RAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL

1. Conceptul de raport juridic de comerţ internaţional

Raportul juridic de comerţ internaţional este raportul patrimonial reglementat
prin normele dreptului comerţului internaţional care se stabileşte între participanţii la
comerţul internaţional sau la operaţiunile de cooperare economică şi tehnico-
ştiinţifică, subiecţi de drept aflaţi într-o deplină egalitate juridică în cadrul colaborării
economice internaţionale.
Comerţul internaţional se desfăşoară într-un cadru juridic strict reglementat
prin norme juridice care consacră formarea, modificarea, executarea şi stingerea
raporturilor juridice de comerţ internaţional, precum şi consecinţele juridice aferente
acestor împrejurări. Normele dreptului comercial internaţional sunt consfinţite prin
convenţii internaţionale (bilaterale şi multilaterale), prin legislaţiile naţionale ale
statelor, ori prin uzanţele comerciale internaţionale.
Dreptul comerţului internaţional este constituit, în principal, din ansamblul
normelor care reglementează raporturile patrimoniale, cu caracter de comercialitate şi
internaţionalitate1, încheiate între persoane fizice si/sau juridice(care întrunesc
calitatea de subiecte de drept pentru operaţiunile de export-import)inclusiv între
asemenea persoane şi stat-dacă statul acţionează de jure-gestionis-raporturi în care
părţile se află pe poziţie de egalitate juridică şi bază de echivalenţă a prestaţiilor.
Raportul juridic de comerţ internaţional este o relaţie patrimonială în cadrul
activităţii de comerţ internaţional, reglementată juridic, în care participanţii, aflaţi într-
o deplină egalitate juridică, sunt titulari de drepturi şi obligaţii, realizate, la nevoie,
prin forţa de constrângere a statelor.
2. Elementele definitorii ale raportului juridic de comerţ internaţional
Specificitatea raportului de comerţ internaţional comparativ cu raporturile
juridice de drept naţional este determinată de două elemente definitorii:
comercialitatea şi internaţionalitatea.
A. Comercialitatea desemnează, în termeni generali, calitatea sau atributul unui
raport juridic de a fi comercial. Concret, comercialitatea se defineşte în dreptul intern
al fiecărei ţări, ca fiind determinată în raport cu criteriile stabilite într-un atare sens de
sistemul de drept respectiv. De aceea, raporturile juridice de comerţ internaţional vor
fi calificate ca şi comerciale prin referire la normele dreptului naţional care potrivit
dreptului internaţional privat constituie lex causae.
1
Nu toate raporturile juridice patrimoniale care se formează în sfera relaţiilor comerciale internaţionale sunt obiect al
dreptului comerţului internaţional, ci numai acelea dintre ele care se caracterizează prin două atribute coexistente:
comercialitatea şi internaţionalitatea.
 Nu toate sistemele de drept cunosc dualitatea drept civil-drept comercial; unele
dintre ele au un cod unic pentru ambele feluri de relaţii - civile şi comerciale – ceea ce
însă nu le împiedică să stabilească un regim juridic diferit pentru actele sau faptele de
comerţ, precum şi un statut juridic special pentru subiecţii de drept implicaţi în
raporturile juridice generate de asemenea acte sau fapte.
Problema determinării caracterului comercial al unui raport juridic, sau mai
exact al unei întregi grupe de raporturi juridice, este în fond problema determinării
domeniului dreptului comercial.
O delimitare strictă a domeniului dreptului comercial, creată numai prin uzanţe,
nu a putut fi niciodată clar şi precis conturată, ceea ce permite existenţa unei
justificate îndoieli în ceea ce priveşte realizarea acesteia. Legislaţiile naţionale
folosesc în acest scop două elemente de distincţie: subiecţii de drept implicaţi şi actele
sau faptele juridice concret săvârşite. Dacă se ia în considerare primul element,
subiecţii de drept implicaţi, dreptul comercial va primi aplicare numai cu privire la
persoanele care au calitatea de comerciant. Concepţia fondată pe acest criteriu de
distincţie se numeşte concepţie subiectivă. Dacă se ia în considerare cel de al doilea
element, actele sau faptele juridice, normele de drept comercial primesc aplicare
numai cu privire la actele necesare vieţii comerciale, concepţia promovată pe acest
criteriu numindu-se obiectivă.
În cazul în care se ia în considerare primul element- subiecţii de drept implicaţi
- dreptul comercial ar primi aplicare numai cu privire la persoanele care au calitatea
de comerciant. Concepţia fondată pe acest criteriu de distincţie se numeşte
subiectivă.2 Din punct de vedere istoric această concepţie s-a conturat o dată cu
regulile de desfăşurare a comerţului statornicite prin practici urmate şi repetate vreme
îndelungată în corporaţiile de negustori din evul mediu. A devenit astfel tradiţională.
Potrivit concepţiei subiective calitatea de comerciant a celui ce săvârşeşte un anumit
act sau fapt juridic determină prin ea însăşi caracterul comercial al acelui act sau fapt.
Majoritatea actelor sau faptelor juridice săvârşite de comercianţi sunt exact aceleaşi
care sunt săvârşite cotidian în viaţa civilă de persoane ce nu au calitate de comerciant.
Faptul că cele dintâi au natura de acte sau fapte de comerţ se datorează exclusiv
calităţii de comerciant al autorului lor.
Concepţia subiectivă este remarcabil de clară şi simplă: comercianţii sunt azi, în
toate ţările lumii, înregistraţi şi clasaţi, iar în afară de cazul când exercitarea comerţului
se face clandestin nu există nici o îndoială cu privire la exerciţiul profesiunii de
comerciant. Fiecare comerciant are un fond pe care îl exploatează în mod public,
supunându-se în această exploatare regulilor dreptului comercial.
Concepţia subiectivă comportă însă cel puţin două dificultăţi majore, şi anume:
pe de o parte ea reclamă o determinare a profesiunilor comerciale sau măcar un
clasament legal al acestora; pe de altă parte, nu toate actele făcute de un comerciant
2
Ioan Macovei,Tratat de drept al comerțului internațional,Ed.Universul Juridic,București, 2014 , p.15
privesc exerciţiul profesiunii sale, şi invers, din ce în ce mai mult, operaţiuni juridice
specifice activităţii comerciale sunt săvârşite şi de către persoane ce nu au calitatea de
comerciant.
Dacă, dimpotrivă, se ia în considerare cel de-al doilea element – actele sau
faptele juridice – normele de drept comercial primesc vocaţie de aplicare numai cu
privire la actele necesare vieţii comerciale. Această concepţie care promovează acest
criteriu este denumită obiectivă. Atributul comercialităţii poate fi dat şi de obiectul
reglementărilor juridice care este comerţul, activitatea comercială. Potrivit acestui
criteriu sunt luate în considerare ca acte sau fapte de comerţ operaţiile necesare vieţii
comerciale, actele şi faptele comerciale prin ele însele făcându-se abstracţie de
calitatea aceluia care le săvârşeşte. În virtutea acestei premise comercialitatea urcă de
la actul comercial prin natura lui la persoana care-l săvârşeşte, parcurgând un traseu
invers decât cel preconizat în cadrul concepţiei subiective. Aşadar, în cadrul
concepţiei obiective se iau în considerare operaţiunile juridice în sine,întrucât acestea
primesc incidenţa regulilor speciale în virtutea faptului că ele sunt acte de comerţ.
În virtutea concepţiei obiective se disting două grupe de acte sau fapte de comerţ:
- acte al căror caracter comercial decurge din natura sau din obiectul concret al
operaţiunii; au acest caracter toate actele menţionate de lege, precum: cumpărarea spre
revânzare de bunuri mobile şi imobile, operaţiunile cu care se asimilează schimbul şi
locaţia, operaţiile bancare şi de credit, asigurările, intermedierile, operaţiile de bursă
etc.;
- acte al căror caracter comercial decurge din însăşi forma lor, de pildă, cambia,
cecul, biletul de ordin etc.
