EFECTELE CĂSĂTORIEI

Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților

Regimurile matrimoniale ale soților

1. Noțiune

Regimurile matrimoniale ale soților sunt reglementate de către Codul civil în

Capitolul VI al Titlului II, intitulat "Căsătoria", art. 312-372.
Codul civil nu dă o definiție regimului matrimonial al soților, cu toate că
prevede o reglementare amănunțită și destul de completă în acest sens. În schimb, în
literatura de specialitate au fost formulate numeroase definiții ale acestei noțiuni.
Comun și esențial tuturor acestor definiții este evidențierea faptului că noțiunea
de regim juridic matrimonial cuprinde un ansamblu de norme juridice ce
reglementează raporturile patrimoniale ce iau naștere ca efect al căsătoriei între soți,
precum și între soți și terțe persoane.
În funcție de raporturile patrimoniale ce-i alcătuiesc conținutul, regimul
matrimonial al soților poate fi privit într-un sens larg (lato sensu), ce cuprinde atât
raporturile dintre soți, dintre aceștia și terțe persoane, precum și cu ceilalți membri
de familie și într-un sens restrâns (stricto sensu), ce cuprinde numai raporturile
dintre soți. O astfel de abordare în sens restrâns a regimului matrimonial al soților
rezultă din reglementările Codului civil în această privință. Astfel, în Capitolul VI,
intitulat Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților, sunt cuprinse norme
juridice ce reglementează cu precădere raporturile patrimoniale dintre soți, în timp
ce raporturile dintre soți și terțe persoane sunt reglementate de normele de drept
comun cu aplicație generală.
În timp, regimul matrimonial există pe toată durata căsătoriei. El se
bazează pe căsătorie și produce efecte între soți, potrivit alin. 1 al art. 313 din Codul
civil, „numai din ziua încheierii căsătoriei“. Regimul matrimonial își încetează
existența prin constatarea nulității, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei (art.
319 alin. 1 C. civ.).
Față de terți, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii
formalităților de publicitate prevăzute de lege, cu excepția cazurilor în care terții
au luat la cunoștință despre regimul matrimonial ales de soți pe altă cale.
Neîndeplinirea formalităților de publicitate face ca soții să fie considerați, în raport
cu terții de bună-credință, că s-au căsătorit sub regimul matrimonial al comunității
legale.
Între căsătorie și regimul matrimonial există o legătură indisolubilă care
se manifestă în aceea că, așa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, „nu există
regim matrimonial în afara căsătoriei, după cum nu există nici căsătorie fără regim
matrimonial“.
 Indiferent de clasificarea care se dă regimurilor matrimoniale, acestea au ca
scop să stabilească cadrul juridic al relațiilor patrimoniale dintre soți, precum
și între aceștia și terțele persoane.
În consecință, considerăm că prin regim matrimonial se înțelege totalitatea
normelor juridice care guvernează raporturile juridice patrimoniale, ce iau
naștere între soți pe perioada căsătoriei, precum și între aceștia și terțe
persoane.

