1.

    Noţiunea de familie

Noţiunea de familie este privită sub mai multe aspecte:

a)    Juridic – familia desemnează grupul de persoane între care există relaţii sociale reglementate de norme juridice, în urma
cărora se produc anumite efecte.
b)    Sociologic – familia reprezintă o formă de relaţii sociale dintre persoanele unite între ele prin căsătorie, filiaţie. Literatura
sociologică analizează 2 tipuri de familie:
–    de origine, adică acea familie în care ne naştem,
–    de procreare, adică acea familie pe care o creăm, ca adult.
c)    Filosofic – familia reprezintă temelia societăţii, celula de bază a acesteia care asigură funcţionalitatea şi continuitatea
poporului.
d)    Biologic – familia se raportează la relaţia sexuală dintre bărbat şi femeie, în cadrul ei realizîndu-se procreaţia.
Funcţiile familiei
Familia îndeplineşte următoarele funcţii:
1.    funcţia de perpetuare a speciei umane – familia are o bază biologică, deosebirea şi atracţia între sexe, care stă la temelia
uniunii dintre un bărbat şi o femeie, copiii în familie avînd un factor de echilibru.
2.    funcţia economică – este expresia comunităţii de bunuri a soţilor, a obligaţiei de întreţinere între soţi, părinţi-copii.
3.    funcţia educativă – familia este o realitate educativă, joacă un rol important în formarea unei persoane, în dezvoltarea ei
morală şi fizică, integrarea în societate, învăţătură şi pregătire profesională.
4.    funcţia de solidaritate familială – izvorăşte din relaţiile de familie, relaţii de afecţiune, relaţii de fidelitate, adică relaţiile
bazate pe sentimente reciproce şi morală.

2.    Definiţia şi obiectul de reglementare a dreptului familiei

Totalitatea relaţiilor personale şi patrimoniale născute din căsătorie, filiaţie, adopţie sau alte reglementări asimilate de lege
relaţiilor de familie, reglementate de norme juridice alcătuiesc dreptul familiei.
Obiectul de reglementare este constituit din:
1.    Relaţii de căsătorie care sînt norme juridice ce prevăd încheierea căsătoriei, norme juridice care reglementează raporturile
personale şi matrimoniale dintre soţi, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei.
2.    Raporturi rezultate din rudenie, adică cele bazate pe sînge pe linie dreaptă şi colaterală, norme care reglementează filiaţia faţă
de mamă, faţă de tată, situaţie legală a copilului din căsătorie şi din afara acesteia, precum şi relaţii bazate pe rudenia civilă, adică
raporturi de adopţie – norme juridice care reglementează încuviinţarea adopţiei, raporturile personale şi patrimoniale izvorîte din
adopţie, nulitatea şi desfacerea adopţiei.
3.    Raporturi privitoare la ocrotirea părintească – norme care reglementează drepturile şi obligaţiile ce le revin părinţilor pentru
realizarea şi apărarea intereselor copiilor lor minori, norme juridice relative la creşterea şi educarea copiilor.
Nu intră sub incidenţa dreptului familiei raporturile născute din concubinaj, logodnă, succesiune. Alături de obiectul de
reglementare (relaţiile interumane cu caracter complex), metoda de reglementare face din dreptul familiei o ramură de drept
distinctă în cadrul sistemului de drept.
Metoda de reglementare se caracterizează fie prin egalitatea părţilor în raport de dreptul familiei – egalitatea dintre soţi, fie prin
subordonarea  părţilor – raporturile dintre părinţi şi copii.  Totodată, dreptul familiei se caracterizează  şi prin metoda
reglementării unui statut legal (instituţia căsătoriei).

3.    Izvoarele şi principiile dreptului familiei

Dintre izvoarele de drept ale R. M., putem enumera următoarele izvoare:

a)    Constituţia, unde se prevede la articolele 48 – 50 statutul familiei în cadrul societăţii, respectiv şi faptul că aceasta presupune
un element destul de important care este ocrotit de stat.
b)    Codul familiei – care reglementează în mare parte instituţiile dreptului familiei.
c)    Codul procesual civil – reglementază procesul de divorţ precum şi diferite litigii ce ţin de dreptul familei.
d)    Legea privind regimul juridic al adopţiei.
e)    Legea cu privire la actele de stare civilă – reglementează regimul juridic al actelor de stare civilă.
Ca izvoare internaţionale, pot fi tratatele internaţionale din domeniul dreptului familiei la care Republica Moldova este parte.
Principiile dreptului familei
    Familia şi relaţiile familiale în Republica Moldova sînt ocrotite de stat.
    Numai căsătoria încheiată la organele de stat de stare civilă (denumite în continuare organe de stare civilă) generează drepturile
şi obligaţiile de soţi prevăzute de codul familiei al R. M.
Relaţiile familiale sînt reglementate în conformitate cu următoarele principii:
    Monogamie – adică se permite căsătoria numai între un bărbat şi o femeie necăsătorită.
    Căsătorie liber consimţită între bărbat şi femeie – adică aceştia i-au liber decizia de a se căsători fără a fi impuşi de cineva.
    Egalitate în drepturi a soţilor în familie – soţii sînt egali atît în drepturi cît şi în obligaţii.
    Sprijin reciproc moral şi material – adică reciprocitatea ajutorului între soţi.
    Fidelitate conjugală – odată ce soţii sînt căsătoriţi, aceştia trebuie să fie fideli unul altuia, relaţiile sexuale cu alte persoane
nefiind admise.
    Prioritate a educaţiei copilului în familie.
    Manifestarea grijii pentru întreţinerea, educaţia şi apărarea drepturilor şi intereselor membrilor minori şi ale celor inapţi de
muncă ai familiei.
    Soluţionare, pe cale amiabilă a tuturor problemelor vieţii familiale.
    Inadmisibilitatea amestecului deliberat în relaţiile familiale.
    Liber acces la apărarea, pe cale judecătorească, a drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor familiei.

4.    Corelaţia dreptului familiei cu alte ramuri de drept

Dreptul civil
Normele de dreptul familiei se completează cu normele de drept civil. Codul familiei s-a desprins din Codul civil. Dispoziţiile
privind  capacitatea, consimţămîntul soţilor la încheierea căsătoriei, viciile de consimţămînt, dispoziţii privind nulitatea,
domiciliul, starea civilă, completează normele de dreptul familiei. Totodată, succesiunia se dezbate după rudenie, reglementată de
dreptul familiei.
Drept procesual civil
Normele de drept procesual civil asigură realizarea normelor de dreptul familiei pe calea constrîngerii judiciare, atunci cînd
participanţii la raporturile de dreptul familiei nu le îndeplinesc de bună voie.
Dreptul muncii
Codul muncii conţine dispoziţii menite a proteja interesele părinţilor, ale copiilor, precum concediul de maternitate/paternitate
pentru îngrijirea copiilor nou-născuţi sau bolnavi, alocaţiile de stat, alocaţiile suplimentare pentru familiile cu mai mulţi copii.
Dreptul constituţional
Principiile dreptului familiei sunt, în general, principiile constituţionalităţii.
Drept penal
Sunt consacrate în Codul penal o serie de dispoziţii prin care se urmăreşte ocrotirea relaţiilor de familie, cum ar fi: incriminarea
incestului.
Drept procesual penal
Soţul sau orice altă rudă apropiată a învinuitului sau inculpatului sunt scutiţi a depune mărturie.
1.    Noţiune

Căsătoria este o uniune între bărbat şi femei în scopul de a întemeia o familie. În literatura de specialitate se întîlnesc şi alte
noţiuni. Căsătorie este uniunea liber consimţită dintre un bărbat  şi o femeie, încheiată în scopul întemeierii unei familii şi cu
respectarea dispoziţiilor legale.

2.    Natura juridică a căsătoriei

Referitor la natura juridică, aici există mai multe opinii. Căsătoria are un caracter contractual, este opinia francezilor şi a
românilor. Într-o altă opinie se spune că aceasta este un act juridic independent şi, deşi seamănă foarte mult cu contractul, este cu
totul diferit.
Căsătoria are natură juridică proprie, ceea ce şi o face să fie specifică. Ea, la rîndul ei, produce cele mai multe efecte în societate,
spre deosebire de alte acoduri de voinţă. În cazul căsătoriei, avem, sau persistă libertatea de voinţă a soţilor, ceea ce persistă şi la
contracte, soţii fiind egali, adică avînd acelaşi cuantum de drepturi şi obligaţii. Ceea ce îl desebeşte pe acest act de contract este
faptul că cuantumul drepturilor şi obligaţiilor în contracte sînt diferite, în dependenţă de voinţa părţilor. Subiecţii contractanţi
urmăresc fiecare un scop. În cazul căsătoriei, soţii au acelaşi scop, în caz contrar, căsătoria va fi lovită de nulitate absolută.
Efectele căsătoriei, la rîndul lor, sînt prevăzute de legislaţie, însă, în cazul contractului, toate aceste efecte depind de modul de
exercitare a drepturilor şi obligaţiilor creditorului şi debitorului. Căsătoria, spre deosebire de contract, nu poate fi afectată de vreo
oarecare modalitate, adică termen, sarcină şi condiţie.
Clauzele contractuale pot fi modificate de părţi la înţelegerea acestora, iar în cazul căsătoriei, acestea nu pot fi modificate decît
doar cele matrimoniale. Dacă în cazul contractelor apare vreo divergenţă între părţi şi cazul este intentat în instanţă, atunci,
debitorul sau creditorul, dacă nu are posibilitatea de a se prezenta sau nu doreşte, atunci, acesta poate fi reprezentat de către o altă
persoană, pe cînd în cazul căsătoriei, aceasta nu este posibil, aici subiecţii trebuind să fie ei înşişi prezenţi.
În cazul contractelor, acestea pot fi desfiinţate prin acord, iar în cazul căsătoriei, aceasta poate avea loc prin 2 modalităţi:
1.    La oficiul stării civile;
2.    La instanţa de judecată.
Căsătoria nu poate fi reziliată, iar în cazul contractelor, această operaţiune este posibilă.
De aici deducem că contractul şi actul juridic care se încheie între soţi, au careva asemănări, dar se deosebesc enorm, ceea ce şi
ne spune că încheierea căsătoriei presupune un act juridic independent şi nu un contract.

3.    Caracterele juridice ale căsătoriei

a)    Monogam, presupune faptul că încheierea căsătoriei poate avea loc doar între un bărbat şi o femeie care nu este căsătorit/ă.
b)    Caracterul solemn. Pentru valabilitate se cere înregistrarea la Starea Civilă. Această înregistrare se face în faţa unei autorităţi
de stat, cu atribuţii de delegat a Stării Civile. Este important şi obligatoriu să fie prezenţi ambii soţi. Există posibilitatea asistării
publicului.
c)    Caracterul Civil. Se recunosc şi se permit doar căsătoriile înregistrate la Starea Civilă sau în alte condiţii legale, adică atunci
cînd delegatul de stare civilă se deplasează la domiciliul viitorilor soţi.
d)    Se încheie pe viaţă, adică acest act juridic bilateral nu conţine un termen pentru care este încheiat, ceea ce înseamnă că soţii
trebuie să întreţină relaţii de familie pe întreg parcursul vieţii şi să realizeze principalele funcţii ale familiei (perpetuare,
economică, educativă).
e)    Egalitatea soţilor – din momentul înregistrării căsătoriei la Oficiul Stării Civilă, soţii se consideră a fi egali în toate drepturile
şi obligaţiile.
f)    Întemeierea familiei – este scopul principal al soţilor şi la rîndul ei, familia presupune uniunea dintre bărbat şi femeie în
scopul perpetuării acesteia.
4.    Încheierea căsătoriei

Condiţiile de validitate a căsătoriei se împart în:

1.    Condiţii de fond;
2.    Condiţii de formă.
Clasificarea condiţiilor de fond
1.    După caracterul lor:
    Diferenţa de sex;
    Vîrsta matrimonială (de la 18 ani, cu acordarea dispensiei de 2 ani);
    Consimţămîntul liber exprimat;
    Comunicarea stării sănătăţii;
2.    După cum sînt sau nu prevăzute în legislaţie:
    Exprese, care sînt prevăzute în legislaţie, de exemplu vîrsta.
    Virtuale, care nu sînt prevăzute în legislaţie, dar ele reies din faptul cum legiuitorul reglementează.
3.    În funcţie de sancţiunile care intervin în caz de nerespectare:
    dirimante – condiţii a căror neîndeplinire atrage nulitatea relativă. Exemplu: bigamia.
    prohibitive – nu afectează valabilitatea căsătoriei, ci atrage doar sancţiuni disciplinare pentru funcţionarul care a încălcat
dispoziţiile legale.
Condiţii generale cu privire la consimţămînt
1.    să provină de la o persoană cu discernămînt;
2.    să fie încheiat cu scopul de a produce efecte juridice;
3.    să nu fie alterat de vreun viciu;
4.    să fie concomitent şi personal;
5.    să fie actual;
6.    să fie constatat direct de delegatul stări civile.
Condiţiile de formă ale încheierii căsătoriei
Condiţiile de formă ale căsătoriei reprezintă formalităţile prealabile şi concomitente încheierii căsătoriei. Adică, este necesar din
timp, depunerea unei cereri la organul de stare civilă în a cărui rază teritorială se află domiciliul unuia dintre viitorii soţi sau al
părinţilor unuia dintre ei.
Condiţiile de formă se împart în:
a)    formalităţi prealabile;
b)    formalităţi respectate concomitent.
Formalităţile prealabile:
1.    Se depunde o declaraţie de căsătorie – această declaraţie poate fi făcută de cetăţenii Republicii Moldova, care doresc să se
căsătorească, aceasta realizîndu-se la organul de stare civilă de unde îşi au domiciliul soţii sau părinţii lor. Pentru viitorii soţi,
există o posibilitate mare în ceea ce priveşte încheierea actului juridic.
2.    Delegatul de stare civilă este persoana care are competenţă în încheierea actului juridic şi acesta trebuie să aducă la
cunoştinţa soţilor toate condiţiile de încheiere a căsătoriei. El le explică drepturile şi obligaţiile soţilor. Dacă unul din viitorii soţi
au copii, atunci delegatul de stare civilă le lămureşte procedura de căsătorie şi impedimentele la care sînt ţinuţi.
3.    Potrivit cererii, delegatul de stare civilă stabileşte ziua şi ora căsătoriei, repectiv şi modul de înregistrare a lor. Pînă la
încheierea căsătoriei, viitorii soţi au la dispoziţie o lună de zile, ceea ce înseamnă că aceştia, în decursul termenului dat, pot să-şi
retragă cererea, dacă s-au răzgîndit, sau dacă există alte motive. Există situaţii cînd viitorii soţi doresc să se căsătorească în ziua
în care au depus cererea. Aici motivele pot fi diferite: boală, plecarea peste hotare, etc. Din punct de vedere teoretic aceasta este
posibil, însă din punct de vedere practic nu, deoarece rezultatele expertizei medicale nu pot fi stabilite într-un termen atît de mic.
4.    Cererile de căsătorie se semnează şi se depun la starea civilă, unde se anexează buletinul de identitate, certificatul de naştere
(dacă sînt copii sau descendenţi), certificat de divorţ (dacă unul dintre viitorii soţi a mai avut anterior o căsnicie), etc.
Formalităţile concomitente:
1.    Delegatul de stare civilă identifică persoanele cu ajutorul buletinului de identitate.
2.    Se ţine cont şi se verifică dacă sînt respectate toate condiţiile şi nu există vreun impediment.
3.    Se constată dacă nu sînt opoziţii la căsătorie.
4.    Se constată dacă persoanele îşi dau consimţămăntul reciproc.
5.    Declară căsătoria încheiată prin răspunsul afirmativ din partea ambilor soţi.
6.    Dacă există şi martori, atunci, ei semnează ca fiind în această calitate.
7.    Se eliberează certificatul de căsătorie.
Avantajul respectării condiţiilor de mai sus, este:
1.    asigurarea îndeplinirii condiţiilor de fond şi înlăturarea impedimentelor;
2.    asigură recunoaşterea publică a căsătoriei;
3.    asigură dovada căsătoriei prin aceste formalităţi.
În Codul Familie, la art. 9 este prevăzut faptul că drepturile şi obligaţiile soţilor i-au naştere din ziua încheierii căsătoriei la
organul de stare civilă. Problema este că aici nu e prevăzut cu exactitate care este momentul încheierii căsătoriei. Se consideră a
fi corect, încheierea căsătoriei atunci cînd soţii îşi dau acordul de voinţă şi delegatul confirmă aceasta.
Proba căsătoriei. Se face cu certificatul de căsătorie, unde este prevăzut ce nume poartă soţii. În caz de pierdere a certificatului, se
face dublicat.
Impedimente la căsătorie
    Bigamia. Este interzisă căsătoria unde cel puţin una dintre persoane este căsătorită.
    Pînă la gradul IV în linie dreaptă, fraţi şi surori şi părinţii comuni ai acestora căsătoria este interzisă.
    Adoptat şi rudă a adoptatorului în linie dreaptă, pînă la al IV-lea grad inclusiv;
    Curator şi persoană minoră aflată sub curatela acestuia, în perioada curatelei – din punct de vedere social, căsătoria între
subiecţii daţi, presupune o relaţie care, din punct de vedere al societăţii este amoral, deoarece, persoana care îngrijeşte de un
minor, poate să-i devină ulterior, soţ sau soţie. În legislaţie nu este prevăzută interdicţia ca aceştia să se căsătorească după
perioada în care minorul iese de sub curatelă;
    Persoane unde cel puţin una a fost lipsită de capacitatea de exerciţiu;
    Persoane condamnate la privaţiune de libertate în perioada cînd ambele îşi ispăşesc pedeapsa – logic, persoanele condamnate şi
de sexe diferite, nu-şi pot ispăşi pedeapsa în aceeaşi instituţie penitenciară, de unde şi deducem că nu poate fi încheiată căsătoria
între persoanele respective;
    Persoane de acelaşi sex – codul familiei al RM prevede expres această dispoziţie;
    Între adoptator şi adoptat;
    Alienaţia şi debilitatea mintală – nu pot să se căsătorească aceste persoane şi pentru a stabili aceasta este nevoie de o hotărîre
judecătorească. În doctrină, este prevăzută opinia că s-ar putea căsători, persoanele care sînt bolnave de starea de luciditate
pasageră. Sînt contra opiniei date deoarece, totuşi, boala psihică se poate transmite ereditar.

