Efectele Casatoriei

Capitolul al IV-lea.
Efectele căsătoriei
59. Căsătoria este o instituţie a cărei încheiere pe via ţă pre -

supune existenţa unui corp de reguli imperative care s ă guver -
neze „statutul legal de persoană căsătorită”. Acest statut impe -
rativ, sustras voinţei soţilor, a inclus până la adoptarea noului
Cod civil atât relaţiile personale, cât şi rela ţiile patrimoniale din -
tre soţi. În reglementarea actuală, statutul conjugal îşi păstreaz ă
caracterul imperativ, de ordine publică, numai în ceea ce pri -
veşte drepturile şi îndatoririle personale ale so ţilor, precum şi în
unele elemente patrimoniale (locuinţa familiei şi cheltuielile c ă-
sătoriei). Justificarea păstrării relaţiilor personale dintre so ţi în
afara dreptului de dispoziţie al acestora se regăseşte atât în
influenţele religioase exercitate de-a lungul timpului asupra
acestei instituţii, cât şi în finalitatea naturală a ei, anume naşte -
rea, creşterea şi educarea copiilor, activitate pe care societatea
nu o poate lăsa în afara preocupărilor sale şi la discreţia soţilor.
Raporturile personale dintre soţi vor fi guvernate de aceste
reguli indiferent care este regimul matrimonial care li se aplic ă,
deci indiferent dacă au încheiat o con venţie matrimonială sau
dacă, în lipsa acesteia, se supun regimului comunităţii legale[].
Fiind un act juridic, căsătoria generează o serie de raporturi
juridice între soţi, respectiv drepturi şi obligaţii, atât de natur ă
personal-nepatrimonială, dar şi de natură patrimonială. Cele ne -
patrimoniale vor fi analizate în capitolul de faţă, iar cele patri mo-
niale vor face obiectul unei analize separate. Efectele personale
ale căsătoriei se referă la numele soţilor, îndatorirea de respect
şi sprijin moral reciproc, îndatorirea de fidelitate, îndatorirea de
a locui împreună şi îndatorirea de a respecta independen ţa
personală a celuilalt soţ.
Secţiunea 1. Drepturile şi îndatoririlepersonale ale soţilor

(efectele personale sau nepatrimoniale ale căsătoriei)
§1. Numele soţilor
[] Statutul personal al soţilor este imperativ şi în Codul civil al

regiunii Québec (art. 391).
IV. Efectele căsătoriei 2
60. Soţii sunt obligaţi să poarte pe toată durata căsătoriei

numele stabilit de comun acord.
Codul civil prevede patru posibilităţi, astfel că, la încheierea
căsătoriei, viitorii soţi pot conveni asupra numelui de familie
după cum urmează:
a) soţii să îşi păstreze fiecare numele avut înainte de în -
cheierea căsătoriei;
b) să ia, ca nume comun, numele oricăruia dintre ei, situa ţie în
care se va schimba numai numele unuia dintre soţi;
c) să îşi aleagă ca nume comun numele lor reunite, situa ţie în
care se vor schimba numele ambilor soţi;
d) un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei,
iar celălalt să poarte numele lor reunite.
Legiuitorul face o enumerare limitativă a posibilităţilor de
alegere a numelui la încheierea căsătoriei[]. Opţiunea soţilor tre-
buie făcută în cuprinsul declaraţiei de căsătorie, întrucât dis po-
ziţiile actuale nu mai permit formularea acesteia ulterior, pân ă la
momentul încheierii căsătoriei. Dacă viitorii so ţi nu s-au pro nun-
ţat în niciun fel cu privire la numele pe care îl vor purta în viitor,
se prezumă că fiecare rămâne la numele purtat până atunci [].
Statutul de persoană căsătorită presupune obligaţia de a purta
numele declarat la încheierea căsătoriei pe toată durata
acesteia. Schimbarea pe cale administrativăa numeluide familie
comun, declarat în condiţiile indicate anterior, poate fi cerut ă de
unul dintre soţi numai cu consimţământul celuilalt so ţ (art. 311
NCC). Per a contrario, dacă fiecare dintre soţi şi-a păstrat
numele avut înainte de încheierea căsătoriei, schimbarea lui pe
cale administrativă se poate face fără consimţământul celui lalt
soţ, cu privire la numele căruia această schim bare nu are niciun
[] Enumerarea limitativă a opţiunilor soţilor în acest sens a fost

criticată ca încălcând dreptul la viaţa privat ă şi familial ă, aşa cum
acesta este reglementat de Convenţia europeană a drepturilor omului.
În articol se face trimitere, în mod nefericit, la o cauz ă solu ţionat ă de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului – cauza Burghartz c. Elveţiei –,
deşi paralela nu este posibilă, datorită diferenţelor dintre legisla ţia
română şi cea elveţiană (I.C. DUMITRESCU, Un aspect privind regle-
mentarea alegerii numelui de familie de către soţi , în Dreptul nr.
10/2004,p. 132-135).
[] Pentru o privire critică asupra O.G. nr. 41/2003 privitoare la
dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelui, a se vedea
E. CHELARU, Privire critică asupra noii regle mentări a numelui, în Dreptul
nr. 7/2003, p. 5-17.
efect. Chiar dacă soţii au un nume comun, schimbarea nu melui

de familie al unuia dintre ei nu atrage şi schimbarea numelui
celuilalt [art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi
schimbarea pe cale administrativă a numelui persoanelor
fizice[]], numai că, în această ipoteză, astfel cum am arătat deja,
este necesar consimţământul celuilalt. Soţii vor putea cere şi
împreună schimbarea numelui lor comun, dar, în acest caz,
fiecare va trebui să solicite schimbarea printr-o cerere sepa rată.
În cazul în care soţii poartă un nume comun, iar unul dintre ei
este adoptat în timpul căsătoriei , soţul adoptat poate lua numele
adoptatorului, cu consimţământul celuilalt soţ, dat în faţa
instanţei care încuviinţează adopţia [art. 473 alin. (4) NCC]. Da că
soţul adoptat în timpul căsătoriei nu a luat numele adop tatorului,
la divorţ el nu va reveni la numele avut înainte de în cheierea
căsătoriei, ci la numele adoptatorului, întrucât prin adop ţie au
dispărut toate efectele rudeniei fireşti []. În cazul în care soţii nu
poartă un nume comun, soţul adoptat va putea lua numele
adoptatorului chiar fără consimţământul celuilalt soţ.
§2. Îndatorirea de respect şi sprijin moral reciproc

61. Îndatorirea reciprocă de respect se regăseşte pentru
prima oară în legislaţia română, chiar dacă doctrina şi jurispru -
denţa au apreciat în mod constant că relaţiile dintre so ţi trebuie
să se bazeze pe respect, dragoste şi prietenie. În doctrina fran -
ceză[] s-a arătat că obligaţia de respect a fost introdusă în Co dul
civil francez în anul 2006 ca o consecin ţă a luptei împotriva
violenţei domestice şi a fost aşezată în prim-planul îndatoririlor
conjugale pentru a marca atât egalitatea so ţilor, cât şi faptul c ă
în cadrul căsătoriei se păstrează individualitatea fiecărui so ţ.
Ca urmare, această îndatorire presupune în primul rând res -
pectarea integrităţii fizice şi psihice a partenerului, deci
abţinerea de la orice acte care să afecteze direct sau prin
intermediul unui terţ integritatea fizică sau psihic ă a celuilalt
soţ. În subsidiar, îndatorirea de respect include o diversitate de
[] M. Of. nr. 68 din 2 februarie 2003.
[] A se vedea I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 45. Pentru o pr-
ezentare amplă a opiniilor conturate sub imperiul Codului familiei care
nu cuprindea o prevedere expresă în acest sens cu privire la
schimbarea numelui de familie al adoptatului căsătorit, AL. BACACI,
V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit.,p. 40.
[]A. BÉNABENT, op. cit., p. 111.
obligaţii reciproce, cum ar fi cea de sin ceritate[], loialitate[],

răbdare, discreţie[] şi toleranţă, ceea ce i-a făcut pe unii autori să
arate că obligaţia de respect impune un adevărat „cod de moral ă
conjugală”[].
Îndatorirea de respect rezultă şi din dispozi ţiile art. 308 NCC,
care prevăd că „soţii hotărăsc de comun acord în tot ceea ce
priveşte căsătoria”.
După ce mult timp relaţiile personale din cadrul căsătoriei au
fost guvernate de autoritatea maritală sau parentală a b ărbatului
asupra femeii şi asupra copiilor rezultaţi din căsătorie, de la mij-
locul secolului trecut s-a instituit principiul egalităţii în drepturi
şi îndatoriri, atât în ceea ce priveşte relaţiile reciproce, cât şi
relaţiile dintre părinţi şi copii. Acest principiu introdus prin Codul
familiei se păstrează şi în noul Cod civil, pentru c ă art. 308 este
identic cu art. 26 din actul normativ anterior.
Textul este extrem de concis, dar foarte cuprinzător. El se re -
feră la toate deciziile pe care soţii trebuie să le ia în cursul c ăsă-
toriei şi care pot viza: stabilirea sau schimbarea locuinţei fa-
miliei; încheierea sau modificarea unei conven ţii matrimoniale,
cu consecinţa alegerii unui regim matrimonial; suportarea
cheltuielilor căsătoriei; alegerea numelui comun al soţilor şi al
copiilor; creşterea şi educarea copiilor; lichidarea regimului
matrimonial etc. În cazul în care intervin neîn ţelegeri cu privire
la raporturile personale dintre soţi sau cu privire la exercitarea
drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor faţă de copii, poate fi
sesizată instanţa de tutelă care, potrivit art. 265 NCC, are com -
petenţă generală în toate litigiile ce rezultă din cartea referitoare
[] Soţii nu trebuie să îşi ascundă nici împrejurări anterioare
căsătoriei, cum ar fi o boală gravă sau dependenţa de alcool ori droguri,
dar nici împrejurări contemporane, de exemplu, un câştig sau o
avansare profesională ori o anumită apartenenţă religioasă sau
ideologică.
[] În jurisprudenţa franceză au fost apreciate ca neloiale actele de
concurenţă profesională, refuzul de a concepe un copil sau conceperea
unui copil contra voinţei soţului
(A. BÉNABENT, op. cit., p. 113 şi speţele acolo citate).
[] Ar putea constitui o încălcare a obligaţiei de discre ţie violarea
corespondenţei sau faptul de a da publicităţii, inclusiv într-un proces
civil sau penal, informaţii cunoscute în considerarea relaţiilor de
încredere care există între soţi sau aflate ilicit din coresponden ţa sau
jurnalul partenerului.
[]J. CARBONNIER, Droit civil,vol. I, P.U.F., coll. Quadrige, Paris, 2004,
nr. 547.
la familie, deci şi în cele rezultate din neînţelegerile so ţilor cu

privire la raporturile personale dintre ei. În cazul în care
neînţelegerile nu pot fi soluţionate, ele pot constitui motiv de
divorţ.
62. Îndatorirea reciprocă de sprijin moral constă în a acorda

celuilalt soţ afecţiune, devotament şi ajutor în toate momentele
vieţii comune, dar mai ales în cele dificile, în care, de exemplu,
unul dintre soţi este bolnav, infirm sau incapabil de a se
descurca singur. În mare parte, această îndatorire se supr apune
cu cea de respect, astfel că nerespectarea ei constituie doar
motiv de divorţ, neputând fi concepută executarea silită. Dac ă
neacordarea ajutorului moral îmbracă forme grave, fapta poate
constitui contravenţie sau infracţiune, după caz.
§3. Îndatorirea de fidelitate

63. Îndatorirea de fidelitate presupune atât o latură activă,
care impune soţilor să întreţină relaţii intime împreună, cât şi o
latură pasivă, ce le interzice relaţiile intime în afara căsătoriei.
Unii autori[] consideră că există două obligaţii distincte: obligaţia
de fidelitate, prin care se înţelege îndatorirea so ţilor de a nu
întreţine relaţii sexuale în afara familiei, şi aşa-numita obligaţie
conjugală, care ar consta în obligaţia soţilor de a între ţine reci -
proc relaţii sexuale. În ceea ce ne priveşte, bazându-ne în prin -
cipal pe formularea legală, considerăm că există o obligaţie uni că
ce presupune ambele aspecte arătate []. Deşi, aşa cum am
arătat, fidelitatea are un caracter de ordine public ă, înc ălcarea
acesteia nu mai atrage sancţiuni penale din anul 2006, când
textul corespunzător din Codul penal a fost abrogat. Întrucât nu
se poate concepe executarea forţată a acestei îndatoriri, înc ăl -
carea oricăreia dintre laturile ei poate constitui motiv de divor ţ
sau de revocare a donaţiei făcute unui soţ, potrivit art. 1031
NCC.
Legiuitorul nu a definit infidelitatea, astfel că aceasta trebuie
delimitată în funcţie de principiile morale care guvernează so -
cietatea într-un anumit loc şi timp. Dacă asupra relaţiilor sexuale
[] A se vedea: I. ALBU, Căsătoria în dreptul român, Ed. Dacia, Cluj-

Napoca, 1998, p. 101; E. FLORIAN, op. cit., p. 62-63.
[] În acelaşi sens, AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op.
cit.,p. 41-42.
consumate cu un terţ nu există niciun dubiu şi unanim sunt con -

siderate a fi o încălcare a acestei îndatoriri, alte acte sau
gesturi care creează doar o prezumţie de adulter pot fi
interpretate diferit[]. Fidelitatea soţilor este o urma re firească a
căsătoriei şi stă la baza prezumţia de paternitate, potrivit c ăreia
soţul mamei este tatăl copilului născut sau conceput în timpul
căsătoriei.
§4. Îndatorirea de a locui împreună

64. Pe durata căsătoriei, soţii au îndatorirea de a locui îm -
preună.
Locuinţa comună reprezintă doar unul dintre aspectele vie ţii
comune pe care le presupune căsătoria şi care implică multe
alte aspecte cum sunt gospodărirea în comun, împ ărt ăşirea vie ţii
conjugale, creşterea copiilor etc.[] Fără această viaţă comună,
relaţiile de familie nu ar avea finalitate, iar scopul căsătoriei nu
ar putea fi atins.
Stabilirea locuinţei comune se face de comun acord de cei doi
soţi, iar dacă apar neînţelegeri, va fi sesizată instan ţa de tu telă.
Codul familiei nu prevedea expres această obligaţie, a c ărei
existenţă a fost dedusă de jurisprudenţă din dispoziţiile
art. 100 alin. (1) C. fam., prin care se stabilea c ă minorul locuieş -
te la părinţii săi. Ideea unei vieţi comune ca efect al c ăsătoriei se
regăseşte în art. 215 C. civ. francez şi în art. 392 C. civ. Québec.
Pentru motive temeinice, soţii pot hotărî să locuiască separat,
fie pe toată durata căsătoriei, fie pentru perioade limitate de
timp. Fosta instanţă supremă[] s-a pronunţat în sensul că îm -
prejurări ca cele impuse de exercitarea unei profesiuni, nece si-
tatea pregătirii de specialitate, îngrijirea sănătăţii sau chiar
situaţia în care niciuna dintre locuinţele soţilor nu asigură norma
[] În jurisprudenţa franceză s-a considerat că adulterul e prezumat

în cazul unei corespondenţe suspecte, a unor vizite extrem de dese din
partea unui terţ sau în cazul căutării unui partener prin anun ţ
matrimonial. Într-o altă cauză, dimpotrivă, s-a considerat că un sărut
amoros nu face decât să aducă o atingere minimă contractului conjugal.
[] În dreptul francez vechi se vorbea despre „boire, manger,
dormirensemble”, deci despre tripla comunitate de pat, masă şi
acoperiş (PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 486).
[] Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 26/1962, în C.D. 1962, p.
37.
locativă[] justifică domiciliile separate ale soţilor. În lipsa unor

motive temeinice, refuzul unuia dintre soţi de a locui împreun ă
cu celălalt poate constitui motiv de divorţ.
Alungarea din locuinţa comună a unui soţ de către celălalt,
precum şi părăsirea acestuia, aşa încât soţul este supus unor
suferinţe fizice şi morale, poate constitui infrac ţiunea de aban-
don de familie.
În literatura şi practica judiciară s-a discutat admisibilitatea
acţiunii în evacuarea unui soţ din locuinţa comună, indiferent cui
aparţine proprietatea acesteia. Având în vedere c ă textul legal
actual prevede expres îndatorirea de a locui împreun ă, apreciem
că regula trebuie să fie inadmisibilitatea unei astfel de ac ţiuni,
care ar duce la o separare în fapt a so ţilor dispus ă de către
instanţă şi ar fi contrar principiilor căsătoriei[]. Totuşi, prin
excepţie, trebuie considerată întemeiată acţiunea în evacuarea
unui soţ atunci când acesta, prin comportarea sa violent ă, ar
pune în pericol grav viaţa sau sănătatea celuilalt so ţ (sau a mem -
brilor de familie) şi ar duce la imposibilitatea continuării
convieţuirii[]. Ea este admisibilă şi în situaţia de excepţie în care
soţul a cărui evacuare se solicită este coproprietarul locuin ţei,
fiindcă evacuarea dispusă, chiar dacă duce la lipsirea acestui so ţ
de unele dintre atributele dreptului său de proprietate, este
vremelnică şi nu generează pierderea dreptului la pro prietate[].
În practică, de cele mai multe ori, cererea de evacuare se for -
mulează în cadrul acţiunii de divorţ şi măsura subzistă doar pân ă
la partaj, când instanţa va decide cărui so ţ i se va atribui
locuinţa ce a constituit domiciliul conjugal.
[] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 546/1973, în C.D. 1974, p. 169; Trib.
Suprem, s. civ., dec. nr. 1334/1970, în C.D. 1970, p. 114-117; Trib. Suprem,
s. civ., dec. nr. 643/1982, în R.R.D.
nr. 3/1983, p. 65.
[] În acelaşi sens s-a pronunţat şi jurisprudenţa creată sub imperiul
Codului familiei (a se vedea I. MIHUŢĂ, Probleme de drept din practica
pe anul 1970 a Tribunalului Suprem, Secţia civilă, în R.R.D. nr. 8/1971, p.
114; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 272/1970, în C.D. 1970,
p. 134; Trib. Suprem, s. civ., dec.nr. 1071/1973, în C.D. 1973, p. 149; Trib.
jud. Neamţ, dec. civ. nr. 404/1981, în R.R.D. nr. 1/1982, p. 55).
[] O astfel de opinie a fost exprimată şi sub legisla ţia anterioar ă:
Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1861/1975, în R.R.D. nr. 1285/1975, p. 35-36;
C. TURIANU, Despre posibilitatea evacuării din domiciliul comun a so ţului
în caz de violenţă exercitată asupra soţiei , în Dreptul
nr. 12/1992, p. 82.
[]AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 43.
§5. Îndatorirea de a respecta independenţa personală a celuilalt soţ

65. Articolul 310 NCC prevede că „un soţ nu are dreptul s ă
cenzureze corespondenţa, relaţiile sociale sau alegerea pro fe-
siei celuilalt soţ”.Acest text, care nu avea corespondent în Co dul
familiei, este o reflectare în plan familial a dezvoltării pe care a
cunoscut-o protecţia drepturilor fundamentale ale omului de-a
lungul secolului trecut. Deşi ţinuţi la o via ţă comun ă şi la îndato -
rirea de respect, fidelitate şi sprijin moral, so ţii îşi p ăstreaz ă in -
dependenţa din punct de vedere personal, fiecare având dreptul
la respectul vieţii private şi profesionale. Ca urmare, încheierea
căsătoriei nu reprezintă dispariţia unuia sau a ambilor so ţi din
viaţa socială sau profesională. Principiul egalităţii în drepturi a
soţilor şi posibilitatea încheierii unei convenţii matrimoniale ga-
rantează posibilitatea fiecărui soţ de a dispune liber de timpul
său, de a-şi dezvolta relaţiile umane şi de a urma cariera pe ca re
o doreşte. Totuşi, libertatea individuală este supusă unor limitări,
cu scopul de a nu se încălca obligaţiile rezultate din căsătorie []
şi pentru a nu aduce atingere libertăţii şi personalităţii celuilalt
soţ[].
Secţiunea a 2-a. Efectele patrimonialeale căsătoriei

66. Căsătoria dă naştere şi unor raporturi cu caracter pa tri-
monial, care pot viza bunurile şi alte elemente de activ patrimo-
nial pe care soţii le dobândesc în timpul căsătoriei, obligaţiile
reciproce ale soţilor sau în raporturile lor cu terţii. Regle men-
tarea acestor raporturi juridice a fost făcută diferit de-a lungul
istoriei, fiind influenţată de principii constitu ţionale, cum ar fi cel
al egalităţii între sexe, sau de regimurile politice.
Astfel, Codul civil de la 1864 consacra regimul separa ţiei de
bunuri, care constituia regimul de drept comun ce se aplica
atunci când soţii, prin convenţie pa trimonială, nu stabileau un alt
[] De exemplu, îndatorirea de fidelitate presupune o limitare a

relaţiilor cu terţii, pentru că o intimitate excesivă, chiar fără a fi adulter,
poate fi acuzată şi considerată motiv de divorţ.
[] De exemplu, dacă unul dintre soţi ar avea activităţi de o moralitate
îndoielnică sau care ar presupune absenţa repetată de acas ă, justificat ă
de existenţa unui hobby, a unei activităţi religioase etc. În acest sens, în
literatura franceză s-a arătat că o căsătorie „creeaz ă o obligaţie
particulară de rezervă în exercitare libert ăţii: înainte de a ac ţiona, un so ţ
trebuie să îşi amintească faptul că nu este singur” ( J. CARBONNIER, op.
cit., nr. 553).
regim. În cadrul separaţiei de patrimonii, fiecare dintre so ţi p ăs -

tra un drept exclusiv de administrare, folosinţă şi dispoziţie asu -
pra bunurilor sale, cu obligaţia de a contribui la cheltuielile c ăs -
niciei. Bărbatul era obligat să îşi în treţină soţia (art. 196 C. civ.
1864), acesteia din urmă revenindu-i obligaţia de a con tribui la
sarcinile căsătoriei cu „a treia parte din veniturile sale” (art.
1284 C. civ. 1864).
Codul civil reglementa şi un regim conven ţional, regimul dotal
(art. 1233-1293). Conform acestuia, dota era „averea ce se adu-
ce bărbatului, din partea sau în numele femeii, spre a-l ajuta s ă
susţină sarcinile căsătoriei”. Bunurile dotale erau în admi nistra-
rea şi în folosinţa bărbatului. Femeia măritată îşi păstra dreptul
de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor ce nu
constituiau dota, denumite parafernale.
67. Codul familiei din 1953, care a intrat în vigoare la 1 fe-

bruarie 1954, a abrogat toate dispoziţiile referitoare la familie
din Codul civil şi a creat un nou regim matrimonial, bazat pe
principiul constituţional al egalităţii în drepturi a so ţilor şi
influenţat de proprietatea obştească (comună) ce tindea să
înlocuiască aproape complet proprietatea privată. Acest regim
era exclusiv legal, soţilor nemaifiindu-le îngăduit să încheie
convenţii cu privire la bunurile lor.
Principalele reguli ale acestui regim erau următoarele:
– bunurile dobândite de oricare dintre so ţi în timpul c ăsătoriei
sunt bunuri comune, orice convenţie contrară fiind lovită de
nulitate (art. 30 C. fam.). Numai bunurile indicate limitative
prinart. 31 C. fam. sunt bunuri proprii ale fiec ărui so ţ;
– datoriile fiecărui soţ sunt proprii, cu excep ţia a patru ca -
tegorii prevăzute tot limitativ în art. 32 C. fam.
Acest tip de proprietate a soţilor a fost denumit în doctrin ă
proprietate comună în devălmăşie şi se caracteriza prin aceea că
dreptul fiecărui soţ asupra bunurilor comune nu este deter minat,
necunoscându-se de la început cota-parte ce revine fiecăruia,
ca în cazul coproprietăţii de drept comun.
68. Noul Cod civil, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, a dat

eficienţă principiului libertăţii convenţiilor matrimoniale şi a
reglementat mai multe regimuri matrimoniale, dintre care so ţii
pot să aleagă unul.
Viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial: comunitatea le -

gală, separaţia de bunuri sau comunitatea conven ţională (art.
312 NCC). În plus, art. 360 alin. (2), text introdus doar prin Legea
de punere în aplicare a noului Cod civil, permite alegerea unui al
patrulea regim matrimonial, chiar dacă are o reglementare rudi -
mentară, anume participarea la achiziţii.
Capitolul al V-lea. Regimurile matrimoniale
Secţiunea 1. Noţiuni introductive

69. Regimul matrimonial a fost definit ca un ansamblu de reguli care ocârmuiesc
chestiunile de ordin pecuniar ce se nasc din unirea so ţilor prin c ăs ătorie []sau ca un corpus
specific care determină statutul patrimonial al soţilor[].
Reglementarea efectelor patrimoniale ale căsătoriei diferă în func ţie de epoc ă şi de ţar ă,
între regimul separatist şi cel comunitar, care reprezintă extremele, existând o diversitate
de sisteme create prin combinarea elementelor din regimurile principale.
Codul civil român de la 1864 a consacrat principiul libertăţii convenţiilor matri moniale
după o lungă perioadă în care au fost în vigoare numai regimuri legale. Regimul de drept
comun era regimul separaţiei de bunuri, care se aplica numai atunci când so ţii nu au
încheiat o convenţie patrimonială prin care să aleagă un alt regim. În regimul separa ţiei de
bunuri (art. 1283 C. civ. 1864), fiecare dintre so ţi păs tra un drept exclusiv de administrare,
folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor sale, cu obligaţia de a contribui la cheltuielile
căsniciei. Bărbatul era obligat să îşi întreţină soţia (art. 196 C. civ. 1864), acesteia din urmă
revenindu-i obligaţia de a contribui la sarcinile căsătoriei cu „a treia parte din veniturile
sale” (art. 1284 C. civ. 1864).
Codul civil reglementa, ca unic regim conven ţional, regimul dotal (art. 1233-1293), dota
fiind, potrivit dispoziţiilor art. 1233, „averea ce se aduce bărbatului, din partea sau în
numele femeii, spre a-l ajuta să susţină sarcinile căsătoriei”. So ţii îl puteau adop ta, cu sau
fără modificări, prin convenţie matrimonială. Bunurile dotale erau în administrarea şi în
folosinţa bărbatului, care avea, singur, exerciţiul acţiu nilor ce le priveau. Femeia putea
înstrăina dota mobiliară, dar numai cu autorizaţia bărbatului, dota imobiliară fiind
inalienabilă, insesizabilă şi imprescriptibilă. Femeia măritată îşi păstra dreptul de
administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor parafernale.
Prin art. 1287-1293, Codul civil din 1864 mai reglementa, ca o anexă la regimul dotal,
societatea de achiziţii a soţilor, formată dintr-o comunitate restrânsă de bunuri, ce se
găsea în coproprietatea celor doi soţi[].
Sistemul Codului civil a fost criticat chiar în perioada aplic ării sale [], întrucât libertatea
de încheiere a contractelor matrimoniale era restrânsă drastic de taxele fiscale aplicabile,
astfel că doar un număr mic de cupluri, în special din p ăturile înst ărite ale popula ţiei,
încheiau astfel de convenţii, adoptând în toate cazu rile regimul dotal. Pentru toate
celelalte căsătorii devenea aplicabil regimul separaţiei, care avea ca in convenient faptul
că nu stabilea nicio comunitate de interese între so ţi, aceasta fiindîntr-o evident ă
contradicţie cu scopul căsătoriei: viaţa în comun şi întemeierea unei familii.
[]C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit.,vol. III, p. 1.

[]J. REVEL, Régimesmatrimoniaux,în Répertoire civil Dalloz, mai 2009, p. 1.
[] A se vedea D. RIZEANU, D. PROTOPOPESCU, Raporturile patrimoniale dintre soţi în lumina Codului
familiei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p. 21; AL. BACACI, Raporturile patrimoniale în dreptul familiei ,
ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 5-9; I. BUNESCU, I. ULIA, A. BUNESCU, Notă la decizia civilă
nr. 496/A/2002 a Curţii de Apel Bucureşti, în Dreptul nr. 2/2004,
p. 180-188.
[]C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit.,vol. III, p. 37.
70. Reformarea sistemului de drepturi patrimoniale ale so ţilor a fost urmarea fireasc ă a
adoptării Constituţiei din 1948, care a consacrat noi principii, ca cel al egalit ăţii între sexe,
ce au impus modificarea relaţiilor de familie.
Codul familiei, adoptat la 29 decembrie 1953 şi intrat în vigoare la 1 februarie 1954, a
adus o individualizare a relaţiilor de familie, care îşi găseau pentru prima dat ă
reglementarea în afara Codului civil. Totuşi, unele aplicaţii ale dispoziţiilor din ve chiul Cod
civil au fost recunoscute şi în practica judiciară re centă, urmare a principiului
tempusregitactum[]. Principala reglementare a fost suprimarea posibilităţii soţilor de a
încheia convenţii matrimoniale şi de a-şi alege regimul matrimonial şi imple mentarea unui
regim legal, unic, obligatoriu şi imuabil, calificat de doctrină ca regimul comunităţii
devălmaşe a soţilor[].
Proprietatea comună în devălmăşie se caracteriza prin aceea c ă dreptul fiec ăruia dintre
soţi asupra bunurilor lor nu era deter minat prin cote-părţi, ca în cazul copro prietăţii de
drept comun. Ea cuprindea atât drepturi, cât şi obliga ţii (având pasiv şi activ),
asemănându-se deci cu indiviziunea, dar de un alt tip, făr ă cote-p ăr ţi, apar ţi nând ambilor
soţi în devălmăşie până la desfacerea căsătoriei sau la împăr ţirea bu nurilor în timpul căsă-
toriei, potrivit art. 36 alin. (2) C. fam.
Acest regim era criticabil în principal pentru că era unic şi obli gatoriu, neexistând nicio
alternativă pentru soţi şi nicio po sibilitate de a deroga de la acesta. De asemenea, în
literatura juridică[] s-a susţinut necesitatea recunoaşterii dreptului so ţilor ca, pe cale
convenţională, să aducă restrângere regi mului comunităţii de bunuri sau chiar ca acest
regim să fie înlăturat, adoptându-se regimul separaţiei bunurilor, capabil a ocroti în aceeaşi
măsură egalitatea soţilor în raporturile patrimoniale ce se nasc ca urmare a încheierii
căsătoriei. S-a susţinut că un astfel de regim ar fi mai adaptat la noile reali tăţi economico-
sociale, iar instituirea unei separaţii de patrimonii, cu men ţinerea obligaţiei soţilor de a
contribui la cheltuielile comune (similar dispoziţiilor anterioare din Codul civil), ar fi în
măsură să îmbine interesele per sonale ale soţilor cu obligaţiile patrimoniale ce incumbă
acestora, pentru susţinerea căsniciei şi apărarea intereselor copiilor minori.
71. În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale so ţilor, noul Cod civil a
reintrodus (şi nu este vorba despre o noutate absolută, aşa cum se arat ă în Expunerea de
motive a acestui act normativ []) convenţiile matrimoniale, institu ţie cerută insistent de
doctrina ultimelor două decenii, dar şi de noul re gimul economic şi juridic consacrat
dreptului de proprietate după anul 1990. Toate aceste schimb ări au condus în mod firesc la
concluzia că şi în cadrul familiei este necesară o reform ă de esen ţă, care s-a realizat prin
[] Într-o speţă având ca obiect retrocedarea unui bun naţio nalizat în baza Decretului
nr. 92/1950, s-a decis că textul art. 1283 C. civ. consacră regula regimului matrimonial al separaţiei de
bunuri, ceea ce obligă instanţele să deter mine natura juridică a bunului în litigiu, respectiv dac ă so ţii,
prin excepţie, ca urmare a exis tenţei unei convenţii matri moniale, nu au supus bunul unui regim
matrimonial convenţional (C.S.J., s. civ., dec. nr. 1749/2000, nepu blicată, apudP. PERJU, Probleme de
drept civil din practica secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie , în Dreptul nr. 4/2001, p. 183).
[] Pentru diferitele noţiuni propuse de doctrină pentru comunitatea devăl maşă, precum şi în
sensul că este necesar a se face distincţie între comunitatea de bunuri a so ţilor, care are ca obiect o
totalitate de drepturi patrimoniale, reale şi de crean ţă, precum şi obliga ţii, şi dreptul lor de
proprietate comună în devălmăşie, raportul dintre cele două noţiuni fiind unul de la gen la specie, a se
vedea D. LUPULESCU, A.M. LUPULESCU, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck,Bucureşti, 2007, p. 69.
[] A se vedea V.D. ZLĂTESCU, Sugestii pentru viitorul Cod al familiei, în R.R.D. nr. 3/1972, p. 67; AL.
BACACI, Consideraţii în legătură cu regimul matri monial actual, în Dreptulnr. 4/2001, p. 92.
[]Expunere de motive, în Noul Cod civil 2009 – Legea nr. 287/2009 (M. Of. nr. 511 din 24 iulie
2009), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 33; Hotărâreanr. 277 din 11 martie 2009 pentru aprobarea
Tezelor prealabile ale proiectului de lege – Codul civil (M. Of. nr. 213 din 2 aprilie 2009).
renunţarea la imuabilitatea şi unici tatea regimului matrimonial al proprietăţii devălmaşe.

Dezvoltarea proprietăţii private, a activităţilor comer ciale şi a posibilităţilor de a obţine
venituri considerabile din activităţi indepen dente a făcut ca regimul unic al proprietăţii
devălmaşe să devină inechitabil, mai ales că soţii nu puteau deroga prin acte juridice de la
acesta.
Modul restrictiv în care Codul familiei de la 1954 reglementa regimul matrimonial şi, în
special, bunurile proprii şi datoriile comune (art. 31 şi art. 32) impunea o interven ţie ferm ă
a legiuitorului care să înlăture această încorsetare a soţilor, evident desuetă, şi să aduc ă o
reglementare modernă şi flexibilă, compatibilă cu realităţile socio-economice actuale.
Întrebarea care se pune este în ce măsură noul Cod civil a reuşit s ă g ăseasc ă aceast ă
soluţie, iar în cele ce urmează vom încerca să răspundem la această întrebare.
72. În ceea ce priveşte inspiraţia legiuitorului pentru regle mentarea drepturilor şi

obligaţiilor patrimoniale ale soţilor, aceas ta nu este foarte uşor de stabilit. Credem, totuşi,
că cele mai multe similitudini apar faţă de Codul civil francez , care consacră un regim
primar obligatoriu pe care se grefează regimul matri monial ales de soţi, variantele fiind
asemănătoare cu cele alese de legiuitorul român. De asemenea, legea francez ă regle men-
tează clauza de preciput, care nu există în legisla ţia pro vinciei Québec. Aceasta din urmă
pare să fi împrumutat noului Cod civil doar principiul liber tăţii convenţiilor matrimoniale şi,
parţial, reglementarea mandatului şi a locuinţei soţilor []. Aşa cum s-a arătat deja în
literatura juridică[], redactorii Codului civil român nu au preluat în bloc dispozi ţiile vreunei
reglementări străine, ci au optat pentru „un mozaic, iar rezultatul este un puzzle normativ
şi conceptual”.
Din punct de vedere al tehnicii legislative, Capitolul VI al Titlului II „Căsătoria”,cuprinde
sub titlul „Drepturile şi obligaţiile patri moniale ale soţilor” un prim corp de reguli
referitoare la regimul matrimonial în general, care se aplică tuturor persoanelor c ăs ătorite,
indiferent de regimul ales. Acestea constituie regimul primar imperativ[] şi are în vedere
întinderea puterilor conferite soţilor, locuinţa familiei şi cheltuielile căsătoriei. Nu este vor -
ba despre un regim matrimonial propriu-zis, ci de un corp de reguli fundamentale,
imperative şi comune, pe care se grefează oricare dintre regimurile matrimoniale
prevăzute de lege.
În continuare sunt reglementate condiţiile în care se încheie conven ţia matrimo nială şi
formele de publicitate aplicabile acesteia, după care se face prezentarea celor trei
regimuri matrimoniale reglementate legal: comunitatea legală, separa ţia de bu nuri şi
comunitatea convenţională. Ultima secţiune, a 5-a, se re feră la modificarea regimului
matrimonial, deşi, din punct de vedere logic şi juridic, era firesc ca aceasta s ă fie inclus ă
în prima secţiune, cea a dispoziţiilor comune, după alegerea regi mului matrimonial şi
încheierea convenţiilor matrimoniale.
73. În cadrul reglementării efectelor patrimoniale ale căs ătoriei se regăsesc o serie de
elemente de noutate, care impun superioritatea noii reglementări. În primul rând,
redactorii Codului au ales ca regim de drept comun regimul comunit ăţii în defa voarea celui
 Pentru o prezentare a tendințelor actuale în regimul matrimonial din Franța, a se vedea, M. Grimaldi, Regimul juridic
al bunurilor cuplului francez, în P.R. nr.7/2013, p.103-117.
[]I. BOŢI, V. BOŢI, Codul civil din Québec: sursă de inspiraţie în procesul de recodificare a dreptului
civil român,în S.U.B.B. nr. 1/2011, http://studia.law.ubbcluj.ro/articole.php?an=2011.
[]P. VASILESCU, Propos a bâtonsrompus sur lesrégimesmatrimoniauxroumains, în S.U.B.B. nr.
1/2011, http://studia.law.ubbcluj.ro/articole.php?an=2011.
[] În dreptul francez, acesta mai este numit „statut patrimonial de baz ă”, „statut fun damental”,
„statut imperativ de bază” sau „regim matrimonial primar”.
al separaţiei şi credem că acesta corespunde cel mai bine scopului c ăs ătoriei, constituirea
unei familii, în cadrul căreia comuniunea de interese şi sprijinul moral şi material reciproc
sunt indispensabile. Considerăm acesta un plus al regle mentării actuale, pentru că era
posibil ca, sub impulsul dorinţei de a renunţa la toate urmele legislaţiei anterioare, s ă se
revină la regimul separaţiei consacrat de Codul civil de la 1864, ceea ce nu ar fi fost de
dorit. Nu negăm dreptul soţilor de a ale ge regimul separaţiei atunci când el corespunde cel
mai bine nevoilor lor individuale, dar susţinem că nu acesta trebuie să fie regi mul de drept
comun, pentru că ar fi contrar scopului căsătoriei.
În al doilea rând, s-a renunţat la caracterul unic şi obligatoriu al comunit ăţii legale.
Aceasta poate fi înlăturată prin convenţia soţilor încheiată înainte sau în timpul c ăs ătoriei,
dacă nu corespunde situaţiei de fapt particulare a viitorilor so ţi.
Noul Cod civil dă posibilitatea soţilor de a alege un regim mat rimonial dintre cele trei
prevăzute expres şi limitativ, anume comunitatea legală, separaţia de bunuri sau
comunitatea convenţională. Alegerea se faceprin încheierea unei conven ţii ma trimoniale,
fie înainte de oficierea căsătoriei, fie în timpul căs ătoriei, după cel puţin un an de la
aceasta, ori de câte ori doresc soţii. Efectele conven ţiei matrimoniale se pro duc numai pe
durata căsătoriei, orice efecte retroactive sau ultraactive fiind exclu se.
În lipsa unei convenţii matrimoniale sau în cazul neîndeplinirii formalit ăţilor de
publicitate (în acest din urm ă caz numai în ra port cu terţii de bună-credinţă), soţilor li se
aplică regimul comunităţii legale, care este de fapt regimul proprietăţii devăl maşe[],
reglementat mai amplu şi amendat de legiuitor sub influen ţa doctrinei şi juris prudenţei
create sub imperiul actului normativ anterior.
Noul Cod civil nu consacră principiul libert ăţii absolute a so ţi lor în alegerea regimului
matrimonial, pentru că voinţa acestora este îngrădită de imperativele dreptului familiei în
matriţele celor trei regimuri matrimoniale acceptate, legiuitorul repudiind regula, existent ă
în vechiul Cod civil, potrivit căreia soţii puteau să adopte orice regim matrimonial, cu
singura restricţie de a nu aduce atingere ordinii publice şi bunelor moravuri. Aceast ă lips ă
de flexibilitate a reglementării a fost deja criticat ă[], pe drept cuvânt, pentru că nu permite
adaptarea dreptului la situaţia parti culară a cuplului şi nici nu se încadreaz ă în tendin ţa de
contractualizare ce a cuprins dreptul familiei chiar şi în privin ţa raporturilor personale,
deci cu atât mai mult în ceea ce priveşte raporturile patrimoniale.
Clasificarea regimurilor matrimoniale
Clasificarea regimurilor matrimoniale se face func ție de mai multe criterii, respectiv
funcție de sursa lor, de conținut sau de posibilitatea modific ării.
-funcție de sursa regimului matrimonial distingem între regimurile legale și cele
convenționale. În Codul civil este reglementat regimul legal de drept comun al comunit ății
legale, regim care se aplică tuturor cuplurilor c ăsătorite care nu au încheiat o conven ție
matrimonială. Prin convenție matrimonială soții pot alege regimul comunit ății conven ționale
sau regimul separației, cu varianta participării la achiziții.
-funcție de conținut distingem între regimurile comunitare și cele separatiste, ambele
regăsindu-se în legislația noastră.
[] De această dată, legiuitorul a consacrat noţiunea de devălmăşie în mod expres prin
art. 339 NCC, iar principiile reglementării se desprind din art. 339-359 şi sunt, în mare m ăsur ă,
identice cu cele consacrate anterior prin Codul familiei.
[]C.-M. CRĂCIUNESCU, M.-G. BERINDEI, Convenţia matrimonială. Consideraţii critice ,în
M. ULIESCU (coord.), Noul Cod civil. Comentarii,Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 352.
-funcție de posibilitatea modificării regimului în timpul c ăsătoriei distingem între

regimuri imutabile (care nu pot fi modificate sau înlocuite pe toat ă durata c ăs ătoriei, a șa
cum prevedea Codul familiei) și mutabile (care pot fi modificate sau înlocuite f ăr ă restric ții
sau în condiții prevăzute de lege).
Principiile care guvernează regimurile matrimoniale în dreptul românesc 
1. Principiul egalității în drepturi a soților
Acest principiu este o reflectare a dispoziției constitu ționale care a consacrat

egalitatea în drepturi și obligații a soților încă din anul 1948 și se reg ăse ște în nume roase
texte referitoare la familie şi căsătorie. Principiul nu mai este reluat expres în cadrul
capitolului VI din Titlul II, capitol care reglementează drepturile și obliga țiile patrimoniale
ale soților, dar rezultă, implicit, din numeroase texte care acord ă acelea și drepturi
˝viitorilor soți˝, de exemplu art.312 Cod civil, sau ˝unuia dintre so ți˝, de exemplu art.315,316
Cod civil etc.
2. Principiul caracterului acesoriu al regimului matrimonial față de c ăs ătorie
Un regim matrimonial nu poate exista în afara căsătoriei față de care este accesoriu, ca
urmare, indiferent de data la care se încheie conven ția matrimonial ă, regimul matrimonial
va produce efecte doar de la data încheierii c ăsătoriei. Efectele regimului matrimonial
încetează la desfacerea, desființarea sau încetarea căsătoriei.
Dacă nu se încheie nicio convenție matrimonială, tot de la data încheierii c ăs ătoriei, între
soți, ia naștere regimul matrimonial al comunității legale. În schimb, dac ă se încheie o
convenție matrimonială, dar căsătoria în vederea căreia a fost consim țit ă conven ția nu se
mai încheie, nu va exista niciun regim matrimonial, convenția matrimonială fiind caduc ă.
3. Principiul libertății limitate a alegerii regimului matrimonial
Codul civil actual permite soţilor să aleagă un regim mat rimonial dintre cele trei
prevăzute expres şi limitativ, anume comunitatea legală, separaţia de bunuri, cu varianta
participării la achiziții, sau comunitatea con venţională. Alegerea se face prin încheierea
unei convenţii matrimoniale care poate avea loc înainte de căsătorie sau în timpul c ăs ă-
toriei, ori de câte ori doresc soţii. Singura restric ție în acest sens se reg ăse ște în art.369
Cod civil care prevede că în primul an de c ăsătorie nu se poate modifica sau înlocui
regimul matrimonial existent.
După cum se observă, Codul civil actual nu consacră principiul libert ăţii absolute a so ţi -
lor în alegerea regimului matrimonial, voinţa acestora fiind îngr ădit ă la cele trei regimuri
matrimoniale reglementate. Libertatea parțială a alegerii regimului matrimonial contravine
tendinței legislative actuale de contractualizare și privatizare a dreptului familiei, putând fi
considerată un pas înapoi în reglementarea efectelor căsătoriei.
4. Principiul mutabilității regimului matrimonial
 E. Florian, Dreptul familiei, ediția 5, op.cit., p.105-107. M. Avram, Drept civil…op.cit., p.171-173.
După ce legislația anterioară a reglementat timp de peste 50 de ani un regim

matrimonial unic, legal, obligatoriu și imuabil, criticile doctrinare și evolu ția socio-
economică au convns legiuitorul să consacre mutabilitatea regimului matrimonial. Astfel,
regimul matrimonial poate fi modificat sau înlocuit oricând înainte de încheierea
căsătoriei, iar după cel puțin un an de la încheierea căsătoriei, ori de câte ori doresc so ții.
Aspecte generale referitoare la regimul matrimonial
Secţiunea a 2-a. Data producerii efectelor

regimului matrimonial
74. Premisa esenţială care generează schimbarea regimului juridic al bunurilor so ţilor
este încheierea unei căsătorii valabile sau a unei c ăsătorii putative. Din ziua încheierii
căsătoriei ia naştere regimul matrimonial care va fi regimul comunit ăţii legale dac ă so ţii nu
au încheiat o convenţie matrimonială sau un alt regim pe care so ţii l-au ales prin conven ţia
lor, indiferent când a fost încheiată convenţia matri monială, înainte sau concomitent cu
căsătoria. Faptul că efectele regimului matri monial, deci ale contractului de căsătorie (sau
a lipsei acestuia), se produc numai din ziua căsătoriei subliniază caracterul accesoriu al
acestuia. Încheierea căsătoriei apa re ca o condiţie rezolutorie pentru convenţia
matrimonială, care nu produce efecte în cazul în care căs ătoria nu mai are loc. Exist ă
totuşi două efecte care fac ca încheierea căsătoriei să nu fie o veritabilă condiţie rezo-
lutorie pentru convenţia matrimo nială. În primul rând, anumite efecte se produc, chiar dacă
nu se încheie căsătoria (de exemplu, dona ţiile făcute prin contractul de căsătorie îşi produc
efectele dacă dispunătorul nu a prevăzut altfel[]), iar în al doilea rând, chiar dacă se
împlineşte condiţia, efectele regimului matrimonial pre văzut de convenţia matri monială nu
retroactivează, ci se vor naşte doar din ziua încheierii căsătoriei.
Faţă de terţi, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităţilor de
publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceştia l-au cunoscut pe alt ă cale.
Aceasta înseamnă că, dacă soţii au încheiat o convenţie matrimonială înain te de căsătorie,
dar au supus-o formelor de publicitate numai la o anumită perioadă după încheierea
căsătoriei, până la momentul înscrierii în Registrul na ţional notarial al regimurilor
matrimoniale, în raporturile cu terţii de bună-credin ţă, so ţii sunt considera ţi a fi c ăs ători ţi
sub regimul comunităţii legale.
Buna-credinţă a terţilor, adică faptul că nu au cunoscut exis tenţa convenţiei matri-
moniale neînscrise, se prezumă, soţii fiind cei care trebuie s ă fac ă dovada faptului c ă
aceştia au cunoscut regimul matrimonial pe altă cale. Astfel, ter ţii ar putea cunoaşte
regimul matrimonial în cazul în care s-ar face referire la acesta în cuprinsul convenţiei
încheiate cu soţii sau cu unul dintre ei. Inopozabilitatea conven ţiei matrimo niale
neînscrise nu este o sancţiune a încălcării acestei forme de publicitate, ci o sanc ţiune a
relei-credinţe a viitorilor soţi[].
Secţiunea a 3-a. Modificarea regimuluimatrimonial
§1. Modificarea convenţională