Criteriul general al comercialităţii, care distinge global actele civile de cele
comerciale este bazat pe scopul (cauza) actelor de comerţ şi constă în ideea că acestea
din urmă vizează realizarea de profit, criteriu cunoscut în literatura de specialitate sub
denumirea de “teoria speculaţiei”.
În afara acestei trăsături, actele şi faptele de comerţ se caracterizează şi prin alte
particularităţi definitorii, care, însă, privite fiecare în parte, nu se aplică tuturor, ci
numai la nivelul unor categorii (grupuri) de asemenea acte şi fapte. Aceste
particularităţi sunt socotite drept criteriu de distincţie între actele şi faptele comerciale
internaţionale şi cele civile, dacă sunt considerate în mod cumulativ.
Privite prin prisma acestor particularităţi, actele şi faptele de comerţ3 pot fi:
a) acte de intermediere (interpunere, mijlocire) în procesul de circulaţie
(distribuţie) al mărfurilor, lucrărilor şi serviciilor de la producător ori la beneficiari;
b) acte îndeplinite în mod organizat sub formă de întreprindere;
c) acte şi fapte conexe cu cele cuprinse în categoriile de la “a” şi “b”;
d) acte şi fapte săvârşite de un comerciant sau dacă una din părţi este comerciant.

3
Dragoş-AlexandruSitaru, Dreptul comerţului internaţional.Tratat.Partea generală,Editura. Universul Juridic, București,2017, p.106
 Actele şi faptele de comerţ internaţional sunt cele care se interpun în procesul
de circulaţie al mărfurilor şi serviciilor, se desfăşoară sub formă de întreprindere sau
sunt conexe cu acestea ori se realizează între comercianţi sau cel puţin una din părţi
este comerciant având ca scop realizarea de profit (caracterul de comercialitate) şi
totodată prezintă elementele de extraneitate caracteristice care le conferă caracterul
internaţional.
În funcţie de particularităţi, actele şi faptele de comerţ se clasifică în :
1) acte şi fapte de comerţ obiective- sunt cele care prezintă caracter comercial
prin însăşi natura lor şi se împart la rândul lor în 3 categorii:
a) acte de intermediere (interpunere, mijlocire) în procesul de distribuţie
(circulaţie) a mărfurilor, lucrărilor şi serviciilor de la producător la beneficiar). În
această categorie intră actele şi faptele de comerţ efectuate de persoane care se
interpun în circuitul economico-juridic al lucrurilor de la cel care le realizează la cel
care beneficiază de ele.
b) acte şi fapte de comerţ îndeplinite sub formă de întreprindere, sunt cele
efectuate de organisme economice care organizând în mod profesional munca şi
capitalul, au ca scop obţinerea unor produse sau servicii destinate schimbului
(comercializării) pe riscul întreprinzătorului.
c) acte şi fapte care prezintă o conexiune economică sau juridică cu oricare
dintre cele menţionate mai sus; sunt considerate comerciale acele acte sau fapte care,
fără a constitui în mod direct operaţiuni de interpunere într-un schimb de mărfuri,
lucrări sau servicii desfăşurate sub formă de întreprindere, ce prezintă o legătură
economică sau juridică cu o asemenea operaţiune.
2) acte şi faptele de comerţ subiective -au caracterul comercial izvorât din
calitatea de comerciant a subiectului care le săvârşeşte;
3) acte şi fapte de comerţ mixte (unilaterale) -se caracterizează prin aceea că
prezintă un caracter comercial numai pentru una din părţi.Un exemplu în acest sens
este contractul de sponsorizare, acesta fiind comercial pentru sponsor, care
întotdeauna este comerciant şi civil pentru cel sponsorizat.
B. Internaţionalitatea. Raporturile comerciale care iau naştere sub imperiul
legilor naţionale şi îşi consumă întreaga existenţă juridică pe teritoriul naţional, rămân
indiferente pentru dreptul comerţului internaţional, fiind supuse în tot ceea ce le
priveşte legilor respective4.
Pentru ca un raport comercial să dobândească aderenţe internaţionale trebuie
să aibă în conţinutul lui, pe lângă atributul comercialităţii şi un element de
internaţionalitate ce îi adaugă o valenţă suplimentară,atributul internaţionalităţii.Nu
orice element de extraneitate prezent într-un raport juridic este de natură să îi confere
acestuia atributul internaţionalităţii.

4
Ioan Macovei,Tratat,2014 , p.17
 În dreptul comun,atât în convenţiile internaţionale cât şi în legislaţiile
interne,sunt reglementate două criterii de definire a caracterului internaţional al
raporturilor juridice,care fac obiectul dreptului comerţului internaţional:
a) un criteriu de natură subiectivă, în sensul că părţile la raportul juridic –
persoane fizice ori juridice – să aibă domiciliul, respectiv sediul în state diferite;
b) un criteriu de natură obiectivă,care presupune ca marfa,lucrarea, serviciul
sau orice alt bun care face obiectul raportului juridic să se afle în circuit (tranzit)
internaţional, adică, în executarea acelui raport juridic, lucrul să treacă cel puţin o
frontieră.
Elementele de extraneitate care formează conţinutul celor 2 criterii ale
internaţionalităţii sunt, în principiu, limitative, fiind stabilite prin norme imperative.
Aceste acte normative exclud explicit posibilitatea luării în considerare a unor alte
elemente de extraneitate în materie.În aceste cazuri, noţiunea de “internaţionalitate”
din dreptul comerţului internaţional apare ca fiind mai restrânsă decât noţiunea
similară din dreptul internaţional privat.
În ceea ce priveşte reglementările internaţionale, criteriul subiectiv al
internaţionalităţii este consacrat în special în:Convenţia europeană de arbitraj
comercial internaţional de la Geneva (1961), care se referă la persoane fizice sau
juridice, având reşedinţa lor obişnuită sau sediul în Statele Contractante diferite;
Convenţia de la Washington (1965), pentru reglementarea diferendelor relative la
investiţii între state şi persoane ale altor state, care se referă la persoane care posedă
“naţionalitatea” altui stat;Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri, Viena, (1980); Convenţia asupra prescripţiei în materie de
vânzare internaţională de mărfuri, New York( 1974), conform căreia “un contract de
vânzare, de bunuri mobile corporale, este considerat ca având un caracter internaţional
dacă, în momentul încheierii contractului, vânzătorul şi cumpărătorul îşi au sediul în
state diferite”.
Criteriul obiectiv al internaţionalităţii este adoptat, de regulă, în convenţiile
internaţionale din materia transporturilor. Aceste convenţii prevăd, în general, că este
internaţional acel transport în care punctul de plecare şi cel de sosire al mărfurilor se
află pe teritoriile a două state diferite.
Normele juridice care reglementează raportul juridic de comerţ internaţional5.
Raportul juridic de comerţ internaţional este, în esenţa sa, un raport social,
căruia incidenţa unei norme juridice îi conferă valenţe juridice.
Normele juridice care acţionează asupra raporturilor social-economice din sfera
comerţului internaţional devin astfel premise pentru naşterea raporturilor juridice de
comerţ internaţional. Între aceste norme se detaşează ca având o semnificaţie
deosebită normele materiale de drept uniform însă acestea nu sunt singurele
reglementări legale ce au impact asupra raporturilor de comerţ internaţional.Asupra
5
Dragoş-Alexandru Sitaru, Dreptul comerţului internaţional.Tratat,2017, p.111-113.
unor asemenea raporturi îşi extind incidenţa chiar normele din dreptul naţional al
statelor şi mai frecvent decât acestea din urmă, cutumele sau uzanţele comerciale
internaţionale.
