CURS I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

1. Noţiunea de comerţ internaţional

Noţiunea de comerţ internaţional este susceptibilă de două accepţiuni:
a) Stricto sensu-comerţul internaţional-cuprinde totalitatea operaţiunilor de import şi export
de mărfuri şi servicii, desfăşurate de persoane fizice şi/sau juridice, aparţinând unui stat, cu parteneri
străini sau pe pieţe externe. Această accepţiune restrânsă a noţiunii este apropiată de sensul
etimologic al cuvântului “comerţ“, provenit din expresia latină “commercium”, o juxtapunere a
cuvintelor “cum”şi” merx” ce semnifică operaţiuni efectuate “cu marfă“ (merx-is = marfă).
b) Lato sensu-comerţul internaţional-reprezintă un ansamblu de relaţii de cooperare
economică internațională între două sau mai multe persoane fizice şi/sau juridice, aparţinând unor
state diferite, care au ca scop realizarea, prin conlucrare, a unor operaţiuni complexe în domeniile
comercial, financiar-bancar, transfer de tehnologie, transporturi internaționale, desfăşurate pe
termen lung şi eşalonate pe perioade de timp determinate, în scopul obţinerii unor avantaje reciproce.
2. Definiţia şi obiectul dreptului comerţului internaţional
Definiţia.Dreptul comerţului internaţional a primit în decursul timpului numeroase
definiţii,pornind de la definiţia oficială(formulată în cadrul lucrărilor Adunării Generale a
O.N.U.), până la definiţii mai nuanţate, formulate în literatura de specialitate. La cea de-a XXI-a
sesiune a Adunării Generale ONU s-a propus adoptarea unei definiţii oficiale a dreptului comerţului
internaţional. Potrivit acestei unice definiţii oficiale dreptul comerţului internaţional constituie
“ansamblul de reguli care reglementează relaţiile comerciale de drept privat, punând în cauză mai
multe ţări”. În literatura de specialitate1s-a arătat că, în desfăşurarea schimbului mondial de valori
materiale şi spirituale, iau naştere numeroase şi variate categorii de raporturi juridice reglementate
atât de sistemele naţionale de drept şi de dreptul internaţional public. Pot fi identificate patru categorii
de asemenea raporturi:
-raporturi stabilite, în domeniul economic, între state suverane şi egale în drepturi, între state
şi organizaţii internaţionale interguvernamentale sau doar între asemenea organizaţii;
-raporturi care se stabilesc între state suverane şi comercianţi persoane fizice sau
juridice,privind politicile comerciale,vamale,financiar valutare ale statelor, raporturi care se
caracterizează prin subordonarea comercianţilor faţă de organele statului ( raporturi de drept
administrativ, vamal ş.a.);
-raporturi care se stabilesc între un stat şi subiectele de drept privat străine, raporturi
patrimoniale semi-internaţionale şi se realizează în baza acordurilor de investiţii străine şi a
contractelor de concesiune(sunt cuprinse în sfera de reglementare a dreptului internaţional aplicabil);
-raporturi care se stabilesc între comercianţii persoane fizice şi persoane juridice din diferite
state, în calitate de participanţi nemijlociţi la activitatea de comerţ internaţional;sunt caracterizate prin
egalitatea juridică a părţilor, fiind supuse normelor de drept civil, comercial ori dreptului comerţului
internaţional, în funcţie de distincţiile existente în sistemele juridice naţionale sub imperiul se află.

1
Dragoş Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internațional-Tratat, Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p.
107-108.

1
 Definiţiile formulate în literatura de specialitate converg în a conceptualiza dreptul
comerţului internaţional ca o materie juridică pluridisciplinară, constituită din ansamblul normelor
care reglementează raporturile patrimoniale cu caracter de comercialitate şi internaţionalitate,
încheiate între persoane fizice şi/sau juridice, inclusiv între asemenea persoane şi stat - raporturi în
care părţile se află pe poziţie de egalitate juridică.
Dreptul comerţului internaţional, aflat la graniţa dintre dreptul internaţional şi sistemele
naţionale de drept, cuprinde norme conflictuale, norme de drept civil, comercial şi norme de drept
material uniform (cuprinse în convenţii internaţionale) şi reunite prin obiectul comun de
reglementare (raporturile din cadrul comerţului internaţional şi cooperării economice
internaţionale).Unele norme juridice aparţinând altor ramuri de drept intră în conţinutul dreptului
comerţului internaţional, în măsura în care au implicaţii asupra raporturilor juridice care fac obiectul
acestei materii (norme de drept constituţional, administrativ,financiar-valutar,internaţional public,
dreptul muncii, drept de proprietate intelectuală ş.a.).
Elementele caracteristice ale dreptului comerţului internaţional sunt:
1.natura normelor juridice care formează conţinutul său;
2.natura subiectelor participante la raporturile de comerţul internaţional: profesionişti-
comercianţi,persoane fizice şi juridice care efectueaza tranzacţii comerciale internaţionale;
3.poziţia de egalitate juridică în care subiectele de drept se află unele faţă de altele;
4.obiectul său de reglementare este format din raporturile juridice patrimoniale caracterizate prin
comercialitate şi internaţionalitate.
Definiţie. În mod sintetic, dreptului comerțului internațional este definit ca ramură a
dreptului ce cuprinde ansamblul normelor care reglementează relațiile comerciale internaționale.
O definiţie mai cuprinzătoare prevede că dreptul comerţului internaţional este constituit din
ansamblul normelor care reglementează « relaţiile de comerţ internaţional,cooperare economică şi
tehnico-ştiinţifică internaţională, în care părţile se află pe poziţie de egalitate juridică »
Obiectul dreptului comerţului internaţional. Din definiţia dată dreptului comerţului
internaţional rezultă că acesta are ca obiect raporturile patrimoniale cu caracter de comercialitate şi
internaţionalitate, încheiate între persoane fizice şi/sau juridice, sau între aceste persoane şi stat.Nu
toate raporturile juridice patrimoniale care se formează în sfera relaţiilor comerciale internaţionale
constituie obiect al dreptului comerţului internaţional, ci numai acelea care se caracterizează prin
două atribute coexistente: comercialitatea şi internaţionalitatea.
Caracterul comercial. Determinarea comercialităţii unui raport juridic este o operaţiune de
calificare, care se realizează după criteriile dreptului naţional (sistemul de drept naţional ce constituie
lex causae).
Sistemele naţionale de drept cunosc două criterii pe baza cărora se determină caracterul
comercial al unui raport juridic: criteriul subiectiv şi criteriul obiectiv.
Concepţia subiectivă ia în considerare calitatea participantului la raportul juridic; actul sau
faptul juridic sunt considerate comerciale dacă au fost săvârşite de un comerciant în exercitarea
profesiei sale. În acest context, prevalează calitatea de comerciant a persoanei,care determină o
prezumţie legală pentru calificarea drept „comerciale” a anumitor acte juridice.
Potrivit concepţiei obiective un fapt este calificat de comerţ dacă, în mod obiectiv, în
conţinutul lui există una din operaţiunile pe care legiuitorul însuşi le califică ca fiind de comerţ.
Independent de calitatea persoanei care îl îndeplineşte, faptul sau actul juridic este comercial prin
natura lui.

2
 Majoritatea autorilor identifică, drept criterii ale comercialităţii, interpunerea în schimb şi
activitatea economică2 organizată sub formă de întreprindere.
Având la bază natura operaţiunilor îndeplinite sau obiectul reglementării sunt calificate drept
activităţi comerciale,operaţiunile privind circulaţia capitalului (cumpărarea şi vânzarea
comercială,operaţiunile bancare,de bursă, de constituire a societăților comerciale sau operaţiunile
cambiale) şi activitatea de producţie a întreprinderilor (operaţiuni efectuate de întrepriderile de
furnituri,de asigurare, construcţii şi manufactură, întreprinderile de transport şi expediţii, etc.
Caracterul internaţional. Internaţionalitatea raporturilor juridice de drept al comerţului
internaţional este determinată de existenţa elementului de extraneitate.
Nu orice element de extraneitate prezent într-un raport juridic comercial, poate transforma
acest raport într-unul de drept al comerţului internaţional, ci doar acel element de extraneitate ce
atrage posibilitatea aplicării a cel puţin două sisteme naţionale de drept asupra raportului juridic în
cauză.
Criteriile de definire a caracterului internaţional al raporturilor juridice care fac obiectul
dreptului comerţului internaţional pot fi clasificate în două categorii:
- criterii de natură subiectivă-părţile raportului juridic,persoane fizice sau juridice, trebuie să
aibă domiciliul, respectiv sediul, în state diferite;
- criterii de natură obiectivă-marfa, lucrarea,serviciul sau orice alt bun care face obiectul
raportului juridic să se afle în circuit (tranzit) internaţional, adică în executarea acelui raport juridic
bunul să treacă cel puţin o frontieră.
Identificarea acestor criterii, elemente poate fi făcută fie printr-o convenţie internaţională fie prin
legislaţia internă a statului al cărui sistem constituie lex causae.Asemenea criterii de
internaţionalitate,ce interesează dreptul comerţului internaţional, sunt cuprinse în convenţii
multilaterale.
În art.1(1) al Convenţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de
mărfuri (Viena 1980) se arată că prevederile convenţiei “se aplică contractelor de vânzare de mărfuri
între părţi care îşi au sediul în state diferite: a) când aceste state sunt state contractante; sau b) când
normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant.”
În articolul I(1) din Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional (Geneva 1961)se
arată că dispoziţiile convenţiei“se aplică: a) Convenţiilor de arbitraj încheiate,pentru reglementarea
litigiilor născute sau care se vor naşte din operaţii de comerţ internaţional,între persoanele fizice sau
juridice având,în momentul încheierii convenţiei,reşedinţa lor obişnuită sau sediul în state
contractante diferite;b)procedurilor şi sentinţelor arbitrale întemeiate pe convenţiile arătate la
paragraful 1 litera a din acest articol.“
Convenţia pentru unificarea anumitor reguli referitoare la transportul aerian internaţional
(Montreal,1999) arată că este “internaţional” acel transport al cărui punct de plecare şi de destinaţie
se află pe teritoriile unor state părţi diferite.
Obiectul dreptului comerţului internaţional mai cuprinde şi unele instituţii care, deşi
interesează comerţul internaţional, fac parte, într-o anumită măsură şi sub anumite aspecte din
obiectul altor materii juridice.
În concluzie, dreptul comerţului internaţional are ca obiect raporturile comerciale
internaţionale, precum şi cele care decurg din cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică
internaţională, instrumentele juridice de realizare ale acestora, raporturile juridice izvorâte din fapte
juridice-conexe raporturilor de comerţ internaţional şi de cooperare economică internaţională,orice
2
Noţiunea de activitate economică răspunde mai bine realităţii comerţului internaţional întrucât are o natură
comercială, într-un sens mai larg decât cel stabilit de legea comercială naţională.

