrii grupului împărtăşind sentimente, aspiraţii şi valori comune.

2
 Din perspectivă juridică, familia este definită ca fiind grupuri de persoane între care
există drepturi şi obligaţii care izvorăsc din căsătorie, rudenie firească sau civilă, precum şi
din alte raporturi asimilate relaţiilor de familie.

TIPURI DE FAMILII:

 după gradul de cuprindere:

- familii nucleare: care sunt formate din cei doi soţi şi copii lor necăsătoriţi;
- familii extinse: care sunt formate din mai mulţi membrii ai familiei şi care locuiesc în
acelaşi spaţiu şi care reprezintă două sau trei generaţii;
- familia de origine: este aceea în care s-a născut familia respectivă;

 după forma de transmitere a moştenirii

- familii paterliniare: se transmite pe linie paternă;
- familii materliniare;
- familii biliniare: moştenesc şi pe linie paternă şi pe linie maternă;

 după modul de stabilire a rezidenţei:

- familii patrilocale: familia se stabileşte în comunitatea de unde provine soţul;
- familii matrilocale: se stabileşte de unde provine soţia;
- familii neolocale: fixarea reşedinţei se face în afara comunităţii din care provin cei doi
soţi;

 după exercitarea autorităţii:

- patriarhale;
- matriarhale;
- egalitare;

 după tipurile de mariaj:

- familii monogame: este de două tipuri:
a. monogamie serială: la momentul la care are loc încetarea, desfacerea căsătoriei,
oricare dintre cei doi soţi se poate recăsători;
b. monogamie strictă: la momentul la care are loc încetarea, desfacerea căsătoriei, soţii
nu se mai pot căsătorii.
- familii poligame: poliandria (o soţie are mai mulţi soţi) sau poliginia (bărbatul are mai
multe soţii).

 După numărul de părinţi:

- familii biparentale;
- familii monoparentale:

 După orientarea sexuală:

- familii heterosexuale;
- familii homosexuale;

ART. 8 Din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi

Libertăţilor Fundamentale: Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie:
3
 (1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a
domiciliului său şi a corespondenţei sale;
(2) Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept, decât în
măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă el constituie o măsură
care într-o societate democratică este necesară pentru securitatea naţională,
siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor
penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor ori libertăţilor
altora.

Prin familie, în sensul acestui art. 8 se înţeleg în primul rând relaţiile de familie
rezultând din familia nucleară, dar există tendinţa de a se lărgi sfera de aplicare spre familia
extinsă, atât pe verticală cât şi pe orizontală (în linie directă dar şi colateral)
Textele din Codul Familiei au în vedere în principal sensul restrâns al noţiunii,
formată din soţii şi copii lor.
În funcţie de domeniul relaţiei sociale supuse reglementării şi de scopul urmărit de
legiuitor, termenul de familie poate dobândi un înţeles mai larg, de regulă prin includerea şi
a altor persoane faţă de care există legături de rudenie: descendenţii majori sau părinţii
soţilor.

Cu totul izolat în legislaţie, familiei i se atribuie un sens mai restrâns faţă de cel
comun, şi putem vorbi despre familia monoparentală: legea 416/2001 privind venitul minim
garantat: se precizează

FUNCŢIILE FAMILIEI:

1. Funcţia de perpetuare a speciei umane;

2. Funcţia economică: familia e celula de bază a societăţii, e o unitate economică
miniaturală.
3. Funcţia educativă: părinţii sunt obligaţi să crească copilul, îngrijind de
sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea
profesională a acestuia în raport de însuşirile lui.

NOŢIUNEA DREPTULUI FAMILIEI

Dreptul familiei reprezintă acea ramură a sistemului de drept care cuprinde

normele juridice care reglementează raporturile personale şi raporturile patrimoniale
izvorâte din căsătorie, rudenie (naturală sau civilă), precum şi din alte relaţii care sunt
asimilate sub unele aspecte relaţiilor de familie.

Drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor: Soţii sunt obligaţi să contribuie în

raport cu posibilităţile fiecăruia la căsătorie.

În ceea ce priveşte obiectul de reglementare al dreptului familiei, acesta îl

reprezintă
- raporturile de familie, adică raporturile de căsătorie;

4
 - raporturile de rudenie: prin rudenie se înţelege legătura bazată pe descendenţa unei
persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent
comun.
- Raporturile de rudenie adoptivă sau civilă: legea 273/2004 (legea adopţiei).
- Raporturile asimilate sub unele aspecte relaţiilor de familie: obligaţiile de întreţinere:
 Relaţiile rezultând din luarea spre creştere a unui copil fără întocmirea
formelor legale cerute de lege pentru adopţie;
 Relaţiile dintre un soţ şi celălalt soţ;
 Unele relaţii dintre foştii soţi;
 Raporturile dintre moştenitorii unei persoane care a fost obligat la întreţinerea
unui minor.

PRINCIPIILE DREPTULUI FAMILIEI

Art. 48, alin. 1 din constituţia României: „familia se întemeiază pe căsătoria liber
consfinţită dintre soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a
asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”.

1. Principiul ocrotirii familiei, a interesului mamei şi copilului: existenţa

normelor de dreptul familiei; In legislaţie se acordă o importanţă
deosebită stabilităţii familiei. Legea reglementează condiţiile în care
poate fi întemeiată o familie. Nesocotirea acestor condiţii atrage
nulitatea căsătoriei, dar există şi excepţii.

2. Principiul căsătoriei liber consfinţită între soţi: voinţa concordantă a

viitorilor soţi este singurul factor subiectiv relevant şi indispensabil la
încheierea căsătoriei;

3. Principiul egalităţii în drepturi şi obligaţii a soţilor;

4. Principiul monogamiei: fiecare persoană la momentul încheierii

căsătoriei nu trebuie să aibă statutul de persoană căsătorită.
Sancţiunea încălcării acestui principiu este nulitatea celei de-a doua
căsătorii, iar din punct de vedere penal, avem de-a face cu
infracţiunea de bigamie.

Curs nr.2 10 martie 2009

5
 CĂSĂTORIE
NOŢIUNE:
• Act juridic, înscris constatator: operaţiune juridică ale cărei condiţii de fond şi
de formă sunt stabilite imperativ prin art. 3 până la 18 Codul Familiei.
• Situaţie juridică dobândită prin încheierea actului juridic a căsătoriei (art. 28
alin.1: soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat)
• Accepţiune stabilită de doctrină: instituţie juridică ce reuneşte ansamblul
normelor referitoare la actul juridic al căsătoriei şi la statutul juridic al soţilor.

Definim astfel căsătoria ca fiind uniunea liber consfinţită dintre un bărbat şi o

femeie încheiată cu respectarea normelor legale în scopul întemeierii unei familii.

TRĂSĂTURI ALE CĂSĂTORIEI:

 Caracterul civil: înregistrarea căsătoriei sunt de competenţa exclusivă a autorităţii
de stat;

 Caracterul solemn: valabilitatea actului juridic al căsătoriei este condiţionată şi de

respectarea unor cerinţe de formă. Acel consimţământ trebuie exprimat în faţa
ofiţerului de stare civilă de către cei doi soţi şi în prezenţa a doi martori.

 Caracterul bilateral: ia naştere prin concursul a două voinţe concordante. Căsătoria

reprezintă un act condiţie.

 În ceea ce priveşte cauza actului juridic, adică scopul urmărit de către părţi la
încheierea acestui act juridic: întemeierea unei familii.

Trăsăturile căsătorie ca stare juridică: aceasta ia naştere în temeiul actului

juridic al căsătoriei, are în principiu caracter perpetuu, aceasta însemnând şi faptul că actul
juridic încheiat nu poate fi afectat de termen, nici suspensiv nici extensiv.

CONDIŢIILE DE VALABILITATE ALE ACTULUI JURIDIC AL

CĂSĂTORIEI:

 Condiţii de fond:

 Cerinţe legale ale căsătoriei: manifestări, stări de fapt, care trebuie să existe în
momentul încheierii acestei căsătorii;

 Impedimente: împrejurări de fapt în prezenţa cărora căsătoria este interzisă;

 Condiţii de formă:

 Formalităţi premergătoare încheierii căsătoriei;

 Formalităţi privind însăşi încheierea căsătoriei;

6
  Cerinţe legale de fond la încheierea căsătoriei 

 Consimţământul la căsătorie:

A. Trebuie să existe. El se concretizează în răspunsul afirmativ la

întrebările ofiţerului de stare civilă adresate fiecăruia dintre ei.

Dacă unul dintre soţi sau ambii, nu cunosc limba română sau sunt surdo-muţi, se
va lua act de consimţământul lor prin intermediul unui interpret autorizat şi se va încheia un
proces verbal în care se va consemna acest lucru.

Lipsa consimţământului la încheierea căsătoriei poate să fie materială sau

psihică şi poate să privească voinţa unuia singur dintre soţi sau a ambilor.

Lipsa psihică a consimţământului poate fi reţinută în cazul persoanelor care nu au

voinţă conştientă, adică a celor lipsite în mod vremelnic de facultăţi mintale, precum şi în
cazul celor care suferă de alienaţie sau debilitate mintală.

În ceea ce priveşte căsătoria celui lipsit în mod vremelnic de facultăţile mintale,

aceasta este interzisă dar numai pe timpul cât el nu are discernământul faptelor sale.

B. Caracterul neviciat al consimţământului:

- în privinţa erorii: aceasta constituie viciu de consimţământ la încheierea căsătoriei numai

dacă priveşte identitatea fizică a celuilalt soţ.

- Dolul: acesta trebuie să fie provocat de către viitorul soţ. Există dol şi dacă mijloacele
viclene sunt întrebuinţate de o terţă persoană dar viitorul soţ are cunoştinţă de ele şi nu le
contracarează.

Domeniul de aplicare al dolului este mai extins în comparaţie cu eroarea, fiindcă

dolul poate purta şi asupra altor elemente decât identitatea fizică a celuilalt soţ, dar aceste
elemente trebuie să se refere la calităţile esenţiale.

 Vârsta matrimonială: ne referim la vârsta minimă la care se poate încheia căsătoria:

legea nu stabileşte o vârstă maximă. Căsătoria este valabil încheiată chiar dacă a
fost făcută înaintea morţii.

Art. 4 alin.1 din codul familiei: vârsta matrimonială este de 18 ani. Ca excepţie
căsătoria poate fi încheiată după împlinirea vârstei de 16 ani, căsătorie care este
condiţionată de îndeplinirea următoarelor cerinţe:

- există motive temeinice pentru încheierea căsătoriei;

- s-a obţinut avizul medical favorabil din care să rezulte că persoana este suficient
dezvoltată somatic şi intelectual.

- Există încuviinţarea părinţilor sau a unuia dintre părinţi (în anumite situaţii), a tutorelui
ori a persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.

7
 - Există autorizarea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului în a
cărei rază teritorială îşi are domiciliul minorul;

 comunicarea reciprocă de către viitori soţi a stării sănătăţii lor: ascunderea de

către unul dintre soţi a bolii de care suferă alterează caracterul liber al
consimţământului celuilalt soţ. În consecinţă, poate constitui motiv de desfiinţare a
căsătoriei pentru vicierea voinţei prin dol.

Legea 119/1996 prevede cerinţa depunerii de către cei doi soţi a certificatelor
medicale corespunzătoare.

 diferenţierea sexuală: codul familiei nu reglementează în mod expres această

condiţie, dar rezultă din celelalte norme cuprinse în legislaţia familiei.

IMPEDIMENTE LA CĂSĂTORIE

Constituie impedimente următoarele împrejurări:

• starea de persoană căsătorită;

• rudenia firească;
• rudenia civilă;
• tutela;
• alienaţia sau debilitatea mintală;
• lipsa vremelnică a discernământului;

Din punct de vedere a sancţiunii:

 impedimente dirimante: atrage nulitatea absolută a căsătoriei: ex.: existenţa

unei căsătorii necunoscute, alienaţia şi debilitatea mintală;

 impedimente prohibitive: nu atrage sancţiunea nulităţii căsătoriei, dar poate

constitui un motiv pentru sancţionarea ofiţerului de stare civilă care a încheiat
o căsătorie în cazul existenţei acestui impediment.

Din punct de vedere a persoanelor:

o absolute: o persoană nu se poate căsători cu nici o altă persoană

o relative: opresc încheierea căsătoriei între o persoană şi o anumită altă

persoană (tutela).

1. Starea de persoană căsătorită: Sancţiunea existenţei acestui

impediment la momentul încheierii căsătoriei este nulitatea absolută.

Dacă desfacerea căsătoriei se face prin acordul soţilor, această hotărâre de

desfacere a căsătoriei devine irevocabilă de la data pronunţării.

8
 2. Rudenia firească: priveşte rudenia în linie directă, indiferent de gradul
de rudenie, şi rudenia colaterală, până la gradul IV inclusiv.

Excepţie: cu aprobarea preşedintelui Consiliului judeţean sau al Primarului

General al Municipiului Bucureşti, în funcţie de unde îşi au domiciliul, poate fi încuviinţată
căsătoria, între rudele în linie colaterală de gradul IV, dacă sunt motive temeinice.

3. Relaţiile de rudenie civilă sau adoptivă: potrivit art. 7 din Codul

Familiei, este interzisă căsătoria între:

- adoptator şi ascendenţii săi, pe de o parte, şi adoptat şi descendenţii săi, pe de altă

parte,

- între adoptat şi copii acestuia, pe de o parte, şi copii fireşti ai adoptatorului, pe de

alta;

- căsătoria între adoptaţii de aceeaşi persoană.

Ca excepţie, cu aprobarea preşedintelui consiliului judeţean sau a Primarului

General al Municipiului Bucureşti, se poate încuviinţa căsătoria între copii adoptatorului, pe
de o parte, şi cel adoptat sau copii acestuia pe de altă parte, şi între adoptaţii de aceeaşi
persoane, atunci când există motive temeinice.

4. Tutela: este interzisă căsătoria doar pe durata existenţei acestei stări.

După ce nu mai există această stare, se pot căsători.

În ceea ce priveşte condiţiile de formă ale căsătoriei:

 Formalităţi premergătoare căsătoriei:

 declaraţia de căsătorie: aceasta se face personal de către viitori soţi, în scris, la

autoritatea unde urmează a se încheia căsătoria, adică la sediul stării civile din
localitatea unde îşi are domiciliul oricare dintre cei doi soţi.

Excepţie:

1) Dacă unul dintre cei doi soţi se află într-o altă localitate, poate să depune această
declaraţie la sediul stării civile în localitatea în care se află, cu obligaţia celor de acolo
să transmită această declaraţie în maxim 48 de ore la sediul unde va avea loc
căsătoria.

2) Când unul dintre soţi este în imposibilitate de a se deplasa la sediul stării civile;

Curs nr.3 16 martie 2008

ÎNCHEIEREA PROPRIU-ZISĂ A CĂSĂTORIEI:

În declaraţia de căsătorie sunt trecute datele de identificare ale fiecăruia dintre

viitorii soţi, manifestarea lor de voinţă de a se căsători împreună, menţiunea că nu există

9
nicio piedică legală la căsătorie şi faptul că au luat cunoştinţă reciproc de starea sănătăţii
lor.

Viitorii soţi vor putea indica în cuprinsul declaraţiei de căsătoriei şi indicaţia cu

privire la numele pe care s-au înţeles să îl poarte în timpul căsătoriei. Aşadar, această
înţelegere cu privire la nume poate interveni şi ulterior, dar înainte de încheierea căsătoriei,
acest fapt putând fi consemnat într-o declaraţie scrisă care va fi anexată declaraţiei de
căsătorie.

Odată cu declaraţia căsătoriei, soţii vor prezenta şi înscrisurile doveditoare

corespunzătoare: hotărârea judecătorească de desfacere a căsătoriei (dacă a mai fost
căsătorit), certificatul de deces (dacă căsătoria anterioară a încetat ca urmare a decesului
unui soţ), hotărârea judecătorească prin care se constată nulitatea căsătoriei anterioare.

Această declaraţie de căsătorie va fi semnată de viitori soţi în faţa ofiţerului de stare

civilă.

ATRIBUTELE OFIŢERULUI DE STARE CIVILĂ ÎN LEGĂTURĂ CU

DECLARAŢIA DE CĂSĂTORIE:

Ofiţerul de stare civilă, în ziua în care primeşte declaraţia de căsătorie dispune

publicarea ei în extras. Acesta va cuprinde obligatoriu data afişării, datele de stare civilă ale
viitorilor soţi, precum şi înştiinţarea că orice persoană poate face opoziţie la căsătorie în
termen de 10 zile de la data afişării acestui extras.

Opoziţia la căsătorie este manifestarea de voinţă a unei persoane prin care aduce
la cunoştinţa ofiţerului de stare civilă existenţa unor stări de fapt sau de drept care
interesează pentru valabilitatea căsătoriei ce urmează a fi încheiată.

Această opoziţie la căsătorie se face în formă scrisă şi în ea trebuie să fie indicate

dovezile pe care se sprijină. În lipsa acestor cerinţe minimale vorbim de un act oficios de
informare.