2. Principiile regimurilor matrimoniale

Din întreaga reglementare în materie se desprind următoarele reguli

generale (principii) pe care se întemeiază regimurile matrimoniale:
a) Principiul egalității în drepturi și obligații a soților, înscris în art. 258 alin. 1
din Codul civil, care are aplicațiune generală, atât în raporturile personale, cât și în
raporturile patrimoniale.
În temeiul acestui principiu natura juridică a drepturilor asupra bunurilor
dobândite de către soți ori a obligațiilor asumate în cadrul oricărui regim
matrimonial este aceeași, fără a deosebi dacă ele aparțin soțului sau soției, iar
exercitarea drepturilor și obligațiilor se face în condiții de deplină egalitate,
indiferent de către cine le exercită, soțul sau soția.
b) Principiul libertății de alegere a regimului matrimonial.
În declarația de căsătorie pe care viitorii soți sunt obligați să o facă, ei vor
trebui să menționeze și regimul matrimonial pe care l-au ales.
Spre deosebire de reglementarea anterioară cuprinsă în Codul familiei potrivit
căruia regimul matrimonial al soților era legal, imuabil, unic și imperativ, Codul
civil, în art. 312 alin. 1, prevede că „viitorii soți pot alege ca regim matrimonial:
comunitatea legală, separația de bunuri sau comunitatea convențională“. Este
evident că soluția aleasă de legiuitor este de natură să satisfacă cele mai variate
nevoi de ordin material ale viitorilor soți, care vor putea alege regimul cel mai
potrivit intereselor lor.
Libertatea de voință a soților este limitată însă numai la alegerea
regimului matrimonial, ulterior ei având obligația de a se conforma prevederilor
legale corespunzătoare regimului pe care l-au ales. Cu alte cuvinte, raporturile
patrimoniale dintre soți, dintre aceștia și terțe persoane urmează să se desfășoare în
conformitate cu normele juridice ce reglementează regimul ales de soți.
c) Libertatea modificării regimului matrimonial.
Odată ales, regimul matrimonial nu este imuabil. Astfel, potrivit
dispozițiilor art. 369 alin. 1 din Codul civil, după cel puțin un an de la încheierea
căsătoriei, soții pot, ori de câte ori doresc, să înlocuiască regimul matrimonial
existent cu un altul ori să-l modifice.
Mai mult chiar, regimul matrimonial poate fi modificat și pe cale
judiciară. În legătură cu aceasta, potrivit art. 370 alin. 1 C. civ., dacă regimul
matrimonial ales de soți este cel al comunității legale sau convenționale, la cererea
oricăruia dintre soți, instanța de judecată poate pronunța separația de bunuri, atunci
când celălalt soț încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei.
Aceeași soluție se poate pronunța de către instanța de judecată la cererea tutorelui
soțului care beneficiază de consiliere judiciară sau de tutelă specială, în măsura în
care modificarea regimului matrimonial pe această cale este în interesul persoanei
ocrotite (art. 370 alin. 11 C. civ.).

3. Clasificarea regimurilor matrimoniale ale soților

În conformitate cu prevederile art. 312 alin. 1 din Codul civil, viitorii soți pot
alege ca regim matrimonial comunitatea legală, separația de bunuri sau
comunitatea convențională.
Față de aceste prevederi legale, în literatura de specialitate, clasificarea
regimurilor matrimoniale s-a făcut după mai multe criterii.
Astfel, în funcție de izvorul lor, regimurile matrimoniale se clasifică în
regimuri matrimoniale legale și regimuri matrimoniale convenționale.
Regimul matrimonial legal, denumit și de drept comun, se aplică în toate
cazurile în care viitorii soți nu au optat pentru un regim convențional ori convenția
matrimonială încheiată de către soți este nulă sau anulată. Potrivit prevederilor art.
329 C. civ., regimul matrimonial legal este regimul comunității legale.
Regimuri matrimoniale convenționale sunt cele stabilite prin convenția
soților, respectiv regimul separației de bunuri și regimul comunității
convenționale. Opțiunea soților constă în dreptul acestora de a alege unul din
regimurile convenționale, nu și în stabilirea regulilor juridice potrivit cărora să își
desfășoare raporturile patrimoniale între ei și cu terțele persoane, reguli care în cea
mai mare parte sunt stabilite prin lege, pentru fiecare regim convențional în parte.
Libertatea de voință a soților de a stabili prin convenția matrimonială unele
reguli care să cârmuiască raporturile lor patrimoniale este mărginită de prevederile
art. 332 alin. 1 C. civ. Astfel, prin convenția matrimonială nu se poate deroga, sub
sancțiunea nulității absolute, de la dispozițiile legale privind regimul matrimonial
ales, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege. Totodată, prin convenția
matrimonială nu se poate aduce atingere, în niciun mod și sub nicio formă, egalității
dintre soți, autorității părintești și devoluțiunii succesorale legale.
În funcție de structura lor, regimurile matrimoniale se mai pot clasifica în
regimuri de tip comunitar și regimuri de tip separatist.
Sunt regimuri comunitare, comunitatea legală și comunitatea
convențională. Aceste regimuri se caracterizează prin aceea că soții au asupra
bunurilor un drept de proprietate sau alte drepturi reale comune, în devălmășie sau
pe cote-părți, alături de bunurile proprii ale fiecăruia dintre soți.
Dimpotrivă, în cadrul regimului matrimonial separatist fiecare dintre soți
este proprietar exclusiv asupra bunurilor dobândite înainte de căsătorie și a celor
dobândite în nume propriu în timpul căsătoriei. Nimic nu se opune însă ca soții să
dobândească în proprietate comună pe cote-părți un bun sau mai multe bunuri.