3
alte raporturi, care deşi formal aparţin altor ramuri de drept prezintă contingenţe cu operaţiunile de
comerţ internaţional şi cu arbitrajul de comerţ internaţional.
3. Principiile dreptului comerţului internaţional
Noţiune.Principiile dreptului comerţului internaţional sunt acele idei călăuzitoare în procesul
elaborării şi aplicării normelor juridice în raporturile comerciale internaţionale; principiile asigură
unitatea coerentă a normelor în scopul orientării acestora spre dezvoltarea raporturilor comerciale în
conformitate cu cerinţele generale ale progresului economic şi social. Principiile dreptului comerţului
internaţional sunt acele prescripţiuni fundamentale care călăuzesc crearea şi aplicarea normelor
juridice în acest domeniu.
A. Principiul libertăţii comerţului
Principiul constituie premisa esenţială pentru desfăşurarea normală a circulaţiei
bunurilor,valorilor şi cunoştinţelor la nivel mondial,conferind expresie deplină nevoii obiective de a
se înlătura orice obstacol de ordin vamal, fiscal, administrativ ori politic de natură să stânjenească
această circulaţie.
a.Politica monopolistă contravine principiului libertăţii comerţului.Pe aceasta cale se
recunoaşte capacitatea persoanelor fizice şi juridice de a fi subiecte ale dreptului comerţului
internaţional, dacă au calitatea de comerciant şi dacă obiectul de activitate constă în efectuarea de
acte şi fapte de comerţ internaţional,în mod liber,fără monopoluri,condiţia sine-qua-non pentru
afirmarea economiei de piaţă.
b.Necesitatea controlului financiar-bancar. Libertatea comerţului implică un anumit control al
statului realizat prin mijloace financiar-bancare asupra activităţii de comerţ internaţional,desfăşurată
de persoanele fizice şi juridice,subiecte de drept comercial.Statul utilizează o gamă variată de
instrumente financiar-bancare, privind taxele şi impozitele,licenţele de import-export etc., care permit
îndeplinirea echilibrat şi echitabil funcţiile în acest domeniu, asigurând libertatea comerţului.
În comerţul internaţional,ca în orice act de comerţ este esenţial să se asigure libertatea de a
revinde pentru a câştiga.Nimeni nu se angajează într-o afacere comercială,fără interes de a câştiga,
iar acest câştig rezultă din vânzarea produselor, dar,mai ales, din revânzarea lor. Obiectul vânzării şi
revânzării libere îl constituie „bunurile fiecărui naţiuni”. Libertatea de a revinde pentru a câştiga,
îngăduie ţărilor comerciale să obţină profituri importante.
B. Principiul concurenţei loiale
Concurenţa în schimburile comerciale a constituit dintotdeauna un factor de progres
economic, fiind puse în evidență,din cele mai vechi timpuri, atât virtuţile, cât şi riscurile
concurenţei.Concurenţa acerbă între participanţii la comerţul internaţional a avut un rol hotărâtor în
dezvoltarea economica a comunității umane.
a. Competiţia pe piaţă. Concurenţa constă într-o competiţie pe piaţă între cei care exercită
activităţi asemănătoare. În vederea pătrunderii şi menţinerii pe piaţă trebuie depuse eforturi pentru a
crea mereu mai bine şi la preţuri tot mai acceptabile.
Concurenţa comercială este o confruntare în acele domenii şi sectoare în care diversitatea
agenţilor economici este permisă.
b.Garanţia dezvoltării comerţului internaţional.Fiind un principiu fundamental al dreptului
comerţului internaţional, concurenţa loială exercită importante funcţii liberale în evoluţia relaţiilor
comerciale internaţionale: a.funcţia de garantare a desfăşurării economiei de piaţă;b.funcţia de
facilitare a liberei circulaţii a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor şi persoanelor;c.funcţia de stimulare
a iniţiativei participanţilor la schimburile comerciale internaţionale.
Competiţia pe piaţa internaţională constituie o condiţie şi o garanţie a dezvoltării relaţiilor
comerciale, a creşterilor economice regionale şi mondiale. Principiul libertăţii concurenţei orientează
4
reglementările naţionale şi internaţionale în direcţia asigurării libertăţii de acces pe piaţă,libertăţii
cererii şi ofertei,prevenirii şi reprimării actelor anticoncurenţiale, reparării prejudiciilor izvorâte din
abuzul de libertate în cadrul schimburilor comerciale internaţionale.
c.Rolul concurenţei în fixarea preţului just al mărfurilor. Principiul concurenţei orientează
desfăşurarea raporturilor comerciale internaţionale în direcţia obţinerii unor beneficii proporţionale
cu aportul cantitativ şi calitativ al participanţilor la aceste raporturi. Concurenţa comercială este
factorul determinant în stabilirea unor preţurilor corespunzătoare circulației mărfurilor, contra
profiturilor de monopol.
d. Concurenţa neloială. Orice fapt sau act contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială
internaţională se constituie într-o concurenţă neloială. Actele şi faptele de concurenţă neloială
reprezintă o încălcare a obligaţiei comerciantului de a folosi în activităţile comerciale sau industriale
procedee oneste.
Concurenţa neloială se caracterizează prin folosirea unor mijloace reprobabile în activitatea
comercială şi săvârşirea unor acte nepotrivite de atragere a clientelei. Conform Convenţiei de la Paris
din 1983, constituie un act de concurenţă neloială, orice act de concurenţă “contrar uzanţelor cinstite
în materie industrială sau comercială”.Convenţia interzise orice fapte de natură a crea confuzie, prin
orice mijloc, cu întreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui
concurent;afirmaţiile false,în exercitarea comerţului, de natură a discredita întreprinderea, produsele
sau activitatea industrială sau comercială a unui concurent;indicaţiile sau afirmaţiile a căror folosire,
în exercitarea comerţului, este susceptibilă să inducă publicul în eroare,privind natura, modul de
fabricare, caracteristicile, aptitudinea pentru întrebuinţare sau cantitatea mărfurilor.
C. Principiul egalităţii juridice a părţilor
Raportul de comerţ internaţional se bazează pe egalitatea juridică a părţilor. Fiecare parte
contractantă are libertatea să acţioneze potrivit voinţei sale, convenind asupra modului în care
urmează să se deruleze operaţiunile de comerţ exterior în care se angajează.
Principiul egalităţii juridice îşi găseşte expresia cea mai elocventă în exprimarea liberă a
voinţei părţilor. Actele şi faptele de comerţ ce se concretizează în iniţiative, opţiuni şi decizii cu
privire la circulaţia mărfurilor şi serviciilor implică în mod necesar voinţa părţilor. Orice iniţiativă,
opţiune şi decizie în operaţiunile comerciale internaţionale sunt acte de voinţă ale părţilor,iar
autonomia de voinţă este un element important în elaborarea şi încheierea contractelor, una din
modalităţile de exprimare şi concretizare a principiului egalităţii juridice a părţilor.
Raporturile dintre agenţii economici-persoane fizice şi juridice- în calitatea lor de participanţi
la comerţul internaţional, sunt raporturi de jure gestionis, de pe o poziţie de egalitate juridică a
părţilor, deoarece acestea acţionează în relaţiile comerciale internaţionale ca subiecte de drept privat.
D. Principiul libertăţii convenţiilor
Raporturile juridice de comerţ internaţional se concretizează în contractele comerciale
internaţionale şi titlurile de valoare, care dau expresie voinţei juridice a părţilor ale cărei limite sunt
stipulate în dispoziţiile exprese ale legii.
Principiul libertăţii convenţiilor exprimă regula potrivit căreia fiecare subiect de drept se
obligă prin propria lui voinţă, „numai la ceea ce acceptă ca fiind în interesul lui şi numai în măsura în
care doreşte”. Regula generală potrivit căreia “convenţiile legal făcute au putere de lege” dă
expresie principiului libertăţii convenţiilor concretizat în dreptul fiecărui participant la raporturile de
comerţ internaţional de a-şi alege partenerii contractuali, şi de a stipula în contract clauze care să-i
protejeze interesele şi să-i garanteze realizarea scopurilor urmărite.
Concepţia subiectivă cu privire la libertatea convenţiilor consideră acordul de voinţă al
părţilor drept izvorul principal al drepturilor şi obligaţiilor stipulate în contract.Concepţia obiectivă