În funcţie de ce constată ofiţerul de stare civilă, el poate să decidă respingerea

opoziţiei (se va trece la oficierea căsătoriei), sau poate să refuze încheierea căsătoriei,
cu obligaţia de a consemna acest refuz într-un proces verbal, iar persoana nemulţumită se
poate adresa instanţei judecătoreşti de la domiciliul său.

FORMALITĂŢI PRIVIND ÎNSĂŞI ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI:

 Solemnitatea căsătoriei: această căsătorie se încheie în faţa ofiţerului de stare

civilă. Presupune prezenţa celor doi viitori soţi, prezenţa a doi martori şi constatarea
încheierii căsătoriei de către ofiţerul de stare civilă.

 Competenţa ofiţerului de stare civilă: competenţa personală se stabileşte

după criteriul domiciliului sau reşedinţei cel puţin a unuia dintre soţi.

10
 Competenţa teritorială este dată de limitele teritoriale ale localităţii în care
funcţionează ofiţerul de stare civilă.

Competenţa materială este determinată de calitatea de ofiţer de stare civilă.

Aceasta înseamnă că numai o persoană care are asemenea calitate poate să oficieze o
căsătorie.

Publicitatea încheierii actului juridic al căsătorie: înseamnă posibilitatea

accesului oricărei persoane care doreşte să participe la căsătorie.

MOMENTUL ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI:

Este acela în care ofiţerul de stare civilă, constatând îndeplinirea tuturor cerinţelor
legale, declară pe viitori soţi căsătoriţi. Înregistrarea căsătorie este ulterioară încheierii
actului juridic şi serveşte ca mijloc de probă al căsătoriei. Dovada căsătoriei nu se va putea
face decât prin certificatul de căsătorie.

EFECTELE CĂSĂTORIEI:

 Relaţiile personale dintre soţi: soţii hotărăsc îpreună şi în mod egal în tot ceea
ce priveşte căsătoria.

Numele soţilor: dacă până la încheierea căsătoriei, viitori soţi nu s-au prezentat cu
privire la acest aspect, se prezumă că fiecare dintre ei va rămâne cu numele avut înainte de
încheierea căsătoriei.

Codul familiei spune că soţii trebuie să poarte pe toată durata căsătoriei numele
stabilit la încheierea căsătoriei. Ei pot să şi-l schimbe pe timpul căsătoriei pe cale
administrativă însă numai cu acordul celuilalt soţ.

Schimbarea numelui comun de către unul dintre soţi nu implică şi schimbarea

numelui familiei al celuilalt soţ. Soţii pot stabili ca numele lor comun să fie numele de familie
reunite.

Soţul adoptat poate să opteze între numele pe care îl purta înainte de momentul
încheierii căsătoriei, sau poate lua numele adoptatorului său. Condiţia este consimţământul
celuilalt soţ.

 Obligaţia de sprijin moral reciproc;

 Obligaţia de coabitare: datoria soţilor de a locui împreună. Nu este prevăzută în

mod expres de legislaţie dar are legătură cu norme care reglementează alte instituţii.

Soţul care pleacă din locuinţa comună (indiferent dacă a plecat pentru că aşa a
dorit sau a fost alungat) nu pierde dreptul de a reveni la domiciliul conjugal.

În cazul în care unul dintre soţi este alungat din locuinţa comună sau este expus la
suferinţe psihice şi fizice care îl face să părăsească această locuinţă, putem vorbi de
săvârşirea infracţiunii de abandon de familie sau poate uneori, de o contravenţie pentru
celălalt soţ.

11
 Reintegrarea în locuinţa comună poate fi dispusă la cerere de către instanţa civilă,
inclusiv pe calea ordonanţei preşedinţială. Condiţia este ca din probele administrate să
rezulte faptul că soţul care solicită reintegrarea în domiciliul comun doreşte refacerea vieţii
de familie. Celalalt soţ nu poate cere reintegrarea soţului care a părăsit locuinţa comună.

 Obligaţia de fidelitate;

 Întreţinerea domiciliului conjugal;

Efectele patrimoniale ale căsătoriei:

 obligaţia de sprijin material reciproc între soţi:

 comunitatea de bunuri a soţilor: art. 30, alin.1 din codul familiei prevede că
bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt de la data dobândirii lor
bunuri comune. Acest regim patrimonial instituit de codul civil în 1954 este legal, unic,
imuabil (nu poate fi modificat) şi obligatoriu.

Categorii de bunuri ale soţilor: regimul juridic al bunurilor soţilor, sau regim
matrimonial, presupune normele care guvernează raporturile dintre soţi privitoare la bunuri,
precum şi raporturile patrimoniale ale acestora cu terţe persoane.

În ceea ce priveşte bunurile comune ale soţilor, orice convenţie contrară în ceea ce
priveşte acest regim este lovită de nulitate.

CRITERIILE DE DETERMINARE A BUNURILOR COMUNE:

 Bunul trebuie să fi fost dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei:

Cel care dobândeşte bunul trebuie să aibă calitatea de soţ. Momentul dobândirii bunului

 Bunul să nu facă parte din categoria bunurilor proprii: art. 31 care indică
următoarele bunuri ca fiind bunuri proprii:

o Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei:

o Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, prin moştenire, legat sau donaţie, afară
numai dacă dispunătorul nu a prevăzut că ele vor fi comune;
o Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei de către unul dintre
soţi.
o Bunurile dobândite cu titlu de premii sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau
literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi
alte asemenea bunuri;
o Indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagubele pricinuite
persoanelor.

Curs nr. 4 23 martie 2008

12
 BUNURILE PROPRII ALE SOŢILOR

Criteriile avute în vedere în determinarea bunurilor proprii sunt:

• momentul dobândirii bunurilor in raport de data căsătoriei: bunul trebuie să fie

dobândit înainte de încheierea căsătorie (art. 31, lit. a).

• legătura bunului cu persoana soţului titular al dreptului;

• subrogaţia reală;
• pentru anumite bunuri: criteriul afectaţiunii bunului;

Bunurile achiziţionate în timpul concubinajului sunt în principiu bunuri proprii

ale dobânditorului şi vor păstra acest caracter şi după încheierea căsătoriei. Dacă una
dintre părţi pretinde că anumite bunuri sunt comune, va fi ţinută să facă dovada proprietăţii
indivize precum şi a contribuţiei sale în raport cu fiecare dintre aceste bunuri, în funcţie de
care se va stabili cota parte cuvenită.

Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, prin moştenire, legat sau donaţie, cu

excepţia situaţiei în care dispunătorul a prevăzut că ele vor fi bunuri comune (art. 31, lit. b).

Bunurile moştenite prin moştenire legală vor fi în toate cazurile proprii ale soţului
moştenitor deoarece transmisiunea drepturilor succesorale se realizează în temeiul legii, în
considerarea legăturii de rudenie sau a calităţii de soţ supravieţuitor în raport cu defunctul.
Liberalităţile, adică legatele şi donaţiile, fiind făcute în considerarea persoanei gratificate,
vor urma voinţa dispunătorului.

În ceea ce priveşte voinţa dispunătorului, în sensul caracterului comun al bunului,

ea nu trebuie să fie neapărat expresă, poate să fie şi tacită, sub condiţia să rezulte în mod
neîndoielnic, şi rezultă următoarele ipoteze:

 liberalitatea a fost făcuta ambilor soţi cu menţiunea expresă ca bunul să

devină comun;

 liberalitatea a fost făcută ambilor soţi, dar fără menţiunea expresă ca acesta
să devină comun (bunul respectiv va fi tot bun comun);

 liberalitatea a fost făcută unuia dintre soţi dar cu menţiunea ca bunul să

devină comun (bunul va fi tot comun);

 liberalitatea s-a făcut numai unuia dintre soţi, fără nicio altă menţiune, în
această situaţie bunul este propriu al soţului gratificat însă cu posibilitatea
recunoscută celuilalt soţ de a dovedi că voinţa tacită a autorului liberalităţii a
fost aceea de a avantaja anumiţi soţi.

Caracterul de bun propriu, în principiu, al bunului dobândit prin liberalitate nu este

influenţat de sarcina care poate afecta această liberalitate (în cazul unei donaţii care
conţine şi o clauză de întreţinere a donatorului. Dacă acea donaţie a fost făcută numai
pentru un soţ, chiar dacă întreţinerea a fost făcută de ambii soţi, bunul va reveni tot aceluia
pentru care s-a făcut donaţia).

13
 Contribuţia părinţilor unuia dintre soţi la dobândirea în timpul căsătoriei a unui
bun, reprezintă o donaţie făcută exclusiv în favoarea copilului lor, afară de cazul în care
dispunătorul a arătat în mod expres că doreşte să-i avantajeze pe ambii soţi.

În ceea ce priveşte darurile de nuntă, potrivit practicii, acestea sunt considerate

bunuri comune, deoarece au fost dobândite în timpul căsătoriei şi pe de altă parte, pentru
că se prezumă intenţia dispunătorului de a contribui la constituirea unui patrimoniu comun al
soţilor.

Donaţiile făcute sub forma darului manual de către un soţ celuilalt soţ, înainte de
căsătorie şi în vederea căsătoriei, devin bunuri proprii ale soţului donatar, păstrând acest
caracter, şi ulterior încheierii căsătoriei.

Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia dintre

soţi: interesează destinaţia primită în mod efectiv prin folosinţa exclusivă a bunului de către
unul dintre soţi.

Regula potrivit căreia bunurile de uz personal sunt bunuri proprii se aplică fără
rezerve numai în privinţa bunurilor de valoare uzuală, bunurile care încorporează valori
deosebite, dacă au fost achiziţionate din mijloace comune, urmând a fi considerate proprii
sau comune, avându-se în vedere situaţia de fapt concretă în care se află soţii (este vorba
de nivelul lor de viaţă).

Dacă se dovedeşte că unele obiecte de valoare au fost achiziţionate în scop de

tezaurizare, ele vor fi considerate comune, chiar dacă au fost folosite în exclusivitate de
către unii dintre soţi. (tezaurizare = economii)

Grupa bunurilor necesare exercitării profesiei unui soţ cuprinde acele bunuri
care potrivit naturii şi afectaţiunii lor servesc în mod efectiv uzului profesional al unuia dintre
soţi.

În ipoteza profesiei comune a soţilor, soţii sunt coproprietari în cote părţi egale, dar
oricare dintre ei va putea dovedi o cotă superioară de contribuţie la achiziţionarea acestor
bunuri, sau faptul că anumite bunuri sunt în întregime proprii, deoarece fac parte dintr-o altă
categorie prevăzută de art. 31.

Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele

ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii sau
inovaţii precum şi alte asemenea bunuri: în ceea ce priveşte premiile şî recompensele,
acestea trebuie să fie ocazionale. În ceea ce priveşte manuscrisele ştiinţifice, schiţe şi
proiecte, etc., este vorba exclusiv de obiectul material care încorporează opera respectivă
(trebuie să se facă diferenţa între manuscris ştiinţific şi drepturile de autor).

Indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite

persoanei: acestea vor fi proprii ale unuia dintre soţi, indiferent dacă au fost încasate sau
se înfăţişează sub forma unor drepturi de creanţă, deoarece servesc reparării unor prejudicii
intim legale de persoana soţului asigurat.

Valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul care a trecut
în această valoare: subrogaţia reală poate produce efecte şi parţiale: soţul care a contribuit
la plata preţului unui bun cumpărat în timpul căsătoriei cu sume ce reprezintă bunuri proprii,
14
dobândeşte proporţional cu această valoare un drept exclusiv asupra bunului respectiv, iar
restul intră în comunitatea celor doi soţi.

Lucrările de reparaţii şi îmbunătăţiri efectuate asupra unui bun propriu cu mijloace

comune, nu determină în principiu schimbarea naturii juridice a bunului. Cu toate acestea,
sporul de valoare înregistrat de bunul propriu va fi comun.

Când lucrările de reparaţii şi îmbunătăţiri au determinat transformarea bunului în

aşa măsură încât a devenit un bun nou, acesta va fi considerat ca fiind un bun comun al
ambilor soţi.

Veniturile din muncă: o primă variantă precizează că venitul realizat de către

oricare dintre cei doi soţi, constituie bun comun al ambilor soţi.

O altă opinie statuează că salariul constituie bunuri proprii.

A treia variantă este una dualistă care spune că este necesară distincţia între
salariul neîncasat, pe de o parte, care face parte din patrimoniul propriu al soţului, şi este
guvernat de normele dreptului muncii, şi salariul încasat, pe de altă parte, acesta din urmă
servind deopotrivă achiziţionării de bunuri comune şi proprii, constituit aşadar un bun de
afectaţiune.

Salariul, ca drept de creanţă, este guvernat de prevederile codului muncii, iar

salariul încasat constituie obiect al dreptului de proprietate şi este supus normelor codului
familiei.

Dacă unul dintre soţi dovedeşte că din salariu lui a dobândit un bun în timpul
căsătoriei, acesta va fi bun propriu.

În ceea ce priveşte alte sume realizate de soţi în timpul căsătoriei, economiile

soţilor aflate în depozit bancar îşi păstrează natura juridică din momentul efectuării
depunerii, deci vor fi socotite comune dacă provin din munca oricăruia dintre soţi, respectiv
proprii, dacă la sursa lor se află vreuna din categoriile de bunuri enumerate de art. 31 din
Codul Familiei.

Faptul depunerii unei sume de către unul dintre soţi pe numele celuilalt soţ poate
semnifica o donaţie în favoarea celui din urmă, realizată sub forma darului manual, dacă
bineînţeles suma respectivă constituia bun propriu al deponentului.

Aceeaşi este soluţia şi în situaţia în care deponentul îşi rezervă clauza de

împuternicire.

Cât priveşte sumele depuse de către părinţi pe numele copiilor lor, se consideră că
din momentul efectuării depunerii, aceste sume intră în patrimoniul descendentului, cu titlu
de donaţie sub forma darului manual.

Dacă depunerea s-a făcut pe numele descendentului, de către unul dintre soţi fără
consimţământul celuilalt, contravaloarea acelei sume se va include în masa bunurilor
comune supuse partajului.

15
 Situaţia unor bunuri imobile dobândite în timpul căsătoriei: se aplică regula
instituită de art. 30:

Dacă imobilul este ridicat pe un teren proprietatea vreunuia dintre ei, se aplică
regulile de la accesiunea imobiliară artificială. Construcţia edificată de ambii soţi împreună
cu mijloace comune pe teren proprietatea unuia dintre ei va fi bun comun, soţul neproprietar
al terenului dobândind un drept de superficie.

Dacă unul dintre soţi construieşte cu mijloace comune pe terenul proprietatea

celuilalt soţ, având acordul acestuia, construcţia devine bun comun. Soţul care ridică o
construcţie pe terenul proprietatea celuilalt soţ fără consimţământul sau chiar împotriva
voinţei acestuia, întrebuinţând mijloace comune ambilor soţi, va fi considerat constructor de
rea credinţă. În această situaţie, soţul proprietar al terenului va putea opta între păstrarea
construcţiei şi plata despăgubirilor sau va putea cere desfiinţarea construcţiei respective.

Dacă unul dintre soţi ridică o construcţie cu mijloace proprii pe terenul proprietatea
celuilalt soţ, cu consimţământul acestuia, construcţia va fi bun propriu al soţului constructor,
care devine şi titular al dreptului de superficie asupra terenului. Daca soţul constructor, prin
întrebuinţarea de mijloace proprii construieşte pe terenul celuilalt soţ fără consimţământul
acestuia, el va fi considerat constructor de rea credinţă.

Dacă construcţia a fost ridicată de către unul dintre soţi cu mijloace proprii pe
terenul proprietatea ambilor soţi, construcţia va fi după caz bun propriu al soţului
constructor, dacă a existat şi consimţământul celuilalt soţ, sau bun comun, dacă edificarea
construcţiei s-a realizat fără consimţământul sau împotriva voinţei celuilalt soţ.

Locuinţele construite sau cumpărate prin întrebuinţarea de credite: dreptul de

proprietate asupra locuinţei construite cu credit se transmite beneficiarului odată cu
predarea acesteia şi nu la executarea integrală a contractului de împrumut.

Asupra locuinţelor cumpărate cu credit, dreptul de proprietate se dobândeşte în

momentul încheierii contractului de vânzare – cumpărare.

Îmbunătăţiri şi reparaţii aduse unui bun în timpul căsătoriei: aceste lucrări

efectuate de soţi sau de numai unul dintre ei, dar prin întrebuinţarea de mijloace comune nu
alterează calitatea de bun propriu al acestuia.

Dreptul de folosinţă asupra locuinţei: dobândesc un drept locativ prin încheierea

contractului respectiv, atât titularul contractului de închiriere, cât şi persoanele care locuiesc
sau care vor locui împreună cu acesta.

Fiecare membru al familiei are un drept locativ propriu privind folosinţa locuinţei,
drept care nu derivă din drepturile locatarului principal, ci din contractul de închiriere.

Membrii de familie nu dobândesc drepturi locative proprii în cazul închirierii

suprafeţei locative cu destinaţie specială (locuinţa de serviciu, de intervenţie şi de protocol).

Fructele şi productele: fructele bunurilor comune ale soţilor aparţin comunităţii.

Productele vor fi considerate bunuri comune sau proprii în funcţie de apartenenţa la unul
sau altul din patrimoniul al bunului din care rezultă.