O mare importanţă în determinarea normei juridice sub incidenţa căreia se află
un anumit act sau fapt de comerţ internaţional o are voinţa părţilor implicate în
derularea acelui act sau fapt juridic, deoarece, acestea, în virtutea principiilor libertăţii
convenţiilor pot statua ele însele asupra acestei incidenţe stabilind ce lege guvernează
contractul lor.
Conţinutul raporturilor juridice de comerţ internaţional este format din
drepturile dobândite de subiectul activ şi din obligaţiile asumate de subiectul pasiv.
Cum operaţiunile de comerţ internaţional se caracterizează prin reciprocitatea
drepturilor şi obligaţiilor generate de ele pe seama participanţilor la iniţierea şi derularea
lor, de regulă, fiecare din subiecţii raportului juridic de comerţ internaţional cumulează
în persoana sa dubla calitate de creditor şi totodată de debitor faţă de celălalt.
Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional. În esenţa sa, raportul juridic
de comerţ internaţional este un raport obligaţional; obiectul său este întotdeauna
prestaţia la care se îndatorează debitorul faţă de creditorul său.
Raportul juridic de comerţ internaţional are ca obiect numai prestaţii de natură
patrimonială, spre deosebire de raporturile obligaţionale din perimetrul dreptului civil
care pot avea ca obiect şi prestaţii de natură nepatrimonială.
Un alt specific al raportului juridic de comerţ internaţional constă în aceea că,
prin excelenţă obiectul său se concretizează fie printr-o prestaţie de a da, fie într-o
prestaţie de a face, consecinţă firească, deoarece asemenea raporturi juridice se
stabilesc în sfera circulaţiei mărfurilor, serviciilor şi cunoştinţelor. Mai este de reţinut
că obligaţiile generate de faptele de comerţ internaţional sunt, în cvasitotalitatea lor,
obligaţii de rezultat şi, ca urmare, în majoritatea covârşitoare a situaţiilor prestaţia
asumată de debitor va fi considerată executată numai când creditorul va obţine
rezultatul scontat.
3. Subiectele raportului juridic de comerţ internaţional
3.1. Concept
Noţiunea de întreprinzător şi de agent economic. Prin agent economic se
înţelege “orice persoană fizică sau juridică care produce, importă, exportă, transportă,
depozitează şi comercializează produse ori părţi din acestea ori prestează servicii”6. În
această noţiune sunt incluşi comercianţii persoane fizice, societăţile comerciale, regiile
autonome, cooperativele de consum şi cooperativele de credit, cooperativele
meşteşugăreşti, asociaţiile în participaţie, asociaţiile cu scop lucrativ fără personalitate
juridică şi asociaţiile familiale dacă efectuează acte obiective de comerţ.Atât noţiunea

6
Tudor R.Popescu,Dreptul Comerţului Internaţional,Ed.Fundaţia “Andrei Şaguna”,Constanţa, 2000, p.76.
de “întreprinzători”, cât şi aceea de “agenţi economici” pot fi utilizate pentru a defini
participanţii la schimburile comerciale.
Pentru a defini participanţii la raporturile juridice comerciale şi, mai ales, la
raporturile juridice de comerţ internaţional este necesar să se folosească termeni
consacraţi, având o largă circulaţie internaţională.
Subiect de drept şi subiect al raportului juridic. Între cele două noţiuni nu sunt
deosebiri calitative. Pentru specialiştii din domeniu, ambele noţiuni au înţelesul de
“participanţi la comerţul internaţional”, noţiune de asemenea, folosită destul de
frecvent. Noţiunea de participant, într-un sens larg, include toate categoriile de
persoane fizice şi juridice implicate în schimburile comerciale internaţionale, sens în
care şi este folosită7.
Comercianţii-subiecte ale raportului juridic de comerţ internaţional. Comerţul
internaţional este exercitat de către persoane fizice şi juridice care sunt comercianţi.
Sunt comercianţi aceia care desfăşoară fapte de comerţ, având comerţul ca o profesie
obişnuită, şi societăţile comerciale. Societăţile comerciale au calitatea de comerciant
de la constituirea lor, ceea ce le îngăduie să exercite actele obiective de comerţ
prevăzute de lege.Statele, unităţile administrativ–teritoriale,organizaţiile
interguvernamentale, cum ar fi instituţiile specializate ale Naţiunilor Unite sau alte
instituţii specializate nu au şi nu pot avea calitatea de comerciant. Totuşi, atât statele
cât şi o parte din organizaţiile interguvernamentale participă la unele raporturi de
comerţ internaţional.Astfel, se constată că la raporturile juridice comerciale participă
şi alte persoane fizice şi juridice, care nu au calitatea de comerciant, ceea ce atrage
atenţia asupra faptului că noţiunea cea mai indicată pentru a preciza care sunt
participanţii la comerţul internaţional este aceea de “subiecte ale raportului juridic de
comerţ internaţional”.
Drepturile dobândite de participanţii la raportul juridic de comerţ
internaţional. Dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea participanţilor la raporturile
juridice de comerţ internaţional-comercianţii persoane fizice sau societăţi comerciale-
să aibă: a) o anumită atitudine faţă de drepturile dobândite, de pildă să dispună de
drepturile respective; b) să ceară subiectului care şi-a asumat obligaţia să şi-o onoreze
la timp şi la nivelul calitativ convenit prin contractul internaţional încheiat; c) să ceară
apărarea drepturilor organelor competente ale statului a cărui lege a fost desemnată de
părţi să guverneze fondul şi efectele contractului.
1. Drepturile dobândite de subiectul activ pot fi concepute ca o facultate de a
face ceva- facultas agendi sau ca o pretenţie că cealaltă parte contractantă să-şi
îndeplinească obligaţia asumată- pretesa.
7
Din nevoia de precizie şi rigoare este mai potrivit să se folosească noţiunea de subiect al raportului juridic de
comerţ internaţional, având în vedere înţelesul clasic ce se dă acestui concept, locul ce îi este consacrat în
realitatea comercială, precum şi frecvenţa folosirii acestei noţiuni în relaţiile comerciale internaţionale. Ibidem, p.
77.
 2. In raporturile juridice de comerţ internaţional, mai evident ca în alte raporturi
juridice, rezultă legătura indisolubilă dintre drepturi şi obligaţii. Relaţiile contractuale
de comerţ internaţional se bazează pe: a. egalitatea juridică a părţilor şi pe b.
autonomia lor de voinţă în precizarea drepturilor şi obligaţiilor. De aceea, şi în
derularea raporturilor contractuale cooperarea părţilor este indispensabilă.
Obligaţiile asumate de participanţii la raportul juridic de comerţ internaţional.
Într-un contract de comerţ internaţional îndatoriri revin ambelor părţi. În măsura
în care una din părţi se obligă, adică îşi asumă anumite obligaţii- să predea marfa la o
anumită dată; marfa să fie în cantităţi şi cu o calitate determinată etc.- ea este ţinută să
le îndeplinească, altfel cealaltă parte va avea pierderi. Între vânzător şi cumpărător, de
pildă, pot fi convenite clauze, în virtutea cărora şi una şi cealaltă parte, au atât
drepturi, cât şi îndatoriri: vânzătorul să predea marfa la timp şi în bune condiţiuni;
cumpărătorul să achite preţul stipulat în contractul de vânzare internaţională, integral
sau în mai multe tranşe.8
Grupe de participaţi la comerţul internaţional. Multitudinea şi diversitatea
raporturilor juridice de comerţ internaţional care se stabilesc între participanţii la
comerţul internaţional în desfăşurarea acestuia comportă implicarea în asemenea
raporturi a unei multitudini şi diversităţi de subiecţi de drept.