5
susţine prevalența legii asupra voinţei, susținând că „voinţa individuală nu poate avea efect creator în
afara legii, sau peste lege”.
E. Principiul lex voluntatis
Principiul lex voluntatis constituie un caz particular de aplicare a principiului libertăţii
convenţiilor în domeniul raporturilor de comerţ internaţional.
F. Principiul bunei-credinţe
Atât în dezbaterile Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi Comisiei Naţiunilor Unite pentru
Drept Comercial Internaţional, cât şi în procesul încheierii sau realizării contractelor comerciale
internaţionale, buna credinţă a fost şi este invocată,subliniindu-se importanţa sa pentru finalizarea
schimburilor de mărfuri şi servicii în condiţii reciproc avantajoase. Din acest principiu izvorăsc doua
reguli :
a.Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Buna-credinţă în afacerile comerciale
internaţionale obligă atât comerciantul, cât şi industriaşul - implicaţi în competiţia internaţională
pentru a obţine un profit cât mai mare. În contractele de comerţ internaţional sunt stipulate clauze
prin care se interzice concurenţa neloială, stabilindu-se răspunderi pentru cei ce o practică.
b. Răspunderea pentru reaua-credinţă.Buna-credinţă este un principiu general care călăuzeşte
procesul elaborării şi aplicării normelor dreptului comerţului internaţional. În normele privind
schimburile comerciale internaţionale şi în contractele aferente se regăsesc stipulate şi răspunderile
pentru încălcarea principiului bunei-credinţe. Principiul bunei-credinţei evidenţiază valorile
comportamentului participanţilor în relațiile comerciale internaționale,atragând răspunderea juridică
în aplicarea sa de către organele competente din domeniu.
4. Izvoarele dreptului comerţului internaţional
Originalitatea dreptului comerţului internaţional constă în absenţa unui drept unic, naţional
sau supranaţional, ceea ce conferă determinării normelor aplicabile operaţiunilor de comerţ
internaţional, o importanţă deosebită. Normele juridice care alcătuiesc ansamblul dreptului
comerţului internaţional aparţin în parte ordinii juridice internaţionale, iar în parte ordinii juridice
naţionale a statelor membre ale comunităţii de naţiuni; de aici rezultă necesitatea de a distinge între
izvoarele internaţionale şi izvoarele interne sau de drept naţional ale dreptului comerţului
internaţional.
4.1. Izvoare interne
a) Dreptul comun general. Dreptul comun poate fi luat în considerare ca izvor al dreptului
comerţului internaţional numai în măsura în care legea comercială națională constituie ea însăşi un
asemenea izvor. Dreptul comerţului internaţional se profilează ca o prelungire a acţiunii normelor de
drept comercial naţional în domeniul raporturilor de comerţ internaţional.
b)Legea comercială naţională.Această expresie se desemnează ansamblul de norme juridice
care formează dreptul comercial naţional.Ansamblu se scindează în două subansamble, dintre care
unul cuprinde normele cu vocaţie generală de aplicare în domeniul comerţului(care în totalitatea lor
formează dreptul comercial), iar altul este format din normele cu vocaţie de aplicare în anumite zone
ale comerţului şi care, pot fi considerate norme juridice comerciale generale.
Dreptul comun comercial şi normele juridice comerciale speciale sunt susceptibile de a-şi
extinde incidenţa şi asupra raporturilor de comerţ internaţional atunci când părţile contractante
desemnează legea naţională ca lex contractus şi atunci când normele de drept conflictual incidente
desemnează aceasta lege ca fiind aplicabilă în cazul dat. O grupă aparte de norme juridice o
constituie normele care elaborate de legiuitor pentru a fi aplicate în raporturile de comerţ
internaţional.

6
 Izvoarele interne ale dreptului comerţului internaţional sunt legea şi jurisprudenţa. Legile
naţionale civile şi comerciale reprezintă principalele izvoare în materie. Legile speciale
reglementează relaţiile comerciale cu străinătatea,privind raporturi comerciale din domenii cu
element de extraneitate.
Prin noţiunea de jurisprudenţă se înţelege ansamblul soluţiilor pronunţate de către
organele de jurisdicţie în litigiile supuse competenţei acestora. Rolul jurisprudenţei este
recunoscut în sistemele de common-law sub forma precedentului judiciar,iar în sistemele de
tradiţie romanistă, preponderenţa legilor scrise nu exclude aportul jurisprudenţei. În domeniul
comerţului internaţional jurisprudenţa prezintă o valoare juridică deosebită. Jurisprudenţa
contribuie la interpretarea şi adaptarea normelor juridice şi în unele cazuri, contribuie la formarea
de reguli materiale3.
În cadrul organizării şi înfăptuirii activităţii de comerţ internaţional au fost emise o serie
de acte normative, care constituie izvoare specifice sau nespecifice ale materiei,fiind grupate în
două categorii distincte:prima categorie de izvoare include actele normative destinate
reglementării comerţului internaţional, iar cea de a doua cuprinde actele normative care privesc
alte ramuri de drept, dar aplicabile şi raporturilor de comerţ internaţional.
Pe mapamond există mai multe sisteme de drept importante :
1.sistemele de drept de sorginte romanistă(sisteme neolatine) au ca punct de plecare
dreptul roman şi au doua componente :
-sisteme ce cunosc dualitate dreptului privat, de influenţă franceză, în sensul că se face
distincţia între raporturile civile şi raporturile comerciale;
-sisteme ce cunosc unitatea dreptului privat (reglementează unitar raporturile civile şi
comerciale).
Izvorul principal din acest sistem îl reprezintă legea şi actele normative bazate pe lege.
Pentru sistemele ce cunosc dualitatea dreptului privat, izvorul principal special intern este Codul
comercial şi legile, iar pentru sistemelele ce cunosc unitatea dreptului privat, izvorul principal
intern îl repezintă Constituţia, Codul civil şi legile speciale,administrative,fiscale sau de comerţ
exterior4.
2.sistemele de common law(anglo-american): specificul sistemului se regăseşte în modul
de formare și uniformizare a reglementărilor, realizat în în perioada feudală, prin judecătorii
itineranţi. Izvorul principal de drept este precedentul judiciar, soluţiile date de o instanţă
judecătorească sunt obligatorii în speţe similare pentru instanţe de acelaşi grad sau
inferioare.Urmează obiceiurile sau cutumele şi apoi legea.
3.sistemele religioase (sistemele de drept islamic) sunt prezente în statele islamice.Izvoarele
de drept principale sunt Coranul şi Sunele(interpretări ale Coranului de către imami), iar obiceiul
pământului şi legea în mică măsură.
4.2. Izvoare internaţionale
Izvoarele internaţionale sunt reprezentate de convenţiile comerciale internaţionale şi
uzanţele comerciale internaţionale.
3
De ex., practica judiciară a considerat clauza de arbitraj compromisorie,cuprinsă într-un contract de comerţ
internaţional este autonomă faţă de contractul principal.Datorită independenţei sale, clauza compromisorie poate fi
supusă legii proprii,iar nulitatea contractului principal nu se răsfrânge asupra valabilităţii clauzei de arbitraj.
4
În sistemul de drept român, izvoarele speciale ale dreptului comerţului internaţional sunt: Codul civil, legile
comerciale speciale, obiceiurile şi uzurile.