16
 În ceea ce priveşte fructele rezultate din bunuri proprii, acestea vor fi în principiu tot
bunuri proprii, cu excepţia situaţiei în care ele constituie rezultatul muncii ambilor soţi.

Dovada bunurilor proprii şi comune ale soţilor:

Dovada bunurilor comune ale soţilor:
Nu trebuie dovedită, operând prezumţia de comunitate instituită de art.30. Această
prezumţie nu este una de proprietate, ci doar de apartenenţă a bunului la comunitate.

Această prezumţie legală este relativă: cel care constată un bun comun, va putea
să o înlăture.
Dovada bunurilor proprii ale soţilor: dovada că un bun este propriu se va putea face
între soţi prin orice mijloc de probă. Prin instituirea acestei reguli s-a urmărit înlesnirea
probaţiunii prin înlăturarea unora dintre restricţiile dreptului comun în materie, fiindcă
această prezumţie nu trebuie să pericliteze existenţa bunurilor proprii.

Dovada calităţi de bun propriu, a bunurilor dobândite prin acte juridice derogă de la
dreptul comun sub următoarele aspecte:

 dovada că un bun este propriu se va putea face nu numai prin înscrisuri ci şi prin alte
mijloace de probă (martori, prezumţii sau mărturisire), însă numai dacă forma scrisă
a actului este cerută de lege ad probationem.

Actele juridice în cazul cărora cerinţa scrisă este instituită ad validitatem nu vor
putea fi dovedite altfel decât prin înscrisul respectiv. De drept comun, menţiunile înscrise în
actele autentice pe baza declaraţiei părţilor pot fi combătute prin orice mijloc de probă afară
de acele împrejurări consemnate în conţinutul înscrisului, care constituie constatări
personale ale agentului instrumentator.

Dacă părţile dispun de un înscris cerut ad probationem, dovada cu martori nu poate

fi primită nici împotriva şi nici peste cuprinsul înscrisul doveditor al actului juridic.

Curs nr.5 30 martie 2009

PREZUMŢIA MANDATULUI TACIT ÎNTRE SOŢI:

Printr-o aplicaţie a principiului deplinei egalităţi în drepturi între bărbat şi femeie

dispune că soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de
ele. Oricare dintre soţi, exercitând singuri aceste drepturi este socotit că are şi
consimţământul celuilalt soţ.

Cu toate acestea, niciunul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un
teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune dacă nu are consimţământul
expres al celuilalt soţ.

Prin instituirea mandatului prezumat între soţi, şi terţul contractant este scutit de
dovada acordului dintre soţi cu privire la săvârşirea actului respectiv.

Excepţie, când e necesar acordul expres al celuilalt soţ. Actele de înstrăinare şi

actele de grevare a terenurilor şi construcţiilor comune

17
 Regula mandatului tacit funcţionează pe toată durata căsătoriei, chiar şi în
perioadele de separaţie în fapt, cu unele particularităţi.

Dispariţia sau punerea sub interdicţie a unuia dintre soţi nu înlătură acest drept
de reprezentare. Curatorul, în cazul soţului dispărut sau tutorele, în cazul soţului aflat sub
interdicţie, sunt îndreptăţiţi să încheie acte de administrare în temeiul mandatului prezumat,
precum şi să facă opunere la actele pe care celălalt soţ intenţionează să le săvârşească,
însă actele încheiate de curator sau de tutore presupun consimţământul expres al celuilalt
soţ precum şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.

Deoarece regula mandatului este de natură imperativă, niciunul dintre soţi şi nici
soţii împreună nu ar putea prin voinţa lor să înlăture efectele.

Această prezumţie de mandat tacit reciproc are caracter relativ, ceea ce permite
oricăruia dintre ei să se opună la exercitarea dreptului de reprezentare, arătând că actul
intenţionat de celălalt soţ nu are şi consimţământul său.

Tăgăduirea în întregime şi în abstract a mandatului prezumat de lege nu este

posibilă. Opunerea chiar şi dovedită, nu va produce efecte faţă de terţul contractant de
bună-credinţă.

Opunerea soţului poate rezulta nu doar dintr-o manifestare expresă a voinţei

contrare, ci şi din orice acte neechivoce de natură să contrazică ideea de mandat tacit
reciproc între soţi.

Buna sau reaua-credinţă a terţului poate fi dedusă din fapte sau împrejurări
sugerând cunoaşterea lipsei acordului soţului reprezentat.

Este posibil ca opunerea unuia dintre soţi la încheierea actului juridic, în condiţiile
mandatului prezumat, să îmbrace forma abuzului de drept, în sensul că, deşi actul este în
mod evident folositor comunităţii de bunuri, unul dintre soţi se împotriveşte încheierii
acestuia.în astfel de situaţii, instanţele judecătoreşti sunt îndreptăţite ca în temeiul art. 3 din
Decretul 31/1954 să recunoască valabilitatea actului juridic încheiat în pofida opunerii
celuilalt soţ.

Domeniul de aplicare a prezumţiei mandatului tacit reciproc:

 Actele de administrare a bunurilor comune: sunt considerate acte propriu-

zise de administrare cele care prin natura lor urmăresc valorificarea bunurilor fără a se
ajunge la înstrăinarea lor. Sunt de asemenea acte de administrare acelea care tind la
exploatarea normală a patrimoniului precum şi la întrebuinţarea veniturilor. Vor fi avute în
vedere toate actele de administrare. Este un contract de administrare acela prin care unul
dintre soţi aduce o îmbunătăţire unui bun.

 Actele de folosinţă: semnifică pe de o parte recunoaşterea atributului uzului, a

întrebuinţării în natură, iar pe de altă parte, dreptul de a culege şi percepe fructele şi
veniturile.

În timpul căsătoriei este inadmisibilă împărţirea folosinţei bunurilor comune

deoarece această măsură ar echivala cu înlăturarea pe cale convenţională a dispoziţiilor
art. 35 Codul Familiei. În schimb, este admisibilă cererea soţului de a participa la
18
dobândirea fructelor bunului comun, ori de câte ori unul dintre ei, prin purtarea sa abuzivă,
lipseşte pe celălalt de aceste fructe.

În cazul soţilor despărţiţi în fapt, dacă unul dintre ei îşi asigură folosinţa exclusivă
a bunurilor comune, instanţa va putea dispune măsura împărţirii în timpul căsătoriei a
bunurilor comune dobândite.

Codul familiei nu face nicio referire la categoria actelor de conservare ele putând
fi făcute de oricare dintre cei doi soţi chiar dacă celălalt se opune, deoarece de aceste acte
profită masa bunurilor comune;

 Actele de dispoziţie: cuprind atât actele de dispoziţie juridică cât şi actele de

dispoziţie materială (distrugerea sau consumarea unui bun). Aceste acte privesc numai
bunuri mobile.

Actele de dispoziţie cu titlu gratuit: deşi nu sunt exceptate în mod expres de la

prezumţia de mandat tacit reciproc, fac necesar consimţământul ambilor soţi.

Prin excepţie, oricare dintre soţi poate face acte de dispoziţie sub forma darului
manual sau acte de bine-facere valoric rezonabile.

Fapta unuia din soţi de a lua din posesia sau detenţia legitimă a celuilalt soţ, fără
consimţământul acestuia, unul sau mai multe bunuri comune cu scopul neîndoielnic stabilit
al însuşirii lor pe nedrept, constituie infracţiune de furt.

Fapta unuia dintre soţi de a-şi însuşi sau de a dispune pe nedrept de unul sau mai
multe dintre bunurile comune, aflate în detenţia sa exclusivă, săvârşită cu intenţie, constituie
infracţiunea de abuz de încredere.

Aplicarea sancţiunii penale nu înlătură posibilitatea anulării eventualului act de

dispoziţie încheiat de către soţul făptuitor, dacă se va face dovada relei credinţe a terţului
dobânditor.

Limitele mandatului tacit reciproc:

Limitele legale: art. 35 codul familiei: în cazul actelor de înstrăinare sau de grevare
cu sarcină a imobilelor comune, consimţământul soţului neparticipant la încheierea actului
juridic nu se mai prezumă.

Soţii nu vor înlătura prin convenţia lor excepţiile legate de mandatul prezumat, în
sensul ca unul dintre ei să fie îndrituit în abstract să încheie singur toate actele de dispoziţie
imobiliară.

Soţul poate însă să mandateze pe celălalt să încheie un contract cu privire la un

anumit bun imobil.

Existenţa consimţământului expres al fiecăruia dintre soţi interesează ca şi atitudine

favorabilă a actului de înstrăinare şi de aceea faptul că înscrisul constatator al convenţiei
respective poartă numai semnătura unuia dintre soţi, nu duce în mod necesar la concluzia
lipsei consimţământului soţului nesemnatar.

19
 În ceea ce priveşte dobândirea cu titlu oneros de bunuri imobile, aceasta poate fi
săvârşită în mod valabil de oricare dintre soţi fără a fi necesar consimţământul expres al
celuilalt soţ.

În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare în care se cere instanţei

recunoaşterea dreptului de proprietate asupra unui bun determinat, aceasta constituie un
act de dispoziţie, şi ca urmare, este necesară participarea ambilor soţi în calitate de parte.

În ceea ce priveşte partajul, ieşirea soţilor din indiviziunea cu terţe persoane,

aceasta se poate realiza numai cu participarea ambilor soţi fără a se face deosebire dacă
partajul este convenţional sau judiciar.

În general consimţământul expres al ambilor soţi este necesar şi în cazul

următoarelor acte juridice:
 dobândirea unui imobil în schimbul înstrăinării acestuia din comunitatea de
bunuri;
 grevarea cu o servitute a terenului bun comun;
 înstrăinarea dreptului de uzufruct bun comun;
 renunţarea la un drept;
 achiesarea;

Antecontractul de vânzare-cumpărare când în baza antecontractului de vânzare-

cumpărare se solicită instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de
vânzare-cumpărare, consimţământul expres al ambilor soţi este decisiv, lipsa manifestării
de voinţă a unuia dintre ei neputând fi complinită pe cale judecătorească.

Această cerinţă a consimţământului expres se aplică imobilelor prin natura lor, prin
destinaţie, precum şi imobilelor prin obiectul la care se referă (uzul, uzufructul, servitutea,
superficia).

Prezumţia, având caracter relativ, soţilor le este îngăduit să stabilească unele

limitări, de comun acord sau prin manifestări unilaterale de voinţă.

Sancţiunea nerespectării limitelor convenţionale este nulitatea relativă. Această

nulitate este şi integrală, deoarece constituie mijloc de protecţie a soţului care nu şi-a
exprimat consimţământul.

Dreptul la acţiune este supus termenului general de prescripţie de trei ani socotit de
la data la care soţul a aflat de încheierea actului juridic respectiv. Această nulitate relativă
operează fără a distinge dacă terţul dobânditor a fost de bună sau de rea credinţa.

În ceea ce priveşte natura juridică a comunităţii matrimoniale, ea se aseamănă cu

proprietatea comună în cote părţi deoarece ambele sunt modalităţi ale dreptului de
proprietate, implicând prezenţa a cel puţin doi titulari, iar încetarea atât a proprietăţii
devălmaşe cât şi a celei comune în cote părţi se face prin partaj.

20
 Asemănări şi deosebiri între proprietate comună în cote părţi şi proprietate
devălmaşă:

 1) în cazul dreptului de proprietate comună devălmaşă, niciunul dintre

codevălmaşi nu are determinată o cotă parte ideală, pe când în cazul proprietăţii comune pe
cote părţi, fiecare dintre cotitulari cunoaşte întinderea dreptului său exclusiv.

 2) De asemenea, niciunul dintre codevălmaşi nu poate înstrăina dreptul său prin

acte între vii, pe când în cazul coproprietăţii, fiecare titular poate să dispună fără a fi
necesar consimţământul celorlalţi coproprietari, deci poate să dispună liber de cota sa
abstractă de proprietate.

 3) Oricare dintre soţi poate săvârşi acte de folosinţă şi de administrare asupra

bunurilor comune, precum şi unele acte de dispoziţie, pe când în cazul coproprietăţii se
aplică regula unanimităţii.

 4) Proprietatea devălaşă a soţilor ia naştere în temeiul legii ca efect al încheierii

actului juridic, pe când coproprietatea are o multitudine de surse: legea, înţelegerea părţilor,
usucapiunea.

 5) Existenţa proprietăţii devălmase este strâns legată de calitatea de soţ, în

schimb la cote părţi poate să fie proprietar orice persoană fără a trebui îndeplinite anumite
condiţii juridice sau existenţa unor relaţii prestabilite între coproprietari.

 6) O ultima deosebire este legată de partajarea bunurilor comune în timpul

căsătoriei: constituie o măsură excepţională, în timp ce în cazul coproprietăţii comune pe
cote părţi, nimeni nu poate fi oprit să iasă din indiviziune.

Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei: ca regulă, departajarea

bunurilor comune are loc odată cu desfacerea căsătoriei, şi ca excepţie, art. 36, alin 2 din
codul familiei permite în mod excepţional partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei
exclusiv pe cale judiciară, acest partaj putând viza întreaga masă de bunuri comune sau
numai o parte din aceasta.

Partajarea bunurilor comune în timpul căsătoriei presupune îndeplinirea

condiţiilor:

- existenţa unor motive temeinice:

- partajarea se poate dispune numai pe cale judecătorească;

Această partajare se poate face pe cale principală:

• la cererea unuia dintre soţi;

• la cererea creditorilor personali al unuia dintre soţi;

Se poate cere şi pe cale incidentală, în cazul contestaţiei la executare.

21
 În ceea ce priveşte partajarea bunurilor comune la cererea unuia dintre soţi, între
motivele temeinice cerute pentru acest partaj şi motivele temeinice de divorţ, nu trebuie
stabilită vreo legătură necesară.

Sunt de natură să justifice partajul în timpul căsătoriei împrejurări de fapt care nu ar

avea relevanţă în cadrul procesului de desfacere a căsătoriei. Cel mai adesea, noţiunea de
motive temeinice, în acest înţeles, evocă situaţii de fapt aflate în legătură directă cu
exerciţiul dreptului soţilor asupra bunurilor din comunitate (deţinerea şi folosirea exclusivă a
bunurilor comune de către unul singur dintre soţi, alungarea soţului reclamant împreună cu
copii fără ca soţul reclamat să asigure întreţinerea copiilor).

Cererea este îndreptăţită şi atunci când datorită comportamentului unuia dintre

soţi există pericolul iminent al degradării sau risipirii bunurilor comune, al distrugerii sau
sustragerii acestora sau când soţul pârât are tendinţa de a ascunde unele bunuri în scopul
însuşirii sau al înstrăinării.

Nu constituie motive temeinice faptul că celălalt soţ, părăsind domiciliul conjugal,

a luat cu sine o parte din bunurile comune, după cum nu constituie motiv temeinic pentru
partajare nici folosinţa exclusivă a unor bunuri din comunitate, decât dacă se face dovada
că soţul reclamant este împiedicat în exercitarea drepturilor sale codevălmaşe.

Deoarece partajul bunurilor comune în timpul căsătorie se face exclusiv pe cale

judiciară, orice convenţie a acestora este lovită de nulitate absolută. Sunt supuse
partajului bunurile comune existente în momentul realizării împărţirii, acest partaj având un
caracter ireversibil. Aceasta înseamnă că bunurile respective au fost încă de la momentul
dobândirii lor în proprietatea exclusivă a soţului căruia i-au fost atribuite, iar aceste bunuri
nu mai pot intra în comunitatea de bunuri şi nu mai pot forma obiectul unui partaj.

Bunurile care se dobândesc după efectuarea partajului vor respecta regula

comunităţii de bunurile la fel şi cele care nu au fost supuse partajului.

Acţiunea aceasta de împărţire a bunurilor comune la cererea unui soţ poate fi

introdusă pe toată durata căsătoriei, până la momentul în care hotărârea judecătorească de
desfacere a căsătoriei rămâne definitivă.

Dreptul la acţiune, imprescriptibil extinctiv, este format din calitatea de

codevălmaş şi de aceea poate fi exercitat numai de către unul dintre soţi, în contradictoriu
cu celălalt soţ. Decesul oricăruia dintre părţi survenit în timpul procesului de partaj atrage
respingerea acţiunii ca fiind lipsită de obiect.

Din punct de vedere material, instanţa competentă este judecătoria, din punct de
vedere teritorial competenţa revine judecătoriei de la domiciliul pârâtului, sau dacă acesta
are domiciliul în străinătate sau nu este recunoscut, instanţei de la reşedinţa sa din ţară.

Prin derogare de la regulile de drept comun, dacă în masa patrimonială se află un

bun imobil, competentă va fi judecătoria de la locul situării imobilului. Dacă acesta este
situat în circumscripţiile unor instanţe diferite, sau masa partajabilă include mai multe
imobile situate în diferite raze de competenţa teritorială, cererea de partaj se va face la
instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă aceasta coincide cu vreuna din
circumscripţiile implicate, iar în caz contrar, la oricare din instanţele în a căror arie de
competenţă se găseşte imobilul sau unul dintre imobile.
22
 Împărţirea bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai unuia dintre soţi:
aceasta are caracter subsidiar în sensul că dreptul de a cere împărţeala numai după ce
bunurile proprii ale soţului debitor au fost urmărite şi epuizate fără a se fi acoperit integral
creanţa respectivă.