Alienaţie mintală – boală mintală care se datorează unor anomalii care fac imposibilă dezvoltarea facultăţilor psihice ori unor
maladii ale sistemului nervos etc. Poate fi de lungă durată şi chiar permanentă (incurabilă), alteori trecătoare sau intermitentă (cu
intervale lucide). Persoana care suferă de alienaţie mintală are factorul intelectiv al vinovăţiei afectat, drept pentru care aceasta nu
va putea suferi consecinţe penale, pentru faptele socialmente periculoase comise de ea intervenind una dintre cauzele generale
care înlătură caracterul penal al faptei – iresponsabilitatea.
Înapoierea mintală are trei grade: idioția, imbecilitatea și debilitatea mintală.
    Idioția este stadiul cel mai grav al înapoierii mintale. Persoana care prezintă acest tip de handicap are o dezvoltare fizică
deficitară, gândirea este extrem de rudimentară și după exersări îndelungate poate executa mișcări de autoservire și necesită
îngrijire permanentă. Nu depășește niciodată nivelul unui copil normal de doi ani.
    Imbecilitatea este un grad intermediar de înapoiere mintală, în care persoana nu-și poate însuși limbajul scris și nu poate depăși
nivelul vârstei preșcolare, însă reușește să învețe să meargă, să vorbească și să achiziționeze cunoștințe fragmentare.
Debilitatea mintală este gradul cel mai ușor al întârzierii mintale. Deficitul intelectual se manifestă în capacitate redusă de
generalizare și abstractizare. La prima vedere, datorită lipsei unor deficiențe fizice evidente, debilul mintal nu se deosebește de un
om normal. Din cauza criticismului redus al gândirii, a caracterului pueril al afectivității, el are nevoie de îndrumarea adulților
chiar și atunci când reușește să-și câștige singur existența. În felul acesta se explică de ce legea s-a ocupat în mod expres în
materia mijloacelor de ocrotire civilă numai de situația debililor mintali și nu și de cea a celorlalți deficienți mintali.

1.    Definiţia şi clasificarea nulităţii

În dreptul civil întîlnim definiţia nulităţii ca fiind acea sancţiune civilă îndreptată împotriva efectelor convenţiei încheiate cu
nerespectarea condiţiilor de validitate cerute de lege.
Clasificarea nulităţii
Clasificarea  nulităţii căsătoriei poate fi făcută în funcţie de următoarele criterii:
a)    în funcţie de clasificarea utilizată în dreptul civil;
b)    în funcţie de consacrarea legislativă.
În funcţie de clasificarea utilizată în dreptul civil, nulitatea căsătoriei poate fi:
a)    absolută – care sancţionează încheierea actului juridic de căsătorie cu nerespectarea dispoziţiilor legale, încălcări care aduc
atingere intereselor generale ale societăţii;
b)    relativă – care sancţionează căsătoria încheiată prin vicierea consimţămîntului unuia dintre viitorii soţi.
În funcţie de consacrarea legislativă, nulităţile se clasifică în:
a)    nulităţi exprese – nulităţi expres prevăzute de Codul familiei sau de alte acte legislative;
b)    nulităţi virtuale – nulităţi care rezultă, în mod implicit, din dispoziţiile Codului familiei.
În ceea ce priveşte distincţia dintre aceste feluri de nulităţi există unele deosebiri faţă de dreptul comun. Astfel, în unele cazuri, în
interesul menţinerii căsătoriei, aceasta poate fi confirmată, chiar dacă este vorba de nulitatea absolută. Tot astfel, în cazul
căsătoriei putative, efectul retroactiv al nulităţii căsătoriei este înlăturat în privinţa soţului de bună credinţă.

2.    Cazuri de nulitate absolută şi relativă a căsătoriei

Nulitatea absolută va fi în următoarele cazuri:

1.    Cînd persoanele sînt de acelaşi sex – Codul Familiei stabileşte faptul că încheierea căsătoriei poate avea loc doar între
persoane de sex diferit.
2.    Persoane dintre care cel puţin una este deja căsătorită;
3.    Cînd persoanele nu au atins vîrsta de 18 ani. În unele situaţii, din motive temeinice, se acordă dispensa de vîrstă, de 2 ani.
Exemplu: viitoarea soţie este însărcinată şi are 16 ani.
4.    Căsătoria încheiată între persoane care sunt rude în gradul prohibit de lege – rude în linie dreaptă pînă la al IV-lea grad
inclusiv, fraţi şi surori, inclusiv cei care au un părinte comun.
5.    Căsătoria încheiată de o persoană aflată în stare de alienație sau debilitate mintală, precum şi lipsită vremelnic de
discernămînt – căsătoria încheiată în situațiile prevăzute este lovită de nulitate absolută doar dacă boala psihică a existat înainte
de încheierea căsătoriei. Dacă starea de alienație sau debilitate mintală a survenit după încheierea căsătoriei, ea poate constitui
doar motiv de divorț, formulat de oricare dintre soți. Chiar dacă unul dintre soți a cunoscut boala psihică a celuilalt soț la
încheierea căsătoriei, sancțiunea intervenită este tot cea a nulității absolute. Nulitatea absolută intervine şi în cazul lipsei
vremelnice a discernămîntului unui soț, doar dacă căsătoria a fost încheiată în acest timp (a absenței discernămîntului).
6.    Căsătoria încheiată cu lipsa consimțămîntului soților.
7.    Căsătoria încheiată cu nerespectarea cerințelor de formă privitoare la caracterul solemn al căsătoriei şi la publicitatea
căsătoriei – viitorii soți trebuie să fie prezenți împreună în fața ofițerului de stare civilă, la sediul serviciului de stare civilă, pentru
a-şi da consimțămîntul în mod public.
8.    Căsătoria încheiată de către un delegat de stare civilă necompetent – numai căsătoria încheiată în fața ofițerului de stare
civilă dă naştere drepturilor şi obligațiilor soților. Fiecare delegat de stare civilă este competent în raza sa teritorială şi nu poate să
se deplaseze în altă regiune pentru a încheia căsătoria.
9.    Căsătoria încheiată fictiv. Atunci cînd căsătoria a fost încheiată în alte scopuri, în afara celui de a întemeia o familie, ea este
considerată fictivă. Sancțiunea care intervine este cea a nulității absolute, însă ea poate fi acoperită prin stabilirea de raporturi
conjugale normale între părți şi prin întemeierea unei familii reale.
Nulitatea relativă va fi în următoarele cazuri:
Nulitatea relativă intervine atunci cînd consimțămîntul a fost viciat prin eroare, dol sau violență.
1.    Eroarea. Căsătoria fiind un act juridic “intuitu personae”, eroarea poate fi doar cu privire la identitatea fizică a celuilalt soț.
Doar acest caz constituie o cauză de nulitate relativă a căsătoriei.
2.    Dolul. Dolul este o formă de eroare, însă dacă în primul caz eroarea era  spontană, în acest caz ea este provocată prin
mijloace, manopere viclene. Pentru ca dolul să constituie motiv de anulare a căsătoriei, trebuie să fi fost determinant la
manifestarea consimțămîntului celuilalt, în vederea încheierii căsătoriei. Frecvent dolul apare sub forma “dol prin reticență”, care
constă în omisiunea cu bunăştiință a unui soț da a-i comunica celuilalt soț elementele de fapt esențiale în ceea ce priveşte
formarea consimțămîntului acestuia. De exemplu: deşi unul din soți suferea de o boală psihică (debilitate, alienație mintală) a
prezentat celuilalt soț un certificat prenupțial fals, care ascundea acest lucru constituie o formă de dol. Trebuie să se probeze însă
că soțul şi-a cunoscut boala gravă şi că în mod voit nu a comunicat-o celuilalt soț. De asemenea constituie motiv de anulare
relativă a căsătoriei ascunderea stării de gravitate de către viitoarea soție, necomunicarea de către unul din viitorii soți a
neputinței patologice de a procrea sau de a realiza actul sexual.  În aceste cazuri dovada în fața instanței judecătoreşti trebuie
făcută de soțul făcută victimă.

3.    Violența. Violența reprezintă amenințarea fizică sau psihică a unei persoane în scopul de a o determina să încheie o căsătorie.
Însă, datorită procedurii de încheiere a căsătoriei este mai greu să se demonstreze acest viciu de consimțămînt. La fel ca şi în
dreptul comun violența exercitată trebuie să aibă un anumit grad de intensitate şi de gravitate, care să-l pună pe cel în cauză de a
nu se putea opune căsătoriei. Actele de violență trebuie analizate atît obiectiv cît şi subiectiv, ținînd cont de cerințele
conjuncturale ale victimei, cît şi de starea psihică în care se află.
4.    Şantajul – constituie formă de ameninţare îndreptată spre cealaltă persoană, în scopul de a profita de pe urma încheierii
căsătoriei.

Regimul juridic al nulităţii absolute sau relative a căsătoriei. În ceea ce priveşte regimul juridic al nulităţii absolute şi al nulităţii
relative, prezintă importanţă persoanele care o pot invoca, termenul de prescripţie în care poate fi exercitat dreptul la acţiune,
precum şi dacă nulitatea poate fi sau nu acoperită prin confirmare.

3.    Efectele nulităţii căsătoriei

Regula desfiinţării retroactive a căsătoriei. Dacă am transpune pur şi simplu consecinţele de principiu ale constatării nulităţii
actului juridic civil în materia actului juridic al căsătoriei, nulitatea absolută sau cea relativă, odată stabilită prin actul instanţei, ar
înlătura toate efectele căsătoriei invalidate ca şi cum “soţii” nu ar fi fost nicicând căsătoriţi între ei. În fapt căsătoria a existat şi,
sub acoperirea prezumţiei de validitate, a generat efecte cu semnificaţie juridică la timpul producerii lor, dar care, retrospectiv, nu
mai au valoare juridică.  În relaţiile dintre foştii soţi, urmările desfiinţării căsătoriei pot avea asemenea amplitudine, radiind atât
pentru trecut, cât şi pentru viitor.

Drepturile şi obligaţiile personale şi patrimoniale legate ca calitatea de soţi a acestora  sunt  infirmate pentru trecut şi, evident,
sunt ineficiente pentru viitor: minora care prin încheierea căsătoriei a dobândit capacitate deplină de exerciţiu şi nu a împlinit 18
ani până la desfiinţarea căsătoriei îşi pierde retroactiv deplinătatea capacităţii de exerciţiu, fiecare dintre soţi revine la numele
purtat anterior căsătoriei, soarta bunurilor dobândite în timpul convieţuirii se determină potrivit dreptului comun (la fel ca şi în
cazul concubinilor), dreptul (şi obligaţia) reciproc la întreţinere nu este recunoscut, iar vocaţia succesorală a soţului supravieţuitor
– pentru ipoteza decesului unuia dintre soţi înainte de rămânerea definitivă a hotărârii în nulitatea sau anularea căsătoriei –  nu
există.
Excepţiile de la regula desfiinţării retroactive a căsătoriei
1.    Situaţia copiilor rezultaţi din căsătoria nulă sau anulată
Aplicarea riguroasă a principului retroactivităţii în materie de nulitate a căsătoriei ar avea drept consecinţă, în privinţa copiilor
născuţi sau concepuţi în timpul acelei căsătorii, pierderea statutului legal de copii din căsătorie, pentru simpul motiv că părinţii
lor, din punct de vedere juridic, nu au fost căsătoriţi niciodată. Preîntâmpinând un asemenea rezultat, art. 23 alin. 2 din Codul
familiei stabileşte că “declararea nulităţii căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din
căsătorie”; în consecinţă, potrivit art. 24 alin. 2, în privinţa acestor copii “se vor aplica, prin asemănare, dispoziţiile prevăzute la
divorţ, în ce priveşte drepturile şi obligaţiile dintre părinţi şi copii”.
2.    Căsătoria putativă
Prin „căsătorie putativă” vom înţelege acea căsătorie care, deşi nulă sau anulată, produce unele efecte în raporturile dintre soţi, în
considerarea faptului că cel puţin unul dintre aceştia a fost de bună- credinţă.
Soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea
instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă”.
Condiţiile cumulative ale căsătoriei putative sunt:
    buna – credinţă a cel puţin unuia dintre soţi în momentul încheierii căsătoriei;
    aparenţa juridică de căsătorie.
Căsătoria putativă îşi produce efectele în planul relaţiilor personale precum şi al relaţiilor patrimoniale care au luat naştere prin
încheierea actului juridic desfiinţat.

1.    Efectele patrimoniale ale căsătoriei

Aceste efecte apar în legătură cu proprietatea soţilor sau cu faptul de a se întreţine reciproc (cheltuieli de căsnicie, întreţinere,
bunurile lor, etc.).
Regimul matrimonial reprezintă totalitatea normelor juridice referitoare la relațiile dintre soți pe timpul căsătoriei, în special cu
privire la bunurile lor. Exemplu: cheltuieli de menaj, adică de întreţinere a domiciliului, a bunurilor, etc., şi cheltuieli de
întreţinere a copilului.
Regimurile matrimoniale se clasifică în funcţie de izvor, în:
a)    Legale – aici legislaţia stabileşte drepturile şi obligaţiile părţilor, executarea acestora.
b)    Convenţionale – părţile îşi reglementează relaţiile patrimoniale.
Regimul legal. La art. 19 – 26, este reglementat regimul legal bunurilor soţilor, acestea fiind comune sau proprietate personală.
Bunurile dobîndite de către soţi în timpul căsătoriei sînt supuse regimului proprietăţii în devălmăşie. Regimul legal al bunurilor
soţilor acţionează în măsura în care nu este modificat de contractul matrimonial.
    Proprietatea în devălmăşie a soţilor
Bunurile dobîndite de către soţi în timpul căsătoriei aparţin ambilor cu drept de proprietate în devălmăsie, conform legislaţiei.
Sînt proprietate în devălmăsie bunurile procurate din contul:
a)    veniturilor obţinute de fiecare dintre soţi din:
    activitatea de muncă;
    activitatea de întreprinzător;
    activitatea intelectuală;
b) premiilor, indemnizaţiilor şi altor plăţi, cu excepţia celor care au un caracter de compensare (ajutor material, despăgubire
pentru vătămarea sănătăţii etc.);
c) altor mijloace comune.
Sînt proprietate în devălmăşie a soţilor bunurile mobile şi imobile, valorile mobiliare, depunerile şi cotele de participaţie în
capitalul social din instituţiile financiare sau societăţile comerciale, care au fost construite, constituite, procurate sau făcute din
contul mijloacelor comune, precum şi alte bunuri dobîndite în timpul căsătoriei, chiar dacă sînt procurate sau depuse pe numele
unuia dintre soţi.
Dreptul la proprietate în devălmăşie se extinde şi asupra soţului care nu a avut un venit propriu, fiind ocupat cu gospodăria
casnică, cu educaţia copiilor sau din alte motive temeinice.
Sînt proprietate în devălmăsie a soţilor bunurile care au fost dobîndite din ziua încheierii căsătoriei pînă în ziua încetării acesteia.
Instanţa judecătorească este în drept, în baza cererii soţului interesat care nu este vinovat de desfacerea căsătoriei, să declare
bunurile dobîndite de către el în perioada cît soţii au dus gospodării separate proprietate a acestuia.
    Dreptul soţilor de a poseda, folosi şi dispune de bunurile comune
Soţii, de comun acord, posedă, folosesc şi dispun de bunurile comune. Fiecare dintre soţi este în drept să încheie convenţii prin
care să dispună de bunurile comune, cu excepţia bunurilor imobile, acordul celuilalt soţ fiind prezumat.
Convenţia contrară dispoziţiilor prezentului cod, prin care se micşorează ori se suprimă comunitatea de bunuri, este declarată
nulă de către instanţa judecătorească.
Convenţia încheiată de unul dintre soţi poate fi declarată nulă de către instanţa judecătorească, la cererea celuilalt soţ, dacă se va
stabili că cealaltă parte a convenţiei a ştiut sau trebuia să fi ştiut că al doilea soţ este împotriva încheierii convenţiei respective.
Cererea privind declararea nulităţii convenţiei poate fi depusă în termen de 3 ani din momentul cînd celălalt soţ a aflat sau trebuia
să fi aflat despre încheierea acesteia.
Unul dintre soţi nu poate, fără consimţămîntul expres al celuilalt, să rezilieze contractul de închiriere a spaţiului de locuit, să
înstrăineze casa sau apartamentul ori să limiteze prin acte juridice dreptul la locuinţă al celuilalt soţ.
    Proprietatea personală a soţilor
Bunurile care au aparţinut fiecăruia dintre soţi pînă la încheierea căsătoriei şi bunurile primite în dar, obţinute prin moştenire sau
în baza altor convenţii gratuite de către unul dintre soţi în timpul căsătoriei, sînt proprietate personală a fiecăruia dintre soţi.
Lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea, încălţămintea şi alte obiecte), cu excepţia bijuteriilor de preţ şi altor obiecte de lux, sînt
proprietate personală a soţului care le foloseşte, indiferent de timpul şi modul de dobîndire.
    Recunoaşterea bunurilor personale ale soţilor proprietate în devălmăşie a acestora
Bunurile ce aparţin fiecăruia dintre soţi pot fi recunoscute de instanţa judecătorească proprietate în devălmăşie a acestora dacă se
va stabili că, în timpul căsătoriei, din contul mijloacelor comune ale soţilor sau al mijloacelor unuia dintre soţi ori în urma muncii
numai a unuia dintre soţi, valoarea acestor bunuri a sporit simţitor (reparaţie capitală, reconstrucţie, reutilare, reamenajare etc.).