7
 Convenţia internaţională constituie principalul izvor internaţional al dreptului internaţional,
desemnand înţelegerea convenită de două sau mai multe state sau organizaţii internaţionale pentru
reglementarea legală a unor diverse probleme internaţionale general-politice,economice,tehnico-
ştiinţifice,culturale) pentru determinarea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, precum şi a regulilor de
conduită pe care acestea se îndatorează a le respecta.
În principiu, convenţia internaţională constituie izvor al dreptului comerţului internaţional
atunci când stabileşte norme ce reglementează raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.
4.2.1. Convenţiile comerciale internaţionale
Convenţiile comerciale internaţionale reprezintă înţelegeri scrise între două sau mai multe
state privind reglementarea problemelor de comerţ exterior. Prin precizarea în conţinut a
drepturilor şi obligaţiilor convenite de părţi, convenţiile internaţionale asigură pe deplin
corecta lor îndeplinire şi permit organizarea relaţiilor comerciale internationale « în condiții de
certitudine și stabilitate juridică.
Clasificarea convenţiilor internaţionale
Convenţiile internaţionale sunt susceptibile de o dublă clasificare pe baza a două criterii
distincte.
a. Potrivit criteriului ce are în vedere numărul statelor semnatare se disting: convenţii
bilaterale şi convenţii multilaterale.
Se numesc convenţii bilaterale convenţiile care sunt perfectate între două state ca titulare de
suveranitate şi prin care se reglementează aspecte ale raporturilor dintre statele semnatare. Se numesc
convenţii multilaterale convenţiile internaţionale care se realizează cu participarea mai multor state
,titulare de suveranitate şi prin care se reglementează raporturi interesând dezvoltarea relaţiilor dintre
acele state5.
b. Criteriul referitor la natura normelor instituite prin convenţiile internaţionale vizează numai
convenţiile multilaterale și grupează aceste convenții în două varietăţi :
- convenţii prin care se formulează norme de drept material uniform
- convenţii prin care se instituie norme de drept conflictual uniform.
Terminologic, convenţia internaţională a primit în practică diferite denumiri: acord, protocol,
tratat, pact, armistiţiu, etc.
Convenţiile sunt folosite ca mijloc de creare a dreptului uniform în materiile ce presupun
implicarea într-o anumită măsură a interesului public6. Prin convenţiile de comerţ internaţional se
urmăreşte remedierea dificultăţilor ce decurg din diversitatea reglementărilor naţionale.7
Convenţiile multilaterale,deşi nu sunt numeroase, au un rol eficace, întrucât au o sfera
largă de reglementare8,contribuind la unificarea normelor de drept material şi conflictual privind
comerţul internaţional.
5
Aceste convenţii prezintă importanţă la scara mondială deoarece se elaborează cu participarea cvasitotalităţii statelor
membre ale comunităţii de naţiuni( Carta O.N.U., acordurile GATT etc); în alte cazuri, convenţiile internaţionale
multilaterale prezintă interes numai la scară regională.
6
International Institute for the Unification of Privat Law - www.unidroit.org.
7
Organizaţia Naţiunilor Unite are un rol important în elaborarea proiectelor de convenţii internaţionale menite să reglementeze instituţii ale
comerţului internaţional.
8
În contextul relaţiilor dintre state, convenţiile multilaterale pot avea un caracter mondial, pentru că interesează
toate statele membre ale comunităţii (Acordul privind constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ încheiat la
Marrakech la 15 aprilie 1994. În funcţie de anumite interese convenţiile multilaterale pot prezenta şi un caracter
regional, cu participarea numai un grup de state.(Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene - 7 februarie
1992).

8
 Prin intermediul convenţiilor multilaterale se instituie norme generale, care permit
reglementare unitară a raporturilor de comerţ şi cooperare economică internaţională.
Dificultăţile generate de diversitatea reglementărilor naţionale sunt atenuate, realizându-se
uniformizarea normelor de drept conflictual şi crearea unui drept material uniform. În funcţie de
obiectul lor de reglementare convenţiile internaţionale multilaterale se pot grupa în :
-convenţii privind contractele de comerţ internaţional: Convenţia privind contractul de
leasing șicontractul de factoring(Otawa 1988); Convenţia privind cesiunea de creanţă în
comerţul internaţional(NewYork 2001)
-convenţii privind instrumente de plată:Convenţia Naţiunilor Unite privind cambiile şi
biletele la ordin internaţionale (New York1988);
-convenţii privind modalităţi de plată: Convenţia privind garanţiile independente şi
acreditivul stand by (New York 1995)
-convenţii vamale:Convenţia vamală privind carnetul ATF (Bruxellles1961);
-convenţii privind activităţile de import export:Acordul privind Procedura în materia emiterii
autorizaţiilor de import-export (Geneva,1979);
-convenții referitoare la proprietatea intelectuală:Convenţia pentru protecţia proprietăţii
intelectuale (Paris,1883)
-convenţii referitoare al legea aplicabilă în relațiile comerciale internaţionale :Convenţia
privind legea aplicabilă vânzărilor cu caracter internaţional de bunuri mobile corporale
(Haga,1955).
-convenţii privind arbitrajul comercial internaţional:Convenţia privind recunoaşterea
hotărârilor arbitrale străine (New York, 1958);
Convenţiile bilaterale sunt numeroase şi constituie o modalitate juridică importantă şi
eficientă de mentinere la nivel optim a schimburilor internaţionale de mărfuri şi servicii.
Convenţiile comerciale bilaterale sunt mai mult izvoare de drept conflictual, decât de drept
material.
În practica internaţională,convenţiile comerciale bilaterale sunt utilizate sub formă de
tratate şi acorduri care privesc, garantarea reciprocă a investiţiilor,operaţiuni financiar-bancare,
de creditare şi plăţi, înlesniri vamale sau evitarea dublei impuneri.
Tratatul comercial.Tratatul este un izvor scris și , indiferent de denumirea
sa( conventie,protocol, angajament,proces-verbal, act final, notă diplomatică, ad mémoire,
declarație, gentelmen agreement, compromis, concordat),tratatul reprezintă acordul de voinţă a
două sau mai multe state prin care acestea convin să reglementeze într-un anumit mod raporturile
lor reciproce dintr-un domeniu relaţional.Ori de câte ori tratatele,reglementează direct sau
indirect materii comerciale9, sunt implicit izvoare ale dreptului comerţului internaţional.
Tratatele comerciale sunt acte juridice prin care statele organizează schimburile de
mărfuri şi soluţionează aspectele adiacente relaţiilor comerciale.10

9
Astfel,se reglementează transportul mărfurilor,regimul vamal, tranzitul, situaţia juridică a reprezentanţelor şi
agenţiilor comerciale, a oficiilor consulare,precum şi a persoanelor care săvârşesc fapte de comerţ pe teritoriul
celuilalt stat. În practica convenţională, problemele comerciale sunt reglementate împreună cu cele de
navigaţie,înţelegerea părţilor având denumirea de tratat de comerţ şi navigaţie.
10
Se face distincţia între tratale multilaterale (cu participarea mai multor state) şi tratale bilaterale (încheiate între
două state).În fiecare categorie se face disticţia între tratatele generale, care reglementează domenii largi de relaţii şi
numai incidental fiind aplicabile raporturilor de comerţ internaţional şi tratale speciale, care reglementează raporturi
de drept ale comerţului internaţional.Cel mai cuprinzător tratat internaţional este Carta ONU, un tratat multilateral
general, care cuprinde şi norme aplicabile raporturilor de comerţ internaţional.

9
 Tratatul de comerţ este format din principii generale, care reprezintă un cadru juridic
pentru o perioadă îndelungată ;în conformitate cu dispoziţiile tratatului, anual, se încheie
înţelegeri comerciale.Un tratat de comerţ este alcătuit din titlu,preambul şi un număr de
clauze.Titlul cuprinde denumirea tratatului şi statele semnatare,preambulul consacră voinţa
părţilor de a promova şi facilita relaţiile lor comercialei,iar clauzele esenţiale ale unui tratat de
comerţ sunt clauza naţiunii celei mai favorizate si clauza regimului naţional.
Prin clauza naţiunii celei mai favorizate se înţelege că ţările semnatare îşi acordă
reciproc condiţii şi înlesniri comerciale, la fel de favorabile ca oricărui alt stat terţ. Folosirea
clauzei naţiunii celei mai favorizate implică două raporturi juridice: raportul de bază care se
stabileşte între statul ce acordă tratamentul cel mai favorabil şi statul beneficiar şi raportul de
referinţă care există între statul cedent şi statul favorizat .Clauza naţiunii celei mai favorizate
are rolul să unifice conţinutul material al regulilor juridice aplicabile în raporturile dintre părţi şi
să stabilească condiţii de concurenţă egală pentru exportatorii străini ; clauza asigură şi o
stabilitate a comerţului prin evitarea unor eventuale concesiuni care pot fi acordate altui stat.
Clauza naţiunii celei mai favorizate are o natură convenţională. Clauza poate fi unilaterală
sau bilaterală,fiind asimilată unui contract unilateral sau unei stipulaţii sinalagmatice. În mod
obişnuit statele îşi asumă obligaţia de acordare reciprocă a tratamentului naţiunii celei mai
favorizate, în principal, printr-o clauză bilaterală, dar şi într-un cadru multilateral. Din punctul
de vedere al poziţiei statelor clauza naţiunii celei mai favorizate prezintă două forme: forma
necondiţionată (principiul egalităţii), care presupune că părţile îşi conferă,fără rezerve şi
restricţii, privilegiile şi avantajele recunoscute unei ţări terţe şi, respectiv, forma condiţionată
( principiul compensaţiei), care înseamnă că privilegiile şi avantajele acordate unui stat terţ sunt
extinse între părţi numai în schimbul unor concesii speciale şi compensaţii reciproce.
Tratamentul naţiunii celei mai favorizate priveşte ansamblul domeniilor de relaţii dintre statele
contractante.După domeniile la care se aplică,clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi
generală sau specializată.În practică, clauza generală are o sferă largă de aplicare şi se referă
numai la relaţiile dintre anumite domenii.Clauza specializată indică domeniile care beneficiază
de tratamentul naţiunii celei mai favorizate şi circumstanţiază sfera de aplicare a tratamentului
naţiunii celei mai favorizate în raporturile dintre părţile contractante. Clauza naţiunii celei mai
favorizate poate prezenta şi o formă modificată, în care, aplicarea tratamentului se face sub
rezerva unor avantaje sau facilităţi.
Clauza regimului naţional sau principiul posibilităţilor egale constă în faptul că persoanele,
aparţinând unei ţări străine care desfăşoară activitate de comerţ pe teritoriul statului partener au,
în principiu, aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi naţionalii.Tratamentul luat în considerare este
prevăzut de legislaţia internă a statului partener. Clauza regimului naţional înlătură discriminarea
şi asigură egalitatea de tratament, în stabilirea aceluiaşi regim pentru mărfurile importate şi
cele interne.Acordarea tratamentului naţional elimină obstacolele netarifare prin care se
protejează industriile naţionale.
Acordul comercial.Acordul este o înţelegere interguvernamentală prin care se
reglementează schimburile reciproce de mărfuri şi se garantează un anumit regim politico-
economic.În raport cu tratatul comercial, acordul se caracterizează prin următoarele trăsături:
constituie forma obişnuită şi frecventă a înţelegerilor comerciale; prezintă un conţinut mai
detaliat. După perioada lor de valabilitate, acordurile comerciale pot fi clasificate : pe termen
scurt-anuale; pe termen mediu-bienale sau trienale; pe termen lung- cincinale.
Un acord comercial este alcătuit din două părţi şi anume: textul propriu-zis şi anexele.
Textul acordului comercial este format din titlu, preambul şi un număr de articole. În titlu şi