Dacă se solicită de la început urmărirea bunurilor comune fără să fie urmărite mai
întâi bunurile soţului debitor, oricare dintre soţi precum şi instanţa din oficiu poate invoca
beneficiul de discuţiune.

Pentru a fi asigurată opozabilitatea hotărârii judecătoreşti, cererea creditorului

trebuie să fie introdusă împotriva ambilor soţi. Ea poate avea ca obiect numai bunuri
existente în patrimoniul soţilor în momentul introducerii acţiunii, nu şi bunuri viitoare.

Curs nr.6 6 aprilie 2008

Datoriile soţilor:
- datorii comune ale ambilor soţi;
- datorii proprii:

Art. 30 Codul Familiei: datoriile soţilor vor fi considerate ca regulă proprii ale
soţului care le-a contractat şi numai excepţional vor fi comune adică doar dacă ele se
integrează în una din cele 4 categorii expres şi limitativ prevăzute de către art. 32 codul
familiei. Această prezumţie este relativă şi că este vorba de raporturile juridice
obligaţionale care implică existenţa unui terţ creditor.

În general sunt datorii comune ale ambilor soţi cele aflate în legătură cu
gestionarea bunurilor comune sau care servesc intereselor comunităţii, acestea urmând a fi
acoperite pe seama patrimoniului comun.

Potrivit art. 32 codul familiei, sunt datorii ale comunităţii urmând ca soţii să
răspundă cu bunurile lor comune, următoarele:

 cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune: este

vorba de acele obligaţii asumate prin act juridic încheiat de către unul dintre
soţi, iar noţiunea de cheltuieli de administrare are un sens larg fiind calificate
astfel toate obligaţiile asumate de către soţi sau impuse de către lege în
vederea întreţinerii şi punerii în valoare a bunurilor comune (plata
impozitelor, a taxelor şi a primelor de asigurare), precum şi cheltuielile făcute
pentru conservarea bunurilor comune (cheltuielile făcute pentru întreruperea
unei prescripţii sau înscrierea unei ipoteci).

Actul juridic prin care se contractează o asemenea obligaţie poate fi valabil încheiat
de către unul singur dintre soţi în temeiul mandatului prezumat, considerându-se că există
şi acordul celuilalt soţ. Când însă actul juridic s-a încheiat de către un singur soţ în pofida
opunerii celuilalt, datoria contractată va fi personală, nu comună, sub rezerva ca terţul
contractant să fi fost de rea credinţă cunoscând şi ignorând opunerea celuilalt soţ.

23
  obligaţiile contractate împreună de către soţi: vor fi considerate comune
acele obligaţii pentru asumarea cărora art. 35, alin.2 codul familiei, pentru
care se pretinde consimţământul expres al ambilor soţi, adică construcţiile ş
terenurile privind bunuri imobile comune.

 Obligaţiile contractuale care au fost făcute de către fiecare dintre soţi pentru
îndeplinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei: se determină în raport cu
nivelul de trai al soţilor în cauză (cele privind procurarea alimentelor,
medicamentelor, mobilierului, bunuri de uz personal, etc.)

În ceea ce priveşte cheltuielile care depăşesc vădit nivelul de trai al soţilor, acestea
vor fi proprii ale soţului care le-a contractat şi care va răspunde cu bunurile sale proprii.

 Obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea de către unul dintre

soţi a unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile
comune ale soţilor.

Trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

- să existe un prejudiciu patrimonial rezultat al faptei ilicite comise de unul dintre soţi,
faptă constând în însuşirea unui bun obiect al dreptului de proprietate publică.

- Faptul însuşirii să fi fost săvârşit de către unul dintre soţi: calitatea acestuia de soţ
trebuie să fie la momentul săvârşirii faptei ilicite. Dacă a fost săvârşită înaintea
dobândirii calităţii de soţ, atunci va răspunde cu bunurile sale proprii, chiar dacă o
parte din beneficiile aduse din însuşirea acestui bun au fost utilizate în timpul
căsătoriei. Dacă prejudiciul a fost cauzat de către ambii soţi, aceştia vor răspunde
solidar potrivit art. 1003 Cod Civil.

- Masa bunurilor comune să fi înregistrat un sport prin achiziţionarea de noi bunuri prin
creşterea valorii a bunurilor deja existente sau prin evitarea deprecierii unor bunuri
din patrimoniul comun.

- Între faptul însuşirii săvârşit de către unul dintre soţi şi sporul de valoare al bunurilor
comune să existe legătură de cauzalitate.

Bunurile comune vor fi urmărite numai în limita sporului de valoare al acestora,

pentru eventuala diferenţă urmărirea continuând asupra bunurilor proprii ale soţului vinovat.

În ceea ce priveşte răspunderea celor doi soţi aceasta urmează regimuri juridice
diferite, soţul făptuitor având o obligaţie personală de natură delictuală fiind ţinut a repara
întregul prejudiciu, în timp ce soţul făptuitorului va răspunde în temeiul principiului
îmbogăţire fără justă cauză.

Dacă creditorul comun este obligat să recurgă la urmărirea bunurilor soţilor, el îşi
va divide această urmărire, fiecare dintre soţi fiind ţinut la jumătate din valoarea creanţei
rămasă neacoperită, deoarece aceste datorii sunt considerate conjuncte, divizibile. Ca
excepţie de la această regulă, menţionăm datoriile soţilor care sunt solidare sau indivizibile.

24
 Întrucât legea opreşte numai urmărirea bunurilor comune de către creditorul
personal, este admisibilă indisponibilizarea provizorie a unor bunuri din comunitate prin
luarea de măsuri asigurătorii (sechestrul asigurător sau poprirea asigurătorie).

DESFACEREA CĂSĂTORIEI

Reprezintă singura modalitate de disoluţie a căsătoriei valabil încheiate şi este prin

excelenţă judiciară, fie că ea se pronunţă la cererea unuia dintre soţi, fie a ambilor.

Codul familiei consacră instituţia desfacerii căsătoriei în cap. IV al titlului I, art. 37-
44, dispoziţiile dreptului material completându-se cu prevederile codului de procedură civilă
privitoare la divorţ, art. 607-619, prin care se instituie o procedură specială, derogatorie de
la dreptul comun.

Comparaţie între desfacere, desfiinţare şi încetare:

 Potrivit art. 37, alin.2 din Codul Familiei, căsătoria se poate desface prin divorţ, spre
deosebire de încetarea căsătorie care intervine de plin drept, aşa cum stabileşte art.
37, alin. 1.

 Atât desfacerea cât şi încetarea căsătoriei presupun existenţa căsătoriei valabil

încheiate ale cărei efecte se sting pentru viitor, dar cauzele sunt diferite.

 Indiferent de cauză, moarte constatată fizic sau prezumată, încetarea căsătoriei

produce aceleaşi efecte, diferite de cele ale desfacerii căsătoriei:

o Soţul supravieţuitor păstrează numele comun dobândit prin căsătorie, fără a fi

necesară vreo manifestare de voinţă sau încuviinţare, iar dacă se recăsătoreşte,
acel nume poate deveni comun în căsătoria subsecventă.

o Drepturile părinteşti asupra copiilor minori rezultaţi din căsătorie trec în întregime
asupra soţului rămas în viaţă.

o Comunitatea de bunuri a soţilor încetează odată cu căsătoria şi soţul rămas în

viaţă, în calitate de soţ supravieţuitor, va avea vocaţie succesorală la moştenirea
lăsată.

 Obligaţia legală de întreţinere între soţi se stinge la data încetării căsătoriei pe

când în cazul desfacerii căsătoriei, în anumite condiţii această obligaţie continuă să
existe în relaţia dintre foştii soţi.

 În ceea ce priveşte desfacerea şi încetarea căsătoriei, ambele au caracter

judiciar, dar cererea în desfiinţarea căsătorie este de competenţa judecătoriei de la
domiciliul pârâtului, pe când în cazul desfacerii căsătoriei, competentă este
judecătoria de la ultimul domiciliu comun al soţilor.

25
  Dacă în materie de desfiinţare se procedează după regulile de drept comun, în
cazul desfacerii căsătoriei este instituită o procedură specială.

 Cauza desfiinţării se află în valabilitatea actului juridic, şi este concomitentă

încheierii acestuia, în nici un caz ulterioară, ori cauza desfacerii căsătoriei se află în
imprejurări ulterioare încheierii actului juridic.

 Din punct de vedere al efectelor desfiinţarea căsătoriei produce efecte mai ferme
decât în cazul divorţului, înlăturând efectele căsătoriei atât pentru trecut cât şi pentru
viitor, iar efectele desfacerii căsătoriei se produc numai pentru viitor.

Desfacerea căsătoriei la iniţiativa unuia dintre soţi:

Precederile art. 38, alin. 1 şi 2 din codul familiei: instanţa judecătorească poate
desface căsătoria prin divorţ atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre
soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Oricare dintre soţi
poate cere divorţul atunci când starea sănătăţii sale face imposibilă continuarea căsătoriei.

Trebuie îndeplinite trei condiţii:

- Existenţa unor motive temeinice de divorţ;
- Motivele temeinice au vătămat grav relaţiile dintre soţi;
- Continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;

În ceea ce priveşte motivele de divorţ, acestea nu sunt individualizate de legislaţie

şi ele pot fi de natură subiectivă, adică fondate pe atitudinea culpabilă a unuia sau a ambilor
soţi, şi mai există şi acele motive de natură obiectivă, neimputabile vreunuia dintre soţi
(boala gravă a unuia dintre ei). Motivele acestea subiective au fost lăsate la aprecierea
instanţei (acte de violenţă, infidelitatea, existenţa unor nepotriviri de ordin fiziologic,
părăsirea domiciliului conjugal de către unul dintre soţi, etc.).

În ceea ce priveşte stabilirea culpei, aceasta este relevantă sub două aspecte:

Admisibilitatea cererii de divorţ:

Pretinsa culpă a soţului pârât, invocată de către reclamant, odată constatată de

către instanţă face posibilă verificarea şi a celorlalte cerinţe în prezenţa cărora poate fi
pronunţată disoluţia căsătoriei.

Divorţul poate să fie pronunţat din vina ambilor soţi, fie din vina exclusivă a soţului
pârât. Acesta nu va putea fi pronunţat din vina exclusivă a soţului reclamant, dacă soţul
pârât nu a introdus cerere reconvenţională.

Dacă divorţul s-a pronunţat din vina exclusivă a vreunuia dintre soţi, acest soţ
nu va avea drept la întreţinere din partea celuilalt, decât timp de un an de la desfacerea
căsătoriei. În schimb, obligaţia lui de a acorda întreţinere fostului soţ se menţine şi poate fi
valorificată oricând, stingându-se în raporturile dintre ei prin recăsătorirea beneficiarului
întreţinerii.

Divorţul din vina ambilor soţi asigură acestora un drept de întreţinere pe toată
durata stării de nevoie în care s-ar afla, datorită incapacităţii de a munci, survenită în timpul

26
căsătoriei, anterior căsătoriei sau în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei şi dintr-o
împrejurare în legătură cu această căsătorie.

Culpa unuia dintre soţi poate fi criteriu de preferinţă în favoarea celuilalt la

atribuirea locuinţei comune, dar nu are consecinţe directe asupra partajării bunurilor
comune, cotele cuvenite fiecăruia dintre cei doi codevălmăşi stabilindu-se potrivit
contribuţiei reale efective la dobândirea bunurilor comunitare.

La cererea ambilor soţi, hotărârea prin care se va pronunţa desfacerea căsătoriei

nu se va motiva, dar indiferent dacă există o asemenea cerere sau nu, instanţa este
obligată să statueze cu privire la culpa soţilor.

În ceea ce priveşte motivele de natură obiectivă, sunt avute în vedere atât

afecţiunile de natură fizică, cât şi cele de natură psihică. Aceste motive pot fi invocate de
însuşi soţul bolnav.

La cererea soţilor instanţa nu va motiva hotărârea şi dată fiind natura motivelor

invocate, nu va statua cu privire la vinovăţia soţilor în desfacerea căsătoriei.

Desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor:

Potrivit art. 38, alin.2 divorţul poate fi pronunţat şi numai pe baza acordului ambilor
soţi, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

A. Până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei:

cererea trebuie introdusă după îndeplinirea acestui termen, dacă e introdusă înainte,
ea va fi respinsă. Termenul de un an se calculează pe zile întregi, fără a se lua în
calcul ziua încheierii căsătoriei.

B. Nu există copii minori rezultaţi din căsătorie: copii trebuie să nu fie minori la data
introducerii cererii. Nu se poate introduce cerere dacă ambii soţi au adoptat un copil.
Soţii nu trebuie să aibă drepturi şi îndatoriri concurente privitoare la acelaşi copil. În
situaţia în care unul sau ambii părinţi sunt decăzuţi din drepturile părinteşti, situaţia
lor nu poate fi asociată cu cea a celor care nu au copii minori.

C. Consimţământul valabil exprimat al soţilor: preşedintele instanţei va verifica existenţa

consimţământului soţilor, după care va fixa un termen de 2 luni în şedinţă publică,
termen la care instanţa va verifica dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei şi numai
în acest caz instanţa va trece la judecarea cererii. Împăcarea soţilor stinge acţiunea
de divorţ.

Procedura divorţului:
 Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei: are caracter strict personal,
însemnând că numai soţii dobândesc calitate procesuală. Creditorii chirografari nu pot
introduce acţiune în desfacerea căsătoriei pe calea acţiunii oblice.

În ceea ce priveşte soţul alienat sau debil mintal, nepus sub interdicţie, acestuia i
se recunoaşte dreptul de a introduce acţiune pentru desfacerea căsătoriei atunci când se
află într-un moment de luciditate. Aceeaşi este soluţia şi în cazul soţului pus sub interdicţie
judecătorească.
27
  Cuprinsul cererii de chemare în judecată: alături de menţiunile obligatorii
pentru orice cerere de chemare în judecată, în cererea de divorţ trebuie să se indice numele
copiilor născuţi din căsătorie sau a celor care au aceeaşi situaţie legală, iar dacă nu sunt
copii, se va face o precizare expresă în acest sens.

Cererea principală este desfacerea căsătoriei, iar reclamantul este ţinut să arate în
ce constă culpa soţului pârât, precum şi dovezile pe care se sprijină afirmaţiile sale. Cererea
principală poate să fie principală de unele cereri accesorii. Unele sunt obligatorii, adică
instanţa chiar în lipsa lor se va pronunţa din oficiu (încredinţarea copiilor minori, stabilirea
contribuţiei părinţilor la cheltuielile privind îngrijirea şi creşterea minorilor, numele soţilor).

Mai există şi cereri accesorii facultative, adică dacă cel care introduce cererea
principală nu le va preciza, instanţa nu le va judeca din oficiu: stabilirea pensiei de
întreţinere în favoarea soţului aflat în nevoie, partajarea bunurilor comune şi atribuirea
locuinţei care reprezintă domiciliul conjugal.

Cererea reconvenţională: aceasta poate fi făcută cel mai târziu până la prima zi
de înfăţişare în şedinţă publică pentru faptele petrecute până la această dată sau până la
începerea dezbaterii asupra fondului pentru faptele petrecute după prima zi de înfăţişare.

Curs nr.7 13 aprilie 2009

Efectele desfacerii căsătoriei;

Judecătoria în a cărui circumscripţie se află ultimul domiciliu al soţilor, dacă la data
introducerii cererii cel puţin unul dintre soţi îşi are domiciliu în acea circumscripţie a
instanţei.
Dacă soţii nu au avut un domiciliu comun sau dacă niciunul dintre ei nu mai
locuieşte în circumscripţia judecătoriei de la ultimul domiciliu comun, instanţa competentă
va fi cea de la domiciliul pârâtului. Când pârâtul nu are domiciliul în ţară, cererea va fi
introdusă la instanţa de la domiciliul reclamantului.
Ceea ce interesează este domiciliul real efectiv al părţilor la data introducerii cererii.
În ceea ce priveşte înfăţişarea personală a soţilor în faţa instanţei, aceasta este obligatorie,
spre deosebire de dreptul comun unde putem vorbi de reprezentare. În mod excepţional,
reprezentarea este permisă în următoarele situaţii limitativ stabilite de art. 614 CPC, şi
anume:
- Unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate.
- Unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă să se prezinte în faţa
instanţei;
- Unul dintre soţi este pus sub interdicţie;
- Are reşedinţa în străinătate.

În ceea ce priveşte prezenţa pârâtului, dacă acesta a fost legal citat, se va da un

nou termen. Dacă reclamantul nu se prezintă în faţa instanţei de fond, se consideră că
acesta a renunţat la proces, fără a i se închide calea către un nou proces. Dacă pârâtul a
făcut cerere reconvenţională, la cererea principală având ca obiect desfacerea căsătoriei,
regulile privind înfăţişarea personală, care sunt aplicabile reclamantului, îi sunt deopotrivă
aplicabile.