Sfera acestor subiecţi, ca de altfel şi denumirile sub care ei îşi realizează
participarea diferă substanţial de la o legislaţie naţională la alta. Mai mult chiar, în
cadrul fiecărui sistem naţional de drept se pot distinge mai multe grupe de asemenea
participanţi.
Participanţii la raporturile de comerţ internaţional pot fi clasificaţi în funcţie de
ordinea juridică de apartenenţă în 2 grupe distincte, şi anume: subiecţi de drept ce
aparţin ordinii juridice naţionale a diverselor state şi subiecţi de drept ce aparţin
ordinii juridice internaţionale. Cei care fac parte din prima grupa formează categoria
tradiţională de participanţi; ei sunt prezenţi în majoritatea covârşitoare a raporturilor
de comerţ internaţional, iar calitatea lor juridică este dată de dreptul naţional, adică de
dreptul intern al statului de origine. Fac parte din această categorie agenţii economici
cu personalitate juridică (societăţi comerciale şi regii autonome), şi comercianţi
persoane fizice. Cei care alcătuiesc a doua grupă sunt subiecţi de drept internaţional.
Alături de cele două grupe menţionate este implicată în raportul de comerţ
internaţional şi o a treia grupă de subiecţi de drept-societăţile transnaţionale
/multinaţionale -care, prin statutul lor juridic ocupă un loc aparte între participanţii la
asemenea raporturi.
3.2. Subiecte de drept internaţional
Subiectele de drept internaţional cuprind la rândul lor două subgrupe: statele şi
organizaţiile internaţionale.
8
Ibidem, p. 81.
 3.2.1. Statul – subiect al raporturilor juridice de comerţ internaţional
Statul este un subiect cu o poziţie deosebită în raporturile juridice de comerţ
internaţional, deoarece, pe de o parte, acţionează ca titular de suveranitate, deci, ca
putere suverană,(de iure imperii) iar, pe de altă parte, ca o persoană juridică, putând
face acte de comerţ internaţional, deşi nu are calitatea de comerciant.
Statul este un subiect originar al ordinii juridice internaţionale. Statul deţine o
poziţie singulară printre ceilalţi subiecţi de drept în virtutea atributului de legiferare,
care este o consecinţă a suveranităţii, el stabileşte statutul juridic al subiecţilor de
drept naţional, iar ca titular de suveranitate participă la realizarea unor convenţii
internaţionale prin care se creează organizaţii interguvernamentale ca subiecţi de drept
internaţional.9
Statul participă uneori la raporturi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică
internaţională în care, de regulă, se implică în dubla sa calitate de titular de
suveranitate şi de subiect de drept civil, asumându-şi anumite obligaţii privind
subvenţionarea de investiţii din străinătate şi garantarea de credite în vederea realizării
unor astfel de investiţii de către participanţii nemijlociţi la raporturile de comerţ
internaţional, ori, în fine, garantarea investiţiilor străine realizate pe teritoriul asupra
căruia îşi exercită propria suveranitate.10
Statul nu are calitate de comerciant şi nici nu îşi revendică o asemenea calitate
de vreme ce el îşi autoatribuie plenitudine de capacitate juridică ceea ce îi permite să
se implice în operaţiuni economice cu străinătatea. Calitatea de titular de suveranitate
conferă statului un loc aparte între ceilalţi subiecţi de drept internaţional.
Personalitatea juridică a statului nu este supusă regulilor, privind dobândirea sau
pierderea ei,stabilite de dreptul comun cu referire la celelalte persoane juridice. În
literatura de specialitate11s-a apreciat ca în raporturile de comerț internațional, statul se
manifestă ca „subiect de drept privat (de iure gestionis)”, iar actele încheiate de stat
ca” titular al patrimoniului propriu” sunt supuse regulilor dreptului comerțului
internașional12.
3.2.2. Organizaţiile internaţionale interguvernamentale
Organizaţiile interguvernamentale sunt create prin acordul de voinţă al statelor
interesate. Apariţia şi existenţa lor decurg, în fiecare caz în parte, dintr-o convenţie
internaţională multilaterală realizată cu participarea mai multor state titulare de
suveranitate care, prin voinţele lor concordante, dau fiinţă unui nou subiect de drept
internaţional.

9
M. Voicu, op. cit., p. 48.
10
M. N. Costin, S. Deleanu, op. cit. p. 53.
11
Ioan Macovei,Tratat,2014 , p.73.
12
Ibidem,p.74.
 Organizaţiile interguvernamentale sunt subiecţi de drept derivaţi ai ordinii
juridice internaţionale ce încă de la înfiinţare dobândesc un statut juridic propriu care
le stabileşte parametrii definitorii ai activităţii ce urmează să o desfăşoare în vederea
atingerii finalităţilor urmărite de statele membre la constituirea acestora.
Organizaţiile interguvernamentale sunt entităţi internaţionale lipsite de un
teritoriu propriu şi de o populaţie asupra căreia organele de decizie ale acestora să
exercite atribuţii de putere; de asemenea, sunt lipsite de suveranitate. Capacitatea
juridică a acestora este determinată prin convenţia internaţională de constituire a lor,
convenţie care conţine prevederi şi cu privire la structura şi finalităţile acestora.
Implicarea organizaţiilor interguvernamentale în raporturile juridice de drept
privat făcând parte din ordinea juridică naţională a statelor membre, chiar dacă se face
într-un mod nesemnificativ, pune totuşi în discuţie problema distincţiei dintre
asemenea organizaţii şi ceilalţi participanţi la viaţa juridică internă din acele state.
Doctrina juridică13 a remarcat câteva deosebiri notabile între aceşti subiecţi de drept
cu statut special şi ceilalţi subiecţi din ordinea juridică internă, subliniind că separarea
dintre cele două categorii de subiecţi de drept în discuţie poate fi făcută prin utilizarea
cumulativă a următoarelor 3 criterii:
- participarea pluristatală, care este un criteriu obiectiv,sugerează şi defineşte
geneza unor asemenea organizaţii;
- desfăşurarea unei activităţi de interes pentru mai multe state, care este un
criteriu finalist, arată scopul în jurul căruia se centrează întreaga implicare a
unor asemenea organizaţii în viaţa juridică;
- existenţa unui act constitutiv concretizat într-o convenţie internaţională sau într-
un tratat internaţional, care este criteriul formal,sugerează fundamentul juridic
al calităţii de subiect de drept al organizaţiilor respective.
În lumina acestor criterii, s-a apreciat că aparţin ordinii juridice internaţionale
formaţiunile colective înfiinţate printr-un tratat care le fixează un obiect de activitate
cu caracter internaţional şi le asigură totodată posibilitatea de a participa în nume
propriu la raporturi de drept internaţional.
3.3. Subiecte de drept naţional
Majoritatea raporturile de comerţ internaţional se leagă între subiecţi de drept
naţional-persoane juridice (societăţi comerciale,organizaţii neguvernamentale, regii
autonome) şi persoane fizice, care participă la asemenea raporturi, în condiţii de
egalitate juridică. Între subiecţii de drept naţional implicaţi în raporturi de comerţ
internaţional, societăţile comerciale deţin ponderea cea mai importantă.
3.3.1. Societăţile comerciale
Statutul juridic al societăţilor comerciale.În sistemele de drept naţional
societăţilor comerciale dețin, de drept,calitatea de comerciant, ceea ce face ca ele să
13
Stanciu D.Cărpenaru,Tratat de Drept comercial român, ed.VI-a actualizată,Ed.Universul Juridic, Bucureşti,2019, p.162.
aibă statutul juridic rezervat comercianţilor.Statutul juridic de participanţi la
raporturile de comerţ internaţional diferă de la un sistem de drept la altul.