[]PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., nota 33, p. 90, în care se face referire la jurispruden ţa francez ă
veche, care a admis inopozabilitatea faţă de viitorul so ţ a unui contract de vânzare-cump ărare fa ţă de
un terţ a unui imobil, vânzare con simţită de către celălalt soţ în perioada dintre încheierea
contractului de căsătorie şi oficierea căsătoriei.
[]Idem, p. 91.
75. Înainte de încheierea căsătoriei, soţii pot schimba con venţia matrimonială încheiată,
pentru că regimul matrimonial nu s-a născut încă, începutul s ău fiind legat de încheierea
căsătoriei. După ce ia naştere regimul matrimonial, so ţii pot, ori de câte ori doresc, s ă
înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimo nial ori să îl modifice.
Pentru a interveni modificarea convenţională a regimului matrimonial, este necesar s ă
fie îndeplinite două condiţii:
– să fi trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei [] şi
– să fie îndeplinite condiţiile de fond, de form ă şi de publi citate prevăzute pentru
încheierea convenţiei matrimoniale.
Principiul imutabilităţii convenţiilor matrimoniale a fost con sacrat pentru prima oară în
legislaţia română prin art. 1228 C. civ. 1864, care îl preluase din art. 1395
C. civ. francez. Acest principiu avea un întreit scop: protejarea intereselor so ţilor, din tre
care unul ar fi putut să se afle sub influen ţa celuilalt şi s ă accep te modificări dezavan-
tajoase; în al doilea rând, se urm ărea pro tejarea interesului familial[], respectiv al
ascendenţilor care de multe ori participau direct la constituirea patrimoniului fami lial şi al
moştenitorilor soţilor; nu în ultimul rând, principiul imutabilit ăţii urm ărea pro tejarea terţilor
de bună-credinţă cu care soţii intră în raporturi juridice. Necesitatea renun ţării la principiul
imutabilităţii a fost susţinută încă din perioada în care acesta era în vigoare [], cu motivarea
că interesele soţilor pledează tocmai pentru mo dificarea regimului matrimonial în funcţie
de situaţia averii, starea de fapt şi nevoile lor reale, care se pot schimba de-a lungul
căsătoriei. De asemenea, s-a susţinut că inte resele terţilor pot fi apărate prin instituirea
aceloraşi condiţii de publicitate ca în ca zul încheierii convenţiei şi prevăzând că
schimbările nu pot atinge drepturile deja dobândite de terţi.
După ce Codul familiei, care accepta un unic regim matri monial, a stabilit şi imu-
tabilitatea acestuia, noul Cod civil, înscriindu-se în tendinţa legislaţiilor moderne [], a
renunţat la acest principiu, organizând reguli de publicitate corespunz ătoare pen tru
protejarea intereselor terţilor.
Publicitatea modificării regimului matrimonial se realizează simetric cu publicitatea
necesară la încheierea convenţiei iniţiale şi adoptarea regimului matri monial şi implică
următoarele formalităţi generale: menţionarea regimului matrimonial pe mar ginea actului
de căsătorie, înscrierea convenţiei în Registrul na ţional notarial al regimurilor
matrimoniale. În plus, în funcţie de natura bunurilor, convenţia prin care se modifică
regimul matrimonial se înscrie în cartea funciară, registrul comer ţului şi în alte registre de
publicitate prevăzute de lege. De asemenea, dacă prin modificare se trece de la regimul
comunităţii la cel al sepa raţiei, se va întocmi inventarul bunurilor mobile, care se anexează
la convenţie şi despre existenţa căruia se face men ţiune pe marginea actului de căsătorie
şi în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale.
Convenţia matrimonială nu poate fi opusă terţilor decât dup ă îndeplinirea forma lităţilor
de publicitate şi nici cu privire la actele încheiate de aceştia cu oricare dintre so ţi înainte
de încheierea căsătoriei şi a convenţiei de modificare a regimului matri monial.
[] În Franţa, termenul este de doi ani, pentru ca so ţii s ă poat ă reflecta asupra ne cesităţii sau
oportunităţii schimbării regimului [art. 1397 alin. (1) C. civ. francez].
[] În perioada apariţiei principiului imutabilităţii, căsătoria era o afacere de familie, care
presupunea consimţământul ascendenţilor viitorilor so ţi şi o alian ţă patrimonial ă între aceştia, deci
convenţia matrimonială nu putea fi schimbată doar prin voinţa soţilor.
[]C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. III, p. 24-25.
[] În Franţa s-a renunţat la acest principiu prin Legea din 13 iulie 1965, dar modificarea este
supusă controlului judiciar.
76. Modificarea regimului matrimonial se poate realiza pe cale conven ţional ă sau
judiciară.
Modificarea convenţională presupune încheierea unei convenţii matrimoniale prin care
se înlocuieşte sau se modifică regimul matrimonial sub care so ţii s-au c ăs ătorit. Condiţiile
de fond sunt cele prevăzute de art. 329 NCC. În privin ţa consim ţământului, se ob servă că,
pentru încheierea convenţiei matrimoniale iniţiale, art. 330 cere consimţământul tuturor
părţilor, ceea ce presupune şi participarea altor persoane în afar ă de so ţi (p ărin ţii sau
ocrotitorul legal), donatorii unor bunuri în favoarea soţilor sau a unuia dintre ei etc.
Întrucât art. 369 se referă doar la soţi, concluzia fireasc ă este c ă la modificarea regimului
matrimonial nu este necesar consimţământul altor per soane, chiar dacă acestea au
participat la încheierea convenţiei iniţiale[].
Minorul căsătorit dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu şi poate încheia singur o
convenţie matrimonială prin care să îşi modifice regimul matrimonial, chiar dac ă la
încheierea căsătoriei şi a convenţiei iniţiale a avut nevoie de încuviin ţarea p ărin ţilor şi de
autorizarea instanţei de tutelă.
Totuşi, formularea art. 337 alin. (1) poate naşte interpretări. Acesta prevede c ă minorul
care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau modifica o conven ţie matrimonial ă
numai cu încuviinţare şi autorizare. Această referire la modificarea con venţiei trebuie
înţeleasă ca fiind făcută la dispoziţiile art. 336 care reglementeaz ă modificarea conven ţiei
matrimoniale înainte de încheierea căsătoriei, când minorul încă nu a dobândit capa citate
deplină de exerciţiu, şi nu la art. 369, care are în vedere perioada de dup ă încheierea
căsătoriei, când soţul minor a do bândit capacitatea deplină de exerciţiu. A cere şi în acest
ultim caz încuviinţarea ocrotitorului legal şi autorizarea instan ţei de tutel ă ar aduce o
ştirbire nejustificată a capacităţii persoanei minore căsătorite.
În ceea ce priveşte fondul, convenţia matrimonială prin care se modific ă regimul
matrimonial trebuie să respecte toate con diţiile impuse, în primul rând, de statutul
matrimonial fundamental şi, în al doilea rând, de normele imperative specifice regimului
matrimonial ales (de exemplu, regimul juridic al datoriilor, r ăs punderea solidară pentru
cheltuielile căsătoriei etc.).
Forma convenţiei matrimoniale prin care se modific ă regimul matrimonial este forma
scrisă, autentificarea ei de către notarul public fiind cerută ad validitatem.
Pentru opozabilitate, convenţia presupune menţionarea re gimului matrimonial pe
marginea actului de căsătorie, înscrie rea convenţiei în Registrul naţional notarial al
regimurilor matrimoniale şi, în funcţie de natura bunurilor, înscrierea în cartea fun ciară,
registrul comerţului şi în alte registre de publicitate pre văzute de lege.
Efectele modificării regimului matrimonial se produc între soţi de la data în cheierii
convenţiei, iar faţă de terţi numai de la data îndeplinirii formelor de publi citate.
Potrivit alin. (3) şi (4) ale art. 369 NCC, modificarea nu trebuie să afecteze drepturile
creditorilor comuni sau personali ai soţilor, iar dacă ea a fost f ăcută în frauda acestora, ei
pot formula acţiune revocatorie[]. Articolul 1562 NCC fixează condiţiile în care se poate
formula acţiunea revocatorie generală, res pectiv dacă creditorul dovedeşte un prejudiciu,
el poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de de bitor în
frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o
stare de insolvabilitate.
[] În acelaşi sens, M. AVRAM, C. NICOLESCU, Regimuri matrimoniale, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2010,p. 355.
[] Art. 369 alin. (3) NCC are ca sursă de inspiraţie art. 438 alin. (3) C. civ. Qué bec, potrivit căruia
creditorii care suferă un prejudiciu prin modificarea regi mului matrimonial pot, în termen de 1 an de
când au luat cunoştinţă de modificare, să declare inopozabilitatea modificării faţă de ei a acestei
modificări.
În cazul soţilor, creditorii prejudiciaţi prin schimbarea sau li chidarea regimului

matrimonial pot formula acţiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost
îndeplinite formalităţile de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoş tinţă mai înainte
de aceste împrejurări pe altă cale. Termenul de pres cripţie este cel comun pentru acţiunea
revocatorie, prin reluarea sa legiuitorul a dorit să stabilească cu claritate momentul de la
care acesta începe să curgă.
În afara acţiunii revocatorii, creditorii prejudicia ţi prin schim barea sau lichidarea
regimului matrimonial pot invoca oricând, pe cale de excep ţie, inopozabilitatea modificării
sau lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor. Şi aceast ă dis poziţie
reprezintă o aplicaţie a regulii generale quodtemporalia sunt ad agendum perpetua sunt ad
excipientum.
§2. Modificarea judiciară

77. Modificarea regimului matrimonial poate surveni urmare a voin ţei so ţilor, pe cale
convenţională, sau datorită culpei unuia dintre ei, pe cale judiciar ă. Modificarea judiciar ă a
regimului matrimonial este inspirată de institu ţia similară reglementată prin art. 488-491 C.
civ. Québec[] şi presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:
– soţii să fie căsătoriţi sub regimul comunităţii legale sau con venţionale, pentru că numai
acestea presupun o gestiune comună a bunurilor care ar putea pune în pericol interesele
familiei;
– unul dintre soţi încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale fa miliei.
Această chestiune este una de fapt, care trebuie apreciată de instan ţa com petentă în
concret, în fiecare caz în parte;
– să existe o cerere a soţului nevinovat, în această materie instan ţa neputând ac ţiona din
oficiu, fără sesizare formulată de singura persoan ă îndreptăţită la ac ţiune. Textul acord ă
acest drept numai soţului, deci separaţia nu poate fi cerut ă de creditori [art. 372 alin. (1)
prevede expres acest lucru], dar ei pot interveni în cauz ă.
În acelaşi timp cu separaţia judiciară, instanţa va proceda şi la lichidarea comunit ăţii,
efectuând partajul bunurilor comune. Această opera ţiune este fireasc ă: regimul comunit ăţii
legale sau convenţionale sub care soţii s-au căsătorit înceteaz ă şi, pentru viitor, li se va
aplica regimul separaţiei, deci masa bunurilor co mune trebuie partajată, pentru că o astfel
de categorie nu va mai exista în noul regim matrimonial aplicabil so ţilor.
Îndeplinirea formalităţilor de publicitate şi efectuarea inventa rului bunurilor mobile sunt
necesare şi în cazul modificării judiciare a regimului matrimonial. Considerăm că în cazul
separaţiei judiciare este suficient ca instanţa să ia act de inventarul efec tuat, nefiind
necesar să se apeleze la notarul public pentru aceas tă formalitate.
78. Separaţia judiciară are ca efect principal încetarea regimului matrimonial anterior şi
aplicarea regimului separaţiei de bunuri reglementat de art. 360-365. Efectele separa ţiei se
produc de la data formulării cererii de separare judiciar ă de c ătre unul dintre so ţi , cu
excepţia situaţiei în care instanţa dis pune ca efectele să se aplice de la data despăr ţirii în
fapt. Pentru a aplica retroactiv aceste efecte, trebuie să existe o cerere în acest sens,
cererea putând fi formulată de oricare dintre so ţi, deci şi de so ţul vinovat de separarea
judiciară.
[] Potrivit acestor dispoziţii, instanţa poate pronunţa separaţia de bunuri la cererea unui so ţ, dac ă
regimul matrimonial ales este contrar intereselor sale sau ale familiei. Creditorii nu pot cere
separarea, dar o pot ataca dacă a fost făcută în frauda lor. Interven ţia instan ţei are ca efect aplicarea
regimului separaţiei convenţionale de bunuri.
Măsura separaţiei judiciare este definitivă, instanţa neputând reveni asupra ei, îns ă
nimic nu îi opreşte pe soţi ca, în bazaart. 369 NCC, să modifice conven ţional acest regim şi
să revină la comunitate, cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de form ă impuse de
acest text legal[].
79. În ceea ce priveşte terţii faţă de convenţia matrimo nială, codul se referă în primul
rând la creditori, care sunt cei mai interesa ţi în cunoaşterea regimului matrimonial sub
care sunt căsătoriţi soţii şi cei ale căror interese pot fi afectate de modificarea regimului.
Creditorii nu pot cere separaţia de bunuri, respectiv nu pot cere modificarea judiciar ă a
regimului matrimonial, dar ei pot cere partajul în timpul comunit ăţii în temeiul art. 358
NCC, dacă datoria proprie a unuia dintre so ţi nu poate fi acoperit ă din bu nurile acestuia şi
se impune împărţirea bunurilor comune. Faptul c ă creditorii nu pot cere modificarea
judiciară a regimului se justifică prin aceea că ea urmăreşte protejarea intereselor familiei.
Creditorii prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea regi mului matrimonial pot formula
acţiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalit ăţile
de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoştin ţă mai înainte de aceste împrejur ări
pe altă cale. De asemenea, ei pot invoca ori când, pe cale de excepţie, inopozabilitatea
modificării sau lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor.
Din aceste dispoziţii rezultă că şi modificarea judiciară a re gimului matrimonial este
supusă formelor de publicitate pentru a fi opozabil ă ter ţilor şi c ă aceasta poate fi atacat ă
de creditori pe calea acţiunii revocatorii sau pe cale de excep ţie, dacă este f ăcut ă în frauda
lor.
Secţiunea a 4-a. Încetarea regimului matrimonial

80. Întrucât am arătat mai sus că regimul matrimonial este accesoriu c ăs ătoriei,
efectele sale încetează, în mod firesc, atunci când căsătoria nu mai există.
Disoluţia căsătoriei are loc prin:
– desfiinţare, în cazul constatării nulităţii absolute sau anul ării pentru nulitate relativ ă.
Cauzele de nulitate trebuie să fie ante rioare sau cel mult concomitente cu încheierea
căsătoriei, iar efectele se produc retroactiv, ex tunc,chiar de la data încheierii căsătoriei;
– desfacere prin divorţ, situaţie care intervine pentru motive ulterioare încheierii
căsătoriei şi produce efecte numai pentru viitor;
– decesul unuia dintre soţi, iar efectele se produc numai pentru viitor.
Regimul matrimonial poate fi ales de viitorii so ţi prin încheie rea convenţiei matri-
moniale, iar în lipsa acestei convenţii devine incidentă comunitatea legal ă. Indi ferent de
regimul matrimonial care guvernează relaţiile patrimoniale dintre soţi, acesta poa te fi mo-
dificat în timpul căsătoriei, în condiţiile legii (art. 369-372 NCC), şi înce tează prin
constatarea nulităţii, anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei.
Secţiunea a 5-a. Lichidarea regimului matrimonial

81. Modificarea sau încetarea regimului matrimonial presupune inevitabil lichidarea
regimului anterior, lichidare ce se poate realiza prin bun ă învoial ă sau, în caz de
[] În acelaşi sens, M. AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit., p. 361.
 Modul de formulare a art.385 Cod civil care prevede că regimul matrimonial operează automat, prin simplul fapt al
inițierii unei procedure de divorț, necondiționat de finalizarea acestui demers, a fost criticat întrucât nu lămurește ce regim
matrimonial se va aplica soților care, după ce au inițiat una dintre procedurile de divorț, fie s-au împăcat, fie, din alte motive
divoțul nu s-a finalizat. De lege ferenda, autoarea propune ca încetarea regimului matrimonial concret la data cererii de
divorț să aibă loc doar sub condiția ca desfacerea căsătoriei să fi fost constatată sau, după caz, dispusă definitiv. Primii doi
ani de aplicare a Codului civil nu i-au relevant toate imperfecțiunile în material regimurilor matrimonial, convorbire cu
dna.conf.univ.dr. Emese Florian, în P.R. nr.7/2013, p.20.
neînţelegere, pe cale judiciară. Legea prevede reguli diferite pentru lichidarea celor trei
tipuri de regim matrimonial reglementate, iar analiza acestora se va realiza în cadrul
regimului matrimonial respectiv.
Secţiunea a 6-a. Regimul primar imperativ

82. Regimul primar imperativ reprezintă un ansamblu de norme imperative cuprinse în
art. 312-328 NCC, reguli de la care soţii nu pot deroga, indiferent de regi mul matrimonial
ales.
Trăsăturile regimului primar imperativ:
– este de aplicaţie generală, deci se aplică tuturor cuplurilor căsătorite, indiferent dac ă
au încheiat sau nu o convenţie matrimonială şi indiferent de regimul matri monial ales;
– este fundamental, cuprinde doar norme generale cu valoare de principiu, care stau la
baza oricărui regim matrimonial ales de so ţi sau aplicabil în baza legii, f ăr ă îns ă a constitui
un tip de regim matrimonial;
– este imperativ, fiind alcătuit doar din norme obligatorii, de la care so ţii nu pot deroga
prin convenţia matrimonială sau prin alte acte juridice încheiate în temeiul
art. 317 alin. (1) NCC.
Soţii nu pot deroga de la dispoziţiile regi mului primar imperativ compus dintr-un minim
de norme imperative ce exprimă concepţia statului asupra căsătoriei şi familiei şi se
impune tuturor persoanelor căsătorite, indiferent de regimul matrimonial ales []. Aceste
reguli sunt generale, ele se aplică tuturor cuplurilor fără nicio excep ţie, de exem plu,
obligaţia de a contribui la sar cinile căsătoriei, şi sunt de or dine publică, soţii neputând
deroga de la ele, nici prin conven ţie matrimonială şi nici pe altă cale. Ele au fost instituite
pentru ca fiecare dintre soţi să poată face faţă exigen ţelor vie ţii cotidiene.Paradoxul
acestui corp de reguli este că el asigură atât o minimă coeziune a soților, necesară în timp
de pace conjugală, dar și o minimă independență a acestora, în raporturile dintre ei,
independență necesară mai ales în situații de criză conjugală. 
83. Acest regim cuprinde mai multe categorii de reguli, şi anume:

– reguli referitoare la coeziunea patrimonială a cuplului [] (cum sunt cele referitoare la
locuinţa familiei şi cheltuielile comune);
– reguli referitoare la independenţa soţilor (încheierea de acte juridice, activitatea
profesională, prezumţia bancară etc.);
– reguli privind gestionarea patrimoniului comun. Acestea vizeaz ă fie exercitarea
drepturilor de către soţi de comun acord, fie reglarea mecanismului prin interven ţie
judiciară, care presupune extinderea sau restrângerea puterilor unuia dintre so ţi în raport
cu celălalt soţ.
§1. Locuinţa familiei

1.1. Noţiune
Denumit în doctrina română regim primar imperativ (M. Avram, Drept civil…op.cit., p.202), regim primar (E. Florian,
Dreptul familiei, ediția 5, op.cit., p.120) sau statut imperative de bază, acest grup de reguli este considerat a fi constituția
regimurilor matrimoniale. P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale, Partea general, ediția a II-a revizuită, Editura Universul
Juridic, București, 2009, p.37.
[]J. REVEL, op. cit., p. 2.
 M. Avram, Drept civil…op.cit., p.201.
[]M. AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit., p. 115.
84. Noul Cod civil consacră pentru prima oară în dreptul ro mânesc noţiunea de locuinţă a
familiei, asigurându-i o protecţie adecvată intereselor implicate şi importanţei acordate de
legiuitor acestei instituţii[]. Întrucât art. 309 alin. (2) NCC impune so ţilor îndatorirea de a
locui împreună ca efect al căsătoriei, rezultă că locuinţa familiei are o importanţă decisivă,
pentru că permite coabitarea şi desfăşurarea normală a vieţii de familie.
Protecţia locuinţei familiei se realizează, în esenţă, prin două reguli principale. În primul
rând, se instituie necesitatea consimţământului expres al ambilor soţi pentru actele de
dispoziţie şi pentru cele care afectează folosinţa, indiferent de modalitatea dreptului de
proprietate sau de regimul matrimonial aplicabil, iar în al doilea rând, se acord ă drepturi
locative proprii fiecărui soţ, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori
contractul este încheiat înainte de căsătorie.
Ambele reguli presupun o restrângere a drepturilor so ţului proprietar sau locatar
principal, dar afectează şi relaţiile cu terţii, în special creditul unui so ţ, pentru c ă exis tă o
indisponibilizare parţială şi temporară a imobilului, de aceea este foarte impor tantă
delimitarea exactă a noţiunii de locuinţă a familiei şi a do meniului de aplicare a regulilor
enunţate mai sus.
85. Potrivit art. 321 NCC, locuinţa familiei este locuinţa co mună a soţilor sau, în lipsă,
locuinţa soţului la care se află copiii . Definiţia locuinţei familiale implică un element
material, locuirea efectivă a familiei în acel spa ţiu, şi unul inten ţional sau voli ţional,
respectiv stabilirea de către soţi a afectării spaţiului pentru acest scop . În lipsa acestor
elemente, atunci când soţii nu locuiesc împreună, indiferent de cauza acestei separ ări,
legiuitorul a prevăzut o variantă subsidiară: locuinţa familiei va fi locuin ţa so ţului la care se
află copiii.
Se ridică, evident, întrebarea care va fi locuin ţa familiei dac ă so ţii nu au o locuin ţă
comună şi nici copii? În acest caz, se va ţine seama de elementul voli ţional, care poate
rezulta din notarea în cartea funciară a caracterului de locuin ţă a familiei sau din
înţelegerea soţilor, anterioară separării, ca un anumit imobil s ă aib ă acest caracter. Dac ă
soţii locuiesc separat, nu au copii şi din nicio probă nu rezult ă inten ţia p ăr ţilor de a afecta
un imobil pentru coabitare, se va considera că nu există o locuin ţă a fami liei şi fiecare soţ
poate dispune de imobilele pe care le deţine în funcţie de titlul cu care de ţine imobilul şi de
regimul matrimonial aplicabil, nefiind incidente aceste dispoziţii ale regimului primar.
Locuinţa familiei este deci locuinţa comună a soţilor sau, în cazul în care so ţii sunt
separaţi, indiferent de motiv, locuinţa so ţului la care se află copiii. Această afectare
specială pentru coabitare exclude locuinţele secundare sau cele profesionale care nu sunt
legate de familie.
Locuinţa familiei se poate afla în orice imobil, indiferent de titlul cu care unul sau ambii
soţi deţin locuinţa și indiferent de domiciliul soților, pentru c ă legiuitorul instituie obliga ția
soților de a locui împreună și nu pe aceea de a avea un domiciliu comun . Astfel, imobilul
[] Locuinţa familiei este reglementată asemănător şi în art. 215 C. civ. francez şi într-o întreag ă
secţiune din Codul civil din Québec, unde aceasta poar tă denumirea generică de „résidence
familiale”. Sunt stabilite reguli privind regimul unor acte juridice cu privire la locuin ţa familiei,
precum şi cu privire la bunurile mobile care se află în această locuinţă. Art. 322 NCC îi corespunde, în
principiu, art. 401 C. civ. Québec, iar notării locuin ţei în cartea funciar ă îi cores punde declaraţia
destinată publicului prin care un soţ arată caracterul de reşe dinţă familială a unui imobil, prevăzută de
art. 407. Sunt stabilite şi drepturi speciale cu privire la locuinţa familiei închiriată şi atribuirea
beneficiului contractului de închiriere.
P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale, op.cit., p39.
O. Ghiță, R. G.Albăstroiu, Dreptul familiei. Regimuri matrimoniale, Sinteze. Teste grilă, Editura Hamangiu, București,
2013, p.74.
poate fi: proprietatea exclusivă a unui soţ sau proprietatea co mună devălmaşă ori pe cote-
părţi a ambilor soţi; deţinut pe baza unui contract de închiriere încheiat de ambii so ţi sau
numai de unul dintre ei şi chiar dacă este un contract încheiat înainte de c ăs ătorie; de ţinut
cu orice alt titlu (comodat, tolerat etc.).
Oricare dintre soţi poate cere notarea în cartea funciară, în condiţiile legii, a unui imobil
ca locuinţă a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului. Notarea lo cuinţei familiei
în cartea funciară este echivalentul „déclaration de résidence familiale”, prevăzută în
articolul 407 C. civ. Québec[].
Notarea poate fi făcută indiferent dacă dreptul de proprietate asupra locuin ţei apar ţine
unuia sau ambilor soţi ori unui terţ, soţii având doar un drept de folosin ţă rezultat din
închiriere, comodat, uzufruct etc.
1.2. Regimul actelor juridice având ca obiect locuinţa familiei

86. În vederea asigurării locuinţei familiale, legiuitorul a pre văzut necesitatea
consimţământului ambilor soţi pentru în cheierea actelor prin care se dispune de drepturile
asupra locuinţei familiei şi a celor prin care ar fi afectat ă folosin ţa acesteia . Locuinţa
familiei nu este scoasă practic în afara circuitului civil, ci doar se limitează posibilitatea ca
un soţ să încheie singur acte care să conducă la pierderea ei.
Sunt vizate actele de dispoziţie materială sau juridic ă, res pectiv actele translative de
proprietate între vii, cum sunt: demolarea, vânzarea, schimbul, donaţia, darea în plată,
înfiinţarea unei societăţi comerciale, constituirea unei ipoteci, dar şi închi rierea sau
înstrăinarea uzufructului asupra locuinţei familiei. Aceste acte, dar şi altele ce ar putea
avea ca efect pierderea sau limitarea folosinţei asupra locuin ţei familiei pot fi încheiate
doar cu consimţământul expres al ambilor so ţi, indiferent dac ă este vorba despre un imobil
aflat în proprietatea exclusivă a unuia dintre so ţi sau în proprietatea comun ă a so ţilor. În
schimb, vânzarea nudei proprietăţi şi partajul sunt valabile chiar dacă au fost încheiate de
un singur soţ fără consimţământul celuilalt.
Testamentul soţului proprietar exclusiv asupra locuin ţei fa miliei este valabil, o
interpretare extensivă nefiind posibilă, pentru că ar aduce o restrângere nepermisă a
dreptului de proprietate. Soţul supravieţuitor va fi protejat de dispoziţiile art. 973 NCC, care
îi conferă un drept de abitaţie asupra casei în care a locuit pân ă la des chiderea moştenirii,
drept care se stinge la partaj, dar nu mai devreme de un an de la data deschiderii moş-
tenirii şi cu condiţia ca soţul să nu se recăsătorească.
O situaţie specială este aceea în care locuinţa este urm ărit ă de creditorii so ţului
proprietar. În aceste cazuri, locuinţa familiei poate fi pierdut ă în favoarea ter ţilor de bun ă-
credinţă. Dacă actul prin care soţul proprietar s-a obligat faţă de un ter ţ este încheiat f ăr ă
fraudă, buna-credinţă a acestuia din urm ă face ca urm ărirea s ă fie posibil ă, pentru c ă textul
legal interzice dispoziţia, or, a se obliga este diferit de a dispune [].
Întrucât textul legal cere consimţământul scris al so ţului ne participant la încheierea
actului, posibilitatea validării unui astfel de act pe baza consim ţământului tacit al so ţului
[]I. BOŢI, V. BOŢI, op. cit., p. 11.

În ceea ce privește vânzarea nudei proprietăți, în doctrină s-a arătat că aceasta poate fi făcută fără consimțământul
celuilalt soț numai dacă dreptul de uzufruct este instituit în beneficiul ambilor soți sau doar în beneficiul soțului
neproprietar. În cazul în care soțul dispunător ar constitui doar sieși dreptul de uzufruct, ar fi necesar consimțământul soțului
neproprietar. E. Florian, Dreptul familiei, ediția 5, op.cit., p.128 și doctrina franceză citată de autoare, nota 1.
[]PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 49. În același sens, că sunt valabile actele de dispozi ție
indirectă prin asumarea unor datorii,M. Avram, Drept civil...op.cit., p.205.
care a lipsit la încheierea actului este exclusă[]. Consimţământul soţului absent trebuie să
poarte atât asupra actului în sine, cât şi asupra condiţiilor în care acesta se încheie[].
Protecţia specială instituită asupra locuinţei familiei se întinde şi asupra bunurilor ce o
mobilează sau o decorează, astfel că un soţ nu poate deplasa din locuin ţă şi nu poate
dispune de acestea fără consimţământul scris al celuilalt so ţ. Necesitatea con -
simţământului scris al soţului neparticipant la act care apare perfect justificat ă pentru
locuinţa familiei apare ca excesivă pen tru bunurile din această locuinţă, întru cât este vorba
despre bunuri mobile cu valori relativ mici, iar existen ţa acestei cerin ţe în greunează
situaţia soţilor de bună-credinţă care ar dori să schim be sau să se dispenseze de bunurile
din această categorie.
În cazul în care consimţământul este refuzat fără un motiv legitim, cel ălalt so ţ poate s ă
sesizeze instanţa de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului. Legea nu
prevede expres criteriile pe care instanţa de tutelă trebuie să le aib ă în vedere pentru a
stabili dacă refuzul este legitim sau nu, dar primordial trebuie s ă fie interesul familiei în
general şi al copiilor minori rezultaţi din aceasta în special.
87. În ceea ce priveşte sancţiunile aplicabile actelor juri dice încheiate cu nerespectarea
dispoziţiilor de mai sus, alin. (4)-(6) ale art. 322 statornicesc dou ă mij loace procesuale prin
care soţul care nu a participat la act îşi poate proteja inte resele. În primul rând, se
prevede sancţiunea nulităţii relative care loveşte actele de dispoziţie prin care un so ţ
înstrăinează sau afectează folosinţa locuinţei familiei fără a avea consimţământul scris al
celuilalt soţ, cu condiţia ca destinaţia de locuin ţă familială a imo bilului să fi fost notată în
cartea funciară. Anularea actului poate fi cerut ă şi în lipsa not ării în cartea funciar ă dac ă
se face dovada că terţul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuin ţă a
familiei.
Soţul care nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului poate cere anularea lui în
termen de un an de la data la care a luat cunoştin ţă despre acesta, dar nu mai târziu de un
an de la data încetării regimului matrimonial. Întrucât art.385 Cod civil prevede că, în cazul divorțului,
regimul matrimonial încetează între soți la data introducerii cererii de divorț, în literatura juridică s-a susținut că referirea
din acest text legal la încetarea regimului matrimonial trebuie înțeleasă ca fiind făcută fie la încetarea regimului primar
imperativ, fie la încetarea regimului matrimonial consecutivă desfacerii, încetării, constatării nulității sau anulării
căsătoriei, iar nu și modificarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei . Din punct de vedere practic, nu există diferențe
între cele două opinii, ambele apreciind că momentul obiectiv de pornire a termenului este cel al desfacerii sau desființării
căsătoriei.
[] Jurisprudenţa franceză este foarte bogată în litigii referitoare la locuin ţa familiei, aşa cum
aceasta este reglementată prin art. 215 C. civ. francez. Exist ă tendin ţa de a atenua rigoarea textelor
legale, admiţându-se şi consimţământul tacit, dacă este clar şi neechivoc. Trebuie men ţionat îns ă c ă
textul francez nu prevede cerinţa consimţământului scris, aşa cum apare în noul Cod civil, astfel c ă,
în aplicarea acestui articol, instanţele române nu vor avea o marj ă atât de larg ă de apreciere. În ceea
ce priveşte soluţiile date în Franţa în aplicarea acestui text, se observ ă o lips ă de unitate, criticat ă de
doctrină: de exemplu, s-a anulat un mandat dat de un so ţ singur, în vederea vânz ării locuin ţei
familiale, dar nu şi o promisiune ipotetică de vânzare, deşi ambele constituie acte preparatorii ale
vânzării; s-a anulat vânzarea cu păs trarea dreptului de uzufruct viager doar în favoarea so ţului
dispunător, pentru că soţul supravieţuitor va fi lipsit de locuinţa familiei, dar s-a recunoscut
valabilitatea legatului care are ca obiect locuinţa familiei şi care are acelaşi efect (a se vedea A.
BÉNABENT, op. cit., p. 125 şi deciziile acolo citate, nota 26-31).
[] Deşi soţul a consimţit în principiu la vânzarea imobilului, s-a anulat con tractul de vânzare-
cumpărare încheiat ulterior de celălalt soţ la un preţ inferior celui stabilit de comun acord, re ţinându-
se că nu există un consimţământ valabil fără a cunoaşte condi ţiile acestui angajament (Cass., 1 re civ.,
16 juillet 1985, în Répertoiregénéral du notariat Defrénois, 1985, nr. 131, p. 1471).
E. Florian, Dreptul familiei, ediția 5, op.cit., p.128.
M. Avram, Drept civil...op.cit., p.208.
Termenul de prescripţie a dreptul la ac ţiunea în anulare fixat de lege este de un an de la

data la care soţul neparticipant la act a luat cunoştin ţă de în cheierea actului. Dacă soţul nu
a aflat de încheierea actului respectiv sau a aflat după încetarea regimului matrimonial,
dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data încetării re gimului matrimonial,
dată după care nicio acţiune în anularea unui asemenea act nu va mai putea fi pri mită.
Termenul maxim prevăzut de legiuitor a urmărit să limiteze în timp posibilitatea so ţilor de a
acţiona unul împotriva celuilalt în vederea definitivării drepturilor dobân dite de terţi asupra
imobilului ce a constituit locuinţa familiei.
Acţiunea în anulare aparţine soţului care nu şi-a dat con simţământul la încheierea
actului.
Al doilea mijloc procesual este posibilitatea conferită de lege so ţului care nu şi-a dat
consimţământul la încheierea actului de a cere daune-interese de la celălalt soţ. Această
posibilitate există în cazul în care proprietatea sau folosinţa locuin ţei co mune a fost
înstrăinată fără consimţământul ambilor soţi, dar des tinaţia de locuinţă a familiei nu a fost
notată în cartea funciară, iar terţul dobânditor nu a avut cunoştin ţă de această cali ficare a
imobilului.
Daunele-interese se pot obţine şi în cazul în care unul dintre so ţi a fost prejudiciat prin
încheierea de către celălalt soţ a unui act de dispoziţie asupra bunurilor ce mobileaz ă sau
decorează locuinţa familiei. Dovada şi cuantificarea acestor daune-interese se fac în
condiţiile dreptului comun.
1.3. Drepturile soţilor asupra locuinţei închiriate

88. Întrucât în practică sunt numeroase situaţiile în care so ţii au locuin ţa comun ă într-un
imobil închiriat, art. 323 NCC prevede că în aceste cazuri fiecare soţ are un drept locativ
propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul este
încheiat înainte de căsătorie[].
Natura juridică a drepturilor membrilor de familie ai titularului unui contract de
închiriere a suscitat numeroase discuţii în lite ratura juridică, discuţii alimentate şi de
evoluţia sinuoasă a legislaţiei în materie. Legea nr. 5/1973, care a reglementat închi rierea
locuinţelor aproape 20 de ani, prevedea în art. 15 că lo cuinţa „se atribuie în folosinţa
titularului contractului de închiriere şi membrilor familiei sale, care vor fi prevăzuţi nominal
în contractul de închiriere”. Această dispoziţie legală a condus doc trina spre concluzia că
„prin efectul contractului încheiat membrii familiei[] dobândesc calitatea de locatari” [] şi
deci au drepturi locative proprii.
Legea locuinţei nr. 114/1996 prevedea în art. 21 că închirie rea locuinţelor se face pe baza
acordului scris dintre proprietar şi chiriaş, consemnat prin contract scris, care se va
[] În doctrina franceză, cotitularitatea conjugală a închirierii este descris ă ca o indiviziune for ţat ă
care nu este afectată nici de separaţia în fapt a so ţilor şi nici de decesul unuia dintre ei ( PH.
MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 45-46).
[] Sensul noţiunii de familie era stabilit tot în cuprinsul art. 15, care ar ăta c ă în aceasta se includ
soţii şi copiii lor, precum şi părinţii soţilor întreţinuţi de aceş tia, şi a fost clarificat de fostul Tribunal
Suprem care, prin Decizia de îndrumare nr. 5/1975, a stabilit c ă, întrucât legea nu distinge, în aceast ă
noţiune trebuie incluşi copiii minori şi cei majori, din căsătorie, din afara c ăs ătoriei sau din adop ţie,
precum şi cei încredinţaţi spre creştere şi educare potrivit normelor legale privind regimul ocrotirii
unor categorii de minori (în C.D. 1975, p. 92).
[]FR. DEAK, Tratat de drept civil.Contracte speciale, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006,
p. 81; în acelaşi sens, că drepturile fiicei sunt derivate din contractul de închiriere (încheiat sub
Legea nr. 5/1973), şi nu din dreptul mamei sale, a se vedea C.A. Cluj, s. civ., dec. nr. 816/2001, în P.R.
nr. 2/2002, p. 127-131.
înregistra la organele fiscale şi va cuprinde, printre altele, persoanele care vor locui
împreună cu titularul contractului (care pot fi şi altele decât membrii de fa milie).
Interpretarea acestui act normativ, coroborat cu dispoziţiile O.U.G. nr. 40/1999 care a
modificat parţial art. 27 din Legea nr. 114/1996, impuneau concluzia c ă mem brii de familie
ai titularului nu au drepturi locative proprii, ei trebuind s ă fie înscrişi în contractul de
închiriere pentru a continua închirierea în caz de deces al titularului[].
Noul Cod civil a abrogat aceste dispoziţii şi a stabilit c ă fiecare so ţ are un drept locativ
propriu, indiferent care dintre ei a încheiat contractul şi la ce dat ă. Dispozi ţia legal ă era
necesară, pentru că, în lipsa ei, dreptul locativ al so ţului netitular de con tract nu putea fi
considerat un drept propriu, întrucât contractul de închiriere este unul intuitupersonae, la
a cărui încheiere locatorul are în vedere persoana cocon tractantului, or, a acorda drepturi
rezultând dintr-un contract unor terţi ar presupune fie o manifestare de voin ţă expres ă a
părţilor în acest sens, fie o intervenţie legislativă. Pentru ascendenţii şi descendenţii chiria-
şului situaţia este diferită, ei trebuie să fie men ţiona ţi în contract şi s ă fi locuit împreun ă cu
chiriaşul pentru a putea continua contractul în caz de deces al titularului (art. 1834 NCC).
Concluzionând, de lege lata,dreptul locativ propriu al soţului rezultă din lege, fiind
determinat de calitatea de soţ. Copiii minori ai so ţilor vor avea un drept locativ derivat din
cel al titularului de contract[], a cărui soartă juridică o vor împărtăşi, justificat de dis -
poziţiile art. 496 NCC, care prevede că locuinţa copilului minor este la p ărin ţii s ăi. Copiii
majori, ceilalţi membrii ai familiei şi alte persoane care locuiesc cu so ţii f ăr ă a fi înscrişi în
contractul de închiriere nu au niciun drept locativ, ei vor fi simpli tolera ţi în spa ţiul
respectiv, putând fi evacuaţi la cererea chiriaşului titu lar de contract sau a locatorului.
Atunci când ambii soţi au calitatea de chiriaş şi când con tractul este încheiat în timpul
căsătoriei, situaţia este clară, însă, atunci când contractul este încheiat de un so ţ înainte
de a se căsători, acesta trebuie să îi notifice locatorului căs ătoria sa, în caz contrar acesta
din urmă ar putea invoca lipsa notificării pen tru a nu recunoaşte dreptul locativ propriu al
celuilalt soţ sau, eventual, pentru a se opune notării în cartea funciar ă a des tinaţiei de
locuinţă familială a imobilului.
Consecinţa faptului că soţii au drepturi locative proprii este aceea c ă amândoi vor
răspunde pentru executarea obligaţiilor asumate prin contract. Răspunderea va fi de regulă
divizibilă pentru obligaţii ca plata chiriei, despăgubiri pentru dete riorarea locuinţei etc. şi
solidară, prin excepţie, în următoarele cazuri:
– în contract s-a prevăzut solidaritatea codebitorilor, conform art. 1426 NCC;
– indivizibilitatea rezultă din obiectul obligaţiei (de exemplu, obligaţia efectu ării
reparaţiilor locative, folosirea locuinţei conform destinaţiei etc.)[];
– rezilierea contractului presupune acordul sau ac ţionarea în judecat ă a ambilor so ţi, la
fel şi anunţarea concediului[].
[] În sensul că dreptul de folosinţa asupra locuinţei este bun comun al so ţilor indiferent dac ă
numai unul este titular de contract, T. BODOAŞCĂ, Contribuţii la studiul regimului juridic actual
aldrepturilor locative ale soţilor decurgând din închi rierea unei locuinţe, în Dreptul
nr. 1/2003, p. 74-81, iar în sens contrar,FR. DEAK, op. cit., p. 216.
[]Ibidem.
[]FR. DEAK, op. cit., p. 215.
[] Concediul dat unui singur soţ nu este opozabil celuilalt (Cass., 3 eciv., 2 février 1982, în Bulletin
des arrêts de la Cour de Cassation, Chambre civile, III, nr. 29, p. 42). De la aceast ă regul ă exist ă o
excepţie, în situaţia în care chiriaşul s-a căsătorit după încheierea contractului de închiriere şi nu a
notificat locatorului faptul intrării soţului său în locuinţă (art. 9-1 din Legea din 6 iulie 1989, modificat
prin Legea din 20 iulie 1994).
89. Ca şi în cazul locuinţei aflate în proprietatea so ţilor, şi în cazul locuin ţei în chiriate
există anumite limitări ale actelor juridice referitoare la circulaţia con tractului de
închiriere. Astfel, un soţ, chiar titular exclusiv al contractului de închiriere, nu poa te face,
fără consimţământul scris al celuilalt soţ, acte de ce siune, subînchiriere, denunţare,
reziliere sau anunţare a conce diului pentru contractul de închiriere având ca obiect
locuinţa familiei. De asemenea, un soţ nu poate deplasa din locuin ţă bunurile ce mobileaz ă
sau decorează locuinţa familiei, chiar închiriată, şi nu poate dispune de acestea f ăr ă
consimţământul scris al celuilalt soţ.
În cazul în care consimţământul este refuzat fără un motiv legitim, cel ălalt so ţ poate s ă
sesizeze instanţa de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului.
Soţul care nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului poate cere anularea lui în
termen de un an de la data la care a luat cunoştin ţă despre acesta, dar nu mai târziu de un
an de la data încetării regimului matrimonial. În lipsa not ării locuin ţei fa miliei în cartea
funciară, soţul care nu şi-a dat consim ţământul nu poate cere anu larea actului, ci numai
daune-interese de la celălalt soţ, cu excepţia cazului în care ter ţul dobânditor a cunoscut,
pe altă cale, calitatea de locuinţă a familiei.
90. În caz de deces al unuia dintre soţi , soţul supravieţuitor continuă exercitarea
dreptului său locativ, dacă nu renunţă în mod expres la acesta în termenul prev ăzut la art.
1834. Termenul este de 30 de zile de la data înregistrării decesului chiria şului. Soţul
supravieţuitor nu trebuie să respecte acest termen pentru a-şi exercita op ţiunea de a
continua contractul până la termen, pentru c ă el are un drept locativ propriu şi continu ă
locaţiunea în temeiul acestuia. De aceea, credem c ă referirea la ter menul din art. 1834
este inutilă, soţul supravieţuitor putând de nunţa oricând contractul, cu respectarea
termenului de preaviz. Trimiterea la acest text ar putea însemna doar o înl ăturare a
preavizului dacă soţul supravieţuitor renunţă expres la contract în 30 de zile de la data
înregistrării decesului soţului chiriaş.
1.4. Atribuirea beneficiului contractului de închiriere la desfacerea căsătoriei