Regimul matrimonial primar, general și obligatoriu

1. Noțiune și trăsături caracteristice

Spre deosebire de reglementarea anterioară cuprinsă în Codul familiei, care

impunea soților ca regim matrimonial unic, obligatoriu și imuabil, regimul
comunității legale, legiuitorul român actual prevede posibilitatea ca viitorii soți să
aleagă regimul matrimonial, însă reglementează un regim matrimonial general și
comun ce se aplică în mod obligatoriu tuturor căsătoriilor, fără a deosebi în funcție
de regimul matrimonial pe care soții l-au ales.
Cu alte cuvinte, regimul matrimonial denumit în literatura de specialitate
primar sau de bază este de aplicație generală, normele care îi formează
conținutul au caracter imperativ, soții fiind obligați ca toate raporturile
patrimoniale dintre ei, precum și cu terțele persoane să se desfășoare în deplină
concordanță cu aceste norme, indiferent de regimul matrimonial pe care l-au ales.
Normele ce alcătuiesc ansamblul de reguli pentru regimul matrimonial
primar, general și obligatoriu sunt de ordine publică (art. 312 alin. 2 din Codul
civil).
Reglementarea regimului matrimonial primar a fost determinată de
necesitatea asigurării, pentru toate căsătoriile, a unui minim de reguli esențiale,
generale și obligatorii aplicabile tuturor raporturilor patrimoniale dintre soți, precum
și între aceștia și terțele persoane, indiferent de regimul matrimonial pe care soții l-
au ales.
Regimul matrimonial primar și obligatoriu se impune cu necesitate în
condițiile în care legiuitorul a consacrat o varietate de regimuri matrimoniale.
Acesta cuprinde reguli ce vizează raporturile patrimoniale principale și comune ce
se întâlnesc în orice căsătorie, cuprinse în articolele 312 – 328 din Codul civil.
Normele juridice ce reglementează regimul matrimonial primar și obligatoriu
se completează cu normele regimului matrimonial ales, respectiv cel al
comunității legale, separației de bunuri și comunității convenționale.
Din reglementarea legală dedicată regimului matrimonial primar și obligatoriu
rezultă și trăsăturile ce-l caracterizează.
Astfel, acest regim matrimonial este primar, adică inițial, originar, de
început, ce se aplică înaintea tuturor celorlalte regimuri matrimoniale alese de către
soți. În raporturile dintre cei doi soți regimul matrimonial primar produce efecte din
„ziua încheierii căsătoriei”.
În al doilea rând, este un regim matrimonial legal, fiind un efect al
căsătoriei reglementat de către lege, soții neavând posibilitatea să nesocotească prin
voința lor normele juridice ce cârmuiesc raporturile lor patrimoniale, precum și pe
cele între soți și terțe persoane.
 În al treilea rând, regimul matrimonial primar are caracter imperativ,
obligatoriu. Normele juridice ce reglementează acest regim matrimonial sunt de
ordine publică și nu admit, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege, nicio
derogare de la conduita prevăzută de acestea. Soții, în raporturile patrimoniale dintre
ei, ori dintre ei și terțele persoane trebuie să se conformeze dispozițiilor legale ce
reglementează regimul matrimonial primar și imperativ.
În sfârșit, regimul matrimonial primar are caracter general, în sensul că
normele ce îl reglementează se aplică tuturor căsătoriilor, fără deosebire. Indiferent
de regimul matrimonial ales de soți, alături de acesta există și regimul matrimonial
primar, ambele completându-se reciproc pentru satisfacerea nevoilor de ordin
patrimonial ale soților.