Legile naţionale incidente în materie stabilesc în mod nuanţat condiţiile de
înfiinţare, organizare, înregistrare şi funcţionare a societăţilor comerciale.
În dreptul comerţului internaţional, sediul este esențial in determinarea
naţionalității societăţilor comerciale.“Legea naţională este legea statului a cărui
cetăţenie o are persoana în cauză”14.
Principalele forme de societăţi comerciale
1. Societatea în nume colectiv. Societatea se constituie pe principiul intuitu
personae; asociaţii au calitatea de comerciant;operaţiunile comerciale sunt derulate
sub o firmă socială; părţile sociale sunt netransmisibile; se caracterizează prin
răspunderea solidară şi nelimitată a asociaţilor, care pot fi urmăriţi de creditorii
societăţii pentru obligaţiile sociale şi asupra patrimoniului propriu, dar numai în
subsidiar. Societatea în nume colectiv este guvernată de principiul încrederii între
asociaţi, ceea ce implică: un număr relativ mic de participanţi-parteneri; un capital, de
regulă, mijlociu. În legislaţiile naţionale sunt stipulate, între condiţiile de formă:
obligativitatea statutului, efectuarea înscrierii şi publicitatea necesară, contractul
încheiat de părţi găsindu-şi expresia în statutul societăţii sau pactul social al
acesteia.Denumirea societăţii,(firma), cuprinde, adesea, numele tuturor asociaţilor, a
unora sau a unuia dintre ei, conţinând precizarea: “Societate în nume colectiv”.
2. Societatea în comandită simplă. Se caracterizează prin existenţa a două
categorii de asociaţi: comanditaţii şi comanditarii. Asociaţii comanditaţi reprezintă
elementul activ al societăţii; ei dispun de gestiunea acesteia,desfăşoară activităţi
comerciale,prestează munca, iar comanditarii au ca aport doar capitalul. Condiţiile de
constituire a societăţii în comandită sunt similare celor pentru constituirea societăţii în
nume colectiv, numai că în cazul celei dintâi, sub aspectul condiţiilor de formă, se
impune să existe câte un asociat din fiecare categorie.
3. Societatea pe acţiuni.Este acea societate comercială în care cotele de
participare ale asociaţilor sunt reprezentate prin titluri numite acţiuni, fiecare asociat
(acţionar) fiind obligat numai în limita aportului sau, exprimat în acţiuni. Acţiunile
societăţii fiind titluri negociabile-ceea ce face să treacă destul de frecvent de la un
deţinător la altul -imprimă societăţii un caracter anonim.
Societatea comercială pe acţiuni se poate constitui prin subscripţie publică,
definită drept constituire continuată şi fără apel de subscripţie publică, cunoscută ca o
constituire simultană. Potrivit unor legislaţii naţionale, prin subscripţie publică se
constituie acele societăţi comerciale care îşi înscriu acţiunile la cursul unei burse de
valori sau care recurg la agenţi de schimb, la stabilimente financiare ori la diverse
modalităţi de publicitate. Societatea emite titluri mobiliare: acţiuni şi obligaţiuni.

14
Brânduşa Ştefănescu,Ion Rucăreanu,Dreptul comerţului internaţional, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1983, p. 62.
 4. Societatea în comandită pe acţiuni. Se caracterizează prin garantarea
obligaţiilor sociale cu patrimoniul şi răspunderea solidară şi nelimitată a
comanditaţilor şi răspunderea comanditarilor limitată la acţiunile subscrise. Se
deosebeşte de societatea în comandită simplă prin aceea că, între administratorii
numiţi şi revocaţi de adunarea generală, sunt cuprinşi şi comanditarii. Dacă un asociat
comanditar este numit administrator, el devine comanditat.Modalităţile de constituire
sunt asemănătoare celor privind societatea pe acţiuni.Apropierea societăţii în
comandită pe acţiuni de societatea pe acţiuni se explică deoarece ambele se integrează
în categoria societăţilor de capital.
5. Societatea cu răspundere limitată. Este acea societate comercială ale cărei
obligaţii sociale sunt garantate numai cu patrimoniul social.Asociaţii răspund numai
cu cota lor de capital.Capitalul social este divizat în părţi sociale, care nu pot fi
negociate.Administrarea societăţii se face de către unul sau de către mai mulţi
administratori.
Societatea cu răspundere limitată preia unele caractere ale societăţii în nume
colectiv, dar si ale societăţiipe acţiuni.Astfel, asociaţii limitaţi ca număr,se angajează
intuitu personae şi nu au posibilitatea să-şi cedeze părţile sociale decât în anumite
condiții. Asociaţii răspund de obligaţiile societăţii numai în limita valorii părţilor lor
sociale, care sunt reprezentate prin certificate, nu prin titluri (acţiuni).
Naţionalitatea societăţilor comerciale. Naţionalitatea unei societăţi comerciale
este de maximă importanţă,întrucât în funcţie de aceasta se determină lex societatis.
Criteriile folosite,în diferite sisteme de drept naţionale,pentru determinarea
naţionalităţii sunt :criteriul sediului social(locul în care se află sediul administrativ şi
de conducere a societăţii determină naţionalitatea),criteriul locului activităţii
principale(locul unde societatea desfăşoară activitatea cea mai importantă si este
obţinută cea mai mare cifră de afaceri)15, criteriul locului de constituire (societatea
comercială are naţionalitatea statului unde ea a fost înfiinţată cu respectarea
prevederilor legale în vigoare) şi criteriul controlului (conferă societăţii comerciale
naţionalitatea principalilor acţionari sau a majorităţii administratorilor).
Sucursalele şi filialele societăţilor comercialeAtât sucursalele cât şi filialele
sunt structuri exterioare ale societăţilor comerciale, determinate de amplificarea
activităţii lor în zone şi regiuni întinse ca efect al creşterii interesului clientelei pentru
produsele respective. Dacă sucursalele nu se disting de societatea-mamă,nu au
personalitate juridică si sunt dependente economic total de societatea-mamă, filialele
sunt societăţi comerciale propriu-zise;beneficiază de autonomie juridică totală faţă de
societatea-mamă si sunt dependente economic de societatea-mamă, care deţine, de

15
Acest criteriu este criticabil pentru instabilitatea pe care o presupune: o societate având mai multe filiale şi sucursale
poate obţine o cifră de afaceri mai mare în ţări diferite de la an la an, aceasta ducând automat la schimbarea
naţionalităţii.
regulă, mai mult de jumătate din capitalul lor16.Sucursala şi filiala sunt două entităţi
distincte, având un regim juridic diferit.
Sucursala societăţii.Sucursala este definită ca fiind un dezmembrământ al
societății-mamă,fără personalitate juridică,dar cu o anumită autonomie și care este
dependentă economic de aceasta. Sucursala poate participa ca parte în contracte,
deoarece, deși nu are personalitate juridică proprie, are personalitatea juridică a
societății fondatoare;un act juridic încheiat de către sucursală este un act juridic al
societății fondatoare.
Sucursala nu are un patrimoniu propriu, toate angajamentele fiind garantate
de patrimoniul general al societății fondatoare, justificare practică pentru
înființarea unei asemenea entități.Sucursala este fondată pentru a degreva
administrația centrală a unei societăți de activitățile sale specifice afacerilor acelei
societăți într-o zona aflată la distanță de sediul principal.
Sucursala nu poate să stea în proces în locul societății fondatoare, dar poate
subscrie actele procedurale efectuate în numele societății fondatoare,în limitele
mandatului care i-a fost acordat și în legatură cu activitatea sa caracteristică, așa
cum a fost delimitată prin actele constitutive. Societatea fondatoare poate fi citată
și la sediul sucursalei, care este o așezare comercială a persoanei citate.