Urmărirea bunurilor soţilor

Fiecare soţ răspunde pentru obligaţiile proprii cu bunurile proprietate personală şi cu cota-parte din proprietatea în devălmăşie,
care poate fi determinată de către instanţa judecătorească la cererea creditorului. Ex:gaj.
Soţii răspund cu întreg patrimoniul lor pentru obligaţiile care au fost asumate în interesul familiei, fie şi numai de unul dintre ei,
precum şi pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a săvîrşirii de către ei a unei infracţiuni, dacă prin aceasta au sporit
bunurile comune ale soţilor.
    Împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor
Împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor poate fi făcută atît în timpul căsătoriei, cît şi după desfacerea ei, la cererea oricăruia
dintre soţi. Proprietatea în devălmăşie poate fi împărţită în baza acordului dintre soţi. În caz de neînţelegere, determinarea cotei-
părţi a fiecărui soţ în proprietatea în devălmăşie, precum şi împărţirea acesteia în natură, se face pe cale judecătorească.
La împărţirea proprietăţii în devălmăşie, instanţa judecătorească, la cererea soţilor, stabileşte bunurile ce urmează să fie transmise
fiecăruia dintre ei. Dacă unuia dintre soţi îi sînt transmise bunuri care depăşesc cota ce-i revine, celuilalt soţ i se poate stabili o
compensaţie bănească sau de altă natură.
Bunurile procurate pentru copiii minori (îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite şcolare, instrumente muzicale, jucării etc.) se
transmit gratuit soţului împreună cu care locuiesc copiii. Depunerile făcute de soţi pe numele copiilor lor minori sînt proprietate a
copiilor şi nu se iau în considerare la partaj.
Dacă bunurile comune au fost împărţite în timpul căsătoriei, acestea devin bunuri personale ale soţilor, iar bunurile care nu au
fost împărţite, precum şi bunurile dobîndite ulterior de către soţi, sînt proprietate în devălmăşie a acestora.
Pentru împărţirea bunurilor proprietate în devălmăşie a soţilor a căror căsătorie a fost desfăcută, se stabileşte un termen de
prescripţie de 3 ani.
    Determinarea cotelor-părţi în proprietatea în devălmăşie a soţilor
La împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor şi determinarea cotelor-părţi din aceasta, părţile soţilor sînt considerate egale
dacă contractul matrimonial nu prevede altfel.
Instanţa judecătorească este în drept să diferenţieze cotele-părţi în proprietatea în devălmăşie a soţilor, ţinînd cont de interesele
unuia dintre soţi şi/sau de interesele copiilor minori.
La împărţirea proprietăţii în devălmăşie a soţilor, datoriile comune se împart între ei proporţional cotelor-părţi ce le-au fost
repartizate.
Încetarea devălmăşiei:
a.    Se încheie un contract între părţi;
b.    La cererea creditorilor soţilor (cînd unul din soţi împrumută o sumă mare de bani şi o cheltuie, aici creditorul va urmări
bunurile acestuia);
c.    Prin hotărîre judecătorească.
Termenul de prescripţie privind partajarea este de 3 ani. Acesta curge din momentul înregistrării divorţului.
Regimul contractual al bunurilor soţilor (art. 27 – 32, Codul Familiei).
    Contractul matrimonial
Contractul matrimonial este convenţia încheiată benevol între persoanele care doresc să se căsătorească sau între soţi, în care se
determină drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale acestora în timpul căsătoriei şi/sau în cazul desfacerii acesteia.
    Încheierea contractului matrimonial
Contractul matrimonial poate fi încheiat pînă la înregistrarea căsătoriei sau, în orice moment, în timpul căsătoriei. Contractul
matrimonial încheiat pînă la înregistrarea căsătoriei intră în vigoare la data înregistrării acesteia. Contractul se încheie în formă
scrisă şi se autentifică notarial. Nerespectarea acestor prevederi atrage nulitatea contractului.
    Conţinutul contractului matrimonial
Prin contractul matrimonial soţii pot modifica regimul legal al proprietăţii în devălmăşie stabilit la art.20. Contractul matrimonial
poate stabili că toate bunurile dobîndite de fiecare dintre soţi în timpul căsătoriei sînt proprietate personală a soţului care le-a
dobîndit.
Contractul matrimonial încheiat în timpul căsătoriei nu are acţiune retroactivă. Bunurile dobîndite pînă la încheierea contractului
sînt supuse regimului legal prevăzut de prezentul cod.
Soţii sînt în drept să determine în contractul matrimonial drepturile şi obligaţiile privind întreţinerea reciprocă şi modul de
participare a fiecăruia la veniturile obţinute de fiecare dintre ei şi la cheltuielile comune, bunurile ce vor fi transmise fiecăruia
dintre soţi în caz de partaj, precum şi să stabilească alte clauze patrimoniale, inclusiv sancţiuni patrimoniale pentru soţul culpabil
de desfacerea căsătoriei.
Drepturile şi obligaţiile prevăzute în contractul matrimonial pot fi limitate la un anumit termen sau pot fi puse în dependenţă de
survenirea sau nesurvenirea anumitelor condiţii.
Părţile nu sînt în drept să stipuleze în contractul matrimonial clauze care ar afecta capacitatea juridică sau de exerciţiu a soţilor,
dreptul lor de adresare în instanţa judecătorească pentru reglementarea relaţiilor personale dintre ei, inclusiv a drepturilor şi
obligaţiilor dintre ei şi copiii lor, care ar limita dreptul soţului inapt de muncă la întreţinere, care ar leza drepturile şi interesele
legitime ale soţilor sau ale unuia dintre ei, precum şi clauze care contravin principiilor şi naturii relaţiilor familiale.

Modificarea şi rezilierea contractului matrimonial

Contractul matrimonial poate fi modificat sau reziliat în orice moment, în baza acordului dintre soţi. Acordul privind modificarea
sau rezilierea contractului matrimonial se întocmeşte în scris şi se autentifică notarial.
Nu se admite refuzul unilateral de executare a clauzelor contractului matrimonial. La cererea unuia dintre soţi, instanţa
judecătorească poate modifica sau rezilia contractul matrimonial în modul şi temeiurile prevăzute de Codul civil.
    Încetarea şi declararea nulităţii contractului matrimonial
Clauzele contractului matrimonial se sting din momentul încetării căsătoriei, cu excepţia celor care au fost stipulate pentru
perioada de după încetarea căsătoriei.
Contractul matrimonial, în baza temeiurilor prevăzute de Codul civil, poate fi declarat nul, total sau parţial, de către instanţa
judecătorească. La cererea unuia dintre soţi sau a procurorului, instanţa judecătorească este în drept să declare nulitatea, totală sau
parţială, a contractului matrimonial dacă acesta conţine clauze care lezează drepturile şi interesele unuia dintre soţi, ale copiilor
minori ori ale altor persoane ocrotite prin lege.
    Garanţiile drepturilor creditorilor la încheierea, modificarea şi rezilierea contractului matrimonial
Fiecare dintre soţi este obligat să înştiinţeze creditorii săi despre încheierea, modificarea sau rezilierea contractului matrimonial.
În cazul neexecutării acestei obligaţii, soţul debitor răspunde pentru obligaţiile sale indiferent de conţinutul contractului.
Creditorii soţului debitor pot cere modificarea sau rezilierea contractului matrimonial dacă acesta le lezează drepturile şi
interesele ocrotite prin lege.
Caracterele juridice ale contractului matrimonial:
a)    Sinalagmatic. Drepturile şi obligaţiile revin ambelor părţi.
b)    Solemn, adică este necesară forma scrisă, autentificat notarial.
c)    Oneros, părţile urmărind un avantaj fiecare.
d)    Comutativ, cunoscîndu-se cu exactitate drepturile şi obligaţiile părţilor.
e)    Constitutiv de drepturi, adică generează drepturi.
f)    Cu executare succesivă, adică executarea drepturilor şi obligaţiilor au loc în timp.
g)    Numit, adică este strict prevăzut în legislaţie.
h)    Principal. Nu este accesoriu actului de căsătorie. Dacă căsătoria este nulă, atunci contractul matrimonial rămîne în vigoare.
Nu este legătură cauzală între aceste contracte. Sunt acte juridice diferite. În acest caz, contractul matrimonial nu produce efecte.
i)    Negociat. Părţile se înţeleg cu privire la clauzele contractului.
j)    Poate fi afectat de termen sau condiţie.

2.    Efectele personale ale căsătoriei

Efectele personale sunt cele care nu pot fi evaluate în bani. Acestea sunt:
Numele. Conform articolului 17 Alegerea numelui de familie de către soţi, la încheierea căsătoriei, soţii, la dorinţă, îşi aleg
numele de familie al unuia dintre ei sau cel format prin conexarea numelor ambilor drept nume de familie comun ori fiecare
dintre ei îşi păstrează numele de familie pe care l-a purtat pînă la căsătorie, ori conexează numele de familie al celuilalt soţ la
numele de familie propriu.  Conexarea numelor de familie nu se admite cînd cel puţin unul dintre ele este dublu. Schimbarea
numelui de familie al unuia dintre soţi nu implică schimbarea numelui de familie al celuilalt soţ. În momentul înregistrării
divorţului, soţii pot păstra numele de familie ales la încheierea căsătoriei sau pot reveni la numele de familie purtat pînă la
încheierea acestei căsătorii.
Domiciliul. Conform art. 16, alineat 3, soţii îşi determină domiciliul în mod liber şi independent. Nu este indicat expres faptul că
soţii trebuie să locuiască împreună, şi de fapt, nici un act juridic normativ nu stipulează acest fapt, de unde reiese că soţii pot trăi
şi separat. Este şi firesc, pentru că legiuitorul nu poate interveni în viaţa personală a soţilor, a familiei, ori de aici reiese şi
principiul neamestecului în viaţa de familie a soţilor.
Capacitatea de exerciţiu înainte de atingerea vîrstei. Încheierea căsătoriei anticipat dă naştere capacităţii de exerciţiu minorului. În
situaţia în care divorţul are loc înainte de atingerea vîrstei de 18 ani, persoana revine în situaţia anterioară, adică pierde
capacitatea de exerciţiu deplină.
Conform art. 18 din Codul Familie, soţii îşi datorează reciproc sprijin moral şi fidelitate conjugală. Aceasta constă în îndatorirea
pe care o are fiecare soţ de a acorda celuilat ajutor, în cazul în care acesta are nevoie pentru depăşirea situaţiilor dificile.
Legiuitorul nu determină conţinutul concret al obligaţiei.
Obligaţia de fidelitate este prevăzută expres de legiuitor, şi reiese direct din Codul familiei – prezumţia de paternitate e fondată
pe ideea respectării de către soţi a obligaţiei de fidelitate.
Conform doctrine româneşti, obligaţia de coabitare este şi ea un efect nepatrimonial al căsătoriei, adică aceasta implică şi traiul
comun în cadrul aceluiaşi domiciliu. Domiciliul comun nu este de esenţa căsătoriei. Pentru motive întemeiate soţii pot conveni ca
temporar, să aibă locuinţe separate. Refuzul nejustificat de a locui împreună cu celălalt soţ poate constitui motiv de divorţ.

1.    Încetarea căsătoriei prin moarte sau declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi

Încetarea căsătoriei reprezintă o modalitate de întrerupere relaţiilor de căsătoriei, prin decesul unui soţ. Conform Codului
Familiei, articolul 33 (temeiurile încetării căsătoriei) alineat 1, căsătoria încetează în urma decesului sau a declarării pe cale
judecătorească a decesului unuia dintre soţi. Căsătoria poate înceta şi prin moartea ambilor soţi.
Corelaţia între desfiinţarea, încetarea şi desfacerea căsătoriei
1.    Ambele pun capăt raporturilor juridice de căsătorie;
2.    În ceea ce priveşte desfacerea şi încetarea căsătoriei, ambele au caracter judiciar.
3.    Cererea în desfiinţarea căsătorie este de competenţa judecătoriei de la domiciliul pîrîtului, pe cînd în cazul desfacerii
căsătoriei, competentă este judecătoria de la ultimul domiciliu comun al soţilor.
4.    Toate 3 dau naştere la alte raporturi juridice. Exemplu: partajul averii; succesiunea legală, testamentară, alte obligaţii;
5.    Atît desfacerea cît şi încetarea căsătoriei presupun existenţa căsătoriei valabil încheiate ale cărei efecte se sting pentru viitor,
dar cauzele sunt diferite.
6.    Obligaţia legală de întreţinere între soţi se stinge la data încetării căsătoriei pe cînd în cazul desfacerii căsătoriei, în anumite
condiţii această obligaţie continuă să existe în relaţia dintre foştii soţi.
7.    Dacă în materie de desfiinţare se procedează după regulile de drept comun, în cazul desfacerii căsătoriei este instituită o
procedură specială.
8.    Din punct de vedere al efectelor desfiinţarea căsătoriei produce efecte mai ferme decît în cazul divorţului, înlăturînd efectele
căsătoriei atît pentru trecut cît şi pentru viitor, iar efectele desfacerii căsătoriei se produc numai pentru viitor.
Moduri de încetare a căsătoriei
1.    Încetarea căsătoriei prin moartea unuia dintre soţi.
Ea încetează prin decesul unuia dintre soţi, care, de fapt, constituie unul dintre temeiurile încetării căsătoriei.
Copii concepuţi în timpul căsătoriei, dar născuţi după încetarea acesteia, sunt consideraţi copii din căsătorie cu condiţia ca
naşterea să fi intervenit înainte de a trece mai mult de 300 de zile de la data morţii soţului.
Soţul supravieţuitor care a luat prin căsătorie numele celuilalt soţ îl menţine şi după încetarea căsătoriei. Soţul supravieţuitor care
a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu ca efect al căsătoriei, nu o pierde la încetarea acesteia chiar dacă este încă minor.
Soţul supravieţuitor are vocaţia succesorală în concurs cu rudele soţului decedat. Soţul supravieţuitor va exercita singur ocrotirea
părintească faţă de copiii minori rezultaţi din căsătoria cu soţul decedat. Soţul supravieţuitor are dreptul de abitaţie asupra
locuinţei în care a locuit cu soţul, dacă nu are altă locuinţă şi aceasta face parte din succesiune.
Pe de altă parte, de la data decesului încetează acele efecte care sunt esenţialmente determinate de actul juridic al căsătoriei,
astfel:
    încetează pe viitor calitatea de persoană căsătorită a soţului supravieţuitor,
    obligaţia de fidelitate nu mai subzistă,
    comunitatea de bunuri încetează la data decesului, iar bunurile dobândite de soţul supravieţuitor după această dată vor fi, după
caz, bunuri proprii, dacă le-a dobândit singur sau bunuri comune pe cote – părţi, dacă le-a dobândit împreună cu alte persoane.
Comunitatea de bunuri va fi desfiinţată pe calea partajului succesoral.

2.    Încetarea căsătoriei prin declararea judecătorească a decesului unuia dintre soţi. Restabilirea căsătoriei în cazul apariţiei
soţului declarat decedat

Căsătoria încetează nu numai în urma decesului fizic constatat, dar şi în urma declarării pe cale judecătorească a decesului unuia
dintre soţi. Potrivit art. 40(1) C.F. România, în cazul apariţiei soţului declarat decedat şi anulării hotărîrii respective a instanţei 
judecătoreşti, oficiul de stare  civilă poate restabili căsătoria respectivă, la cererea comună a soţilor, dacă celălalt soţ nu a încheiat
o nouă căsătorie.
Această declarare produce aceleaşi efecte ca şi moartea fizică constatată (prin examinarea cadavrului). Data morţii se consideră
aceea stabilită prin hotărârea judecătorească declarativă de moarte.
Conform articolului 52, Cod Civil, persoana poate fi declarată decedată prin hotărîre a instanţei de judecată dacă timp de 3 ani la
domiciliul său lipsesc ştiri despre locul unde se află sau după 6 luni dacă a dispărut în împrejurări ce prezentau o primejdie de
moarte sau care dau temei a presupune că a decedat în urma unui anumit accident.
Un militar sau o altă persoană dispărută fără veste în legătură cu acţiuni militare poate fi declarată decedată numai după expirarea
a 2 ani de la încetarea acţiunilor militare.
Ziua morţii persoanei declarate decedată se consideră ziua la care hotărîrea judecătorească privind declararea decesului ei a rămas
definitivă. Dacă o persoană dispărută în împrejurări care prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de a presupune că a
decedat în urma unui accident este declarată decedată, instanţa de judecată poate să declare ca dată a decesului ziua morţii ei
prezumate.
2.    Desfacerea căsătoriei
În principiu, căsătoria se încheie pe viaţă; totuşi, atunci cînd căsătoria îşi pierde raţiunea de a continua, oricare dintre soţi ori
amîndoi soţii sunt îndreptăţiţi să ceară desfacerea ei. Principiul libertăţii căsătoriei, potrivit căruia încheierea căsătoriei este
expresia consimţămîntului liber al soţilor, implică şi principiul libertăţii divorţului, ceea ce înseamnă că voinţa soţilor,
manifestată în sensul desfacerii căsătoriei, nu poate fi nici ea ignorată, căsătoria privind în primul rînd şi în mod nemijlocit pe
respectivii soţi. Aceasta explică de ce numai manifestarea de voinţă a unuia sau a ambilor soţi poate declanşa acţiunea de divorţ.
Divorţul  presupune desfacerea căsătoriei printr-o hotărîre judecătorească, la  cererea oricăruia dintre soţi, atunci cînd continuarea
acesteia a devenit imposibilă pentru cel care cere desfacerea căsătoriei sau într-un sens mai larg, cînd unul dintre  soţi, efectiv, nu
mai doreşte continuarea acesteia.
Sistemele sau concepţiile privind divorţul
Cu privire la divorţ, există următoarele sisteme (concepţii) :
    Sistemul divorţului remediu – conform căruia divorţul intervine în cazul imposibilităţii continuării căsătoriei, indiferent dacă
această situaţie este imputabilă sau nu vreunuia dintre soţi. Divorţul apare astfel ca un remediu al unei situaţii care nu mai poate
continua;
    Sistemul divorţului sancţiune – potrivit căruia divorţul reprezintă o sancţiune pentru culpă în destrămarea relaţiilor de familie.
El se pronunţă la cererea soţului culpabil, cu posibilitatea reţinerii culpei ambilor soţi;
    Sistemul mixt al divorţului remediu-sancţiune – care îmbină elemente ale celor două sisteme. Acest sistem a fost împărtăşit de
către legiuitorul român.
Modalităţi de desfacere a căsătoriei
Căsătoria se desface prin 2 modalităţi:
a)    La oficiul stării civile;
b)    Pe cale judiciară.
În primul caz, în baza acordului comun al soţilor care nu au copii minori comuni sau înfiaţi de ambii soţi, atunci cînd între aceştia
nu există litigii referitoare la partaj sau la întreţinerea soţului inapt de muncă, căsătoria poate fi desfăcută de către oficiul de stare
civilă în a cărui rază teritorială se află domiciliul unuia dintre soţi, cu participarea obligatorie a ambilor soţi.
La cererea unuia dintre soţi, căsătoria poate fi desfăcută la oficiul de stare civilă dacă celălalt soţ:
a.    a fost declarat incapabil;
b.    a fost declarat dispărut;
c.    a fost condamnat la privaţiune de libertate pe un termen mai mare de 3 ani.
Desfacerea căsătoriei şi eliberarea certificatului de divorţ au loc după expirarea termenului de o lună din ziua depunerii cererii de
divorţ. Desfacerea căsătoriei are loc pe cale judecătorească şi în cazurile cînd există acordul la divorţ al ambilor soţi, însă unul
dintre ei refuză să se prezinte la oficiul de stare civilă pentru soluţionarea problemei. Instanţa judecătorească va desface căsătoria
dacă va constata că convieţuirea soţilor şi păstrarea familiei în continuare sînt imposibile.
Dacă, în procesul examinării cererii de desfacere a căsătoriei, unul dintre soţi nu-şi dă acordul la divorţ, instanţa judecătorească
va amîna examinarea cauzei, stabilind un termen de împăcare de la o lună la 6 luni, cu excepţia cauzelor de divorţ pornite pe
motivul violenţei în familie confirmate prin probe. Dacă măsurile de împăcare nu au dat efecte şi soţii continuă să insiste asupra
divorţului, instanţa judecătorească va satisface cererea respectivă.
Întocmirea actului de divorţ în baza hotărîrii judecătoreşti
În cazul în care soţii încă nu s-au adresat la oficiul stare civilă, dar s-au adresat în instanţa de judecată privind desfacerea
căsătoriei, actul de divorţ se întocmeşte de către Oficiul Stării Civile, pe baza hotărîrii judecătoreşti, în termen de 3 zile de la data
primirii copiei de pe aceasta. În acest caz, rubricile actului de divorţ se completează, în măsura posibilităţilor, conform hotărîrii
judecătoreşti şi certificatului de căsătorie remis de către instanţa judecătorească.
La adresarea foştilor soţi în vederea primirii certificatului de divorţ, oficiul stare civilă va finaliza perfectarea actului respectiv.
Declaraţia de înregistrare a divorţului sau cererea de completare a actului de divorţ deja întocmit şi de eliberare a certificatului de
divorţ , poate fi făcută verbal sau în scris. La rubrica „Data desfacerii căsătoriei” din actul de divorţ, conform art.39 din Codul
familiei, se înscrie data de la care hotărîrea judecătorească corespunzătoare a rămas definitivă.
Procedura înregistrării divorţului în baza unei hotărîri judecătoreşti
Înregistrarea actului de divorţ în baza hotărîrii judecătoreşti constituie o modalitate de desfacere a căsătoriei pe calea
judecătorească, cu înregistrarea ulterioară a actului de divorţ la oficiu stare civilă. Instanţa judecătorească examinează cererea de
desfacere a căsătoriei în cazurile în care soţii au copii minori comuni (inclusiv, adoptaţi), există litigii referitoare la partaj sau la
întreţinerea soţului inapt de muncă.
Căsătoria se consideră desfăcută la data la care hotărîrea judecătorească a devenit definitivă şi irevocabilă. Pentru completarea
actului de divorţ este necesară prezentarea următoarelor  acte:
    cerere privind desfacerea căsătoriei în baza hotărîrii judecătoreşti (F-18)
    hotărîrea instanţei judecătoreşti cu privire la desfacerea căsătoriei, în cazul în care actul de divorţ nu a fost întocmit anterior;
    actul de identitate;
    confirmarea achitării taxei de stat, stabilită de instanţa de judecată pentru fiecare soţ;
    confirmarea achitării serviciilor pentru completarea actului.
Înregistrarea actului de divorţ se va efectua gratuit în termen de 3 zile de la data primirii copiei hotărîrii judecătoreşti de către
OSC. Completarea actului de divorţ în temeiul hotărîrii judecătoreşti se va efectua în ziua adresării şi costă 100 lei separat pentru
fiecare din soţi.
Desfacerea căsătoriei prin acordul comun al soţilor (la oficiul stării civile)
Potrivit art. 36 alin. l C.F., desfacerea căsătoriei la oficiul de stare civilă se poate realiza în baza acordului comun al soţilor, dacă
sunt îndeplinite următoarele condiţii:
    nu există copii minori comuni sau adoptaţi de ambii soţi;
    nu există litigii referitoare la partaj sau la întreţinerea soţului inapt de muncă.
În cazul în care unul din soţi nu are posibilitate de a se prezenta personal la oficiul stare civilă, în vederea depunerii declaraţiei
comune, manifestarea lui de voinţă poate fi expusă într-o declaraţie separată, semnătura căruia va fi autentificată în modul stabilit
de legislaţie.
Divorţul se înregistrează în prezenţa ambilor sau a unuia dintre soţi, la expirarea termenului de 1 lună de la data depunerii cererii.
Absenţa nemotivată a unuia dintre soţi la înregistrarea divorţului nu împiedică desfacerea căsătoriei.
Căsătoria se consideră desfăcută la data înregistrării actului de divorţ. La depunerea declaraţiei comune a soţilor privind
desfacerea căsătoriei este necesar să prezentaţi următoarele acte:
    cerere privind desfacerea căsătoriei în baza declaraţiei comune a soţilor (F-19D)
    actele de identitate;
    certificatul de căsătorie;
    certificatul de la locul de trai, eliberat de una din instituţiile de exploatare a locuinţelor sau de primăria satului, comunei sau
oraşului – prin care se confirmă că soţii nu au copii minori comuni şi/sau declaraţia pe proprie răspundere că nu au copii minori
comuni;
    confirmarea achitării taxei de stat – 100 lei (se prezintă în ziua înregistrării divorţului);
    confirmarea achitării serviciilor prestate de oficiu stare civilă – 100 lei separat pentru fiecare din soţi.
Declaraţia comună a soţilor privind desfacerea căsătoriei se depune la Oficiul stare civilă:
    în a cărui rază teritorială sunt domiciliaţi;
    la care a fost înregistrat actul de căsătorie.
Desfacerea căsătoriei la cererea unuia dintre soţi
În conformitate cu art. 36 alin. 2 C.F. căsătoria poate fi desfăcută la oficiul de stare civilă la cererea unuia dintre soţi dacă celălalt
soţ:
    a fost declarat incapabil;
    a fost declarat dispărut fără veste;
    a fost condamnat la privaţiune de libertate pe un termen mai mare de 3 ani.
În primul caz cînd la organul stării civile a fost depusă o declaraţie de desfacere a căsătoriei, la care se  anexează hotărîrea
instanţei   judecătoreşti  de  recunoaştere  a celuilalt  soţ  drept  incapabil în urma alienaţiei mintale, funcţionarul oficiului stării
civile este obligat sa înştiinţeze în scris pe tutorele soţului incapabil despre cererea depusă, aducînd la cunoştinţă termenul în care
acesta poate depune reclamaţie referitor la copii, la partajarea bunurilor – proprietate comună în devălmăşie a soţilor sau la plata
pentru întreţinerea soţului incapabil, în cazul apariţiei litigiilor între soţul reclamant şi  reprezentantul soţului pîrît cu privire la
copii, la partaj sau  la întreţinerea soţului incapabil,  soluţionarea  pricinii va fi de competenţa instanţei judecătoreşti.
Dacă la oficiul stării civile se depune cerere de desfacere a căsătoriei pe motivul că celălalt soţ a fost condamnat la privaţiune de
libertate pe termen mai mare de 3 ani, funcţionarul oficiului stării civile este obligat să-1 înştiinţeze pe soţul condamnat despre
cererea depusă şi termenul în care soţul condamnat poate înainta pretenţii referitoare la plata  pensiei de întreţinere, partajarea
proprietăţii în devălmăşie, în cazul  apariţiei unor litigii între soţul reclamant şi soţul condamnat (de exemplu, soţul condamnat
înaintează unele pretenţii) acest litigiu urmează să se soluţioneze de instanţa judecătorească.
Măsuri provizorii care se pot lua în procesul de divorţ
Instanţa poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanţă masuri vremelnice cu privire la:
    încredinţarea provizorie a copiilor minori. Criteriul după care se va conduce instanţa pentru a decide în această privinţă, îl
constituie interesul minorului.
    obligaţia de întreţinere. Pe timpul procesului de divorţ, cînd relaţiile dintre soţi au încetat în fapt a fi normale, se ridică
problema pensiei de întreţinere pe care un soţ trebuie să o asigure celuilalt soţ, sau pentru copii minori.
    folosinţa locuinţei.
    alocaţia de stat pentru copii.

