Regimul comunităţii legale

NOTE DE CURS

1. Noţiuni generale, trăsături

În perioada de aplicare a Codului familiei regimul comunităţii legale a constituit unicul regim
matrimonial recunoscut. Prin intrarea în vigoare a noului Cod civil legiuitorul român s-a adaptat
tendinţelor actuale şi a prevăzut în art. 312 C. civ., că viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial
comunitatea legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională.
Reglementarea acestui regim matrimonial se găseşte în art. 339-359 C. civ.
Alegerea soţilor privind regimul comunităţii legale se poate face prin încheierea unei convenţii
matrimoniale în acest sens. Potrivit art. 329 C. civ. alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al
comunităţii legale se face prin încheierea unei convenţii matrimoniale. Aceasta înseamnă că în
ipoteza în care soţii nu-şi manifestă opţiunea vizând alegerea regimului separaţiei de bunuri sau a
comunităţii convenţionale, li se va aplică regimul comunităţii legale.
Regimul comunităţii legale se va aplica soţilor şi în ipoteza în care aceştia au încheiat o
convenţie matrimonială, dar aceasta nu îşi produce efectele, fiind nulă sau anulată, când din nou
legea prevede că acestora li se va aplica regimul comunităţii legale. Soluţia rezultă din prevederile
art. 338 C. civ.
Regimul comunităţii legale are următoarele trăsături:
– este un regim legal imperativ;
– este un regim alternativ;
– este un regim mutabil;
– este un regim de comunitate parţial.

2. Patrimoniul soţilor în regimul comunităţii legale

Aşa cum am menţionat, în cadrul regimului comunităţii legale, soţii pot dobândi bunuri
comune în devălmăşie şi bunuri proprii, după cum pot avea, de asemenea, datorii comune sau
datorii proprii ale soţilor.
 2.1. Proprietatea în devălmăşie şi bunurile comune ale soţilor

Proprietatea comună a soţilor este reglementată în art. 339 C. civ., care prevede că bunurile
dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor,
bunuri comune în devălmăşie ale soţilor.
Proprietatea comună în devălmăşie presupune că aceasta aparţine concomitent mai multor
persoane, fără ca vreuna dintre acestea să fie titularul unei cote-părţi determinate din dreptul de
proprietate asupra bunurilor comune.

2.2. Bunurile proprii ale soţilor

Art. 340 C. civ. prevede că nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ:
– bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care
dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
– bunurile de uz personal;
– bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui
fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri;
– drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra semnelor
distinctive pe care le-a înregistrat;
– bunurile dobândite cu titlu de premiu şi recompense, manuscrisele ştiinţifice sau literare,
schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri;
– indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus
unuia dintre soţi;
– bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul
dobândit în schimbul acestora;
– fructele bunurilor proprii.

2.3. Regimul juridic al bunurilor proprii

Potrivit art. 342 C. civ., fiecare soţ poate folosi, administra şi dispune liber de bunurile sale
proprii, în condiţiile legii. Evident că există situaţii în care dreptul de dispoziţie asupra bunurilor
proprii este condiţionat de lege. Astfel, art. 322 C. civ. arată că, fără consimţământul scris al
celuilalt soţ, niciunul dintre soţi, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile
asupra locuinţei familiei şi nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosinţa acesteia.

2.4. Dovada bunurilor soţilor

Potrivit art. 343 alin. (1) C. civ., calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită. Legiuitorul
a instituit astfel prezumţia de comunitate, ceea ce înseamnă că bunurile dobândite de oricare dintre
soţi în timpul regimului comunităţii legale sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în
devălmăşie ale soţilor.
Prezumţia de comunitate instituită de art. 343 alin. (1) C. civ. impune însă unele precizări.
Prezumţia de comunitate instituită de art. 343 alin. (1) C. civ. are însă caracter relativ, pentru că este
posibil ca în timpul comunităţii soţii să aibă bunuri proprii. Aşadar, prezumţia relativă de comunitate
instituită de art. 343 alin. (1) C. civ. poate fi răsturnată, făcându-se dovada că bunul respectiv este
un bun propriu.
În ce priveşte bunurile proprii, art. 343 alin. (2) C. civ. arată că dovada că un bun este propriu
se poate face între soţi prin orice mijloc de probă.
Potrivit art. 343 alin. (3) C. civ., pentru bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei, înainte
de încheierea acesteia, se întocmeşte un inventar de către notarul public sau sub semnătură privată,
dacă părţile nu convin altfel. În lipsa inventarului, se prezumă, până la proba contrară, că bunurile
sunt comune.