2. Locuința familiei și bunurile care o mobilează sau o decorează

Locuința prezintă o importanță deosebită în viața soților și a familiei acestora.

Din aceste considerente, autorii Codului civil au stabilit noțiunea, regimul juridic al
unor acte juridice având ca obiect locuința, drepturile soților asupra locuinței,
precum și atribuirea beneficiului contractului de închiriere în cazul desfacerii
căsătoriei. În afara importanței locuinței în viața soților și a familiei lor, instituirea
acestui regim a fost determinat și de nevoia de a se pune de acord cu prevederile art.
309 alin. 2 C. civ., potrivit cărora soții „au îndatorirea de a locui împreună”. De
asemenea, acest regim trebuia pus de acord cu celelalte prevederi ale Codului civil,
și în special cele potrivit cărora copilul minor locuiește cu părinții săi și nu poate fi
separat de aceștia fără încuviințarea lor, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.
În ceea ce privește noțiunea de locuință, în art. 321 alin. 1 din Codul civil se
arată că „Locuința familiei este locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința
soțului la care se află copiii”. Dincolo de faptul că această definiție dată de lege
locuinței familiei este o definiție idem per idem, ea înfățișează numai destinația
locuinței, fără să facă referire la elementul material al acesteia, respectiv o casă, sau
o încăpere dintr-un imobil în care se locuiește sau se poate locui.
Pentru a îndeplini cerința legală de a fi locuință a familiei, încăperea sau
încăperile trebuie să fie locuite efectiv de către soți și familia lor, în comun, adică
împreună, ori de soțul la care se află copiii. Din această perspectivă, este irelevantă
natura dreptului asupra acestei locuințe, drept real sau de creanță.
Având în vedere importanța deosebită pe care o prezintă locuința familiei,
precum și bunurile care o mobilează sau o decorează, în asigurarea condițiilor de
locuit soților și familiei acestora, în Codul civil s-a stabilit un regim juridic special
care limitează drepturile unuia dintre soți de a dispune singur, fără consimțământul
expres al celuilalt soț, de drepturile sale asupra locuinței familiei și de a încheia acte
juridice prin care ar fi afectată locuința familiei. În legătură cu aceasta, în art. 322
alin. 1 C. civ. se prevede că „Fără consimțământul scris al celuilalt soț, niciunul
dintre soți, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra
locuinței familiei și nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosința
acesteia“. Totodată, alin. 2 al aceluiași text de lege dispune „De asemenea, un soț nu
poate deplasa din locuință bunurile ce mobilează sau decorează locuința familiei și
nu poate dispune de acestea fără consimțământul scris al celuilalt soț”.
Din aceste prevederi legale rezultă că necesitatea consimțământului
ambilor soți privește actele juridice de dispoziție ce au ca obiect drepturi asupra
locuinței familiei sau asupra folosinței acesteia, indiferent de natura dreptului real
sau de creanță. Sub aspectul formei de exprimare a consimțământului, legea prevede
expres forma scrisă.
Sancțiunea nerespectării acestor prevederi legale este anularea actului
juridic încheiat în aceste condiții, la cererea soțului care nu și-a dat consimțământul,
în termen de un an de la data la care a luat cunoștință de încheierea lui, însă nu mai
târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial. În cazul în care locuința
familiei n-a fost notată în cartea funciară, soțul care nu și-a dat consimțământul
pentru încheierea actului poate solicita numai daune-interese de la celălalt soț, cu
excepția cazului în care terțul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de
locuință a familiei.
În conformitate cu prevederile alin. 2 al art. 322 din Codul civil, se instituie
același regim special și pentru bunurile care mobilează sau decorează locuința
familiei. În acest caz, regimul special de protecție privește atât actele de dispoziție
juridică, cât și acte materiale de deplasare (mutare) a acestora din locuința familiei.