3.    Efectele divorţului

1.    Efectele divorţului cu privire la raporturile personale dintre foştii soţi

Calitatea de soţ încetează din momentul cînd hotărîrea instanţei judecătoreşti a rămas definitivă. O dată cu divorţul încetează şi
obligaţia de sprijin moral şi de fidelitate prevăzute în dispoziţiile art. 18 alin. 2 C.F., şi fiecare dintre foştii soţi se poate recăsători
fie cu o altă persoană, fie chiar între ei.
Cît priveşte dreptul la nume, libertatea de schimbare a numelui de familie la desfacerea căsătoriei se exprimă în următoarele:
    în conformitate cu dispoziţiile art. 17, alin. 3 C.F. schimbarea numelui de familie al unuia dintre soţi nu atrage schimbarea
numelui de familie al celuilalt soţ;
    în momentul înregistrării divorţului, soţii sunt în drept fie de a-şi menţine numele de familie ales la încheierea căsătoriei, fie de
a reveni la numele de familie purtat pînă la încheierea căsătoriei (art. 17 alin. 4 C.F.).
Desfacerea căsătoriei potrivit prevederilor C.C. nu afectează capacitatea deplină de exerciţiu a minorului, adică capacitatea de
exerciţiu deplină dobîndită de către soţi sau unul din ei, în condiţiile acordării dispensei de vîrstă prevăzută de art. 14 alin. 2 C.F.,
li se menţine în cazul în care la data divorţului aceştia n-au împlinit vîrsta de 18 ani.
2.    Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre foştii soţi
Împărţirea bunurilor proprietate comună în devălmăşie a soţilor la desfacerea căsătoriei. O dată cu desfacerea căsătoriei încetează
şi proprietatea comună în devălmăşie a soţilor. Desfacerea căsătoriei are ca efect şi împărţirea bunurilor comune, care se poate
realiza fie prin învoiala soţilor, fie prin judecată. Prin urmare, soţii pot împărţi toate bunurile comune sau numai o parte din ele.
Iar în acest sens se va stabili cota fiecăruia şi se va proceda la o împărţire în fapt a bunurilor soţilor.
3.    Efectele divorţului faţă de descendenţii minori
Încredinţarea copiilor minori. În determinarea interesului copiilor minori, care prin sine are un caracter complex,  urmează să se
ţină cont de mai multe aspecte, printre care:
    condiţiile de educare a copiilor minori la fiecare dintre părinţi, care sunt apreciate mai mult după comportarea părinţilor faţă de
copil înainte de divorţ;
    posibilităţile materiale ale părinţilor;
    vîrsta, sexul, starea sănătăţii copilului;
    serviciul pe care-1 au soţii şi alte aspecte.
Pentru a decide în privinţa încredinţării copiilor minori, instanţa judecătorească  este obligată pe lîngă  părinţi  să  atragă la
participarea în proces în baza art. 73 C. F. şi autoritatea tutelară, exercitarea funcţiilor căreia potrivit art. 113 alin. 2 C.F. referitor
la minor se pune pe seama direcţiilor (secţiilor) de învăţămînt. De asemenea, în acest sens instanţa de judecată urmează să ţină
cont în mod obligatoriu şi de opinia copilului  care a atins vîrsta de 10 ani, deoarece în conformitate cu dispoziţiile art. 12 al
Convenţiei Internaţionale cu privire la drepturile copilului 238 şi art. 54 C.F. copilul capabil de discernămînt are dreptul de a
exprima liber opinia sa la soluţionarea în familie a problemelor care îi ating interesele şi să fie audiat în cursul dezbaterilor
judiciare sau administrative, în cazul în care sunt mai mulţi copii minori, deoarece la încredinţarea copiilor se  ţine seama
exclusiv de interesul acestora, instanţa judecătorească astfel trebuie să  decidă pentru fiecare dintre copii în parte.
4.    Exercitarea drepturilor părinteşti cu privire la persoana copilului.
Desfacerea căsătoriei prin divorţ modifică modul de exercitare a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti astfel în cazul în care
copilul  a fost încredinţat unui părinte, acesta exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana  copilului, dar fără
a împiedica întreţinerea relaţiilor personale şi contacte directe a copilului cu celălalt părinte, cu excepţia cazurilor cînd acest lucru
este contrar interesului superior al copilului (de exemplu, prezintă pericol pentru starea lui fizică şi psihică).
În cazul nerespectării hotărîrii instanţei judecătoreşti, faţă de părintele culpabil  se aplică măsurile stabilite de legislaţia procesual
civilă privind neexecutarea hotărîrii  judecătoreşti. Iar în cazul încălcării în mod repetat a hotărîrii   judecătoreşti, la cererea
părintelui care locuieşte separat de copil, instanţa judecătorească, ţinînd cont de  interesele şi părerea copilului, poate soluţiona
problema transmiţîndu-i copilul (art. 64 alin. 3, C.F.).
Încetarea raporturilor de căsătorie între părinţi şi schimbarea de către aceştia a numelui de familie, nu atrage după sine şi
schimbarea numelui de familie al copiilor. Iar în cazul în care părintele căruia i-a fost încredinţat copilul, doreşte să-i schimbe
numele de familie, aceasta se soluţionează ţinîndu-se cont de prevederile art. 56 alin. 4 C.F. potrivit căruia schimbarea numelui
de  familie şi/sau a prenumelui copilului care a atins vîrsta de 10 ani se face, în toate  cazurile, cu acordul acestuia

1.    Definiţia şi felurile rudeniei

Definiţie. Rudenia este legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au
un părinte comun.
Rudenia este de următoarele feluri:
a)    Civilă, adică cea care rezultă din adopţie. Aici nu se întemeiază pe sînge.
b)    Rudenia de sînge,adică între care există legătură de sînge.
Şirul de persoane între care există rudenia se numeşte linia de rudenie. Ea se poate prezenta sub două forme:
    dreaptă (directă)
    colaterală.
Rudenia dreaptă. Legătura de rudenie dintre persoane care descind unele din altele, fie în mod nemijlocit, în sensul că o persoană
este copilul celeilalte, fie în mod mijlocit, indirect, în sensul că persoanele respective nu sunt născute una din alta, dar între ele
există un şir neîntrerupt de naşteri, un şir neîntrerupt de persoane între care s-a stabilit, prin faptul naşterii, legătura de la părinte
la copil. Sunt rude în linie dreaptă tatăl, fiul, nepotul de fiu.
Rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă.  Prima este aceea care leagă o persoană cu cei din care coboară (de
exemplu, plecînd de la copil spre părinţi, bunici), iar cea de-a doua leagă o persoană cu acei care coboară din aceasta (de
exemplu, plecînd de la părinţi spre copil, nepot de fiu).
Rudenia colaterală. Legătura de rudenie dintre două persoane care, fără a reieşi una din alta, au un părinte comun. Astfel, de
exemplu, fraţii între ei, verii primari între ei sunt rude în linie colaterală.
Filiaţia. În literatura de specialitate întîlnim lămurirea noţiunii de filiaţie în sens larg şi în sens restrîns. Astfel, în sens larg filiaţia
desemnează un şir neîntrerupt de naşteri care leagă o persoană de un strămoş al ei. În sens restrîns, filiaţia este raportul de
descendenţă dintre un copil şi fiecare din părinţii lui
Art. 45, alin. 2, C.F. prevede: „Gradul de rudenie se stabileşte prin numărul de naşteri”. Aşadar, distanţa între rude se măsoară cu
ajutorul gradului de rudenie. Stabilirea gradului de rudenie se face diferit după felul liniei de rudenie. Astfel, la rudenia în linie
directă, gradul de rudenie se stabileşte după numărul de naşteri prin care se află legătura de sînge între două persoane, în acest
sens, fiul şi tatăl sunt rude de gradul întîi, nepotul de fiu cu bunicul sunt rude de gradul al doilea.
La rudenia în linie colaterală, gradul de rudenie se stabileşte după numărul naşterilor, pornind de la una din rude, în linie
ascendentă pînă la autorul comun, şi apoi de la acesta, în linie descendentă, pînă la cealaltă rudă. Astfel, de exemplu, fraţii sunt
rude de gradul al doilea, unchiul şi nepotul de frate – de gradul al treilea, verii primari – de gradul al patrulea. Deci, în linie
colaterală nu există rude de gradul întîi.
În cazul rudeniei prin adopţie gradul de rudenie se stabileşte ca şi la rudenia firească. Între adoptator şi adoptat rudenia este de
gradul întîi, ca între părinte şi copil. În conformitate cu alin. 3 al aceluiaşi articol din Codul familiei, rudele unuia dintre soţi sunt
afinii celuilalt soţ.
Noţiunea afinităţii. Afinitatea nu este definită de lege, ea este legătura unuia dintre soţi cu rudele celuilalt (între ginere şi socri,
între cumnaţi). Ea nu există între rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ (între cuscri).
Întinderea legăturii de afinitate. Rudele unuia dintre soţi sunt afini cu celălalt soţ indiferent daca rudenia este din căsătorie, din
afara căsătoriei sau din adopţie.
Durata afinităţii. În momentul în care căsătoria încetează sau se desface prin divorţ ori rudenia prin adopţie ia sfîrşit, legătura de
afinitate încetează.
Felurile şi gradul afinităţii. În stabilirea gradului afinităţii, se vor aplica prin asemănare regulile de la rudenie. În consecinţă, un
soţ este afinul rudelor celuilalt soţ şi în acelaşi fel în grad în care acest din urmă soţ, este rudă cu rudele sale (astfel unul dintre
soţi este afin de gradul doi, în linie colaterala, cu cumnatul său).

2.    Filiaţia faţă de mamă. Filiaţia faţă de tată.

Definiţie. Filiaţia reprezintă legătură de rudenie între copii și părinți, descendenţă, adică provenienţa acestora de la părinţi.
Legislaţia naţională prevede că drepturile şi obligaţiile reciproce ale părinţilor şi copiilor rezultă din provenienţa copiilor, atestată
în modul stabilit de lege. Modul de atestare a provenienţei copilului este prevăzut în art. 47, C.F. alin. 1. Provenienţa copilului de
la mamă (maternitatea) se stabileşte în baza documentelor care confirmă naşterea copilului de la mamă într-o instituţie medicală,
iar alin. 2 prevede că, în cazul cînd copilul nu este născut într-o instituţie medicală, maternitatea se stabileşte pe baza
documentelor medicale, a depoziţiilor martorilor sau pe baza altor probe.
Stabilirea provenienţei copilului de la mamă cunoaşte aceiaşi reglementare juridică, fie că este din căsătorie, fie că este din afara
căsătoriei. Elementele provenienţei copilului de la mamă sunt:
a.    faptul naşterii copilului
b.    identitatea copilului faţă de mamă.
Filiaţia faţă de tată din căsătorie. Provenienţa copilului de la tată (filiaţia faţă de tată) se numeşte paternitate. Paternitatea sau
filiaţia faţă de tată desemnează legătura juridică dintre un copil şi tatăl său.
În mod corelativ, copilul poate fi:
a)    Din căsătorie. Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei.
b)     Copilul născut în timpul căsătoriei lovite de nulitate absolută sau relativă este considerat din căsătorie.
c)    Copilul născut după desfacerea, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost
conceput în timpul căsătoriei şi naşterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.
d)    Conceput şi născut în afara căsătoriei.
Filiaţia faţă de tată din afara căsătoriei. Paternitatea copilului născut în afara căsătoriei poate fi recunoscută de către tată, printr-o
declaraţie comună a acestuia şi a mamei copilului, depusă la organul de stare civilă. În cazurile cînd mama este decedată,
declarată decedată, incapabilă sau dispărută, ori cînd nu i se cunoaşte locul aflării, precum şi în cazul decăderii ei din drepturile
părinteşti, paternitatea se stabileşte în baza declaraţiei tatălui şi a acordului scris al autorităţii tutelare sau prin hotărîrea instanţei
judecătoreşti, dacă lipseşte un astfel de acord.
Declaraţia comună a mamei şi tatălui copilului privind paternitatea poate fi depusă la oficiul de stare civilă şi pînă la naşterea
copilului. În situaţia în care copilul este născut din părinţi necăsătoriţi, iar declaraţia comună a părinţilor sau a tatălui copilului
lipseşte, paternitatea se stabileşte de către instanţa judecătorească în baza declaraţiei unuia dintre părinţi, a tutorelui (curatorului)
copilului, sau a copilului însuşi la atingerea majoratului
Timpul legal al concepţiei. Legiuitorul a instituit prezumţia timpului legal al concepţiei, care se stabileşte făcînd diferenţa dintre
durata maximă a gestaţiei, fixată la 300 de zile, şi durata minimă, fixată la 180 zile. Rezultă că perioada legală de concepţie este
de 121 de zile. Termenul se calculează regresiv, pe zile, pornindu-se de la ziua naşterii copilului, care nu se ia în calcul, în schimb
se ia în calcul ziua de împlinire a termenului. În virtutea acestei prezumţii, pentru ca un copil născut după încetarea, desfacerea
sau desfiinţarea căsătoriei să fie considerat conceput în timpul căsătoriei, naşterea trebuie să fi avut loc înainte de împlinirea a
300 de zile de la încetarea, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei (şi fără ca mama să se fi recăsătorit), iar la data naşterii să se fi
împlinit cel puţin 180 de zile de la încheierea căsătoriei. Este suficient ca o singură zi din timpul legal al concepţiei să se găsească
în timpul căsătoriei, pentru a se stabili filiaţia, paternitatea faţă de fostul soţ al mamei.
Tăgada paternităţii. Tăgada (contestarea) paternităţii desemnează acţiunea prin care soţul femeii căsătorite care a născut un copil,
urmăreşte să răstoarne în justiţie prezumţia de paternitate care operează împotriva sa. Se înţelege că, în marea majoritate a
cazurilor, provenienţa de paternitate corespunde cu realitatea.
În acest sens, art. 49 C.F. dispune că paternitatea (maternitatea) poate fi contestată numai pe cale judecătorească de către
persoanele înscrise drept tată sau mamă, sau de către persoanele care sunt mama sau tatăl firesc al copilului, de către copil la
atingerea majoratului, de către tutorele (curatorul) copilului sau tutorele părintelui declarat incapabil.
Cererea privind contestarea paternităţii (maternităţii) poate fi depusă timp de un an din momentul  cînd a aflat sau trebuia să fi
aflat despre înscrierea privind paternitatea (maternitatea), sau din momentul atingerii majoratului, în cazul unui minor.
Nu au dreptul să conteste paternitatea:
    soţul care şi-a dat acordul scris la fecundarea artificială sau implantarea embrionului soţiei;
    persoana care a fost înscrisă drept tată al copilului în baza declaraţiei comune a acestuia şi a mamei copilului sau în baza
declaraţiei proprii, dacă în momentul depunerii acesteia, ştia că nu este tatăl firesc al copilului.
Recunoaşterea paternităţii. Recunoaşterea de paternitate reprezintă declaraţia făcută de bună-voie de către un bărbat, într-una din
formele prevăzute de lege prin care mărturiseşte că este tatăl unui anumit copil.
Stabilirea paternităţii în instanţa judecătorească. Dacă copilul este născut din părinţi necăsătoriţi iar declaraţia comună a părinţilor
sau a tatălui copilului lipseşte, paternitatea se stabileşte de către instanţa judecătorească în baza declaraţiei unuia dintre părinţi, a
tutorelui (curatorului) copilului sau a copilului însuşi la atingerea majoratului.
Efectul principal al recunoaşterii de paternitate constă în stabilirea legăturii de filiaţie firească între copil şi tatăl său din afara
căsătoriei. Efectele care decurg sunt cele referitoare la nume, ocrotire părintească, obligaţia de întreţinere şi se produc retroactiv
din momentul concepţiei.
Copilul dobîndeşte numele de familie al părinţilor săi. Dacă părinţii poartă nume de familie diferite, copilul va lua numele de
familie al tatălui sau al mamei, în baza acordului comun al acestora. Copilul va purta un prenume simplu sau unul compus din
două prenume, potrivit voinţei ambilor părinţi. În caz de litigiu între părinţi privind numele de familie şi/sau prenumele copilului,
decide autoritatea tutelară.