10
preambul se arată obiectul şi scopul pentru care s-a încheiat acordul comercial şi motivele care
au stat la baza înţelegerii. Articolele pot cuprinde şi stipulaţii speciale, reglementând o serie de
operaţiuni ca prelucrarea mărfurilor, tranzitul sau diverse prestaţiuni de servicii. Anexele au rolul
de a exemplifica şi interpreta principiile generale inserate în textul acordului. Felul şi numărul
anexelor este determinat de specificul acordului comercial.Egalizarea avantajelor între părţile
unei înţelegeri comerciale se realizează în baza unor principii generale.
Acordurile bilaterale generale (acordurile de stat) privitoare la frontieră sau anumite
probleme politice, pot cuprinde şi norme juridice aplicabile raporturilor de comerţ internaţional
bilateral.Cele mai importante izvoare din această categorie sunt acordurile bilaterale speciale:
acordurile de plăţi, acordurile pentru garantarea reciprocă a investiţiilor străine
directe,protocoalele anuale comerciale de schimburi comerciale,acordurile economice, acordurile
rutiere, acordurile aeriene, acordurile pentru evitarea dublei impuneri internaţionale, acordurile
pentru exploatarea în comun a apelor de frontieră.
4.2.2. Uzanţele comerciale
Uzanţele comerciale constau într-o conduită caracterizată prin continuitate, şi
uniformitate,impunându-se printr-o repetare frecventă şi prin participarea mai multor persoane
interesate.Extinderea şi generalizarea uzanţelor se realizează în funcţie de sfera de aplicare,
numărul participanţilor şi volumul comerţului,iar pentru formarea unei uzanţe
comerciale,practica ori regula de conduită necesită o perioadă de timp, dar fără o durată
îndelungată. Prin prisma regulii de conduită, care constituie un element obiectiv, uzanţele
comerciale se aseamănă cu obiceiul sau cutuma.
Cutuma este o regulă de conduită aplicată un timp îndelungat în virtutea deprinderii şi
respectată ca o normă obligatorie. Aceasta practică repetată se impune prin autoritate proprie şi
autonomie, având valoare de lege.Fiind un izvor al dreptului international, rolul cutumei este
diferit in sistemele de drept naţionale(formează principalul izvor de drept în ţările anglo-
americane, în timp ce în statele de pe continent are o pondere redusă). În relaţiile comerciale
cutuma dintr-o anumită ţară se aplică în calitate de lex contractus. Domenii ale comerţului
internaţional care au ca izvor de reglementare cutuma.
Uzanţele comerciale sunt distincte de obişnuinţele sau practicile stabilite între părţile
contractante în relaţiile reciproce.Prin obişnuinţe între părţile contractante se înţeleg, conform
Codului Comercial Uniform al Statelor Unite ale Americii, activităţi anterioare unei tranzacţii
şi care pot fi considerate, în mod rezonabil, ca stabilind între ele o bază comună de interpretare
a expresiilor şi a actelor lor ; pentru interpretarea intenţiei acestora se ia în considerare
comportarea părţilor concomitentă ori posterioară contractului
Obişnuinţele se formează în relaţiile reciproce dintre partenerii comerciali tradiţionali şi
constau în introducerea în contractele pe care aceştia le încheie a unor expresii care semnifică
atitudini sau conduite existente în activitatea lor comună.Prin repetare constantă, expresiile
folosite se transformă în clauze de stil,care în timp devin subînţelese sau implicite în
raporturile contractuale.
Distincţia dintre uzanţe şi obişnuinţe este configurată de numărul partenerilor care le
aplică.Prin dobândirea unui caracter colectiv,adică a unui număr important de participanţi,
obişnuinţele se pot transforma în uzanţe.Tendinţa legii scrise de a-şi extinde incidenţa asupra
întregului domeniu al comerţului şi de a reglementa întreaga problematică a raporturilor juridice

11
stabilite în acest domeniu este din ce în ce mai evidentă, astfel că ponderea uzanţelor şi în general a
cutumei în acest domeniu se află într-un continuu regres11.
Uzanţele comerciale sunt în esenţa lor uzanţe profesionale, deoarece atât formarea lor cât şi
participarea lor se realizează cu participarea subiecţilor de drept implicaţi în înfăptuirea comerţului.
Formându-se spontan şi impunându-se în timp prin aplicare repetată uzanţele comerciale nu-şi
dobândesc forţa juridică prin trecerea unei perioade determinate de timp. Uzanţele comerciale sunt
incluse de regulă în conţinutul contractelor comerciale,de aici consecinţa că forţa lor juridică nu
depăşeşte forţa juridică a clauzelor contractuale.
Clasificarea uzanţelor.Uzanţele comerciale pot fi grupate după ramura de
activitate,obiectul contractului, profesiunea părţilor, modul de transport,etc12.
-dupa aria teritoriala in care opereaza, uzanţele comerciale sunt interne şi internaţionale.
Uzanţele interne se folosesc pe teritoriul unui anumit stat, iar uzanţele internaţionale în relaţiile
comerciale externe.
- dupa zona de aplicabilitate, se disting uzanţe locale, speciale şi generale.
a) uzanţe locale sunt determinate pe baza unui criteriu geografic; aplicarea lor fiind limitată
la o anumită piaţă comercială, localitate, port sau regiune.
b) uzanţe speciale care se grupează într-o categorie aparte pe baza criteriului ce are în vedere
obiectul contractelor specifice anumitor activităţi comerciale13,
c) uzanţe generale se disting prin domeniu de aplicare în totalitatea zonei comerţului,
independent de structurarea în ramuri, activităţi, profesiuni, etc.
- după forţa juridică, uzanţele comerciale sunt normative şi convenţionale.
Uzanţele normative işi trag forţa juridică dintr-o jurisprudenţă stabilă ce le conferă autoritate
proprie, dobândind o putere similară normei juridice,fiind denumite şi uzanţe de drept sau legale 14;
Denumirea de „normative” dată acestor uzanţe este explicată prin finalitatea urmarită, de a completa
sau de a suplini legea, dobândind puterea şi autoritatea acesteia. Aplicarea lor nu este dependentă de
voinţa părţilor, ci operează implicit prin efectul aplicării legii(ope legis) și nu necesită acceptarea
voluntară a părţilor şi nici cunoaşterea lor de către cei în cauză.
Uzanţele convenţionale au valoarea unor clauze contractuale întrucat îşi au originea în
autonomia de voinţă a părţilor contractante,care stabilesc,potrivit liberei aprecieri, conţinutul
contractului perfectat ; ele mai poartă denumirea de uzanţe de fapt sau interpretative.Acest tip de
uzanţe tind la înlăturarea legii şi, prin ipoteză, nu-şi pot trage forţa juridică din lege, precum cele
normative.
Uzanţele contractuale prezintă inconvenientele incertitudinii şi impreciziei, întrucât se
plasează în cadrul autonomiei de voinţă a părţilor şi dau expresie libertăţii convenţiilor,devenind
susceptibile de aplicare numai prin efectul acordului de voinţă al părţilor. Forţa juridică a
uzanţelor convenţionale rezultă din voinţa părţilor,iar prin inserarea lor în contract, nu pot

11
Uzurile sau uzanţele se concretizează ca izvoare ale dreptului comerţului internaţional întrucât aceste concepte cuprind
întreaga gamă de acte sau fapte care se exprimă cu ocazia negocierilor în vederea încheierii unui contract sau independent
de orice activitate contractuală sau dispoziţii legale.
12
Cele mai importante uzanţe comerciale au ca obiect condiţiile de livrare, plăţile externe şi asigurările de mărfuri în
transportul internaţional.
13
Din această categorie fac parte uzanţele statornicite în comerţul cu cereale,cafea, zahăr sau cereale; tot aici se încadrează
şi uzanţele formate referitoare la exercitarea unei profesiuni din materia comerţului,precum cea a agenţilor de bursă.
14
Uzanţele normative pot constitui izvor al dreptului comerţului internaţional în măsura în care legea pe care ele o
completează este ea însăşi izvor al dreptului comerţului internaţional.