28
 Dacă ambele părţi lipsesc instanţa va dispune suspendarea procesului. Când
divorţul se întemeiază pe consimţământul ambilor soţi, este necesară prezenţa personală a
amândurora, la termenul de judecată în şedinţă publică dată fiind obligaţia instanţei de a
verifica stăruinţa soţilor în desfacerea căsătoriei.

Probele: dacă în principiu, dreptul comun nu îngăduie audierea ca martori a

rudelor sangvinilor până la gradul III inclusiv, în procesele de divorţ, persoanele amintite pot
fi audiate ca martori cu excepţia descendenţilor.

Dacă din căsătorie au rezultat copii minori la data soluţionării cererii, instanţa este
obligată să stabilească cu privire la cererile accesorii obligatorii (încredinţarea minorului şi
obligaţia de întreţinere datorată lor). Dacă minorul a împlinit 10 ani, acesta trebuie să fie
ascultat de către instanţă. Mai trebuie să fie ascultată şi autoritatea tutelară.

Dacă lipsesc concluziile scrise sau autoritatea tutelară nu îşi spune concluziile:
autoritatea tutelară este în mod obligatoriu citată, instanţa solicitând o informare cu privire la
traiul soţilor, măsurile pe care aceasta le propune.

În ceea ce priveşte desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor: dacă părţile nu au

convenit asupra cererilor accesorii, instanţa va dispune potrivit dreptului comun.

Actele de dispoziţie ale soţilor: reclamantul din divorţ poate renunţa la cererea sa
în tot cursul judecăţii în faţa instanţelor de fond chiar dacă reclamantul se împotriveşte, dar
renunţarea sa nu are niciun efect asupra cererii reconvenţionale. În cazul în care lipseşte
această cerere iar reclamantul renunţă la proces, instanţa va suspenda procesul şi va
repune părţile în situaţia anterioară. Împăcarea părţilor este posibilă în orice fază a
procesului, acesta putând promova o nouă acţiune de divorţ oricând după acest moment.

Măsurile provizorii: pe durata procesului de divorţ, în scopul ocrotirii intereselor

copiilor minori, instanţa poate dispune pe calea ordonanţei preşedinţiale măsuri vremelnice
cu privire la încredinţarea minorilor, obligaţia de întreţinere cu privire la alocaţia de stat
pentru copii şi cu privire la atribuirea folosinţei comune.

În ceea ce priveşte hotărârea de divorţ, ea trebuie să cuprindă statuarea instanţei

cu privire la soarta căsătoriei, iar soluţia de respingere a cererii principale împiedică
soluţionarea cererilor accesorii. La solicitarea ambilor soţi, instanţa nu va motiva hotărârea
prin care se pronunţă divorţul, şi sunt vizate numai hotărârile de admitere a cererii de divorţ,
nu şi soluţiile de respingere care se vor motiva în toate cazurile, iar această cerere a
ambilor soţi de a nu se motiva hotărârea de divorţ nu are nicio lămurire aspra statuării culpei
soţilor în desfacerea căsătoriei atunci când desfacerea s-a cerut pentru motive de natură
subiectivă (infidelitatea). Cele de natură obiectivă erau boala unuia dintre soţi care face
imposibilă continuarea căsătoriei.

Admiterea cererii de divorţ implică de regulă rezolvarea cererilor accesorii

obligatorii şi facultative. În ceea ce priveşte prima cerere accesorie obligatorie: copilul la
desfacerea căsătoriei poate fi încredinţat unuia dintre părinţi, rudelor, unei terţe persoane
sau unei instituţii de ocrotire a minorului. În ceea ce priveşte obligaţia de întreţinere, dacă
copilul a fost încredinţat unuia dintre soţi, aceasta incumbă celuilalt soţ. Dacă copilul a fost
încredinţat unui terţ, unei persoane din afara familiei sau unei instituţii de ocrotire a
minorului, vor fi ţinut de obligaţia de întreţinere ambii părinţi.

29
 Criteriile după care se face încredinţarea copilului: dacă se ajunge la măsura
extremă a încredinţării copilului unei alte persoane sau unei instituţii de ocr otire,
instanţa va stabili care dintre părinţi va exercita dreptul de a-i administra bunurile şi de a-l
reprezenta şi de a-i încuviinţa actele.

În ceea ce priveşte numele soţilor, posibilele soluţii la desfacerea căsătoriei:

- atunci când cel care a purtat numele soţului său în timpul căsătoriei cere să
păstreze numele: poate să existe consimţământul celuilalt soţ şi atunci va păstra numele din
timpul căsătoriei. Dacă celălalt soţ nu este de acord, pentru motive temeinice, instanţa va
decide ca el să îşi păstreze numele avut înaintea căsătoriei.
- Instanţa, dacă nu există nicio învoială între cei doi soţi, aceştia vor reveni la
numele avute înaintea căsătoriei.

În ceea ce priveşte atribuirea locuinţei comune: trebuie avute în vedere următoarele

lucruri:

- este vorba de o cerere accesorie facultativă, aceasta însemnând că instanţa

nu se va putea pronunţa în lipsa cererii;

- măsura atribuirii locuinţei exclusiv unuia dintre soţi şi evacuarea celuilalt

trebuie să fie considerată ca fiind o soluţie de rezervă, adică atunci când locuinţa poate fi
împărţită, este de preferat această soluţie pentru a nu se aduce atingere drepturilor locative
ale soţilor.

- Vorbim doar despre locuinţele închiriate, şi, dacă anterior declanşării

procesului sau pe durata acestuia, soţul titular al contractului de închiriere a părăsit definitiv
această locuinţă, prin hotărârea de divorţ instanţa va dispune atribuirea contractului de
închiriere celuilalt soţ.

- Existenţa copiilor minori: în principiu, locuinţa va fi atribuită soţului căruia ia

fost încredinţat sau i-au fost încredinţaţi copii spre creştere şi educare;

- Dacă nu există copii minori, atunci instanţa va stabili având în vedere diferite
criterii cum ar fi: posibilităţile materiale, starea sănătăţii, etc.

În ceea ce priveşte acele locuinţe cu regim special: instanţa nu va putea atribui

beneficiul contractului de închiriere decât în situaţia în care soţii ar avea amândoi dreptul să
beneficieze de aceste locuinţe de serviciu.

Dacă una dintre locuinţe este proprietatea exclusivă a unuia dintre soţi: nu se poate
încredinţa imobilul celuilalt soţ neproprietar, în principiu, şi nici partajată. Ca regulă de
excepţie: la cererea soţului neproprietar, instanţa poate obliga proprietarul să asigure
soţului său precum şi copiilor încredinţaţi acestuia o suprafaţă locativă corespunzătoare fie
în locuinţa proprietatea sa fie în altă locuinţă şi în cazuri excepţionale instanţa va putea
dispune evacuarea provizorie, temporară, a proprietarului până la îndeplinirea de către
acesta a obligaţiei privind asigurarea spaţiului locativ.

Cheltuielile de judecată sunt suportate de către partea care cade în pretenţii (de
cel care pierde procesul) iar dacă divorţul este pronunţat din vina ambilor soţi, cheltuielile
vor fi repartizate proporţional, putând să se recurgă la compensare.

30
 Căile de atac: căile de apel cât şi de recurs sunt de 30 de zile socotite de la data
comunicării hotărârii, iar în ceea ce priveşte hotărârea pronunţată pe baza acordului soţilor,
aceasta este definitivă şi irevocabilă de la data pronunţării hotărârii, aceasta neputând fi
atacată cu apel sau recurs, părţile având posibilitatea folosirii lor în ceea ce priveşte cererile
accesorii.

Comunicarea hotărâri de divorţ se va face serviciului de stare civilă unde s-a

întocmit actul de căsătorie al soţilor (este o obligaţie a instanţei).

Efectele desfacerii căsătoriei: produce efecte numai pentru viitor.

Efectele divorţului asupra relaţiilor personale dintre foştii soţi: spijin moral
reciproc.

Minorul care s-a căsătorit şi desface căsătoria înainte de 18 ani: nu are niciun fel de
consecinţe asupra acestuia din punct de vedere al capacităţii.

Efectele divorţului asupra relaţiilor patrimoniale dintre soţi: încetează obligaţia

de spijin material reciproc. Încetează comunitatea de bunuri precum şi obligaţia de a
participa la cheltuielile căsătoriei.

În ceea ce priveşte comunitatea de bunuri: la desfacerea căsătoriei, bunurile

comune se împart între soţi potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra
împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţa judecătorească. Există următoarele opţiuni
posibile:
- partajarea în întregime a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei prin învoiala
părţilor
- partajarea tuturor bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei pe cale
judiciară;
- partajarea parţială a comunităţii fie pe cale convenţională fie pe cale judiciară;
- stabilirea cotelor cuvenite prin cotă învoială, urmând ca instanţa să decidă cu
privire la stabilirea loturilor şi repartizarea bunurilor;
- determinarea cotelor pe cale judiciară: părţile vor stăpâni bunurile în calitate
de coindivizari, sau pot să le împartă potrivit acestor cote;
- soţii nu au niciun fel de iniţiativă, deci nici nu realizează împărţirea bunurilor şi
nici repartizarea cotelor.

Curs nr. 8 22 aprilie 2009

Pentru a fi producătoare de efecte juridice, învoiala soţilor trebuie să intervină fie
consecutiv cererii de desfacere a căsătoriei oricând în cursul judecăţii sau ulterior rămânerii
irevocabile a hotărârii de divorţ.

Pe timpul scurs între desfacerea căsătoriei şi împărţirea bunurilor comune,

comunitatea de bunuri îmbină elemente ale devălmăşiei şi ale indiviziunii de drept comun.
Soţii pot încheia contracte de reprezentare cu privire la bunurile care fac obiectul acestor
înţelegeri post-comunitare, în această perioadă nu mai operează prezumţia de mandat tacit.

Obligaţiile contractate în această perioadă de către unul dintre soţi vor fi obligaţii
proprii şi nu mai pot fi garantate cu bunurile comune.

31
 Relaţiile dintre părinţi şi copii: consecinţele divorţului privesc şi relaţiile dintre
aceştia. Este vorba de copii rezultaţi din căsătorie şi cei asimilaţi acestora (cei asimilaţi de
ambii soţi şi copilul firesc al unuia dintre soţ adoptat şi de celălalt).

Încredinţarea copiilor: aceasta are caracter provizoriu, adică se va putea reveni

oricând asupra celor dispuse dacă se constată schimbarea împrejurărilor care au motivat
soluţia dată. Instanţa de judecată, la cererea oricăruia dintre părinţi, a copilului, dacă a
împlinit 14 ani, a autorităţii tutelare sau a unei instituţii de ocrotire, ori la solicitarea
procurorului, va putea dispune internarea copilului, dacă asta este în interesul lui.

În ceea ce priveşte exercitarea ocrotirii părinteşti, acestea se exercită de către

părintele căruia acesta i-a fost încredinţat. Celălalt părinte are dreptul de a avea legături
personale cu minorul precum şi dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi
pregătirea profesională a acestuia.

Modalităţile de exercitare a drepturilor părinteşti cărui i-a fost încredinţat copilul se

stabilesc pe cale convenţională de către părinţi, şi numai în subsidiar de către instanţa de
judecată, fie în cadrul procesului de divorţ fie în cadrul unei acţiuni ulterioară.

Dacă legăturile dintre părinte şi copil sunt dăunătoare acestuia, putem vorbi de o
suspendare sau o încetare a întâlnirilor, măsură dispusă de instanţa de judecată.

Dacă părintele nu este decăzut din drepturile părinteşti el are dreptul de a întreţine
legături personale cu copilul său. Când opunerea părintelui la exercitarea dreptului este
întemeiată şi în raport cu interesul copilului legăturile personale cu minorul pot fi
restricţionate ori suspendate. Exercitarea abuzivă de către părinte a drepturilor ce i-au fost
conferite de natură a stânjeni procesul de instruire, educare şi formare a acestuia
îndreptăţeşte instanţa de judecată să dispună limitarea, suspendarea sau chiar suprimarea
acestui drept.

Competentă să rezolve aceste situaţii este numai instanţa judecătorească. Pot

avea legături personale cu copilul şi rudele acestuia: bunici, mătuşi, unchi, etc.

Obligaţia de plată a pensiei alimentare:

Contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare şi pregătire profesională a

copilului: se stabileşte în funcţie de nevoile minorului şi de mijloacele fiecărui părinte.
Învoiala părinţilor în această privinţă este admisibilă dar ea trebuie să fie încuviinţată de
către instanţă.

Dacă intervine schimbarea situaţiei materiale a părinţilor sau a stării de nevoie a

copilului: se poate vorbi de o recalculare a acestei contribuţii. În ceea ce priveşte
exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti cu privire la bunurile copilului, dacă acesta a
fost încredinţat unuia dintre părinţi, are dreptul şi obligaţia de a administra bunurile copilului,
precum şi de a-l reprezenta sau după caz de a-i încuviinţa actele civile. Dacă minorul a fost
încredinţat unei terţe persoane sau unei instituţii de ocrotire, instanţa dispune de această
măsură şi va decide care dintre părinţi va administra bunurile copilului.

Împărţirea bunurilor comune prin învoiala părţilor: legea nu oferă nicio indicaţie
dar nici nu stabileşte vreo limitare. Prin urmare, o asemenea convenţie se poate rezuma la
determinarea cotelor cuvenite fiecăruia dintre coproprietari, şi oricare ar fi obiectul acestei
32
învoieli cu privire la drepturile stinse sau recunoscute prin tranzacţia lor, nu se vor putea
formula noi pretenţii.

Forma în care trebuie încheiată tranzacţia: formă scrisă, ad probationem, şi doar în

situaţia în care această tranzacţie cuprinde un contract pentru care legea cere o anumită
formă ad validitatem, tranzacţia va trebui să îmbrace această formă.

Împărţirea bunurilor comune ale soţilor prin hotărâre judecătorească: cererea având
ca obiect partajarea bunurilor comune poate fi promovată pe cale principală sau în cadrul
soluţionării procesului de divorţ, pe cale accesorie sau incidentală (prin cerere
reconvenţională). Instanţa competentă material este judecătoria, iar din punct de vedere
teritorial, instanţa de la domiciliul pârâtului, atunci când în masa de bunuri se regăsesc
numai bunuri mobile, sau instanţa de la locul situării imobilului, atunci când masa supusă
împărţelii cuprinde şi un imobil.

Acest drept de a cere partajarea bunurilor comune este imprescriptibil. În cererea

de chemare în judecată reclamantul este obligat să arate persoanele între care urmează a
avea loc împărţeala, titlul pe baza căruia se cere împărţeala, toate bunurile supuse
împărţelii, evaluarea lor, locul pe care se află acestea, persoanele care le deţin sau le
administrează precum şi cota sa de participare la dobândirea acestor bunuri comune, în
situaţia în care părţile nu au stabilit cotele care se cuvin fiecăruia prin învoială.

Particularităţi ale procesului de divorţ: La prima zi de înfăţişare, dacă părţile

sunt prezente, instanţa le va cere declaraţii cu privire la fiecare dintre bunurile supuse
împărţelii, şi va lua act atunci când este cazul de acordul lor cu privire la existenţa bunurilor,
locul în care se află acestea şi valoarea lor.

În funcţie de complexitatea cauzei, procesul de partaj poate parcurge două etape:

admiterea în principiu şi partajul propriu-zis. Prin încheierea de admitere în principiu vor fi
stabilite bunurile supuse împărţelii, calitatea de copărtaş a părţilor, cota parte cuvenită
fiecăruia şi creanţele născute din starea de proprietate comună pe care copărtaşii le au unul
faţă de celălalt.

Partajul propriu-zis costă în formarea şi atribuirea lotului. Atunci când asupra unora
dintre bunurile supuse partajului soţii sunt coproprietari cu terţe persoane, şi acestea din
urmă vor participa la partaj în calitate de părţi, sancţiunea nerespectării acestei condiţii fiind
nulitatea absolută.

Evaluarea acestor bunuri: criterii avute în vedere: se va ţine cont de valoarea de

la momentul partajării şi nu cea din momentul dobândirii.

Determinarea cotelor de contribuţie ale soţilor la dobândirea bunurilor comune: în

funcţie de aportul fiecăruia dintre soţi la dobândirea acestora. Instanţa va ţine cont de
contribuţia efectivă a fiecăruia dintre soţi la dobândirea bunurilor supuse partajului, fiind
posibilă stabilirea de cote ilegale, inegalitate care poate merge până la negarea oricărui
drept al devălmaşului care nu a avut niciun aport la constituirea comunităţii şi la susţinerea
cheltuielilor căsătoriei.

În ceea ce priveşte împărţeala propriu-zisă, ea se poate face în trei modalităţi:

- împărţeala în natură: care constituie regula şi este de preferat atunci când este
posibilă;
33
 - atribuirea întregului bun;
- vânzarea bunurilor;

Potrivit art. 22 din legea 105/1992, în dreptul internaţional divorţul este cârmuit de
legea aplicabilă conform art. 20, adică dacă soţii au aceeaşi cetăţenie, divorţul va fi supus
legii naţionale comune. Dacă soţii au cetăţenii diferite, divorţul va fi supus legii domiciliului
lor comun. Dacă unul dintre soţi, ulterior încheierii căsătoriei îşi schimbă cetăţenia sau
domiciliul, divorţul va fi cârmuit de legea lor comună sau legea domiciliului lor comun. Dacă
soţii nu au cetăţenie şi nici domiciliu comun, divorţul va fi cârmuit de legea statului pe
teritoriul căruia au ori au avut reşedinţa comună sau cu care întreţin cele mai strânse
raporturi.