Sucursalele sunt stabilimente secundare, subordonate societăţii comerciale
centrale, constituirea acestora fiind un reflex al extinderii activităţii economice a
societăţii-mamă în alte ţări decât aceea care a dat naţionalitatea acesteia. Sucursalele
sunt supuse legii naţionale care a decis constituirea lor, fiind totodată supuse şi legilor
ţărilor străine în care ele funcţionează, dar numai în ceea ce priveşte înfiinţarea
lor.17Cu toate acestea, sucursalele pot fi acţionate în justiţie în ţările în care ele
funcţionează în legătură cu operaţiunile efectuate în acele ţări. În anumite condiţii ele
pot fi declarate în faliment în ţările respective, dar numai în ceea ce priveşte bunurile
situate pe acel teritoriu.
Filiala societăţii comerciale.Filiala este societatea comercială cu personalitate
juridică proprie, cu patrimoniu, obiect de activitate şi răspundere proprii, având o
legătură economică cu societatea-mamă care deţine o parte importantă din capitalul
acesteia. Orice filială are naţionalitatea ţării unde funcţionează şi este supusă legilor
acelei ţări.Constituirea de filiale reprezintă o modalitate pentru investiţii străine şi de
aceea legea locală stabilește de obicei, măsurile impuse de această circumstanţă, în
armonie cu interesele economice ale acelei ţări, fie pentru a stimula, fie pentru a
îngrădi asemenea investiţii. Statutul juridic al filialei este cârmuit de legea locală.
Pentru filială această lege constituie lex societatis.Ca urmare, legea societăţii
constituente nu va avea nici un impact asupra acestui statut juridic18.

16
M. Voicu, op. cit., p. 41.
17
Ioan Macovei,Tratat,2014, p.178
 Caracteristica principală a filialei rezidă în faptul că asupra ei societatea-
mamă din străinătate exercită controlul în modalităţi juridice diferite.Pe plan
juridic, relaţia dintre filială şi societatea-mamă din străinătate este complexă, fiind
caracterizată atât prin personalitatea juridică distinctă a filialei, cât și prin
controlul juridic pe care societatea-mama îl exercită asupra acesteia.
Din punct de vedere economic, relaţia dintre filială şi societatea - mamă se
caracterizează prin autonomia relativă a filialei,prin care se exprimă atât
autonomia filialei, dar şi dependenţă faţă de societatea-mamă. Având personalitate
juridică proprie, filialele sunt cârmuite de legea ţării pe teritoriul căreia îşi au
sediul şi a cărei naţionalitate o dețin.Astfel, pe de o parte, filiala se află sub
controlul şi sub activitatea economică impusă, iar pe de altă parte, filiala are o
puternică autonomie economică, în sensul că are o viaţă economică şi financiară
proprie, materializată, prin faptul că întocmeşte documente financiar-contabile
(buget de venituri şi cheltuieli, bilanţ contabil etc.),distincte de cele ale societăţii-
mamă,pe care este obligată să le înregistreze la autorităţile fiscale naționale,
întocmai ca orice societate comercială.
Reprezentanţele societăţilor comerciale.În afara sucursalelor şi filialelor
societăţile comerciale îşi pot organiza reprezentanţele pe teritoriul altor state. Acestea
se înfiinţează la cererea societăţilor comerciale pentru a efectua acte şi fapte juridice
în numele şi în contul acestora.
Reprezentanţele societăţilor comerciale sunt o prelungire a personalităţii juridice
a societăţii-mamă, neavând calitatea de subiect distinct de drept.Actele juridice si
activitatile reprezentanței sunt efectuate numai în numele societății comerciale
străine19.Ele sunt cârmuite de legea societăţii comerciale care le-a constituit,
deosebindu-se de filiale, dar se aproprie de sucursale prin regimul lor juridic.
Reprezentanţele nu au capital propriu, ci numai bunuri care fac posibilă îndeplinirea
activităţilor lor comerciale.Reprezentanţele exercită numai funcţii de intermediere,în
calitate de comisionar sau mandatar al societăţii-mamă.Aşadar, reprezentanţele
societăţilor comerciale pot fi definite ca fiind acele entităţi juridico-economice care
îndeplinesc funcţii de intermediere între societăţile care le-au constituit şi partenerii
lor contractuali din ţara respectivă.
Reprezentanţele nu sunt abilitate să realizeze fapte de comerţ în nume
propriu, ci ele pot efectua numai acte juridice în calitate de „reprezentant" al
societăţii-mamă, adică în calitate de intermediar între structura centrală şi
partenerii ei comerciali, actele reprezentanţei fiind actele societăţii-mamă.

18
Deşi constituirea filialei este supusă legii ţării de constituire,devine totuşi aplicabilă numai dacă este acceptată şi de legea
societăţii-mamă.
19
I.Macovei,op.cit., p.180.
Reprezentanţa acţionează în numele societăţii-mamă (anonime alieno) şi pe seama
acesteia, având calitatea juridică de mandatar.
În cazul în care reprezentanţa (agenţia) acţionează în calitate de comisionar sau
de mandatar al unei societăţi comerciale de naţionalitate străină, ea se organizează în
armonie cu prevederile legii privind autorizarea şi funcţionarea reprezentanţelor
societăţilor comerciale şi organizaţiilor economice străine.
Reprezentanţa (agenţia) îndeplineşte o funcţie specializată, de intermediar între
societatea comercială primară (societatea care a constituit-o) şi partenerii ei
contractuali. Aceasta se deosebeşte de filială ori sucursală întrucât nu este şi nici nu
poate fi organizată ca întreprindere producătoare de mărfuri sau prestatoare de
servicii,rolul său reducându-se la activităţi de intermediere a raporturilor contractuale
între societatea-mamă şi alţi participanţi la schimbul comercial .
Calitate de subiect de drept are numai societatea comercială mandantă sau
comitentă. Reprezentanţa este, prin urmare, un subiect de drept asimilat.
Fuziunea si divizarea internaţională a societăţilor comerciale.
Fuziunea este posibilă numai între societăţi comerciale.20Fuziunea este modul
de concentrare al societăţilor comerciale având aceeaşi naţionalitate sau de
naţionalităţi diferite. În acest din urmă caz, are caracter internaţional.Indiferent de
faptul că fuziunea are loc între societăţi de aceeaşi naţionalitate sau între societăţi de
naţionalitate diferită, operaţiunea în sine se concretizează prin reunirea patrimoniilor a
două sau mai multe societăţi comerciale pentru a forma o nouă asemenea societate,
distinctă de acelea care i-au dat naştere sau pentru a amplifica volumul activităţii
uneia dintre ele prin încorporarea celeilalte.
În baza legilor naţionale fuziunea societăţilor comerciale se poate realiza pe
două căi: prin absorbţie şi prin contopire.
Contopirea constă în reunirea a două sau mai multe societăţi comerciale, prin
unirea patrimoniilor acestora, care îşi încetează activitatea, dând naştere unei noi
societăţi, diferită de cele care i-au preexistat.
Absorbţia reprezintă înglobarea a două sau mai multe societăţi comerciale într-
una existentă, care rămâne în fiinţă, iar celelalte societăţi înglobate, incluse, dispar ca
subiecte de drept. Prin absorbţie are loc încorporarea în patrimoniul societăţii
absorbantă a patrimoniilor societăţilor absorbite care astfel îşi încetează existenţa. În
ambele ipoteze odată cu reunirea patrimoniilor se produce o contopire a subiectelor de
drept.21În cazul în care societăţile implicate în fuziune au naţionalităţi diferite,
fuziunea lor poate fi înfăptuită numai dacă este admisă de legea fiecărei societăţi,

20
Fuziunea este operaţiunea prin care doua societăţi se unesc pentru a forma o singura entitate pentru
consolidarea capacităţii sale concurenţiale, fiind şi un mijloc de reorganizare a unui grup.