91. Articolul 324 NCC fixează cadrul normativ pentru atribui rea contractului de
închiriere la desfacerea căsătoriei, urmând a se aplica, prin analogie, şi la cazuri similare
cum este căsătoria putativă.
La desfacerea căsătoriei, atunci când instanţa de judecată este învestit ă şi cu cererea
accesorie privind folosinţa locuinţei, în primul rând se va analiza dac ă nu exist ă
posibilitatea partajării folosinţei în natură. Aceasta se va dispune doar când locuin ţa poate
fi partajată comod, fiecare soţ urmând a primi în folosin ţă exclusiv ă cel pu ţin o înc ăpere
separată şi dependinţele strict necesare, precum şi în cazul în care convie ţuirea p ăr ţilor
mai este posibilă[]. Dacă partajarea folosinţei nu este posibilă, se va proceda la atribuire,
ţinându-se seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea
căsătoriei şi de posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi [].
[] Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 58/1968, dec. nr.
12/1994, nepublicată.
[] Aceleaşi criterii de atribuire erau prevăzute în art. 22 din Legea nr. 5/1973, enumerarea fiind
însă exemplificativă. În practica instan ţelor s-a decis, de exemplu, că, de vreme ce ambii so ţi s-au
făcut vinovaţi de destrămarea relaţiilor de căsătorie, însă într-o măsură mai mare pârâtul, iar
reclamanta suferă de afecţiuni mai grave decât boala pârâtului, se justific ă atribuirea locuin ţei
comune reclamantei. A se vedea, în acest sens, Trib. Mun. Bucureşti, s.
a III-a civ., dec. nr. 1073/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere de practică judiciară civilă a Tribunalului Bu -
cureşti pe anul 1992, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1993,p. 33. Legea locuin ţei nr.
114/1996 a abrogat Legea nr. 5/1973, fără a mai pre lua din aceasta dispoziţiile art. 22, respectiv fără a
Soţul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator s ă pl ăteasc ă
celuilalt soţ o indemnizaţie pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuinţă,
cu excepţia cazului în care divorţul a fost pronunţat din culpa exclu sivă a acestuia din
urmă. Dacă există bunuri comune, indemnizaţia se poate imputa, la partaj, asupra cotei
cuvenite soţului căruia i s-a atribuit beneficiul con tractului de închiriere. Indemnizaţia
trebuie să acopere cheltuielile legate de mutarea bunurilor personale, precum şi cele de
aducere a noii locuinţe în stare de a fi locuită, inclusiv achizi ţionarea mobilelor strict
necesare pentru traiul zilnic, dacă acestea au rămas în fosta locuin ţă a familiei.
Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea locatorului şi
produce efecte faţă de acesta de la data când hotărârea judec ătoreasc ă a r ămas definitiv ă.
Locatorul va fi citat din oficiu, chiar dacă so ţii, p ărţi în procesul de divor ţ sau de atribuire a
beneficiului contractului de închiriere, nu solicită acest lucru sau se opun cit ării, pentru ca
hotărârea să îi fie opozabilă şi astfel să se evite un litigiu ulterior purtat în contradic toriu
cu acesta. Citarea locatorului se va face şi în cazul atribuirii.
Dispoziţiile referitoare la partajarea în natură, criteriile de atri buire, indemnizaţia de
mutare se aplică şi în cazul în care bunul este proprietatea comun ă a celor doi so ţi,
atribuirea beneficiului locuinţei conjugale producând efecte până la data rămâ nerii
definitive a hotărârii de partaj. Atribuirea folosin ţei locuin ţei pro prietate comună va fi deci
provizorie, rezolvarea definitivă a situaţiei părţilor în acest caz fiind f ăcut ă cu ocazia
procesului de partaj.
§2. Cheltuielile căsătoriei

92. Articolul 325 NCC reuneşte într-un text unic două obligaţii cuprinse în codurile
folosite ca inspiraţie de legiuitorul român în articole separate şi consacrate ca atare de
doctrină[]. Prima obligaţie este cea de sprijin material reciproc, iar cea de-a doua este
aceea de a contribui la cheltuielile căsătoriei potrivit cu înţelegerea soţilor, iar în lipsa unei
înţelegeri, în raport cu mijloacele fiecăruia. Cele două obligaţii erau reglementate şi de
Codul familiei, care prevedea în art. 2 că membrii familiei sunt datori s ă îşi acorde unul
altuia sprijin moral şi material, iar în art. 29 obliga ţia so ţilor s ă contribuie, în raport cu
mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsniciei.
Între aceste obligaţii şi obligaţia de întreţinere care există între so ţi, pe de o parte, şi
părinţi şi copii, pe de altă parte, nu se poa te pune semnul egal, deşi există o supra punere
parţială a sferei celor trei noţiuni. Obligaţia de întreţinere reprezintă o specie a obliga ţiei de
sprijin material care există între soţi, pen tru că prima se datorează numai dacă sunt
întrunite condiţiile cerute de lege, în timp ce a doua revine so ţilor pe toat ă durata
căsătoriei, chiar şi în perioadele de despărţire în fapt sau în timpul procesului de divor ţ.
Distincţia între cele două obligaţii este extrem de fină, de aceea, în doctrina fran ceză[] s-
a propus reglementarea lor ca o obligaţie unică de întrajutorare conjugală („d´entraide con-
jugale”), opinia fiind susţinută şi de faptul că jurispruden ţa a estom pat orice diferenţă între
mai prevedea vreun criteriu de atribuire a locuin ţei comune a so ţilor. Ca urmare, cu excep ţia unei
scurte perioade în care a fost în vigoare O.U.G. nr. 40/1997, legisla ţia locativ ă nu a mai prev ăzut
criterii de atribuire. Cu toate acestea, jurisprudenţa a continuat s ă fac ă aplicarea aceloraşi criterii.
[] Codul civil francez cuprinde obligaţia de sprijin moral în art. 212 („ devoir de secours”), iar pe
cea de a contribui la cheltuielile căsătoriei în art. 214. Codul civil Québec consacr ă, de asemenea,
aceste două obligaţii în art. 392 şi art. 396. Prima obligaţie, cea denumit ă de legiuitorul român
„obligaţia de sprijin material reciproc”,este tratat ă în celelalte coduri civile euro pene împreună cu
obligaţia de sprijin moral, iar cea de-a doua, a propor ţionalit ăţii parti cipării soţilor la cheltuielile
căsătoriei în funcţie de mijloacele lor, se regăseşte, într-o formul ă asem ănătoare, şi în art. 163 C. civ.
elveţian.
[]A. BÉNABENT, op. cit., p. 127, nota 39.
ele, făcându-le practic identice[]. De lege lata,deşi există texte diferite, avem de-a face cu
una şi aceeaşi obligaţie cuprinsă în alin. (1) al art. 325 NCC într-o formulare generală, de
principiu, iar în alin. (2) prin referire la forma în care spri jinul material se acordă în
majoritatea cazurilor: contribuţia la cheltuielile căsătoriei[]. O altă deosebire ar putea fi
aceea că obligaţia de sprijin material între so ţi se refer ă numai la raporturile dintre so ţi, iar
cea de a contribui la cheltuielile căsătoriei include cu necesitate şi întreţinerea, creşterea
şi educarea copiilor[]. Această concluzie ne îndreptăţeşte la o ana liză unică a celor două
obligaţii cuprinse în art. 325.
Fundamentul acestor obligaţii constă în relaţiile de solida ritate, afecţiune şi respect care
trebuie să existe între membrii unei familii şi mai ales între so ţi. În plus, ele sunt şi o
urmare firească a faptului că soţii au îndatorirea de a locui împreun ă, deci cheltuielile
legate de traiul zilnic al întregii familii trebuie suportate de amândoi.
Obiectul acestor obligaţii este foarte complex, el fiind mai extins decât cel al unei
simple obligaţii alimentare şi, spre deo sebire de obligaţia de întreţinere, nu pre supune
condiţia stării de nevoie a celuilalt soţ. Soţii trebuie să se sprijine reciproc în rea lizarea
sarcinilor obişnuite ale căsătoriei, prin contribu ţia pe care fiecare o aduce la cheltuielile
zilnice ale gospodăriei comune (sau a ambelor gospodării dacă, pentru motive temeinice, ei
au hotărât să locuiască separat), întreţinerea bunurilor co mune ale soţilor, indiferent de
forma coproprietăţii, dar în special a lo cuinţei familiei, cheltuielile presupuse de pregătirea
profesională a unuia dintre soţi, întreţinerea copiilor, cheltuieli de agre ment (vacanţe,
călătorii) şi altele de acest gen, enumerarea ne putând fi limitativă. Conţinutul acestor
obligaţii este variabil în funcţie de împrejurări concrete ca nivelul de trai al so ţilor,
posibilităţile lor materiale şi nevoile cuplului [], prin intermediul lor realizându-se o
egalizare a situaţiei soţilor. Astfel, dacă un soţ nu are mijloace de trai sau are venituri
modeste, iar celălalt are o avere considerabilă şi/sau venituri foarte mari, aceste obligaţii îi
permit primului soţ să acceadă la condiţii de via ţă pe care nu şi le-ar putea permite ca
celibatar[].
[] Autorul citat arată că, deşi la origine au existat trei criterii de departajare între cele dou ă
obligaţii, în prezent, urmare a modificării succesive a legisla ţiei referitoare la obliga ţia de a contribui
la cheltuielile căsătoriei, distincţia nu mai există. Criteriile re ţinute în doctrina şi jurispruden ţa
franceză pentru delimitarea obligaţiei de sprijin material reciproc de cea de a contribui la cheltuielile
căsătoriei sunt următoarele:
– debitorul obligaţiei (în timp ce obligaţia de sprijin moral era reciproc ă, cea de a suporta
cheltuielile căsătoriei aparţinea, iniţial, numai bărbatului, ca şef al familiei);
– întinderea obligaţiei (obligaţia de sprijin material se limiteaz ă la strictul necesar, în timp ce
participarea la cheltuieli are un conţinut mai larg, incluzând şi cheltuielile de agrement şi chiar o
tendinţă de egalizare a nivelului de trai al soţilor în funcţie de veniturile fiec ăruia);
– situaţia de fapt a soţilor (obligaţia de sprijin moral era considerat ă ca exis tentă numai în
situaţiile de criză sau de despărţire în fapt, iar cea de-a doua era apreciat ă ca o obliga ţie specific ă
situaţiilor fireşti, de viaţă comună, cotidiană). Toate acestea însă au dispărut sub influen ţa
modificărilor legislative presupuse de egalitatea în drepturi a so ţilor şi a practicii judiciare care a
sfârşit prin a pune semnul egal între cele două (idem, p. 126-127).
[] În ceea ce priveşte raportul dintre aceste obligaţii, în doctrina noastr ă s-a ar ătat c ă obli gaţia
soţilor de a suporta cheltuielile căsătoriei cuprinde „cheltuielile pentru ducerea gos podăriei comune,
obligaţia părinţilor de a întreţine copiii minori şi obligaţia de între ţinere între so ţi, deci un în ţeles
larg”, iar în mod obişnuit, această obligaţie se realizează prin ducerea gos podăriei şi a vieţii în comun
de către soţi (I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 66).
[]Ibidem.
În doctrină s-a susţinut că datoriile fiscale, cum este impozitul pe venit, nu pot fi
asimilate sarcinilor căsătoriei[], întrucât reprezintă o sarcină a veniturilor fiecăruia sau a
comunităţii. Opinia nu corespunde trăsăturilor ce caracterizeaz ă fiecare regim matri monial,
pentru că, de exemplu, în regimul comunităţii legale, veni turile soţilor sunt bunuri comune,
astfel că nu vedem de ce impo zitul asupra acestora nu ar putea fi considerat cheltuială
obişnuită a căsătoriei. În schimb, nu se includ în această cate gorie cheltuielile voluptuarii
făcute de un singur soţ, cheltuielile care dep ăşesc nivelul de trai obişnuit al soţilor sau
cheltuielile provocate de culpa exclusivă a unui soţ (amenzi civile, contraven ţionale sau
penale, despăgubiri pentru prejudicii provocate ter ţilor prin fapta unui so ţ etc.).
Noţiunea de cheltuieli ale căsătoriei trebuie analizată raportat la fiecare caz con cret în
parte, fiind indispensabilă cunoaşterea situa ţiei materiale a cuplului respectiv în ansamblu
şi, separat, a fiecărui soţ. Noţiunea nu trebuie analizată extensiv, ci raportat la posibilit ăţile
şi nevoile concrete ale soţilor şi la scopul legii, care a fost acela de a acoperi necesit ăţile
cotidiene, fireşti, obişnuite ale familiei şi de a face func ţională această institu ţie.
Modalitatea de executare a obligaţiilor este în natură, dacă soţii locuiesc îm preună, sau
în echivalent, dacă soţii nu se înţe leg sau locuiesc separat. Executarea în natură
presupune şi asigurarea locuinţei şi justifică reţinerea muncii oricăruia dintre so ţi în
gospodărie sau pentru creşterea copiilor ca o contribu ţie la cheltuielile c ăs ătoriei.
93. Alineatul (2) al art. 325 NCC cuprinde modul de reglementare a contribuţiei fiecărui
soţ la cheltuielile căsătoriei.Această contribuţie poate fi stabilită prin conven ţia
matrimonială sau prin alt act încheiat între părţi concomitent sau ulterior con venţiei
matrimoniale.Soţii pot alege să stabilească o sumă fixă, globală sau periodic ă, sau un
procent din veniturile fiecăruia ori din cheltuielile familiei. Dac ă so ţii nu au stabilit
participarea fiecăruia la cheltuielile căsătoriei, ei sunt obligaţi să contribuie în raport cu
mijloacele pe care le au.
În art. 527 alin. (2) NCC legiuitorul a prevăzut o serie de cri terii ce trebuie avute în
vedere la stabilirea mijloacelor celui care datoreaz ă între ţinerea, textul putând fi utilizat
prin analogie şi în materia de faţă. Articolul men ţionat arat ă c ă la stabilirea mijloa celor
debitorului obligaţiei se va ţine seama de veniturile şi bunurile acestuia, precum şi de
posibilităţile de realizare a lor; de asemenea, vor fi avute în vedere ce lelalte obligaţii ale
sale. Anterior, Codul familiei nu preciza conţinutul acestei no ţiuni, astfel c ă a fost sarcina
doctrinei şi a practicii judecătoreşti să de termine ce anume urmează a se înţelege prin
mijloacele debitorului obligaţiei. Ca urmare, s-a stabilit că în aceasta se includ toate
resursele materiale ale debitorului întreţinerii, precum câş tigurile din muncă şi alte
venituri, bunurile care nu îi sunt necesare şi ar putea fi înstrăinate pentru asigurarea
întreţinerii, economiile realizate[], fructele bunurilor proprii etc. Veniturile din munc ă se
referă la veniturile nete obţinute cu titlu de salariu, indem nizaţii, venituri din activităţi
independente, drepturi de proprietate intelectuală etc., indiferent dacă au sau nu caracter
de continuitate. La stabilirea mijloacelor se va ţine seama şi de posibilit ăţile de realizare a
veniturilor, deci o persoană aptă de muncă este obligată să participe la cheltuielile
căsătoriei, chiar dacă nu realizează venituri, aptitudinea sa de a munci fiind izvo rul obţinerii
mijloacelor materiale[]. De asemenea, se va ţine sea ma de celelalte obligaţii ale
[]M. AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit., p. 143. În sens contrar, că excluderea datoriilor fiscale este
nerealistă şi contestabilă, A. BÉNABENT, op. cit., p. 127.
[] A se vedea AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 265.
[]I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 558; AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p.
265.
debitorului, respectiv de sarcinile la care acesta trebuie să facă faţă, ca alte obligaţii de
întreţinere, datorii etc.
Dacă soţii nu se înţeleg cu privire la executarea acestor obligaţii sau unul dintre ei, din
motive imputabile sau nu, nu contribuie la cheltuielile c ăs ătoriei, cel ălalt so ţ se poate
adresa instanţei de tutelă, solicitându-i să stabileasc ă partea ce revine fie căruia şi
modalitatea de executare.
Orice convenţie care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia
dintre soţi este considerată nescrisă, fără a afecta însă conven ţia matri monială, dacă
această clauză este cuprinsă în ea.
§3. Munca în gospodărie

94. Potrivit art. 326 NCC, munca oricăruia dintre so ţi în gos podărie şi pentru creşterea
copiilor reprezintă o contribuţie la cheltuielile căsătoriei.
Chiar înainte de adoptarea Codului familiei, sub influen ţa principiului egalit ăţii de pline în
drepturi a soţilor, practica judiciară a recunoscut ca o contribuţie la do bândirea bunurilor
comune munca depusă în gospodărie şi munca femeii pentru creş terea copiilor[], dacă acel
soţ nu a fost angajat şi nu a avut venituri. Textul nu are corespondent în Codul civil francez
sau în cel al regiunii Québec, fiind o crea ţie inspirată din doctrin ă şi jurispru denţă, care au
recunoscut unanim acest drept, chiar şi în perioadele în care nu exista dispoziţie expresă.
Fiind o dispoziţie cuprinsă în partea generală referitoare la regimurile matrimoniale, este
evidentă intenţia legiuitorului de a aplica acest text la orice regim matrimonial. În cazul
regimurilor comunitare, munca oricărui soţ în gospodărie sau pentru creşterea copiilor va fi
considerată contribuţie la cheltuielile căsătoriei, iar în regimul separa ţiei ea poate fi luată
în calcul la stabilirea creanţei de participare.
§4. Reguli referitoare la independenţa soţilor

4.1. Libertatea încheierii de acte juridice între soţi şi între soţi şi terţi
95. Independenţa patrimonială a soţilor este un concept nou, inexistent în Codul familiei
şi care trebuie înţeles în corelaţie cu unitatea şi interdependen ţa specifice cuplului
conjugal.
De-a lungul istoriei, contractele între soţi au fost fie interzise, fie încorsetate în reguli
stricte, suspectate de fraudă sau prezumate a deghiza adevăratele intenţii ale partenerilor.
Codul familiei nu a schimbat regulile prevăzute în acest domeniu în vechiul Cod civil, astfel
că vânzarea-cumpărarea era interzisă, iar donaţia dintre soţi era revocabilă pe toată durata
căsătoriei.
Interdicţia de a încheia acte juridice între soţi a avut ra ţiuni pu ternice care subzistă şi în
prezent. În primul rând, consimţământul unuia dintre soţi poate fi viciat, având în vedere
relaţiile de afecţiune care trebuie să existe între soţi, iar în al doilea rând, statutul de
persoană căsătorită presupune anumite reguli de or dine publică, ce pot fi afectate prin
[] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 753/1980, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 22; Trib. Mun. Bucureşti, s.
a II-a civ., dec. nr. 1054/1992, cu notă de I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 32-33. Noul Cod civil arată
expres că munca oricăruia dintre soţi în gospod ărie şi pentru creşterea copiilor reprezint ă o
contribuţie la cheltuielile căsătoriei (art. 326).
încheierea anumitor acte juridice[]. Nu în ultimul rând, s-a considerat că încheierea de acte
juridice între soţi poate duce la fraudarea drepturilor ter ţilor creditori ai unuia dintre ei.
Articolul 317 NCC prevede că, „dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare so ţ poate s ă
încheie orice acte juridice cu celălalt soţ sau cu terţe persoane”. În redactarea acestui
articol, legiuitorul s-a inspirat din art. 168 C. civ. elveţian, care are o formulare aproape
identică. Prin aceasta se înlătură regula tradiţională şi se consacră libertatea contractuală
între soţi şi între soţi şi terţi , ceea ce face ca, din ce în ce mai mult, statutul de persoană
căsătorită să îşi piardă specificitatea în detrimentul indepen denţei.
96. Actuala reglementare permite deci ca soţii să încheie între ei contracte de vânzare-
cumpărare, donaţie, de societate, de muncă, de împrumut, de mandat etc.
După o lungă perioadă în care vânzarea între soţi a fost interzisă, noul Cod civil înlătură
această interdicţie[], menţinută până în prezent pentru a nu ascunde o dona ţie deghizat ă,
pentru a nu aduce atingere regulilor imperative ale regimului matrimonial şi pentru a nu
prejudicia creditorii unuia dintre soţi. Chiar dac ă este per misă, vânzarea între soţi este
supusă unor limite stricte a căror încălcare atrage:
– revocarea sau reducţiunea ca liberalitate excesivă, dac ă în realitate este o dona ţie
indirectă, de exemplu, vânzarea la un preţ superior sau inferior valorii reale a bunului ce
face obiectul contractului;
– nulitatea, dacă este o donaţie deghizată prin neplata pre ţului sau persoană interpusă
(art. 1033 NCC) ori încheiată în frauda regimului matrimonial sau a drep turilor terţilor.
Donaţia este permisă, dar este revocabilă în timpul c ăsătoriei (art. 1031 NCC), spre
deosebire de legislaţia anterioară, potrivit c ăreia dona ţia între so ţi era oricând revocabil ă
(art. 937 C. civ. 1864). Soţii pot să încheie şi dona ţii indirecte, aşa cum este stipula ţia
pentru altul, o formă cu aplicaţii practice foarte im portante în această perioadă în care se
dezvoltă şi în România piaţa asigurărilor de viaţă. Asigurarea de via ţă încheiat ă în fa voarea
celuilalt soţ este oricând revocabilă, deci nu numai în timpul c ăs ătoriei, pentru c ă efectele
ei nu se produc în timpul mariajului, ci după încetarea lui prin decesul so ţului asigurat.
Împrumutul, atât de consumaţie, cât şi de folosinţă,este un contract pe care so ţii îl pot
încheia liber, pentru că nu transmite dreptul de proprietate asupra bunului îm prumutat.
Acest contract este posibil în regimul separaţiei, fiind mai greu de imaginat în regimurile
comunitare, în care trebuie analizată natura juridică a sumei sau a bu nului împrumutat.
Contractul de societate poate fi încheiat de soţi indiferent dacă este o societate civil ă
sau comercială. Aceştia pot fi singuri asocia ţi într-o societate comercial ă sau împreun ă cu
alte persoane, însă, în măsura în care prin actul de constituire s-au f ăcut dona ţii indirecte
sau deghizate între soţi, acestea se pot revoca în baza
art. 1033 NCC, ceea ce dă o fragilitate nedorită con tractului de societate.
4.2. Prezumţia bancară
[] Astfel, de exemplu, sub reglementarea vechiului Cod civil, care consacra subordonarea femeii
faţă de bărbat, ideea de putere maritală a fost considerată incompatibil ă cu contractul de societate în
care exista egalitate între asociaţi. Dimpotrivă, actuala reglementare este fundamentat ă pe
principiul egalităţii în drepturi a soţilor, de aceea, în literatura juridic ă fran ceză s-a discutat dacă ea
permite încheierea unui contract de muncă între soţi, ştiut fiind c ă un asemenea contract implic ă un
raport de subordonare între părţi ( PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 62). Noul Cod civil permite
încheierea oricărui act juridic între soţi, astfel că, în lipsa unei interdic ţii exprese, contractul de
muncă poate fi încheiat, egalitatea soţilor rămânând principiul ce guverneaz ă raporturile de familie,
iar subordonarea fiind principiul aplicabil în relaţiile profesionale.
[] În Franţa, ea a fost abrogată prin Legea din 23 decembrie 1985, dar în con tinuare vânzarea-
cumpărarea între soţi este considerată o operaţiune „in solită şi suspectă” (idem,
p. 68).
97. În continuarea reglementărilor de tip separatist care consfin ţesc independen ţa

soţilor, alin. (2) şi (3) ale art. 317 NCC instituie ceea ce doctrina francez ă numeşte
prezumţia bancară[]. Potrivit acestor texte legale, fiecare soţ poate să facă singur, fără
consimţământul celuilalt, depozite bancare, pre cum şi orice alte operaţiuni în legătură cu
acestea. În raport cu societatea bancară, soţul titular al contului are, chiar şi dup ă
desfacerea sau încetarea căsătoriei, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dac ă prin
hotărâre judecătorească executorie nu s-a decis altfel.
Cele două alineate reprezintă o traducere uşor modificat ă a art. 221 C. civ. francez, în
forma pe care acesta a primit-o prin Legea din 23 decembrie 1985, iar ra ţiu nea pentru care
a fost instituită prezumţia este simplificarea circuitului bancar şi înl ăturarea
responsabilităţii depozitarului, care este dispensat de a face orice ve rificare referitor la
sursa banilor sau la regimul matrimonial al soţului client.
Prezumţia analizată presupune că fiecare soţ este liber să deschid ă orice cont bancar [],
singur sau împreună cu soţul său ori cu altă persoană, şi să efectueze toate opera ţiunile
posibile în legătură cu acesta (depunere, virament, retragere, plăţi etc.), f ăr ă a avea nevoie
de consimţământul celuilalt soţ şi indiferent de regimul matrimonial ales.
Această regulă se aplică numai în raport cu banca , deci numai pentru aceasta regimul
matrimonial al soţilor este indiferent. Faţă de bancă, prezumţia este irefra gabilă, pentru că
nu se bazează pe poziţia subiectivă a depozitarului, ci pe dispozi ţia legal ă, care devine
astfel de ordine publică. Banca nu are drep tul de a da informaţii celuilalt soţ asupra
conturilor şi nici nu îi poate elibera sumele de bani depuse de clientul s ău, pentru c ă
încalcă secretul profesional.
În schimb, în relaţiile dintre soţi, această prezumţie are o aplicare limitată, deci so ţul
titularului de cont poate dovedi că dreptul de proprietate asupra sumelor respective îi
aparţine şi poate apela la justiţie pentru recuperarea lor. Prezum ţia se im pune şi soţului
netitular, care o poate înlătura numai prin blo carea judiciară a contului (hotărâre
judecătorească executorie), însă nu este o prezumţie de proprietate.
4.3. Dreptul la informare

98. Independenţa fiecărui soţ în legătură cu operaţiunile ban care şi exercitarea unei
profesii este supusă acestei limitări, care presupune dreptul la informare al celuilalt so ţ.
Fiecare soţ poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la bunu rile, veniturile şi
datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat, se poate adresa instan ţei de tutelă.
Instanţa poate să îl oblige pe soţul celui care a sesizat-o sau pe orice ter ţ s ă furnizeze
informaţiile cerute şi să depună probele necesare în acest sens. Textul nu se contrazice cu
articolul anterior, pentru că în acest caz informaţiile sunt obţinute prin intermediul
instanţei de judecată, iar terţii (printre care şi băn cile) pot să refuze furnizarea informaţiilor
cerute atunci când, potrivit legii, refuzul este justificat de păstrarea secretului profe sional.
Atunci când informaţiile solicitate de un soţ pot fi ob ţinute, potrivit legii, numai la
cererea celuilalt soţ, refuzul acestuia de a le solicita naşte prezum ţia relativ ă c ă sus ţinerile
soţului reclamant sunt adevărate. Fiind vorba despre o prezumţie relativ ă, refuzul trebuie
apreciat în ansamblul probelor administrate de instan ţă, cu care se va corobora.
În cazul soților căsătoriți sub regimul comunității, soțul care presupune sau cunoa ște c ă
celălalt soț deține sume de bani în conturi bancare, poate formula o ac țiune de împ ăr țire a
bunurilor comune sau doar a acestor sume, în condi țiile art.358 Cod civil, cerere care îl
[]PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 50; A. BÉNABENT, op. cit., p. 120-121.
[] Deşi legiuitorul a utilizat noţiunea de „depozit”,care pare a avea o sfer ă mai restrâns ă, credem
că referirea trebuie înţeleasă ca fiind făcută la „cont ban car” şi la orice operaţiune în legătură cu
acesta.
îndreptățește să solicite instituției bancare informații despre contul al c ărui titular este
soțul său.
În acest sens, art.113 din O..U.G. nr.99/2006 prevede c ă, i nformaţii de natura secretului bancar
pot fi furnizate, în măsura în care acestea sunt justificate de scopul pentru care sunt cerute ori furnizate, la
solicitarea scrisă a soţului titularului de cont, atunci când face dovada că a introdus în instanţa o cerere de
împărţire a bunurilor comune, sau la solicitarea instanţei.
4.4. Veniturile din profesie

99. Statutul matrimonial de bază asigură soţilor independen ţă în încheierea acte lor
juridice şi în exercitarea profesiei, cu obligaţia reciprocă de a contribui la cheltuielile
căsătoriei şi de a-l informa pe celălalt despre bunurile, veniturile şi datoriile sale.
Independenţa profesională este consacrată aproape identic în art. 223 C. civ. francez şi
presupune alegerea liberă a profesiei şi schimbarea acesteia ori de câte ori soţul
consideră oportun, libertatea exercitării profesiei alese şi libertatea de a dispune de
veniturile încasate. Chiar dacă în Codul familiei această dispoziţie nu exista, doctrina a
recunoscut fără rezerve acest drept, care aparţine libert ăţii individuale şi este consacrat şi
în Constituţia României [art. 41 alin. (1)].
Deşi în literatura franceză s-a arătat că, în situa ţii excep ţio nale, când sunt puse în
pericol interesele materiale sau morale ale familiei, instan ţele ar putea interzice unui so ţ
exercitarea provizorie a unei profesii determinate[], în sistemul nostru această măsură,
chiar provizorie, apare ca fiind inadmisibilă. Cel mai puternic argument în favoarea acestei
soluţii este consacrarea constitu ţională a libert ăţii în alegerea profesiei, singura solu ţie
pentru soţi în cazul unor neînţelegeri pe această temă fiind divor ţul.
Articolul 327 NCC prevede că „Fiecare soţ este liber să exercite o profesie şi s ă dispun ă,
în condiţiile legii, de veniturile încasate, cu respectarea obligaţiilor ce îi revin privind
cheltuielile căsătoriei”. Textul legal necesită preciz ări în ceea ce priveşte no ţiunile de
„dispoziţie” şi „venituri încasate”.
În primul rând, în ceea ce priveşte veniturile încasate, în această categorie trebuie
incluse salariul şi orice alte sume care au acelaşi regim juridic (indemniza ţii, spo ruri,
prime etc.), veniturile din activităţi independente (onorarii, drepturi de autor etc.), dar şi
unele drepturi de asigurări sociale (plăţi compen satorii, pensie, ajutor de şomaj etc.).
Dreptul de dispoziţie asupra acestora trebuie înţeles în acest context nu ca un atribut al
dreptului de proprietate, ci ca o putere ce îi revine so ţului titular şi care nu poate fi
contestată de celălalt soţ. Legiuitorul a prevăzut o limitare a dreptului de a dispune, în
sensul că acesta trebuie exercitat în condiţiile legii, cu respectarea obli gaţiilor ce îi revin
soţului titular al venitului privind cheltuielile c ăsătoriei. Exer citarea în condiţiile legii se
referă la regimul matrimonial aplicabil soţilor. Dacă soţii se su pun regimului comunităţii
legale, veniturile din activitatea profesională sunt bunuri comune, potrivit art. 341 NCC, iar
dacă se află sub regimul separaţiei, veniturile profesionale sunt bunuri proprii fiecărui soţ.
Având în vedere acest text general (faţă de care art. 341 re prezintă legea specială) şi
faptul că dreptul de dispoziţie nu este legat aici de dreptul de proprietate, rezult ă c ă, şi în
 M. Avram, Drept civil...op.cit., p.221.

[]A. COLOMER, Droit civil. Régimesmatrimoniaux, Ed. Litec, Paris, 2000,p. 82. În sens contrar, că nu
se poate interzice exerciţiul unei profesii, vezi şiM. AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit., p. 150.
cazul regimului comunităţii, un soţ poate dispune de veniturile încasate r ămase dup ă ce şi-
a achitat contribuţia la cheltuielile căsătoriei. Ca urmare, se pot încheia chiar şi acte între
vii cu titlul gratuit având ca obiect veniturile profesionale ale unui soţ, iar celălalt le poate
ataca numai dacă nu s-a plătit contribuţia la cheltuielile căsătoriei[].
4.5. Dreptul la compensaţie

100. Articolul 328 NCC prevede că „Soţul care a participat efectiv la activitatea
profesională a celuilalt soţ poate obţine o compensa ţie, în m ăsura îmbog ăţirii aces tuia din
urmă, dacă participarea sa a depăşit limitele obligaţiei de sprijin material şi ale obliga ţiei
de a contribui la cheltuielile căsătoriei”.
Textul are o redactare asemănătoare art. 165 alin. (1) C. civ. elve ţian, iar o dispozi ţie
asemănătoare se regăseşte şi înart. 427 alin. (2) C. civ. Québec []. Dreptul la compensaţie
pentru participarea la activitatea profesională a celuilalt so ţ reprezint ă o nou tate absolută
în dreptul nostru şi probabil că va genera o ca zuistică bogată, mai ales că are o
reglementare destul de succintă, nefiind preluate nici măcar toate dispozi ţiile din legea
sursă[].
Dispoziţia reprezintă o aplicaţie specială a institu ţiei îmbo găţirii fără justă cauză[], art.
1345-1348 NCC fiind aplicabile.
Din textul legal se desprind următoarele condiţii pentru admisibilitatea unei acţiuni
având ca obiect compensaţia pentru participarea la activitatea profesional ă a celuilalt so ţ:
– soţul reclamant să fi participat efectiv la activitatea profe sională a celuilalt soţ, prin
desfăşurarea unei activităţi specifice acelei profesii sau activit ăţi. Din acest punct de
vedere, credem că nu este suficientă efectuarea tuturor activităţilor gospod ăreşti şi a celor
presupuse de creşterea copiilor şi degrevarea so ţului pro fesionist de aceste activităţi.
Această concluzie rezultă din fap tul că textul analizat se referă expressis verbis la o parti-
cipare efectivă, ceea ce exclude ajutorul prin preluarea altor sar cini. Dacă o astfel de
situaţie ar exista, contribuţia exclusivă a unui so ţ la între ţinerea gospod ăriei şi la creşterea
copiilor va fi avută în vedere la stabilirea cotei-p ărţi ce revine fiec ărui so ţ în cadrul
lichidării comunităţii potrivit art. 357 sau ca un drept de crean ţă în regimul separa ţiei;
– contribuţia să depăşească limitele obligaţiei de sprijin material şi ale obliga ţiei de a
contribui la cheltuielile căsătoriei, în caz contrar ea reprezint ă îndeplinirea unei obliga ţii
legale;
– să nu existe un raport juridic în baza căruia să se fi prestat contribu ţia şi care s ă pre -
supună obţinerea de către soţul reclamant a unei contraprestaţii în schimbul activităţii sale.
Astfel, între soţi ar putea interveni un contract de munc ă, de mandat, de intermediere sau
un contract nenumit, caz în care vor fi aplicabile regulile specifice tipului de contract
încheiat. Scopul dispoziţiei analizate este recompensarea soţului care a participat gra tuit
[] În acest sens, A. BÉNABENT, op. cit., p. 122; Cass., 1re civ., 29 février 1984, citată de
M. AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit., p. 151, nota 4. În această speţă s-a considerat că nu este nul actul
prin care un soţ a dispus cu titlul gratuit de câştigul său în favoarea concubinei sale.
[] Art. 427 C. civ. Québec cuprinde în două alineate ambele situa ţii în care se pot acorda presta ţii
compensatorii, situaţii reglementate de noul Cod civil în art. 328 şi art. 390-395. În doctrin ă s-a
apreciat utilă prezentarea acestor prestaţii în capitole şi articole diferite, pentru a evita orice
confuzie (I. BOŢI, V. BOŢI, op. cit., p. 8).
[] Art. 165 C. civ. elveţian mai prevede, sub denumirea de „contribu ţie extra ordinară a unui soţ”,
că indemnizaţia echitabilă se cuvine şi dacă un so ţ, prin venit urile sau averea sa, a contribuit la
întreţinerea familiei într-o măsură superioară celei pe care o datora.De ase menea, în alin. (3) se arată
că un soţ nu poate ridica pretenţii dacă prestaţia sa extraordinar ă a fost furnizat ă în te meiul unui
contract de muncă, de împrumut sau de societate sau în baza altui raport juridic.
la activitatea profesională a celuilalt soţ, iar dac ă în schimbul activit ăţii so ţul a beneficiat
de o contraprestaţie, aplicarea acestui text nu se mai justifică.
§5. Reguli privind gestionarea patrimoniului comun

5.1. Mandatul convenţional
101. Aşa cum am arătat anterior, statutul patrimonial de baz ă sau regimul primar
imperativ cuprinde, printre altele, şi reguli privind puterile so ţilor în leg ătur ă cu exer citarea
drepturilor pe care le au potrivit regimului matrimonial. Aceste drepturi se referă la
administrarea, folosinţa sau dispoziţia asupra bunurilor co mune sau proprii, la cheltuielile
căsătoriei, la locuinţa familiei sau la bunurile ce mobilează sau deco rează această locuinţă.
Pentru că activitatea cotidiană a soţilor şi relaţiile lor cu terţii ar fi paralizate dac ă toate
actele juridice încheiate în timpul căsătoriei ar necesita un dublu consimţământ, legiuitorul
a prevăzut posibilitatea mandatării unuia dintre soţi să reprezinte intere sele ambilor în
exercitarea drepturilor pe care le au potrivit regimului matrimonial. Mandatul este
contractul cel mai uzitat în relaţiile dintre soţi, pentru că facilitează gestionarea
intereselor comune, de aceea, legiuitorul i-a acordat un text special în cadrul dispoziţiilor
referitoare la regimul primar.
Reprezentarea a existat în relaţiile dintre soţi şi sub imperiul vechiului Cod civil, dar şi
sub Codul familiei. Dacă primul con ferea femeii mandat tacit pentru actele necesare
întreţinerii gospodăriei[] şi creşterii copiilor, cel de-al doilea a consacrat prezumţia de
mandat tacit reciproc în tot ceea ce privea bunurile comune, singura excepţie legală de la
această regulă fiind actele de înstrăinare şi grevare a imobilelor comune.
Articolul 314 NCC, care consacră posibilitatea acordării unui mandat reciproc între so ţi,
este traducerea exactă a art. 218alin. (1) C. civ. francez şi reglementeaz ă un mandat
convenţional pentru a cărui valabilitate trebuie îndeplinite condi ţiile de fond şi de form ă
prevăzute de art. 2009 şi urm. NCC. Mandatul va fi prezumat gratuit, chiar dacă este dat
pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale [], putând fi încheiat verbal sau în
scris, prin înscris autentic sau sub semnătură privată. Mandatul dat pentru încheierea unui
act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme trebuie s ă respecte acea form ă, sub
sancţiunea aplicabilă actului însuşi. Astfel, pentru încheierea unei dona ţii sau pentru
vânzarea unui imobil, este necesar un mandat special, dat în forma unui înscris autentic.
Acordarea mandatului convenţional este facultativă, iar dacă s-a dat acest mandat, soţul
mandant îl poate revoca oricând. În lipsa revoc ării exprese sau tacite, mandatul este
valabil timp de trei ani de la încheierea lui (art. 2015 NCC). Dac ă pro cura este autentică,
revocarea trebuie făcută prin acelaşi fel de înscris, notarul având obliga ţia de a transmite
revocarea şi Registrului naţional notarial (art. 2033 NCC).
Referitor la acest mandat, considerăm că, în afara perioa delor de despărţire în fapt,
acordarea reciprocă a mandatului pen tru toate actele curente ar trebui prezumată[].
Evident că prezumţia este relativă, deci soţul neparticipant la actul juridic respectiv poate
face dovada că s-a opus la încheierea acestuia, fapt ce va duce la anularea sa. Opozi ţia,
[] Acest mandat acordat femeii pentru cheltuielile obişnuite ale c ăs ătoriei se numea
Schlüsselgewalt: puterea cheilor.
[] Prezumţia este relativă şi se bazează pe faptul că între soţi rela ţiile sunt de regul ă
dezinteresate, dar se poate face dovada că mandatul a fost oneros, deci c ă s-a pl ătit o remunera ţie
sau chiar că s-a încheiat un contract de muncă între soţi.
[] Jurisprudenţa franceză, cu o îndelungată experienţă în interpretarea şi aplicarea unui text legal
identic, consideră că acest mandat este mult mai suplu decât cel din dreptul comun, astfel c ă el
poate fi tacit, cu excepţia actelor care pre supun consimţământul expres al ambilor soţi ( PH. MALAURIE,
L. AYNÈS, op. cit., p. 66).
chiar dovedită, nu va putea fi opusă terţului de bun ă-credin ţă cu care s-a contractat [].
Pentru anularea contractului, va trebui, aşadar, să se dovedească nu numai inexistenţa
consimţământului unuia dintre soţi, ci faptul c ă terţul cu care s-a contractat a cunoscut
existenţa opunerii acelui soţ sau că a cunoscut acele împrejurări care exclud acordul
celuilalt soţ la încheierea actului []. Practica judiciară creată sub imperiul Codului familiei []
a subliniat, în privinţa terţilor cu care so ţii intră în raporturi juridice, c ă ei nu vor fi con -
sideraţi de bună-credinţă nici atunci când există opunere expre să a celuilalt soţ la
încheierea actului juridic şi nici atunci când opozi ţia acestuia rezult ă din împre jurări şi
fapte colaterale, care semnifică inexistenţa consimţământului său la încheierea ac tului[].
Dacă existenţa acestei prezumţii ar fi negată, desfăşu rarea circuitului civil în situaţiile în
care intervin persoane căsătorite ar fi mult îngreunată atât în rela ţiile dintre so ţi, cât şi în
relaţiile lor cu terţii. De altfel, această prezumţie îşi are fundamentul în rela ţiile de
încredere reciprocă ce trebuie să existe într-o c ăsătorie, deci se justifică recunoaşterea lui
pentru actele curente, care nu depăşesc limitele administrării, folosin ţei şi conserv ării
patrimoniului. Pentru actele de dispoziţie se impune acordarea expres ă sau tacit ă a
mandatului, iar pentru actele solemne este necesară întocmirea unei procuri speciale şi
autentice.
Soţul mandatar răspunde, ca şi în dreptul comun, pentru modul în care a îndeplinit
însărcinarea primită, însă mandatul fiind gratuit, el trebuie s ă execute mandatul cu
diligenţa pe care o manifestă în propriile sale afaceri. Totuşi, când so ţii tr ăiesc îm preună,
mandatarul nu este obligat să dea socoteală ca într-un contract obişnuit, întrucât
mandatul este indispensabil pentru relaţiile dintre soţi şi dintre aceştia şi ter ţi.
Întrucât legiuitorul nu a mai preluat şi alin.(2) al art. 218C. civ. francez [], în privinţa
revocării mandatului se vor aplica regulile generale prevăzute de art. 2031 NCC. Potrivit
acestui text, mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau tacit, indiferent de
forma în care contractul de mandat a fost încheiat şi chiar dac ă a fost declarat irevocabil.
5.2. Mandatul judiciar. Extinderea puterilor unuia dintre soţi

102. În cazul în care unul dintre soţi se afl ă în imposibilitate de a-şi manifesta voin ţa şi
deci nu poate da mandat convenţional potrivit dispoziţiilor precedente, celălalt soţ poate
cere instanţei de tutelă încuviinţarea de a-l reprezenta pentru exer citarea drepturilor pe

[] A se vedea I.C. VURDEA, Propuneri de lege ferenda privind regimul înstrăinării autoturismelor
proprietate personală, în R.R.D. nr. 3/1981, p. 19; I. MIHUŢĂ, Probleme de drept în materia dreptului
familiei, a dreptului muncii şi a dreptului procesual civil din practica Tribunalului Suprem pe
semestrul al II-lea al anului 1978, în R.R.D. nr. 10/1979, p. 41; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1153/1978,
în C.D. 1978, p. 159-161.
[] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 730/1979, în C.D. 1979, p. 148; C.S.J., s. civ., dec.
nr. 1645/1992, în V. BOGDĂNESCUş.a., op. cit., p. 167-170.
[] S-au considerat a fi astfel de împrejurări: desp ăr ţirea în fapt a so ţilor, existen ţa unei ac ţiuni
civile de divorţ între aceştia, încheierea actului într-o alt ă localitate decât aceea în care so ţii îşi au
domiciliul, aceea că s-a cerut de către celălalt soţ punerea unui bun sub sechestru pentru a se evita
înstrăinarea lui etc. A se vedea, în acest sens. D. LUPULESCU, Dreptul de proprietate comună al soţilor,
Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1993, p. 122.
[] În alin. (2) al art. 218, legiuitorul francez a prevăzut, ca o regul ă de ordine public ă, faptul c ă
mandatul între soţi este oricând revocabil, deşi în dreptul comun revocabilitatea poate fi înl ăturat ă
prin convenţie. Având în vedere că noul Cod civil român consacr ă revocabilitatea mandatului ca
regulă, în mod corects-a considerat că nu mai era necesar ă repetarea acestei dispozi ţii în cazul man -
datului între soţi.
care le are potrivit regimului matrimonial. Prin hotărârea pronunţată se stabilesc condiţiile,
limitele şi perioada de valabilitate a acestui mandat[].
Mandatul judiciar se acordă în situaţiile în care un soţ se află în imposibilitatea absolută
şi obiectivă de a-şi exprima voinţa , cum sunt dispariţia, boala gravă sau punerea sub inter -
dicţie, deci când soţul este absent sau împiedicat să facă el în suşi un anumit act. Dacă însă
s-a instituit curatela, în cazul soţu lui dispărut, sau tutela, în cazul celui pus sub interdic ţie,
curatorul sau tutorele poate să încheie acte de admi nistrare pentru persoana pusă sub
protecţie şi să se opună la încheierea actelor pe care celălalt soţ inten ţionează să le fac ă[].
Instanţa de tutelă care încuviinţează acest mandat judiciar va stabili prin hot ărâre
condiţiile, limitele şi perioada de valabilitate a acestui mandat.
Mandatul judiciar încetează la expirarea termenului stabilit prin hotărâre judecă-
torească, atunci când soţul reprezentat nu se mai afl ă în imposibilitate de a-şi exprima
voinţa sau când este numit un tutore ori, după caz, un curator.
5.3. Limitarea mandatului prezumat. Actele de dispoziţie care pun în pericol grav interesele familiei
103. În situaţii excepţionale, de criză, un soţ poate să para lizeze actele prin care celălalt
soţ pune în pericol grav interesele familiei. Soluţia în aceste situa ţii este ac ţiunea
introdusă la instanţa de tutelă, acţiune pentru admisibilitatea căreia trebuie îndepli nite
cumulativ următoarele condiţii:
– să existe unul sau mai multe acte încheiate deja de soţul pârât;
– actul sau actele încheiate să pună în pericol grav interesele fa miliei, cum ar fi
pierderea locuinţei familiei, înstrăinarea unor bu nuri din patrimoniul comun al soţilor
coroborată cu risipirea su melor obţinute din înstrăinare etc. Pericolul trebuie să fie de o
gravitate deosebită pentru a justifica această măsură excepţio nală.
Dacă instanţa constată că acţiunea este admisibilă şi înte meiată, o va admite şi va
stabili ca dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu
consimţământul expres al soţului reclamant. Măsura se ia pe o durată determinată, care va
fi prevăzută în hotărârea judecătorească. Durata iniţială poate fi prelungită, fără însă a se
depăşi în total 2 ani. Hotărârea de încuviinţare a măsurii se comunic ă în vederea efec tuării
formalităţilor de publicitate imobiliară sau mobiliară, după caz.
Actele încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătoreşti sunt lovite de nulitate relativă.
Dreptul la acţiune se prescrie în ter men de un an, care începe să curgă de la data când
soţul vătămat a luat cunoştinţă pe orice cale de existen ţa actului. Ter menul de 1 an este un
termen special de prescripţie, mai scurt de cât cel din dreptul comun, şi care are ca scop
protejarea intereselor terţilor cu care soţul pârât a contractat.
Instanţa de tutelă trebuie să indice în hotărârea sa perioada, actele şi bunurile pentru
care va fi necesar consimţământul expres al ambilor soţi, iar sancţiunea aplicabilă actelor
încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătoreşti este nulitatea relativ ă.
§6. Convenţia matrimonială

6.1. Precizări prealabile
104. Fiecare cuplu căsătorit este supus pe durata căsătoriei unui corp de reguli specifice
în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial. În primul rând, exist ă
regimul primar imperativ la care ne-am referit anterior, de aplicabilitate general ă, iar peste
acesta se suprapune regimul matrimonial propriu-zis, care poate fi ales prin conven ţia
matrimonială. Alegerea unui regim matrimonial este o facultate conferit ă fiec ărui cuplu,
[] Textul este foarte asemănător cu art. 219 C. civ. francez.

[] AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE,C.C. HAGEANU, op. cit., p. 89.
deci nu există obligativitatea încheierii unei asemenea con venţii. În cazul în care soţii nu
optează pentru exercitarea acestei libertăţi, ei vor fi supuşi, prin efectul legii, regimului
matrimonial al comunităţii legale.
Convenţia matrimonială[] reprezintă actul juridic solemn prin care viitorii so ţi sau so ţii
aleg sau modifică regimul ma trimonial aplicabil pe durata căsătoriei lor . Definiţia surprinde
în mod succint caracterele convenţiei matrimoniale, părţile, obiectul, precum şi durata de
aplicare a acesteia.
În doctrina recentă au fost elaborate diferite defini ţii ale con venţiei matrimoniale, pe
care le prezentăm în ordinea cronologică. Convenţia matrimonială a fost definită ca fiind
„actul juridic prin care părţile îşi reglementeaz ă raporturile patrimoniale esen ţiale, care se
vor desfăşura între ei în cursul căsătoriei” []. Definiţia a fost criticată, pentru că nu arată
care sunt părţile convenţiei matrimoniale şi pentru că formularea „raporturi patrimoniale
esenţiale” este prea generală şi echivocă, fiind preferabilă refe rirea expresă la regimul
matrimonial care constituie obiectul convenţiei matrimoniale[].
O altă definiţie arată că este „actul convenţional prin care viitorii so ţi, uzând de
libertatea conferită de legiuitor, îşi stabilesc regimul matrimonial propriu sau îşi mo difică,
în timpul căsătoriei, regimul matrimonial sub care s-au căsătorit” []. Acestei definiţii, care
cuprinde şi posibilitatea conferită soţilor de a modifica în timpul c ăs ătoriei regimul
matrimonial aplicabil, i s-ar putea reproşa că se referă la stabilirea de către părţi a
regimului matrimonial propriu, deşi, în realitate, opţiunea părţilor este limitat ă la cele trei
variante oferite de legiuitor.
În fine, printr-o altă definiţie, convenţia matrimonială este con siderată a fi „actul prin
care viitorii soţi stabilesc regimul matrimonial aplicabil în principiu pentru toată durata
căsătoriei”[]. Această definiţie corespundea cerinţelor logicii juridice în perioa da în care
era consacrat principiul imutabilităţii convenţiei matri moniale, delege lata referirea la
toată durata căsătoriei nemaifiind posibilă.
Dreptul roman nu a cunoscut această form ă a actului juridic, regimul matrimonial era
doar legal, soţii neputând încheia con venţii în acest sens. Practic, în dreptul roman nici nu
exista un regim matrimonial propriu-zis, pentru că în cazul c ăs ătoriei cum manuaverea
soţiei se contopea cu cea a bărbatului, iar în căsătoria sine manu cele două patrimonii
rămâneau distincte. Chiar şi regimul dotal cunoscut de dreptul roman nu era un regim con -
venţional, ci unul legal. Dreptul francez vechi impunea, de ase menea, soţilor un regim
matrimonial legal, despre convenţii în cheiate de soţi referitor la bunurile dobândite în
timpul căsătoriei se vorbeşte abia la sfârşitul secolului
al VI-lea, începutul secolului al VII-lea[]. După apariţia obiceiului de a deroga prin con venţie
de la regimul legal, convenţia matrimonială a cunoscut o relativ ă dezvol tare, fiind preluată
şi în vechiul Cod civil român, care consacra libertatea convenţiilor matrimoniale, cu
condiţia de a nu cuprinde clauze contrarii ordinii publice şi bunelor moravuri.
Codul familiei a interzis convenţiile matrimoniale, singurul re gim matrimonial fiind cel al
comunităţii devălmaşe, care era aplicabil tuturor cuplurilor căsătorite. În aceste condiţii,
[] Denumirea este preluată din vechiul Cod civil, în care se reg ăsea şi no ţiunea de „con venţie de
maritagiu”. În dreptul francez, elveţian şi cel al regiunii Québec se utilizeaz ă ter menul de „contract
de căsătorie”, toate noţiunile fiind sinonime. Pentru o analiz ă a sinonimiei conven ție-contract, A.
Circa, Relativitatea efectelor convențiilor, Editura Universul Juridic, București, 2009, p.69-71.
[]P. VASILESCU, op. cit., p. 203.
[]C.M. CRĂCIUNESCU, Regimuri matrimoniale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 11.
[]M. AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit., p. 66. Această definiţie este, aşa cum se arată în lu crarea citată,
o definiţie clasică preluată din doctrina română veche şi din cea francez ă (nota 1).
[]C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL BĂICOIANU, op. cit., vol. III, p. 4.
este foarte probabil ca şi în viitor cuplurile c ăsătorite s ă nu încheie conven ţii ma trimoniale
sau să aleagă regimul comunităţii legale ori con venţionale. Aşa cum se întâmplă şi în alte
state, inclusiv în Franţa, care are deja o tradiţie neîntreruptă de peste dou ă secole, con -
venţia matrimonială va rămâne domeniul cuplurilor înstărite sau cu perspective, iar regimul
separaţiei va fi probabil puţin re prezentat. De aceea, este salutară şi de înţeles grija legiui -
torului pentru reglementarea în detaliu a regimului comunităţii legale.
6.2. Caracterele generale ale convenţiei matrimoniale

105. Caracterele generale ale convenţiei matrimoniale, aşa cum aceasta este
reglementată de noul Cod civil, sunt următoarele:
a) este un act juridic sinalagmatic, prin încheierea căruia se nasc drepturi şi obli gaţii în
sarcina ambelor părţi contractante. Acest caracter nu este afectat nici de fap tul că în
convenţie se pot cuprinde şi acte unilaterale, aşa cum sunt recunoaşterea unui copil sau o
donaţie. Din acest punct de vedere, contractul de căsătorie, ca şi testamentul, reprezint ă o
formă, un tipar juri dic care poate conţine mai multe acte juridice, cu caractere dis tincte şi
cu existenţă de sine-stătătoare;
b) caracterul solemn. Pentru a fi valabilă, convenţia matrimonială prin care soţii aleg un
regim matrimonial sau cea de modificare a regimului iniţial ales trebuie să îmbrace forma
unui înscris autentificat de notarul public. Nerespectarea acestei condiţii de form ă atrage
nulitatea absolută, sancţiune prevăzută expres de art. 330 NCC. În plus, pentru a asigura
opozabilitatea convenţiei faţă de terţi, sunt necesare şi proceduri de publicitate;
c) caracter accesoriu,determinat de faptul că existenţa şi durata sa depind de c ăs ătoria
părţilor. Astfel, chiar dacă acest act se încheie înainte de căsătorie, efec tele sale se produc
numai de la data căsătoriei, iar dacă actul principal – c ăs ătoria – nu se mai încheie,
convenţia matrimonială devine caducă;
d) convenţia matrimonială este un act supus unor forme de publicitate speciale pentru a
deveni opozabilă terţilor. Potrivit art. 334 NCC, pentru a fi opozabile ter ţilor, conven ţiile
matrimoniale se înscriu în Registrul naţional notarial al regimurilor ma trimoniale, organizat
potrivit legii, despre încheierea lor se face men ţiune pe actul de c ăs ătorie, precum şi la
cartea funciară, registrul comerţului şi în alte registre de publicitate prevăzute de lege, în
funcţie de natura bunurilor. În vederea res pectării acestui caracter, simulaţia în cazul
convenţiei matrimoniale a primit o reglementare prin art. 331 NCC;
e) opozabilitatea convenţiei matrimoniale este mai largă de cât în cazul altor acte
juridice, întrucât, sub condiţia îndeplinirii for malităţilor de publicitate enumerate mai sus,
această convenţie este opozabilă terţilor în ceea ce priveşte regimul matri monial al soţilor,
respectiv natura juridică a bunurilor lor şi ca pacitatea de a încheia acte juridice
referitoare la acestea[];
f) durata pentru care se încheie convenţia este, în principiu, durata c ăsătoriei, îns ă,
având în vedere că legiuitorul nu a mai consacrat principiul imuabilit ăţii con venţiilor
matrimoniale, soţii pot să o modifice sau să renun ţe la efectele acesteia oricând, atât
înainte de încheierea căsătoriei, cât şi în timpul acesteia;
g) convenţia matrimonială are caracter facultativ şi subsidiar,în sensul că nu există o
obligaţie, ci un drept al soţilor de a încheia astfel de contracte. În cazul în care conven ţia
nu se încheie, soţii sunt supuşi, prin efectul legii, regimului comunităţii legale.
h) convenția matrimonială este un act juridic complex, ca și testamentul, în sensul că ea
reprezintă o formă sau un tipar juridic în care se include în țelegerea, manifestarea
[]M.B. CANTACUZINO, op. cit., p. 697.

consimțământului părților convenției matrimoniale, dar se pot include, f ăr ă a fi absolut

necesar, și o serie de alte acte juridice de natură diferită
106. Încheierea valabilă a convenţiei matrimoniale presupune îndeplinirea unor condi ţii
de fond şi de formă.
Condiţiile de fond se referă la prezenţa şi consimţământul părţilor, la capacitate, obiect şi
cauză.
Consimţământul trebuie exprimat liber de toate părţile, respectiv de către cei doi soţi
sau viitori soţi şi de celelalte persoane care particip ă la încheierea conven ţiei (am ar ătat
că aceasta poate cuprinde şi alte acte, cum ar fi dona ţii f ăcute de ter ţi so ţilor sau unuia
dintre ei în vederea căsătoriei). Consim ţământul trebuie să îndeplinească condiţiile
generale de valabilitate prevăzute pentru încheierea oricărui act juridic, adică să fie serios,
liber, neviciat şi exprimat în cunoştinţă de cauz ă. Spre deo sebire de căsătorie, convenţia
matrimonială se poate încheia şi prin reprezentare.
Capacitatea de a încheia o convenţie matrimonială aparţine tuturor persoanelor care se
pot căsători, conform principiului habilis ad nuptias, habilis ad pacta nuptialia . Minorul
care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau modifica o conven ţie matrimonial ă
numai cu încuviinţarea ocrotitorului său legal şi cu autorizarea instan ţei de tutel ă. Vârsta
matrimonială este de 18 ani, pentru motive temeinice putându-se căs ători şi minorul care a
împlinit vârsta de 16 ani, cu îndeplinirea unor condiţii speciale. Ca urmare, au capacitatea
de a încheia convenţii matrimoniale per soanele majore, nepuse sub interdicţie şi care nu
sunt alienate sau debile mintal, precum şi minorii care au împlinit 16 ani, în cazul acestora
din urmă fiind necesare condiţiile supli mentare indicate mai sus, respectiv încuviin țarea
ocrotitorului său legal și autorizarea instanței de tutel ă . Minorul care a dobândit
capacitate de exercițiu anticipată în condițiile art.40 Cod civil nu are nevoie de aceste
încuviințări sau autorizări, ci poate încheia singur conven ția matrimonială.
În ceea ce privește posibilitatea ca în conven ția matrimonial ă, care este un act juridic
complex, asemenea testamentului, să se includă și alte acte juridice, în doctrin ă s-a
susținut că minorului de 16 ani i se recunoa ște doar dreptul de a contracta matrimonial,
clauzele străine regimului matrimonial aplicându-li-se regulile speciale referitoare la
capacitatea părților.
Obiectul convenţiei matrimoniale îl constituie alegerea de c ătre so ţi a unuia dintre
regimurile matrimoniale prevăzute de lege, respectiv comunitatea legal ă, sepa raţia de
bunuri sau comunitatea convenţională. Legiuitorul a înţeles să îngrădeasc ă liber tatea de a
contracta a soţilor, din mai multe puncte de vedere. În primul rând, ei nu pot alege decât
între cele trei regimuri enumerate mai sus, nefiind posibil ă crea rea unui regim sui generis
prin combinarea regulilor specifice celorlalte sau prin voin ţa so ţilor. În al doilea rând, so ţii
nu pot deroga prin convenţia lor de la regulile de ordine public ă ce guverneaz ă domeniul
contractual şi cel matrimonial. Astfel, ei nu pot înc ălca prin con venţia lor legea, ordinea
publică şi bunele moravuri (art. 1169 NCC) şi nici principiile fundamentale ale c ăs ătoriei
 I.Nicolae, D. Ionaș, Testamentul – act juridic complex, în Studia UBB seria Jurisprudentia nr.4/2014,
https://studia.law.ubbcluj.ro/articol/628. În ceea ce ne privește, considerăm că acesta este caracterul de act juridic complex
al convenției matrimonial și nu faptul că ˝are drept scop esențial reglementarea raporturilor patrimoniale dintre soți˝,
Bogdan-Dumitru Moloman, Discuții privind convenția matrimonial în reglementarea actualului Cod civil, în Dreptul
nr.2/2016, p.61.
Suntem de acord cu opinia că, în acest caz, nu este nevoie de o dublă încuviințare, respectiv nu este necesar și avizul
favorabil al medicului, întrucât legea nu prevede această condiție. D. Lupașcu, Convenția matrimonială, în P.R. nr.7/2013,
p.41.
 E. Florian, Dreptul familiei, ediția 5, op.cit., p.157.

[principiul egalităţii între soţi, sta tutul matrimonial de bază sau regimul pri mar, autoritatea
părintească şi regulile devoluţiunii succesorale legale, aşa cum prevede art. 332 alin. (2)
NCC]. În cazul regimului comunităţii convenţionale, obiect al convenţiei matri moniale pot fi
şi clauzele prevăzute de art. 367 NCC.
Cauza convenţiei matrimoniale este intenţia viitorilor so ţi de a se supune unui anumit
regim matrimonial, cu scopul desfăşurării în condiţii optime a rela ţiilor de familie.
Convenţia matrimonială reprezintă o adevărată „cartă patrimonială a familiei”.
107. Condiţiile de formă se pot clasifica în condiţii prevăzute pentru validitatea

convenţiei şi condiţii cerute pentru opozabilitatea acesteia. În prima categorie se include
cerinţa încheierii convenţiei matrimoniale prin înscris autentificat de notarul public, iar în
a doua categorie înscrierea în Registrul naţional notarial al regi murilor matrimoniale,
organizat potrivit legii, şi înscrierea pe marginea actului de c ăs ătorie a men ţiunii privind
încheierea unei convenţii matrimoniale. În func ţie de natura bu nurilor, mai este necesară
înscrierea în cartea funciară, în registrul comerţului sau în alte registre prevăzute de lege.
6.3. Încheierea convenţiei matrimoniale

108. Articolul 330 NCC care reglementează încheierea con venţiei matrimoniale este
inspirat din art. 1394 C. civ. francez, care permite, de asemenea, încheierea contractului
de căsătorie în faţa notarului şi prin mandatar cu procură autentic ă.
O cerinţă de formă prevăzută ad validitatemeste consemnarea convenţiei matrimoniale
într-un înscris autentificat de notarul public. Deşi art. 269 NCPC [] defineşte înscrisul
autentic ca fiind înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate
publică, de notarul public sau de către o altă per soană învestită de stat cu autoritate
publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege, legiuitorul a ales ca auten tificarea
convenţiei matrimoniale să fie făcută numai de către notarul public, în vede rea înlăturării
sau restrângerii cazurilor de viciere a consim ţământului, dar şi pentru că notarul are
obligaţia profesională de a explica părţilor conţinutul actului pe care îl autentifică.
În faţa notarului părţile trebuie să se prezinte personal sau pot fi reprezentate prin
mandatar cu procură autentică, specială şi având caracter predeterminat. Aceasta
înseamnă că nu este suficient ca procura să fie dată pentru încheierea conven ţiei ma -
trimoniale, ci trebuie să cuprindă şi regimul matrimonial agreat de so ţul mandant, precum
şi clauzele pe care mandatarul este împuternicit să le accepte.
Consimţământul trebuie să fie să fie serios, liber, neviciat şi exprimat în cu noştinţă de
cauză, viciile de consimţământ fiind cele din dreptul comun al contractelor. Deşi conven ţia
matrimonială are un caracter accesoriu faţă de căsătorie, ea are o existen ţă independent ă,
astfel că viciile de consimţământ nu au regimul juridic specific c ăsătoriei [].
Convenţia matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de la data
încheierii căsătoriei, consecinţă firească a caracterului s ău accesoriu. În cazul în care
căsătoria nu se mai încheie sau se desfiinţează fără a fi îndeplinite con diţiile de
putativitate, convenţia devine caducă, inclusiv donaţiile făcute în vederea c ăs ătoriei. Cu
[] Adoptat prin Legea nr. 134/2010 (republicată în M. Of. nr. 545 din 3 august 2012), care va intra în
vigoare la 1 februarie 2013, potrivit art. 81 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, astfel cum a fost modificat
prin O.U.G. nr. 44/2012.
[] În acelaşi sens, C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. III, p. 32; M.
AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit., p. 84. În literatura juridică s-a exprimat şi opinia potrivit c ăreia c azurile
de anulare a convenţiei matrimoniale trebuie să se suprapună cu cele referitoare la căsătorie ( D.
ALEXANDRESCO, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol. VIII, Atelierele Grafice
Socec& Co., Bucureşti, 1916, p. 63-67).
toate acestea, rămân valabile actele juridice cuprinse în conven ţia matri monială care au
existenţă de sine stătătoare, cum sunt recunoaşterile de filiaţie.
În schimb, convenţia încheiată în timpul căsătoriei produce efecte de la data prevăzută
de părţi sau, în lipsă, de la data încheierii ei. Momentul la care ne-am referit este cel de la
care se produc efectele convenţiei în relaţiile dintre p ărţi, pentru c ă în rela ţiile cu ter ţii
convenţia produce efecte numai de la data înde plinirii formalităţilor de publicitate
prevăzute de art. 334.
6.4. Obiectul convenţiei matrimoniale

109. Aşa cum am anticipat, obiectulconvenţiei matrimoniale îl constituie alegerea de
către soţi a unuia dintre regimurile matrimoniale prevăzute de lege, respectiv comunitatea
legală, separaţia de bunuri sau comunitatea convenţională. În cazul regi mului comunităţii
convenţionale, obiect al convenţiei matri moniale pot fi şi clauzele prevăzute de art. 367
NCC. Ca urmare, noul Cod civil nu consacră libertatea absolută a conven ţiilor matrimoniale,
ci doar posibilitatea de a alege între cele trei regimuri de la care se poate deroga numai în
cazurile anume prevăzute de lege. Astfel de cazuri sunt cele prevăzute în statutul
matrimonial de bază (de exemplu, mandatul convenţional) sau clauza de preciput, care pot
fi incluse în convenţia matri monială. Sancţiunea includerii în convenţia matrimonială a unor
clauze contrare sau incompatibile cu regimul matrimonial ales de p ăr ţi este nulitatea
absolută a acestora. În cazul în care clauza nulă nu afecteaz ă întreaga conven ţie, aceasta
din urmă îşi păstrează valabilitatea, dacă existenţa ei nu a fost condi ţionat ă de c ătre p ăr ţi
de menţinerea clauzei lovite de nulitate absolută.
Legiuitorul a înţeles să îngrădească libertatea de a con tracta a soţilor, din mai multe
puncte de vedere. Prima limitare constă în aceea că soţii nu pot alege decât între cele trei
regimuri enumerate mai sus, nefiind posibilă crearea unui regim sui generis prin
combinarea regulilor specifice celorlalte sau prin voin ţa so ţilor.
Cea de-a doua restrângere este cuprinsă în alin. (2) alart. 332 NCC, care pre vede că prin
convenţia matrimonială nu se poate aduce atingere egalităţii dintre so ţi, autorit ăţii
părinteşti, principiului liberei circulații a bunurilor  sau devoluţiunii succesorale legale.
Aceasta înseamnă că soţii nu ar putea pune toate cheltuielile c ăsătoriei sau între ţinerea
copiilor în sarcina unui singur soţ, nici nu s-ar putea stipula ca drepturile p ărinteşti s ă fie
exercitate exclusiv de unul dintre soţi şi nici nu s-ar putea modifica, de exemplu, rezerva
succesorală.
Nu în ultimul rând, în cazul convenţiei matrimoniale se aplic ă limit ările pe care dreptul
de a încheia acte juridice le cunoaşte în dreptul comun, astfel c ă so ţii nu pot înc ălca prin
convenţia lor legea, ordinea publică şi bunele moravuri (art. 1169 NCC).
6.5. Clauza de preciput

110. Preciputul este inclus de Codul civil francez în art. 1515-1519 în cadrul regimului
comunităţii şi preluat într-o regle mentare amplă şi de noul Cod civil român. În plus,
preciputul este amintit şi în art. 367 lit. d) NCC, ca o clauz ă ce poate fi cu prinsă în
convenţia matrimonială prin care soţii aleg regimul comunităţii con venţionale.
Preciputul reprezintă o clauză ce poate fi prevăzută de so ţi în conven ţia matri monială şi
care stipulează ca soţul supravieţuitor să preia fără plată, înainte de par tajul moştenirii,
unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate.
 În acest sens s-a arătat că instituirea unei clauze de inalienabilitate este posibilă doar cu respectarea art.627 alin.1 Cod
civil. Respective pentru cel mult 49 de ani și dacă există un interes serios și legitim. Oricum, o astfel de clauză nu poate
avea ca obiect decât un bun și nu o masă patrimonială. M. Avram, Drept civil…op.cit., p.184.
Obiectul preciputului îl constituie unul sau mai multe dintre bunurile comune, din
formularea textului reieşind cu evidenţă că legiuitorul nu a dorit ca preciputul s ă vizeze o
universalitate sau o cotă-parte din aceasta. Ca urmare, clauza preciputar ă trebuie s ă se
refere la bunuri privite ut singuli, pe care soţii trebuie să le individua lizeze prin convenţia
matrimonială sau, cel puţin, să prevadă criteriile cu ajutorul cărora să fie individualizate la
data executării preciputului. Bunurile ce fac obiectul acestei clauze tre buie să facă parte
din masa de bunuri comune, putând fi, conform textului legal, deţinute în devălmăşie sau în
coproprietate. Acest text este neclar şi necorelat cu dispozi ţiile care regle mentează
fiecare regim juridic. În primul rând, masa bunurilor comune se regăseşte numai în
regimurile comunitare, iar doctrina română şi străină sunt unanime în a aprecia că
preciputul este o clauză care poate fi utilizată numai în acest tip de regim []. Or, în regimul
comunităţii legale şi convenţionale, toate bunurile comune sunt devălmaşe, bunurile aflate
în coproprietate având natură juridică diferită: cota-parte ce revine fiec ărui so ţ este bun
propriu. În aceste condiţii, referirea legiuitorului la bunurile aflate în co proprietate este
eronată sau cel puţin inutilă, fără aplicare prac tică. Referitor la obiectul clauzei, mai trebuie
subliniat că bunurile se preiau gratuit, deci fără plată, şi înainte de partajul moştenirii,
pentru a nu exista riscul includerii lor în loturile altor moştenitori ai so ţului decedat.
O altă critică ce s-ar putea aduce reglementării legale a pre ciputului este amplasarea sa
într-o subsecţiune ce cuprinde dis poziţii generale, deşi el nu este aplicabil în regimul
separaţiei, ci doar în cele comunitare. Singura explica ţie ar fi c ă legiuitorul a dorit prin
aceasta să arate că soţii pot să îşi acorde acest bene ficiu şi în cazul în care sunt supuşi
regimului comunităţii legale, în caz contrar ar fi fost suficient s ă se refere la preciput ca la
o clauză din regimul comunităţii convenţionale.
În cadrul unei convenţii matrimoniale se poate institui acest be neficiu numai în
favoarea unuia dintre soţi sau reciproc, în be neficiul fiecăruia dintre ei. Numai soţii pot fi
beneficiarii preciputului, pentru că acesta este un avantaj gratuit şi deci cu ca racter
intuitupersonae,pe care soţii înţeleg să şi-l creeze în faţa altor moştenitori.
Clauza de preciput nu este supusă raportului donaţiilor, ci numai reduc ţiunii , în condiţiile
art. 1096 alin. (1) şi (2) NCC. Prin această dispozi ţie, clauzei preciputare i se traseaz ă
natura juridică: ea este o liberalitate care împrumută trăsăturile lega tului, şi nu pe cele ale
donaţiei. Preciputul se aseamănă cu legatul prin aceea c ă pro duce efecte numai la decesul
dispunătorului şi prin interdicţia de a afecta drepturile moştenitorilor rezervatari. Scopul
reducţiunii legatelor, toate deodată şi proporţional, aşa cum prevede art. 1096 alin. (1) şi
(2), este protejarea moştenitorilor rezervatari care, în afară de soţul supravie ţuitor, sunt
descendenţii, iar în lipsa lor, părinţii de functului. Ca urmare, atunci când prin instituirea
preciputului soţul dispunător a depăşit coti tatea disponibilă ordinară sau pe cea specială,
clauza devine ineficace, în tot sau în parte, în măsura încălcării drepturilor moş tenitorilor
rezervatari.
Clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări ,
chiar înainte de încetarea comunităţii, bunurile ce fac obiectul clauzei. Din text se mai des-
prind următoarele concluzii:
– creditorii comuni pot urmări aceste bunuri înainte de înce tarea comunităţii şi, cu atât
mai mult, după încetarea ei, când se procedează la lichidare şi partaj;
– textul se referă doar la creditorii comuni. Creditorii perso nali ai unui soţ nu ar putea
urmări aceste bunuri, întrucât ei sunt obligaţi s ă urm ăreasc ă mai întâi bunurile proprii ale
soţului debitor, iar dacă acestea sunt insuficiente, să ceară partajul, or, prin încetarea
comunităţii în timpul vieţii soţilor, preciputul devine caduc;
[]M. AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit., 314; PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit.,p. 326.
– bunurile ce fac obiectul preciputului nu sunt indisponibilizate şi nici nu devin

insesizabile pe durata căsătoriei;
– scopul dispoziţiei este protejarea intereselor creditorilor, mai ales c ă so ţii pot s ă
încheie o convenţie matrimonială cu clau ză preciputară şi în timpul căsătoriei, deci ar
putea frauda interesele creditorilor comuni.
111. Clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul
vieţii soţilor[], când soţul beneficiar a decedat înaintea so ţului dispun ător ori când aceştia
au decedat în acelaşi timp sau când bunurile care au f ăcut obiectul ei au fost vândute la
cererea creditorilor comuni.
Încetarea comunităţii în timpul vieţii soţilor are loc la desfa cerea sau desfiinţarea
căsătoriei, chiar şi dacă este o căsătorie pu tativă, aşa cum prevede art. 319 NCC. De
asemenea, comunitatea încetează şi în cazul în care soţii, în timpul c ăsătoriei, modific ă
regimul matrimonial ales iniţial, schimbându-l cu regi mul separaţiei de bunuri. În schimb,
comunitatea nu încetează în cazul în care soţii îşi împart bunurile comune în timpul c ăs ă-
toriei, în tot sau în parte, în condiţiile art. 358 NCC.
Caducitatea intervine şi atunci când so ţul beneficiar a dece dat înaintea soţului
dispunător, aceasta fiind o cauză specifică de caducitate a legatelor, dar şi în cazul când
soţii au decedat în acelaşi timp. Ultima ipotez ă presupune c ă ne afl ăm în cazul
comorienţilor sau codecedaţilor, caducitatea preciputului fiind urmarea fireasc ă a faptului
că nu există soţ supravieţuitorcare să culeagă acest beneficiu.
Dacă bunurile care au făcut obiectul clauzei preciputare au fost vândute la cererea
creditorilor comuni, clauza este de asemenea caducă, întrucât bunul sau bunurile au ieşit
din patrimoniul soţilor, iar la încetarea comunităţii ca urmare a încetării c ăsătoriei
executarea clauzei nu mai este posibilă.
112. Executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dac ă acest lucru nu este
posibil, prin echivalent. Dispoziţia tre buie completată cu cea din art. 367 lit. d), care
prevede că, în cazul în care soţii aleg regimul comunităţii conven ţionale, obiec tul
convenţiei matrimoniale poate fi şi includerea clauzei de pre ciput. În acest caz,
executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este po sibil, prin
echivalent, din valoarea activului net al comunităţii. Deşi referirea la activul net al
comunităţii este făcută numai în cazul regimului comunităţii con venţionale, ea trebuie
înţeleasă ca referindu-se şi la situaţia în care so ţii sunt supuşi comunit ăţii legale, întrucât
aceeaşi raţiune a protejării creditorilor comuni există în ambele cazuri, deci nu exist ă
justificarea unei reglementări diferite.
6.6. Publicitatea convenţiei matrimoniale

113. În cadrul condiţiilor de formă cerute pentru opozabi litatea convenţiei matrimoniale
se includ formele de publicitate generale şi cele speciale prevăzute de art. 334 NCC.
Convenţia matrimonială vizează relaţiile patrimoniale dintre so ţi, astfel c ă ea apar ţine vie ţii
private a lor, ei fiind interesaţi să păstreze se cretul acestui act juridic care cuprinde
referiri la averea, respectiv bunurile, veniturile şi datoriile lor. Legiuitorul a ignorat acest
interes al soţilor de a beneficia de dreptul la intimitate şi de a evita birocra ţia institu ţiilor
abilitate să îndeplinească formele de publicitate cu scopul de a proteja interesele ter ţilor
[] În dreptul francez, beneficiul preciputului subzist ă încetării comunit ăţii dac ă so ţul dispu nător îşi
manifestă această opţiune în faţa judecătorului la mo mentul pronunţării divorţului. Soţul beneficiar
poate cere dispunătorului o garanţie în vederea executării dreptului său
(art. 1518 raportat la art. 265 C. civ. francez).
cu care soţii intră în raporturi juridice, pentru ca aceştia s ă cunoasc ă întin derea puterilor
pe care soţii le au asupra bunurilor de care dis pun sau întinderea gajului general, în cazul
în care este vorba despre un creditor chirografar al soţilor sau al unuia dintre ei.
Vechiul Cod de procedură civilă prevedea un sistem ase mănător în care contractul de
căsătorie era supus înregistrării într-un registru special al tribunalului de la domiciliul
bărbatului, despre existenţa lui făcându-se menţiune şi pe marginea actului de c ăsătorie.
Ca urmare, acest act normativ pare a fi sursa de inspiraţie a legiuitorului, pentru că
celelalte coduri utilizate ca model prevăd, de regulă, numai nece sitatea înscrierii pe mar-
ginea actului de căsătorie a existenţei convenţiei matri moniale (este cazul Franţei, Belgiei,
Spaniei, Portugaliei, iar un registru special găsim în Québec şi în Germania).
Regula generală este aceea că, pentru a fi opozabile terţilor, convenţiile matrimoniale se
înscriu în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, organizat potrivit legii.
Notarul public care a autentificat convenţia matrimonial ă are obli gaţia de a expedia, din
oficiu, un exemplar al convenţiei la ser viciul de stare civilă unde a avut loc celebrarea
căsătoriei, pentru a se face menţiune pe actul de căsătorie, la Registrul naţional notarial al
regimurilor matrimoniale, precum şi la celelalte registre de publicitate, în funcţie de natura
bunurilor. Dacă acesta nu îşi îndeplineşte obligaţia sau o îndeplineşte cu întârziere, so ţii au
dreptul să ceară ei înşişi înde plinirea formelor de publicitate [alin. (3)]. Neîndeplinirea
obligaţiei notarului poate atrage răspunderea materială a acestuia faţă de soţi sau faţă de
terţii cu care aceştia au contractat, dacă lipsa publicităţii le-a cauzat vreun prejudiciu.
Se observă că legiuitorul a instituit o dublă cerinţă de publicitate generală: înscrierea în
Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale şi menţiunea pe actul de c ăsătorie al
soţilor. În principiu, cele două formalităţi trebuie îndeplinite cu mulativ, dar dacă s-a
îndeplinit numai înscrierea în registrul special, convenţia va fi opozabilă terţilor. În schimb,
simpla menţiune pe actul de căsătorie este ineficientă şi nu atrage opoza bilitatea
convenţiei faţă de terţi, dacă aceştia nu au aflat pe altă cale de existen ţa conven ţiei.
Potrivit art. 313 alin. (3) NCC, neîndeplinirea formalit ăţilor de publicitate face ca so ţii s ă
fie consideraţi, în raport cu terţii de bun ă-credin ţă, ca fiind c ăs ători ţi sub regimul
matrimonial al comunităţii legale. Această dispoziţie, corelată cu cea cu prinsă în art. 335
NCC, cuprinde sancţiunea care intervine în cazul neres pectării formelor de publicitate,
anume inopozabilitatea convenţiei matrimoniale faţă de terţi . Ca urmare, deşi convenţia
este valabilă şi produce efecte între soţi, faţă de ter ţi ei vor fi considera ţi c ăs ători ţi sub
regimul comunităţii legale, astfel că, în realitate, lipsa publicităţii are relevan ţă numai în
cazul în care prin convenţia matrimonială soţii au ales regimul separa ţiei sau regimul
comunităţii convenţionale[].
Formalităţile speciale de publicitate sunt diferite în funcţie de natura bunurilor ce fac
obiectul convenţiei matrimoniale. Ele se referă la înscrierea în cartea funciar ă, în registrul
comerţului, precum şi în alte registre de publicitate prevăzute de lege. În toate aceste
cazuri, neîndeplinirea formalităţilor de publicitate spe ciale nu poate fi acoperită prin
înscrierea făcută în Registrul naţio nal notarial al regimurilor matrimoniale. Se observ ă că
formalităţile speciale nu au un caracter subsidiar, ci trebuie înde plinite alături de
formalităţile generale. Credem că legiuitorul a exa gerat în grija de a da eficienţă conven ţiei
şi în raport cu terţii, astfel că toate aceste formalităţi, chiar dac ă revin notarului pu blic, pot
avea ca urmare renunţarea la încheierea unei conven ţii matrimoniale. Astfel, de exemplu,
[] În practica notarială franceză, soţul sau soţii care contracteaz ă cu un ter ţ declar ă în cuprinsul
actului respectiv regimul matrimonial sub care sunt c ăs ători ţi sau dac ă au încheiat un contract de
căsătorie, ceea ce face ca lipsa formelor de publicitate s ă nu mai fie relevante. De aceea, în doctrin ă
s-a arătat că nu este vorba despre o sancţiune a lipsei de formalism, ci a relei-credin ţe ( PH. MALAURIE,
L. AYNÈS, op. cit., p. 91).
dacă un soţ are calitatea de comerciant, iar în patrimoniul său exist ă şi bunuri imobile,
situaţie destul de frecventă în practică, trebuie îndeplinite patru ope raţiuni pentru
asigurarea publicităţii: înscrierea în Regis trul naţional notarial al regimurilor matrimoniale,
pe marginea actului de căsătorie, în cartea funciară şi la registrul comer ţului [].
Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poa te cerceta Registrul naţional
notarial al regimurilor matrimoniale şi poate solicita, în condi ţiile legii, elibe rarea de
extrase certificate. Accesul liber la informaţiile din acest registru este firesc, în condi ţiile
în care terţii cu care soţii urmează să contracteze tre buie să cunoască situaţia exactă a
acestora din urmă.
6.7. Sancţiunea neîndeplinirii formelor de publicitate: inopozabilitatea convenţiei matrimoniale

114. Sancţiunea neîndeplinirii formelor de publicitate men ţio nate este inopozabilitatea
convenţiei matrimoniale faţă de terţi cu privire la actele încheiate de aceştia cu unul dintre
soţi. Inopozabilitatea este limitată la actele juridice încheiate în aceste condi ţii şi este un
beneficiu instituit în favoarea terţilor de bun ă-credin ţă care intr ă în raporturi juridice cu
terţii. El nu poate fi invocat de terţul care a cunoscut pe orice cale existen ţa conven ţiei
matrimoniale nepublice şi nici de către soţi unul împotriva ce luilalt sau împotriva terţilor[].
Potrivit art. 313 alin. (3) NCC, neîndeplinirea formalit ăţilor de publicitate face ca so ţii s ă
fie consideraţi, în raport cu terţii de bun ă-credin ţă, ca fiind c ăs ători ţi sub regimul
matrimonial al comunităţii legale.
Ce se întâmplă însă dacă neîndeplinirea formelor de publi citate a convenţiei
matrimoniale este vina notarului public care nu şi-a îndeplinit obliga ţia de a comunica
actul încheiat de soţi în vederea înscrierii în registrele prevăzute de lege? Sanc ţiunea ino -
pozabilităţii va acţiona şi în această situaţie, pentru că for mele de publicitate sunt
instituite cu scopul protejării terţilor de bună-credin ţă, iar sanc ţiunea are aceeaşi finalitate
obiectivă, nefiind dependentă de culpa soţilor.
Convenţia matrimonială este, de asemenea, inopozabilă faţă de terţi cu privire la actele
încheiate de aceştia cu oricare dintre soţi înainte de încheierea c ăsătoriei. Ca urmare,
convenţia matrimonială, chiar supusă tuturor formelor de publicitate prevăzute de lege, nu
poate afecta drepturile câştigate de terţi asupra bu nurilor sau patrimoniului unuia dintre
soţi. Drepturile creditorilor personali ai unui so ţ nu vor putea fi limitate prin includerea
unor bunuri proprii ale soţului debitor în comunitate sau prin dona ţii între so ţi, aşa încât
creditorii care au creanţe anterioare căsătoriei vor putea urmări bunurile soţului debitor şi
după încheierea convenţiei matrimoniale, indiferent de natura juridic ă pe care aceste
bunuri au dobândit-o[].
6.8. Modificarea convenţiei matrimoniale

115. Legiuitorul român nu a consacrat principiul imuabilit ăţii conven ţiei matri moniale,
care era consacrat de vechiul Cod civil român şi se regăseşte înc ă în dreptul francez []. În
[] Aceasta, în condiţiile în care în dreptul francez, care cunoaşte doar for malitatea generală a
menţionării contractului pe marginea actului de căsătorie şi cea special ă a înscrierii în registrul
comerţului pentru comercianţi, se apreciază că importanţa publicit ăţii este din ce în ce mai sc ăzut ă
(pentru că un procent mic al cuplurilor căsătorite încheie un contract de c ăs ătorie – 12% în 1972 – şi
datorită practicii notariale de a indica în orice act juridic al so ţilor dac ă au încheiat contract de
căsătorie) – PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 86 şi 90.
[] În acelaşi sens, a se vedea M. AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit., p. 108.
[]Ibidem.
[] Dreptul francez permitea modificarea contractului de c ăs ătorie numai ca excep ţie, înainte de
încheierea căsătoriei, în condiţii extrem de restrictive şi sub un control al jude cătorului. Prin Legea
din 23 iunie 2006, deşi s-a menţinut expressisverbisprincipiul imuabilităţii, exigenţele impuse pentru
primul rând, trebuie să remarcăm că există o reglementare distinctă pentru modificarea

convenţiei matrimoniale înainte de căsătorie şi mo dificarea regimului matrimonial în timpul
căsătoriei (art. 369-372 NCC).
Interpretarea literală a art. 336 NCC impune concluzia ero nată că o convenţie
matrimonială poate fi modificată doar înainte de încheierea c ăsătoriei, iar regimul
matrimonial numai după tre cerea a cel puţin un an de la încheierea căsătoriei. Aces te
reguli nu pot fi aplicate strict, iar interpretarea trebuie s ă fie sistematic ă şi logic ă, pentru
că nu putem ignora faptul că cele două institu ţii, con venţia matrimonială şi regimul
matrimonial, se află într-o strân să legătură: regimul matrimonial este cuprins în conven ţie,
iar încheierea convenţiei matrimoniale are drept scop alegerea unui regim matrimonial.
În timp ce schimbarea convenţiei matrimoniale se poate face numai cu consim ţământul
expres al ambilor soţi şi cu participa rea tuturor celor ce au participat la încheierea
convenţiei supuse modificării, modificarea regimului matrimonial se poate face pe cale
convenţională sau judiciară. Respectarea condiţiilor de fond şi de form ă prevăzute de
legiuitor pentru încheierea convenţiei matrimoniale se aplic ă în ambele situa ţii.
Modificarea convenţiei matrimoniale se face cu consimţământul tuturor părţilor care au
participat la încheierea ei, constatat printr-un înscris autentificat de notarul public.
Efectele convenţiei se nasc doar de la data încheierii căsătoriei. Prin con venţia de
modificare nu se poate deroga, sub sancţiunea nulităţii absolute, de la dispozi ţiile legale
privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege. De asemenea,
convenţia matrimonială nu poate aduce atingere egalităţii dintre so ţi, autorit ăţii p ărinteşti
sau devoluţiunii succesorale legale.
Pentru modificarea convenţiei matrimoniale trebuie respectate şi formele de publicitate
în registrele prevăzute de lege, în caz contrar modificarea este inopo zabilă terţilor de bună-
credinţă.
Deşi textul legal se referă doar la modificarea înainte de c ăs ătorie, conven ţia poate fi
modificată şi după căsătorie, iar în sprijinul acestei soluţii arătăm că:
– art. 369 NCC prevede posibilitatea modificării conven ţionale a regimului matrimonial şi
după încheierea căsătoriei, or, aceasta nu se poate face decât prin conven ţie matrimonial ă;
– întrucât în timpul căsătoriei se poate modifica regimul ma trimonial, a fortioriratione,se
va putea modifica doar contractul de căsătorie, fără alegerea altui regim matrimonial.
Motivul pentru care legiuitorul a prevăzut distinct modificarea conven ţiei matri moniale
de modificarea regimului este acela că între cele dou ă există deosebiri esen ţiale []. În
primul rând, înainte de încheierea căsătoriei nu există încă un regim matrimonial, ci doar o
convenţie matrimonială, aceasta urmând a fi modifi cată. Efectele convenţiei matrimoniale,
adică naşterea regimului matri monial, au loc numai după încheierea căsătoriei faţă de care
convenţia este accesorie.
În al doilea rând, modificarea convenţiei matrimoniale înainte de încheierea c ăs ătoriei
are loc, în condiţiile art. 330, cu con simţământul tuturor părţilor care au par ticipat la
încheierea convenţiei iniţiale. În schimb, modificarea regimului matrimonial în timpul
căsătoriei presupune numai acordul soţilor, pentru că numai lor le este apli cabil acest
regim. Formalităţile de publicitate trebuie îndeplinite în ambele cazuri.
6.9. Încheierea convenţiei matrimoniale de către minor
această modificare sunt tot mai scăzute (să fi trecut cel pu ţin doi ani de la încheierea con venţiei,
aceleaşi condiţii de fond şi de form ă ca la încheierea acesteia, avizul co piilor majori şi un control de
oportunitate, care se realizează a posteriori la cererea terţilor creditori ai soţilor). Ca urmare,
legiuitorul român a fost sensibil la noul curent din legislaţia franceză, acela al liberalizării modificării
convenţiei matrimoniale şi a regimului matri monial.
116. Datorită caracterului accesoriu pe care conven ţia ma trimonială îl are faţă de actul
juridic al căsătoriei, încheierea sau modificarea acestei conven ţii de c ătre un minor care a
împlinit 16 ani este supusă aceloraşi condiţii suplimentare ca şi c ăs ătoria. Ca urmare, pe
lângă condiţiile de fond şi de form ă pe care le-am enun ţat ante rior[], încheierea sau
modificarea unei convenţii matrimoniale de către minor trebuie încuviinţată de ocrotitorul
său legal şi autorizată de instanţa de tutelă.
Reprezentanţii legali ai copilului sunt părinţii sau tutorele s ău. Dac ă ambii p ărin ţi ai
minorului sunt în viaţă, chiar dacă nu sunt sau nu mai sunt c ăsători ţi, este necesar
consimţământul ambilor, pentru că art. 503 prevede exercitarea împreun ă şi în mod egal a
autorităţii părinteşti. Părintele decăzut din exerciţiul drep turilor părinteşti nu mai are
dreptul de a consimţi la căsătoria copilului său minor, cu excep ţia situa ţiei în care s-a
pronunţat decăderea parţială, în condiţiile art. 509 alin. (2) NCC. Dac ă unul dintre p ărin ţi
este decedat sau se află în imposibilitatea de a-şi exprima voin ţa, încuviin ţarea celuilalt
părinte este suficientă. Drep tul părinţilor de a încuviinţa în cheierea unei convenţii matri -
moniale de către copiii lor minori nu poate fi exercitat abuziv, astfel c ă, dac ă aceştia refuz ă
să acorde încuviinţarea, persoana interesată poate suplini sau înl ătura acest refuz prin
intermediul instanţei de tutelă, care hotărăşte asupra acestei divergen ţe având în vedere
interesul superior al copilului.
În cazul în care la divorţ instanţa hotărăşte, pentru motive întemeiate, ca auto ritatea
părintească să fie exercitată de către un singur părinte, încuviin ţarea acestuia este
suficientă [art. 272 alin. (4) raportat la art. 398 NCC]. Dac ă nu exist ă nici p ărin ţi, nici tutore
care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încu viinţarea persoanei sau a autorităţii
care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.
O altă condiţie prevăzută şi pentru căsătoria minorului între 16 şi 18 ani, dar şi pentru
încheierea convenţiei matrimoniale, este autorizarea instan ţei de tutel ă în a c ărei
circumscripţie minorul îşi are domiciliul. Autorizarea instanţei are ca scop prote jarea
interesului superior al copilului, care, uneori, poate s ă nu fie concordant cu interesul
părinţilor săi. Astfel, de exemplu, părinţii ar putea încuviinţa încheierea convenţiei de către
copilul lor minor numai din considerente financiare, iar instan ţa abilitat ă ar putea aprecia
că ea nu este în interesul copilului. Pentru a aprecia în acest sens, instan ţa de tutel ă va
ţine seama numai de interesul minorului.
Întrucât textul legal prevede expres că minorul care a împlinit vârsta matrimonial ă
poate încheia sau modifica o convenţie matrimonială, înseamnă că un minor nu poate
încheia sau modifica o astfel de convenţie înainte de încheierea c ăsătoriei, ci numai în
timpul acesteia. Soluţia este într-o oarecare măsură contra dictorie, întrucât, după acest
moment, minorul dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu potrivit art. 39 NCC, deci nu s-
ar mai justifica aceste cerinţe suplimentare. Ele sunt fireşti în cazul c ăsătoriei minorului,
pentru că sunt cerute tocmai în vederea în cheierii acestui act juridic important, care este
urmat de dobândirea capacităţii depline de exerciţiu înainte de împlinirea vâr stei de 18 ani.
Relativ la convenţia matrimonială, o soluţie coerentă ar fi fost încheierea ei înainte de
împlinirea vârstei de 16 ani, cu condiţiile suplimentare amintite, sau încheierea ei după că-
sătorie, fără încuviinţarea părinţilor şi fără autorizarea instan ţei de tutel ă. În forma actual ă,
necesitatea îndeplinirii acestor formalităţi reprezintă o ştirbire a capacităţii depline de
exerciţiu pe care minorul o dobândeşte prin căsătorie.
În lipsa încuviinţării sau a autorizării menţionate mai sus, con venţia încheiată de minor
poate fi anulată la cererea mino rului, a reprezentantului legal a cărui încuviin ţare a lipsit
sau a procurorului sesizat de instanţa de tutelă, dac ă actul s-a încheiat f ăr ă autorizarea
acesteia.
[] A se vedea supra, pct. 6.2.

Persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului incapacitatea acestuia.

Acţiunea în anularea convenţiei matrimoniale pentru lipsa încuviin ţării repre zentatului
legal sau a autorizării instanţei de tutelă se prescrie în termen de un an de la încheierea
căsătoriei. Întrucât este un termen special, el se aplică numai acestui caz de anulare a
convenţiei matrimoniale, nu şi altor cazuri, de exem plu, viciilor de consimţământ, pentru
care acţiunea în anulare se prescrie în termenul general de prescrip ţie de trei ani (art.
2517 NCC).
6.10. Nulitatea convenţiei matrimoniale

117. Desfiinţarea convenţiei matrimoniale, indiferent dac ă este vorba despre nulitatea
absolută sau relativă, face ca între soţi să se aplice regimul matrimonial de drept comun,
adică cel al comunităţii legale. În vederea protejării drepturilor ter ţilor de bună-credinţă şi a
asigurării securităţii circuitului civil, drepturile dobândite de terţi înainte de rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti de desfiinţare nu sunt afectate.
6.11. Caducitatea convenției matrimoniale
Această sancțiune care presupune lipsirea de efecte a unui act juridic valabil încheiat
poate să apară atunci când căsătoria părților nu se mai încheie. Întrucât convenția
matrionială are un caracter accesoriu, în lipsa căsătoriei ea nu mai are nicio justificare, deci
va deveni caducă. Cu toate acestea, fiind un act valabil încheiat, vor produce efecte actele
de altă natură decât cele care determină regimul matrimonial al părților, cum ar fi o
recunoaștere de filiație.
Secţiunea a 7-a. Regimurile matrimoniale

reglementate de Codul civil român
§1. Regimul comunităţii legale

1.1. Precizări introductive
118. Potrivit noului Cod civil, regimul comunităţii legale este regimul de drept comun
care se aplică în următoarele situaţii:
– dacă soţii nu au încheiat o convenţie matrimonială prin care s ă aleag ă un alt regim
matrimonial;
– dacă soţii au încheiat o convenţie matrimonială prin care au ales s ă li se aplice pe
durata căsătoriei acest regim, chiar dacă prin conven ţie au stabilit şi alte clauze care nu îl
transformă într-un regim convenţional;
– în raporturile cu terţii de bună-credinţă cu care so ţii au contractat, dac ă s-a încheiat o
convenţie matrimonială prin care s-a ales un alt regim, dar nu au fost îndeplinite formele
de publicitate prevăzute de lege.
Aşa cum am mai arătat, între regimul separa ţiei şi cel al co munităţii legiuitorul a ales
comunitatea, ale cărei origini se pierd în negura timpurilor [], dar care este „cel mai potrivit
 M. Avram, Dreptul familiei…op.cit., p.191.

[] În dreptul francez există numeroase opinii asupra originii comunit ăţii matri moniale. Se susţine
fie că aceasta îşi are izvorul în concepţia creştină despre c ăs ătorie, conform c ăreia se pune totul în
comun: corp, suflet şi bunuri; fie e inspirat ă de dreptul bizantin, de dreptul feudal sau de cel
germanic, care cunosc coproprietatea cu gestiune comun ă, în care toţi copro prietarii trebuie să
şi cel mai conform cu însuşi spiritul căsătoriei, deoarece stabileşte între so ţi o comunitate
neîncetată de interese, ceea ce corespunde scopului ideal al oricărei căsătorii”[].
Regimul comunităţii nu are o tradiţie foarte îndelungată pe teritoriul ţării noastre. Codul
civil de la 1864 prevedea ca regim de drept comun regimul separa ţiei, iar ca re gim
convenţional regimul dotal şi societatea de achiziţii. Abia prin Codul familiei care a intrat
în vigoare la 1 februarie 1954 s-a instituit ca regim legal, unic şi obligatoriu regimul
comunităţii, sub forma proprietăţii co mune în devălmăşie[]. Această noţiune a fost o creaţie
a doctrinei şi a fost preluată de noul Cod civil în acest prim articol referitor la comunitatea
legală.
În principiu, inspiraţia noului Cod pentru regimul comunit ăţii legale se g ăseşte în
dispoziţiile corespunzătoare din Codul familiei, care au fost amendate pentru a le pune în
acord cu criticile formulate de doctrină, dar şi cu realităţile socio-economice actuale.
119. Regimul comunităţii legale prezintă următoarele caracteristici:

a) se compune din două categorii de bunuri : bunurile proprii ale fiecărui soţ şi bunurile
comune, în devălmăşie. Existenţa acestor mase distincte de bunuri, cărora le corespund şi
două categorii de datorii (comune şi proprii), a făcut ca regimul comunit ăţii s ă fie
caracterizat ca fiind un regim de comunitate par ţială[];
b) este un regim facultativ, soţii putând să aleagă un regim complet diferit, re gimul
separaţiei de bunuri, sau un regim ase mănător, cel al comunităţii con venţionale, prin
convenţie matrimonială. Numai în situaţia în care soţii nu înţeleg să uzeze de aceast ă
facultate, regimul comunităţii legale li se aplică în temeiul legii;
c) este un regim legal imperativ, orice convenţie contrară regimului comunităţii legale
fiind lovită de nulitate absolută, în măsura în care nu este compatibil ă cu regimul
comunităţii convenţionale (art. 359 NCC). Acest caracter al regimului comu nităţii rezultă din
faptul că legiuitorul a înţeles să reglementeze în detaliu constituirea şi compunerea
maselor de bunuri, dovada şi modul lor de administrare, regimul juridic al datoriilor,
precum şi partajul şi lichidarea comunităţii. Caracterul imperativ nu se contrazice cu
caracterul facultativ, pentru că ele nu coexistă, ci se succed. Astfel, so ţii au posibilitatea
de a alege între cele trei regimuri matrimoniale, dar dacă au ales regimul comunităţii le -
gale sau dacă acesta se aplică în temeiul legii, pentru c ă ei nu şi-au manifestat op ţiunea,
regulile sale sunt imperative pe toată durata comunităţii.;
d) este compatibil cu clauzele prevăzute de art. 367 NCC care îl transform ă în regim
convenţional;
e) poate fi modificat oricând şi de câte ori doresc so ţii , după trecerea a cel puţin un an
de la încheierea căsătoriei(art. 369 NCC). Înainte de încheierea c ăsătoriei, modificările con-
venite de viitorii soţi privesc doar convenţia matrimonial ă, pentru c ă nu exist ă înc ă un
regim matrimonial.
120. Toate bunurile dobândite de oricare dintre so ţi sunt comune , întrucât între soţi
există interese convergente, iar aceste bunuri sunt necesare pentru a se asigura
cheltuielile susţinerii familiei. Prezumţia de comunitate este una relativă. Doar prin
excepţie categoriile de bunuri enumerate de art. 340 NCC sunt bunuri pro prii ale fiecărui
soţ. Criteriile principale prin care se face delimitarea între categoria bunurilor comune şi
cea a bunurilor proprii sunt data dobândirii şi provenien ţa sau des tinaţia bunului respectiv.
acţioneze împreună (PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 114).

[]C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. III, p. 215.
[]AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 50 şi urm.
Ca urmare, un bun dobândit de un soţ sau de ambii so ţi este bun comun dac ă a fost
dobândit în timpul regimului comunităţii legale şi dacă, prin destina ţia sau prove nienţa sa,
nu se încadrează în categoriile de bunuri proprii.
Analiza categoriilor de bunuri comune şi bunuri proprii presupune lămurirea noţiunilor de
dobândire, data dobândirii şi bunuri comune în devălmăşie []. Bunurile sunt, potrivit art. 535
NCC, lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial.
Modurile prin care poate fi dobândit dreptul de proprietate asupra unui bun sunt legea,
convenţia, moştenirea legală sau testamentară, accesiu nea, uzucapiunea, ocupaţiunea,
tradiţiunea, precum şi hotărârea judecătorească.
Pentru a fi comun, bunul trebuie să fi fost dobândit prin acte juridice oneroase, c ăci cele
dobândite prin moştenire, legat sau donaţie sunt, în temeiul dispozi ţiilor
art. 340 lit. a), bunuri proprii, afară de cazul în care dispun ătorul a prev ăzut în mod expres
că ele vor fi comune[].
În literatura juridică au existat opinii divergente [] referitor la momentul faţă de care
trebuie stabilită natura juridică a unui bun dobândit prin uzucapiune: dac ă este momentul
începerii posesiei sau momentul împlinirii termenului pentru prescrip ţia achi zitivă. Opinia
pe care o considerăm întemeiată a susţinut că bu nul urmează să fie considerat comun sau
propriu după cum ter menul de uzucapiune a început să curgă în timpul regimului co mu-
nităţii legale sau în afara lui[], având în vedere că uzucapiunea are caracter retroactiv, care
urcă până la momentul începerii posesiei.
121. Data dobândirii unui bun comun trebuie să se situeze pe durata regimului
comunităţii legale, iar aceasta diferă după cum soţii au încheiat o conven ţie ma trimonială
sau nu. Dacă soţii nu încheie o convenţie matrimonială, regimul comunităţii legale se naşte
de la momentul încheierii căsătoriei, care este acela în care ofi ţerul de stare civil ă
constată că sunt îndeplinite con diţiile cerute de lege pentru căsătorie, inclusiv consim ţă-
mântul celor doi soţi, şi durează până la desfacerea c ăsătoriei prin divorţ, încetarea prin
decesul unuia dintre soţi sau desfiin ţarea în caz de nulitate absolută sau relativă. De
asemenea, regimul comunităţii legale încetează dacă soţii, în timpul căsătoriei, încheie o
convenţie matrimonială prin care aleg alt regim. Încetarea re gimului comunităţii legale are
loc la încetarea, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei, însă lichidarea comunităţii poate
avea loc şi ulterior, comunitatea asupra bunurilor deja dobândite şi asupra obligaţiilor
născute supravieţuind până la finalizarea lichidării [art. 355 alin. (2) NCC].
Dacă soţii au încheiat, înainte de încheierea căsătoriei, o conven ţie matri monială prin
care au ales regimul comunităţii legale, regimul începe s ă produc ă efecte între so ţi tot de
la data încheierii căsătoriei. În schimb, faţă de terţi, efectele se produc numai de la data
efectuării formalităţilor de publicitate aferente regimului matrimonial, pe de o parte, şi a
celor dictate de natura bunurilor, pe de altă parte.
[] Întrucât textul are o formă aproape identică cu cea a art. 30 C. fam., o mare parte a
consideraţiilor formulate de doctrină şi jurisprudenţă în perioada de apli care a actului normativ
anterior vor rămâne valabile. Aceeaşi soluţie se impune şi pentru celelalte articole ce compun
această secţiune a noului Cod civil.
[]Idem, p. 58, notele 1 şi 2.
[] În acelaşi sens, I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 58; Trib. Suprem, s. civ., dec.
nr. 493/1968, în R.R.D. nr. 8/1968, p. 172. În sens contrar, c ă bunul este comun dac ă termenul de
uzucapiune se împlineşte în timpul căsătoriei, între so ţi neapli cându-se caracterul retroactiv al
uzucapiunii, a se vedeaP. ANCA, în I.P. FILIPESCU ş.a., op. cit., p. 115-116;
D. ANDREI, R. PETRESCU, Examen teoretic al practicii Tribunalului Suprem referitoare la uzucapiune,
R.R.D. nr. 11/1981, p. 45 şi urm.
Pentru desfacerea căsătoriei legiuitorul a prevăzut dispoziţii speciale, care arată că în

această situaţie regimul matrimonial înceteaz ă între so ţi la data introducerii cererii de
divorţ [art. 385 alin. (1)]. Cu toate acestea, oricare dintre so ţi sau amândoi, îm preună, în
cazul divorţului prin acordul lor, pot cere instan ţei de divor ţ s ă constate c ă regimul
matrimonial a încetat de la data separaţiei în fapt. Aceste dispozi ţii se aplic ă şi în situa ţia
în care desfacerea căsătoriei este constatată de notarul public. Rezult ă c ă prezum ţia de
comunitate nu se mai aplică bunurilor dobândite de unul dintre so ţi în perioada dintre data
introducerii cererii de divorţ sau a separaţiei în fapt şi r ămânerea definitiv ă a hot ărârii de
divorţ şi, evident, nici bunurilor dobândite dup ă desfacerea căsătoriei sau decesul unui soţ,
chiar dacă suma de bani utilizată la achiziţionarea bunului respectiv ar proveni din timpul
căsătoriei sau de la celălalt soţ. În această ultimă ipotez ă, so ţul care a participat cu bani la
dobândirea unui bun de către celălalt soţ, după desfacerea c ăsătoriei, va avea doar un
drept de creanţă pentru suma respectivă.
Dacă soţii au trăit despărţiţi în fapt înainte de desfacerea căsătoriei şi nu au cerut
instanţei să constate încetarea regimului comunităţii de la data separării lor, faptul că unul
dintre soţi nu a contribuit cu nimic la achiziţionarea unor bunuri în perioada desp ăr ţirii în
fapt va fi luat în considerare la stabilirea p ărţii din bunurile comune ce se cuvine fiec ărui
soţ[].
În ceea ce priveşte încetarea căsătoriei, nu ridică probleme deosebite decât cazul
declarării judecătoreşti a morţii, în care data morţii se stabileşte prin hot ărâre
judecătorească. Astfel, bunurile dobândite de soţul în viaţă după această dată şi pân ă la r ă-
mânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte, deşi au be neficiat, provizoriu, de
prezumţia de comunitate, vor fi re troactiv considerate bunuri proprii ale soţului care le-a
achiziţionat[]. Dacă are loc rectificarea datei morţii potrivit art. 52 alin. (3) NCC sau
anularea hotărârii declarative de moarte, pentru c ă s-a des coperit certificatul de deces al
persoanei respective, va opera o schimbarea retroactivă a statutului juridic al bunurilor do -
bândite între cele două date, din bunuri comune în proprii sau invers, dup ă cum data real ă
a morţii, dovedită prin certificatul de deces, se situeaz ă anterior sau posterior celei
stabilite prin hotărâre[]. Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere oricând
anularea hotărârii declarative de moarte, iar cel declarat mort poate cere înapoierea
bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putin ţă, restituirea lor prin echivalent.
Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat s ă le îna poieze decât dacă,
sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se va face dovada c ă la data
dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în via ţă[art. 54 alin. (2)
NCC]. Această regulă trebuie aplicată mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte regimul
matrimonial. Întrucât cel declarat mort este în via ţă, c ăs ătoria nu a încetat, deci comu -
nitatea între soţi a existat, deşi a existat aparen ţa c ă so ţul celui declarat mort este
necăsătorit. În cazul în care acesta din urmă s-a recăsătorit, iar primul s ău so ţ se
reîntoarce, comunitatea de bunuri a primei c ăsătorii a existat pân ă în ziua încheierii celei
de-a doua, dacă soţul celui declarat mort a fost de bun ă-credin ţă. Raporturile patrimoniale
generate de prima căsătorie vor supravieţui dacă cea de-a doua c ăs ătorie a fost încheiat ă
prin fraudarea legii, respectiv soţul celui declarat mort a fost de rea-credin ţă şi a cunoscut
faptul că primul său soţ trăieşte.
[] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 123/1983, în R.R.D. nr. 12/1983, p. 94; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.
1868/1982, în R.R.D. nr. 11/1983, p. 67.
[]A. IONAŞCU, Anularea hotărârii de declarare a morţii prezumate a unei per soane a cărei moarte
reală a fost constatată anterior prin act de deces,în L.P.nr. 11/1960, p. 53.
În cazul desfiinţării căsătoriei, efectul retroactiv al acestei sancţiuni face ca regimul

comunităţii să nu fi existat, astfel că toate bunurile achiziţionate vor fi con siderate proprii
ale celui care le-a dobândit, iar cel care a contribuit cu sume proprii de bani la
achiziţionarea unor bunuri de către celălalt va avea un drept de crean ţă sau va fi considerat
coproprietar, dacă partea sa din bunul în discu ţie a fost deter minată, nefiind îndeplinite
condiţiile pentru aplicarea prezumţiei de comunitate. Aceas tă soluţie este însă aplicabilă
numai în raporturile dintre soţi. În rapor turile cu terţii care au încheiat cu unul dintre so ţi
un act anterior desfiinţării căsătoriei, nulitatea nu poate fi opusă, în afară de cazul în care
au fost îndeplinite formalităţile de publicitate pre văzute de lege cu privire la acţiunea în
constatarea nulităţii sau în anulare ori terţul a cunoscut, pe alt ă cale, înainte de în cheierea
actului, cauza de nulitate a căsătoriei. În cazul căs ătoriei putative, raporturile patrimoniale
dintre soţi sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor referitoare la divorţ.
122. Concubinajul nu şi-a găsit reglementarea nici în noul Cod civil, de aceea nu i se vor
aplica regulile referitoare la căsătorie. Aceasta înseamnă că bunurile do bândite de con-
cubini vor intra în proprietatea exclusivă a fiec ăruia sau în copro prietatea celor doi, dacă
au contribuit la achiziţionarea lor[]. Modalitatea în care fiecare concubin a contribuit la
dobândirea bunurilor respective urmează a fi lămurită prin probe, nefiind aplicabil ă pre -
zumţia de comunitate[].
123. Pentru a stabili dacă un bun aparţine comunităţii sau este propriu al unuia dintre
soţi, este necesar să se stabilească şi momentul dobândirii acestuia. Sub acest aspect, în
doctrina şi practica născute sub imperiul Codului familiei au existat dis cuţii referitor la
drepturile de creanţă în virtutea cărora se poate pretinde transmi terea dreptului de
proprietate asupra unui lucru, imobilele dobândite pe baza unui contract de construire,
actele juridice afectate de modalităţi şi bunurile achiziţionate cu plata pre ţului în rate.
Referitor la încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare, s-au exprimat mai
multe opinii: prima a susţinut că sim pla dobândire a unui drept de creanţă mar chează
momentul în care bunul a intrat în comunitate, chiar dac ă dreptul de proprie tate asupra
bunului ce alcătuieşte obiectul acelei crean ţe este dobândit ulte rior[]; o altă opinie a
susţinut că dreptul de creanţă, respectiv dreptul de proprietate intr ă în comunitate
succesiv, în momente diferite, bunurile dobândite astfel devenind, prin efectul legii, bunuri
comune[]. Ultima opinie subliniază aspectul intrării succesive a dreptului de creanţă şi a
celui de proprietate în patrimoniul soţilor, în funcţie de acestea urmând a se stabili na tura
juridică a bunului dobândit. Chiar dacă dreptul de pro prietate se dobândeşte numai la
încheierea contractului de vânzare-cumpărare, credem că şi dobândirea dreptului de
creanţă are o semnificaţie, mai ales dacă preţul a fost pl ătit integral la acest moment.
Încheierea unei promisiuni bilaterale de vânzare-cump ărare având ca obiect un imobil
comun poate fi încheiată și de un singur soț întrucât art.346 alin. 1 Cod civil care cere
acordul ambilor soți se referă doar la actele de înstrăinare sau grevare, ori promisiunea
amintită nu are ca efect transmiterea dreptului de proprietate .
[] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 183/1980, în R.R.D. nr. 9/1980, p. 57-58; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.
1241/1980, în R.R.D. nr. 1/1981, p. 64; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1047/1981, în R.R.D. nr. 2/1982, p.
60.
[] Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 22/1990, în I.G. MIHUŢĂ, Culegere de practică judiciară
în materie civilă pe anul 1990, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1991.
[] A se vedea M. ELIESCU, Transmisiunea şi împărţeala moştenirii în dreptul RSR , Ed. Academiei,
Bucureşti, 1966, p. 199.
[] A se vedea I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 66.
Dacă un bun a fost dobândit de un soţ în timpul căs ătoriei printr-un act juridic afectat de
termen sau sub condiţie rezolutorie, acel bun va intra în comunitate dacă nu se încadreaz ă
în categoriile de bunuri proprii. Dac ă însă actul este afectat de o condiţie suspensivă,
bunurile nu fac parte din patrimoniul so ţilor decât în situaţia în care condiţia se realizează,
chiar dacă acest eveniment are loc după desfacerea c ăsătoriei, pentru c ă împlinirea
condiţiei are efect retroactiv[].
124. Articolul 339 NCC consacră noţiunea de bunuri comune în devălmăşie ale soţilor,
noţiune consacrată de doctrina anterioară[]. Proprietatea devălmaşă reprezintă o mo-
dalitate a dreptului de proprietate care există atunci când, prin efectul legii sau în temeiul
unui act juridic, dreptul de proprietate aparţine concomitent mai multor persoane, f ăr ă ca
vreuna dintre acestea să fie titulara unei cote-părţi deter minate din dreptul de proprietate
asupra bunului sau bunurilor comune. În cazul c ăs ătoriei, ea aparţine soţilor şi se
caracterizează prin aceea că drep tul fiecăruia dintre soţi asupra bunurilor lor nu este deter -
minat, deci nu se cunoaşte cota-parte ce revine fiec ărui so ţ, la fel ca şi în cazul
coproprietăţii de drept comun. Ea cuprinde drep turi şi obligaţii, fiind o comunitate
matrimonială, dar fără cote-părţi, şi aparţine ambilor so ţi în devălm ăşie pân ă la lichi darea
comunităţii. Spre deosebire de Codul familiei, în care se reg ăsea proprietatea devălmaşă ca
o modalitate a dreptului de proprietate specifică exclusiv relaţiilor dintre soţi, noul Cod
civil reglementează proprietatea comună în devălmăşie în Titlul II al C ăr ţii a III-a „Despre
bunuri” şi arată în art. 668 că, dacă se naş te prin efectul legii, proprietatea în devălmăşie
este supusă dispoziţiilor acelei legi, care se completează, în mod cores punzător, cu cele
privind regimul comunităţii legale, iar în cazul în care izvorul proprietăţii în dev ălm ăşie este
un act juridic, dispoziţiile privitoare la regimul comunităţii legale se aplic ă în mod
corespunzător.
Devălmăşia este o formă a proprietăţii comune specifică nu mai căsătoriei şi i se aplică
prezumţia de coproprietate instituită de art. 633 NCC, potrivit c ăreia, dac ă bunul este
stăpânit în comun, coproprietate se prezumă până la proba contrar ă. Ea poate fi
convenţională sau legală, după cum soţii au încheiat sau nu o conven ţie matrimonial ă [].
Datorită modului de reglementare a încheierii actelor juridice refe ritoare la bunurile
comune, devălmăşia are legătură şi este influenţată de condiţia personală a so ţilor, dar nu le
afectează capacitatea de folosinţă sau de dispoziţie[].
Delimitarea devălmăşiei de proprietatea comună pe cote-p ărţi se face din mai multe
puncte de vedere:
Gh. Comăniță, I.I. Comăniță, Drept civil. Contracte civile special, Editura Universul juridic, București, 2013, p.11.
pentru o prezentare a doctrine și jurisprudenței anterioare adoptării Codului civil referitoare la acest aspect, D. Chirică,
Efectele juridice ale antecontractului de vânzare-cumpărare imobiliară încheiat în calitate de promitent-vânzător sau
promitent –cumpărător de un singur soț, fără conimțământul expres al celuilalt soț, în Dreptul nr.5-6/1993, p.53-62.
[]Idem, p. 79; AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU,op. cit., p. 62-63.
[] S-a propus şi noţiunea de comunitate matrimonială în devălm ăşie, întrucât con ţinutul acestei
categorii juridice este determinat nu numai de dreptul de proprietate, ci şi de alte drepturi reale (I.
ALBU, Dreptul familiei, p. 120). În sensul că este necesar a se face distinc ţie între comunitatea de
bunuri a soţilor, care are ca obiect o totalitate de drepturi patrimoniale, reale şi de crean ţă, precum
şi obligaţii, şi dreptul lor de proprietate comună în devălmăşie, raportul dintre cele dou ă no ţiuni fiind
unul de la gen la specie, a se vedea D. LUPULESCU,
A.M. LUPULESCU, op. cit., p. 69.
[] În doctrină, în perioada în care era în vigoare Codul familiei, s-a ar ătat c ă dev ălm ăşia nu poate
fi calificată ca societate, neavând natură convenţională şi nici scop lucrativ, şi nici ca persoan ă
juridică, neîntrunind condiţiile cerute pentru aceasta. A se vedea M. ELIESCU, op. cit., p. 230.
[]Idem, p. 23.
a) în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, fiecare copro prietar este titular exclusiv al
unei cote-părţi şi poate dispune liber de aceasta în lips ă de stipula ţie contrar ă, iar în cazul
devălmăşiei, cota-parte ce revine fiecărui soţ nu este determinată, ci se stabileşte numai la
lichidarea comunităţii, astfel că soţii nu pot înstrăina partea ce le revine din bunurile
devălmaşe în timpul comunităţii;
b) potrivit art. 345 NCC, fiecare soţ are dreptul de a folosi bunul comun, dar şi de a face
acte de conservare, de administrare şi dobândire a bunurilor comune fără consimţământul
expres al celuilalt soţ. De asemenea, un soţ poate face singur acte de dispozi ţie asupra
mobilelor comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalit ăţi de
publicitate. Doar actele de înstrăinare şi grevare a imo bilelor şi a mobilelor supuse
publicităţii speciale necesită acordul ambilor soţi. În ca zul coproprietăţii obişnuite, fiecare
coproprietar poate folosi sau poate face acte de conservare referitor la bunul comun f ăr ă
acordul celorlalţi, în măsura în care nu schimbă destina ţia şi nu aduce atingere drepturilor
celorlalţi coproprietari. Pentru actele de administrare se consacr ă principiul majorit ăţii, iar
pentru actele de dispoziţie principiul unanimităţii (art. 641 NCC);
c) în ceea ce priveşte izvorul devălmăşiei şi al coproprietăţii, acestea sunt identice, ele
putând apărea prin efectul legii sau al unui act juridic (art. 667 NCC);
d) împărţirea proprietăţii comune pe cote-părţi se face în raport de cotele dinainte
cunoscute, pe când, în cazul proprietăţii devălmaşe, cotele nefiind cunoscute, ele urmeaz ă
a fi stabilite la lichidarea comunităţii.
1.2. Bunurile proprii

125. Dacă art. 339 NCC instituie regula potrivit c ăreia bu nurile dobândite de oricare
dintre soţi în timpul regimului comunităţii legale sunt bunuri comune în devălmăşie, calitate
care se prezumă, art. 340 reglementează excep ţia. Ca urmare, sunt bu nuri proprii ale
fiecărui soţ cele opt categorii prevăzute la lit. a)-h). Calitatea de bun propriu trebuie
dovedită şi este determinată fie de destinaţia, fie de prove nienţa bunului respectiv. Aşa
cum s-a arătat în literatura juridică[], enumerarea este limitativă, nicio categorie neputând
fi adăugată celor prevăzute de lege, întru cât este vorba despre o excepţie ce trebuie strict
interpretată şi de un regim de comunitate în care bunurile comune tre buie să fie regula.
Bunurile comune şi cele proprii ale so ţilor alc ătuiesc dou ă mase de bunuri care
relaţionează, astfel că bunurile pot trece dintr-o categorie în alta, fie prin dona ţie sau
vânzare între soţi, fie prin încetarea şi lichidarea comunităţii în timpul c ăs ătoriei, ur mare a
modificării regimului matrimonial. În primul rând, trebuie s ă remarc ăm c ă nu au mai fost
incluse în categoria bunurilor proprii bunurile dobândite înainte de c ăs ătorie, pentru c ă
acest lucru era evident. Inspiraţia codului pare a fi şi în acest caz Co dul familiei, deşi se
poate face o asemănare şi cu art. 450-458 C. civ. Québec, care prevăd c ă sunt bunuri
proprii: bunurile dobândite înainte de regim, bunurile dobândite prin succesiune sau
donaţie, bunul care înlocuieşte un bun propriu şi indem nizaţia de asigurare, hainele şi
hârtiile personale, diplomele, instrumentele de muncă, rentele, indemnizaţia pentru
daunele morale şi materiale, fructele bunurilor proprii, drepturile de proprietate intelec-
tuală şi industrială, mai puţin fructele şi veniturile lor care sunt percepute sau scadente în
timpul regimului matrimonial.

126. a) Bunurile dobândite prin moştenire, legat sau donaţie [art. 340 lit. a)], cu excepţia
cazului în care dispunătorul a prevăzut în mod expres c ă ele vor fi comune. Aceste bunuri
sunt considerate comune datorită faptului c ă fac obiectul unor acte juridice
intuitupersonae(legatul şi donaţia) sau al devoluţiunii succesorale legale, care are la bază
legătura de rudenie dintre de funct şi moştenitor. Aceste bunuri sunt proprii datorit ă pro -
venienţei lor. Referirea la moştenire vizează moştenirea legală, în cadrul căreia
devoluţiunea are în vedere clasele de moş tenitori care vor culege moştenirea în ordinea şi
în cotele prevăzute de lege, iar referirea la legat vizeaz ă toate tipurile de legate care stau
la baza moştenirii testamentare: universale, cu titlu universal sau cu titlu particular.
Legatul făcut unuia dintre soţi rămâne bun propriu, chiar dac ă transmi ţătorul a urm ărit s ă i
se asigure întreţinerea şi înmormântarea, sarcini la care a contribuit şi so ţul legatarului.
Pentru sumele cu care a contribuit, dac ă dep ăşesc cheltuielile obişnuite ale c ăs ătoriei,
soţul care nu a beneficiat de legat va avea un drept de creanţă[].
În ceea ce priveşte donaţia, legiuitorul s-a referit la donaţiile directe, indirecte,
deghizate şi la darul manual, fie că este vorba de un act între so ţi sau de o libe ralitate
provenind de la un terţ[]. Dacă donaţia este cu sarcini, bunul ce a făcut obiectul s ău va fi
propriu al soţului donatar numai în situa ţia în care sarcina a fost executat ă din bunurile
proprii. Dacă sarcina s-a executat din surse comune, bunul va fi propriu numai în m ăsura în
care emolumentul său excede valorii sarcinii[].
Prin excepţie, aceste bunuri vor fi comune dacă dispun ătorul, în cazul legatelor şi al
donaţiilor, a prevăzut astfel. În cazul moş tenirii legale, voinţa părţilor nu are un rol în acest
sens, pentru că ea se deferă conform legii. Voin ţa dispun ătorului trebuie s ă fie expres ă, ea
putând fi cuprinsă în acelaşi act sau într-un înscris separat, anterior, simultan sau ulterior
actului care constată liberalitatea[].
O problemă discutată viu în literatura juridic ă a fost cea a darurilor de nuntă. Aceste
bunuri vor fi comune dacă este vorba despre darurile obişnuite ce se fac cu aceast ă ocazie
în executarea unei convenţii sociale. Caracterul de bun comun este dat de destina ţia
bunului, aceea de a ajuta la constituirea vie ţii de fa milie şi la comunitatea de bunuri a
soţilor. Dacă însă este vorba despre sume mari de bani sau bunuri de valoare deosebită
donate de părinţii unuia dintre soţi, acestea vor fi proprii, afar ă de cazul în care
dispunătorul prevede expres că ele vor fi comune.
În cazul în care liberalitatea este făcută ambilor so ţi, cu men ţiunea expresă ca bunul să
devină comun, acesta va fi comun în devălmăşie[], şi nu pe cote-părţi, întru cât toate
categoriile prevăzute de art. 340 NCC sunt excepţii de la comunitatea de bu nuri a soţilor,
deci în cazul în care dispunătorul va prevedea expres c ă bunul este comun, se va aplica
regula din art. 339.
[] Trib. jud. Bihor, dec. civ. nr. 1156 din 7 decembrie 1979, în R.R.D.nr. 5/1980, p. 57.
[] În practică s-a decis că, în cazul înstrăinării făcute de ascendent des cendentului, prezumată a fi
o liberalitate, potrivit art. 845 C. civ. 1864, cu rezerva dreptului de uzufruct, bunul astfel dobândit
este un bun propriu, şi nu comun (Trib. Argeş, s. civ., dec. nr. 163 din 17 decembrie 2008 şi Jud. Iaşi,
sent. civ,nr. 4472 din 18 martie 2009, portal.just.ro). Solu ţiile îşi p ăstreaz ă actualitatea, noul Cod civil
preluând dispoziţia în art. 1091 care consacră caracterul relativ al prezum ţiei şi extinzând-o şi la
situaţia înstrăinărilor făcute cu rezerva uzului, abitaţiei, întreţinerii pe via ţă ori a unei rente viagere.
[] Codul familiei nu cuprindea cerinţa voinţei exprese a dispun ătorului, de aceea s-a sus ţinut c ă
ea poate fi şi tacită, dar neîndoielnică ( M. ELIESCU, op. cit., p. 205). Tot din acest motiv, practica a
considerat contribuţia părinţilor la achizi ţionarea unor bunuri ca fiind o donaţie făcută exclusiv în
favoarea copilului lor, cu excepţia cazului în care s-a specificat expres ca bunul s ă fie comun. Solu ţia
îşi păstrează actualitatea şi de lege lata.
[] A se vedea M. ELIESCU, op. cit., p. 205.
127. b) Bunurile de uz personal (art. 340 lit. b). Caracterul de bunuri proprii este
destinaţia lor, respectiv uzul personal al unuia sau altuia dintre so ţi. Legea nu cuprinde nici
definiţia acestei categorii şi nici o enumerare exemplificativă, însă doctrina a elaborat o
serie de condiţii pe care bunul trebuie să le îndeplinească pentru a fi inclus în aceast ă
categorie:
– bunul să fie dobândit de unul dintre so ţi în scopul folosirii pentru uz personal, indi -
ferent de provenienţa sumelor cu care a fost achizi ţionat. Dac ă bunul a fost do bândit prin
donaţie de la celălalt soţ, bunul va fi propriu, dar în temeiul art. 340 lit. a), şi nu al lit. b) din
acelaşi text legal[]. Dacă bunul propriu a fost achiziţionat cu mijloace comune sau un soţ a
participat cu munca sa la achiziţionarea unui bun propriu al celuilalt so ţ, el are împotriva
acestuia din urmă un drept de creanţă fundamentat pe îmbo găţirea fără just temei[];
– bunul trebuie să aibă destinaţia uzului personal şi să fie efectiv folosit de unul dintre
soţi. Pentru calificarea bunului ca propriu, este necesar ă şi folosin ţa efectiv ă a bunului de
către unul dintre soţi. În funcţie de situaţia materială a so ţilor, de nive lul lor de trai şi de
valoarea bunului, obiectele de lux, bijuteriile sunt considerate bunuri proprii sau comune,
aprecierea făcându-se de la caz la caz.
Într-o opinie[], pe care nu o împărtăşim, se susţine că biju teriile oferite de părinţi sau de
rudele apropiate ale unuia dintre soţ celuilalt so ţ sau cele oferite de prieteni sau rudele
comune oricăruia dintre aceştia sunt bunuri comune dacă dona ţia a fost f ăcut ă cu ocazia
nunţii. În primul rând, se impune a se observa că aceste obiecte, destinate a fi purtate de o
anumită persoană (şi nu în comun de către ambii soţi), nu sunt cadouri f ăcute am bilor soţi,
chiar cu ocazia nunţii, ci unuia dintre ei. Pe de altă par te, nu se poate accepta nici ideea că
astfel de bunuri sunt „destinate să formeze începutul patrimoniului comun al so ţilor”. Cu
atât mai mult, dacă bijuteriile sunt dona te cu ocazia nunţii de către părinţi, ele vor fi
considerate bunuri proprii ale celui gratificat[].
128. c) Bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre so ţi , dacă nu sunt elemente
ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri [art. 340 lit. c)].
Bunurile destinate exercitării efective a profesiei unuia dintre so ţi, ca unel tele unui
meşteşugar, instrumentul muzical în cazul unui muzician, biblioteca de specialitate etc.,
sunt bunuri proprii ale soţului care exercită profesia respectiv ă. Dacă bunul a fost cum părat
cu bani comuni sau prevenind de la celălalt so ţ, acesta din urm ă va avea un drept de
creanţă pentru banii cu care a contribuit. Bunurile din această categorie îşi păstrează
caracterul de bun propriu şi după ce soţul care a exercitat profesia respectiv ă nu o mai
practică (pentru că a schimbat-o sau a ajuns la vârsta pensionării []), dar şi în cazul în care
un soţ practică mai multe profesiuni simultan sau succesiv. Dac ă însă schimbarea pro fesiei
unui soţ intervine nejustificat de des, iar bunurile destinate exercit ării profesiei sunt
[] Exemplul dat în literatură a fost cel al soţului care moşteneşte de la prima sa so ţie haine pe
care le foloseşte cea de-a doua soţie. În acest caz, bunurile nu sunt proprii ale so ţiei, pentru c ă nu ea
le-a dobândit, ci poate fi, cel mult, un împrumut de folosinţă ( A L. BACACI,
V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit.,p. 113; M. AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit., p. 205;
T. BODOAŞCĂ, Regimul juridic al bunurilor proprii de uz personal, în Dreptul nr. 1/2007, p. 46-47).
[]AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 114. În sens contrar, că munca celuilalt soţ
este bun comun şi deci este exclus dreptul de crean ţă al unuia dintre so ţi împotriva celuilalt so ţ, a se
vedea T. BODOAŞCĂ, Regimul juridic..., p. 46-47.
[] A se vedea L. PÎRVU, Regimul juridic al bunurilor de valoare deosebită do bândite în timpul
căsătoriei (I), în Dreptul nr. 10/1992, p. 45-49; pentru opinii contrare, a se vedea şi nota II la acelaşi
articol, de S. ŞERBAN.
[] În acest caz, bunurile au şi o valoare sentimental ă ( AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE,
C.C. HAGEANU, op. cit., p. 115).
valoroase, bunurile destinate profesiilor abandonate trebuie considerate ca f ăcând parte

din comunitatea de bunuri, fiind vorba de adevărate investiţii efectuate de so ţi.
Dacă soţii au aceeaşi profesie şi folosesc împreună bunurile destinate exercit ării
profesiei, opinia majoritară a fost în sensul că aceste bunuri sunt proprii sub forma
coproprietăţii comune pe cote-părţi[].
Prin excepţie, sunt bunuri devălmaşe, şi nu proprii, cele des tinate exercitării profesiei
unuia dintre soţi ce aparţin unui fond de comerţ care face parte din comu nitatea de bunuri.
Apartenenţa la un fond de comerţ comun atrage pentru elementele sa le componente
aceeaşi calificare de bun comun, chiar dac ă este vorba despre bunuri pe care un so ţ le
foloseşte pentru exercitarea profesiei sale[]. Aşa cum s-a remarcat deja, în aceste situaţii,
lipsa unei reglementări clare ar putea aduce atingere inde pendenţei profesionale a unuia
dintre soţi atât timp cât celălalt soţ ar putea, pe baza atributelor ce îi sunt conferite de
lege asupra bunurilor comune, să dispună de aceste bunuri dacă sunt bunuri mobile pentru
înstrăinarea cărora nu sunt prevăzute formalităţi de publicitate [].
129. d) Drepturile patrimoniale de proprietate intelectual ă asupra crea ţiilor sale şi

asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat [aer. 340 lit. d)]. Drepturile de autor au
reprezentat întotdeauna un aspect controversat al raporturilor patrimoniale dintre soţi.
Codul familiei prevedea în art. 31 lit. d) c ă sunt bunuri proprii manuscrisele ştiin ţifice sau
literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri.
Formularea textului legal a impus concluzia că este bun propriu numai suportul în care s-a
materializat opera ştiinţifică sau artistică, iar drepturile patrimoniale de autor sunt bunuri
comune prin analogie cu salariul so ţilor, care era considerat tot bun co mun, soluţia
regăsindu-se şi în practica fostului Tri bunal Suprem[]. Cu toate acestea, au existat şi păreri
că sumele de bani primite pentru opere de creaţie intelectuală, de orice natură ar fi, ar
trebui socotite bun propriu al celui care a realizat aceste opere, şi nu bun comun.
Susţinătorii acestei opinii au susţinut că o astfel de activitate nu poate fi asimi lată cu
activitatea obişnuită al cărei re zultat să fie considerat bun comun. Tocmai caracterul
excepţional al acestei activităţi, strict legată de capacitatea, de talentul şi de efortul
deosebit al aceluia care creează, pledează pentru a consi dera contravalori băneşti a
activităţii de creaţie ca bun propriu. Considerarea ca bunuri proprii numai a lucrurilor în
care s-a încorporat creaţia intelectuală nu aduce autorului nicio recompens ă sau niciun
stimulent material, de vreme ce sumele de bani şi orice fel de recompens ă vor fi socotite
bun comun[].
Noul Cod civil a prevăzut că drepturile patrimoniale de pro prietate intelectuală asupra
creaţiilor unuia dintre soţi şi asupra semnelor distinctive pe care acesta le-a înregistrat
sunt bunuri proprii. Această categorie de bunuri este considerat ă bun pro priu datorită
[] A se vedea M. ELIESCU, op. cit., p. 211; T.R. POPESCU, Dreptul familiei, vol. I, Bucureşti, 1960, p.
179; I. ALBU, Dreptul familiei, p. 134; Trib. Capitalei, dec. civ. nr. 3109/1956, în L.P.
nr. 5/1957, p. 607. Opinia că în acest caz bunu rile ar fi devălmaşe nu se poate susţine pentru
considerentele pe care le-am arătat în cazul dona ţiei f ăcute ambilor so ţi: ne afl ăm într-o situa ţie de
excepţie, derogatorie de la regula că bunurile dobândite de un so ţ în timpul regi mului comunităţii sunt
devălmaşe, iar destinaţia bunurilor impune caracterul lor propriu.
[] Astfel, de exemplu, dacă soţii deţin o societate comercială cu obiect de activitate prestare de
servicii medicale, iar unul dintre ei este medic şi îşi exercită activitatea în cadrul acelei societ ăţi.
[] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 581/1974, în R.R.D. nr. 2/1975, p. 67; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr.
1309/1976, în C.D. 1976, p. 170-171.
activităţii creatoare pe care o presupune şi efortului deosebit pe care un so ţ l-a depus

pentru a obţine acest rezultat.
Reglementarea referitoare la drepturile de proprietate intelectuală[] nu poate fi înţe-
leasă fără o succintă analiză a dreptului de autor , care este un drept special, complex şi
succesiv. Este un drept special, pentru că, aşa cum am arătat, el poart ă asu pra unor bunuri
deosebite, obţinute de un soţ datorită unui talent sau unui efort ieşit din comun, iar în
conţinutul său intră atât drepturi morale [], cât şi drepturi patrimoniale. Drepturile
patrimoniale sunt indicate în art. 12 şi art. 13 din Legea
nr. 8/1996 şi includ dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utili zată sau
exploatată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de c ătre alţii [].
Drepturile morale şi cele patrimoniale se exercită succesiv, ultimele fiind con siderate
bunuri proprii ale soţului autor al operei respective. În schimb, veniturile obţinute din
valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală reprezintă bu nuri comune, indiferent de
data dobândirii lor, însă numai în cazul în care crean ţa privind încasarea lor devine
scadentă în timpul comunităţii (art. 341 NCC).
Legiuitorul a fost atent la opiniile doctrinare şi a preluat opinia majoritar ă, care a
susţinut că veniturile încasate în temeiul drep turilor de proprietate intelectuală trebuie
asimilate cu salariul şi considerate bun comun, această solu ţie fiind echitabil ă, mai ales în
situaţia în care un soţ este angajat, iar celălalt nu, dar ob ţine venituri din drepturi de
proprietate intelectuală.
130. e) Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice

sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bu nuri
[art. 340 lit. e)]. Premiile şi recompensele sunt considerate bunuri proprii, pentru că sunt
acordate pentru o realizare deosebită sau pentru o fapt ă personal ă ieşit ă din comun. În
această categorie nu se includ primele sau pre miile din cadrul sistemului premial de
salarizare, care au acelaşi regim juridic ca salariul, ci numai acelea care se acordă în mod
excepţional, pentru merite deosebite[].
În cadrul acestei categorii se includ şi manuscrisele ştiin ţifice sau literare, schi ţele şi
proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri. Ele reprezint ă suportul
material în care se exteriorizează drepturile de proprietate intelectual ă şi este firesc ca
soţul autor să fie proprietar exclusiv asupra acestora, pentru că efortul s ău creator este cel
[] Grupate în doctrina franceză sub denumirea de „proprietatea literar ă şi artistic ă”, drep turile de
autor sunt divizate în: dreptul de a divulga opera, de a fixa condi ţiile de exploatare şi de a-i ap ăra
integritatea, care sunt proprii soţului autor, potrivit art. L 121-9 alin. (1) din Codul propriet ăţii
intelectuale, şi dreptul asupra produselor pecuniare, care este propriu sau comun, în func ţie de mo -
mentul naşterii operei şi de momentul încasării sumelor de bani cuvenite. Astfel, dac ă sumele sunt
încasate în timpul regimului comunităţii, ele sunt bunuri proprii dac ă opera este anterioar ă regimului
şi alimentează comunitatea, ca şi salariul unui soţ, dac ă opera este creat ă în timpul regimului
comunităţii (PH. MALAURIE,L. AYNÈS, op. cit., p. 164-166).
 Dreptul de autor este definit ca dreptul de proprietate intelectuală recunoscut persoanei sau persoanelor fizice care au
realizat o operă originală de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație,
modul sau forma concretă de exprimare și independent de valaorea și destinația lor, A. Circa, Protecția drepturilor
intelectuale. Actualități și perspective, Editura Universul Juridic, București, 2013, p.16.
[] Potrivit art. 10 din Legea nr. 8/1996, drepturile morale sunt dreptul de a decide cum va fi adusă
opera la cunoştinţa publicului, de a pretinde recunoaş terea calităţii sale de autor al operei, de a
pretinde respectarea integrităţii operei etc.
[] Utilizarea sau exploatarea operei dă autorului dreptul exclusiv de a auto riza: reproducerea
integrală sau parţială a operei; difuzarea operei; repre zentarea scenică, expunerea sau proiecţia
publică a operelor; transmiterea unei opere c ătre public prin fir sau prin orice alt procedeu;
comunicarea publică prin intermediul înregistrărilor sonore şi audiovizuale etc.
[] Trib. Suprem, dec. civ. nr. 698/1955, în L.P. nr. 5/1955, p. 550; I. ALBU, Dreptul familiei, p. 134-135.
care le-a generat. În această categorie se includ deci bunurile în care s-a materializat
opera, drepturile patrimoniale de autor sunt tot bunuri proprii, dar în temeiul art. 340 lit. d),
iar veniturile obţinute în temeiul aces tora şi încasate în timpul comunităţii vor fi bunuri
comune.
131. f) Indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau

moral adus unuia dintre soţi [art. 340 lit. f)]. Textul are în vedere dou ă ipoteze. Prima este
aceea în care a fost încheiată o asigurare de persoane în be neficiul unuia dintre soţi,
situaţie în care indemnizaţia de asi gurare este bun propriu, indiferent cine sau cu ce bani a
plătit primele de asigurare. Aceste sume sunt proprii atât înainte de încasare, când se
prezintă ca drepturi de creanţă[], cât şi după, datorită destinaţiei pe care o au de a repara
pagube exclusiv personale şi de a reface capacitatea de munc ă sau de a asigura existen ţa
persoanelor care nu mai sunt capabile de a munci. Dac ă primele de asigurare au fost
plătite de celălalt soţ sau din bani comuni, so ţul beneficiarului asigur ării va avea numai un
drept de creanţă pentru sumele plătite cu acest titlu, şi nu asu pra despăgubirii primite
pentru evenimentul asigurat.
Cea de-a doua ipoteză a textului legal se referă la despăgubirile cuvenite soţului care a
fost victima unui delict, indiferent dacă prejudiciul produs a fost material sau moral [].
Acestea au acelaşi regim ca şi indemnizaţia de asigurare.
Această categorie de bunuri proprii nu se referă la asigur ările de bunuri, în cazul c ărora
sumele încasate vor fi bunuri comune sau proprii dup ă categoria din care fac parte
bunurile asigurate[].
132. g) Bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum
şi bunul dobândit în schimbul acestora [art. 340 lit. g)]. Această categorie de bunuri proprii
reprezintă o variantă reformulată a art. 31 lit. f) C. fam., îns ă esen ţa reglement ării se
păstrează: textul reprezintă o aplicaţie a subrogaţiei reale cu titlu particular şi împiedică
soţii să schimbe natura juridică a bunurilor proprii sau comune [] pe care le deţin, în special
cu scopul de a evita fraudarea drepturilor terţilor. Din interpretarea acestui text rezultă că
vor fi bunuri proprii: bunurile obţinute pe baza unui contract de schimb având ca obiect un
bun comun, preţul unui bun propriu, bunul ob ţinut cu acest pre ţ, indemniza ţia de asigurare
pentru prejudiciile suferite de un bun propriu etc.
133. h) Fructele bunurilor proprii [art. 340 lit. h)]. Ultima categorie de bunuri proprii este
cea reprezentată de fructele bunurilor proprii. Enumerarea sa în textul legal nu era
necesară, întrucât acestea ar fi fost oricum comune în baza principiului
accesoriumsequitur principale. În pofida consacrării exprese a ca racterului propriu al
acestor fructe, considerăm că trebuie menţinută soluţia practicii, care a considerat comune
fructele industriale ale unui bun propriu dacă pentru ob ţinerea lor s-a folo sit munca
ambilor soţi.
1.3. Veniturile din muncă şi cele asimilate acestora
[]M. ELIESCU, op. cit., p. 215-216.