3.    Situaţia legală a copilului

Apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale copilului se asigură de părinţi sau persoanele care îi înlocuiesc, iar în cazurile
prevăzute de lege – de procuror, autoritatea tutelară sau de alte organe abilitate (exemplu: avocatul parlamentar pentru copii).
Minorul care a căpătat capacitatea deplină de exerciţiu pînă la atingerea majoratului, îşi apără drepturile şi interesele legitime
individual.
Copilul are dreptul la protecţie contra abuzurilor din partea părinţilor sau a persoanelor care îi înlocuiesc. În cazul încălcării
drepturilor şi intereselor legitime ale copilului, inclusiv prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către părinţi
(sau unuia dintre ei) a obligaţiilor de întreţinere, educaţie şi instruire sau în cazul abuzului de drepturi părinteşti, copilul poate să
se adreseze individual autorităţii tutelare pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale legitime, iar de la vîrsta de 14 ani –
instanţei judecătoreşti.
Conform art. 60 din C.F., părinţii au dreptul şi sunt obligaţi să-şi educe copiii, să aibă grijă de sănătatea lor, de dezvoltarea lor
fizică, spirituală şi morală, de instruirea şi de pregătirea lor pentru munca social-utilă.
Apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale copiilor se pune pe seama autorităţii tutelare în cazurile de:

deces al părinţilor,
    decădere a lor din drepturile părinteşti,
    declarare a părinţilor ca fiind incapabili,
    boală sau absenţă îndelungată,
    eschivare de la educaţia copiilor,
    de la apărarea drepturilor şi intereselor lor legitime, inclusiv în cazul refuzului părinţilor de a-şi lua copiii din instituţiile
educative, curative sau din alte instituţii în care se află aceştia,
    alte cazuri de lipsă a grijii părinteşti.

Dreptul copilului la un nume şi la o cetăţenie. Din momentul naşterii, copilul are dreptul la un nume şi este înregistrat conform
prevederilor legale.
Înregistrarea este prima recunoaştere oficială a existenţei copilului – ea reprezintă recunoaşterea statutului legal al acestuia.
Datele minime prevăzute pentru a fi consemnate sunt:
    numele copilului la naştere;
    sexul copilului;
    data naşterii copilului;
    locul naşterii;
    numele părinţilor şi adresa lor;
    naţionalitatea părinţilor.
În conformitate cu articolul 55, C.F., copilul dobîndeşte numele de familie al părinţilor săi. Dacă părinţii poartă nume de familie
diferite, copilul va lua numele de familie al tatălui sau al mamei, în baza acordului comun al acestora.
Legislaţia naţională prevede şi modul de schimbare a numelui copilului. În baza cererii comune a părinţilor (sau a unuia dintre
ei), oficiul de stare civilă poate schimba numele de familie şi/sau prenumele copilului care nu a atins vîrsta de 16 ani. În caz de
litigiu între părinţi, problema privind schimbarea numelui de familie şi/sau a prenumelui copilului este soluţionată de către oficiul
de stare civilă, cu concursul autorităţii tutelare în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul minorul, ţinîndu-se cont în exclusivitate
de interesele copilului.
Schimbarea numelui de familie al ambilor părinţi atrage după sine schimbarea numelui de familie al copilului, iar în cazul
schimbării numelui de familie al unuia dintre părinţi, numele de familie al copilului poate fi schimbat în baza acordului comun al
părinţilor, în lipsa unui atare acord, va decide autoritatea tutelară.
Schimbarea numelui de familie şi/sau a prenumelui copilului care a atins vîrsta de l0 ani se face, în toate cazurile, cu acordul
acestuia (art. 56 C.F.).
Dreptul la învăţătură. Dreptul la învăţătură este garantat, indiferent de naţionalitate, sex, rasă, vîrstă, de originea şi starea socială,
de apartenenţa politică sau religioasă, de antecedentele penale. Statul asigură şanse egale de acces în instituţiile de stat liceale,
profesionale şi superioare, în funcţie de aptitudini şi capacităţi.
Drepturile patrimoniale ale copilului. Copilul este proprietar al veniturilor obţinute, al bunurilor primite în dar, moştenite sau
dobîndite într-un alt mod, şi al tuturor bunurilor procurate din mijloacele lui. Dreptul de proprietate al copilului este realizat în
modul stabilit de Codul civil.Copilul nu are drept de proprietate asupra bunurilor părinţilor, iar părinţii – asupra bunurilor
copiilor, excepţie făcînd dreptul la moştenire şi dreptul la întreţinere. Părinţii şi copiii care locuiesc împreună posedă şi folosesc
bunurile fiecăruia dintre ei de comun acord.
Drepturile şi obligaţiile părinţilor. Faţă de persoana copilului minor, părinţii au drepturi şi obligaţii.
În conformitate cu art. 58, C. F : „Părinţii au drepturi şi obligaţii egale faţă de copii, indiferent de faptul dacă copiii sunt născuţi
în căsătorie sau în afara ei, dacă locuiesc împreună cu părinţii sau separat”. Măsurile cu privire la persoana şi bunurile copilului
se iau de către părinţi de comun acord, însă, sunt situaţii în care nu este cu putinţă ca minorul să fie ocrotit de ambii părinţi, ci
numai de către unul din aceştia.
Asemenea situaţii sunt următoarele:
a)    Decesul unuia dintre părinţi.;
b)    Decăderea unui părinte din drepturile părinteşti.
c)    Punerea sub interdicţie a unuia dintre părinţi.
d)    Unul dintre părinţi este în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa.
Domiciliul copilului minor. Potrivit art. 51, C. F., fiecare  copil are dreptul să locuiască în familie, să-şi cunoască părinţii, să
beneficieze de grija lor, să coabiteze cu ei, cu excepţia cazurilor cînd aceasta contravine intereselor copilului.
În cazul cînd părinţii locuiesc separat, domiciliul copilului, care nu a atins vîrsta de 14 ani, se determină prin acordul părinţilor
(art. 63, C. F.). Dacă un atare acord lipseşte, domiciliul minorului se stabileşte de către instanţa judecătorească. Instanţa este
învestită prin cererea de chemare în judecată pe care o formulează părintele copilului sau reprezentantul legal al acestuia. Aici se
va ţine cont şi de interesele copilului dacă acesta a atins vîrsta de 10 ani.
Răspunderea pentru neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti. Pentru neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti codul familiei prevede
următoarele sancţiuni:
a.    decăderea din drepturile părinteşti;
b.    luarea copilului fără decădere din drepturile părinteşti.
Decăderea din drepturile părinteşti este cea mai severă sancţiune prevăzută de Codul familiei. Ea se aplică în cazul în care
părinţii, pun în primejdie sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului, precum şi în cazurile în care părinţii nu-i dau o educaţie
conformă cu morala. Deci, decăderea se poate lua împotriva părinţilor numai  pentru greşeli de o anumită gravitate în exercitarea
drepturilor ori îndeplinirea îndatoririlor părinteşti cu privire la persoana copilului.
Părinţii pot fi decăzuţi din drepturile părinteşti dacă:
a)    se eschivează de la exercitarea obligaţiilor părinteşti, inclusiv de la plata pensiei de întreţinere;
b)    refuză să ia copilul din maternitate sau dintr-o altă instituţie curativă, educativă, dintr-o  instituţie de asistenţă socială sau alta
similară;
c)    fac abuz de drepturile părinteşti;
d)    se comportă cu cruzime faţă de copil, aplicînd violenţa fizică sau psihică, atentează la inviolabilitatea sexuală a copilului;
e)    prin comportare amorală, influenţează negativ asupra copilului;
f)    suferă de alcoolism cronic sau de narcomanie;
g)    au  săvîrşit  infracţiuni  premeditate contra vieţii şi sănătăţii copiilor sau a soţului;
h)    în alte cazuri cînd aceasta o cere interesele copilului.
Decăderea din drepturile părinteşti are loc numai pe cale judecătorească. Acţiunea privind decăderea din drepturile părinteşti
poate fi pornită de celălalt părinte, tutorele copilului, autoritatea tutelară sau procurorul. Cererea privind  decăderea din drepturile
părinteşti se examinează cu participarea obligatorie a autorităţii tutelare.
Părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti pot avea întrevederi cu copilul lor numai cu permisiunea autorităţii tutelare.
Întrevederile nu se acordă dacă contactul părinţilor cu copilul poate cauza daune dezvoltării lui fizice sau intelectuale. Părinţii pot
fi restabiliţi în drepturile părinteşti dacă au încetat împrejurările care au condus la decăderea lor din aceste drepturi şi dacă
restabilirea în drepturile părinteşti este în interesul copilului.
Restabilirea în drepturile părinteşti se face pe cale judecătorească, în baza cererii persoanei decăzute din aceste drepturi, cu
participarea obligatorie a autorităţii tutelare,ţinîndu-se cont şi de opinia copilului dacă are 10 ani. Dacă copilul a fost adoptat şi
adopţia nu a fost desfăcută, hotărîrea privind decăderea din drepturile părinteşti o ia instanţa de judecată.
Luarea copilului fără decădere din drepturile părinteşti.
La cererea autorităţii tutelare, instanţa judecătorească poate hotărî luarea copilului de la părinţi fără decăderea acestora din
drepturile părinteşti. În cazuri excepţionale, dacă există un pericol iminent pentru viaţa şi sănătatea copilului, autoritatea tutelară
poate decide luarea copilului de la părinţi, comunicînd acest fapt procurorului în termen de cel mult 24h.
În cazurile prevăzute anterior, autoritatea tutelară, în termen de 7 zile, va porni o acţiune în   instanţa judecătorească privind
decăderea din drepturile părinteşti sau luarea copilului de la părinţi fără decăderea lor din aceste drepturi. Dacă această cerinţă nu
este îndeplinită, copilul va fi înapoiat părinţilor.
La cererea părinţilor, instanţa judecătorească poate să le înapoieze copilul, dacă aceasta nu   contravine intereselor copilului. În
cazurile luării copilului fără decădere din drepturile părinteşti, părinţii pierd dreptul de a comunica cu acesta, de a participa
personal la educaţia lui şi de a-i reprezenta interesele. Părinţii de la care a fost luat copilul pot avea întrevederi cu acesta, în unele
cazuri, doar cu permisiunea autorităţii tutelare.
Autoritatea tutelară este obligată să examineze condiţiile de trai ale copilului şi ale persoanei care pretinde la educaţia copilului şi
să prezinte instanţei judecătoreşti avizul respectiv.

1.    Noţiunea şi caractere juridice

Noţiune. Conform legii cu privire la regimul juridic al adopţiei, noţiunea de adopţie reprezintă o formă specială de protecţie,
aplicată în interesul superior al copilului, prin care se stabileşte filiaţia între copilul adoptat şi adoptator, precum şi legăturile de
rudenie între copilul adoptat şi rudele adoptatorului.
Conform literaturii de specialitate, adopţia reprezintă actul juridic în baza căruia se stabilesc raporturile de rudenie pe de o parte,
între adoptat şi descendenţii săi şi adoptator, sau adoptator şi rudele acestuia pe de o parte, asemănătoare acelora care există în
situaţia rudeniei fireşti.
Felurile adopţiei. Adopţia poate fi:
1.    naţională – adopţie în care atît copilul adoptat, cît şi adoptatorul sau familia adoptatoare au domiciliul în Republica Moldova;
2.    internaţională – adopţie în care copilul adoptat are domiciliul în Republica Moldova, iar adoptatorul sau familia adoptatoare
au domiciliul în străinătate, ori adopţie în care copilul adoptat are domiciliul în străinătate, iar adoptatorul sau familia adoptatoare
au domiciliul în Republica Moldova.
Conform literaturii de specialitate, adopţia poate fi:
1.    adopţia cu efecte restrînse, caracterizată prin faptul că legăturile de rudenie între adoptat şi descendenţii săi, părinţii fireşti şi
rudele acestora, se menţin, iar între adoptat şi descendenţii săi şi adoptator, se stabilesc raporturi asemănătoare cu cele dintre
părinţi şi copii.
2.    adopţia cu efecte depline sau efectele filiaţiei fireşti, caracterizată prin faptul că legăturile de rudenie dintre adoptat,
descendenţii săi, părinţii fireşti şi rudele acestora, încetează. Impedimentul la căsătorie ce rezultă din rudenie se menţine între
adoptat şi descendenţii săi, adoptator şi rudele acestuia, stabilindu-se raporturi de rudenie. Adopţia cu efecte restrînse nu mai este
aplicabilă.
Scopul adopţiei. Adopţia este o măsură de protecţie a drepturilor copilului şi se face numai pentru protejarea intereselor
superioare ale copilului. Aceste dispoziţii legale exprimă deopotrivă finalitatea socială şi finalitatea familială a instituţiei adopţiei,
care are scopul de a înlocui instituţia juridică a ocrotirii părinteşti.
Caracterele juridice ale adopţiei.
a)    Adopţia se face numai în interesul celui adoptat. Principiul fundamental ce stă la baza adopţiei este cel al ocrotirii intereselor
copiilor.
b)    Adopţia este un act solemn. Caracterul solemn rezultă din:
    Consimţămîntul necesar în vederea adopţiei se poate da numai în formă autentică;
    Adopţia se încuviinţează numai de către instanţa de judecată competentă.
2.    Condiţiile încheierii adopţiei

Condiţiile de fond ale adopţiei.

1.    Copilul adoptabil
Persoana poate fi adoptată doar pînă la împlinirea vîrstei de 18 ani. Persoana care a dobîndit capacitate deplină de exerciţiu pînă
la vîrsta de 18 ani poate fi adoptată numai în cazul în care adoptator este persoana sau familia care a crescut-o, dacă a convieţuit
cu acestea nu mai puţin de 3 ani pînă la depunerea cererii de adopţie.
Separarea fraţilor prin adopţie, precum şi adopţia acestora de către persoane sau familii diferite sînt interzise, cu excepţia
cazurilor cînd această cerinţă contravine interesului superior al copilului.
Oportunitatea separării fraţilor prin adopţie naţională sau internaţională se examinează de către Consiliul Consultativ pentru
Adopţii în baza criteriilor, procedurilor şi termenelor aprobate de autoritatea centrală.
    Adopţia fraţilor de către adoptatori din state diferite, indiferent dacă fraţii se cunosc sau nu, se admite doar în cazul în care s-a
constatat imposibilitatea adopţiei fraţilor de către
acelaşi adoptator, indiferent de statul în care acesta îşi are domiciliul;
    Un alt adoptator domiciliat în statul în care este domiciliat fratele adoptat anterior, doar dacă statul respectiv este semnatar al
Convenţiei de la Haga sau este parte la un tratat bilateral în domeniul adopţiei încheiat cu Republica Moldova.
În cazul separării fraţilor prin adopţie, autoritatea centrală sau, după caz, autoritatea teritorială în colaborare cu organizaţiile
străine, avînd în vedere interesul superior al copilului, va întreprinde măsurile necesare pentru a facilita comunicarea şi
menţinerea legăturilor dintre fraţi, ţinînd cont de vîrsta, gradul de maturitate, dorinţele, sentimentele fraţilor şi de gradul de
informare a acestora cu privire la adopţie.
Adoptatorul îşi dă consimţămîntul la adopţia copilului adoptabil propus de autoritatea teritorială de la domiciliul acestuia din
urmă, în care confirmă că a luat cunoştinţă şi de starea de sănătate a copilului. La adopţia copilului de către persoane căsătorite,
este obligatoriu consimţămîntul simultan al ambilor soţi. Autoritatea teritorială solicită consimţămîntul copilului ţinînd cont de
vîrsta şi de gradul de maturitate, precum şi de opiniile, dorinţele şi sentimentele lui în procesul adopţiei. În procesul potrivirii
adoptatorului, copilul care a împlinit vîrsta de 10 ani, la solicitarea autorităţii teritoriale de la domiciliul său, îşi exprimă
obligatoriu consimţămîntul în scris.
Copilul trebuie să beneficieze de consiliere din partea autorităţii teritoriale privind consecinţele adopţiei, viitorii adoptatori,
precum şi de informare corespunzătoare despre toate aspectele adopţiei. Pentru încuviinţarea adopţiei, consimţămîntul copilului
care a împlinit vîrsta de 10 ani este exprimat obligatoriu în instanţă de judecată.
2.    Adoptatorii
Adopţia este permisă numai persoanelor care au capacitate deplină de exerciţiu, au atins vîrsta de 25 de ani şi sînt cu cel puţin 18
ani mai în vîrstă decît cel pe care doresc să-l adopte, dar nu cu mai mult de 48 de ani.
Prin derogare, instanţa de judecată poate încuviinţa adopţia chiar dacă diferenţa de vîrstă între copil şi adoptator este mai mică de
18 ani, dar în nici un caz mai puţin de 16 ani. Ca excepţie, în cazul adopţiei este suficient ca doar unul dintre soţi să aibă împlinită
vîrsta de 25 de ani.
Nu pot adopta copii persoanele:

decăzute din drepturile părinteşti;

    a căror stare de sănătate nu le permite îndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor şi responsabilităţilor privind creşterea şi
educarea copiilor;
    care se eschivează de la exercitarea obligaţiilor părinteşti, inclusiv de la plata pensiei de întreţinere a copiilor biologici;
    care au adoptat anterior copii, însă nu şi-au exercitat corespunzător obligaţiile părinteşti şi sînt decăzuţi din exerciţiul acestor
drepturi sau copilul este luat din grija lor în temeiul unei hotărîri judecătoreşti, fără decădere din drepturi;
    exonerate de obligaţiile de tutore sau de curator din cauza îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor;
    care au prezentat documente sau informaţii false pentru încuviinţarea adopţiei;
    care au fost condamnate pentru săvîrşirea unor infracţiuni intenţionate: contra vieţii şi sănătăţii persoanei; contra libertăţii,
cinstei şi demnităţii persoanei; referitoare la viaţa sexuală; contra familiei şi copiilor.