Dacă legea astfel determinată nu permite divorţul ori îl admite în condiţii deosebit
de restrictive, divorţul va fi supus legii române, cu condiţia ca unul dintre soţi să fie la data
cererii de divorţ cetăţean român.

Dacă ulterior introducerii cererii soţul respectiv pierde cetăţenia română, legea
română va continua să reglementeze divorţul.

Filiaţia
Rudenia este definită de art. 45 din codul familiei ca fiind legătura care se bazează
pe descendenţa persoanelor una din alta sau pe faptul că mai multe persoane au un
ascendent comun. Rudenia poate fi firească şi civilă. După linia de rudenie,
Afinitatea: legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ.
Proba în cazul rudeniei: când se urmăresc efecte de stare civilă, dovada se face în
principiu prin actele de stare civilă, iar când se urmăresc efecte de natură patrimonială,
dovada rudeniei se poate face prin orice mijloc de probă (în cazul opoziţiei la căsătorie).
Proba afinităţii: se face dovedind căsătoria din care rezultă şi rudenia. Dovedirea
afinităţii ne interesează deoarece în cazul morţii unuia dintre soţi,

Curs nr. 9 4 mai 2009

Stabilirea filiaţiei faţă de mamă se face astfel

Prin declararea că o anumită femeie a dat naştere unui copil;

• Identitatea copilului născut din femeia respectivă;

Dovada acestei legături se face prin certificatul constatator al naşterii. Conform

acestui certificat, când naşterea nu a fost înregistrată în registrul stării civile sau atunci când
copilul a fost trecut în acest registru ca fiind născut din părinţi necunoscuţi, maternitatea
poate fi stabilită prin cunoaşterea mamei.
În cazul în care din orice împrejurare, dovada filiaţiei materne nu se poate realiza
prin certificatul constatator al naşterii, precum şi în situaţia când se contestă realitatea celor
cuprinse în certificatul de naştere, stabilirea maternităţii se face în faţa instanţelor
judecătoreşti prin orice mijloc de probă.

Întocmirea actului de naştere cade în sarcina ofiţerului de stare civilă al autorităţii

administraţiei publice locale în a cărui rază teritorială s-a produs evenimentul, pe baza

34
declaraţiei verbale a oricăruia dintre părinţi, sau dacă din anumite motive aceştia nu o pot
face, a declaraţiei medicului, a persoanelor care au fost de faţă la naştere, a personalului
din unitatea în care a avut loc naşterea, a rudelor, a vecinilor care au luat la cunoştinţă
despre naşterea unui copil, precum şi pe baza actului de identitate al mamei şi al
declarantului, al certificatului medical constatator al naşterii, precum şi atunci când este
cazul, al certificatului de căsătorie al părinţilor.

Declararea naşterii se face în termen de 15 zile pentru copilul născut viu şi 3 zile
pentru cel născut mort, termenul socotindu-se de la data naşterii. În cazul în care copilul
născut viu moare înăuntrul termenului de 15 zile, declaraţia naşterii se face în 24 de ore de
la data decesului.
Când declaraţia naşterii a fost făcută după expirarea acestor termene, dar înăuntrul
termenului de 1 an de la naştere, întocmirea actului de naştere se face cu aprobarea
primarului. După împlinirea acestui termen de 1 an, înregistrarea naşterii poate avea loc
numai în baza hotărârii judecătoreşti rămasă irevocabilă, instanţa competentă fiind
judecătoria în a cărei rază domiciliază persoana interesată sau unde are sediul instituţia de
ocrotire a copilului.

În cazul copilului părăsit de către mamă în maternitate, unitatea medicală este

obligată să sesizeze în termen de 24 de ore de la dispariţie Direcţia Generală de Asistenţă
Socială, precum şi organele de poliţie. Se întocmeşte procesul verbal de constatare a
părăsiri copilului, şi de la această dată, în termen de 30 de zile, poliţia este obligată să
întreprindă verificări pentru identificarea martorului.
Când s-a reuşit identificarea mamei, Direcţia Generală de Asistenţă Socială va
asigura consilierea acesteia pentru întocmirea actului de naştere al copilului. Dacă
identificarea mamei nu a fost posibilă, datele privitoare la copil vor fi transmise serviciului
public de asistenţă socială în a cărui rază teritorială s-a produs naşterea, cu obligaţia ca în 5
zile să obţină dispoziţia de stabilire a numelui şi a prenumelui copilului, precum şi de a face
declaraţia de înregistrare a copilului la serviciul de stare civilă.

În ceea ce priveşte copilul găsit precum şi cel părăsit de către părinţi, a cărui
naştere nu a fost înregistrată, obligaţia de a realiza demersurile în vederea înregistrării
naşterii revine serviciului public de asistenţă socială, determinat de locul în care s-a găsit
copilul respectiv.

Acest certificat îndeplineşte două funcţii:

- îndeplineşte raportul de filiaţie maternă al titularului;
- constituie faţă de terţi dovada statutului juridic al persoanei. ;

Ipoteze posibile:
 Posesia de stat nu corespunde stării civile rezultând din certificatul de
naştere;
 Persoana deţine numai ceritificatul doveditor al naşterii, nu şi posesia acţiunii
civile;
Acţiunea este imprescriptibilă şi poate fi promovată de către orice persoană
interesată.

Stabilirea maternităţii prin recunoaşterea voluntară făcută de mamă: art. 48

din codul familiei permite această recunoaştere numai în următoarele cazuri:
1. naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă;

35
 2. copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinţi necunoscuţi.

Una şi aceeaşi persoană nu poate fi recunoscută succesiv de către două femei

decât în situaţia în care există o acţiune de contestare a maternităţii stabilită printr-o
hotărâre judecătorească irevocabilă care o priveşte pe prima dintre cele două femei.

Copilul înregistrat ca fiind din părinţi necunoscuţi, ulterior recunoscuţi de prima

mamă poate fi recunoscut de către aceasta. Sancţiunea în ceea ce priveşte adopţia este
nulitatea absolută, cauza fiind nesocotirea evenimentului provenit din rudenia firească,
deoarece filiaţia stabilită are efect retroactiv. Declaraţia trebuie să fie scrisă sau verbală
făcută la orice instituţie juridică, prin înscris autentic.

Particularităţi ale stabilirii filiaţiei:

- mărturisirea de filiaţie nu se poate revoca;

- validitatea testamentului nu condiţionează valabilitatea recunoaşterii de filiaţie dacă
sunt îndeplinite condiţiile speciale cerute de lege;
- recunoaşterea de filiaţie produce efecte limitate, iar acestea retroactivează până la
momentul naşterii copilului.

Din punct de vedere al naturii juridice, această recunoaştere de maternitate poate fi

privită atât ca mijloc de probă, cât şi ca act juridic. Ca act juridic prezintă următoarele
trăsături: este un act juridic unilateral, pur şi simplu, are caracter declarativ, efectele sale se
produc erga omnes, este un act juridic irevocabil, este un act juridic solemn, şi este un act
juridic cu caracter strict personal (în numele mamei, recunoaşterea poate fi făcută de către
mandatarul care are procură specială şi autentică).

Mama care este lipsită de capacitate deplină de exerciţiu sau o are restrânsă poate
face această recunoaştere, iar dacă este sub interdicţie judecătorească, recunoaşterea este
valabilă dacă este făcută într-un moment de luciditate. Şi această recunoaştere poate să fie
contestată de orice persoană interesată (copilul, mama adevărată, moştenitorii mamei, tatăl
copilului): recunoaşterea care nu corespunde adevărului. Acţiunea este imprescriptibilă şi
se pot folosi orice mijloace de probă recunoscute de către lege.

În ceea ce priveşte nulitatea cauzele sunt următoarele:

 nu se încadrează în cele două situaţii prevăzute de art. 48, codul familiei;
 recunoaşterea a fost făcută de altă persoană decât mama sau reprezentantul
acesteia având procură autentică.
 Femeia de la care emană recunoaşterea a fost lipsită de voinţă conştientă;
 Mărturisirea de maternitate nu a fost făcută cu respectarea cerinţelor de formă
impuse de către legiuitor.

În numele copilului lipsit de capacitate de exerciţiu, acţiunea va fi pornită de către

reprezentantul său legal, iar în cazul minorului care are capacitate restrânsă de exerciţiu,
acesta va fi asistat în tot timpul judecăţii de către părinte sau de către tutore. Dreptul la
acţiune este imprescriptibil, nu trece asupra moştenitorilor acestuia, în schimb, aceşti
moştenitori pot continua acţiunea pusă în mişcare de către copil şi aflată în curs de
desfăşurare la data înregistrării morţii acestuia.

36
 Dacă femeia faţă de care s-a stabilit filiaţia era căsătorită la momentul naşterii sau
al concepţiei copilului respectiv. Maternitatea poate fi contestată de către orice persoană
interesată, cu excepţia celor care au participat în calitate de parte la judecata pentru
stabilirea maternităţii.

Dreptul la acţiune este imprescriptibil. Sunt admise orice mijloace admise de lege.

Filiaţia faţă de tată: art. 61: prevede: timpul cuprins între a 300 şi a 180 zi înainte
de naşterea copilului este timpul legal al concepţiei. Această prezumţie are caracter absolut,
aceasta însemnând că nu se poate proba că timpul de concepţie a fost altul.
În cazul prezumţiei de paternitate al copilului conceput în timpul căsătoriei, dar
născut la mai puţin de 300 de zile de la încetarea, desfacerea sau desfacerea căsătoriei,
estre suficient ca o singură zi din timpul legal al concepţiei să se găsească în timpul
căsătoriei.

Există două prezumţii:

- prezumţia legală de paternitate al copilului născut în timpul căsătoriei: art. 53, alin, 1:
copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei. Există două posibilităţi:
copilul conceput şi născut în timpul căsătoriei sau a fost conceput anterior încheierii
căsătoriei şi născut în timpul căsătoriei.
- Prezumţia legală de paternitate al copilului născut în afara căsătoriei: copilul născut
după desfacerea, declararea nulităţii sau desfacerea căsătoriei, are ca tată pe fostul
soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei, şi naşterea a avut loc înainte
ca mama să fi întrat într-o nouă căsătorie.

Curs nr. 10 4 mai 2009

Conflicte de paternitate: regula în materie de paternitate este întâietatea
prezumţiei de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei faţă de cea a copilului
conceput în timpul căsătoriei. În situaţia în care prima căsătorie încetează, copilul se naşte
înăuntrul acelui termen, mama se recăsătoreşte înainte de naşterea copilului şi primul soţ
reapare: tatăl copilului va fi cel din prima căsătorie.

Prezumţia de paternitate poate fi răsturnată în cadrul acţiunii în tăgada paternităţii,

acţiune care poate fi introdusă numai de către soţul mamei, mamă, şi copilul beneficiar.
Acţiunea poate fi pornită de oricare dintre soţi precum şi de către copil. Ea poate fi
continuată de către moştenitori.

Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului dacă acesta este
decedat. Dacă titularul acţiunii este pus sub interdicţie, acţiunea va putea fi pornită de
tutore. Mama copilului va fi citată în toate cazurile în care nu formulează ea însăşi acţiunea.

Art. 35, codul familiei: acţiunea în tăgada paternităţii se prescrie într-un termen de 3
ani de la naşterea copilului. Pentru soţul mamei termenul curge de la data la care a luat
cunoştinţă de soţul copilului iar dacă acţiunea nu a fost introdusă în timpul minorităţii
copilului, acesta o poate porni în termen de 3 ani de la data majoratului său. Reclamantul
poate fi repus în termen în condiţiile legii.

Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului. Termenul de soţ îl

desemnează deopotrivă pe cel care deţine calitatea de soţ al mamei la data pornirii

37
procesului cât şi pe fostul soţ devenit tată al copilului născut de fosta soţie la mai puţin de 3
zile de la data desfacerii sau desfiinţării căsătoriei şi binenţeles fără ca mama să se fi
căsătorit până la data naşterii.

Hotărârea irevocabilă de admitere a acţiunii în tăgăduirea paternităţii modifică

retroactiv statutul familial al copilului care devine în majoritatea cazurilor copil din afara
căsătoriei.

Efectele admiterii acţiunii în tăgada paternităţii: numele copilul va fi cel al

mamei, dar există posibilitatea să aibă numele tatălui dar de fapt să poarte numele mamei,
pentru că aceasta în timpul căsătoriei a purtat numele acestuia.

Domiciliul copilului va fi la părinţii săi, iar în această situaţie domiciliul va fi tot la

mamă.

Mai există o acţiune în contestarea paternităţii copilului care a fost greşit înregistrat
ca fiind din căsătorie: copilul ai cărui părinţi nu au fost niciodată căsătoriţi împreună, care nu
s-a născut şi nici nu a fost conceput în timpul căsătoriei mamei, dar a fost înregistrată în
actele de stare civilă ca fiind rezultat din căsătorie, este un copil aparent din căsătorie.

În această situaţie nu se poate apela la acţiunea în tăgada paternităţii copilului

aparent din căsătorie, acţiune ce poate fi introdusă de orice persoană interesată şi care este
imprescriptibilă.

Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătorie: aceasta prezintă aceleaşi
caractere juridice şi se poate face în aceleaşi forme în case se face şi recunoaştere de
maternitate.

Stabilirea filiaţiei fireşti între copil şi tatăl său din afara căsătoriei: se poate face prin
manifestarea voinţei bărbatului. Nu are ca efect transferarea statutului de copil din afara
căsătoriei în copil din timpul căsătoriei.

Recunoaşterea de filiaţie produce efecte retroactive. Art. 64 din codul familiei:

copilul din afara căsătoriei dobândeşte numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de
care şi-a stabilit mai întâi filiaţia. Dacă filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte,
instanţa de judecată va putea încuviinţa purtarea numelui acestuia din urmă.

Dacă ambii părinţi au recunoscut în acelaşi timp filiaţia copilului, numele acestuia
se va stabili în acelaşi mod ca şi al copilului din căsătorie. Şi această recunoaştere poate să
fie contestată de către orice persoană interesată, dreptul la acţiune fiind imprescriptibil.
Admiterea acţiunii retroactivează.

În ceea ce priveşte nulitatea recunoaşterii paternităţii poate interveni în

următoarele situaţii:
- recunoaşterea se referă la un copil care beneficiază de o prezumţie absolută de
paternitate sau, din afara căsătoriei fiind, are paternitatea legal stabilită.
- Recunoaşterea priveşte un copil născut în afara căsătoriei, decedat fără descendenţi
direcţi;
- Autorul recunoaşterii este lipsit de voinţă conştientă;
- Manifestarea de voinţă nu a fost exprimată în una din formele impuse de lege;

38
 Stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei pe cale judiciară: acţiunea
în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită de către mamă într-un termen de
un an de la naşterea copilului. Dacă în cazul prevăzut de art. 54, alin. 1, un copil a pierdut
calitatea de copil din căsătorie prin efectul unei hotărâri judecătoreşti, termenul de un an
pentru pornirea acţiunii în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei va curge de la data când
hotărârea a rămas irevocabilă. În cazul în care mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă
acesta din urmă a prestat întreţinere copilului, termenul de un an poate începe de la data
încetării convieţuirii sau întreţinerii.

Acţiunea aparţinând copilului, nu se prescrie în timpul vieţii acestuia.

Obligaţia legală de întreţinere este îndatorirea impusă de lege unei persoane de a

asigura altei persoane mijloacele necesare traiului. Obligaţia de întreţinere este stabilită de
către lege şi există numai în condiţiile şi între persoanele stabilite de aceasta. Să nu se
confunde cu obligaţia de întreţinere contractuală.

Caracterul personal al acestei acţiuni: obligaţia legală de întreţinere există numai

între persoanele anume prevăzute în lege. Este inseparabil legată atât de persoana acelui
îndreptăţit să primească, cât şi de persoana celui obligat să presteze întreţinerea.

Din acest caracter personal rezultă următoarele:

- creanţa de întreţinere este insesizabilă: nu poate fi urmărita;
- este incesibilă atât activ cât şi pasiv;
- este exceptată de la regula compensaţiei legale;
- obligaţia de întreţinere nu este transmisibilă moştenitorilor, cu excepţia obligaţiei de
întreţinere datorată copilului care în anumite strict determinate trece asupra
moştenitorilor debitorului.
- Obligaţia legală de întreţinere nu poate forma obiectul acţiunii oblice dacă debitorului
obligaţiei legale de întreţinere vor putea cere pe această cale sistarea întreţinerii sau
reducerea cuantumului acestuia.