12
depăşi forţa juridică a clauzelor contractuale. Cu caracter derogatoriu,uzanţele comerciale
dobândesc putere de lege.
Uzanţele comerciale urmăresc ca finalitate interpretarea, completarea şi precizarea
conţinutului contractului fiind exprimate în diferite forme:clauze tipizate, contracte-tip ori
contracte model sau formulare de contracte, condiţii generale.Clauzele-tip sunt standardizate
dar prezintă accepţiuni diferite asa încât interpretarea acestora se individualizează prin anumite
formule sau termeni, care cu predilecţie, exprimă diverse forme ale vânzarii- cumpărării
internaţionale.
Includerea în contracte a clauzelor-tip permite simplificarea operaţiunilor comerciale şi
evitarea problemelor conflictuale.
Contractele-tip şi condiţiile generale cuprind clauze uniforme care se întemeiază, în
principal, pe uzanţele existente în comerţul internaţional, facilitand încheierea operativă a
contractelor externe. În contractele-tip, clauzele esenţiale sunt prestabilite, configurând cadrul
juridic al realizării unor operaţiuni. Datorită formei lor preconstituite, părţile urmează numai să
individualizeze un anumit tip de contract, cu date concrete privind cantitatea mărfii, preţul şi
modalitatea de plată. Clauzele propuse pot fi modificate sau completate de către părţi.
Contractele-tip şi condiţiile generale se elaborează de către una din părţile contractante, de
asociaţiile comerciale internaţionale sau de asociaţii neutre.
Uzanţele comerciale sunt aplicate prin înscrierea în contract a unei clauze de trimitere sau
prin formularea unei clauze integrate în contracte-tip sau condiţii generale de livrare.În afară de
convenţia contrară, se consideră că părţile s-au referit în mod tacit în formularea contractului, la
orice uzanţă cunoscută sau care ar fi trebuit cunoscută, de largă notorietate şi constant respectată
în acelaşi tip de contracte din ramura comercială respectivă. Aplicabilitatea uzanţelor
comerciale este configurată de principiul libertăţii contractuale, în sensul că titlul şi condiţiile
aplicării uzanţelor comerciale sunt prevăzute de legea contractului,determinată de părţi sau
instanţă,prin intermediul normelor conflictuale.
Uzanţele comerciale se aplică cu titlu de clauză convenţională expresă sau tacită, avand
acelaşi regim juridic al prevederilor contractuale. Corespunzător intereselor părţilor
contractante uzanţele comerciale sunt utilizate în domeniul normelor juridice supletive. Prin
adoptarea de condiţii uniforme, elaborarea de contracte-tip şi includerea in contracte a unor
condiţii generale de livrare, in practica internaţională s-a realizat o unificare şi standardizare a
uzanţelor comerciale,asigurându-se certitudinea juridică şi uniformizarea reglementării.
Ipoteze şi soluţii privind conflicte între uzanţe, între uzanţe şi legile civile sau între uzanţe şi
legile comerciale
Invocarea uzanţelor în contracte de comerţ internaţional poate genera atât conflicte între
uzanţele incidente, cât şi conflicte între acestea şi legile (civile sau comerciale) incidente în situaţia
dată. Doctrina juridică a reţinut ca fiind practic posibile următoarele ipoteze şi a propus soluţii cu
referire la conflictele în care sunt implicate uzanţe comerciale:
A. Conflictul între două uzanţe convenţionale invocate de părţi.Conflictul dintre două
uzanţele convenţionale rezultate din voinţa părţilor este similar cu conflictul dintre două stipulaţii
contractuale. Soluţionarea unui asemenea conflict se bazează pe faptul că are prioritate uzanţa
plasată în timp mai aproape de data perfectării contractului, considerându-se că părţile s-au
referit la acea uzanţă. Atunci când în intervalul de timp dintre momentul perfectării contractului şi
momentul executării acestuia s-a produs înlocuirea uzanţei existente la încheierea contractului cu o
altă uzanţă, are prioritate în aplicare, uzanţa existentă la contractare, deoarece în acel moment numai
acea uzanţă era cunoscută de părţi.

13
 B.Conflictul între o uzanţă convenţională şi o uzanţă normativă.Uzanţa normativă are forţa
juridică a legii supletive pe care o completează. Având în vedere ca legea supletivă este predestinată
să suplinească voinţa părţilor, în cazul în care a fost invocată o uzanţă convenţională, aceasta,ca
expresie a libertaţii de voinţă,are prioritate în aplicare faţă de legea supletivă şi uzanţa normativă
aferentă.
C.Conflictul între o uzanţă convenţională şi o lege supletivă existente concomitent . Soluţia
este aceeaşi ca şi cea preconizată în cazul conflictului dintre o uzanţă convenţională şi o uzanţă
normativă deoarece, pe de o parte forţa juridică a uzanţei normative este echivalentă cu forţa juridică
a legii supletive pe care o completează, iar pe de altă parte uzanţa convenţională trebuie considerată a
fi o stipulaţie contractuală particulară având caracter special în raport cu regula consacrată prin legea
supletivă ce are caracter general.
D. Conflictul între o uzanţă convenţională şi o lege imperativă existente concomitent. În cazul
în care există conflict între o uzanţă convenţională şi o lege civilă sau comercială are prioritate legea
imperativă. Este firesc, deoarece între cei doi termeni ai conflictului există o importantă diferenţă de
forţă juridică în favoarea legii imperative, aplicarea acesteia neputând fi înlăturată de uzanţa
convenţională care are doar forţa juridică a unei stipulaţii contractuale.
E. Conflictul între o uzanţă normativă şi o lege imperativă (civilă sau comercială). .Într-o
atare ipoteză este necesară distincţia între două situaţii diferite :
- în cazul în care uzanţa normativă completează o lege (civilă sau comercială) supletivă,
conflictul se rezolvă în favoarea legii (civile sau comerciale) imperative deoarece această lege are
forţa juridică superioară legii supletive;
- dacă însă, uzanţa normativă completează o lege (civilă sau comercială) imperativă,
rezolvarea conflictului dintre acea uzanţă şi o altă lege imperativă similară se va face după regulile
aplicabile conflictelor dintre legi imperative.
Atunci, când conflictul se naşte între o uzanţă normativă şi o lege civilă imperativă uzanţa
comercială având o forţă juridică egală cu a legii respective, conflictul se rezolvă în sensul aplicării
cu prioritate a uzanţei comerciale, deoarece aceasta are caracterul unei reglementări speciale
comparativ cu legea civilă care se consideră a avea caracterul unei reglementări generale.
În raport cu legea civilă imperativă, uzanţa comercială se analizează ca o reglementare
specială, deoarece ea se integrează prin specificul său în ansamblul dispoziţiilor normative ce
formează dreptul comercial;ori, în raport cu legea civilă, legea comercială are întotdeauna caracterul
unei reglementări speciale care se va aplica cu prioritate faţă de norma generală.
Dacă însă o uzanţă normativă ce completează o lege comercială imperativă vine în contact cu
o altă lege comercială imperativă, acel conflict fiind între două legi comerciale imperative, se va
rezolva în sensul recunoaşterii primatului legii care în raport cu cealaltă lege are caracter special.
F. Conflictul între o uzanţă comercială şi o lege uniformă. Datorită faptului că legile
uniforme din materia comerţului internaţional au caracter supletiv, în cazul în care s-ar ivi un conflict
între o asemenea lege şi o uzanţă comercială receptată de părţi în contractul lor, dobândeşte
prevalenţă aceasta din urmă pentru aceleaşi raţiuni pentru care i s-ar da prioritate în aplicare dacă s-ar
afla în conflict o lege supletivă aparţinând sistemului de drept naţional.
4.2.3.Uzanţele comerciale internaţionale
Uzanţele comerciale internaţionale constituie reguli de conduită facultativă,stabilite
pe cale de practică de către comercianţi în mediul comerţul internaţional. Sunt recomandate şi au
caracter obligatoriu numai dacă într-un caz concret părţile la un raport juridic convin în mod
expres să le aplice.

14
 Uzanţele comerciale internaționale reprezintă practici sau reguli care se aplică în relatiile
contractuale dintre participantii la activitatea de comerţul internaţional şi care decurg din folosirea
repetată a unor clauze contractuale, în armonie cu obiceiurile practicate în diverse centre comerciale
şi pe care practica comercială internaţională le-a pus în valoare,le-a standardizat şi unificat, prin
diverse metode: adoptarea de condiţii uniforme cu caracter general, elaborarea de contracte model cu
referire la grupe speciale de mărfuri, etc. Prin codificare uzantele comerciale internationale,
dobândesc certitudine pentru domeniile lor de aplicare,constituind adevarate premise ale unui
drept material uniform.
Codificarea dreptului comerţului internaţional .Procesul de codificare reprezintă o
activitate de armonizare,standardizare, uniformizare şi unificare, a asociaţiilor internaţionale de
comercianţi,organizaţiilor internaţionale neguvernamentale şi ale statelor reunite în conferinţe
internaţionale sau în organizaţii interstatale, de a materializa rezultatul acordurilor interstatale în
norme juridice obligatorii,respectiv în drept uniform şi unificat, pentru resortisanţii din statele
respective.Cât priveşte dreptul uniform,dacă prin acordurile interstatale în cauză se stabilesc
norme uniforme de drept conflictual, la nivelul statelor părţi se realizează un drept uniform. Dacă
prin acordul interstatal se stabilesc norme uniforme de drept material, de drept substanţial, la
nivelul statelor ratificate se realizează un drept unificat.
Rolul ONU în codificare dreptului comerţului internaţional se manifestă pe două
modalități : a) prin activitatea comisiilor economice concentrate in Comisia Economică ONU
pentru Europa si b) prin activitatea unui organism specializat cunoscut sub denumirea de
UNCITRAL.
Comisia Economică ONU pentru Europa a elaborat în materie:ghidul de contractare a
contractului de comunicare de know-how în industria mecanică;condiţiile generale privind
montarea în străinătate de echipament industrial;contracte standard(contactul de cooperare în
industria constructoare de maşini);contractul-cadru pentru exportul complex. Dintre conventiile
incheiate sub egida comisiei se evidenţiază:Convenţia COTIF în domeniul transportului
internaţional feroviar care are două componente:Convenţia CIV pentru călători şi Convenţia
CIM pentru marfă;Convenţia CMR de la Geneva din 1956 în domeniul transportului
internaţional de mărfuri pe şosele;Convenţia vamală TIR din anul 1959, renegociată
ulterior;Convenţia de la Hamburg din anul 1978 privind transportul internaţional de mărfuri pe
mare sub conosament.
UNCITRAL este Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional
(CNUDCI/ UNCITRAL), pentru codificarea dreptului comercial. A fost înfiinţată prin Rezoluţia
2205/17.12.1966 a Adunării Geneale a ONU, având ca misiune stimularea schimbului de
informaţii dintre statele membre ale organizaţiei cu privire la stadiul de reglementare a
raporturilor comerciale în scopul atingerii obiectivului de unificare progresivă a regulilor
materiale de drept al comerţului internaţional. Activitatea UNCITRAL are în vedere elaborarea de
proiecte de legi-model sau de modele de contract.
Sub auspiciile UNCITRAL au fost adoptate o serie de importante convenţii
internaţionale:Convenţia de la New York din 1974, modificată prin Protocolul de la Viena din
1980 privind prescripţia extinctivă în vânzarea internaţională de mărfuri ;Convenţia de la Viena
din 1980 privind vânzarea internaţională de mărfuri, elaborată cu Comisia Economică ONU
pentru Europa ;Convenţia de la Hamburg priving regulile aplicabile transportului internaţional de
mărfuri pe mare sub conosament;Convenţia de la New York din 1988 privind cambia şi biletul la
ordin; Convenţia de la New York din 2000 privind cesiunea de creanţă şi cesiunea internaţională
de creanţă;Legea model privind comerţul electronic; Legea model privind arbitrajul etc)