21
Termenul utilizat este de "fuziune-absorbţie", fiind procedeul cel mai des utilizat, deoarece societățile
care fuzionează au importanţă diferită, iar cea mai puternică le absoarbe pe celelalte.
precum şi de legea care ar urma să guverneze societatea nou creată. Legile societăţilor
implicate primesc vocaţie în cazul fuziunii internaţionale a lor şi sub aspectul
condiţiilor de înfăptuire a acesteia.
Divizarea este operaţiunea prin care întreg patrimoniul unei societăți este
împărțit în mai multe fracţiuni transmise simultan mai multor societăți deja
existente sau noi.Divizarea se realizează în general în profitul societății -mamă și
are ca efect o concentrare de întreprinderi. Divizarea poate fi de doua feluri:
a)Divizare totală - se împarte întreg patrimoniul societăţii scindate.
b)Divizare parţială- desprinderea numai a unei părţi din patrimoniu, urmată de
o transmitere către una sau mai multe societăţi existente sau care se înfiiţează în
acest fel.(este tratata ca un aport parţial de activ şi ca o divizare propriu-zisa).
Elemente caracteristice fuziunii și divizării
A. Transmiterea universală a patrimoniului.Caracteristica aparţine atât
operaţiunilor de fuziune, cât și celor de divizare.Important este faptul că pasivul
societății absorbite sau divizate este luat în sarcina societăților absorbante sau noi.
În cazul divizării,"partajul"se face în funcţie de elementele de activ aportate
fiecărei societăți beneficiare de aporturi,deși societățile moştenitoare sunt solidar
responsabile față de creditorii societății divizate.
B. Dizolvarea societatii absorbite sau divizate.Caracteristica distinge
fuziunea și divizarea de "aportul parţial de active", prin care o societate face aport
la o alta societate deja creată. Nu are loc o procedura de lichidare a societății
absorbite sau divizate, așa cum se întâmplă în alte cazuri de dizolvare.
C. Schimbul (compensarea) drepturilor sociale.Pentru a restructura o
societate prin fuziune sau divizare, trebuie ca acţionarii sau asociaţii societății
absorbite sau divizate să devină asociaţii societății moştenitoare prin atribuirea de
acţiuni sau părți sociale la noua societate.Atunci când societatea beneficiară a
transmiterii patrimoniului deţine titluri ale societății absorbite sau divizate, nu
poate primi propriile sale titluri în schimb-acţiuni sau părți sociale.
Condiţii generale de validare a fuziunilor si divizărilor
Societățile participante pot fi societăți comerciale de forme juridice diferite
(pot exista legaturi între societățile de capitaluri și cele de persoane). O societate
dizolvată sau în curs de lichidare poate să participe la o fuziune sau să se divizeze
cu condiţia ca, după deschiderea lichidării, să nu fi procedat la nici o repartizare de
activ între acţionari.
Lipsa fraudei.Dacă fuziunea sau divizarea a fost facuta prin fraudă,
creditorii lezaţi prin absorbirea sau divizarea societății, pot cere ca forma de
reorganizare să le fie inopozabilă.
Protecția liberei concurențe.Cele două forme de reorganizare reprezintă
mecanismul juridic prin care se realizeaza amplificarea activității,în special
"concentrarea economică."
 Prin concentrare economică se înțelege orice act juridic prin care:
- se operează transferul proprietății asupra totalității sau unei părți a
bunurilor, drepturilor și obligaţiilor unui agent economic.
- se permite unui agent economic sau a unui grup de agenţi, de a exercita o
influență determinantă asupra unui alt agent sau grup de agenţi.
Consecinţele economice se răsfrâng nu doar asupra societarilor direct
implicate, ci și asupra ansamblului întreprinderilor din grupul de care acestea
aparţin. În cazul fuziunii a două societăți, dacă ele fabrică produse analoage, se
ajunge de fapt la eliminarea unui concurent.
Integrarea societăţilor comerciale pe plan internaţional. Pe plan internaţional se
manifestă tot mai pregnant tendinţa de grupare a societăţilor comerciale pentru
realizarea unor structuri organizatorice de mare amploare capabile să facă faţă cu
succes concurenţilor potenţiali. Grupările de societăţi comerciale se disting între ele
prin gradul de integrare între societăţile implicate în cadrul fiecărei asemenea
structuri. În funcţie de acest criteriu se pot distinge 4 tipuri de grupări de societăţi
comerciale, şi anume:
1) Gruparea de tip trust constituie o structură realizată prin reunirea mai multor
societăţi comerciale de forţă economică relativ redusă în cadrul căreia integrarea
societăţilor implicate este totală.Trustul unifică într-o singură entitate colectivă
societăţile implicate în grupare,astfel încât acestea îşi pierd practic autonomia
funcţională, fiind subordonate unei conduceri centralizate care stabileşte direcţiile
activităţii economice a grupării astfel formate, precum şi obiectivele şi mijloacele
acestei activităţi.
2) Gruparea de tip concern22 este constituit pe principii similare sistemului
integrat al trusturilor. Concernele s-au legitimat ca societăţi comerciale de proporţii
constituite printr-un proces de treptată şi constantă integrare a unor societăţi
comerciale cu o forţă economică mai mică, dar cu potenţial de creştere şi consolidare
în sistemul integrat,oferit de concern. Ca şi în cazul trusturilor, conducerea
concernului are un caracter unitar,urmărind obiective strategice comune şi adoptând
procedeele tactice impuse pentru atingerea lor.
3) Gruparea de tip holding este în esenţa ei o societate comercială care,
deţinând în mod legal majoritatea acţiunilor uneia sau mai multor filiale, are controlul
activităţii acestora.Exercitarea dreptului de control permite societăţii holding să
influenţeze, în armonie cu interesele sale specifice, strategia şi tactica societăţilor
controlate. Holding-ul este în măsură să emită directive obligatorii privind
managementul general al societăţilor comerciale implicate.
4) Gruparea de interes economic este o entitate juridico-economică situată la
limita de contact între societatea comercială şi asociaţie. Societăţile comerciale
implicate în grupare îşi păstrează autonomia gestionară şi funcţională, cât şi
22
I.Macovei, op.cit.,p.183
identitatea de sine ca persoane juridice. În aceste condiţii, ele îşi unesc eforturile
pentru a realiza în comun obiective economice limitate : birouri de vânzare, case de
import sau export etc.,pentru a le exploata în comun în vederea facilitării obiectului
lor propriu de activitate.
5) Grupul de interes economic (G.I.E.)23reprezintă o asociere între două sau
mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată,în scopul
înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al
îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective, GIE este persoană juridică cu scop
patrimonial, care poate avea calitatea de comerciant sau necomerciant.
Grupul de interes economic se constituie prin contract încheiat între membrii
grupului, care este actul constitutiv al grupului şi se înmatriculează în Registrul
comerţului. În actul constitutiv trebuie să se arate denumirea grupului, urmată sau
precedată de sintagma ‘grup de interes economic’ sau iniţialele ‘G.I.E.’; trebuie să
conţină datele de identificare ale membrilor (persoane fizice sau juridice); domeniul de
activitate şi activitatea principală; natura comercială sau necomercială; durata
activității,membrii cu atribuţii de administrare şi reprezentare sau adminis-tratorii
nemembrii şi puterile lor. GIE se poate constitui cu sau fără capital. Membrii grupului
pot conveni să afecteze anumite bunuri pentru desfăşurarea activităţii grupului, însă
drepturile membrilor nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile (acţiuni). GIE nu
poate avea drept scop obţinerea de profituri pentru sine, dacă din activitatea grupului
rezultă profit, acesta va fi distribuit (cu titlu de dividende) între membrii grupului în
cotele prevăzute în actul constitutiv sau în părţi egale dacă nu se prevede. În cazul în
care cheltuielile depăşesc veniturile, acestea se împart între membrii în cotele prevăzute
în actul constitutiv sau în părţi egale .