Adoptatorii trebuie să îndeplinească garanţiile morale şi condiţiile materiale necesare dezvoltării multilaterale şi armonioase a
personalităţii copilului. Adopţia copilului de către soţi este permisă numai în cazul în care căsătoria lor durează de cel puţin 3 ani
pînă la momentul depunerii cererii de adopţie.
Cetăţenii străini şi apatrizii cu domiciliul în Republica Moldova pot adopta copii, conform procedurii de adopţie naţională, dacă
domiciliază în Republica Moldova de cel puţin 3 ani pînă la depunerea cererii de adopţie.
Tutorele sau curatorul, părintele educator din casa de copii de tip familial, asistentul parental profesionist au dreptul prioritar de a
adopta copilul pe care îl au în îngrijire sau în plasament, cu excepţia cazurilor în care el este adoptat de rudele sale de pînă la
gradul IV inclusiv. Dacă persoana specificată este în acelaşi timp şi rudă a copilului de pînă la gradul IV, dreptul prioritar de a-l
adopta i se păstrează.
Interdicţii referitoare la adopţia copiilor
1.    Adopţia între fraţi este interzisă.
2.    Adopţia unui copil de către mai mulţi adoptatori este interzisă, cu excepţia cazului în care aceasta se face de către ambii soţi
simultan.
Prin derogare de la punctul 2, poate fi încuviinţată o nouă adopţie în cazul în care:
a)    adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat, adopţia anterioară fiind considerată desfăcută la data rămînerii irevocabile a
hotărîrii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii;
b)    adopţia anterioară a încetat ca urmare  a declarării nulităţii ei.
Condiţiile de formă se referă la următoarele:
    forma prevăzută de lege a actelor juridice ale părţilor;
    procedura adopţiei.
Pentru început, persoanele care doresc să adopte copii trebuie să depună o cerere la autoritatea teritorială în a cărei rază îşi au
domiciliul. Drept confirmare a depunerii cererii de adopţie, acestor persoane li se eliberează un certificat.
Cererea de adopţie trebuie să conţină, pe lîngă formalităţi, şi o motivare, prin care persoana trebuie să explice de ce doreşte să
înfieze un copil şi dacă ar fi disponibilă pentru a adopta mai mulţi copii, inclusiv fraţi şi surori, certificat de la locul de muncă
despre funcţia deţinută şi despre cuantumul salariului sau copia de pe declaraţia de venituri, copia autentificată de pe actul ce
confirmă dreptul său de proprietate sau dreptul de folosinţă asupra unui spaţiu locativ, cazierul judiciar şi certificatul medical, în
care se confirmă că nu suferă de boli psihice şi de alte maladii ce fac imposibilă îndeplinirea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti,
eliberat de instituţia medicală de la domiciliul său. După ce este găsit copilul potrivit, se cunosc bine «părţile» şi se constată că
sunt compatibile. După doi ani de relaţie la distanţă, părinţii adoptivi pot lua copilul acasă.
Încuviinţarea adopţiei în instanţă de judecată
Adoptatorul depune cerere de încuviinţare a adopţiei în instanţa de judecată competentă de la domiciliul copilului adoptabil
pentru care a fost declarat potrivit în vederea examinării în fond a cauzei.
Cererea de încuviinţare a adopţiei trebuie să conţină:

numele şi prenumele, anul, luna şi ziua naşterii adoptatorului, adresa lui de domiciliu;
    numele şi prenumele, anul, luna şi ziua naşterii copilului adoptabil, locul lui de aflare;
    solicitarea schimbării numelui şi/sau a prenumelui copilului, numele pe care îl va purta copilul dacă adoptatorii poartă nume
diferite, solicitarea schimbării locului de naştere;
    numărul atestatului de adoptator, data emiterii şi autoritatea care l-a emis (atestatul se anexează la cerere);
    alte date şi informaţii, la solicitarea instanţei de judecată.
Autoritatea teritorială prezintă instanţei de judecată avizul privind adopţia, precum şi dosarul copilului.
Dosarul copilului trebuie să conţină:

copia de pe certificatul de naştere al copilului;

    certificatul medical privind starea de sănătate a copilului, eliberat de instituţia medicală de la domiciliul acestuia;
    consimţămîntul autentificat al adoptatorului în care confirmă că a luat cunoştinţă de starea de sănătate a copilului;
    consimţămîntul copilului propus spre adopţie, dacă a împlinit vîrsta de 10 ani, precum şi consimţămîntul lui la o eventuală
schimbare a numelui şi a prenumelui, la înscrierea adoptatorilor în calitate de părinţi;
    consimţămîntul părinţilor biologici, tutorelui sau curatorului copilului, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 24 alin. (3) din
Legea Adopţiei;
    actele care confirmă acţiunile întreprinse de autorităţile de resort în scopul (re)integrării copilului în familia biologică sau în
familia extinsă;
    alte date şi informaţii relevante.

Cererea de încuviinţare a adopţiei se examinează cu participarea obligatorie a adoptatorului, a reprezentantului autorităţii

teritoriale de la domiciliul copilului şi a procurorului. Instanţa de judecată va admite cererea de încuviinţare a adopţiei numai
dacă şi-a format convingerea, pe baza probelor administrate, că adopţia este în interesul superior al copilului.
În cazul iniţierii procedurilor de repunere în drepturile părinteşti sau de revocare a consimţămîntului părinţilor biologici,
procedura de încuviinţare a adopţiei se suspendă pînă la soluţionarea acestor probleme. Adopţia se consideră încuviinţată la data
devenirii irevocabile a hotărîrii judecătoreşti. Autoritatea teritorială de la domiciliul copilului este obligată să comunice autorităţii
teritoriale de la domiciliul părinţilor adoptivi încuviinţarea adopţiei, expediind o copie de pe hotărîrea judecătorească.

3.    Efectele adopţiei

a.    Efectele asupra filiaţiei şi a legăturilor de rudenie

Efectele juridice ale adopţiei survin de la data rămînerii irevocabile a hotărîrii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei. Din
momentul încuviinţării adopţiei se stabileşte filiaţia între copilul adoptat şi adoptator, precum şi legăturile de rudenie între copil şi
rudele adoptatorului.
În momentul stabilirii filiaţiei prin adopţie, rudenia naturală dintre copilul adoptat şi descendenţii săi, părinţii săi biologici şi
rudele acestora, încetează, cu excepţia adopţiei copilului de către soţul părintelui biologic.
Impedimentul la căsătorie izvorît din rudenie există atît între copilul adoptat şi descendenţii acestuia, rudele părinţilor biologici.
Efectele adopţiei internaţionale, precum şi efectele anulării adopţiei internaţionale asupra cetăţeniei copilului adoptat sînt
prevăzute în legislaţia privind cetăţenia.
b.    Înscrierea adoptatorilor în calitate de părinţi adoptivi
Adoptatorii se înscriu în actul de naştere al copilului adoptat în calitate de părinţi ai lui în conformitate cu hotărîrea
judecătorească de încuviinţare a adopţiei. În caz de necesitate, la cererea adoptatorilor sau a copilului adoptat care a împlinit
vîrsta de 10 ani, instanţa de judecată păstrează datele despre părinţii biologici ai copilului adoptat, fapt consemnat în hotărîrea
judecătorească de încuviinţare a adopţiei.
În baza hotărîrii judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei, la solicitarea adoptatorilor, oficiul de stare civilă competent operează
modificările de rigoare în actul de naştere al copilului. Efectele juridice ale adopţiei, prevăzute de lege, survin indiferent de faptul
dacă adoptatorii sînt sau nu înscrişi în calitate de părinţi ai copilului adoptat.
c.    Drepturile şi obligaţiile părinţilor adoptivi
Părintele adoptiv are faţă de copilul adoptat drepturile şi obligaţiile părintelui biologic faţă de copilul său. În cazul în care
părintele adoptiv este soţul părintelui biologic al copilului adoptat, drepturile şi obligaţiile părinteşti le exercită părintele adoptiv
şi părintele biologic căsătorit cu acesta.
d.    Numele şi prenumele copilului adoptat
La adopţie, copilului i se asigură dreptul de a-şi păstra numele şi prenumele. La cererea adoptatorilor, instanţa de judecată poate
schimba numele copilului adoptat, dacă acest fapt nu afectează interesul superior al copilului şi dreptul lui la nume, atribuindu-i
numele adoptatorilor sau al unuia dintre adoptatori (soţ ori soţie) dacă ultimii poartă nume diferite. Din motive temeinice,
instanţa, încuviinţînd adopţia, poate dispune, la cererea adoptatorului, schimbarea prenumelui copilului adoptat. Pentru
schimbarea numelui şi/sau a prenumelui copilului adoptat care a împlinit vîrsta de 10 ani se cere şi acordul lui. Oficiul de stare
civilă competent operează aceste modificări în actul de naştere al copilului potrivit normelor stabilite în legislaţia cu privire la
actele de stare civilă.
e.    Drepturile şi obligaţiile copilului adoptat
Din momentul încuviinţării adopţiei, copilul adoptat pierde drepturile personale nepatrimoniale şi patrimoniale şi este exonerat de
îndeplinirea obligaţiilor faţă de părinţii săi biologici şi de rudele acestora. Copilul adoptat are faţă de părinţii adoptivi drepturi şi
obligaţii de orice natură, similare celor pe care le are o persoană faţă de părinţii săi biologici.
f.    Perioada postadopţie
După încuviinţarea adopţiei, copilul adoptat se află la evidenţa autorităţii tutelare teritoriale de la domiciliul părinţilor adoptivi
sau a autorităţii centrale în domeniul adopţiei din statul primitor, în cazul adopţiei internaţionale, pînă la împlinirea vîrstei lui de
18 ani.
Monitorizarea situaţiei postadopţie a copilului se efectuează de către autorităţile în a căror evidenţă se află copilul, pe o perioadă
de 5 ani de la încuviinţarea adopţiei, cu următoarea periodicitate:
    în primul an – 3 rapoarte (la 3, la 6 şi la 12 luni);
    în al doilea an – două rapoarte (la 6 şi la 12 luni);
    în anii 3, 4 şi 5 – raport anual (la 12 luni).
În cazul adopţiei naţionale, rapoartele de evaluare se întocmesc de către autoritatea teritorială de la domiciliul părinţilor adoptivi
şi se prezintă autorităţii centrale.
În cazul adopţiei internaţionale, rapoartele de evaluare postadopţie se prezintă autorităţii centrale din Republica Moldova de către
autoritatea centrală în domeniul adopţiei din statul primitor sau prin intermediul organizaţiilor străine din statul primitor
acreditate şi înregistrate în Republica Moldova. Autoritatea centrală din Republica Moldova solicită, în caz de necesitate,
misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale Republicii Moldova în statele primitoare informaţii privind monitorizarea
postadopţie efectuată.
g.    Confidenţialitatea adopţiei.
Persoanele competente cărora le este cunoscut faptul adopţiei sînt obligate să păstreze confidenţialitatea informaţiilor obţinute în
procesul de adopţie, inclusiv în ceea ce priveşte datele de identificare ale adoptatorului, precum şi ale părinţilor biologici. În caz
contrar, ele poartă răspundere juridică conform legislaţiei în vigoare.
Părintele adoptiv va informa copilul că este adoptat, de îndată ce vîrsta şi gradul lui de maturitate o permit. Părintele adoptiv şi
copilul adoptat au dreptul să obţină din partea autorităţii centrale extrase din Registrul de stat al adopţiilor al căror conţinut atestă
faptul, data şi locul naşterii, dar nu dezvăluie în mod expres adopţia şi nici identitatea părinţilor biologici ai adoptatului.
Identitatea părinţilor biologici ai copilului adoptat poate fi dezvăluită înainte ca acesta să dobîndească capacitate deplină de
exerciţiu numai din motive medicale, cu autorizarea instanţei de judecată, la cererea oricăruia dintre părinţii adoptivi, a copilului
adoptat, a autorităţii teritoriale ori a reprezentantului unei instituţii medicale.
După dobîndirea capacităţii depline de exerciţiu, copilul adoptat poate solicita instanţei de judecată de la domiciliul său ori Curţii
de Apel Chişinău, în cazul în care nu are domiciliu în Republica Moldova, să-i autorizeze accesul la informaţiile referitoare la
identitatea părinţilor săi biologici, aflate în posesia autorităţii centrale ori a oficiilor de stare civilă.
Instanţa de judecată citează autoritatea teritorială de la domiciliul copilului adoptat, după caz, autoritatea centrală, precum şi orice
altă persoană ale cărei cunoştinţe profesionale pot fi utile în soluţionarea cererii, şi acceptă spre soluţionare cererea dacă, potrivit
probelor existente, constată că accesul la informaţiile solicitate nu este dăunător integrităţii psihice şi echilibrului emoţional al
solicitantului şi dacă adoptatul în cauză a beneficiat de consiliere din partea autorităţilor competente în domeniul adopţiei.
Se interzice eliberarea, fără acordul adoptatorului sau al autorităţii teritoriale, a extraselor din registrele de stare civilă ori a
copiilor de pe acestea din care rezultă că părinţii adoptivi nu sînt părinţii biologici ai copilului adoptat.

4.    Desfacerea şi desfiinţarea adopţiei

Adopţia încetează ca urmare a desfacerii sau a declarării nulităţii ei în temeiul unei hotărîri judecătoreşti.
Desfacerea adopţiei. Adopţia se desface în cazul în care părintele sau părinţii adoptivi au decedat, iar copilul adoptat este propus
spre o nouă adopţie. Adopţia anterioară se consideră desfăcută la data rămînerii irevocabile a hotărîrii judecătoreşti de
încuviinţare a noii adopţii dacă, anterior, nu a fost emisă o altă hotărîre judecătorească în acest sens.
Desfiinţarea adopţiei. Aici intervine sancţiunea nulităţii actului juridic al adopţiei.
Adopţia poate fi declarată nulă în cazul în care se constată că:

1.    încuviinţarea ei s-a întemeiat pe documente false;

2.    adopţia s-a încuviinţat fără consimţămîntul părinţilor biologici ai copilului sau al soţului adoptatorului, dacă acest
consimţămînt era obligatoriu conform legii;
3.    adopţia a fost încuviinţată cu încălcarea condiţiilor de fond sau de procedură stabilite de legislaţie;
4.    adopţia a fost solicitată şi încuviinţată fără intenţia de a produce efecte juridice caracteristice acestei forme legale de protecţie
a copilului (adopţie fictivă).

La declararea nulităţii adopţiei, instanţa de judecată va ţine cont şi de interesul superior al copilului. Instanţa poate respinge
cererea privind nulitatea adopţiei dacă va constata că menţinerea adopţiei este în interesul celui adoptat.
Au dreptul de a cere nulitatea adopţiei:

autoritatea teritorială;
    copilul adoptat care a împlinit vîrsta de 14 ani;
    părinţii biologici ai copilului adoptat;
    părinţii adoptivi;
    procurorul.

După ce copilul adoptat dobîndeşte capacitate deplină de exerciţiu, cererea privind nulitatea adopţiei o poate înainta numai el.
Competenţa la examinarea cererii privind nulitatea adopţiei. Cererea privind nulitatea adopţiei naţionale se examinează în
instanţa de judecată de la domiciliul părinţilor adoptivi.
Cererea privind nulitatea adopţiei internaţionale se examinează la curtea de apel care a încuviinţat adopţia. În cazul în care nu
cunosc părinţii adoptivi şi nici domiciliul acestora, părinţii biologici se adresează instanţei de judecată de la domiciliul lor.
Hotărîrea privind nulitatea adopţiei, rămasă irevocabilă, se remite autorităţii teritoriale de la domiciliul copilului sau autorităţii
centrale în cazul adopţiei internaţionale.
Efectele încetării adopţiei. Adopţia desfăcută sau declarată nulă încetează în momentul în care hotărîrea judecătorească de
încuviinţare a unei noi adopţii sau hotărîrea privind nulitatea adopţiei a rămas irevocabilă.
În momentul încetării adopţiei ca urmare a declarării nulităţii ei, se sting toate drepturile şi obligaţiile personale nepatrimoniale şi
patrimoniale dintre copilul adoptat şi descendenţii lui, părinţii adoptivi şi rudele lor. În acelaşi moment, se restabilesc drepturile şi
obligaţiile dintre copil şi descendenţii lui, părinţii biologici şi rudele lor.
Dacă părinţii biologici lipsesc sau dacă înapoierea copilului către aceştia contravine intereselor lui, instanţa de judecată, la
cererea autorităţii teritoriale sau a procurorului, instituie tutelă sau curatelă asupra copilului ori îl dă în grija autorităţii teritoriale
de la domiciliul lui pentru a întreprinde alte măsuri de protecţie prevăzute în Codul familiei.
În cazul încetării adopţiei, problema restabilirii numelui şi a prenumelui copilului adoptat o soluţionează instanţa de judecată la
examinarea cererii de  încetare a adopţiei. Dacă adoptatul a împlinit vîrsta de 10 ani, se ia în considerare şi părerea lui.