15
 UNIDROIT-Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT) a fost
creat la Roma în anul 1926.Obiectivul UNIDROIT constă în elaborarea de norme uniforme de drept
privat substanţial, în cadrul codificarii dreptului comerţului internaţional, cuprinse în proiecte de
convenţii supuse statelor spre ratificare:Convenţia de la Geneva din 1983 privind reprezentarea în
vânzarea internaţională de mărfuri; Convenţiile de la Ottawa din1988 privind contractul
internaţional de leasing şi contractul internaţional de factoring.
Conferinţa de Drept Internaţional Privat de la Haga.O importantă activitate în elaborarea
dreptului uniform este desfăşurată de către Conferinţa de Drept Internaţional Privat de la Haga, creată
în anul 1893 şi având statut de organizaţie interguvernamentală permanentă din anul 1951. Sub
patronajul Conveţia de la Haga pentru unificarea dreptului privat au fost elaborate : Convenţia de
la Haga din 1955 privind formarea contractului internațional de vânzare de mărfuri; Convenţia
de la Haga din 1964 privind legea uniformă asupra vânzării internaţionale de bunuri mobile
corporale;Convenţia de la Haga din 1978 privind legea aplicabilă intermedierii; Convenţia de la
Haga din1986 privind legea aplivabilă vânzării internaţionale de mărfuri.
Consiliul Europei este o organizaţie politică a statelor europene, care are ca obiect de
preocupare apărarea drepturilor omului prin Convenţia elaborată la Roma în anul 1950 şi materii
de comerţ internaţional15:Convenţia de la Strasbourg din 1964 privind recunoaşterea reciprocă a
societăţilor comerciale şi cele europene; Convenţia de la Istanbul din 1990 privind falimentul.
O.C.D.E (Organizatia de Cooperare şi Dezvoltare Economică) a elaborat,cu
precadere,norme cu privire la investiţiile străine direct şi conduita societăţilor multinaţionale şi
transnaţionale.
Organizaţiile Uniunii Europene(Parlamentul,Comisia,Consiliul European) au un rol notabil
în crearea cadrului uniform al contractelor de comerţ internaţional încheiate în spaţiul comunitar sau
în cazul în care una din părţile contractante îşi are sediul sau reşedinţa într-o ţară membră a Uniunii
Europene.
La nivelul Uniunii Europene au fost au elaborat create: Principiile dreptului european al
contractelor (“Principes du droit européen des contrats”); Convenţia de la Roma intrată în vigoare
din1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale internaţionale; Convenţia de la
Munchen privind brevetul european de invenţii; Convenţia privind evitarea dublei impuneri
internaţionale ; Convenţia de la Bruxelles privind procedura şi recunoaşterea hotărârilor
comerciale şi civile; Convenţia de la Bruxelles din 1968 privind recunoaşterea societăţilor
comerciale europene;Convenţia-regulament privind falimentul societăţilor comerciale, altele
decât instituţiile de credit (1996).
OHADA16- Organizaţia pentru armonizarea dreptului afacerilor în Africa (OHADA) a fost
creată prin Tratatul privind armonizarea dreptului afacerilor în Africa, semnat la Port-Louis,
Mauritius la data de 17.10.1993) 17fiind alcătuită din 16 state aparţinând Africii Centrale şi de
Vest. Având iniţial o vocaţie zonală, OHADA,organizaţie pentru dreptul african al afacerilor,a
venit cu soluţii alternative pentru a acoperi lacunele existente în creşterea economică în zona
Africii subsahariene.Scopul acestei iniţiative este acela de a facilita şi de a încuraja atât
investiţiile naţionale, cât şi cele străine în statele membre.

15
Nici una dintre aceste convenţii nu a intrat în vigoare.
16
Denumirea organizaţiei este acronimul francez al „Organizaţiei pentru Armonizarea în Africa a Dreptului
Afacerilor”("Organisation pour l'Harmonisation en Afrique du Droit des Affaires").
17
Structura organizatorică a OHADA cuprinde,un Consiliu al miniştrilor şi un secretariat permanent cu sediul la Yaounde
(Camerun). OHADA a creat Acte uniforme, direct aplicabile în fiecare stat membru care asigură uniformizarea şi nu
armonizarea dreptului afacerilor în ţările membre.

16
 Majoritatea statelor membre sunt foste colonii franceze, astfel că această organizaţie a
plecat de la modelul legilor franceze, pe care l-au adoptat pentru a-şi umple golurile din
legislaţiile naţionale.Tratatul OHADA a creat o curte de justitie supranaţională care să asigure o
interpretare uniformă a legilor în rândul statelor membre.Tratatul este deschis tuturor statelor de
pe contnent,indiferent dacă sunt sau nu membre ale Organizaţiei Unităţii Africane.

5. Evoluţia dreptului comerţului internaţional

Pentru corecta înţelegere a instituţiilor dreptului comerţului internaţional contemporan
trebuie să avem în vedere evoluţia acestei materii, în contextul propriei deveniri istorice.
Antichitatea. Cele mai vechi instituţii juridice în domeniul comerţului internaţional sunt
identificate în cadrul civilizaţiei babiloniene (comisionul, diverse forme societare etc.). Fenicienii,
cunoscuţi navigatori, au construit prima veritabilă civilizaţie comercială:au înfiinţat numeroase
colonii-oraşe comerciale pe ţărmurile Mediteranei şi, în egală măsură, sunt autorii unor instituţii ce
au supravieţuit până în zilele noastre cum este de pilda avaria comună18.
Cetăţile-state greceşti au practicat pe scară largă comerţul maritim, grecii fiind autorii câtorva
instituţii juridice cunoscute, în special în domeniul comerţului maritim, instituţii preluate, mai apoi, în
dreptul roman. (de exemplu,nauticum foenus- un tip de împrumut în numerar acordat unui negustor
exportator).
Dreptul roman a constituit fundamentul tuturor sistemelor de drept europene (continentale). În
dreptul roman s-a făcut distincţia între jus civile şi jus gentium. Jus civile (tradiţional şi formalist) era
dreptul aplicat cetăţenilor, pe când jus gentium era aplicat raporturilor stabilite între cetăţeni şi peregrini
(oameni liberi ce nu aveau cetăţenia romană);acesta din urmă, fiind deschis faţă de inovaţiile practicii, a
cuprins numeroase norme aplicabile activităţilor comerciale,permiţând dezvoltarea unor reguli care au
influenţat într-un final jus civile.
Evul Mediu şi Renaşterea. Dupa dispariţia Imperiului roman şi invaziile popoarelor
migratoare , reafirmarea autorităţii statale, a readus un anumit climat de siguranţă, iar Cruciadele au
revitalizat comerţul internaţional. Reapariţia rutelor comerciale a dus la afirmarea unor oraşe
comerciale precum oraşele-porturi italiene (Pisa, Veneţia, Genova). Dezvoltarea comerţului şi
afirmarea unei noi categorii sociale, comercianţii, au impus imperios necesar perfecționarea regulilor
juridice aplicabile acestei activităţi.Vechile instituţii juridice romane au fost adaptate la noul context
socio-economic şi completate cu reguli cutumiare. A apărut astfel un drept special al comercianţilor-
lex mercatoria universalis.
Lex mercatoria a început să se aplice în oraşele-porturi italiene şi în târgurile de la
Champagne,Tyrol,Provence,Lyon sau Frankfurt-am-Main.În această perioadă au fost întocmite
culegeri de uzuri şi reguli aplicabile comerţului internaţional: Rolurile din Oleron, Consulatul mării,
Guidonul mării. Toate aceste reguli, care au format lex mercatoria, aveau un caracter internaţional,
aplicându-se, operaţiunilor comerciale în toate oraşele Europei occidentale.
Perioada modernă. Epoca marilor descoperiri geografice (care a culminat cu descoperirea
Americii,1492) a extins cadrul comerţului internaţional, din spaţiul mediteranean la nivel mondial.
18
În situaţia în care căpitanul ar fi obligat să sacrifice o parte a încărcăturii pentru a salva nava, armatorul şi încărcătorul
urmau să împartă paguba.Mecanismul este descris mai târziu în Lex Rhodia de Jactu.Cartagina, una din cele mai bogate
cetăţi feniciene a concurat cu puterea romană pentru dominaţia comerţului mediteranean; între anii 348-308 î.Hr. între cele
două puteri a fost semnat un tratat privind partajarea sectoarelor comerciale, primul mare tratat comercial internaţional
cunoscut.