Caracterul în principiu reciproc al întreţinerii: situaţiile în care această obligaţie

legală de întreţinere este unilaterală: persoanele care beneficiază de această obligaţie
unilaterală:
- cel care ia un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar până la stabilirea unei
măsuri de protecţie are obligaţia de a-l întreţine.
- Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să continue a
da întreţinere copilului pe perioada minorităţii dacă părinţii fireşti ai acestuia sunt
decedaţi, dispăruţi sau se află în stare de nevoie.
- Persoana care a fost obligată la întreţinerea unui copil sau care a dat întreţinere
copilului fără să fi avut obligaţia legală sunt datori să asigure întreţinerea acestuia pe
timpul minorităţii, dar numai în limita bunurilor moştenite şi doar dacă părinţii fireşti ai
acestuia nu se află în viaţă, sunt dispăruţi sau se află în stare de nevoie.
- Fostul soţ de rea credinţă din căsătoria desfiinţată datorează întreţinere fostului soţ
de bună-credinţă.
- Fostul soţ din a cărui culpă exclusivă s-a pronunţat divorţul, odată cu împlinirea
termenului de un an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ, rămâne
singurul care are obligaţia legală de întreţinere faţă de celălalt soţ.
- Soţul din căsătoria desfăcută, recăsătorit, datorează întreţinere fostului său soţ.

39
 Caracterul succesiv;

Este variabilă: cuantumul ei nu este fix.

Curs nr. 12 18 mai 2009

Întreţinerea se acordă numai de la data la care s-a cerut, prezumându-se că
anterior, cel îndreptăţit nu s-a aflat în stare de nevoie, cu excepţia cazului în care
promovarea cu întârziere a acţiunii în stabilirea pensiei de întreţinere este imputabilă
debitorului. În situaţia în care dreptul la întreţinere al fostului soţ a fost stabilit în cadrul
procesului de divorţ, debitorul datorează întreţinere din momentul rămânerii irevocabile a
hotărârii de divorţ.

Dizpoziţiile referitoare la durata în timp a obligaţiei legale de întreţinere dintre foştii

soţi şi la cauzele speciale de stingere a acesteia au caracter imperativ, astfel că orice
convenţie contrară (în sensul că se restrânge, ori se transferă această obligaţie) este lovită
de nulitate absolută.

Cuantumul pensiei de întreţînere poate fi stabilit până la o treime din venitul net în
muncă al fostului soţ, iar în ipoteza concursului, adică când acesta mai are şi alte obligaţii,
cuantumul lor cumulat nu poate depăşi jumătate din venitul net din muncă al fostului soţ.

Dacă în afara veniturilor din muncă debitorul are la dispoziţie şi alte mijloace
materiale, acestea vor fi avute în vedere la stabilirea pensiei de întreţinere. În cazul
căsătoriei putative, dreptul la întreţinere al fostului soţ este supus prin asemănare regulilor
din materia divorţurilor.

Particularităţile obligaţiei legale de întreţinere dintre părinţi şi copii:

Starea de nevoie a copilului, aceasta fiind singura obligaţie impusă. Ea este

prezumată pe toată durata minorităţii. În ceea ce priveşe obiectul obligaţiei de întreţinere a
părinţilor, pe lângă asigurarea locuinţei, părinţii au obligaţia de a asigura şi condiţiile
necesare pentru creştere, educare, învăţătură şi formare profesională.

Cuantumul obligaţiei de întreţinere este până la o pătrime pentru un copil, o

treime pentru doi, şi jumătate pentru trei sau mai mulţi copii. Atunci când părintele este ţinut
la întreţinerea mai multor minori, cuantumul prestaţiilor se stabileşte individual pentru
fiecare copil în parte, în raport de nevoile fiecăruia şi va fi indicată durata, data întreţinerii.

Obligaţia legală de întreţinere are caracter personal şi în consecinţă este exceptată

de la compensaţia legală. Această obligaţie este una in solidum şi oricare dintre părinţi
poate fi urmărit pentru întreaga creanţă, părintele care plăteşte având posibilitatea să
introducă acţiune în regres împotriva celuilalt părinte pentru partea pe care trebuia să o
execute.

Copii care beneficiază de un regim asemănător celui care se aplică

descendentului minor:

o Minorul la a cărui întreţinere a contribuit soţul părintelui firesc:

40
 o Copilul luat în grijă ori sub protecţie temporară;

o Copilul îndreptăţit la întreţinerea moştenitorilor persoanei care a fost obligată

să presteze întreţinere, sau ai persoanei care fără a avea această obligaţie
legală a dat întreţinerea;

Dreptul la întreţinere al descendentului major aflat în continuarea studiilor:

descendentul major poate beneficia de întreţinere chiar dacă, nefiind în continuarea studiilor
la împlinirea vârstei de 18 ani, reia studiile, şi această obligaţie dăinuie până la finalizarea
acestora sau până la 25 de ani.

Aspecte procesuale: neînţelegerile privind existenţa sau întinderea obligaţiei

legale de întreţinere se soluţionează de către instanţele judecătoreşti. Competenţa
materială aparţine judecătoriei.

Din punct de vedere teritorial, competentă este instanţa de la domiciliul pârâtului,

dar în situaţia în care cererea pentru acordarea întreţinerii este formulată de un ascendent
sau un descendent, este competentă şi judecătoria de la domiciliul reclamantului.

Titularul dreptului la întreţinere care are capacitate deplină de exerciţiu îşi poate
valorifica dreptul fie personal, fie prin reprezentant. Pentru copilul minor în vârstă de până la
14 ani, acţiunea va fi exercitată de către părinte sau de către tutore, în calitate de
reprezentant legal. După implinirea vârstei de 14 ani el poate sta personal în instanţă, dar
asistat de ocrotitorul legal.

Acţiunea mai poate fi valorificată şi de către autoritatea tutelară, atunci când

părintele nu o introduce, şi de către procuror. Cheltuielile de judecată le suportă le suportă
de obicei pârâtul.

Hotărârea instanţei, pentru cererea introdusă pe cale principală, nu este apelabilă,

dar poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Hotărârea este
provizorie şi executorie de drept. Atunci când pentru sumele datorate pentru copii,
executarea urmează a se face asupra salariului ori a altor venituri periodice cunoscute
realizate de debitor, instanţa va dispune din oficiu înfiinţarea propririi, aceasta rămânând
valabilă şi în situaţia în care debitorul îşi schimbă locul de muncă, sau este pensionat.

Salariile şi alte venituri periodice din muncă ale debitorului, pensiile acordate în
cadrul asigurărilor sociale, precum şi alte sume care se plătesc periodic debitorului şi sunt
destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia, pot fi urmărite. Dacă executarea
creanţei se face asupra bunurilor mobile sau imobile după ce s-a realizat somaţia
debitorului, şi totuşi suma datorată nu a fost plătită, se procedează la valorificarea bunurilor
prin licitaţie publică. Termenul de prescripţie pentru această obligaţie este de 3 ani.

Ocrotirea minorului
De citit din legea 272/2002.

Ocrotirea părintească: sintagma ocrotire părintească desemnează totalitatea

drepturilor şi obligaţiilor ce revin părinţilor, recunoscute în scopul asigurării condiţiilor
necesare creşterii, educării, şi formării copilului pentru viaţă.

41
 Exercitarea ocrotirii părinteşti cu privire la persoana şi bunurile copilului presupune
două condiţii cumulative:
- capacitatea deplină de exerciţiu a părintelui dublată de putinţa de a-şi manifesta
voinţa.
- Beneficiarul ocrotirii nu poate fi decât un copil, adică o persoană care nu a împlinit 18
ani şi nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu.

Principii:
- principiul primordialităţii responsabilităţii părinţilor pentru creşterea şi asigurarea
dezvoltării copilului:
- principiul exercitării ocrotirii părinteşti numai în interesul superior al copilului;
- principiul asimilării depline a condiţiei copilului din afara căsătoriei, cu aceea a
copilului din căsătorie, şi a asimilării condiţiei copilului adoptat cu aceea a copilului
firesc.
- Principiul egalităţii părinţilor în exercitarea ocrotirii părinteşti.
- Principiul independenţei patrimoniale dintre părinţi şi copii;
- Principiul înfăptuirii ocrotirii părinteşti sub supravegherea şi cu sprijinul instituţiilor şi
al autorităţilor publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului.

Autoritatea tutelară are un rol consultativ. Rămân neatinse atribuţiile autorităţii

tutelare care ţin de înfăptuirea laturii patrimoniale a ocrotirii părinteşti, aceasta însemnând
că autoritatea tutelară este îndreptăţită să dea autorizaţie prealabilă pentru actele de
dispoziţie încheiate de părinţii minorului lipsit de capacitate de exerciţiu, autoritatea tutelară
aprobă plata creanţelor minorului, încuviinţează ridicarea titlurilor de valoarea de către
părinţi, sumele de bani fiind depuse pe numele copilului respectiv.

Drepturile şi îndatoririle părinteşti:

Cele privitoare la persoana copilului:

 Îndatorirea de a ţine copilul: este vorba de locuinţă. Părinţii stabilesc locuinţa
copilului. Dacă părinţii nu locuiesc împreună, minorul va locui cu cel căruia i-a fost
încredinţat, cu ascultarea autorităţii tutelare.
Minorul care a împlinit 14 ani poate solicita personal încuviinţarea de a avea
locuinţa pe care o cere desăvârşirea învăţăturii sau pregătirii sale profesionale. Această
datorie se mai referă şi la dreptul părinţilor de a cere copilul de la orice persoană care îl ţine
fără drept.
În situaţia în care copilul dispare, în termen de 24 de ore trebuie anunţate organele
de poliţie. Copilul nu poate fi separat de părinţii săi împotriva voinţei acestora, cu excepţia
situaţiilor expres şi limitativ prevăzute de lege (părinţii sunt puşi sub interdicţie, sunt
decăzuţi din drepturile părinteşti, părinţii nu îi pot acorda întreţinere din motive neimputabile
acestora).

Curs nr. 13 11 mai 2009

 Îndatorirea de a se îngriji de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a
copilului.

Caracterul divizibil al obligaţiei legale de întreţinere: atât sub aspect activ cât şi sub
aspect pasiv (divizibilitate pasivă: `

42
 Excepţii de la acest caracter:
- părintele îndreptăţit la întreţinerea în caz de urgenţă se poate îndrepta împotriva
unuia dintre copiii săi cu posibilitatea recunoscută descendentului care a prestat
întreţinerea de a se întoarce împotriva celorlalţi obligaţi pentru partea fiecăruia.

- Oricare dintre moştenitorii persoanei obligate la întreţinerea unui minor sau dintre
moştenitorii celui care a dat întreţinere unui copil fără a avea obligaţia legală, poate fi
acţionat în judecată pentru întreaga creanţă cuvenită minorului, moştenitorul care a
executat în întregime întreţinerea având la îndemână calea acţiunii în regres
împotriva celorlalţi debitori solidari, pentru partea contributivă a fiecăruia stabilită
proporţional cu valoarea bunurilor moştenite.

Potrivit art 86 din codul familiei, obligaţia legală de întreţinere există între
următoarele persoane:
- între soţi şi soţie;
- între părinţi şi copii;
- între bunici şi nepoţi;
- între străbunici şi strănepoţi;
- între fraţi şi surori;
- între celelalte persoane anume prevăzute de către lege:
• între foşti soţi din căsătoria desfăcută;
• între foştii soţi din căsătoria desfiinţată;
• soţul care a contribuit la întreţinerea copilului firesc al celuilalt soţ
este obligat să continue a da întreţinere copilului pe timpul minorităţii însă numai dacă
părinţii fireşti sunt decedaţi, dispăruţi ori în stare de nevoie.
• Copilul care a beneficiat timp de cel puţin 10 ani de întreţinerea
soţului părintelui firesc poate fi la rândul său obligat a da întreţinere acestuia;
• Moştenitorii celui obligat la întreţinerea unui copil precum şi
moştenitorii celui care, deşi nu avea obligaţia legală, a dat întreţinere unui copil sunt
datori a continua întreţinerea, fiecare în măsura valorii bunurilor moştenite, însă numai
pe perioada minorităţii şi în subsidiar faţă de părinţii copilului;
• Cel care ia un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar până la
stabilirea unor măsuri de protecţie, are obligaţia de a-l întreţine;

Potrivit art. 89, ordinea prestării întreţinerii de către persoanele prevăzute de art.
86 este următoarea:
1. soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi;
2. descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului iar dacă sunt mai
mult descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad mai apropiat este obligat
înaintea celui în grad mai îndepărtat;
3. cel care adoptă este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireşti;
4. fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, dar înaintea bunicilor;

Intre foştii soţi divorţaţi sau a căror căsătorie a fost desfiinţată, întreţinerea se
datorează în aceeaşi ordine ca şi între soţii dintre o căsătorie în fiinţă. Soţul care a contribuit
la întreţinerea copilului firesc al celuilalt soţ datorează întreţinerea după părinţii fireşti.
Copilul întreţinut timp de cel puţin 10 ani de soţul părintelui firesc poate fi obligat la
întreţinerea părintelui vitreg, după descendenţii fireşti ai părintelui vitreg.
Moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui copil la fel ca şi
moştenitorii celui ca a întreţinut un copil fără a avea obligaţia legală, sunt obligaţi, dar numai
43
în subsidiar faţă de părinţii copilului. Întreţinerea datorată de cel care a luat un copil pentru
a-l îngriji sau proteja temporar, are caracter subsidiar faţă de obligaţia părinţilor fireşti ai
copilului.

Condiţiile privitoare la creditorul obligaţiei legale de întreţinere: art. 86 (2)

Codul Familiei:

 starea de nevoie a creditorului întreţinerii: starea de nevoie nu trebuie să fie

absolută. Poate fi probat prin orice mijloc de probă.
În ceea ce priveşte minorul, sunt unele particularităţi: art. 86 (3): descendentul, cât
timp este minor, are drept la întreţinere oricare ar fi pricina nevoii în care se află. Este o
prezumţie relativă. A fost instituită pentru a uşura situaţia minorului care pretinde întreţinere
de la ascendentul său. Părinţii nu vor fi ţinuţi de obligaţia lor de întreţinere dacă fac dovada
că minorii au venituri proprii.

Această stare de nevoie a minorului trebuie evaluată ţinând seama şi de mijloacele

materiale ale părinţilor, în aşa fel încât să se asigure un echilibru între nivelul de trai al
fiecăruia dintre membrii aceleaşi familii. În acele situaţii în care minorul solicită întreţinerea
altor persoane decât ascendenţii, starea sa de nevoie nu se mai prezumă, şi trebuie să fie
consecinţa incapacităţii de muncă.

 Incapacitatea de a munci; de la această cerinţă, legiuitorul exceptează categoria

descendenţilor minori, şi este asimilat acestuia din urmă, cel întreţinut de soţul
părintelui firesc. Proba se face prin orice mijloc de probă.

Condiţii privitoare la debitorul obligaţiei de întreţinere:

o Debitorul dispune de mijloace de întreţinere a altei persoane: sunt avute în

vedere toate mijloacele materiale ale debitorului, precum şi celelalte câştiguri
având caracter de continuitate. Sunt avute în vedere şi ajutorul pentru
incapacitate temporară de muncă, compensaţia acordată salariaţilor în caz e
desfacere a contractului individual de muncă, indemnizaţia de şomaj. Sunt
avute în vedere şi economiile realizate precum şi bunurile care nefiindu-i
necesare, ar putea fi înstrăinate.

Nu vor fi luate în calcul veniturile întâmplătoare, alocaţiile de stat pentru copii,

indemnizaţiile pentru copii, ajutorul pentru îngrijirea copilului bolnav, indemnizaţia de
maternitate, indemnizaţia de deces, bursele de studii acordate de stat, diurnele, precum şi
orice alte indemnizaţii care au o destinaţie specială.

Faptul că cel care urmează să plătească întreţinerea nu are venituri sau alte
mijloace întrucât nu prestează vreo muncă, deşi are capacitatea de a munci, nu este de
natură să înlăture obligaţia sa de întreţinere.

o Nu există o altă persoană obligată la întreţinere în ordinea de preferinţă

stabilită de art. 89:

Modalităţi de îndeplinire a obligaţiei de întreţinere: poate fi executată fie în natură,

fie prin echivalent, sau un sistem mixt (parte în natură, parte în echivalent). Condiţiile de
îndeplinire a întreţinerii vor fi prevăzute în hotărârea instanţei, şi se va da cuantumul pensiei
ce trebuie acordate.
44
 Stingerea nevoii obligaţiei de întreţinere: cauze generale:
- dispariţia creditorului întreţinerii;
- debitorul obligaţiei nu mai dispune de mijloace îndestulătoare prestării întreţinerii;
- decesul creditorului sau al debitorului obligaţiei de întreţinere;
- pierderea calităţii avute în vedere de legiuitor;

Cauze speciale:

- între soţi, obligaţia reciprocă de întreţinere există numai pe durata căsătoriei;

- dreptul la întreţinere al fostului soţ încetează prin recăsătorirea creditorului
întreţinerii, iar când beneficiarul întreţinerii este fostul soţ divorţat vinovat exclusiv
pentru desfacerea căsătoriei, prin împlinirea termenului de un an de la data
desfacerii căsătoriei părţilor;

Particularităţi privind obligaţia legală de întreţinere între soţi:

 această obligaţie de întreţinere dintre soţi poate fi efectuată pe toată durata

căsătoriei până la rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ;

 întreţinerea datorată poate fi stabilită până la o treime din venitul obţinut din muncă al
soţului debitor şi când există şi faţă de minor, cele două obligaţii nu pot depăşi
jumătate din venitul soţului debitor;
în situaţia săvârşirii unor fapte grave soţul vinovat nu mai poate pretinde întreţinere.