1.    Noţiunea şi caracterele juridice ale obligaţiei legale de întreţinere

Noţiune şi fundament. Obligaţia de întreţinere este îndatorirea legală a unei persoane de a asigura altei persoane mijloacele
necesare traiului, educării şi pregătirii profesionale. Fundamentul obligaţiei de întreţinere constă în îndatorirea de sprijin moral şi
material a persoanei aflate în raporturi de rudenie, de căsătorie  şi alte raporturi asimilate celor de rudenie.
Obiectul. Obligaţia legală de întreţinere are ca obiect prestarea efectivă a întreţinerii în beneficiul persoanei întreţinute,
îndeplinirea acestei obligaţii trebuind să se facă în măsura, cu mijloacele şi prin modalităţile impuse sau permise de starea
concretă de nevoie a creditorului, precum şi în funcţie de posibilităţile materiale ale debitorului.
Caractere juridice
1.    Legal – obligaţia de întreţinere e prevăzută de lege şi există numai între persoanele şi în condiţiile arătate de lege.
2.    Personal – obligaţia de întreţinere există numai între anumite persoane prevăzute de lege, fiind strîns legată atît de persoana
creditorului, cît şi de cea a debitorului. De aici deducem următoarele:
    obligaţia de întreţinere e insesizabilă, dar nu în întregime (doctrina română);
    obligaţia de întreţinere este incesibilă – cesiunea de creanţă, novaţia prin schimbare de debitor, stipulaţia pentru altul nu sunt
permise;
    obligaţia de întreţinere nu poate forma obiectul acţiunii oblice, însă creditorii pot cere sistarea întreţinerii sau reducerea
cuantumului acesteia.
3.    Reciprocă – depinde de starea în care se află fiecare persoană. Exemplu: părinţii sunt obligaţi să-şi întreţină copiii minori,
după care, aceştia din urmă sunt obligaţi a-şi întreţine părinţii.
4.    Succesiv – executarea sa se face de regulă, prin prestaţii periodice.
5.    Variabil– existenţa cuantumului şi modalităţile de executare ale acesteia diferă de la caz la caz.
6.    Divizibil – de întreţinere pot beneficia mai mulţi debitori şi poate fi prestată de mai mulţi creditori.
Legătura dintre obligaţia legală de întreţinere şi obligaţia contractuală de întreţinere. Obligaţia legală de întreţinere e diferită de
obligaţia de întreţinere contractuală. Ele pot însă coexista, întrucît nu există compatibilitate între ele, în sensul că acelaşi creditor
poate fi îndreptăţit la întreţinere din partea aceluiaşi debitor atît în temeiul dispoziţiilor Codului Familiei cît şi prin convenţie.

2.    Condiţiile obligaţiei legale de întreţinere

a)    Condiţii cu privire la creditorul întreţinerii

    Starea de nevoie a creditorului întreţinut – această stare trebuie să fie una obiectivă şi nu una simulată.
    Cauza stării de nevoie este incapacitatea de a munci – să nu aibă posibilitatea realizării unui cîştig din muncă, din cauza
incapacităţii de a munci. Exemplu: minorul, femeia care a născut, pînă la atingerea de 3 ani a copilului.
b)    Condiţii privitoare la debitorul obligaţiei legale de întreţinere
    Debitorul să dispună de mijloacele necesare îndeplinirii obligaţiei de întreţinere – vor fi luate în considerare toate mijloacele
materiale ale debitorului cum ar fi veniturile din muncă, salarii, premii, ajutorul pentru incapacitatea temporară de a munci,
compensaţia acordată în caz de desfacere a contractului individual de muncă.
    Să nu existe o altă persoană obligată prioritar la întreţinere potrivit ordinii instituite de lege – creditorul nu are dreptul de
opţiune în privinţa debitorului care îi acordă întreţinerea. Un debitor de rang inferior e obligat să presteze întreţinerea numai dacă
debitorul aflat înaintea sa nu poate fi obligat pentru că nu dispune de mijloace materiale, e decedat sau dispărut.

3.    Persoanele între care există obligaţie legală întreţinere

Obligaţia legală de întreţinere este valabilă pentru următorii subiecţi:
1.    Între părinţi şi copii.
Conform articolului 74 Codul Familiei, părinţii sînt obligaţi să-şi întreţină copiii minori şi copiii majori inapţi de muncă care
necesită sprijin material.
2.    Între soţi şi foştii soţi.
Obligaţia de întreţinere între soţi poate fi definită ca o îndatorire legală reciprocă a soţilor izvorîtă din instituţia căsătoriei, de a-şi
asigura la nevoie, unul altuia cele, necesare traiului. Obligaţia are caracter prioritar, soţii datorîndu-şi întreţinere înaintea altor
persoane. În cazul fostului soţ, putem afirma că dreptul de a pretinde întreţinere de la fostul soţ pe cale judecătorească îl are:
    fosta soţie, în timpul gravidităţii;
    fostul soţ, care necesită sprijin material, ocupat cu îngrijirea copilului comun timp de 3 ani după naşterea acestuia;
    fostul soţ, care necesită sprijin material, ocupat cu îngrijirea copilului comun invalid pînă la vîrsta de 18 ani sau a copilului
comun invalid de gradul I din copilărie;
    fostul soţ, care necesită sprijin material, devenit inapt de muncă în timpul căsătoriei sau timp de un an după desfacerea
acesteia;
    fostul soţ care necesită sprijin material şi a atins vîrsta de pensionare, în termen de cel mult 5 ani din momentul desfacerii
căsătoriei, dacă soţii au fost căsătoriţi cel puţin 15 ani.
Instanţa judecătorească este în drept să-l elibereze pe unul dintre soţi (fostul soţ) de obligaţia de întreţinere sau să limiteze această
obligaţie la un anumit termen dacă:
    incapacitatea de muncă a soţului (fostului soţ) inapt de muncă, care necesită sprijin material, este rezultatul abuzului de băuturi
alcoolice sau substanţe stupefiante ori al unei infracţiuni premeditate;
    soţul (fostul soţ) care necesită sprijin material a avut o comportare amorală în familie;
    soţii (foştii soţi) s-au aflat în relaţii de căsătorie cel mult 5 ani;
    s-a dovedit, pe cale judecătorească, că căsătoria a fost desfăcută din culpa fostului soţ care necesită sprijin material.

3.    Între alţi membri ai familiei

Între aceştia se poate încheia contract de întreţinere, iar dacă nu există atunci cuantumul obligaţiei se stabileşte de instanţa de
judecată. În cazul cînd debitorul întreţinerii şi/sau creditorul întreţinerii sînt declaraţi incapabili, contractul este încheiat de către
reprezentanţii legali ai acestora. Persoanele cu capacitatea limitată de exerciţiu încheie contractul cu acordul curatorului.
Contractul privind plata pensiei de întreţinere se întocmeşte în scris şi se autentifică notarial. Nerespectarea acestor prevederi
atrage nulitatea contractului.
Contractul privind plata pensiei de întreţinere poate fi, în orice moment, modificat sau reziliat în baza acordului dintre părţi.
Modificarea sau rezilierea contractului se perfectează în scris şi se autentifică notarial. Modificarea unilaterală a contractului
privind plata pensiei de întreţinere sau refuzul unilateral de a-l executa sînt inadmisibile.
În caz de modificare esenţială a situaţiei materiale sau familiale a părţilor, dacă acestea nu pot ajunge la o înţelegere referitoare la
modificarea sau rezilierea contractului privind plata pensiei de întreţinere, partea interesată poate porni în instanţa judecătorească
o acţiune privind modificarea sau rezilierea acestuia. Instanţa judecătorească soluţionează litigiul ţinînd cont de starea materială
şi familială a părţilor, de alte circumstanţe importante.
Dacă contractul privind plata pensiei de întreţinere contravine intereselor copilului minor sau major incapabil, acesta poate fi
declarat nul de către instanţa judecătorească la cererea reprezentanţilor legali ai copilului, a autorităţii tutelare sau a procurorului.
Cuantumul pensiei de întreţinere stabilite prin contract se determină de către părţi la încheierea contractului corespunzător. Pensia
de întreţinere pentru copilul minor se încasează din salariul şi/sau din alte venituri ale părinţilor în mărime de:
    1/4 – pentru un copil,
    1/3 – pentru 2 copii,
    1/2 – pentru 3 şi mai mulţi copii, putînd fi micşorat sau majorat de instanţa judecătorească, ţinîndu-se cont de starea materială
şi familială a părinţilor, de alte circumstanţe importante.
Fraţi şi surori – fraţii şi surorile minore, care necesită sprijin material, în imposibilitatea întreţinerii lor de către părinţi, au dreptul
la întreţinere de la surorile şi fraţii majori apţi de muncă care dispun de mijloace suficiente. Acelaşi drept îl au surorile şi fraţii
majori inapţi de muncă, care necesită sprijin material, dacă s-a stabilit imposibilitatea întreţinerii acestora de către copiii lor
majori apţi de muncă, de către soţi (foştii soţi) sau de către părinţi (art. 86 Codul Familiei).
Bunici şi nepoţi – Nepoţii minori, care necesită sprijin material, în imposibilitatea întreţinerii lor de către părinţi, au dreptul la
întreţinere de la bunici, care dispun de mijloace suficiente. Acelaşi drept îl au şi nepoţii majori inapţi de muncă, care necesită
sprijin material, dacă s-a stabilit imposibilitatea întreţinerii lor de către soţi (foştii soţi), copiii majori apţi de muncă sau de către
părinţi (art. 87 Codul Familiei).
Nepoţi şi bunici – Bunicii inapţi de muncă, care necesită sprijin material, în imposibilitatea întreţinerii lor de către copiii majori
apţi de muncă sau de către soţi (foştii soţi), au dreptul la întreţinere de la nepoţii majori apţi de muncă care dispun de mijloace
suficiente (art. 88 Codul Familiei).
Copii vitregi şi părinţi vitregi – Părinţii vitregi inapţi de muncă, care necesită sprijin material, în imposibilitatea întreţinerii lor de
către copiii lor fireşti majori apţi de muncă sau de către soţ (fostul soţ), au dreptul la întreţinere de la copiii vitregi majori apţi de
muncă care dispun de mijloace suficiente. Instanţa judecătorească este în drept să scutească copiii vitregi de obligaţia de a-şi
întreţine părinţii vitregi dacă aceştia i-au întreţinut şi educat mai puţin de 5 ani sau nu şi-au onorat obligaţiile (art. 89 Codul
Familiei).
Copii şi educatori – Persoanele inapte de muncă, care necesită sprijin material, şi care au întreţinut şi educat copii minori
(denumiţi în continuare educatori) au dreptul la întreţinere de la aceştia dacă ultimii au atins vîrsta majoratului, sînt apţi de muncă
şi dispun de mijloace suficiente şi dacă s-a stabilit imposibilitatea întreţinerii educatorilor de către propriii lor copii majori apţi de
muncă sau de către soţ (fostul soţ).
Instanţa judecătorească este în drept să scutească copiii de obligaţia de a-şi întreţine educatorii dacă aceştia i-au întreţinut şi
educat mai puţin de 5 ani sau nu şi-au onorat obligaţiile. Persoanele care s-au aflat sub tutelă (curatelă) sau în casele de copii de
tip familial sînt scutite de obligaţia legală de întreţinere (art. 90 Codul Familiei).
Data de la care se acordă întreţinerea. Data de la care se datorează întreţinerea – de regulă, întreţinerea copilului minor se
înfăptuieşte voluntar de către părinţi prin convieţuirea în cadrul aceleiaşi familii. Atunci cînd executarea acestei obligaţii se face
prin intervenţia instanţei judecătoreşti, întreţinerea se datorează de la data cererii de chemare în judecată.
Prin excepţie, se poate stabili pensie de întreţinere pentru o perioadă anterioară cererii de chemare în judecată dacă promovarea
acţiunii a fost întîrziată din cauze imputabile debitorului.
În caz de divorţ, întreţinerea se datorează tot de la data introducerii cererii de chemare în judecată. Dacă pensia cuvenită copilului
minor a fost stabilită printr-o hotărîre anterioară pronunţării divorţului, instanţa investită cu soluţionarea divorţului este datoare să
se pronunţe cu privire la obligaţia de întreţinere a părintelui  şi va dispune obligaţia părintelui-debitor cu începere de la data
pronunţării hotărîrii de divorţ.
Copilul din afara căsătoriei a cărui paternitate a fost stabilită pe cale judiciară, poate solicita întreţinerea tatălui de la data
introducerii cererii în stabilirea paternităţii. Părintele care a suportat în întregime cheltuielile de întreţinere are dreptul la
despăgubiri.
Întinderea obligaţiei legale de întreţinere
1.    Între părinţi şi copii
Întinderea obligaţiei va avea loc pînă la atingerea majoratului copilului. În cazul în care după atingerea majoratului, copilul este
inapt de muncă, părinţii vor fi obligaţi la întreţinerea lui pînă la dispariţia acestei stări, sau întreţinere pe viaţă, dacă acesta este
invalid ori suferă de o boală psihică.
2.    Între copii şi părinţi
După atingerea majoratului, copiii sunt obligaţi de a-şi întreţine părinţii dacă aceştia au nevoie de îngrijire, fie că sunt inapţi de
muncă, bolnavi, etc. Obligaţia va exista pînă la dispariţia acestor stări, iar dacă ele sunt pe viaţă, ei vor fi obligaţi să-i întreţină
pînă la deces.
3.    Între soţi şi foşti soţi
Obligaţia de întreţinere a soţului va exista atît timp cît celălalt soţ este inapt de muncă şi nu este recăsătorit. În timpul căsătoriei,
obligaţia de întreţinere va exista între soţi ori de cîte ori unul dintre soţi necesită îngrijire. Exemplu: boală, graviditate, etc.
4.    Fraţi şi surori
Fraţii şi surorile minore, au dreptul la întreţinere din partea fraţilor sau surorilor apte de muncă pînă cînd acestea nu ating vîrsta
majoratului, numai în condiţia în care se constată că părinţii acestora se află în imposibilitate de a-i întreţine.
5.    Nepoţi şi bunici
Nepoţii au dreptul la întreţinere din partea bunicilor, dacă se constată că părinţii acestora nu au posibilitatea de a-i întreţine.
Obligaţia se întinde pînă cînd nepoţii devin apţi de muncă.
6.    Bunici şi nepoţi
Bunicii au dreptul la întreţinere din partea nepoţilor, dacă copiii acestora nu au posibilitate de a-i întreţine, iar nepoţii sunt
încadraţi în cîmpul muncii şi dispun de resurse pentru întreţinere.
7.    Copii vitregi şi părinţi vitregi
Părinţii vitregi inapţi de muncă, care necesită sprijin material, în imposibilitatea întreţinerii lor de către copiii lor fireşti majori
apţi de muncă sau de către soţ (fostul soţ), au dreptul la întreţinere de la copiii vitregi majori apţi de muncă care dispun de
mijloace suficiente. În dependenţă de caracterul obligaţiei, aceasta poate fi viageră, în cazul în care părinţii vitregi sunt inapţi de
muncă pe viaţă, bolnavi psihic, etc.
8.    Copii şi educatori
Persoanele inapte de muncă, care necesită sprijin material, şi care au întreţinut şi educat copii minori (denumiţi în continuare
educatori) au dreptul la întreţinere de la aceştia dacă ultimii au atins vîrsta majoratului, sînt apţi de muncă şi dispun de mijloace
suficiente şi dacă s-a stabilit imposibilitatea întreţinerii educatorilor de către propriii lor copii majori apţi de muncă sau de către
soţ (fostul soţ).
Obligaţia poate fi viageră sau se poate întinde pînă la dispariţia stării de imposibilitate a copiilor educatorului sau a educatorului.

4.    Modul de plată, executarea şi stingerea obligaţiei legale de întreţinere

Întreţinerea, avînd ca obiect asigurarea a ceea ce este necesar traiului celui îndreptăţit să o primească (alimente, locuinţă,
îmbrăcăminte, medicamente etc.) va fi prestată, fie în natură, fie prin echivalent bănesc, de asemenea, se poate stabili un sistem
mixt de executare a obligaţiei, adică parte în natură, parte în numerar.
În concret, modalitatea de aducere la îndeplinire a obligaţiei de întreţinere va fi stabilită de către instanţa de judecată în funcţie de
circumstanţele cauzei, deci avîndu-se în vedere nevoia creditorului şi posibilităţile debitorului, indicîndu-se (dacă este cazul) fie
bunurile ori serviciile care urmează a se furniza beneficiarului întreţinerii, fie cuantumul pensiei de achitat, iar în cazul
modalităţii mixte de executare, elementele care se vor asigura în natură şi mărimea prestaţiei băneşti.
Felul executării se poate stabili şi prin acordul părţilor dar, pentru a fi protejate interesele ambelor părţi,  este necesar ca instanţa
să încuviinţeze o astfel de învoială. Dacă intervin modificări în împrejurările avute în vedere de instanţă la data stabiliri
modalităţii de executare a obligaţiei, la cerere, pot fi operate schimbări în ceea ce priveşte modul de înfăptuire a întreţinerii.
Stingerea obligaţiei legale de întreţinere
Obligaţia de întreţinere, apărută în baza contractului privind plata pensiei de întreţinere, încetează în urma decesului uneia dintre
părţi, a expirării duratei contractului sau conform clauzelor acestuia.
Plata pensiei de întreţinere, în baza hotărîrii instanţei judecătoreşti, încetează în cazurile:
    atingerii de către copil a vîrstei de 18 ani sau obţinerii de către acesta a capacităţii depline de exerciţiu sub vîrsta de 18 ani;
    adopţiei copilului care primeşte pensia de întreţinere;
    căsătoriei descendentului inapt de muncă;
    restabilirii capacităţii de muncă a persoanei care primeşte pensia de întreţinere;
    recăsătoririi fostului soţ inapt de muncă care primeşte pensia de întreţinere;
    decesului creditorului întreţinerii sau al debitorului întreţinerii;
    anulării hotărîrii judecătoreşti privind încasarea pensiei.
(Doctrină) Cauzele generale de stingere a obligaţiei legale de întreţinere sunt următoarele:
a)    dispariţia stării de nevoie a creditorului întreţinerii. Exemplu: atingerea majoratului;
b)    debitorul obligaţiei nu mai dispune de mijloace îndestulătoare prestării întreţinerii;
c)    decesul creditorului sau debitorului obligaţiei de întreţinere;
d)    pierderea calităţii avută în vedere de legiuitor prin impunerea obligaţiei de întreţinere. Exemplu: fostul soţ se recăsătoreşte.
Deşi în legislaţie nu sunt menţionate, noi putem afirma cu certitudine că obligaţia legală de întreţinere se poate stinge, în
dependenţă de circumstanţe şi atunci cînd comportamentul celui întreţinut este amoral şi contravine regulilor de moralitate faţă de
întreţinător. Această regulă s-ar aplica în raporturile de întreţinere dintre soţi, foşti soţi, precum şi alte categorii de persoane
menţionate de legislaţia familiei a Republicii Moldova.
Ca excepţie a celei menţionate mai sus, această regulă nu s-ar aplica în raporturile dintre părinţi şi copii şi viceversa, decît în
cazul în care s-ar demonstra că părinţii sau copiii au comis careva fapte care ar atenta la viaţa, sănătatea şi integritatea acestora.