17
Expansiunea ţărilor Europei occidentale, aflate într-o adevărată cursă a descoperirilor geografice şi a
revendicărilor asupra noilor teritorii, a marcat început perioadei coloniale. Descoperirea Americii a
atras către continentul european (prin Spania şi Portugalia) cantităţi considerabile de metale
preţioase. Cursul scăzut al aurului şi al argintului a determinat o neîncredere în moneda metalică,
economiile începând a fi încredinţate băncilor. Aceste mutări au provocat o dezvoltare fără precedent
a activităţilor bancare19, pe fondul unei noi atitudini faţă de bani şi comerţ .
Afirmarea statelor-naţiuni duce la pierderea caracterului universal al lex mercatoria, fiecare
stat dezvoltându-şi propriul sistem de norme juridice aplicabile comerţului, manifestându- se o
«naţionalizare» a dreptului comercial. În Franţa, Ordonanţa comerţului din 1673 (Ordonanţa Colbet)
şi Ordonanţa Marinei (1683) au pus bazele unui sistem naţional de drept comercial, înlocuind astfel
lex mercatoria şi deschizând calea conflictelor de legi. După Revoluţia Franceză a fost elaborat şi
adoptat Codul civil napolenian(1804), urmat de Codul comercial (1807), ceea ce a marcat dualismul
dreptului privat european continental.
Perioada contemporană. Sistemele europene de drept se împart în două mari familii:
sistemele romaniste şi sistemele de common law.
Rezultat al receptării dreptului roman în ţările europene,sistemele juridice de tradiţie
romanică sunt subclasificate în: sisteme de influenţă franceză; sistemul germano-elveţiano-italian şi
sistemul ţărilor nordice.Sistemele de tradiţie romanistă cunosc dualitatea dreptului privat, divizat în
drept civil şi drept comercial20.
Familia dreptului anglo-saxon îşi are originile în Anglia, unde tradiţiile dreptului roman nu au
fost continuate după retragerea romană. Sistemul anglo-saxon are trei ramuri principale: Common
law, Equity şi Statutary law. Common law este alcătuit din reguli stabilite pe cale judecătorească
(precedente judecătoreşti -hotărâri pronunţate de instanţe judecătoreşti care devin obligatorii pentru
instanţele inferioare în cazuri similare). Equity este alcătuit din reguli de drept pronunţate anterior
unificării jurisdicţiilor engleze, de către curţi speciale, pentru atenuarea asperităţilor regulilor de
common law. Statutary law reprezintă ramura alcătuită din reguli de drept create prin lege (statute).
În Marea Britanie acest sistem este în vigoare în Anglia şi Ţara Galilor (nu şi în Scoţia şi
Irlanda); sistemul anglo-saxon s-a răspândit şi în fostele colonii britanice (S.U.A. Australia, Noua
Zeelandă, India ş.a. (sistemele romaniste s-au răspândit în fostele colonii ale ţărilor Europei
occidentale).Sistemele de common law statuează unitatea dreptului privat.
Pe fondul disiparii caracterului universal al lex mercatoria, şi al dezvoltarii de catre state a
propriului sistem de norme juridice aplicabile comerţului, a aparut un climat promice manifestarii
conflictului de legi şi implicit o situaţie de incertitudine cu privire la normele juridice aplicabile
raporturilor comerciale internaţionale. Pentru soluţionarea conflictului de legi, statele au dezvoltat in
timp un ansamblu de norme conflictuale ce au menirea de a determinarea legea materiala naţionala
aplicabila raporturilor juridice de drept privat cu element de extraneitate, constituite intr-un
sistem,denumit dreptul internaţional privat.
Însă,comerţul internaţional a necesitat o reglementare proprie, adaptată specificului
tranzacţiilor internaţionale. Normele materiale de drept uniform sunt caracterizate ca normele
adecvate raporturilor juridice de drept al comerţului internaţional, daca exprima particularităţile
acestor raporturi.
19
Capitalurile comerciale încep a fi reprezentate prin titluri de valoare.
20
Această dualitate radicală tinde să se estompeze pe măsură ce multe instituţii ale dreptului comercial tind să fie înglobate
în codurile civile (Codul civil german,1900).Diversitatea surselor dreptului în sistemele de common law a ridicat
numeroase dificultăţi în practica comercială, de rezulând necesitatea sistematizării regulilor de drept (The Uniform
Commercial Code, S.U.A, 1952)

18
 Crearea unui drept uniform al comerţului internaţional este un proces în desfăşurare, care, in
final are scopul de a elimina conflictul legilor. În lipsa unei norme uniforme de drept material, se
recurge la aplicarea unei legi naţionale.
Conflictul de legi,inerent oricărui contract comercial internaţional, este soluţionat prin
aplicarea normelor conflic tuale; legea naţională aplicabilă este desemnată de părţi sau, în lipsa
acestei alegeri,este determinată pe baza normelor conflictuale, ale dreptului statal, provocând
diversitate a soluţiilor conflictuale.
6. Corelaţia dreptului comerţului internaţional cu ramuri de drept conexe
Dreptul comerţului internaţional şi dreptul comercial aparţin deopotrivă familiei dreptului
privat, mai mult ele au în comun caracterul patrimonial şi cel comercial (ambele izvorăsc din acte şi
fapte de comert iar subiectele sunt persoane care au calitatea de comerciant) 21.Ceea ce le deosebeşte
este elementul de extraneitate prezent în raportul juridic de drept al comerţului internaţional, ceea ce
face ca aceste raporturi să devină susceptibile a fi guvernate de cel puţin două sisteme de drept
diferite. Sub raportul izvoarelor de drept cele două se diferenţiază: pe când dreptul comercial are doar
izvoare interne, dreptul comerţului internaţional cunoaşte, aşa cum am arătat, o mare varietate a
izvoarelor (convenţii internaţionale, uzanţe comerciale internaţionale, reglementări aparţinând
dreptului intern ş.a.).
Dreptul comerţului internaţional prezintă importante elemente comune cu dreptul civil şi
dreptul procesual civil, toate apartinand domeniului dreptului privat. Fiind o materie pluridisciplinară,
dreptul comerţului internaţional are în compoziţie în afara normelor comerciale prevalente,de
specialitate şi norme dreptul comun,de drept civil şi procesual civil. Identitatea de conţinut se
reflectă şi prin metoda de reglementare comună, constând în poziţia de egalitate juridică a
parţilor.Între dreptul comerţului internaţional şi dreptul civil exista însă importante deosebiri : a)în
timp ce subiectele dreptului civil,persoane fizice sau persoane juridice,nu prezintă o calitate
specială,subiectele de drept al comerţului internaţional sunt persoane fizice care au capacitatea
specială de a efectua operaţiuni de comerţ international; b)raporturile de drept civil sunt
patrimoniale şi personal-nepatrimoniale,în timp ce raporturile de drept al comerţului internaţional, sunt în
principiu patrimoniale; c)raporturile juridice care fac obiectul dreptului comerţului internaţional
întrunesc caracterele specifice de comercialitate şi internaţionalitate
Dreptul comerţului internaţional şi dreptul internaţional privat fac parte din domeniul
dreptului privat, iar raporturile juridice conțin în comun elementul de extraneitate.Obiectul de
reglementare al ambelor se caracterizează prin poziţia de egalitate a părţilor, dar spre deosebire de
dreptul internaţional privat, raportul juridic de drept al comerţului internaţional este mai larg, având
în plus caracterul comercialităţii.Dreptul internaţional privat este format, în proporţie covârşitoare,din
norme conflictuale,pe când dreptul comerţului internaţional cuprinde și norme de drept material, iar
cele de drept material uniform ocupă un loc tot mai important.
Dreptul comerţului internaţional şi dreptul internaţional public se disting prin prisma
elementelor de diferenţiere dintre dreptul public şi cel privat.În privința naturii şi poziţiei juridice a
subiectelor,în cazul dreptului internaţional public, subiectele sunt statele suverane (acţionează de
jure imperii) şi organizaţiile internaţionale interguvernamentale,pe când subiectele dreptului
comerţului internaţional sunt, în principal, comercianţii (persoane fizice sau juridice) care se află pe
poziție de egalitate.22. Punctul de convergenţă al celor două materii îl constituie elementul de
internaţionalitate.

21
Dreptul comerţului internaţional, este un drept special faţă de dreptul comercial,care rămâne dreptul comun în
domeniul raporturilor de comerţ.

19
22
Uneori statul este parte în raporturi juridice de drept al comerţului internaţional, dar fără a acţiona de jure imperii ci de
jure gestionis. În acest caz, se aplică principiile fundamentale ale dreptului internațional public.

20