Particularităţi privind obligaţia de întreţinere între foştii soţi:

În ceea ce priveşte incapacitatea de muncă: dreptul de întreţinere al fostului soţ
aflat în nevoie din cauza unei incapacităţi înainte de/sau în timpul căsătoriei;
Dacă incapacitatea s-a ivit în decurs de 1 an de la desfacerea căsătoriei sau
desfiinţarea acesteia, fostul soţ are dreptul la întreţinere doar dacă incapacitatea sa a fost
determinată de o împrejurare în legătură cu căsătoria;
Dreptul de întreţinere al fostului soţ necăsătorit se stinge în vederea încheierii unei
căsătorii valabile din punct de vedere juridic. Dacă căsătoria subsecventă va fi desfiinţată
iar creditorul nu beneficiază de avantajeke putativităţii, se va reactiva obligaţia de întreţinere
a fostului soţ.

Curs nr. 14 1 iunie 2009

Decăderea totală sau parţială a unuia sau a ambilor părinţi din exerciţiul
drepturilor părinteşti: potrivit art. 109 din codul familiei, sancţiunea decăderii din drepturile
părinteşti poate fi dispusă dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită
prin felul de exercitare al drepturilor părinteşti, prin purtare abuzivă, sau prin neglijenţă
gravă în îndeplinirea datoririlor de părinte, ori dacă educarea, învăţătura sau pregătirea
profesională a copilului nu se face potrivit normelor moralei şi ordinii de drept.

Prin abuz asupra copilului se înţelege orice acţiune voluntară a unei persoane
care se află întro- relaţie de încredere, răspundere sau autoritate faţă de copil, acţiune prin
care este periclitată viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală sau morală, integritatea
corporală, sănătatea fizică/psihică a copilului.

45
 Neglijarea copilului evocă omisiunea voluntară sau involuntară a unei persoane
care are responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură
subordonată acestei îndaotiri, fapt care pune în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, morală,
psihică, etc.

Această sancţiune poate să fie dispusă numai de către instanţă (judecătorie –

regula), cea de la domiciliul copilului, sau atunci când acesta nu este cunoscut, instanţa
locului unde a fost găsit. Ca excepţie, competent este tribunalul, în toate situaţiile în care
problema decăderii din drepturile părinteşti este abordată în contextul stabilirii unor măsuri
speciale de protecţie privind copilul.

Sesizarea instanţei intră în atribuţiile Direcţiei Generale de Asistenţă Socială iar

această măsură poate să fie cerută şi de procuror. Serviciile publice sau direcţia generală
(când este vorba de sectoarele municipiului Bucureşti) au dreptul să viziteze copii la
domiciliul lor, pentru a se informa cu privire la situaţia acestora.

Dacă în urma acestor fizice se constată că dezvoltarea normală a copilului este

afectată, Serviciul Public de asistenţă socială este obligat să sesizeze Direcţia Generală de
Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului. Aceasta din urmă verifică situaţia copilului, şi dacă
constată că copilul este pus în primejdie, va sesiza instanţa competentă.

În plus, orice persoană care prin natura profesiei sau ocupaţiei sale lucrează direct
cu un copil şi are suspiciuni în legătură cu existenţa unei situaţii de abuz sau de neglijare a
acestuia, este obligată să sesizeze Serviciul de Asistenţă Socială sau Direcţia Generală de
Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului. Şi copilul poate să sesizeze serviciul sau direcţia
generală de asistenţă socială.

Instanţă, odată sesizată va soluţiona cererea privind decăderea din drepturile

părinteşti, cu citarea obligatorie a părinţilor. În ceea ce priveşte probaţiunea, este admis
orice mijloc de probă, şi în plus există unul specific, în sensul că se poate administra din
oficiu declaraţia scrisă a copilului sau declaraţia acestuia poate fi înregistrată prin orice
mijloace tehnice prin acordul copilului şi cu asistenţa obligatorie a unui psiholog.

Atunci când instanţa consideră că este necesar, poate audia personal copilul, în
camera de consiliu, în prezenţa obligatorie a unui psiholog.

În situaţia în care se dispune decăderea din drepturile părinteşti a unuia singur din
cei doi părinţi, celălalt părinte preia integral sarcina ocrotirii părinteşti. Părintele decăzut
păstrează dreptul de a consimţi la adopţia copilului său, nu este scutit de obligaţia de a da
întreţinere acestuia şi cu excepţia situaţiei în care aceasta ar fi în interesul copilului,
părintele poate păstra legături cu copilul.

Redobândirea drepturilor părinteşti este teoretic oricând posibilă, sub condiţia ca

instanţa să constate că au încetat împrejurările care au dus la decădere. Decăderea nu se
răsfrânge asupra celuilalt părinte.

Protecţia alternativă a copilului: aceasta se înfăptuieşte cu privire la orice copil

care este lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor, sau care, în vederea protejării
intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora. Aceste căi sunt: tutela, măsurile de
protecţie specială (plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă, şi supravegherea
specializată) la care se adaugă adopţia.
46
 Singura care poate dispune la instituirea acestor măsuri este instanţa
judecătorească. Sediul materiei este în legea 272/2004, art. de la 50-71. Potrivit art. 50,
protecţia specială reprezintă ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi serviciilor destinate îngrijirii
şi dezvoltării copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi sau a celui care,
în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora.

Beneficiarii sunt: copii până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu. În plus, la

cererea tânărului care se află în continuarea studiilor, într-o formă de învăţământ la zi,
acestuia i se poate acorda protecţie specială pe toată durata studiilor, dar numai la
împlinirea vârstei de 26 de ani.

De asemenea, tânărul care a beneficiat de o formă de protecţie socială poate primi

la cerere această protecţie în continuare chiar dacă nu îşi continuă studiile, dacă nu are
posibilitatea revenirii în propria familie şi este confruntat cu riscul excluderii sociale.
Protecţia socială se asigură pe o perioadă de maxim 2 ani.

În ceea ce priveşte măsurile de protecţie specială a copilului, beneficiarii sunt,

potrivit art. 56 următorii:
- copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti
sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, au fost puşi sub
interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, în situaţia în care nu s-a putut
institui tutela;
- copilul care în vederea protejării intereselor sale nu poate fi lăsat în grija acestora din
motive neimputabile lor
- copilul abuzat sau neglijat: se instituie măsura plasamentului de urgenţă;
- copilul găsit sau cel abandonat de către mamă în unităţile sanitare;
- copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal.
În cazul copilul care a împlinit 14 ani, aceste măsuri se stabilesc numai cu
consimţământul acestuia, dar instanţa, atunci când există motive temeinice poate
trece peste refuzul lui.
în cursul procedurii administrative sau judiciare ce are ca obiect instituirea unei
măsuri de protecţie specială, este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de
10 ani, iar cel sub 10 ani poate fi ascultat dacă autoritatea competentă consideră că este
necesar. Aceste măsuri pot fi atacate în instanţă de copilul peste 14 ani sau de
reprezentantul lor legal.

Plasamentul: art. 58-63 din lege, iar măsura se dispune după caz la o persoană
sau la o familie, la un asistent maternal sau la un serviciu de tip rezidenţial licenţiat.
Persoana sau familia care primeşte copilul trebuie: Să aibă domiciliul în România şi să fie
evaluată de Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilui, în ceea ce priveşte
garanţiile morale şi materiale pe care aceasta le oferă;

Asistentul maternal este persoana fizică atestată, care asigură prin activitatea pe
care o desfăşoară, la domiciliul său, creşterea, îngrijirea şi educarea copilului primit în
plasament în baza unui contract individual de muncă. Este interzis plasamentul copilului
care nu a împlinit vârsta de 2 ani într-un serviciu de tip rezidenţial (centru de plasament,
centru maternal) cu excepţia situaţiei în care copilul prezintă handicap grav şi are nevoie de
îngrijiri specializate.

Plasamentul în regim de urgenţă: art. 64-67: se dispune în două situaţii:

47
 1. când este vorba de un copil abuzat sau neglijat;
2. când este vorba de copilul găsit sau abandonat în unităţile sanitare;

Exercitarea drepturilor părinteşti se suspendă pe deplin drept pe toată durata

plasamentului în regim de urgenţă, până la momentul în care instanţa va decide cu privire la
menţinerea acestei măsuri sau la înlocuirea ei şi cu privire la exercitarea drepturilor
părinteşti.

Supravegherea specializată: art. 67, 80-84 din legea 272/2004: potrivit art. 80,
protecţia specială a copilului care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu
răspunde penal, este asigurată fie prin măsura plasamentului, fie prin măsura supravegherii
specializate, ţinând cont de elemente precum condiţiile care au favorizat săvârşirea faptei,
gradul de pericol social al acesteia, mediul în care a trăit şi a crescut copilul, riscul săvârşirii
unor noi fapte penale.

ADOPŢIA
Sediul materiei: Legea 273/2004 şi codul familiei. Potrivit art. 1, din legea 272,
adopţia este operaţiunea juridică prin care se crează legătura de filiaţie între adoptator şi
adoptat, precum şi legătura de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.

Definim adopţia ca fiind operaţiunea juridică prin care, la iniţiativa şi cu

consimţământul persoanelor implicate, având încuviinţarea instanţei, ia naştere rudenia
civilă dintre adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi adoptatori şi rudele acestuia,
concomitent cu stingerea rudenie fireşti care lega pe adoptat şi pe descendenţii acestuia de
părinţii fireşti ai adoptatului şi rudele acestora.

Principiile adopţiei sunt:

a. principiul interesului superior al copilului:
b. principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial;
c. principiul continuităţii în educarea copilului ţinând cont de originea sa etnică, culturală
şi lingvistică;
d. principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu
vârsta şi gradul său de maturitate;
e. principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei;
f. principiul garantării confidenţialităţii în ceea ce priveşte datele de identificare ale
adoptatorului sau ale familiei adoptatoare, precum şi în ceea ce priveşte identitatea
părinţilor fireşti;

Cerinţele de fond ale adopţiei: privitoare la adoptator sau la familia

adoptatoare:
- capacitatea deplină de exerciţiu;
- vârsta adoptatorului: art. 9 din legea 273 prevede că adoptatorul trebuie să fie cu cel
puţin 18 ani mai în vârstă decât cel pe care doreşte să îl adopte. Ca excepţie, pentru
motive temeinice, instanţa poate încuviinţa adopţia, chiar dacă diferenţa de vârstă
dintre adoptat şi adoptator este mai mică de 18 ani, dar în nicio situaţie nu poate fi
mai mică de 15 ani.
- Aptitudinea de a adopta atestată prin decizia direcţiei generale de asistenţă socială şi
protecţie a copiluluil. Există două excepţii: adopţia care priveşte o persoană majoră şi
când adopţia se referă la copilul firesc al celuilalt soţ.

48
 - Consimţământul la adopţie al adoptatorului. Acesta este dat în faţă instanţei în etapa
soluţionării cererii de încuviinţare a adopţiei. Pe lângă acesta, mai este necesar şi
consimţământul soţului adoptatorului, consimţământ care are un rol consultativ.
Consimţământul se cere şi atunci când soţii sunt despărţiţi în fapt.

Persoanele cu boli psihice şi boli mintale nu pot adopta (alienatul mintal, debilul
mintal)

Condiţii privitoare la adoptat:

i. Vârsta adoptatului: un copil poate fi adoptat până la împlinirea vârstei majoratului.
Excepţie:majorul adoptat: permisă doar dacă a fost crescut pe perioada minorităţii de
către adoptator.
În ceea ce priveşte minorul care s-a căsătorit înaintea vârstei de 18 ani, el nu mai
este considerat copil, aşadar i se va aplica regula specifică majorului.

ii. Copilul adoptat trebuie să fie lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor fireşti
sau în vederea protejării intereselor sale, să nu poate fi lăsat în grija acestora.

iii.Consimţământul adoptatului dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Acesta se exprimă în

faţa instanţei de judecată, în etapa finală a încuviinţării adopţiei.

iv.Consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti sau al tutorelui copilului. Când adopţia

se referă la o persoană majoră sau un minor cu capacitate deplină de exerciţiu, nu se
mai cere această condiţie.
Consimţământul este necesar fără a se deosebi după cum minorul este din
căsătorie ori din afara acesteia dar cu filiaţia legal stabilită, ori dacă părinţii acestuia sunt
despărţiţi în fapt, divorţaţi.
Instanţa, pentru motive temeinice, poate trece peste refuzul părinţilor fireşti de a
consimţi la adopţie. În situaţia în care vorbim despre adopţie succesivă, este necesar şi
consimţământul părintelui adoptator, şi de asemenea, este necesar, în cazul adopţiei
copilului firesc al celuilalt soţ, este necesar consimţământul acestuia din urmă. Adopţie
succesivă (când copilul e adoptat de unul dintre soţi, apoi, de celălalt).

Consimţământul părinţilor fireşti poate fi dat numai după trecerea unui termen de 60
de zile de la data naşterii copilului înscrisă în certificatul de naştere. Consimţământul
părinţilor fireşti trebuie să fie dat tot în faţa instanţei de judecată, dar într-o altă fază, şi
anume în aceea a încuviinţării cererii de deschidere a procedurii adopţiei.

Acest consimţământ poate să fie revocat în termen de 30 de zile de la data la care

el a fost exprimat. Instanţa poate solicita ca părintele firesc să îşi de-a consimţământul din
nou în faţa sa în situaţia în care se constată că ar exista indicii care să ducă la concluzia că
opţiunea părintelui firesc s-a modificat de la momentul la care el şi-a dat consimţământul
iniţial.

Impedimentele la adopţie:

- Este interzisă adopţia între fraţi.

- Este interzisă adopţia propriului copil firesc;
- Este interzisă adopţia a doi soţi sau fosţi soţi de către acelaşi adoptator sau familie
adoptatoare precum şi adopţia între soţi sau între foştii soţi.

49
 - Este interzisă adopţia simultană sau succesivă de către mai mulţi adoptatori, cu două
excepţii: adopţia succesivă de către adoptatorii soţ şi soţie precum şi adopţia
succesivă în cazul încetării din orice motive a adopţiei anterioare.
Adopţia încetează fie prin desfacere fie prin declararea nulităţii. Desfacerea
operează atunci când intervine decesul adoptatorului sau a părinţilor adoptatori.

- Este interzisă adopţia de către persoane cu boli psihice sau handicap mintal.

Procedura adopţiei: legea 273: atestarea, încuviinţarea copilului şi procedura

propriu-zisă a încuviinţării adopţiei. De citit din lege

Efectele adopţiei: se produc de la data la care hotărârea judecătorească rămâne

irevocabilă. Serviciul de stare civilă, în baza acestei hotărâri va întocmi un nou act de
naştere al adoptatului, iar vechiul act de naştere se va păstra şi se va face menţiune pe
marginea lui cu privire la adopţie.

Principalul efect al adopţiei este constituirea legăturii de filiaţie civilă între adoptat şi
descendenţii săi şi adoptator/adoptatori. La căsătorie se păstrează acel impediment care
spune că nu se pot căsătorii. De asemenea, se stinge legătura dintre adoptat şi
descendenţii săi precum şi cu părinţii săi fireşti şi rudele acestora.

Ca excepţie de la acest efect extinctiv, adoptatul păstrează legăturile de rudenie

firească atunci când vorbim de adopţia sa de către soţul părintelui firesc.

Legea 273 dispune că adoptatorii vor informa copilul că este adoptat, de îndată ce
vârsta şi gradul său de maturitate o permit.

Desfacerea adopţiei: intervine prin decesul adoptatorului sau al soţilor adoptatori.

În ceea ce priveşte nulitatea, legea dispune că adopţia este nulă când a fost încheiată cu
un alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului sau cu încălcarea oricăror
condiţii de fond sau de formă prevăzute de către lege.

Cazurile de nulitate absolută sunt următoarele:

- Adopţia a fost încheiată în alt scop decât al ocrotirii interesului minorului;

- Lipsa consimţământului la adopţie al părinţilor fireşti sau al tutorelui;
- Lipsa consimţământului la adopţie a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani;
- Lipsa consimţământului la adopţie al adoptatorului sau al soţilor adoptatori;
- Neîndeplinirea oricăreia dintre cerinţele de fond privitoare la persoana adoptatorului;
- Neîndeplinirea oricăreia dintre cerinţele de fond privitoare la persoana adoptatului;
- Prezenţa oricăruia dintre impedimentele la adopţie;
- Nesocotirea cerinţelor de formă ale încuviinţării adopţiei constând în omiterea
etapelor imperative ale procedurii adopţiei.

Efectele admiterii în constatarea nulităţii adopţiei: se produc retroactiv (ca

principiu), iar în ceea ce priveşte întreţinerea care a fost acordată minorului de către părinţii
adoptatori, această prestaţie nupoate fi întoarsă. Se revine la numele pe care copilul l-a
avut înainte, se revine la legătura de rudenie firească avută anterior încheierii adopţiei, şi
impedimentele care au luat naştere se sting.

50