2.5. Regimul juridic al bunurilor comune – actele de conservare, de folosinţă, de

administrare, de înstrăinare şi de grevare în cadrul regimului comunităţii legale

În noul Cod civil, regimul juridic al bunurilor comune este reglementat în art. 345 şi art. 346.
Art. 345 C. civ. indică faptul că fiecare soţ are dreptul de a folosi bunul comun fără consimţământul
expres al celuilalt soţ. Cu toate acestea, schimbarea destinaţiei bunului comun nu se poate face decât
prin acordul soţilor. De asemenea, fiecare soţ poate încheia singur acte de conservare, acte de
administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum şi acte de dobândire a bunurilor
comune.
La aceste acte permise se adaugă şi cele prevăzute de art. 346 alin. (2) şi (3) C. civ., care
stabileşte că oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile mobile comune a
căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate, precum şi de
darurile obişnuite. Prin daruri obişnuite înţelegem acele daruri care, raportat la nivelul de trai al
soţilor şi la posibilităţile lor materiale, se încadrează în normalitate.
Art. 345 alin. (4) C. civ. prevede că, în măsura în care interesele legate de comunitatea de
bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soţul care nu a participat la încheierea actului nu
poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii
de bună-credinţă.
Mecanismul gestiunii comune – cogestiunii – se aplică, potrivit art. 346 C. civ., următoarelor
categorii de acte:
– actelor de dispoziţie cu titlu oneros asupra imobilelor bunuri comune;
– actelor de dispoziţie cu titlu oneros asupra bunurilor mobile a căror înstrăinare este supusă
formelor de publicitate;
– actelor cu titlu gratuit între vii, exceptând darurile obişnuite, şi actelor de schimbare a
destinaţiei unui bun comun, fie el mobil, fie imobil.
În privinţa acestor categorii de acte este necesar, potrivit sistemului gestiunii comune –
cogestiunii –, consimţământul expres al ambilor soţi, acestea fiind limite ale sistemului gestiunii
paralele – concurente.
Sancţiunea care intervine în cazul actelor încheiate fără consimţământul expres al celuilalt soţ,
atunci când legea prevede necesitatea consimţământului ambilor soţi, este nulitatea relativă potrivit
art. 347 alin. (1) C. civ..
Potrivit art. 347 alin. (2) C. civ., terţul dobânditor care a depus diligenţa necesară pentru a se
informa cu privire la natura bunului este apărat de efectele nulităţii. În această situaţie, soţul care nu
şi-a dat consimţământul, în măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost
prejudiciate, nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile
dobândite de terţii de bună-credinţă.

2.6. Participarea soţilor la constituirea unei societăţi comerciale, asociaţii sau fundaţii

În art. 348 C. civ. se prevede că bunurile comune pot face obiectul unui aport la societăţi,
asociaţii şi fundaţii, în condiţiile legii. Evident că această prevedere trebuie raportată atât la
prevederile privind dispoziţiile regimului matrimonial al soţilor, cât şi la legile speciale prin care
este reglementată constituirea societăţilor comerciale sau a societăţilor civile, a asociaţiilor şi a
fundaţiilor.
Potrivit art. 349 alin. (1) C. civ., sub sancţiunea prevăzută la art. 347 C. civ., niciunul dintre
soţi nu poate singur, fără consimţământul scris al celuilalt soţ, să dispună de bunurile comune ca
aport la o societate sau pentru dobândirea de părţi sociale ori, după caz, de acţiuni. În cazul
societăţilor comerciale ale căror acţiuni sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată, soţul care nu şi-
a dat consimţământul scris la întrebuinţarea bunurilor comune nu poate pretinde decât daune-
interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţi. Art. 347 C. civ. prevede că
actul încheiat fără consimţământul expres al celuilalt soţ, atunci când el este necesar potrivit legii,
este anulabil. Terţul dobânditor care a depus diligenţa necesară pentru a se informa cu privire la
natura bunului este apărat de efectele nulităţii. În măsura în care interesele sale legate de comunitatea
de bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soţul care nu a participat la încheierea actului nu
poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţii
de bună-credinţă.