[] Referirea la prejudiciul moral constituie singura diferen ţă a acestui text fa ţă de cel cuprins
anterior în Codul familiei. Faptul că legea veche nu f ăcea nicio referire la daunele morale este de
înţeles, pentru că întreaga legislaţia a acelei perioade ignora existen ţa acestor prejudicii şi aprecia
că repararea lor prin sume de bani este inadmisibilă.
[] Pentru că subrogaţia reală funcţionează şi în cazul bunurilor comune, deşi textul se refer ă
expres numai la cele proprii (M. ELIESCU, op. cit., p. 218).
134. Veniturile din muncă ale soţilor şi natura juridic ă a aces tora au reprezentat un
adevărat câmp al dezbaterilor judiciare. Numeroase opinii au fost elaborate, iar salariul a
fost considerat bun comun, bun propriu, bun propriu de afecta ţiune, bun propriu înainte de
încasare şi comun după încasare.
O primă opinie, dominantă în doctrină, a fost aceea că venitul din munc ă este bun comun
al soţilor[], în sprijinul ei aducându-se argumente desprinse mai ales din prevederile art. 30
şi art. 31C. fam., care erau considerate determinante, şi nu legisla ţia muncii privitoare la
salariu. Astfel, s-a arătat că prevederileart. 30 şi art. 31 C. fam. sunt de strictă interpretare,
atât în ceea ce priveşte regula instituită de art. 30, în sensul c ă orice bunuri dobândite de
soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, cât şi în ce priveşte excep ţiile limitativ
precizate de art. 31 C. fam. Aşa fiind, venitul din munc ă, nefigurând în niciuna dintre
categoriile enumerate de art. 31 C. fam. ca exceptate de la regimul comunităţii, trebuie
considerat bun comun al soţilor. În plus, dac ă sa lariul ar fi considerat bun propriu, în
virtutea art. 31 lit. f) C. fam., orice s-ar dobândi cu acesta ar trebui considerat tot bun
propriu, ceea ce ar duce la golirea de conţinut a comunităţii.
O altă opinie a fost cea care a considerat salariul bun propriu []. Aceşti autori au susţinut
că lipsa înscrierii salariului în art. 31 C. fam. printre bunurile exceptate de la comunitate
nu se datorează faptului că acesta ar fi bun comun, ci pentru c ă sala riul nu este un bun
dobândit fără muncă şi nici provenit din economiile realizate din sume câştigate prin
muncă, ci un mijloc prin care se pot dobândi atât bunuri comune, cât şi proprii. S-a sus -
ţinut, de asemenea, că salariul poate fi urmărit pentru dato riile personale ale soţului
angajat, ceea ce înseamnă că nu con stituie bun comun, de vreme ce bunurile comune nu
pot fi urmărite, potrivit art. 33 C. fam., de creditorii personali ai so ţului decât dup ă urm ă-
rirea bunurilor proprii, prin împăr ţirea bunurilor co mune
[art. 33 alin. (2) C. fam.].
Au existat apoi şi opinii mai nuanţate [], care făceau distincţie între salariul neîn casat,
când există doar un drept de creanţă în patrimoniul so ţului angajat, şi salariul încasat, care
constituie un bun de afectaţiune, din el putându-se achizi ţiona atât bunuri co mune, cât şi
bunuri proprii, sau care au considerat salariul bun propriu de afectaţiune[], făcându-se
precizarea că dispoziţiile Codului muncii şi cele ale Codului familiei nu se pot aplica con-
comitent, ci numai succesiv. Aceşti autori considerau salariul bun propriu din care, după
încasare, se puteau dobândi atât bunuri proprii, cât şi bunuri comune. P ăstrând aceleaşi
nuanţe, unii autori[] au considerat că se impune distincţia între salariul neîncasat, când el
apare ca un drept de creanţă, iar regimul aplicabil lui este guvernat în exclu sivitate de
normele dreptului muncii, şi regimul juridic al salariului încasat, când acesta se
evidenţiază ca un drept real de proprietate. Apoi, s-a apreciat c ă, nici dup ă ce a fost
încasat, salariul nu devine, ipso facto, bun comun, păstrându-şi caracterul de bun propriu
până în momentul în care din el s-au achiziţionat bunuri care pot fi comune sau proprii.
[] A se vedea M. ELIESCU, op. cit., p. 235-253; T.R. POPESCU, op. cit., p. 185-191;
C. OPRIŞAN, Salariul fiecăruia dintre soţi este bun comun sau bun propriu? , în L.P. nr. 10/1957, p. 1189
şi urm.
[] A se vedea I.P. FILIPESCU, Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, p. 63; D.
SADOVEANU, Regimul comunităţii de bunuri ale soţilor şi salariul, în J.N. nr. 1/1956,
p. 85.
[] A se vedea S. BRĂDEANU, Salariul fiecăruia dintre soţi poate fi considerat ca bun comun al
ambilor soţi, în L.P. nr. 4/1958, p. 34; D. CIOBANU, Poate fi oare salariul încadrat în masa bunurilor
comune sau în masa bunurilor proprii?, în J.N. nr. 2/1959, p. 284.
[] A se vedea I. ALBU, Dreptul familiei, p. 140; idem, Consideraţii de lege lata şi de lege ferenda
privind regimul juridic al câştigului din muncă al soţilor, în R.R.D. nr. 2/1974, p. 28-33.
[]AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU,op. cit., p. 65.
Noul Cod civil a înlăturat orice controversă şi a consacrat expres natura juridică de bun
comun a venitului din muncă, dar şi a unor venituri asimilate acestora : sumele de bani cu-
venite cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale şi altele ase menea, precum şi
veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectual ă, indiferent de data
dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanţa privind încasarea lor devine scadent ă în
timpul comunităţii. Enumerarea legală nu este limitativă, ci i se pot alătura şi alte venituri,
cum ar fi bursele, veniturile obţinute din munca în agricultur ă etc. Se observ ă c ă legiuitorul
a legat calitatea de bun comun a acestor venituri de data scaden ţei: dac ă ele au devenit
scadente în timpul comunităţii, vor fi bunuri comune, iar dacă scadenţa se situeaz ă înain te
sau după încetarea comunităţii, veniturile ce fac obiectul art. 341 vor fi proprii ale so ţului
care le-a obţinut.
Alegerea legiuitorului de a considera bun comun veniturile din munc ă şi cele asimilate,
încasate în timpul comunităţii, este una justificată de faptul c ă rolul comu nităţii este acela
de a asigura desfăşurarea normală a vieţii de familie, iar privarea ei de o surs ă deosebit de
importantă de venit, uneori singura, ar fi putut pune în pri mejdie însăşi existenţa acestui
regim, pentru că s-ar fi ajuns practic la separa ţie în ca drul regimului comunităţii. Inspiraţia
noului Cod în această privinţă pare a fi fost
art. 449 C. civ. Québec, care prevede că intră în comunitatea de achizi ţii pro dusele muncii,
precum şi fructele şi veniturile scadente sau percepute în timpul regimului.
1.4. Regimul juridic al bunurilor proprii

135. În regimul comunităţii legale, soţii deţin două mase de bunuri: bunurile proprii şi
bunurile devălmaşe, fiecare având regim juridic diferit în ceea ce priveşte exercitarea
atributelor dreptului de proprietate, a urmăririi lor de către creditori şi a situa ţiei rezultate
în urma lichidării comunităţii.
Prevederea căfiecare soţ poate folosi, administra şi dispune liber de bunurile sale
proprii, în condiţiile legii, nici nu era nece sară, pentru că prin căsătorie soţilor nu li se
aduce nicio atingere în ceea ce priveşte capacitatea de exerci ţiu sau exercitarea atri -
butelor dreptului de proprietate asupra bunurilor lor proprii, indiferent dacă dobândirea
acestora se situează în timpul regimului comunităţii sau anterior. Ca urmare, se consacr ă
regula din dreptul comun, care nu mai trebuia reluată, având doar rolul de a augmenta şi
îngreuna inutil un cod şi aşa destul de stufos.
Regimul juridic trebuie analizat în corelaţie cu art. 343alin. (1) NCC, care instituie
prezumţia de comunitate. Aceasta presupune că soţul proprietar trebuie să facă do vada
bunurilor proprii în condiţiile art. 343, abia apoi fiind posibil ă exercitarea folo sinţei,
administrării şi dispoziţiei libere asupra acestora. În fapt, dovada nu trebuie f ăcut ă efectiv
decât la actele de înstrăinare şi grevare sau la schimbarea destinaţiei bunului, pentru c ă în
toate celelalte situaţii regimul juridic al bunurilor comune este identic cu cel al bunurilor
proprii: un soţ poate face singur acte juridice cu privire la oricare dintre aceste bunuri.
1.5. Dovada bunurilor soţilor

136. Articolul 343 NCC instituie în alin. (1) prezumţia de comunitate, care scuteşte soţii
de sarcina probei în ceea ce priveşte bunurile comune, adic ă bunurile dobândite de oricare
dintre ei în timpul regimului comunităţii legale, cu excep ţia celor ce se pot încadra în
categoriile prevăzute de art. 340 NCC. Per a contrario,calitatea de bun propriu trebuie
dovedită, dovada făcându-se diferit după cum este vorba des pre raporturile dintre soţi sau
dintre soţi şi terţi. Dovada calităţii de bun propriu repre zintă dovada contrară administrată
împotriva unei prezumţii rela tive, cea a comunităţii. Instituirea unui regim de favoare
pentru bunurile comune are rolul de a proteja comunitatea de bunuri a so ţilor ca fiind cea
care constituie baza asigurării chel tuielilor căsătoriei. O dispoziţie identică se regăsea în
art. 30 alin. (3)C. fam.
Dovada că un bun este propriu se poate face între so ţi prin orice mijloc de prob ă, cu
excepţia bunurilor proprii dobândite prin moştenire, legat sau dona ţie, în cazul c ărora
dovada se face în condiţiile legii[].
Având în vedere că legiuitorul a înţeles să explice dispoziţia în sensul că singura excep ţie
pe care o permite este cea referitoare la bunurile proprii dobândite prin acte juridice
solemne, interpretarea care se impune pentru această dispoziţie este aceea c ă, în relaţiile
dintre soţi, dovada bunurilor pro prii se poate face prin orice mijloc de probă, inclusiv
martori şi prezumţii, chiar dacă valoarea actului este sub 250 lei. De altfel, noul Cod de
procedură civilă prevede mai multe situaţii în care dovada cu martori poate fi admis ă [art.
309 alin. (2) şi (4) NCPC].
Dacă bunul propriu a fost dobândit prin act solemn, dovada acestuia se face în condi ţiile
legii, numai prin înscrisul întocmit în forma cerut ă de lege (autentic ă, în cazul dona ţiei, şi
autentic sau olograf, în cazul testamentului). Având în vedere c ă excep ţiile sunt de strict ă
interpretare, dispoziţia referitoare la bunurile pro prii dobândite potrivit art. 340 lit. a) nu se
poate extinde şi la alte categorii.
Dispoziţia referitoare la relaţiile dintre soţi îi vizează şi pe succesorii lor universali sau
cu titlu universal, pe moştenitorii, pe legatarii sau pe donatarii de bunuri viitoare şi pe
creditorii chirografari, în afară de situaţia în care invocă un drept propriu [].
În raporturile dintre soţi şi terţi, soţii vor putea face dovada calităţii de bun propriu numai
în condiţiile dreptului comun, fără nicio derogare. În schimb, terţii vor putea face dovada
calităţii de bun propriu prin orice mijloc de prob ă, întrucât, în mod obiectiv, ei nu au acces
şi nici nu posedă înscrisurile necesare. Sunt con sideraţi terţi toţi cei care nu au niciun
raport juridic cu soţii, succesorii cu titlu particular ai soţilor cu privire la actele juridice
săvârşite de autorii lor înainte de înstrăinarea sau de pre darea bunului asupra căruia
aceştia au dobândit un drept cu titlu particular, precum şi creditorii chirografari care
invocă un drept propriu[].
1.6. Formalităţile de publicitate

137. În unele situaţii,bunurile comune, mobile şi imobile, pot fi dobândite de unul dintre
soţi singur, astfel că există posibilitatea ca în cartea funciară sau în alte registre de
publicitate să fie înscris ca proprietar doar so ţul care a participat la în cheierea actului de
dobândire. În acest caz, art. 344 NCC prevede că oricare dintre so ţi poate cere s ă se fac ă
[] Sub imperiul dispoziţiei anterioare au existat mai multe opinii referitoare la sensul textului
legal. Într-o opinie, s-a susţinut că sintagma „orice mijloc de prob ă” înseamn ă f ăr ă nicio restric ţie,
astfel că proba unui bun propriu s-ar putea face prin martori şi prezum ţii, indiferent de valoarea
actului, pentru că ubilex non distinguit, necnosdistingueredebemus [D. CIOBANU (II), Despre limitele
aplicării art. 5 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei , în J.N. nr. 8/1962,
p. 89 şi C.S.J., s. civ., dec. nr. 434/1990, în Dreptul nr. 9-12/1990,p. 231-232]. O alt ă opinie a admis o
singură derogare de la această regulă, anume în cazul bunurilor proprii dobândite prin acte solemne,
a căror dovadă se poate face numai în condiţiile legii ( T.R. POPESCU, op. cit., p. 182). În fine, alţi autori
au susţinut că actele juridice pot fi dovedite prin orice mijloc de prob ă numai atunci când nu s-au
întocmit înscrisurile cerute de lege ad probationem, dar dacă astfel de înscrisuri au fost întocmite,
dovada prin martori sau prezumţii nu este admisibilă nici împotriva, nici peste cuprinsul înscrisului
(M. ELIESCU, op. cit., p. 221-222; I. ALBU, Dreptul familiei, p. 149), iar alţii au distins între situaţiile în
care bunul propriu a fost dobândit printr-un fapt juridic, prin subroga ţie sau prin act juri dic solemn.
Aceşti autori au şi solicitat intervenţia legiuitorului, de lege ferenda,pentru lămurirea acestei
dispoziţii (AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 119-120).
[]Ibidem.
menţiune în cartea funciară ori, după caz, în alte registre de publicitate prevăzute de lege,
despre apartenenţa bunului la comunitate. Însă, chiar şi în lipsa unui text expres, practica
creată sub Codul familiei a ac ceptat că soţul interesat este în drept să ceară, pe calea
acţiunii în constatare, stabilirea calităţii de bun devălmaş a unui bun care figureaz ă pe
numele celuilalt soţ, fiind necesar să se dovedească numai dobândirea bunului în timpul
căsătoriei[]. Faţă de includerea acestei dispoziţii în noul Cod civil, men ţiunea despre
apartenenţa bunului la comunitate urmează a se face pe cale administrativă, la cartea
funciară sau alte registre de publicitate, fără a mai fi necesar apelul la instan ţa de
judecată.
1.7. Mandatul tacit reciproc şi limitele acestuia[]

138. Articolele 345 şi 346 NCC reglementează regimul juridic al bunurilor comune ale
soţilor, incluzând şi dispoziţii referitoare la mandatul tacit reciproc dintre so ţi, pre văzut
anterior de art. 35 C. fam.
Mandatul tacit reciproc a fost definit de doctrin ă ca prezum ţia legal ă în temeiul c ăreia
oricare dintre soţi, exercitând singur acte de administrare, de folosin ţă şi de dis poziţie
asupra bunurilor comune, se consideră că are şi consim ţământul celuilalt so ţ []. Instituirea
mandatului tacit între soţi a avut scopul facilitării şi securiz ării cir cuitului civil, care ar fi
fost mult îngreunat dacă între soţi ar fi existat principiul una nimităţii pentru toate actele
juridice. De asemenea, s-a urmărit protejarea terţilor de bun ă-credin ţă.
Prezumţia de mandat îl scuteşte pe soţul care a încheiat un anumit act juridic de
obligaţia de a dovedi că soţul său a fost de acord, dar prezum ţia este relativ ă, deci so ţul
care nu a participat la încheierea actului poate dovedi că s-a opus sau c ă nu a fost de
acord cu încheierea actului respectiv.
Domeniul de aplicare a mandatului tacit reciproc îl reprezint ă actele de folosin ţă, de
conservare, de administrare şi de dobândire[] a bunurilor comune pe care un soţ le poate
face singur, fără consimţământul expres al celuilalt so ţ. De asemenea, un so ţ poate face
[] Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 3/1974, în C.D. 1974, p. 11.
Pe larg despre întabularea proprietății commune în devălmășie în cartea funciară, D.M.Czika, Publicitatea imobiliară,
Editura Hamangiu, București, 2011, p.162-164.
[] În doctrina actuală există şi opinia că mandatul tacit reciproc nu mai este reglementat, noul
Cod civil instituind „gestiunea paralelă (concurent ă)” şi doar în anumite situa ţii „gestiunea colectiv ă”
[C. NICOLESCU, comentariul art. 345 NCC, în F.A. BAIAS, E. CHELARU, R. CONSTANTINOVICI, I. MACOVEI
(coord.), op. cit.,p. 368-369; G.C. FRENŢIU, comentariul art. 345 NCC, în Noul Cod civil.Comentarii,
doctrină şi jurisprudenţă. Vol. I. Art. 1-952 , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 477; M. AVRAM, C.
NICOLESCU, op. cit., p. 252 şi urm.]. Alţi autori nu menţionează expres renunţarea la mandatul tacit
reciproc, dar recunosc şi ei gestiunea paralelă şi gestiunea colectivă ( E. FLORIAN, op. cit., p. 81-82). În
opinia noastră, aşa cum vom arăta în subsecţiunea de faţă, mandatul tacit este instituit prin art. 345
şi art. 346 NCC într-o formă destul de asemănătoare celei existente în Codul familiei. Diferen ţe apar
în privinţa limitelor legale, care sunt mai nu meroase, pentru că vizează şi actele de dispoziţie asupra
anumitor bunuri mobile şi în privinţa sancţiunii, ter ţul de bun ă-credin ţă fiind ap ărat de efectele
nulităţii.
[]AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 84; I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p.
146.
[] Referitor la actele de dobândire a bunurilor comune, doctrina şi practica anterioar ă au
concluzionat că ele se pot încheia chiar fără consimţământul celuilalt so ţ ( I.P. FILIPESCU,
A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 155; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1315/1972, în C.D 1972, p. 212). Venind în
întâmpinarea practicii, legiuitorul a prevăzut expres că actele de dobândire a bunurilor comune se
pot încheia şi de către un singur soţ. Desigur, chiar în prezenţa acestei dispozi ţii expre se, un astfel de
act nu se poate încheia dacă există opunere din partea unuia dintre so ţi (C.S.J., s. civ., dec. nr.
1220/1994, în B.J.1994, Ed. Proema, Baia Mare, 1995,
p. 68-72).
singur acte de dispoziţie, cu titlu oneros, având ca obiect bunuri mo bile comune a căror
înstrăinare nu este supusă, po trivit legii, anumitor formalităţi de publicitate, precum şi
darurile obişnuite. Pentru aprecierea darurilor obişnuite, se vor avea în vedere
circumstanţele de fapt ale speţei, cum sunt nivelul de trai al so ţilor, veniturile şi obiceiurile
acestora, dar şi relaţiile existente cu donatarul etc.
Limitele legale ale mandatului tacit reciproc vizează actele pe care un so ţ nu le poate
încheia decât cu consimţământul expres al celuilalt soţ. Potrivit dispoziţiilor legale, este
necesar acordul ambilor soţi pentru efectuarea următoarelor acte juridice:
– înstrăinarea sau grevarea[] cu drepturi reale a bunurilor comune imobile şi a celor
mobile[] pentru înstrăinarea cărora legea prevede formalităţi de publicitate. În mod firesc a
fost limitat dreptul unui soţ de a acţiona singur în cazul acestor acte juri dice importante şi
care, la fel ca şi în cazul actelor ce au ca obiect locuin ţa familiei, pot aduce prejudicii
grave familiei. Referitor la bunurile imobile, dispoziţia analizată se referă atât la imobilele
prin natura lor, cât şi la cele prin destina ţie şi cele prin obiectul la care se refer ă
(uzufructul imobilelor, servitu ţile, drep tul de superficie)[]. De asemenea, practica
judiciară[] a apreciat că încheierea unui antecontract de vân zare-cumpărare referitor la un
imobil comun nu încalcă prezumţia de mandat tacit reci proc, pentru că nu are loc o
înstrăinare efectivă şi se nasc doar obligaţii perso nale pentru părţile contractante. Evident
că înstrăinarea prevăzută de art. 346
alin. (1) NCC se referă atât la actele juridice oneroase, cât şi la cele cu titlu gratuit [];
– schimbarea destinaţiei bunului comun;
– actele de dispoziţie sau prin care este afectată folosin ţa locuin ţei familiei şi actele de
deplasare fizică sau de dispoziţie juridică având ca obiect bunurile ce mobileaz ă sau
decorează locuinţa familiei (art. 322 NCC).
În ceea ce priveşte limitele convenţionale, trebuie să arătăm că, potrivit art. 314 NCC,
soţii pot să îşi dea unul celuilalt man dat pentru exercitarea drepturilor ce le revin potrivit
regimului matrimonial. Aceasta înseamnă că forţa şi importan ţa pre zumţiei de mandat tacit
reciproc a scăzut, soţii putând să îi aducă limitări sub orice form ă: fie s ă prevad ă
necesitatea acordului comun şi pentru acte pe care în mod firesc un so ţ le putea încheia
singur, fie să împuternicească un soţ să încheie acte juridice pentru care legea solicit ă
consimţământului ambilor soţi.
În cazul în care un soţ, singur, a încheiat un act juridic pentru care legea sau conven ţia
părţilor prevedea necesitatea acordului comun, so ţul neparticipant la act are dou ă
posibilităţi de a acţiona, conduita sa fiind impusă de poziţia subiectivă a ter ţului co-
contractant. Dacă terţul a fost de rea-credinţă, cunoscând regi mul matrimonial aplicabil şi
[] Contractul de garanţie ipotecară asupra unui imobil bun comun, încheiat de unul dintre so ţi f ăr ă
consimţământul celuilalt, este lovit de nulitate, deoarece încalc ă prevederile art. 35 alin. (2) teza a II-
a C. fam., chiar dacă ipoteca a fost intabulată în cartea funciar ă (C.S.J., s. com., dec. nr. 419/2000, în
Dreptulnr. 7/2001, p. 215). Soluţia îşi păstrează actualitatea şi sub noul Cod civil.
[] În doctrină au existat propuneri de lege ferendareferitor la necesitatea introducerii cerinţei
consimţământului ambilor soţi pentru înstrăinarea bunurilor mobile mai valoroase şi sub Codul
familiei (AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE,C.C. HAGEANU, op. cit., p. 87, nota 4).
[] C.S.J., s. civ., dec. nr. 1992/1993, în Dreptul nr. 7/1994, p. 79. În sensul c ă lipsa sem năturii unuia
dintre soţi de pe înscrisul constatator al unei conven ţii de înstr ăinare sau de grevare a unui imobil nu
duce, în orice condiţii, la con cluzia lipsei consimţământului acestuia la încheierea conven ţiei, a se
vedea C.S.J., s. civ., dec. nr. 2554/1993, în Dreptul nr. 9/1994,
p. 81-82.
[]L. MIHAI, Este aplicabilă şi actelor dezinteresate prezumţia mandatului tacit reciproc între so ţi? ,
în R.R.D. nr. 8/1984, p. 44-47. Concluzia autorului a fost c ă pre zumţia de mandat tacit nu se aplică
actelor cu titlu gratuit şi actelor dezinteresate.
lipsa consimţământului sau chiar opo ziţia soţului care nu a participat, acesta din urm ă
poate solicita anularea actului. Dacă însă terţul a fost de bun ă-credin ţă, în sensul c ă a
depus diligenţa necesară pentru se informa cu privire la natura bunului, so ţul care nu a
participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-interese de la cel ălalt so ţ,
fără a fi afectate drepturile dobândite de ter ţii de bună-credin ţă. În ambele cazuri, este
necesară îndeplinirea unei cerinţe suplimentare, în sensul că trebuie dovedit că interesele
legate de comunitatea de bunuri ale soţului neparticipant la încheierea actu lui au fost
prejudiciate prin încheierea acestuia.
Practica judiciară anterioară adoptării noului Cod civil [] a subliniat, referitor la terţi, că
se va reţine reaua lor credinţă dacă a existat opunere expres ă a celuilalt so ţ la încheierea
actului juridic şi atunci când opoziţia acestuia rezultă din împre jurări şi fapte colaterale,
care semnifică inexistenţa consimţământului său la încheierea actului[].
1.8. Sancţiunea actelor încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor referitoare la mandatul tacit şi limitele
acestuia
139. Sancţiunea aplicabilă actelor încheiate fără consimţământul expres al celuilalt soţ,
atunci când el este necesar potrivit legii, este nulitatea relativă. Prin această dispoziţie
legiuitorul a pus punct unei alte controverse existente în doctrin ă referitor la natura
juridică a nulităţii care afectează aceste acte juridice. Opi nia majoritară[], îmbrăţişată şi de
practica judiciară[], a fost că sancţiunea trebuie să fie nulitatea relativ ă, pentru c ă este
vorba despre o nulitate de protecţie a soţului nepar ticipant la act, care poate confirma
expres sau tacit actul respectiv. A existat şi opinia că sancţiunea aplicabilă acestor acte ar
trebui să fie nulitatea absolută[]. Argumentele susţinătorilor acestei opinii au în vedere, în
primul rând, caracterul imperativ al reglementărilor privind devălmăşia în Codul familiei şi
existenţa prevederii din art. 30 alin. (2) potrivit c ăreia orice conven ţie contrar ă comunit ăţii
este nulă.
Legiuitorul a preferat să consacre soluţia nulităţii relative, adoptat ă unanim în practica
judiciară, tocmai pentru că actuala legislaţie a atenuat caracterul imperativ al regimului,
consacrând mandatul convenţional şi independen ţa patrimonial ă a so ţilor. Acţiunea în
anulare se va putea introduce şi după desfacerea, încetarea sau des fiinţarea căsătoriei
putative, întrucât prescripţia nu curge între soţi.
1.9. Aportul de bunuri comune
[] C.S.J., s. civ., dec. nr. 1645/1992, în V. BOGDĂNESCUş.a., op. cit., p. 167-170.
[] S-au considerat a fi astfel de împrejurări: desp ăr ţirea în fapt a so ţilor, exis tenţa unei acţiuni
civile de divorţ între aceştia, încheierea actului într-o alt ă lo calitate decât aceea în care soţii îşi au
domiciliul, aceea că s-a cerut de către ce lălalt soţ punerea unui bun sub sechestru pentru a se evita
înstrăinarea lui etc. A se vedea, în acest sens, D. LUPULESCU, Dreptul de proprietate comună..., p. 122.
[] A se vedea T.R. POPESCU, op. cit.,p. 233-234; M. ELIESCU, op. cit., p. 325-327;
I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 155.
[] Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrum. nr. 18/1963, în C.D. 1963, p. 27; C.S.J., s. civ., dec. nr.
1100/1992, în D. CRIŞUş.a., Repertoriu de jurisprudenţă şi doctrină română, vol. II, 1989-1994 , Ed.
Argessis, Curtea de Argeş, 1995, p. 139.
[]AL. BACACI, Raporturile..., p. 78-80; idem, Sancţiunea actelor juridice de dispoziţie cu privire la
imobilele bunuri comune, încheiate de unul dintre soţi f ăr ă con simţământul expres al celuilalt soţ, în
R.R.D. nr. 11/1985, p. 36-37; T. BODOAŞCĂ, Opinii referitoare la nulitatea actelor juridice prin care sunt
nesocotite unele dispoziţii legale privind regimul juridic matrimonial , în R.R.D. nr. 9/2004,p. 70 şi urm.
 O altă situație, nereglementată nici de Codul civil și nici anterior, este cea a unui bun comun inclus în masa de
afectațiune profesională a unuia dintre soți. Aceasta a fost analizată cu concluzia că schimbarea destinației bunului comun,
chiar provizorie, necesită consimțământul ambilor soți, iar consimțământul soțului care nu exercită profesia poate fi
interpretat ca o garanție implicită a executării obligațiilor profesionale de către soțul profesionist, I. Sferdian, Observații
asupra includerii unui bun comun în masa de afectațiune profesională a soțului care exercită o profesie autorizată, în
140. Pentru prima dată după revenirea la economia de pia ţă, legisla ţia noastr ă
reglementează situaţia participării soţilor sau a unui so ţ la constituirea unei societ ăţi
comerciale, asociaţii sau fundaţii cu bunurile comune.
Codul familiei nu reglementa aceste aspecte, iar situa ţia aporturilor de bunuri comune
era controversată datorită faptului că soţii nu aveau o cotă determinat ă din bun, deci nu se
putea stabili ce parte din bunul aportat revine so ţului asociat sau ac ţionar, şi era
periculoasă, întrucât, dacă celălalt soţ nu şi-a exprimat consimţământul la constituirea
societăţii sau asociaţiei cu un bun comun, el putea cere anularea actului constitutiv, ceea
ce afecta grav siguranţa circuitului civil.
Cu toate acestea, practica judiciară[] şi doctrina[] au admis că soţii pot fi asociaţi sau
acţionari în orice tip de societate co mercială, chiar fără a cere în prealabil îm părţirea
bunurilor comune. Pentru a soluţiona această problemă, s-a reţinut că, potri vit dispoziţiilor
art. 65 din Legea nr. 31/1990, bunurile constituite ca aport în natur ă în societate devin
proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei la registrul comer ţului [], ca urmare,
actul juridic prin care bunurile comune trec în proprietatea societăţii comerciale este unul
de dispoziţie. Dacă ambii soţi participă cu bunuri comu ne la constituirea sau la majorarea
capitalului social al unei societăţi comer ciale, nu se ridică probleme deo sebite şi, aşa cum
am arătat, nu se impune nici separaţia de patrimonii, întrucât „dispozi ţiile art. 30 alin. (2) C.
fam., potrivit cărora este nulă orice conven ţie care ar contraveni prevederii con ţinute în
alin. (1) al aceluiaşi text, în conformitate cu care, bunurile dobândite în timpul c ăs ătoriei
(…) sunt bunuri comune ale soţilor, au un caracter de protec ţie a fiec ăruia dintre so ţi de a
nu fi prejudiciat de celălalt, sancţiunea intervenind atunci când micşorarea comuni tăţii de
bunuri, prin fapta unuia din soţi, ar fi în dezavantajul proprietăţii personale a celuilalt,
situaţie în care frauda trebuie dovedită” [], iar această situaţie nu poate apărea atunci când
soţii decid împreună cu privire la bunul comun.
În situaţia în care numai unul dintre soţi particip ă la consti tuirea capitalului social al
unei societăţi comerciale cu bunurile co mune, s-a admis că actul este valabil, chiar fără
consimţământul celuilalt soţ, dacă bunul comun aportat este unul mobil, în acest caz
beneficiile obţinute şi cota-parte ce se cuvine so ţu lui asociat la dizolvarea societăţii sau la
retragerea ori la excluderea sa din societatea comercială vor fi tot bunuri comune, întrucât
sunt dobândite în timpul căsătoriei, ca fructe civile ale unor bunuri comune. Dac ă îns ă
bunul comun este imobil, iar soţul asociat a dispus de el f ăr ă consim ţământul so ţului,
clauza corelativă din contractul de societate va fi lovită de nulitate rela tivă, întrucât au
fost încălcate limitele mandatului tacit reciproc prevăzute expres în Codul familiei.
În ceea ce priveşte profitul obţinut din activitatea comercial ă, s-a f ăcut o distinc ţie prin
analogie cu salariul şi s-a susţinut că, atât timp cât profitul nu a fost încasat, so ţul
asociatului nu îl poate revendica, pentru c ă dreptul la dividende este unul so cial,
fundamental al fiecărui asociat şi nu poate fi înstr ăinat decât prin conven ţia p ăr ţilor []. După
încasarea de către soţul asociat, profitul intră în patrimoniul comun al soţilor.
Referitor la răspundere, s-a concluzionat că, dacă ambii so ţi sunt asocia ţi sau ac ţionari,
aceasta va fi nelimitată şi solidară, atât cu bunurile proprii, cât şi cu cele comune în
societăţile de persoane şi limitată la aportul constituit în societăţile de ca pitaluri. Dacă
reglementarea Codului civil, în Dreptul nr.9/2015, p.87-99.

[] C.S.J., s. com., dec. nr. 178/1992, în V. BOGDĂNESCUş.a., op. cit., p. 484-486.
[]AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 96-98; I.P. FILIPESCU,
A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 192-194.
[] C.S.J., s. civ., dec. nr. 199/1997, în B.J. 1997, p. 408; C.S.J., s. com., dec. nr. 11/1994, în B.J. 1994,
p. 209.
[] C.S.J., s. com., dec. nr. 178/1992, în V. BOGDĂNESCUş.a., op. cit., p. 484-486.
[] C.S.J., s. com., dec. nr. 191/1996, în B.J. 1996, p. 218.
numai unul dintre soţi este asociat, răspunderea lui va fi personal ă, deci creditorii vor
urmări bunurile proprii, iar da că acestea sunt neîndestulătoare, se va putea cere împ ărţirea
bunurilor comune[]. În principiu, toate aceste consideraţii doctri nare rămân valabile şi sub
imperiul noii reglementări, care face preciz ări expre se referitor la aportul făcut în
societăţile comerciale.
141. Noul Cod civil prevede că bunurile comune pot face obiectul unui aport la societăţi,
asociaţii sau fundaţii, în condiţiile legii. Referirea la condiţiile legii tre buie înţeleasă ca
vizând atât legile speciale prin care este reglementat ă constituirea so cietăţilor civile sau
comerciale, a asociaţiilor şi fundaţiilor, cât şi dispozi ţiile privind regimul matrimonial al
soţilor.
Întrucât prin constituirea unei societăţi comerciale sau civi le[], asociaţii sau fundaţii[]
bunul iese din patrimoniul soţilor şi intră în patrimoniul persoanei juridice, actul de
constituire sau de modificare a capitalului persoanei juridice este act de dispozi ţie şi,
potrivit art. 346 NCC, se poate încheia numai cu acordul ambilor soţi dacă are ca obiect un
bun comun imobil sau un bun comun mobil pentru înstrăinarea c ăruia legea prevede
formalităţi de publicitate.
Dacă obiectul aportului este un bun mobil comun pentru înstr ăinarea c ăruia legea nu
prevede formalităţi de publicitate, potrivit regulii generale, actul constitutiv ar putea fi
încheiat şi de către un singur soţ, consimţământul celuilalt fiind prezumat. Îns ă în materia
societăţii legiuitorul a instituit o cogestiune strictă, ast fel că niciun bun comun, mobil sau
imobil, nu poate fi constituit aport la o societate fără consim ţământul scris al celuilalt [art.
349 alin. (1) NCC].
Sancţiunea aplicabilă actelor încheiate de un so ţ fără con simţământul celuilalt, deşi
acesta era necesar, este nulitatea relativă, prevăzută de art. 347 NCC, care nu poate fi
opusă terţilor de bună-credinţă.
Dacă ambii soţi participă la constituirea societăţii sau aso ciaţiei cu un bun comun, ambii
dobândesc calitatea de asociaţi sau acţionari, iar beneficiile obţinute şi cota-parte ce se
cuvine la dizolvarea societăţii sau la retragerea ori la excluderea din societate vor fi bunuri
comune, pentru că provin din valorificarea unui bun comun. În această situaţie devin
incidente şi dispoziţiile art. 83 din Legea nr. 31/1990, care pre vede că, atunci când aportul
la capitalul social aparţine mai multor persoane, aces tea sunt obligate solidar faţă de
societate şi trebuie să desemneze un reprezentant comun pentru exercitarea drepturilor
decurgând din acest aport.
Dacă numai unul dintre soţi este parte în actul consti tutiv, numai acesta va fi asociat
sau acţionar, dar toate beneficiile obţinute vor fi tot comune, fiind fructe civile ale unui bun
comun.
În timp ce art. 348 NCC consacră doar principiul că bunurile comune pot face obiectul
unui aport la societăţi, asociaţii sau fun daţii, în condiţiile legii, art. 349 cuprinde o serie de
[] A se vedea A. PRICOPI, Căsătoria în dreptul român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998,
p. 115-116.
[] Contractul de societate este reglementat de art. 1881-1954 NCC. În aceast ă parte a codului se
clasifică societăţile după forma lor şi se regle mentează doar societatea civilă simplă, respectiv
asocierea în participaţie. Constituirea şi funcţionarea societăţilor comerciale fac obiectul Legii nr.
31/1990, republicată (M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004). Dup ă intra rea în vigoare a noului Cod de
procedură civilă şi a Legii nr. 76/2012 pentru punerea în apli care a Legii nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, sintagma „societate comercială” se înlocuieşte cu aceea de „societate
reglementată de Legea nr. 31/1990”.
[] Asociaţiile şi fundaţiile sunt reglementate de O.G. nr. 26/2000 cu privire la asocia ţii şi funda ţii
(M. Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000).
aplicaţii directe în materia societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990 . În privinţa

drepturilor societare, legiuitorul român s-a inspirat din dispoziţiile corelative ale Codului
civil francez, care în art. 1832-2 prevede c ă un so ţ, singur, nu poate angaja bunurile
comune ca aport la o societate fără ca so ţul său s ă fie avertizat. Calitatea de asociat este
recunoscută soţului care a participat la actul de constituire, dar şi celuilalt so ţ, în m ăsura
în care notifică societăţii această intenţie a sa. Dacă intenţia este notificată după con -
stituirea societăţii, soţul nu va participa la vot, iar părţile sale nu sunt luate în seam ă
pentru calculul cvorumului şi al majorităţii. Textul se coreleaz ă cu cel al art. 1424, astfel
că, dacă obiectul aportului este un imobil, un fond de comerţ sau un alt bun im portant, este
necesar acordul ambilor soţi pentru ca bunul să intre în patrimoniul societăţii [].
Prin alin. (1) al art. 349 NCC se instituie regula cogestiunii pentru încheierea unui
contract de societate în care aportul so ţilor sau al soţului asociat este un bun comun. Nu
este vorba de o derogare propriu-zisă, pentru că încheierea unui contract de societate
constituie indiscutabil un act de dispoziţie, având în vedere c ă bunurile ce constituie
capitalul social ies din patrimoniul soţilor şi intră în patrimoniul societăţii comerciale. În
principiu, regula se suprapune cu cea generală cuprins ă în art. 346 NCC, mai pu ţin în ceea
ce priveşte actele de dispoziţie refe ritoare la bunurile mobile a căror înstrăinare este
liberă, nefiind supusă niciunei proceduri de publicitate. În materie societar ă, co gestiunea
este mai strictă: niciun bun comun, indiferent de na tura sa, nu poate fi constituit aport la o
societate de un soţ singur, ci este necesar şi consimţământul scris [] al celuilalt soţ. Textul
se referă la societatea simplă (asocie rea în participaţiune) reglementată de Codul civil şi la
societăţile comerciale la care un soţ dobândeşte părţi sociale sau ac ţiuni.
În cazul în care un soţ, singur şi fără consimţământul scris al celuilalt, a încheiat un
astfel de contract având ca obiect bunuri din comunitate, sanc ţiunea va fi nulitatea
relativă a actului încheiat cu nesocotirea cerinţelor legale. Terţii de bun ă-credin ţă sunt
apăraţi de efectele nulităţii [art. 347 alin. (1) şi (2)].
În cazul societăţilor ale căror acţiuni sunt tranzac ţionate pe o pia ţă regle mentată[], soţul
care nu şi-a dat consimţământul scris la întrebuinţarea bunurilor comune nu poate pre tinde
decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drep turile dobândite de terţi.
Dispoziţia are ca scop protejarea circuitului valorilor mobiliare pe pieţele cu activitate
publică, astfel că în aceste cazuri soţul neparticipant la act poate solicita daune-interese
[] Înainte de modificarea sa prin Legea nr. 71/2011, art. 349 avea o form ă mult simplificat ă, cu
doar două alineate. Reproducerea sa trunchiată fusese deja criticat ă în doctrin ă ( M. AVRAM, C.
NICOLESCU, op. cit., 284), astfel că prin Legea de punere în aplicare a Codului civil s-a modificat alin.
(2) şi s-a introdus cel de-al treilea, care reia dispoziţiile alin. (3) din art. 1832-2 C. civ. francez.
[] Forma iniţială a Codului civil prevedea necesitatea „acordului” celuilalt so ţ. Prin legea de
punere în aplicare, pentru a înlătura orice dubiu, termenul acord a fost înlocuit cu „consim ţământul
scris”.
[] Directiva nr. 2004/39/CE privind pieţele instrumentelor financiare (J.O. L 145 din 30 aprilie
2004)dispune în Preambul, în considerentul 6: „o pia ţă care se compune doar dintr-un ansamblu de
norme care reglementează aspectele legate de acceptarea de membri, de acceptarea instrumentelor
de tranzacţionare, de tranzacţionările între membri, de notificarea tran zacţiilor şi, după caz, de obli-
gaţiile de transparenţă este o piaţă reglementată sau un sistem multilateral de tranzacţionare în
sensul prezentei directive (…)” (s.n.). În acelaşi act normativ, aceste două pieţe organizate, care
ambele se supun unor anumite reguli, sunt definite separat (art. 4 pct. 14 – „pia ţa reglementat ă” şi
art. 4 pct. 15 – „sistem multilateral de tranzacţionare”) şi sunt reglementate separat. Noţiunea de
„sistem multilateral de tranzacţionare” utilizată de Directiva nr. 2004/39/CE a fost transpus ă în
legislaţia internă (Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital) ca sistem alternativ de tranzac ţionare.
Sunt astfel de pieţe reglementate cele admi nistrate de Bursa de Valori Bucureşti şi de Comisia
Naţională de Valori Mobiliare.
de la soţul său, dar nu poate cere anularea actu lui, pentru că ar fi afectate drepturile
dobândite de terţi.
Atunci când un soţ singur, dar cu consimţământul scris al celuilalt so ţ, aduce un bun
comun într-o societate, calitatea de asociat este recunoscut ă numai so ţului care a aportat
bunul comun, dar părţile sociale sau acţiunile sunt bunuri comune. So ţul asociat exercită
singur drepturile ce decurg din această calitate şi poate realiza sin gur transferul părţilor
sociale ori, după caz, al acţiunilor deţinute. Se consacr ă deci o gestiune exclusivă în
favoarea soţului asociat, ceea ce reprezintă o derogare de la regula general ă potrivit c ăreia
bunurile comune sunt supuse cogestiunii. Fiind o dispoziţie de excepţie, interpretarea ei
trebuie să fie strictă, în sensul că soţul asociat va îndeplini singur numai actele enumerate
de textul legal: actele de exercitare a drepturilor ce decurg din calitatea de asociat [] şi
transferul părţilor sociale sau al acţiunilor deţinute. Prin instituirea gestiunii exclu sive
pentru transferul acestor titluri s-a urmărit simplificarea acti vităţii comerciale, care ar fi
îngreunată nejustificat dacă ar exista necesitatea acordului ambilor so ţi pentru circula ţia
acţiunilor, care sunt bunuri comune[].
Calitatea de asociat poate fi recunoscută şi celuilalt so ţ, dac ă acesta şi-a exprimat
voinţa în acest sens. În acest caz, fiecare din tre soţi are calitatea de asociat pentru p ărţile
sociale sau acţiunile atribuite în schimbul a jumătate din valoarea bunului, dac ă prin
convenţie soţii nu au stipulat alte cote-părţi. Părţile sociale sau ac ţiunile ce revin fiec ăruia
dintre soţi sunt bunuri proprii. Situaţia reglementată este urm ătoarea: un so ţ, singur sau
împreună cu un terţ, constituie o societate civilă sau comer cială, aportul său fiind un bun
comun. Soţul neparticipant la încheierea contractului de societate îşi d ă consim ţământul
scris pentru constituirea societăţii cu un bun comun şi îşi exprim ă şi voin ţa de a i se
recunoaşte calitatea de asociat. Pentru a stabili partea ce revine fiec ărui so ţ din bunul
comun aportat la capitalul social, se apeleaz ă la prezum ţia contribu ţiei egale prev ăzut ă şi
de art. 357 alin. (2) teza ultimă NCC. Ca ur mare, fiecare soţ va primi echivalentul a
jumătate din valoarea bunului, dacă
printr-o convenţie soţii nu au prevăzut alte cote. Întrucât p ăr ţile sociale sau ac ţiunile sunt
bunuri proprii ale fiecărui soţ, ele vor fi ges tionate exclusiv de fiecare soţ, care îşi va putea
exercita asupra lor toate prerogativele dreptului de proprietate. Aceasta nu exclude
posibilitatea ca un soţ să dea mandat celuilalt pentru exer citarea acestor drepturi, pentru
că soţii pot încheia între ei orice act juridic.
1.10. Datoriile comune ale soţilor