3. Cheltuielile căsătoriei

Contribuția soților în căsătorie constă în îndeplinirea obligației de a-și

acorda sprijin material reciproc, precum și a obligației de a contribui, în raport
cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei, dacă prin convenție
matrimonială nu s-a prevăzut altfel (art. 325 alin 1 și 2 Cod civil).
Contribuția soților, sub aspectul cuantumului, a criteriilor și formelor în care
se poate realiza, poate fi stabilită prin acordul de voință al acestora. Codul civil
prevede expres, în legătură cu aceasta, că orice clauză potrivit căreia cheltuielile
căsătoriei sunt suportate numai de către unul dintre soți „este considerată
nescrisă”, adică nu produce efecte juridice.
În ceea ce privește cheltuielile căsătoriei, acestea cuprind în conținutul lor
cheltuieli legate de asigurarea menajului comun, a bunei funcționări a locuinței
familiei, precum și cheltuielile necesare pentru creșterea, educarea și pregătirea
profesională a copiilor.
În literatura de specialitate și practica judiciară s-a considerat că aceste
cheltuieli fac obiectul obligației analizate numai dacă nevoile căsniciei sunt
normale, obișnuite, iar cheltuielile respective sunt necesare celor doi soți și familiei
acestora. Totuși, caracterul de nevoi necesare și normale variază de la familie la alta
și se apreciază de la caz la caz, în funcție de starea materială a soților.
 Obligația de a contribui la sarcinile căsătoriei este o obligație permanentă
ce se realizează în mod succesiv, chiar dacă soții sunt despărțiți în fapt sau se
află în proces de divorț.
În ceea ce privește modalitatea de executare a obligației de a suporta
cheltuielile căsătoriei, dacă între soți n-a intervenit o înțelegere în acest sens, plata
se va putea face în numerar, dar și în natură. Deosebit de acestea, Codul civil mai
prevede că munca în gospodărie a oricăruia dintre soți și pentru creșterea
copiilor reprezintă o contribuție la cheltuielile căsătoriei (art. 326 C. civ.).
Munca în gospodărie, prevăzută de lege, trebuie înțeleasă ca totalitate a
activităților desfășurate de un soț pentru realizarea menajului zilnic ori a altor
activități curente și permanente în folosul familiei, cum ar fi munca pentru
cultivarea, îngrijirea și culegerea recoltelor de pe o anumită suprafață de teren.
Sintagma munca pentru creșterea copiilor include toate activitățile necesare
pentru îngrijirea, creșterea, întreținerea, supravegherea și educarea copiilor.
De regulă, obligația de a contribui la suportarea cheltuielilor căsătoriei se
realizează de bună-voie. În cazul în care între soți există neînțelegeri cu privire
la îndeplinirea acestei obligații, executarea ei poate fi asigurată pe cale
judiciară.