2.7. Datoriile soţilor

Dacă în materia bunurilor soţilor regula este că bunurile sunt prezumate comune, iar bunuri
proprii sunt doar cele limitativ enumerate şi prevăzute de art. 340 C. civ., în ce priveşte datoriile
soţilor, regula este că datoriile sunt prezumate a fi personale, iar datoriile comune sunt numai acelea
expres şi limitativ enumerate de lege.
Art. 351 C. civ. prevede că soţii răspund cu bunurile comune pentru:
a) obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor
comune;
b) obligaţiile pe care le-au contractat împreună;
c) obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale
căsătoriei;
d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de către unul din soţi, a bunurilor
aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor.

2.8. Regimul juridic al datoriilor soţilor

Regulile specifice de urmărire a bunurilor diferă, după cum este vorba de datorii comune sau
datorii personale ale soţilor. Aşadar, vor exista creditori comuni ai soţilor şi creditori personali ai
unuia dintre soţi.
În ce priveşte regimul juridic al datoriilor personale, art. 353 C. civ. arată că bunurile comune
nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi. Cu toate acestea, după urmărirea
bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său personal poate cere partajul bunurilor comune,
însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale. Bunurile astfel împărţite devin bunuri
personale. Dacă un creditor personal al unuia dintre soţi începe urmărirea bunurilor comune, soţul
care nu este debitor poate invoca beneficiul de discuţiune, solicitând ca creditorul să urmărească în
prealabil bunurile proprii ale soţului debitor, şi abia apoi, în măsura în care nu şi-a satisfăcut creanţa,
se va putea îndrepta împotriva bunurilor comune ale soţilor urmărind partajarea acestora şi
satisfacerea creanţei din patrimoniul debitorului său, în care vor intra bunuri proprii urmăribile. De
asemenea, creditorii personali pot cere luarea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor comune,
întrucât sechestrul asigurător şi poprirea asigurătorie au ca scop indisponibilizarea bunurilor comune
în scopul asigurării gajului general al creditorilor.
În materia datoriilor personale, creditorii trebuie să urmărească în primul rând bunurile
personale ale soţului debitor, iar dacă acestea nu acoperă creanţa vor putea cere partajul bunurilor
comune. În privinţa datoriilor comune ale soţilor, art. 352 C. civ. prevede că în măsura în care
obligaţiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune, soţii răspund solidar, cu
bunurile proprii. În acest caz, cel care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile creditorului
pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar face la
data plăţii datoriei. Soţul care a plătit datoria comună are un drept de retenţie asupra bunurilor
celuilalt soţ până la acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează.
Art. 354 C. civ. prevede că veniturile din muncă ale unui soţ, precum şi cele asimilate acestora
nu pot fi urmărite pentru datoriile comune asumate de către celălalt soţ, cu excepţia celor prevăzute
la art. 351 lit. c) C. civ.

2.9. Lichidarea regimului comunităţii

Art. 320 C. civ. prevede că, în caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se
lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînţelegere, pe cale judiciară. Hotărârea
judecătorească definitivă sau, după caz, înscrisul întocmit în formă autentică notarială constituie act
de lichidare. Art. 355 alin. (1) C. civ. arată că la încetarea comunităţii, aceasta se lichidează prin
hotărâre judecătorească sau act autentic notarial.
Potrivit art. 355 alin. (2) C. civ., până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în
privinţa bunurilor, cât şi în privinţa obligaţiilor.
Potrivit art. 355 alin. (3) C. civ., când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soţi,
lichidarea se face între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat. În acest caz, obligaţiile
soţului decedat se divid între moştenitori proporţional cu cotele ce le revin din moştenire.
Potrivit art. 357 C. civ., în cadrul lichidării comunităţii, fiecare dintre soţi preia bunurile sale
proprii, după care se va proceda la partajul bunurilor comune şi la regularizarea datoriilor. În acest
scop se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soţ, pe baza contribuţiei sale atât la
dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea obligaţiilor comune. Până la proba contrară, se
prezumă că soţii au avut o contribuţie egală.
Art. 358 C. civ. prevede că, în timpul regimului comunităţii, bunurile comune pot fi împărţite,
în tot sau în parte, prin act încheiat în formă autentică notarială, în caz de bună învoială, ori pe cale
judecătorească, în caz de neînţelegere. În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine
fiecărui soţ, pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la îndeplinirea
obligaţiilor comune. Până la proba contrară, se prezumă că soţii au avut o contribuţie egală. Bunurile
atribuite fiecărui soţ prin partaj devin bunuri proprii, iar bunurile neîmpărţite rămân bunuri comune.
Regimul comunităţii nu încetează decât în condiţiile legii, chiar dacă toate bunurile comune au fost
împărţite potrivit acestui articol.