142. Aşa cum prevedea şi Codul familiei în cadrul regimului comunit ăţii legale, toate
datoriile soţilor sunt proprii, cu excepţia celor patru categorii cuprinse în art. 351 NCC.
Restrângerea pasivului comun este determinată de preocuparea legiuitorului de a ocroti
comunitatea matrimonială[]. Astfel, dacă se determină limitativ categoriile de bunuri
proprii şi se prezumă că toate celelalte sunt comune, în privinţa datoriilor, se determin ă
limitativ datoriile comune, prezumând că toate celelalte sunt proprii.
Soţii răspund cu bunurile comune pentru:
[] Este vorba despre drepturile în legătură cu desfăşurarea activit ăţii socie tăţii, cum sunt: dreptul
de a verifica situaţia financiară a societăţii, de a cere şi a primi date privind situa ţia patrimoniului, a
veniturilor şi a pierderilor, şi orice alte date legate de activitatea social ă şi drep tul de acces la
documentele acesteia.
[] Pentru o analiză pertinentă şi amplă a cesiunii anumitor tipuri de ac ţiuni, a se vedea
M. AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit., p. 281-284. Reglementarea gestiunii exclusive a soţului aso ciat în
aceste situaţii este considerată un preţios progres în activitatea societăţilor comerciale.
a) Obligaţiile născute în legătură cu conservarea, ad ministrarea sau dobândirea

bunurilor comune. Prima categorie a datoriilor comune se referă la obligaţiile n ăscute
pentru întreţinerea bunurilor comune, respectiv pentru conservarea, ad ministrarea sau
dobândirea[] bunurilor comune, dacă debitor este numai unul dintre so ţi. Dac ă ambii so ţi au
calitatea de debitor, datoria ar fi comună, dar nu pe baza acestui text, ci a celui prevăzut la
lit. b)[]. În literatură s-a susţinut că, întrucât există pre zumţia de mandat tacit, soţul care
exercită un drept asupra bunurilor comune se pre zumă că are şi consimţământul celuilalt,
astfel că, juridic, obligaţia este contrac tată de ambii soţi, deci demarcaţia dintre obligaţiile
prevăzute la lit. a) şi cele prevăzute la lit. b) s-ar realiza prin aceea că, în cazul celor de la
lit. a), numai unul dintre soţi figurează în act, dar într-o dubl ă calitate, reprezentându-l şi pe
celălalt, pe când în cazul celor de la lit. b), ambii so ţi figureaz ă în actul prin care s-a
asumat obligaţia[].
Cheltuielile care se includ în această categorie sunt în le gătură cu bunurile comune şi
vizează:
– conservarea bunului: întreruperea prescripţiei extinctive sau achizitive, înscrie rea unei
ipoteci;
– administrarea bunurilor comune presupune între ţinerea şi punerea în valoare a
acestora prin reparaţii, plata impozitelor şi taxelor, plata unei asigurări de bunuri etc.;
– dobândirea unui bun comun, act care poate fi f ăcut de un singur so ţ. Datoria nu va fi
comună dacă soţul neparticipant la act s-a opus încheierii acestuia, indiferent c ă este act
de conservare, de administrare sau de dobândire, iar terţul cu care so ţul său a contractat a
cunoscut această opoziţie.
Condiţia pentru ca o astfel de datorie contractată doar de unul dintre so ţi s ă fie comun ă
este dovedirea faptului că datoria este reală şi c ă suma a fost cheltuit ă efectiv în scopul
prevăzut de lege.
143. b) Obligaţiile pe care le-au contractat împreună. Obligaţiile incluse în această

categorie sunt comune indiferent care a fost cauza lor şi chiar dac ă nu au nicio leg ătur ă cu
nevoile căsniciei, caracterul de comunitate fiind dat în acest caz de participarea ambilor
soţi la încheierea actului.
Obligaţia soţilor poate fi contractată prin act unilateral sau bila teral, prin acelaşi act
juridic sau prin acte juridice diferite, încheiate simultan sau succesiv.
144. c) Obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru aco perirea cheltuielilor
obişnuite ale căsătoriei. Cheltuielile obişnuite ale căsătoriei reprezintă o noţiu ne cu
conţinut mai extins decât cel al unei simple obligaţii alimentare şi, spre deo sebire de
obligaţia de întreţinere, nu presupune condiţia stării de nevoie a celui lalt soţ. Soţii trebuie
să se sprijine reciproc în reali zarea sarcinilor obişnuite ale căsătoriei prin contribuţia pe
care fiecare o aduce la cheltuielile zilnice ale gospod ăriei com une (sau a ambelor
gospodării dacă, pentru motive temeinice, ei au hotărât s ă locuiasc ă separat), între ţinerea
bunurilor comune ale soţilor, indiferent de forma coproprietăţii, dar în special a lo cuinţei
familiei, cheltuielile presupuse de pregătirea profesională a unuia dintre so ţi, între ţinerea
copiilor, cheltuieli de agrement (vacanţe, călătorii) şi alte cheltuieli de acest gen,
enumerarea neputând fi limitativă. Conţinutul acestor obli gaţii este variabil în func ţie de
[] Deşi Codul familiei nu vorbea de dobândire, doctrina anterioar ă a apreciat c ă textul se refer ă şi
la aceasta (AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 92).
[] A se vedea M. ELIESCU, op. cit., p. 288-289; I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 178; AL. BACACI,
V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 93.
împrejurări concrete ca nivelul de trai al so ţilor, po sibilităţile lor materiale şi nevoile

cuplului[], prin intermediul lor realizându-se o egalizare a situaţiei soţilor. Astfel, dacă un
soţ nu are mijloace de trai sau are venituri mo deste, iar celălalt are o avere considerabilă
şi/sau venituri foarte mari, aceste obligaţii îi permit primului soţ să acceadă la condi ţii de
viaţă pe care nu şi le-ar putea permite ca celibatar[].
În doctrină s-a susţinut că datoriile fiscale, cum este impozitul pe venit, nu pot fi
asimilate sarcinilor căsătoriei[], întrucât reprezintă o sarcină a veniturilor fiecăruia sau a
comunităţii. Opinia nu corespunde trăsăturilor ce caracterizeaz ă fiecare regim matri monial,
pentru că, de exemplu, în regimul comunităţii lega le, veniturile soţilor sunt bunuri comune,
astfel că nu vedem de ce impozitul asupra acestora nu ar putea fi considerat cheltuială
obişnuită a căsătoriei. În schimb, nu se includ în această cate gorie cheltuielile voluptuarii
făcute de un singur soţ, cheltuielile care dep ăşesc nivelul de trai obişnuit al so ţilor sau
cheltuielile provocate de culpa exclusivă a unui soţ (amenzi civile, contra venţionale sau
penale, despăgubiri pentru prejudicii provocate ter ţilor prin fapta unui soţ etc.).
Noţiunea de cheltuieli ale căsătoriei trebuie analizată raportat la fiecare caz con cret în
parte, fiind indispensabilă cunoaşterea situa ţiei materiale a cuplului respectiv în ansamblu
şi, separat, a fiecărui soţ. Noţiunea nu trebuie analizată extensiv, ci ra portat la posibilităţile
şi nevoile concrete ale soţilor şi la scopul legii, care a fost acela de a acoperi necesit ăţile
cotidiene, fireşti, obişnuite ale familiei şi de a face func ţio nală această instituţie.
Această categorie a datoriilor este considerată comun ă dato rită destinaţiei, ca urmare,
trebuie să se facă dovada că sumele au fost efectiv utilizate în scopul aco peririi
cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei, iar contractarea lor trebuie s ă fi fost f ăcut ă de c ătre
un singur soţ, dacă ambii soţi ar fi debitori datoria urmând a fi apreciat ă comun ă în temeiul
lit. b) a acestui articol. Obligaţia este comun ă şi în dreptul francez, fiind prev ăzut ă în alin.
(1) al art. 220 C. civ. francez.
145. d) Repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de către unul dintre so ţi, a
bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care prin aceasta au sporit bunurile comune ale
soţilor. Această categorie a obligaţiilor comune era cuprins ă şi în art. 32 lit. d) C. fam., îns ă
obligaţia de reparare se limita la re pararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul
dintre soţi a unor bunuri proprietate public ă. Acordarea unei protec ţii su plimentare
proprietăţii publice, deşi textele constitu ţionale garantează în mod egal proprietatea,
indiferent de titular, a fost criticată în doctrină[] şi s-a susţinut că textul trebuie fie abrogat,
fie extins la prejudiciile cauzate prin însuşirea bunurilor indiferent de proprietarul
acestora. Legiuitorul a ales ce de-a doua soluţie.
Spre deosebire de categoriile anterioare de obligaţii comune, care îşi au sursa în acte
juridice, această ultimă categorie are la bază săvârşirea de c ătre unul dintre so ţi a unei
fapte ilicite generatoare de prejudicii, respectiv însuşirea unui bun aparţi nând altei
persoane. Scopul instituirii caracterului comun al acestor obligaţii a fost protejarea terţilor
de bună-credinţă şi protecţia proprietăţii.
Întrucât am arătat că în privinţa datoriilor caracterul comun este unul de excep ţie, şi
această categorie trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru a avea acest caracter:
– în primul rând, trebuie să existe însuşirea de c ătre unul dintre so ţi a unui bun
aparţinând altei persoane. În literatura juri dică s-a arătat că, deşi textul similar din Codul

[]M. AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit., p. 143. În sens contrar, că excluderea datoriilor fiscale este
nerealistă şi contestabilă, A. BÉNABENT, op. cit., p. 127.
familiei se referea expres la proprietate, el trebuie în ţeles în sensul c ă vizeaz ă elementele

patrimoniului, respectiv şi atingerile aduse unui drept de folosin ţă sau unui alt drept real [].
„Însuşirea” se referă doar la ilicitul infrac ţional [], şi nu la orice act sau fapt juridic de
natură civilă[], pentru că, în acest din urmă caz, textul ar fi trebuit s ă cu prindă noţiunea de
„dobândire”;
– însuşirea să fie săvârşită de unul dintre soţi în timpul c ăsătoriei. Dacă fapta a fost
comisă de amândoi soţii, indiferent de for ma participaţiei, obligaţia va fi comună, pentru c ă
ambii au avut calitate de subiect activ al infrac ţiunii, şi nu în baza acestui text legal, iar
dacă a fost comisă înainte de căsătorie, obligaţia de reparare a preju diciului este personală
şi revine soţului autor al faptei;
– să existe un prejudiciu cert, care să nască obligaţia de reparare;
– sumele însuşite sau obţinute prin valorificarea bunurilor însuşite s ă fi fost utilizate în
comun sau pentru achiziţionarea sau întreţinerea bunurilor comune;
– să existe legătură de cauzalitate între însuşire şi sporirea bunurilor comune, leg ătur ă
care trebuie dovedită[], neputând fi prezumată, aşa cum au opinat unele instan ţe [], pentru
că aceasta ar însemna ca soţul care nu a participat la activitatea ilicit ă s ă fie afectat de o
răspundere extinsă, fără să se fi făcut efectiv do vada că a profitat de bunurile respective.
Obligaţia de reparare a prejudiciului este comună numai în măsura în care au sporit
bunurile comune, însă în această limită pot fi urmărite toate bunurile comune, indiferent de
data sau modul de dobândire[].
1.11. Regimul juridic al datoriilor soţilor. Răspunderea subsidiară pentru datoriile comune
146. Regimul juridic al datoriilor soţilor diferă după cum aces tea sunt comune sau
proprii, existând ocorespondenţă între natura crean ţei şi categoria de bunuri din care
poate fi satisfăcută[]. Creditorii personali trebuie să urmărească în primul rând bu nurile
proprii ale soţului debitor, iar dacă acestea nu aco peră creanţa, pot cere parta jul bunurilor
comune. Creditorii comuni trebuie să urmărească cu prioritate bunurile comune, iar dac ă
acestea sunt insuficiente, se vor putea urmări şi bunurile proprii ale so ţilor. Pentru aceast ă
urmărire nu există o ordine de preferinţă sau o urm ărire propor ţional ă. Dimpotriv ă, pentru a
proteja interesele creditorilor comuni, legiuitorul a instituit r ăs punderea solidară a soţilor
cu bunurile proprii[]. Aceasta este subsidiară, pentru că intervine numai după urmărirea
bunurilor comune ale soţilor şi permite creditorilor comuni să urm ăreasc ă pe oricare dintre
soţi pentru întreaga datorie rămasă neaco perită. Ca urmare, riscul insolvabilităţii unuia
[] A se vedea I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 166; I.P. FILIPESCU, Noţiunea de patrimoniu şi
relaţiile dintre soţi privind bunurile şi datoriile lor, în Dreptul nr. 3/1993, p. 37 şi urm.
[] A se vedea GR. PORUMB, Teoria generală a executării silite şi unele pro ceduri speciale, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 244-245; E. FLORIAN, op. cit., p. 154; AL. BACACI,
V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 95.
[] În sensul că însuşirea nu se limitează la ipoteza săvârşirii unei infrac ţiuni, a se vedea
I. ALBU, Dreptu familiei, p. 161.
[] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 504/1969, în R.R.D. nr. 8/1969, p. 183.
[] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1509/1989, în Dreptul nr. 4/1990, p. 65.
[]Idem, p. 96.
[] Codul familiei, în art. 34, cuprindea o regulă similară. Textul avea urm ătoarea formă: „Creditorii
vor putea urmări şi bunurile proprii ale soţilor, însă nu mai după urmărirea bunurilor comune”. Doctrina
a concluzionat că urmărirea subsidiară a bunurilor proprii se va face proporţional, respectiv fiecare
soţ putea fi urmărit numai pentru jumătate din crean ţa r ămas ă neacoperit ă. Inovaţia noului Cod civil
este solidaritatea soţilor cu bunurile proprii ( AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 96).
Legislaţia franceză nu cunoaşte această solidaritate (art. 1483 C. civ. francez).
dintre soţi este, în primul rând, în sarcina celuilalt so ţ şi abia în al doilea rând în sarcina
creditorului.
Pentru a apăra şi interesele soţului care a suportat întreaga datorie comun ă, legiuitorul
a prevăzut că acesta se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste
cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar face la data pl ăţii datoriei.
Pentru a se putea efectua desocotirea între so ţi, va trebui făcută operaţia stabilirii cotelor
de proprietate ce revin fiecărui soţ, chiar dac ă bunurile comune nu mai exist ă, fiind
executate silit pentru acoperirea creanţei comune respective.
În acelaşi scop al protejării soţilor, s-a instituit în favoarea so ţului care a pl ătit din
bunurile proprii datoria comună un drept de retenţie[] asupra bunurilor celuilalt soţ până la
acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează.
Ordinea de urmărire a bunurilor soţilor are un caracter im perativ şi nu se poate deroga
de la ea nici în cazul obligaţiilor solidare.
Pentru respectarea regimului juridic al datoriilor so ţilor, Codul civil acord ă credi torilor
personali legitimare procesuală activă în acţiunea de partaj al bunurilor, pentru ca, prin
împărţire, bunurile comune să devină proprii ale soţului debitor şi astfel s ă poat ă fi urm ărite
de creditorii personali.
147. O situaţie specială o au veniturile din muncă. Contrar faptului că art. 351 NCC
califică drept bunuri comune veniturile din munc ă ale unui so ţ, precum şi cele asimilate
acestora, legiuitorul a înţeles să interzică urmărirea lor pentru datoriile co mune asumate
de către celălalt soţ, cu excepţia datoriilor asumate pen tru acoperirea cheltuielilor
obişnuite ale căsătoriei.
Această dispoziţie, care nu este o noutate în ţara noastră, fiind deplin recunos cută şi
aplicată şi sub Codul familiei pe baza dis poziţiilor din dreptul muncii, urmăreşte să asigure
independenţa profesională a soţilor[] şi asigurarea veniturilor minime, strict necesare
pentru susţinerea cheltuielilor căsătoriei. Ideea este preluat ă din art. 1414 alin. (1) C. civ.
francez, introdus abia în 1985, care a făcut ca doctrina fran ceză să considere salariul unui
soţ ca fiind un bun semi-comun[], pentru că, deşi este con siderat bun comun, în ceea ce
priveşte urmărirea silită el este tratat ca un bun propriu, respectiv este sustras de la
urmărirea creditorilor comuni, cu excepţia arătată.
1.12. Lichidarea regimului comunităţii

148. Pe toată durata căsătoriei, soţii sunt supuşi regimului ma trimonial care regle-
mentează drepturile şi obligaţiile cu ca racter patrimonial care le revin în această calitate.
Având în vedere că legiuitorul nu a instituit principiul imutabilităţii conven ţiei matrimoniale,
regimul matrimonial poate fi modificat oricând în timpul c ăsătoriei, so ţii putând trece de la
comunitate, legală sau convenţională, la separaţie şi invers. Ca urmare, încetarea regi mului
matrimonial este diferită de încetarea comunităţii şi de lichidarea acesteia.
[] Dreptul de retenţie are în noul Cod civil o reglementare expresă înart. 2495-2499.
[]PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 217. Aceiaşi autori au criticat legea care a exceptat salariul
de la urmărirea efectuată de creditorii comuni, sus ţinând c ă a avut un efect de bumerang: pentru a-şi
asigura creanţele, creditorii au în ceput să ceară încă de la încheierea contractului solidaritatea, ca
urmare, a fost ruinată independenţa soţilor. În plus, în Fran ţa, legiuitorul a sesizat dificultatea
excluderii salariului încasat de la urm ărire, pentru c ă el se contopeşte cu bu nurile din comunitate,
mai ales dacă salariul se plăteşte într-un cont în care pot fi şi alte sume de bani. Ca urmare, s-a
adoptat un act normativ special, care reglementează regimul urmăririi salariului vărsat într-un cont
curent sau de depozit.
În principiu, regimul matrimonial dureaz ă atât timp cât du rează căsătoria şi încetează
prin constatarea nulităţii, anularea, desfacerea sau încetarea c ăs ătoriei. În tim pul
căsătoriei, regimul matrimonial poate fi modificat, în condiţiile legii (art. 319 NCC).
Înainte de căsătorie, soţii pot încheia o convenţie matri monială prin care să aleagă unul
dintre cele trei regimuri matrimoniale prevăzute de lege sau, dacă nu încheie o astfel de
convenţie, li se va aplica regimul comunităţii legale. În timpul c ăsătoriei, so ţii care nu au
încheiat o convenţie matrimonială pot face acest lucru şi pot alege regimul separa ţiei, cu
consecinţa încetării comunităţii de bunuri existente pân ă la acel moment. Bunurile
dobândite până la acel moment rămân în devălmăşie pân ă la stabilirea cotei-p ăr ţi de
proprietate ce revine fiecărui soţ, ca etapă prealabilă a lichid ării comunit ăţii. Chiar dac ă nu
a încetat căsătoria, încetarea comunităţii face ca bunurile dobândite în viitor de c ătre
oricare dintre soţi să fie bunuri proprii.
Determinarea momentului în care încetează comunitatea de bunuri , mai ales că
împărţirea se făcea, de regulă, după tre cerea unei perioade de timp de la desfacerea
căsătoriei, a fost controversată în literatura juridică anterioar ă[], întrucât în Codul familiei
nu existau prevederi exprese referitoare la încetarea regimului matrimonial sau a
devălmăşiei, ci doar un text extrem de sumar despre lichidarea comu nităţii prin partaj (art.
36C. fam.). Din acest punct de vedere, s-a susţinut fie că pro prietatea comună în
devălmăşie se menţine şi după desfacerea căsătoriei până la hotărârea de partaj, întrucât
niciunul dintre soţi nu are o cotă-parte determinată din bunurile comune ca în cazul
indiviziunii, fie că proprietatea comună în devălmăşie a so ţilor se transform ă, pe data
desfacerii căsătoriei, în indiviziune de drept comun, pentru c ă nu mai exist ă c ăs ătoria, care
este singurul izvor al devălmăşiei. O opinie cu susţinere largă a fost cea care a socotit c ă
este în afară de orice îndoială că dreptul de proprietate în devălm ăşie se men ţine şi dup ă
desfacerea căsătoriei până la realizarea împărţirii bunurilor comune, pentru argumentul
hotărâtor că şi în această perioadă dreptul fiec ăruia dintre foştii so ţi este numai
determinabil, nefiind „încă divizat, ci numai de esen ţă divizibil ă” [], deci nu există o
transformare de drept, odată cu desfacerea căsătoriei, a devălm ăşiei în indivi ziune.
Exercitarea ei însă nu se mai realizează ca şi în căsătorie, prezumţia legală de mandat tacit
reciproc nemaigăsindu-şi aplicarea, căci nu mai există acele rela ţii care au justificat-o. În
concluzia ultimei opinii, se arată că, după desfacerea căsătoriei, dreptul de proprietate al
soţilor îşi păstrează caracterul devălmaş din timpul căsătoriei, determinat fie şi numai de
faptul că partea fiecăruia nu este stabilită nici măcar printr-o cot ă ideal ă, dar şi de aceea
că bunurile care formează comunitatea au fost dobândite în timpul c ăs ătoriei, astfel c ă se
menţin caracteristicile lor din momentul dobândirii pân ă la reali zarea împărţelii, numai că
acest drept are un caracter sui generis, prin îmbinarea caracteristicilor indiviziunii de
drept comun cu anumite elemente specifice, determinate de faptul că drepturile foştilor
soţi nu sunt încă divizate. Această comunitate a fost denumit ă comunitate post -
matrimonială şi a fost considerată a fi o proprietate comun ă de tranzi ţie între proprietatea
comună în devălmăşie şi proprietatea comună pe cote-părţi[].
149. Noul Cod civil consacră legislativ soluţia menţinerii devălmăşiei, cu toate regulile
sale, şi după încetarea comunităţii, până la partaj, şi, chiar dacă în textele privind aceste
instituţii nu introduce elemente de noutate faţă de legisla ţia şi practica anterioar ă, prezint ă
avantajul incontestabil al unei reglementări explicite[], ce nu mai suscită discuţiile
[]AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 106-109. Autorii expun în rezumat cele mai
importante opinii formulate asupra acestei probleme.
[] A se vedea D. LUPULESCU, Dreptul de proprietate comună..., p. 167.
[]AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p. 108-109.
anterioare. Potrivit Codului civil, la încetarea comunităţii, aceasta se lichideaz ă prin

hotărâre judecătorească sau act autentic notarial. Dispoziţia se reg ăsea într-o form ă
asemănătoare în art. 36 C. fam., care arăta că, la desfacerea căsătoriei, bunurile comune se
împart prin învoiala soţilor sau prin hotărâre judecătorească. De lege lata,etapele
presupuse de încetarea vieţii în comun a soţilor sunt următoarele:
– încetarea regimului matrimonial, indiferent dac ă aceasta intervine ca urmare a
încetării, desfacerii sau desfiinţării căsătoriei sau a modificării regimului matrimonial în
timpul căsătoriei;
– încetarea comunităţii, care presupune că elementele active şi pasive dobândite pân ă la
acel moment îşi păstrează caracte rul comun (bunurile rămânând în devăl măşie), iar
bunurile dobândite şi datoriile contractate ulterior vor fi proprii ale so ţului d obânditor.
Referitor la comunitatea existentă, se aplică în conti nuare regulile regimului matrimonial
al comunităţii legale compatibile cu situaţia soţilor. Astfel, dacă înce tarea comunităţii a sur-
venit în acelaşi moment cu încetarea regimului matrimonial, deci urmare a încetării,
desfacerii sau desfiinţării căsătoriei, vor mai supravie ţui numai dispozi ţiile referitoare la
exercitarea prerogativelor proprietăţii devălmaşe, nu şi cele din statutul matri monial de
bază. În schimb, dacă încetarea comunităţii a fost urma rea trecerii convenţionale a soţilor
la regimul separaţiei, vor fi aplicabile în continuare şi regulile statutul matrimonial de baz ă,
pentru că acestea au aplicare pe toată durata căsătoriei[];
– lichidarea comunităţii sau partajul, în cadrul c ăruia fiecare so ţ îşi preia bunurile
proprii, se împart bunurile comune dup ă stabilirea cotei ce revine fiec ărui so ţ şi se
regularizează datoriile. Lichidarea se realizează prin hotărâre judecătorească sau act
autentic notarial. Această dispoziţie prezintă ca element de noutate impu nerea formei
autentice notariale pentru înţelegerea soţilor referitoare la lichidare, form ă care nu era
cerută de legislaţia anterioară decât dacă în comunitate existau bunuri imobile. Cerin ţa
este considerată excesivă[], în contextul în care, în dreptul comun, partajul voluntar
trebuie să îmbrace forma autentică numai când are ca obiect bunuri imobile (art. 670, art.
680 NCC). În ceea ce ne priveşte, considerăm c ă prin introducerea acestei forme
legiuitorul a voit să fie consecvent şi a făcut apli carea principiului simetriei formelor
juridice, pentru că forma autentică este impusă şi conven ţiei matrimoniale, adic ă actului
juridic care generează comunitatea. Dacă soţii nu au încheiat o ast fel de convenţie, există
totuşi un act solemn cu privire la care să ne raport ăm şi care marcheaz ă începutul
comunităţii, iar acesta este căsătoria. Este adevărat că prevederea acestei for me nu era
neapărat necesară şi va genera chel tuieli inutile, mai ales atunci când so ţii au doar bunuri
mobile şi se înţeleg cu privire la împărţirea lor.
Până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privinţa bunurilor, cât şi în
privinţa obligaţiilor şi pune astfel capăt discuţiilor din doctrină. Supravie ţuirea comunităţii
se referă la bunurile deja dobândite şi la obligaţiile contractate pân ă la acel moment,
pentru care se vor aplica în continuare şi regulile de gestiune specifice regimului
comunităţii. Deci proprietatea asupra bunurilor comune rămâne devălmaşă, cu toate
caracteristicile acesteia, până la partaj. Mai mult, textul se completeaz ă cu cel al art. 357,
care prevede că după divorţ foştii soţi rămân copro prietari în devălmăşie asupra bunurilor
comune până la stabilirea cotei-părţi ce revine fiecăruia.
În cazul în care comunitatea încetează prin decesul unuia dintre so ţi, lichidarea se face
între soţul supravieţuitor şi moşte nitorii soţului decedat, iar obligaţiile soţului decedat se
divid între moştenitori proporţional cu cotele ce le revin din moştenire. Solu ţia este
identică cu cele consacrate de practica judiciară sub Codul familiei.

[]Idem, p. 301.
1.13. Efectele încetării regimului comunităţii

150. Aşa cum am arătat deja, regimul comunităţii poate înce ta fie în timpul căsătoriei,
prin modificarea regimului matrimonial, fie la sfârşitul c ăs ătoriei, care poate avea loc prin
încetare, desfacere sau desfiinţare. După ce art. 355 alin. (3) NCC a regle mentat situaţia
încetării căsătoriei, art. 356 se referă la situa ţia înce tării regimului comunităţii de bunuri
prin desfacerea căsătoriei. Textul urmează a se aplica şi căsătoriei putative, în baza art.
304 alin. (2) NCC. Păstrarea devălmăşiei până la stabilirea cotei-păr ţi ce revine fiec ărui so ţ
este firească, întrucât în situaţia bunurilor nu a intervenit nicio modificare, neexistând
justificare pentru transformarea devălmăşiei în indiviziune de drept comun. Oricum, de
regulă, stabilirea cotei are loc prin acelaşi act sau în acelaşi proces prin care se realizeaz ă
şi lichidarea comunităţii sau partajul, deci devălmăşia durează până la acest moment.
1.14. Lichidarea comunităţii. Partajul[]

151. Lichidarea comunităţii are loc prin partajul bunurilor comune, precedat ă de
determinarea cotei-părţi ce revine fiecărui so ţ şi regularizarea datoriilor. Regulariza rea
datoriilor va avea la bază tot cota-parte ce revine fiecărui so ţ.
Evident că fiecare soţ îşi preia bunurile proprii ca un efect firesc al dreptului de
proprietate exclusivă pe care îl au soţii asupra lor.
Cota-parte ce revine fiecărui soţ din comunitate, respectiv din bunurile şi datoriile
comune se stabileşte pe baza contribuţiei sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi
la îndeplinirea obligaţiilor comune. Se observ ă că legiuitorul a indicat un criteriu unic ce va
fi raportat la două aspecte: dobândirea bunurilor şi îndeplinirea obligaţiilor comune, în timp
ce Codul familiei nu prevedea niciun criteriu în acest sens. Criteriul care s-a impus în
practica judecătorească a fost acela al contribu ţiei efective a fiec ărui so ţ la dobândirea
bunurilor comune[], acceptându-se şi contribuţia unuia dintre so ţi prin munca depus ă în
gospodărie şi pentru creşterea copiilor []. Reţinerea unei cote egale bazate pe principiul
egalităţii în drepturi şi în lipsa unui text legal în acest sens a fost considerat ă inechitabil ă,
pentru că s-ar putea ajunge la situaţia ca, oricât de mic ă ar fi contribu ţia unui so ţ la dobân -
direa bunurilor comune sau chiar dacă aceasta ar lipsi în totali tate, el să beneficieze,
totuşi, de o cotă de jumătate din aceste bunuri []. Prezumţia egalităţii cotelor a fost
acceptată numai în cazul în care contribuţia nu poate fi determinată[].
Preluând toate aceste soluţii din practica judiciară, legiuitorul a prevăzut contri buţia
soţilor drept criteriu pentru stabilirea cotei şi a instituit prezumţia legală relativă a
contribuţiei egale a soţilor, care se aplică în lipsa probei contrare, deci şi în cazul în care
dovada altei proporţii nu se poate face.
Este firească luarea în considerare a particip ării so ţilor atât la dobândirea bu nurilor, cât
şi la îndeplinirea obligaţiilor comune, pentru că există posibilitatea ca un so ţ, prin
veniturile şi munca sa, să suporte integral cheltuielile căs ătoriei, dar s ă nu aib ă nicio
[] Alin. (1) al art. 357 NCC a fost modificat prin Legea nr. 71/2011.
[] Fostul Tribunal Suprem s-a pronunţat în sensul că instan ţele judec ătoreşti nu trebuie s ă
pornească „de la premisa că drepturile soţilor asupra bunurilor co mune sunt egale, potrivit
art. 36 C. fam.; drepturile subiective sunt în funcţie de con tribuţia soţilor la achiziţionarea bunurilor
comune (…). Numai în cazul în care contribuţia nu ar putea fi determinat ă, instan ţa va fi îndrept ăţit ă
să conchidă că părţile în cauză au drepturi egale” (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 865/1960, în C.D. 1960,
p. 28; Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1542/1970, în R.R.D.
nr. 8/1971, p. 156).
[] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 753/1980, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 22; Trib. Mun. Bucureşti, s.
a III-a civ., dec. nr. 1054/1992, cu notă de I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 32-33.
[] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 865/1960, în C.D. 1960, p. 28.
contribuţie la dobândirea bunurilor importante ale comunit ăţii, îns ă acest lucru nu îl poate
lipsi de recunoaşterea aportului la comunitate înţeleasă în sens larg.
Majoritatea soluţiilor consacrate de practica anterioară îşi p ăs trează actualitatea, ca
urmare, se va ţine seama şi de faptul că unul dintre so ţi a distrus o parte dintre bunurile
comune; că unul a folosit exclusiv o parte dintre bunuri dup ă desp ăr ţirea în fapt; c ă
valoarea avută în vedere la partaj trebuie să fie cea de la data desp ăr ţirii în fapt []; iar
contribuţia se va raporta la totalitatea bunurilor comune, şi nu a fiecărui bun în parte []. În
principiu, inegalitatea veniturilor nu este determinantă, pentru c ă ea se poate compensa
cu munca în gospodărie sau poate fi ate nuată de faptul că unul dintre soţi contribuie mai
puţin decât celălalt, pentru că are alte obligaţii personale. Desp ăr ţirea în fapt nu duce prin
ea însăşi la încetarea comunităţii, dar poate in fluenţa cotele, dacă unul dintre soţi
dobândeşte în această perioadă bunuri comune sau achită datorii ale comunităţii prin con -
tribuţie exclusivă. Potrivit art. 385 alin. (2) NCC, oricare dintre so ţi sau amândoi pot cere
instanţei de divorţ să constate că regi mul matrimonial a încetat de la data separa ţiei în
fapt. În acest caz, bunurile dobândite de oricare dintre so ţi după separare sunt proprii.
152. Noul Cod civil cuprinde o secţiune referitoare la partaj în cadrul c ăr ţii a III-a
„Despre bunuri”, iar dispoziţiile acesteia se aplic ă şi bunurilor aflate în dev ălm ăşie (art.
669-686). Potrivit acestor dispoziţii, acţiunea de partaj este imprescriptibilă, deci încetarea
devălmăşiei poate fi cerută oricând, afară de ca zul în care partajul a fost suspendat prin
lege, act juridic ori hotărâre judecătorească. Partajul poate fi făcut prin bună învoială sau
prin hotărâre judecătorească, în condiţiile legii.
Partajul bunurilor comune se va face în natură, propor ţional cu cota-parte a fiec ărui
coproprietar, iar dacă bunul este indi vizibil ori nu este comod partajabil în natură, partajul
se va face în unul dintre următoarele moduri:
a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia dintre
coproprietari, la cererea acestuia;
b) vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neîn ţelegere, la
licitaţie publică, în condiţiile legii, şi distri buirea preţului către coproprietari pro porţional cu
cota-parte a fiecăruia dintre ei.
În ceea ce priveşte datoriile născute în leg ătură cu bunul comun, oricare dintre
coproprietari poate cere stingerea acestor datorii care sunt scadente ori devin scadente
în cursul anului în care are loc partajul.
Suma necesară pentru stingerea acestor obligaţii va fi pre luată, în lipsa unei stipulaţii
contrare, din preţul vânzării bunului comun cu ocazia partajului şi va fi suportat ă de c ătre
coproprietari proporţional cu cota-parte a fiecăruia.
La efectuarea partajului se va avea în vedere valoarea de circula ţie pe care bunurile o
au la data partajului, şi nu valoarea pe care bunurile o aveau în momentul în care au intrat
în comunitate[], pentru că uzura bunurilor se datorează utilizării în co munitate.
1.15. Partajul în timpul regimului comunităţii

153. Spre deosebire de Codul familiei, sub imperiul căruia regula era c ă partajul se face
la desfacerea căsătoriei şi numai prin excepţie, pentru motive temeinice, împ ăr ţirea putea
[] Trib. Mun. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 1333/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990,
p. 21.
[] C.S.J., s. civ., dec. nr. 907/1993, în Dreptul nr. 7/1994, p. 80.
[] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 785/1973, în R.R.D. nr. 3/1974, p. 143; I.P. FILIPESCU,
A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 153; AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE,C.C. HAGEANU, op. cit., p. 100.
avea loc şi în timpul căsătoriei, Codul civil permite partajul în timpul regimului comunităţii,
atât prin bună învoială, cât şi prin hotărâre jude cătorească.
Pentru că regimul comunităţii poate înceta şi în timpul căsătoriei prin modificarea
convenţiei matrimoniale, înseamnă că partajul poate avea loc în orice moment, în timpul
căsătoriei sau ulterior, împărţirea bunurilor în timpul c ăsătoriei nefiind con diţionată de
existenţa motivelor temeinice sau de intervenţia instanţei judecătoreşti.
Partajul în timpul căsătoriei presupune doar o împărţire a bunurilor comune, nu şi o
lichidare a regimului comunităţii. Această concluzie rezultă din faptul că textul legal
prevede expres că în urma partajului pot rămâne bunuri comune, iar regi mul comunităţii nu
încetează decât în condiţiile legii, chiar dacă toate bunurile comune au fost împ ărţite.
Chiar şi atunci când împărţirea se face prin act autentic în form ă notarial ă, actul trebuie
să cuprindă cotele de proprietate ce revin fiec ărui so ţ, în caz contrar ne existând
posibilitatea împărţirii propriu-zise.
Împărţirea bunurilor comune în timpul comunităţii poate fi cerut ă în cazul în care
interesele unuia dintre soţi sau ale terţilor necesită partajul, de exemplu, dac ă unul dintre
soţi înstrăinează sau distruge bunurile comune rămase în posesia sa sau le as cunde cu
intenţia de a şi le însuşi[]; dacă unul dintre soţi, după despărţirea în fapt, înstrăineaz ă sau
degradează bunurile comune[]; dacă creditorii personali ai unuia dintre so ţi nu îşi pot satis -
face creanţa prin urmărirea bunurilor proprii ale so ţului de bitor etc. În literatura juridică[] s-
a arătat că acest drept de urmărire aparţine tuturor creditorilor personali, şi nu numai celor
chirografari, întrucât legea nu face nicio distincţie[].
Cererea de partaj formulată de creditorii personali trebuie corelat ă şi cu regimul juridic
al datoriilor soţilor, astfel că ei vor putea cere împărţirea bunurilor comune numai în măsura
necesară acoperirii creanţei lor şi după ce au urm ărit bunurile proprii ale so ţului debitor.
Dacă soţul debitorului nu invocă beneficiul de discu ţiune, el va trebui ridicat de instan ţă din
oficiu[]. Din punct de vedere procedural, împărţirea poate fi cerut ă pe cale prin cipală sau
incidentală[], inclusiv pe calea contestaţiei la executare silită[]. Întrucât partajul
proprietăţii este posibil oricând în timpul căsătoriei şi independent de existen ţa vreunui
motiv, este admisibil şi partajul folosinţei bunu rilor comune[]. Fostul Tribunal Suprem a
admis[] posibilitatea împărţirii fructelor bunurilor comune, iar soluţia este cu atât mai
actuală, cu cât noul Cod civil permite îm părţirea totală sau parţială a bunurilor comune ori -
când, iar fructele reprezintă, practic, o parte din bunurile comune.
Procedura împărţirii bunurilor comune este aceeaşi, indife rent care este momentul la
care se realizează partajul. Dispo ziţiile legale aplicabile sunt cele ale noului Cod de
procedură civilă (art. 979-995) şi ale Codului civil (art. 669-686).
[] Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 408/1990, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1990, p. 26.
[] C.S.J., s. civ., dec. nr. 1862/1992, în V. BOGDĂNESCUş.a., op. cit., p. 176-179; Trib. jud. Constanţa,
dec. civ. nr. 159/1992, în Dreptul nr. 5/1992, p. 82
[] În sens contrar, I. ALBU, Dreptul familiei, p. 167.
[]Idem, p. 373.
[] Pentru detalii în legătură cu problema ridicată în literatura de specialitate, respectiv dac ă s-ar
putea soluţiona cererea de împărţirea bunurilor comune a so ţilor de c ătre instan ţele Cur ţii de Conturi
învestite cu soluţionarea unei contestaţii la executare, a se vedea M. VÂTCĂ (I),
GH. MENCHENIE (II), în Dreptulnr. 9/1994, p. 47 şi urm.
[] Sub Codul familiei s-a reţinut că partajul de folosinţă este inadmisibil, pentru c ă pe durata
comunităţii soţii exercitau împreună atributele proprietăţii (Trib. Suprem, s. civ., dec.
nr. 1479/1972, în C.D. 1973, p. 207).
[] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 89/1972, în R.R.D. nr. 8/1973, p. 126, cu notăde R. PETRESCU.
Instanţa competentă material este judecătoria, indiferent de valoarea masei parta jabile
şi indiferent dacă împărţirea bunurilor comune se solicită concomitent cu ac ţiu nea
principală de desfacere a căsătoriei sau separat [art. 94 pct. 1 lit. i) NCPC] []. În cuprinsul
cererii, reclamantul este obligat să arate, pe lângă men ţiunile prevăzute la art. 194,
persoanele între care urmează a avea loc partajul, titlul pe baza c ăruia acesta este cerut,
toate bunurile supuse partajului, valoarea lor, locul unde acestea se afl ă, precum şi
persoana care le deţine sau le administrează. La primul termen de judecat ă, dac ă p ăr ţile
sunt prezente, instanţa le va lua declaraţie cu privire la fiecare dintre bunurile supuse
partajului şi va lua act, când este cazul, de recunoaşterile şi acordul lor cu privire la
existenţa bunurilor, locul unde se află şi valoarea acestora. În tot cursul procesului,
instanţa va stărui ca părţile să împartă bunurile prin bun ă învoial ă. Dac ă aceast ă în ţelegere
se materializează (chiar dacă vizează numai o parte din bunuri), instan ţa va hot ărî potrivit
înţelegerii lor, fără a mai fi nevoie de încheierea unui act autentic notarial. Hot ărârea de
partaj va stabili bunurile supuse împărţelii, calitatea de copro prietar, cota-parte ce se
cuvine fiecăruia şi creanţele născute din starea de proprietate comun ă pe care
coproprietarii le au unii faţă de alţii.
În principiu, împărţeala se face în natură, prin formarea lotu rilor şi atribuirea lor. În cazul
în care loturile nu sunt egale în valoare, ele se întregesc printr-o sum ă în bani. Dac ă pentru
formarea loturilor sunt necesare operaţii de măsurătoare, evaluare şi altele asemenea,
pentru care instanţa nu are date suficiente, ea va da o încheiere prin care va stabili
bunurile supuse partajului, valoarea lor, locul unde acestea se afl ă, precum şi per soana
care le deţine sau le administrează şi, prin aceeaşi în cheiere, instanţa va dispune
efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor. Raportul de expertiz ă va ar ăta valoarea
bunurilor şi criteriile avute în vedere la stabilirea acestei valori, va indica dac ă bunurile
sunt comod partajabile în natură şi în ce mod, pro punând, la solicitarea instanţei, loturile
ce urmează a fi atribuite. La for marea şi atribuirea loturilor, instanţa va ţine seama, dup ă
caz, şi de acordul părţilor, mărimea cotei-părţi ce se cuvine fiec ăreia din masa bunurilor de
împărţit, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unii dintre coproprietari,
înainte de a se cere împărţeala, au făcut construc ţii sau îmbunătăţiri cu acor dul celorlalţi
coproprietari sau altele asemenea.
În cazul în care împărţeala în natură a unui bun nu este posibil ă sau ar cauza o sc ădere
importantă a valorii acestuia ori i-ar modifica în mod p ăgubitor destina ţia economic ă, la
cererea unuia dintre coproprietari, instan ţa, prin încheiere, îi poate atribui provizoriu
[] Sub vechea reglementare nu exista un text expres referitor la cererile de împ ăr ţeal ă, ca ur -
mare, s-a considerat iniţial că se aplică regulile generale, iar competen ţa apar ţine jude cătoriei sau
tribunalului, în funcţie de valoarea masei partajabile. Ulterior s-a impus inte rpretarea că, indiferent
de valoare, competenţa aparţine judecătoriei. Această interpretare a art. 17
C. proc. civ. a fost dată de Curtea Supremă de justi ţie în solu ţionarea unui recurs în interesul legii,
prin Decizia nr. VIII/2000 (M. Of. nr. 84 din 19 februarie 2001). Decizia a fost considerată a fi „o gravă
eroare”, o încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, prin care Curtea Su premă de Justiţie
modifică „texte de lege de o claritate fără reproş, urm ărind, în esen ţă, s ă îşi restrâng ă competen ţa f ăr ă
intervenţia legiuitorului”. Conform autorilor acestei critici, soluţia corectă este aceea c ă judec ăto ria
este competentă în soluţionarea împărţirii bunurilor comune numai când aceasta se solicit ă prin
aceeaşi cerere cu acţiunea de divorţ, iar când formeaz ă obiectul unei ac ţiuni civile separate,
competenţa urmează a se determina în funcţie de pre vederile dreptului comun, respectiv de criteriul
valoric. Aceasta este, şi în opinia noastră, soluţia justă; în caz contrar, s-ar ajunge, cum s-a ar ătat în
opinia menţionată, ca, mergând pe logica Curţii Supreme, acţiunile în împărţirea bunurilor comune în
caz de nulitate a căsătoriei să fie judecate de tribunal în prim ă instan ţă, indiferent de criteriul valoric
şi de caracterul principal sau accesoriu al cererii (V.M. CIOBANU, G. BOROI, M. NICOLAE , Notă la Decizia
nr. VIII/2000 a Curţii Supreme de Justiţie , în Dreptulnr. 5/2001, p. 220-227). În acelaşi sens, a se vedea
GH. COMĂNIŢĂ, Partajul judiciar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 35 şi urm.).
întregul bun. Dacă ambii soţi cer să li se atri buie bunul, instanţa va ţine seama de criteriile
prevăzute laart. 987, anterior menţionate.
Prin această încheiere se stabileşte şi termenul de plat ă, iar dac ă termenul este
respectat, instanţa, prin hotărârea asupra fon dului procesului, îi va atribui acestuia bunul.
În cazul în care coproprietarul nu consemneaz ă în termen sumele cuvenite, instan ţa va
putea atribui bunul celuilalt coproprietar. Ţinând sea ma de împrejurările cauzei, pentru
motive temeinice, instanţa va putea să atribuie bunul direct prin hotărârea asupra fondului
procesului, stabilind, totodată, sumele ce se cuvin celuilalt copro prietari şi termenul în
care este obligat să le plătească.
La determinarea căruia dintre soţi i se cuvine locuin ţa con struită împreună, instanţele
urmează a avea în vedere atât inte resele copiilor minori, atunci când aceştia există, cât şi
posibilităţile fiecăruia dintre soţi de a-şi asigura o altă locuin ţă. În prac tică s-a decis[] că
faptul construirii de către soţi a unei lo cuinţe pe terenul proprietatea exclusivă a unuia
dintre ei nu este de natură a conchide, abinitio, ca locuinţa să i se atribuie pro prietarului
terenului, atâta vreme cât acesta are mai multe posibilităţi de dobândire a unei alte
locuinţe, indiferent cu ce titlu, în raport cu celălalt, care nu are nicio alt ă op ţiune.
154. În cazul în care niciunul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului ori, deşi
acesta a fost atribuit provizoriu, nu s-au consemnat în termenul stabilit sumele cuvenite
celorlalţi coproprietari, instanţa, prin încheiere, va dispune vânzarea bunului, stabilind,
totodată, dacă vânzarea se va face de către părţi prin bună învoial ă ori de c ătre executorul
judecătoresc. Dacă părţile sunt de acord ca vânzarea să se facă prin bună învoial ă, instan ţa
va stabili şi termenul la care aceasta va fi efectuată. În cazul în care vreuna dintre p ăr ţi nu
a fost de acord cu vânzarea prin bună învoială sau dac ă această vânzare nu s-a realizat în
termenul stabilit, instanţa, prin încheiere dată cu citarea părţilor, va dispune ca vânzarea s ă
fie efectuată de executorul judecătoresc. Încheierile prevăzute în prezentul articol pot fi
atacate separat numai cu apel, în termen de 15 zile de la pronun ţare.
155. În toate cazurile, asupra cererii de partaj instan ţa se va pro nunţa prin hotărâre.
Sumele depuse de unul dintre coproprietari pentru ceilalţi, precum şi cele rezultate din
vânzare vor fi împărţite de instanţă potrivit dreptului fiecărui copro prietar. În cazul în care
partajul nu se poate realiza în niciuna dintre modalităţile prevăzute de lege, instanţa va
hotărî închiderea dosarului. Dacă se introduce o nou ă cerere de partaj, încheierile de admi -
tere în principiu nu au autoritate de lucru judecat.
Hotărârea de partaj are efect constitutiv[1]. Odată rămasă definitivă şi învestită cu
formulă executorie, hotărârea de partaj constituie titlu executoriu şi poate fi pus ă în
executare, chiar dacă nu s-a cerut predarea efectivă a bunului ori instan ţa nu a dispus în
mod expres această predare.
156. Împărţirea bunurilor prezintă anumite aspecte specifice în cazul încetării c ăs ătoriei,
când sunt necesare două operaţii succesive, prima constând în deter minarea cotei care se
cuvine soţului supravieţuitor din masa bunurilor comune şi a doua în determinarea cotei
acestuia în calitate de moştenitor, potrivit dispoziţiilor noului Cod civil. În cazul desfiin ţării
[] Trib. Mun. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 472/1992, în I. MIHUŢĂ, Culegere 1992, p. 31-32.
1[] Sub vechea legislaţie era recunoscut efectul declarativ al partajului, fie care coproprietar fiind
considerat proprietarul exclusiv al bunurilor ce i s-au atribuit de la data dobândirii lor şi că niciodată
nu a fost proprietar asupra celorlalte bunuri (art. 786 C. civ. 1864). În cazul so ţilor îns ă, efectul
hotărârii de împărţire s-a apreciat că retroactivează numai pân ă la data desfacerii sau a încet ării
căsătoriei, moment până la care regimul juridic al bunurilor a fost acela al dev ălmăşiei şi numai după
acea dată pe cote-părţi (AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE,C.C. HAGEANU, op. cit., p. 106).
căsătoriei, efectul retroactiv al nulităţii face ca regimul matrimonial s ă nu fi exis tat, cu

excepţia terţilor de bună-credinţă, în raport cu care efectele nu lităţii căsătoriei nu pot fi
invocate. În schimb, în cazul căsătoriei putative se vor aplica dispoziţiile referitoare la
divorţ, chiar dacă numai unul dintre soţi a fost de bună-credinţă.
1.16. Convenţiile contrare regimului comunităţii legale