4. Independența patrimonială a soților

Articolul 317 din Codul civil, sub denumirea marginală de independența

patrimonială a soților, dezvoltă principiul constituțional al egalității dintre femeie și
bărbat în relațiile patrimoniale dintre soți, precum și între aceștia și terțe persoane.
Aceste prevederi stabilesc regimul juridic al autonomiei patrimoniale a soților în
relațiile dintre ei și cu terțele persoane, regim ce se aplică soților, indiferent de
regimul matrimonial pe care aceștia l-au ales.
În temeiul acestor prevederi soții pot încheia între ei, de regulă, orice acte
juridice, inclusiv contracte de muncă, ori pot constitui împreună o societate.
În raporturile cu terțe persoane, independența patrimonială a unui soț poate
suferi unele limitări pe durate de timp determinate, cum ar fi în cazul încheierii
actelor de dispoziție ce ar pune în pericol grav interesele familiei, pentru care este
necesar consimțământul ambilor soți.
De asemenea, fiecare soț poate să facă singur, fără consimțământul celuilalt,
depozite bancare, precum și orice alte operațiuni în legătură cu acestea. Această
independență bancară se aplică atât raporturilor dintre soț și instituția
bancară, cât și raporturilor dintre soți, indiferent de regimul matrimonial ales
de aceștia (art. 317 alin. 2 C. civ.). În raport cu instituția bancară, independența
patrimonială a soților este recunoscută și după desfacerea sau încetarea căsătoriei în
sensul că soțul titular al contului poate dispune de fondurile depuse, dacă prin
hotărâre judecătorească executorie nu s-a dispus altfel.
Cu toată autonomia profesională și patrimonială a soților, potrivit dispozițiilor
art. 318 alin. 1 C. civ., fiecare soț este îndreptățit să ceară celuilalt soț să îl
informeze cu privire la bunurile, veniturile și drepturile sale, iar în caz de refuz
nejustificat se poate adresa instanței de judecată.

5. Actele de dispoziție care pun în pericol grav interesele familiei

În perioada conviețuirii dintre soți există situații în care între aceștia apar
neînțelegeri care pot da naștere la stări conflictuale grave urmate uneori de
despărțirea în fapt sau divorțul soților. În legătură cu astfel de situații, în art. 316 din
Codul civil au fost stabilite unele reguli speciale cu privire la limitarea dreptului
unuia dintre soți de a încheia acte juridice prin care sunt puse în pericol grav
interesele familiei.
Într-adevăr, potrivit textului menționat, „În mod excepțional, dacă unul dintre
soți încheie acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei, celălalt
soț poate cere instanței de judecată ca, pentru o durată determinată, dreptul de a
dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimțământul său
expres. Durata acestei măsuri poate fi prelungită, fără a se depăși în total 2 ani (…)”.
În legătură cu aceste prevederi legale se impun a fi făcute unele precizări.
Astfel, măsura prevăzută de lege are caracter excepțional ce se aplică numai în
situațiile de criză, respectiv atunci când sunt puse în pericol grav interesele familiei
prin încheierea ori numai intenția unuia dintre soți de a încheia astfel de acte
juridice. Finalitatea măsurii prevăzute de lege fiind aceea de a se preveni
producerea pericolului grav ce afectează interesele familiei, o măsură preventivă
de înlăturare a acestuia este preferabilă unei măsuri represive. Aprecierea gravității
pericolului se face de la caz la caz, de către instanța de judecată, în funcție de
interesele familiei ce pot fi afectate, precum și de persoana soțului față de care se
cere luarea acestei măsuri (în sensul că este risipitor, cheltuitor, obsedat de anumite
pasiuni păgubitoare și altele asemenea).
Măsura limitării dreptului de a încheia astfel de acte poate fi dispusă numai
de către instanța de judecată și poate avea ca obiect numai anumite bunuri, fiind o
măsură temporară și cu caracter provizoriu. Cu alte cuvinte, această măsură,
fiind o măsură de excepție, privește numai anumite bunuri a căror înstrăinare
ar afecta grav interesele familiei.
Pentru asigurarea opozabilității față de terți a măsurii luate de instanța de
judecată, hotărârea de încuviințare a acestei măsuri se comunică în vederea
efectuării formalităților de publicitate imobiliară sau mobiliară, după caz.
Actele juridice încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătorești, prevede art.
316 alin. 2 din Codul civil, vor fi sancționate cu nulitatea relativă. Dreptul la
acțiune se prescrie în termen de un an, care începe să curgă de la data când soțul
vătămat a luat cunoștință de existența actului.