1.    Noţiunea şi principiile ocrotirii părinteşti

Noţiune. Ocrotirea părintească este mijlocul obişnuit de ocrotire a minorului şi presupune că drepturile şi îndatoririle cu privire la
persoana şi bunurile minorului se exercită, respectiv, se îndeplinesc, de către părinţii săi (fireşti sau adoptatori).
Apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale copiilor se pune pe seama autorităţii tutelare în cazurile de deces al părinţilor, de
decădere a lor din drepturile părinteşti, de abandon, de declarare a părinţilor ca fiind incapabili, de boală sau absenţă îndelungată,
de eschivare de la educaţia copiilor, de la apărarea drepturilor şi intereselor lor legitime, inclusiv în cazul refuzului părinţilor de
a-şi lua copiii din instituţiile educative, curative sau din alte instituţii în care se află aceştia, precum şi în alte cazuri de lipsă a
grijii părinteşti.
Principiile ocrotirii părinteşti
    Ocrotirea părintească se exercită numai în interesul minorului. Drepturile şi îndatoririle părinteşti se exercită şi îndeplinesc
numai î interesul superior al copilului. Părinţii sunt egali în exercitarea ocrotirii părinteşti. Conţinutul ocrotirii părinteşti este
acelaşi, indiferent dacă copilul este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie. Ambii părinţi sunt responsabili pentru
creşterea copiilor lor.
    Principiul independenţei patrimoniale dintre părinte şi copil. Părinţii nu au nici un drept asupra bunurilor copilului şi nici
copilul asupra bunurilor părinţilor, cu excepţia dreptului la moştenire  şi a dreptului la întreţinere.
    Principiul egalităţii părinţilor în exercitarea ocrotirii părinteşti. Regula este că ocrotirea părintească se realizează de ambii
părinţi. Ocrotirea se exercită doar de un părinte în cazurile cînd unul dintre părinţi este mort, decăzut din drepturile părinteşti, pus
sub interdicţie, nu-şi poate manifesta voinţa (este dispărut, execută o pedeapsă privativă de libertate etc.).
Ocrotirea părintească este constituită din 2 laturi:
a)    Latura personală –  vizează ocrotirea persoanei copilului şi priveşte raporturile de familie.
b)    Latura patrimonială, care la rîndul ei, constă în:
–    dreptul şi îndatorirea de a administra bunurilor şi de a-l reprezenta legal pe minor mai mic de 14 ani;
–    dreptul şi îndatorirea de a încuviinţa actele juridice încheiate de minorul între 14–18 ani.

2.    Drepturile şi obligaţiile părinteşti

Părinţii au drepturi şi obligaţii egale faţă de copii, indiferent de faptul dacă copiii sînt născuţi în căsătorie sau în afara ei, dacă
locuiesc împreună cu părinţii sau separat. Drepturile şi obligaţiile părinţilor, cu excepţiile prevăzute de prezentul cod, încetează
din momentul atingerii majoratului sau obţinerii capacităţii depline de exerciţiu de către copil.

Părinţii minori au dreptul să locuiască împreună cu copilul lor şi să participe la educaţia lui Părinţii minori care nu au atins vîrsta
de 16 ani pot cere stabilirea paternităţii pe cale judecătorească.
Părinţii sînt obligaţi să asigure frecventarea de către copil a şcolii pînă la sfîrşitul anului de învăţămînt în care acesta atinge vîrsta
de 16 ani. Instituţia de învăţămînt şi forma de instruire sînt alese de către părinţi, cu luarea în considerare a opiniei copilului.
În cazul cînd părinţii locuiesc separat, domiciliul copilului care nu a atins vîrsta de 14 ani se determină prin acordul
părinţilor.Dacă un atare acord lipseşte, domiciliul minorului se stabileşte de către instanţa judecătorească, ţinîndu-se cont de
interesele şi părerea copilului (dacă acesta a atins vîrsta de 10 ani),ţinîndu-se cont de toate elementele necesare.
Părintele care locuieşte împreună cu copilul nu are dreptul să împiedice contactul dintre copil şi celălalt părinte care locuieşte
separat, cu excepţia cazurilor cînd comportamentul acestuia din urmă este în detrimentul intereselor copilului sau prezintă pericol
pentru starea lui fizică şi psihică.
Părinţii care locuiesc separat de copil au dreptul de a primi informaţiile ce se referă la copilul lor de la toate instituţiile educative,
curative, de asistenţă socială etc. Comunicarea informaţiei poate fi refuzată dacă comportamentul părintelui prezintă pericol
pentru viaţa şi sănătatea copilului. Acest refuz poate fi atacat în instanţa judecătorească.
Bunicii, fraţii şi surorile copilului au dreptul să comunice cu acesta. Dacă părinţii copilului (unul dintre ei) le refuză acest drept,
autoritatea tutelară îi poate obliga să-l respecte. Dacă părinţii (unul dintre ei) vor neglija hotărîrea autorităţii tutelare, persoanele
interesate pot porni în instanţa judecătorească o acţiune privind înlăturarea impedimentelor de comunicare cu copilul.
Părinţii pot fi decăzuţi din drepturile părinteşti dacă:

se eschivează de la exercitarea obligaţiilor părinteşti, inclusiv de la plata pensiei de întreţinere;

    refuză să ia copilul din maternitate sau dintr-o altă instituţie curativă, educativă, dintr-o instituţie de asistenţă socială sau alta
similară;
    fac abuz de drepturile părinteşti;
    se comportă cu cruzime faţă de copil, aplicînd violenţa fizică sau psihică, atentează la inviolabilitatea sexuală a copilului;
    prin comportare amorală, influenţează negativ asupra copilului;
    suferă de alcoolism cronic sau de narcomanie;
    au săvîrşit infracţiuni premeditate contra vieţii şi sănătăţii copiilor sau a soţului;
    în alte cazuri cînd aceasta o cer interesele copilului.

Acţiunea privind decăderea din drepturile părinteşti poate fi pornită de celălalt părinte, tutorele copilului, autoritatea tutelară sau
procurorul. Cererea privind decăderea din drepturile părinteşti se examinează cu participarea obligatorie a autorităţii tutelare.
Instanţa judecătorească este obligată să transmită, în termen de 3 zile din momentul cînd hotărîrea privind decăderea din
drepturile părinteşti a rămas definitivă, o copie a acesteia oficiului de stare civilă din raza teritorială a instanţei.
Copilul ai cărui părinţi (unul dintre ei) sînt decăzuţi din drepturile părinteşti păstrează dreptul de folosinţă asupra spaţiului locativ
şi toate drepturile patrimoniale bazate pe rudenia cu părinţii şi rudele sale fireşti, inclusiv dreptul la succesiune.
Părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti pot avea întrevederi cu copilul lor numai cu permisiunea autorităţii tutelare,cu excepţia
cazului cînd prezintă pericol pentru copil. Părinţii pot fi restabiliţi în drepturile părinteşti dacă au încetat împrejurările care au
condus la decăderea lor din aceste drepturi şi dacă restabilirea în drepturile părinteşti este în interesul copilului. Restabilirea în
drepturile părinteşti se face pe cale judecătorească, în baza cererii persoanei decăzute din aceste drepturi, cu participarea
obligatorie a autorităţii tutelare.Restabilirea în drepturile părinteşti faţă de copilul care a atins vîrsta de 10 ani se admite ţinîndu-se
cont de opinia copilului.Dacă copilul a fost adoptat şi adopţia nu a fost desfăcută, hotărîrea privind decăderea din drepturile
părinteşti poate fi anulată fără restabilirea drepturilor şi obligaţiilor de părinte. La cererea autorităţii tutelare, instanţa
judecătorească poate hotărî luarea copilului de la părinţi fără decăderea acestora din drepturile părinteşti, dacă aflarea copilului
împreună cu părinţii prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea lui, şi punerea acestuia la dispoziţia autorităţii tutelare.
În cazuri excepţionale, dacă există un pericol iminent pentru viaţa, sănătatea sau inviolabilitatea copilului, autoritatea tutelară
poate decide luarea copilului de la părinţi, comunicînd acest fapt procurorului în termen de cel mult 24 de ore. În acest caz,
autoritatea tutelară, în termen de 7 zile, va porni o acţiune în instanţa judecătorească privind decăderea din drepturile părinteşti
sau luarea copilului de la părinţi fără decăderea lor din aceste drepturi. Dacă această cerinţă nu este îndeplinită, copilul va fi
înapoiat părinţilor.
În cazurile luării copilului fără decădere din drepturile părinteşti, părinţii pierd dreptul de a comunica cu acesta, de a participa
personal la educaţia lui şi de a-i reprezenta interesele. Părinţii de la care a fost luat copilul pot avea întrevederi cu acesta, în unele
cazuri, doar cu permisiunea autorităţii tutelare.

3.    Executarea ocrotirii părinteşti

Executarea poate fi realizată de către ambii părinţi sau de către un părinte.

    Exercitarea ocrotirii părinteşti de către ambii părinţi
În principiu, ocrotirea părintească se exercita în mod egal şi de comun acord de către ambii părinţi, de la naşterea copilului şi pînă
la dobândirea capacitații depline de exercițiu prin împlinirea vârstei de 18 ani sau, in cazul minorei, prin căsătorie. Nu prezintă
importanţă daca minorul este din căsătorie, din afara căsătoriei sau este adoptat.
Orice neînțelegere ivită între părinţi în legătură cu modul de exercitare a ocrotirii părintești se rezolvă pe cale amiabilă sau, în caz
contrar, de către instanța judecătorească. Din modul de exercitare a ocrotirii părintești pot rezulta următoarele situații litigioase:
    Părinţii (căsătoriţi sau necăsătoriţi între ei) nu se înţeleg în legătură cu domiciliul copilului minor. Instanța judecătorească va
decide, dacă domiciliul minorului va fi la mama sau la tata. Ulterior, dacă se modifică împrejurările care au stat la baza
pronunțării acestei hotărâri judecătorești, celalalt părinte sau minorul, dacă a împlinit vârsta de 14 ani, poate formula o acțiune de
schimbare a domiciliului minorului;
    Părinţii minorului divorţează. Din oficiu, instanța judecătorească este obligată să dispună, prin hotărâre de divorț, unde va fi
domiciliul minorului.Dacă a împlinit vârsta de 14 ani,celălalt parinte sau chiar minorul poate formula o acțiune de schimbare a
domiciliului ;
    Exercitarea ocrotirii părinteşti de către un părinte
Exercitarea ocrotirii părinteşti se impune în următoarele cazuri:
    moartea unuia dintre părinţi,
    decăderea din drepturile părinteşti a unuia dintre ei,
    punerea sub interdicţie a unuia dintre părinţi,
    neputinţa din orice împrejurare a unuia dintre părinţi de a-si manifesta voinţa.

4.    Sancţionarea neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a ocrotirii părinteşti

Dacă părinţii nu vor exercita ocrotirea părintească a copilului lor minor sau aceasta va fi exercitată necorespunzător, poate fi
angajată răspunderea lor civilă şi penală.
a)    Sancţiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire la persoana copilului minor
Decăderea este sancţiunea care se aplică în situaţiile în care sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este primejduită prin
purtare abuzivă sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea îndatoririlor. Decăderea din drepturile părinteşti nu are ca efect stingerea
drepturilor copilului faţă de părintele decăzut din drepturile părinteşti şi, în consecinţă, aceasta sancţiune nu produce nici
stingerea obligaţiilor părintelui corelative acelor drepturi.
b)    Răspunderea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor
Prejudiciul cauzat de un minor care nu a împlinit 14 ani se repară de părinţi (adoptatori) sau de tutorii lui dacă nu demonstrează
lipsa vinovăţiei lor în supravegherea sau educarea minorului.
Dacă minorul care nu a împlinit 14 ani a cauzat prejudiciul cînd se afla sub supravegherea unei instituţii de învăţămînt, de
educaţie sau instituţii curative ori a unei persoane obligate să-l supravegheze în bază de contract, acestea răspund pentru
prejudiciul cauzat dacă nu demonstrează că el s-a produs nu din vina lor.  Obligaţia părinţilor (adoptatorilor), tutorilor, a
instituţiilor de învăţămînt, de educaţie, a instituţiilor curative de a repara prejudiciul cauzat de un minor nu încetează o dată cu
atingerea majoratului acestuia sau o dată cu dobîndirea unor bunuri suficiente pentru repararea prejudiciului.
c)    Răspunderea penală a părinţilor pentru faptele săvîrşite împotriva copiilor lor
Codul penal reglementează situaţiile cînd părinţii sunt traşi la răspundere penală dacă aceştia se fac vinovaţi de săvîrşirea unor
fapte ilicite incriminate de legea penală. Astfel avem:
    Violul săvîrşit asupra unui membru de familie (171);
    Acţiuni violente cu caracter sexual săvîrşite asupra unui membru al familiei (171);
    Incestul (210);
    Violenţa în familie (201 prim);
    Abuzul părinţilor şi altor persoane la adopţia copiilor (205);

5.    Tutela şi curatela minorului

În cazul în care ambii părinţi fiind morţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti, puşi sub interdicţie, dispăruţi ori
declaraţi morţi, copilul este lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, copilul va fi pus sub tutelă. Tutela se instituie asupra persoanelor
lipsite de capacitate de exerciţiu şi asupra minorilor în vîrstă de pînă la 14 ani, după caz.
Conţinutul tutelei
Tutorele are îndatorirea de a îngriji de minor. El este obligat să asigure îngrijirea minorului, sănătatea şi dezvoltarea lui fizică şi
mentală, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu aptitudinile lui.
Curatela este o instituție legală pentru ocrotirea unei persoane care are capacitatea civilă, dar care, din cauza bătrâneții, a unei
boli ori infirmități fizice sau a lipsei îndelungate de la domiciliu, nu-și poate administra singură bunurile și apăra interesele.
Conţinutul curatelei
În cazurile în care se instituie curatela, se aplică regulile de la mandat, cu excepţia cazului în care, la cererea persoanei interesate
ori din oficiu, instanţa de tutelă va hotărî că se impune învestirea curatorului cu drepturile şi obligaţiile unui administrator
însărcinat cu simpla administrare a bunurilor altuia. Dacă sunt aplicabile regulile de la mandat, instanţa de tutelă poate stabili
limitele mandatului şi poate da instrucţiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urmă nu este
în măsură să o facă.
Condiţii pentru persoana tutore sau curator:
a)    Să domicilieze pe teritoriul R.M.;
b)    Persoană fizică cu capacitate deplină;
c)    Consimţămîntul expres;
d)    Pot fi tutore sau curator soţul şi soţia împreună dacă nu se află în vreunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege
şi au consimţit expres.
Nu poate fi  numită tutore (curator)  persoana:
a)    minoră;
b)    declarată incapabilă sau cu capacitate de exerciţiu limitată;
c)    decăzută din drepturile părinteşti;
d)    declarată incapabilă de a fi  tutore (curator) din cauza stării de sănătate;
e)    care a fost  adoptator, dar adopţia a fost anulată din cauza exercitării  necorespunzătoare a obligaţiilor de adoptator;
f)    căreia i s-a restrîns exerciţiul unor drepturi  politice sau  civile, fie în  temeiul legii, fie prin hotărîre judecătorească, precum 
şi persoana cu  rele purtări;
g)    ale cărei interese vin în conflict cu  interesele persoanei puse sub tutelă (curatelă);
h)    înlăturată, prin act autentic sau  prin testament, de către părintele care exercita singur, pînă la momentul  morţii, ocrotirea
părintească;
i)    care, exercitînd o tutelă (curatelă), a fost îndepărtată de la ea;
j)    care suferă de alcoolism cronic sau de narcomanie;
k)    care se află  în relaţii de muncă  cu  instituţia în care este internat copilul  asupra căruia se instituie tutela (curatela);
l)    care nu are domiciliul  pe teritoriul Republicii Moldova.
Caracterele juridice ale tutelei şi curatelei
    Legalitatea tutelei minorului exprimă ideea că legea este cea care stabileşte instituirea tutelei, cazurile de deschidere a tutelei,
capacitatea de a fi tutore, procedura de numire a tutorelui, conţinutul ocrotirii minorului prin tutelă şi încetarea tutelei
minorului.
    Obligativitatea sarcinii tutelei minorului decurge firesc din caracterul imperativ al normelor juridice care o reglementează.
    Gratuit – tutorele nu urmăreşte nici un avantaj. Tutorele şi curatorul au dreptul să ceară compensarea tuturor cheltuielilor
aferente îndeplinirii obligaţiilor de tutelă şi curatelă.;
    Personal – ţine strict de persoana tutorelui, şi nu se poate transmite altor persoane.
    Tutela se exercită în interesul exclusiv al minorului.
    Tutela este substitutivă de drepturi şi obligaţii părinteşti.
O dată cu atingerea de către minorul pus sub tutelă a vîrstei de 14 ani, tutela asupra lui încetează, iar persoana care a exercitat
funcţia de tutore devine curatorul lui fără a fi necesară o hotărîre suplimentară în acest sens. Curatela încetează o dată cu
dobîndirea sau restabilirea capacităţii depline de exerciţiu.
Efectele încetării tutelei
a)    Efecte care se răsfrîng asupra tutorelui
–    O dată cu atingerea de către minorul pus sub tutelă a vîrstei de 14 ani, tutela asupra lui încetează, iar persoana care a exercitat
funcţia de tutore devine curatorul lui fără a fi necesară o hotărîre suplimentară în acest sens;
–    Tutorele are dreptul de a cere recuperarea cheltuielilor aferente pentru întreţinerea minorului;
b)    Efecte care se răsfrîng asupra minorului
–    Minorul devine capabil să încheie acte juridice cu titlu gratuit cu încuviinţarea scrisă a tutorelui sau a curatorului;
Casa de copii de tip familial este o instituţie particulară creată pe baza unei familii, ţinîndu-se cont de situaţia materială şi nivelul
spiritual al acesteia, în scopul întreţinerii parţiale şi educaţiei copiilor orfani şi a celor rămaşi fără ocrotire părintească. Pot fi
părinţi educatori persoanele cu domiciliul pe teritoriul Republicii Moldova, care au atins vîrsta de 25 de ani şi ale căror calităţi
morale şi stare a sănătăţii permit îndeplinirea obligaţiilor respective.
Nu pot fi părinţi educatori persoanele:
    decăzute din drepturile părinteşti;
    declarate incapabile sau cu capacitate limitată de exerciţiu;
    eliberate de obligaţiile de tutore (curator) din culpa lor;
    care au fost adoptatori, dar adopţia a fost desfăcută din culpa lor;
    care suferă de boli cronice grave sau contagioase.
Părinţii educatori au faţă de copiii plasaţi în casele de copii de tip familial drepturi şi obligaţii similare celor ale tutorelui
(curatorului). În casele de copii de tip familial pot fi plasaţi pentru întreţinere şi educaţie copiii orfani şi copiii rămaşi fără ocrotire
părintească în vîrstă de pînă la 14 ani.
La plasarea în casele de copii de tip familial este interzisă despărţirea fraţilor şi surorilor, cu excepţia cazurilor cînd aceasta o cer
interesele copiilor. Copilul care a împlinit vîrsta de 10 ani poate fi plasat în casa de copii de tip familial numai cu acordul
acestuia.
Copiii plasaţi în casele de copii de tip familial au aceleaşi drepturi ca şi copiii aflaţi sub tutelă (curatelă). Pentru întreţinerea
copiilor din casele de copii de tip familial se plătesc indemnizaţii lunare în modul şi cuantumul prevăzute de Guvern.