157. Aşa cum am mai arătat, după ce soţii au optat pentru regimul comunit ăţii sau, în
lipsa manifestării lor de voinţă, după ce se încheie căsătoria, ei trebuie s ă se supun ă
dispoziţiilor legale care reglementează regimul comunităţii legale şi care are un caracter
imperativ. Chiar dacă, în principiu, soţii pot încheia între ei orice acte juri dice, convenţiile
contrare dispoziţiilor legii sunt lovite de nulitate absolută, în măsura în care nu sunt com -
patibile cu regimul comunităţii convenţionale. Sub vechea regle mentare s-a discutat dacă
sunt valabile convenţiile prin care bu nurile proprii deveneau comune sau proprii ale
celuilalt soţ sau cele prin care bunurile comune tre ceau în proprietatea exclusivă a unuia
dintre soţi.
Întrucât noul Cod civil permite vânzarea şi dona ţia între so ţi, credem c ă şi actele
enumerate anterior trebuie considerate valabile, cu singura condiţie de a nu fi încheiate în
dauna creditorilor personali sau comuni ai soţilor ori a altor ter ţi.
§2. Regimul separaţiei de bunuri

2.1. Consideraţii generale
158. Regimul separaţiei de bunuri era prevăzut de vechiul Cod civil român ca regim
matrimonial de drept comun [] şi a dăinuit pe teritoriul ţării noastre până la in trarea în
vigoare a Codului familiei, aplicarea sa fiind foarte extinsă, pentru că pu ţine cupluri
încheiau convenţii matrimoniale, care presupuneau plata unor taxe fiscale prohibitive.
Regimul separaţiei de bunuri poate avea sursă:
– convenţională, dacă prin convenţie matrimonială, în cheiată înainte sau în timpul
căsătoriei, soţii au ales să li se aplice acest regim matrimonial;
– judiciară (motivat de atitudinea culpabilă a unuia dintre so ţi): la cererea unui so ţ
căsătorit sub regimul comunităţii legale sau convenţionale, dacă celălalt so ţ încheie acte
care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei, instan ţa poate pro nunţa separaţia
de bunuri (art. 370 NCC). Deşi art. 385 alin. (2) NCC reprezintă o preluare a art. 262-1 C. civ.
francez, în situaţia reglementată de acest text legal nu există o separaţie judiciară în
sensul de regim matrimonial, ci mai degrabă este o încetare a regimului existent pân ă la
data separaţiei în fapt.
Acest regim, care nu creează nicio comunitate patrimonial ă între so ţi şi este în
contradicţie cu scopul ideal şi moral al căsătoriei[], prezintă o serie de avantaje şi de dez -
Pentru o analiză amplă a acestui regim matrimonial, ase vedea, E.Florian, Regimul matrimonial al separației de
bunuri în reglementarea noului Cod civil, în P.R. nr.7/2013, p.23-33.
[] Au existat şi opinii că regimul dotal ar fi fost regimul de drept comun. Pen tru o critică amplă a
acestora, C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. III, p. 37-39. Acest regim se
regăseşte în majoritatea legislaţiilor euro pene şi în Québec, chiar dacă apli carea nu este foarte largă.
Reglementarea aleasă de noul Cod nu este identică cu niciunul dintre codurile folosite ca surs ă de
inspiraţie.
[]C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU , op. cit., vol. III, p. 37. În literatura juridică
franceză s-a arătat că „Separaţia de bunuri nu este propriu-zis un regim matrimonial, ci mai exact
este o absenţă a regimului matrimonial: se căsătoresc doar persoanele; cât despre patrimonii,
acestea rămân aşa cum erau înainte, independente” ( R. SAVATIER, citat de
PH. MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit.,p. 333).
avantaje. Avantajul principal este reprezentat de existenţa unei minime solida rităţi, numai
în ceea ce priveşte obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor
obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor. În regimurile co -
munitare, riscul de a suporta din bunurile comune sau chiar din bunurile proprii (dac ă este
vorba despre o datorie contractată pentru cheltuielile c ăsătoriei sau pentru administrarea
bunurilor comune) un debit la contractarea căruia so ţul nu a participat este destul de
mare. Acest risc nu există în separaţie, pentru că patrimoniile so ţilor sunt complet
independente şi nu se creează nicio masă de bunuri comune.
Un alt avantaj este modalitatea simplă în care se exercită gestiu nea bunurilor şi
lichidarea regimului, ultima fiind condiţio nată de păstrarea unor evidenţe stricte a bunurilor
şi a datoriilor. Fiecare soţ administrează, foloseşte şi dispune singur de bu nurile sale, iar
dacă unul foloseşte bunurile celuilalt fără împo trivirea acestuia, are obligaţiile unui
uzufructuar.
Dezavantajul principal îl constituie crearea unei situa ţii defa vorizate pentru soţul care
nu a desfăşurat o activitate profesio nală, ocupându-se de menaj şi de copii, sau care a
avut o activitate mai puţin aducătoare de venit, dar a participat indirect la do bândirea
bunurilor proprii ale soţului său. Soţul aflat în aceas tă situaţie va avea, la încetarea sau
desfacerea căsătoriei, o situaţie net inferioară unuia care a beneficiat de regimul comu -
nităţii. Noul Cod civil a încercat să reducă acest deficit prin insti tuirea creanţei de
participare şi prin reglementarea muncii în gospodărie ca o contribu ţie la cheltuielile
căsătoriei în partea corespunzătoare statutului matrimonial de baz ă.
În al doilea rând, deşi nu există mase de bunuri comune, so ţii tr ăiesc împreun ă şi au
interese, achiziţii şi afaceri comune, ceea ce face ca lichidarea s ă fie de fapt extrem de
complicată[], pentru că este necesară aplicarea regulilor specifice altor institu ţii pentru a
efectua compensările între soţi şi a păstra egalitatea între aceştia. În plus, şi acestui regim
îi sunt aplicabile dispoziţiile din statutul matrimonial fundamental, ceea ce creează un
minim de comunitate, astfel că o separaţie totală şi reală nu mai există astăzi.
Toate aceste dispoziţii urmăresc să creeze totuşi o comu niune între soţi, întrucât ei sunt
legaţi de dragoste şi respect, aşa cum este normal în c ăsătorie, şi s ă reprime anumite
tendinţe individualiste care sunt incompatibile cu viaţa în cuplu.
159. Regimul separaţiei îşi are izvorul în convenţia matri monială sau hotărârea
judecătorească şi asigură soţilor cea mai mare independenţă din punct de vedere al
modului de exercitare a atributelor dreptului de proprietate asupra bunurilor proprii.
Funcţionarea acestui regim nu este practic reglementată, singura dispozi ţie în acest
sens fiind cea din art. 363 NCC referitoare la folosinţa bunurilor celuilalt soţ, dar şi aceasta
nu instituie reguli proprii, ci trimite la dispozi ţiile referitoare la uzufruct. Ca urmare,
relaţiile dintre soţi, pe de o parte, şi dintre so ţi şi terţi, pe de alt ă parte, vor fi guvernate de
regulile dreptului comun şi de cele generale aplicabile tuturor persoanelor căsătorite,
indiferent de regimul matrimonial. Astfel, fiecare so ţ adminis trează, foloseşte şi dispune
singur de bunurile proprii, indiferent de data şi modul lor de dobândire, iar în ceea ce
priveşte bunurile comune pe cote-părţi, se aplică regulile instituite pentru adminis trarea
coproprietăţii. În relaţiile cu terţii se aplică tot normele dreptului comun: proba se face prin
înscris (inventarul prevăzut de art. 361 sau înscrisul constatator al opera ţiunii prin care s-a
dobândit bunul), până la proba contrară, soţul posesor este prezumat proprietar, datoriile
sunt persoanele, cu excepţia celor contractate pentru cheltuielile obişnuite ale c ăs ătorie şi
pentru creşterea copiilor.
[] Dreptul notarial francez apreciază că regimul separa ţiei este cel mai dificil de lichidat ( PH.
MALAURIE, L. AYNÈS, op. cit., p. 332).
Regimul analizat presupune cu necesitate separaţia activului şi pasivului ce compun

patrimoniile celor doi soţi. Astfel, fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în privin ţa
bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei, precum şi a celor pe care le
dobândeşte în nume propriu după această dată. Din acest punct de vedere, nu are nicio
relevanţă data sau modul de dobândire a bunului respectiv. Există însă situa ţii în care un
soţ dobândeşte un bun folosind sume de bani sau bunuri ce apar ţin celuilalt so ţ. În aceast ă
situaţie, soţul achizitor al bunului trebuie considerat proprietar exclusiv, iar între so ţi
trebuie clarificat titlul cu care suma sau bunul respectiv a ajuns în posesia achizitorului
(împrumut, dar manual ca formă a do naţiei, restituire împrumut etc.) şi se vor aplica
regulile specifice acestor acte juridice, inclusiv revocabilitatea donaţiilor. Dac ă suma a
fost folosită în scopul acestei achiziţii fără acordul său, devin apli cabile dispoziţiile art. 363
alin. (2).
Dacă un soţ construieşte cu fondurile sale proprii pe terenul celuilalt so ţ, întrucât nu ne
aflăm în regimul comunităţii, con strucţia va aparţine soţului proprietar al tere nului (art. 577
NCC). Soţul constructor va avea drepturile recunoscute în cazul acce siunii constructorului,
de bună sau de rea-credinţă, după caz.
160. Alineatul (2) al art. 360 NCC se referă la lichidarea regimului separaţiei. Din păcate,
acest alineat, care nu a existat în forma iniţială a Codului civil, ci a fost introdus numai
prin Legea de punere în aplicare, introduce o serie de no ţiuni care nu se mai reg ăsesc în
altă parte a Codului şi care vor suscita nu meroase discuţii în doctrină şi litigii în practica
judiciară. Astfel, se vorbeşte despre mase de achiziţii nete şi crean ţa de partici pare, fără a
detalia noţiunile sau fără a face cel puţin o trimitere la dispozi ţii asemănătoare [].
În ceea ce priveşte prima noţiune, masa de achiziţii netă trebuie să înţelegem că
reprezintă masa de bunuri dobândită de fiecare dintre so ţi în timpul regimului ma trimonial
(incluzând bunurile proprii şi pe cele în coproprietate pe cote-p ărţi), din care se deduce
pasivul, respectiv datoriile rezultând din cheltuielile căs ătoriei, inclusiv cele pentru
creşterea copiilor şi datoriile în legătură cu bunurile ce compun masa de bunuri respectiv ă
(plata preţului, impozit etc.).
Creanţa de participare este, aşa cum rezultă din textul ana lizat, o cotă din diferenţa
valorică dintre cele două mase de achiziţii nete şi va fi datorată de către soţul a cărui masă
de achiziţii nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură. Cota poate fi stabilit ă
de soţi, de comun acord, prin convenţia matri monială prin care au ales regimul separaţiei,
sau, în lipsa vreunei stipulaţii în acest sens, crean ţa de participare va fi de jum ătate din
diferenţa valorică dintre cele două mase de achiziţii nete.
Legiuitorul român a înţeles ca, în afara dispoziţiilor de natur ă comunitar ă care se aplic ă
tuturor regimurilor matrimoniale cuprinse în statutul matrimonial fundamental (mandat,
locuinţa familiei, contribuţia la cheltuielile căsătoriei), să introducă aceast ă dispozi ţie
referitoare la lichidarea regimului separaţiei, dispoziţie care, în lipsa unei stipula ţii exprese
a soţilor, va atrage egalizarea averii dobândite de soţi în timpul regimului, indiferent care
au fost venitul şi contribuţia lor. Existenţa acestei dispozi ţii este de natur ă s ă oblige so ţii
căsătoriţi sub regimul separaţiei să fixeze ei înşişi cota ce se cuvine fiec ăruia sau s ă îi
descurajeze să aleagă acest regim matrimonial.
În același sens, că regimul participării la achiziții, omis de legiuitor din repertoarul regimurilor matrimonial, introdus prin
Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil sub formă de clauză de lichidare a regimului separației de
bunuri, s-ar cuveni consacrat deschis și distinct cu statut de regim matrimonial mixt, Primii doi ani…convorbire cu
dna.conf.uni.dr.Emese Florian, loc.cit, p.16.
[] Codul civil francez trimite, pentru lichidarea regimului separa ţiei, la dispo ziţiile instituite
pentru partajul succesoral (art. 1542 C. civ. francez).
Din punctul de vedere al lichidării, regimul separa ţiei se asea mănă cu societatea,
lichidarea acesteia făcându-se în ace laşi mod, prin plata datoriilor sociale, restituirea
aporturilor şi împărţirea excedentului rămas în urma lichidării (art. 1945-1946 NCC).
Prin modul de reglementare a modalităţii de lichidare a regimului separa ţiei, legiuitorul a
introdus de fapt un al patrulea regim matrimonial, cel al societăţii de achizi ţii.
2.2. Inventarul bunurilor mobile

161. La adoptarea regimului separaţiei este obligatorie întoc mirea unui inventar al
mobilelor proprii, indiferent de modul de dobândire. Dispozi ţia se refer ă la b unurile mobile
asupra cărora soţii deţin un drept de proprietate la data încheierii con venţiei matrimoniale
prin care au ales regimul separaţiei, indiferent dac ă le-au dobândit înainte sau în timpul
căsătoriei (aceasta în cazul în care regimul separaţiei se adoptă prin modificarea regimului
iniţial). Inventarul se întocmeşte de către notarul public , nefiind posibilă constatarea lui
prin înscris sub semnătură privată, ca în cazul regimului comunităţii.
Scopul inventarului este acela de a face dovada calităţii de bun propriu al bunu rilor,
folosite în comun, în raporturile dintre soţi şi ter ţi, mai ales dac ă este vorba des pre
creditorii personali ai celuilalt soţ[], dar şi de a simplifica lichidarea regimului, pentru c ă,
în lipsa inventarului, mobilele ar fi destul de greu de separat, pentru c ă în timpul regimului
ele sunt, de regulă, destinate folosinţei comune.
Inventarul se poate întocmi şi pentru bunurile mobile dobândite în timpul separaţiei de
bunuri. Această dispoziţie este facultativă şi destul de greu de realizat. În primul rând,
textul nu indică dacă acest inventar se poate face şi prin în ţelegerea so ţilor sau numai de
către notar. Din locul în care este amplasat şi prin coroborare cu alin. (3), rezult ă concluzia
că şi acest inventar ar trebui efectuat de notar, însă este dificil, dac ă nu imposibil de admis
ca soţii să se prezinte periodic la notar pentru inven tarul mobilelor. De aceea, apreciem că,
de lege ferenda, inventarul bunurilor mobile dobândite în timpul separaţiei de bunuri ar
trebui să se poată face de către soţi şi prin act sub semnătură privată.
Indiferent dacă inventarul cuprinde bunurile proprii dobândite înainte sau în timpul
separaţiei, pentru a fi opozabil faţă de ter ţi, inventarul se anexează la convenţia
matrimonială, supunându-se aceloraşi formalităţi de publicitate ca şi aceasta.
În lipsa inventarului se prezumă, până la proba contrară, c ă dreptul de proprietate
exclusivă aparţine soţului posesor. Deşi inventarul este obligatoriu pentru bunurile proprii
dobândite anterior regimului comunităţii, legiuitorul a reglementat şi ipoteza în care, din
culpa părţilor sau a notarului, inventarul nu s-a întoc mit sau nu au fost îndeplinite formele
de publicitate. Pentru această situaţie s-a instituit prezum ţia iuris tantum că dreptul de
proprietate aparţine soţului posesor. Dacă posesia este exercitată în comun, de exemplu, în
cazul mobilelor şi obiectelor gospodăriei casnice, bunul va fi prezumat că aparţine soţilor în
coproprietate. Prezumţia se aplică şi bunurilor do bândite în timpul separaţiei, în lipsa
inventarului sau a probei contrare realizate prin alt mijloc de prob ă. Dispozi ţia din alin. (4)
nu reprezintă o derogare, ci o aplicaţie specială a regulii generale că, în privin ţa bunu rilor
mobile, posesia valorează titlul.
Astfel, dacă bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei con diţii
de formă pentru validitate ori unor ce rinţe de publicitate, dreptul de proprie tate exclusivă
nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplineşte formele cerute de lege. Deşi
[] Sub vechiul Cod civil, inventarul mobilelor nu era obligatoriu, dar a fost apreciat ca util pentru
a face dovada în raport cu creditorii. În doctrină s-a ar ătat c ă dovada calit ăţii de bun propriu cade în
sarcina soţului nedebitor, pentru că ar fi excesiv şi ar limita dreptul de urm ărire al creditorilor dac ă s-
ar impune această probă în sarcina lor ( C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol.
III, p. 41).
această dispoziţie este inclusă într-un articol cu denu mirea „Inventarul bunurilor mobile”,
apreciem că ea se referă şi la bunurile imobile. Această concluzie este evident ă şi ar fi
absurd să se susţină că pentru actele ce au ca obiect bunuri mobile este obligatorie
prezentarea înscrisului autentic în cazul dona ţiilor, de exemplu, iar pentru acelaşi act
având ca obiect un imobil, dovada s-ar putea realiza şi în alt mod. Dispozi ţiile refe ritoare la
probă au fost raportate la bunurile mobile, pentru c ă dovada acestora este mai dificil de
făcut, neexistând obligativitatea formei scrise pentru actele de dobândire şi formele de
publicitate instituite în cazul imobilelor.
2.3. Bunurile proprietate comună pe cote-părţi

162. Aşa cum am anticipat deja, dacă la dobândirea unui bun particip ă ambii so ţi, bunul
va fi proprietatea comună pe cote-părţi a acestora. Cotele-p ăr ţi sunt prezumate egale pân ă
la proba contrară, care, potrivit art. 634 alin. (2) NCC, nu se poate face decât prin
înscrisuri. Administrarea, folosinţa şi dispoziţia asu pra acestor bunuri se exercită potrivit
dreptului comun (art. 635 şi urm. NCC).
Posesia comună a soţilor asupra unui bun, în cazul în care nu s-a efectuat inventarul,
generează o prezumţie de comunitate.
2.4. Folosinţa bunurilor celuilalt soţ

163. Ca şi celelalte regimuri matrimoniale, regimul separa ţiei se grefeaz ă pe existen ţa
căsătoriei, care presupune relaţii de încredere şi convie ţuire între so ţi. În situa ţia în care
unul dintre soţi foloseşte bunurile celuilalt so ţ fără împotrivirea aces tuia din urmă,
legiuitorul a instituit pentru primul soţ obligaţiile unui uzufructuar. Ca urmare, soţul care
foloseşte un bun ce nu îi aparţine trebuie să respecte destinaţia bunului, să îl despăgu-
bească pe celălalt soţ pentru orice prejudiciu cauzat prin folo sirea necorespunzătoare a
bunului, să efectueze reparaţiile de întreţinere a bunului, repara ţiile mari revenind so ţului
proprietar, să suporte toate sarcinile şi cheltuielile ocazionate de litigiile privind folosin ţa
bunului, culegerea fructelor ori încasarea veniturilor, să plătească primele de asigurare a
bunului, dacă acesta este asigurat, să îl înştiin ţeze pe proprietar despre orice uzur pare a
fondului sau contestare a dreptului de proprietate. În schimb, so ţul care foloseşte aceste
bunuri nu este obligat să re construiască bunul pierit din cauza vechimii ori din caz fortuit
şi nici să plătească datoriile pentru care fondul este ipotecat, cheltuielile şi sarcinile
proprietăţii (impozite, taxe etc.).
În cazul soţilor nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 723, art. 726 şi art. 727 NCC care se
referă la inventarierea bunurilor la pre luare, constituirea garanţiei pentru înde plinirea
obligaţiilor şi numirea unui administrator în cazul în care nu poate depune garan ţia.
Dacă unul dintre soţi încheie singur un act prin care dobândeşte un bun, folosindu-se, în
tot sau în parte, de bunuri aparţinând celuilalt soţ, soţul ale cărui fonduri sau bunuri sunt
folosite poate alege, în proporţia bunurilor proprii folo site fără acordul său, între a reclama
pentru sine proprietatea bunului achiziţionat şi a pretinde daune-interese de la so ţul
dobânditor. Pentru a nu afecta securitatea circuitului civil şi drepturile dobândite de terţii
de bună-credinţă[], teza a II-a a acestui alineat prevede că proprietatea nu poate fi
reclamată, dacă aceasta este opţiunea soţului ale cărui bunuri au fost utilizate f ăr ă drept,
decât înainte ca soţul dobânditor să dispună de bunul do bândit. După acest moment, pentru
protejarea terţilor de bună-credinţă, soţul nu mai poate cere decât daune-interese de la
celălalt soţ. Prin excepţie, dacă terţul dobânditor a cunoscut că bunul a fost achizi ţionat de
către soţul vânzător prin valorificarea bunurilor celuilalt so ţ, se poate reclama proprietatea

bunului şi din mâinile terţului. Dovada relei-credin ţe trebuie făcut ă de so ţul titular al
bunurilor utilizate fără acordul său, pentru că buna-cre dinţă se prezumă.
2.5. Răspunderea pentru obligaţiile personale

164. Pe toată durata regimului separaţiei, patrimoniile soţilor sunt separate şi sub
aspectul pasivului, aceasta fiind trăsătura care creează soţilor un avantaj com parativ cu
regimul comunităţii, în care soţii au şi datorii comune, chiar dac ă numai prin excep ţie şi
limitativ prevăzute de lege.
Ca urmare, datoriile pe care fiecare soţ le avea înainte de naşterea efectelor regimului
matrimonial sunt şi rămân proprii, indiferent dacă sunt obligaţii contractuale sau
delictuale, simple sau afectate de modalităţi. De asemenea, obligaţiile n ăscute în sarcina
oricărui soţ prin acte săvârşite în timpul regimului se paraţiei sunt proprii, celălalt soţ
neputând fi ţinut de acestea în niciun fel. Acest text legal consacr ă înc ă o dat ă principiul
independenţei patrimoniale a soţilor căsătoriţi sub regimul separaţiei.
165. De la această regulă există o serie de excepţii. O primă excepţie este aceea în care
un soţ, singur, îşi asumă o obligaţie pentru acoperirea cheltuielilor obiş nuite ale căsătoriei
sau pentru creşterea şi educarea copiilor. În acest caz, soţii răspund solidar, cu toate
bunurile lor, dacă suma respectivă a fost efectiv cheltuită în scopul arătat mai sus. So ţul
nedebitor poate face dovada că cheltuiala a fost inutilă sau excesiv ă [], caz în care
solidaritatea este îndepărtată, total sau parţial, dup ă caz. Dacă obliga ţia are acest scop,
răspunderea este solidară şi atunci când a fost contractat ă de un singur so ţ, dar şi atunci
când au contractat-o soţii împreună, chiar dacă în act nu s-a stipulat expres solidaritatea.
Pentru acest gen de datorii, solidaritatea soţilor este legală.
A doua excepţie de la separaţia pasivului apare în cazul în care soţii decid în acest sens.
Având în vedere că art. 317 NCC permite soţilor să încheie între ei orice act juridic, înseam -
nă că prin convenţia lor ei pot decide ca anumite obligaţii, indi ferent de scopul pentru care
au fost contractate, să fie solidare. Prevederea trebuie să fie expres prevăzut ă şi în actul
încheiat cu un terţ, altfel nu se prezumă şi trebuie dovedită de acesta.
O altă excepţie poate apărea atunci când soţii sunt asociaţi într-o societate care
antrenează acest tip de răspundere pen tru obligaţiile sociale (societatea în nume colectiv
sau comanditaţii în societatea în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni).
2.6. Dreptul de retenţie

166. La încetarea regimului separaţiei, fiecare dintre so ţi are un drept de reten ţie asupra
bunurilor celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul fa ţă de
celălalt. Dreptul de retenţie îşi găseşte reglementarea în art. 2495-2499 NCC, articolul
analizat fiind o aplicaţie specială a acestuia.
Încetarea regimului separaţiei are loc la încetarea sau des facerea căsătoriei ori la
modificarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei. La acest moment ia naştere, în
temeiul legii, dreptul de retenţie, care poartă asupra bunurilor proprii ale celuilalt so ţ şi
asupra cotei-părţi care revine acestuia din bunurile deţinute în coproprietate.
În privinţa datoriilor pentru care un so ţ poate invoca dreptul de reten ţie Codul civil nu
distinge, deci urmează să considerăm că această garanţie intervine pentru orice datorie pe
care soţii o au unul faţă de altul, indiferent de sursa acesteia şi chiar dac ă nu are leg ătur ă
cu regimul matrimonial sau cu bunul reţinut []. Astfel de datorii pot fi: creanţa de
[]Idem, p. 334.
[] În acelaşi sens, M. AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit., p. 339. Autoarele arată că în cazul soţilor
retenţia are o fizionomie specială, nefiind vorba neapărat de o conexiune a datoriei cu lucrul.
participare, compensaţia stabilită potrivit art. 328, prestaţia compensatorie sau

despăgubirile prevăzute de art. 390 şi art. 388, un împrumut nerestituit, dau nele-interese
ce pot fi solicitate în baza art. 363 alin. (2), un preţ neachitat etc.
§3. Regimul comunităţii convenţionale

3.1. Consideraţii prealabile
167. În reglementarea regimurilor matrimoniale, Codul civil nu a dat deplin ă libertate de
acţiune soţilor. La încheierea căsătoriei sau ulterior, aceştia pot alege între regimul
comunităţii legale, care nu necesită încheierea unei convenţii matri moniale, regimul
separaţiei, cu varianta participării la achiziţii, şi regimul comu nităţii convenţionale.
Acesta din urmă este reglementat de trei articole, iar regulile sale se completeaz ă cu
dispoziţiile regimului comunităţii legale. În fapt, este vorba despre regimul com unităţii
legale, căruia soţii, prin convenţia matrimonială, îi pot aduce derog ări, în con diţiile şi
limitele prevăzute de art. 367 NCC. Acesta permite so ţilor s ă regle menteze prin convenţia
matrimonială unul sau mai multe dintre aspectele prevăzute expres şi limitativ şi care se
referă la: compunerea maselor de bunuri pe care so ţii le au în comunitate; limitele în care
se exercită actele referitoare la bunurile soţilor şi lichi darea regimului.
Derogările pe care soţii le pot aduce prin conven ţia matrimo nială sunt limitate, ei
trebuind să respecte şi dispoziţiile impuse prin regimul primar imperativ [].
Regimul comunităţii convenţionale este o specie a regimului comunităţii legale, astfel că,
în măsura în care prin convenţia ma trimonială nu s-au reglementat anumite aspecte privind
drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial ale so ţilor, se va aplica regimul de drept
comun, completat şi cu dispoziţiile ce alcătuiesc statutul matrimonial fundamental.
3.2. Obiectul convenţiei matrimoniale

168. Dacă soţii înţeleg să adopte regimul comunităţii conven ţionale, ei au libertatea de a
stabili prin convenţia matrimonială aspectele prevăzute la lit. a)-e) ale
art. 367 NCC, iar regimul matrimonial se completează cu dispoziţiile legale privind regi mul
comunităţii legale. De asemenea, sunt incidente dispoziţiile sta tutului matrimonial
fundamental referitoare la independenţa so ţi lor, gestiunea bunurilor, locuinţa familiei şi
cheltuielile căsătoriei.
Primele două clauze se referă la compunerea comunităţii şi permit so ţilor fie s ă includ ă
bunuri sau datorii care în mod firesc nu intră în masa bunurilor comune, fie s ă exclud ă
bunuri sau datorii ce fac parte în mod tradi ţional din comunitate.
a) Prima teză legislativă, cuprinsă la lit. a), permite so ţilor includerea în comunitate, în
tot sau în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor născute înainte ori dup ă încheierea
căsătoriei, cu excepţia bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) şi c). Aceasta înseamn ă c ă, în
afara bunurilor dobândite de oricare dintre so ţi în timpul regimului comunit ăţii, care fac
parte în mod tradiţional din comunitatea devălmaşă, so ţii pot să includ ă în aceasta o parte
sau toate bunurile sau datoriile prezente ori viitoare, indiferent de modul în care au fost
dobândite. Rezultă că soţii pot opta pentru o comunitate universală, formă care există şi în
alte sisteme de drept[] şi care reprezintă ansamblul bunurilor mobile şi imobile, prezente şi
[] Chiar dacă unele texte cunosc asemănări cu cele din Codul civil francez, exist ă diferen ţe de
substanţă, cea mai importantă fiind aceea că enumerarea clauzelor posibile este exem plificativă, şi
nu limitativă, ceea ce înseamnă că soţii pot să îşi creeze propriul regim matri monial. Situaţia este
identică şi în dreptul belgian şi cel al regiunii Québec, toate acestea permiţând modificarea liber ă a
regimurilor matrimoniale şi crearea unui regim al comunităţii care să cuprind ă orice clauze licite.
[] Comunitatea universală ca regim convenţional sau regim alternativ este cunoscut ă în dreptul
elveţian, belgian şi francez, iar în sistemul olandez reprezintă regimul matrimonial legal.
viitoare, dobândite de soţi cu titlu gratuit sau oneros. Comunitatea universal ă a fost des -
chisă opţiunii soţilor numai după adoptarea Legii de punere în aplicare, în forma sa ini ţial ă
textul referindu-se la posibilitatea includerii în comunitate a „unor” bunuri şi nef ăcând
nicio referire la datorii[].
Nu pot fi incluse în comunitate bunurile de uz personal şi bunurile destinate exercit ării
profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comer ţ care face parte
din comunitatea de bunuri. Menţinerea lor în afara comunităţii are ca sco p păstrarea unui
minim de independenţă, în special profesională, a soţilor şi nu afec tează existenţa regimului
comunităţii universale.
În doctrină[] s-a susţinut că soţii nu vor putea hotărî inclu derea în activul comunitar a
bunurilor primite cu titlu gratuit referitor la care donatorul a prevăzut să fie pro prietatea
exclusivă a unui singur soţ, întrucât liberalităţile sunt acte intuitupersonae, făcute în
vederea persoanei gratificate. În ceea ce ne priveşte, sus ţinem opinia contrară. Soţii pot
include în comunitatea convenţională şi bunurile dobândite cu titlu gratuit, pentru c ă, dup ă
acceptarea bunului, acesta intră în patrimoniul lor, iar ei pot dis pune liber de bun, inclusiv
sub forma unei donaţii către celălalt soţ, pentru c ă, în ulti mă instanţă, convenţia de lărgire
sau restrângere a comunităţii reprezintă o libe ralitate. Referitor la aceste acte, mai
precizăm că ele îşi păstrează caracterul revocabil.
Lărgirea comunităţii se poate realiza şi tacit, prin prezum ţia de comunitate insti tuită
pentru bunurile mobile prin art. 343alin. (3) NCC. Astfel, dac ă bunurile dobân dite de un soţ
înainte de căsătorie nu au fost inventariate la intrarea în regimul matri monial, iar soţul
proprietar nu doreşte sau nu poate să facă do vada proprietăţii sale exclusive, bunul este
prezumat comun. Extinderea comunităţii prin astfel de mijloace este permis ă dac ă nu se
face în frauda creditorilor personali ai soţului proprietar.
În ceea ce priveşte datoriile, noul Cod civil, în forma modificată prin Legea de punere în
aplicare, permite orice modificare convenţională a dispozi ţiilor privitoare la regimul juridic
al datoriilor soţilor. Această soluţie este logică[] şi realizează simetria de regim juridic între
activ şi pasiv, pentru că a permite doar ex tinderea activului ar însemna o îngreunare a
situaţiei creditorilor proprii ai soţilor, care văd cum bunuri proprii ale so ţilor trec în
comunitate, fără a avea posibilitatea unei urmăriri directe, ci doar prin împ ăr ţirea bunurilor
comune, soluţie costisitoare şi de durată.
169. b) Cea de-a doua clauză pe care soţii o pot formula în procesul de modelare a
comunităţii convenţionale se referă la restrângerea comunităţii la bunurile sau datoriile
anume determinate în convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt do bândite sau, după
caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei. Soţii au deci deplina libertate de a exclude
din comunitate orice bunuri, fără nicio excepţie, şi obligaţiile, cu excep ţia celor prevăzute la
art. 351 lit. c) (obligaţiile asumate de oricare dintre so ţi pentru acoperirea cheltuielilor
obişnuite ale căsătoriei). Această clauză care poate fi cuprinsă în conven ţia matri monială
prin care soţii aleg regimul comu nităţii legale este total diferită de concepţia consacrată de
Codul familiei, sub imperiul căruia doctrina a apreciat unanim c ă o astfel de conven ţie este
[] Înainte de adoptarea Legii nr. 71/2011, întrucât textul nu permitea comunitatea universală, unii
autori au criticat această carenţă legislativă şi au arătat că o astfel de variant ă nu ar trebui s ă
lipsească din „evantaiul posibilelor opţiuni ale soţilor” ( M. AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit., p. 306). Opinia
era întemeiată, pentru că, iată, legiuitorul a revenit şi a prevăzut această variant ă. În sens con trar, că
nici nu se impunea introducere comunităţii universale, pentru c ă nu se înscrie în tradi ţia româneasc ă,
P. POPOVICI, Regimul separaţiei, în C.J. nr. 3/2004.
[] Opinia că se impune şi liberalizarea regimului datoriilor a fost exprimat ă în doctrin ă înainte de
adoptarea Legii nr. 71/2011 (M. AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit., p. 308).
lovită de nulitate absolută[]. Noul Cod civil permite soţilor să stabileasc ă de comun acord
natura juridică a datoriilor lor şi, implicit, modalitatea în care acestea vor fi suportate,
indiferent dacă este vorba despre datoriile prezente sau cele viitoare.
În convenţia matrimonială soţii pot prevedea obligativitatea acordului ambilor so ţi
pentru încheierea anumitor acte de administrare. Articolul 345 alin. (2) NCC, care se referă
la regimul comunităţii legale, arată că fiecare soţ poate încheia singur acte de conservare,
acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile comune, precum şi acte de
dobândire a bunurilor comune. În regimul comunităţii convenţionale se poa te deroga de la
această dispoziţie şi, pentru anumite acte de administrare, iden tificate fie prin bunul la
care se referă, fie prin perioada în care se efectuează, s ă fie necesar acordul ambilor so ţi.
Dispoziţia analizată reprezintă o limitare a puterilor pe care legea le acord ă so ţilor
asupra bunurilor comune şi impune gestiunea comună a unor bunuri ce fac parte din
comunitatea de bunuri a soţilor. Această limitare a gestiunii nu se poate conveni în privin ţa
bunurilor proprii ale soţilor, pentru că dispoziţia art. 342 care prevede c ă fie care soţ poate
folosi, administra şi dispune liber de bunurile sale proprii este una imperativ ă, urm ărind s ă
menţină independenţa şi egalitatea soţilor.
Pentru a fi valabilă, convenţia privind obligativitatea acordului ambilor so ţi la încheierea
anumitor acte de administrare trebuie să indice actul sau actele pentru care este necesar ă
gestiunea comună sau să individualizeze în alt mod actele pentru care este obligatoriu
acordul comun: prin indicarea unui anumit bun ce face obiectul actelor respective, a unei
perioade. Considerăm că nu ar fi valabilă o clauză genera lă şi definitivă prin care să se
impună ca, pe toată perioada regimului, toate actele de admi nistrare să fie încheiate cu
acordul ambilor soţi, întrucât legiuitorul a indicat expres c ă gestiunea comun ă poate viza
numai anumite acte de administrare, deci nu toate actele de acest gen. Ca urmare,
concluzia este impusă de interpretarea literală a textului analizat [].
Legiuitorul indică expres că actele la care se referă şi pentru care so ţii pot face s ă se
exercite o gestiune comună sunt actele de administrare. Actele de administrare sunt
acelea prin care un bun se întreţine şi se pune în valoare, de exemplu, co ntractul de
închiriere pe durată determinată, acţiunea în evacuare, repa rarea unui bun etc. Ele au o
relevanţă mai mică decât actele de dispoziţie, iar referitor la acestea legiuitorul nu s-a
exprimat în niciun sens. Această scăpare a legii va crea situa ţii inadmisibile în practic ă.
Soţii vor putea conveni ca anumite acte de admi nistrare să poată fi încheiate doar cu
acordul expres al ambilor soţi, însă nu vor putea aplica o solu ţie identic ă şi pentru actele
de dispoziţie asupra bunurilor comune (este vorba despre în străinarea cu titlu oneros a
bunurilor comune şi de dobândirea bunurilor comune). Sus ţinem aceast ă solu ţie, întrucât
am arătat că enumerarea din art. 367 este una limitativ ă, clauzele pe care le cuprinde fiind
derogatorii de la comunitatea legală. Aşa fiind, dispozi ţiile analizate nu se pot extinde şi la
actele de dispoziţie, chiar dacă interpretarea a fortioriratione ar conduce spre această
concluzie[].
Dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voin ţa sau se opune în mod
abuziv, celălalt soţ poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviin ţarea prealabil ă a
instanţei de tutelă. Imposibilitatea poate fi fizică, psihică sau socială.
[]I.P. FILIPESCU, A.I. FILIPESCU, op. cit., p. 61-63; AL. BACACI, V.C. DUMITRACHE, C.C. HAGEANU, op. cit., p.
47.
[] Într-o altă opinie, s-a susţinut că o clauză generală prin care so ţii s ă înl ăture mecanismul
gestiunii paralele ar fi nulă în temeiul art. 359 NCC.
[] În sensul că interpretarea nu trebuie să fie restrictiv ă, ci extensiv ă, în sen sul că această soluţie
trebuie admisă şi în cazul actelor de dispoziţie ( M. AVRAM, C. NICOLESCU, op. cit.,
p. 311).
Dacă unul dintre soţi, încălcând obligativitatea gestiunii co mune, încheie un act referitor
la bunurile comune fără acordul celuilalt so ţ, actul va fi lovit de nulitate relativ ă, potrivit
art. 347 NCC.
170. c) O altă clauză ce poate fi inclusă în conven ţia matri monială de alegere a regimului
comunităţii convenţionale este clauza de preciput. Această dispoziţie nici nu era necesară,
deoarece clauza de preciput este reglementată în partea ge nerală referitoare la regimurile
matrimoniale[], deci este evident că ea poate fi inclusă în conven ţia matrimonial ă
indiferent de regimul matrimonial ales.
Executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dac ă acest lucru nu este posibil,
prin echivalent, din valoarea activului net al comunităţii.
171. d) În final, convenţia matrimonială poate să cuprind ă modalităţi privind lichidarea

comunităţii convenţionale. În această categorie de clauze se include şi cea privind
preciputul, pentru că acesta produce efecte tot cu ocazia lichid ării comu nităţii. Lichidarea
regimurilor matrimoniale este reglementată de norme dispozitive, în mod tradiţional ea
putându-se face prin bună învoială sau, în caz de neîn ţelegere, pe cale judiciar ă(art. 320
NCC). Clauzele privind lichidarea au un rol foarte important, pentru că ar putea facilita
desfăşurarea proceselor de împărţire a bunurilor so ţilor []. În acest scop, soţii ar putea să
prevadă cote inegale de contribuţie la dobândirea bu nurilor comune sau cote egale, deşi
contribuţia a fost diferită. Includerea în conven ţia matrimonial ă a unei clauze care s ă
prevadă cote inegale de proprietate pe baza cărora să se realizeze lichidarea regimului
matrimonial şi partajul este permisă[] şi nu încalcă principiile căsătoriei, pentru că, în fapt,
este posibil ca soţii să aibă con tribuţii inegale la dobândirea patrimoniului comun, astfel c ă
şi cotele finale de proprietate trebuie să reflecte această contribuţie[].
[] A se vedea supra, capitolul al V-lea, secţiunea a 6-a, §6, pct. 6.5.
[] În cauza Sfrijan c. României, Hotărârea din 22 noiembrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a reţinut existenţa unei încălcări a art. 6 din Con venţie prin durata excesivă a unui proces de
partaj al bunurilor comune.
[] O dispoziţie asemănătoare se regăseşte în art. 1520 C. civ. francez şi în art. 1461 C. civ. belgian.

Efectele Casatoriei

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Efectele Casatoriei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul al IV-lea.

59. Căsătoria este o instituţie a cărei încheiere pe via ţă pre -

Secţiunea 1. Drepturile şi îndatoririlepersonale ale soţilor

§1. Numele soţilor

[] Statutul personal al soţilor este imperativ şi în Codul civil al

60. Soţii sunt obligaţi să poarte pe toată durata căsătoriei

[] Enumerarea limitativă a opţiunilor soţilor în acest sens a fost

efect. Chiar dacă soţii au un nume comun, schimbarea nu melui

§2. Îndatorirea de respect şi sprijin moral reciproc

obligaţii reciproce, cum ar fi cea de sin ceritate[], loialitate[],

la familie, deci şi în cele rezultate din neînţelegerile so ţilor cu

62. Îndatorirea reciprocă de sprijin moral constă în a acorda

§3. Îndatorirea de fidelitate

[] A se vedea: I. ALBU, Căsătoria în dreptul român, Ed. Dacia, Cluj-

consumate cu un terţ nu există niciun dubiu şi unanim sunt con -

§4. Îndatorirea de a locui împreună

[] În jurisprudenţa franceză s-a considerat că adulterul e prezumat

locativă[] justifică domiciliile separate ale soţilor. În lipsa unor

§5. Îndatorirea de a respecta independenţa personală a celuilalt soţ

Secţiunea a 2-a. Efectele patrimonialeale căsătoriei

[] De exemplu, îndatorirea de fidelitate presupune o limitare a

regim. În cadrul separaţiei de patrimonii, fiecare dintre so ţi p ăs -

67. Codul familiei din 1953, care a intrat în vigoare la 1 fe-

68. Noul Cod civil, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, a dat

Viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial: comunitatea le -

Capitolul al V-lea. Regimurile matrimoniale

Secţiunea 1. Noţiuni introductive

[]C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit.,vol. III, p. 1.

renunţarea la imuabilitatea şi unici tatea regimului matrimonial al proprietăţii devălmaşe.

72. În ceea ce priveşte inspiraţia legiuitorului pentru regle mentarea drepturilor şi

Clasificarea regimurilor matrimoniale

-funcție de posibilitatea modificării regimului în timpul c ăsătoriei distingem între

Principiile care guvernează regimurile matrimoniale în dreptul românesc 

1. Principiul egalității în drepturi a soților

Acest principiu este o reflectare a dispoziției constitu ționale care a consacrat

2. Principiul caracterului acesoriu al regimului matrimonial față de c ăs ătorie

3. Principiul libertății limitate a alegerii regimului matrimonial

4. Principiul mutabilității regimului matrimonial

După ce legislația anterioară a reglementat timp de peste 50 de ani un regim

Aspecte generale referitoare la regimul matrimonial

Secţiunea a 2-a. Data producerii efectelor

Secţiunea a 3-a. Modificarea regimuluimatrimonial

§1. Modificarea convenţională

În cazul soţilor, creditorii prejudiciaţi prin schimbarea sau li chidarea regimului

§2. Modificarea judiciară

Secţiunea a 4-a. Încetarea regimului matrimonial

Secţiunea a 5-a. Lichidarea regimului matrimonial

Secţiunea a 6-a. Regimul primar imperativ

83. Acest regim cuprinde mai multe categorii de reguli, şi anume:

§1. Locuinţa familiei

1.2. Regimul actelor juridice având ca obiect locuinţa familiei

[]I. BOŢI, V. BOŢI, op. cit., p. 11.

Termenul de prescripţie a dreptul la ac ţiunea în anulare fixat de lege este de un an de la

1.3. Drepturile soţilor asupra locuinţei închiriate

1.4. Atribuirea beneficiului contractului de închiriere la desfacerea căsătoriei

§2. Cheltuielile căsătoriei

§3. Munca în gospodărie

§4. Reguli referitoare la independenţa soţilor

4.2. Prezumţia bancară

97. În continuarea reglementărilor de tip separatist care consfin ţesc independen ţa

4.3. Dreptul la informare

4.4. Veniturile din profesie

 M. Avram, Drept civil...op.cit., p.221.