Actul constitutiv se autentifică, iar în termen de 15 zile de la acest moment
administratorii, fondatorii sau împuterniciţii acestora vor solicita înmatricularea în
Registrul comerţului (în a cărui rază teritorială se va afla sediul grupului). Dacă
constată îndeplinirea condiţiilor, judecătorul delegat, prin încheiere, va autoriza
constituirea grupului şi înregistrarea acestuia. GIE trebuie de asemenea să publice
actul de constituire. Toate GIE sunt supuse înregistrării şi publicării însă calitatea de
comerciant nu o are decât grupul ce are ca obiect de activitate săvârşirea de acte de
comerţ.
G.I.E. funcţionează prin organele sale :
Adunarea generală.Condiţiile privind adoptarea hotărârilor se stabilesc prin
actul constitutiv, în lipsa unor dispoziţii speciale hotărârile se iau cu vot unanim. În
ceea ce priveşte hotărârea de modificare a actului constitutiv aceasta tot timpul se ia
cu vot unanim, iar pentru aprobarea situaţiei financiare şi pentru deciziile privind
răspunderea administratorilor este necesar votul majorităţii. Prin actul constitutiv se
poate prevedea ca anumiţi membrii să dispună de un anumit număr de voturi mai
23
Ibidem,p.184
mare, însă nimeni nu poate avea majoritatea voturilor.Adunarea generală se convoacă
de către administratori, la solicitarea unuia din ei sau a unui membru al grupului;în
cazul inacţiunii administratorilor, la solicitarea persoanelor interesate instanţa
judecătorească poate convoca adunarea.
Administratorii. Administratorii sunt persoane fizice sau juridice,desemnaţi prin
actul constitutiv sau aleşi prin vot în adunarea generală. Administratorii pot face toate
operaţiile necesare aducerii la îndeplinire a obiectivelor grupului.
Modificarea Grupului de interes economic.Modificările GIE pot privi: mutarea
sediului, schimbarea obiectului principal de activitate, fuziunea, dizolvarea,
reducerea/prelungirea duratei de funcţionare. Orice modificare în privinţa GIE se face
prin modificarea actului constitutiv. Modificarea actului constitutiv se face cu
respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute pentru încheierea lui. Hotărârea
de modificare se ia cu votul unanim. Actul adiţional cuprinzând textul integral al
actului constitutiv modificat se depune la registrul comerţului
Încetarea calităţii de membru. Calitatea de membru încetează prin:
excludere,retragere,deces respectiv încetarea personalităţii juridice,cesiunea părţilor
de interes. Legea precizează enunţiativ cauzele de excludere: neefectuarea aportului de
capital la care s-a obligat, amestecul fără drept în administrarea grupului etc.
Excluderea se pronunţă de către instanţa de judecată la cererea majorităţii membrilor.
Hotărârea judecătorească respectivă se menţionează în registrul comerţului. Orice
membru se poate retrage potrivit prevederilor actului constitutiv sau prin acordul
unanim al celorlalţi membrii. Dacă nu se îndeplinesc aceste condiţii, un membru se
poate retrage pentru motive temeinice în baza hotărârii tribunalului.
Dizolvarea şi lichidarea. Cauzele de dizolvare sunt aceleaşi cu cele pentru
dizolvarea societăţii comerciale: expirarea timpului stabilit pentru durata grupului,
imposibilitatea atingerii obiectivului de activitate grupului sau atingerea acestuia,
hotărârea membrilor,declararea falimentului, alte cauze.Dizolvarea are ca efect
deschiderea procedurii lichidării, excepţional dizolvarea nu este urmată de lichidare în
cazul fuziunii şi divizării grupului.
Lichidarea se realizează de persoane fizice sau juridice autorizate-lichidatorii.
care au următoarele atribuţii:să vândă prin licitaţie publică bunurile grupului, să
încaseze creanţele şi să plătească datoriile,să repartizeze membrilor ceea ce se cuvine
fiecăruia din lichidare. Lichidatorii nu pot repartiza membrilor nici o sumă de bani
până nu sunt achitate toate datoriile grupului. După terminarea lichidării, trebuie să se
ceară radierea înmatriculării grupului din registrul comerţului.GIE este supus
procedurilor reorganizării judecătoreşti şi a falimentului.
3.3.2. Comercianţii persoane fizice
Comercianţii persoane fizice sunt subiecţi de drept naţional care participă la
raporturile de comerţ internaţional (pe scară mult mai redusă). Această grupă de
participanţi nu a primit o reglementare juridică unitară pe plan internaţional. Astfel,
legislaţiile de influenţă germană au consacrat o concepţie subiectivă în această
problemă, recunoscând calitatea de comerciant numai persoanelor fizice care îşi
înscriu o firmă în registrul de comerţ. Legislaţiile de influenţă franceză consacră o
concepţie obiectivă în ceea ce priveşte definirea calităţii de comerciant. Potrivit
acestei concepţii, se recunoaşte o atare calitate persoanei fizice care îndeplineşte
cumulativ 2 condiţii, şi anume:1) săvârşeşte în nume propriu şi pe cont propriu acte
sau fapte de comerţ şi 2) activitatea comercială astfel exercitată să fie înfăptuită cu
titlu profesional, ceea ce presupune să aibă caracter de continuitate şi să vizeze
asigurarea mijloacelor de existenţă pentru acela care o realizează. Ambele concepţii
pretind ca subiectul de drept în cauza să aibă capacitatea de exerciţiu cerută de lege
pentru dobândirea calităţii de comerciant.
Accesul la profesiunea de comerciant este supus, din punct de vedere legal,
unor condiţii care diferă sub anumite aspecte de la o legislaţie la alta. În toate
legislaţiile naţionale a fost instituită obligaţia pentru comerciant de a ţine anumite
registre, dintre care unele sunt obligatorii (registrul jurnal, registrul inventar), iar altele
facultative. Obligativitatea registrelor este instituită de lege cu o dublă finalitate: pe
de o parte, ea tinde să ocrotească interesul general al comerţului, iar pe de altă parte
să protejeze interesul propriu al comerciantului. De asemenea, în toate legislaţiile, cu
referire la comercianţi fiinţează o procedură execuţională specială, numită faliment,
care le este aplicabilă numai în cazul în care se află în încetare de plăţi;comerciantul
falit poate intra sub impactul a două instituţii juridice specifice, prin existenţa ei, şi
anume: concordatul şi moratoriul.
Capacitatea de a fi comerciant.Reglementarea capacităţii de a fi comerciant
nu are caracter unitar pe plan internaţional. În baza principiului libertăţii comerţului
“oricine ar putea exercita orice comerţ”, dar în toate ţările sunt stipulate condiţiile în
care unei persoane i se acordă posibilitatea de a exercita un comerţ.
Persoana fizică pentru a fi comerciant trebuie să aibă capacitate de folosinţă şi
de exerciţiu. Această condiţie are în vedere faptul că raportul juridic de comerţ
internaţional este, prin excelenţă, un raport obligaţional, care presupune o prestaţie, de
regulă, în faciendo, implicând capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice.
Statutul juridic al comerciantului.Ansamblul drepturilor şi obligaţiilor
comerciantului alcătuieşte statutul său juridic. Între drepturile cele mai importante,
recunoscute şi consacrate în legislaţiile naţionale ale statelor sunt: dreptul de a alege
liber şi a exercita o profesie comercială; dreptul comerciantului, persoana fizică, la
circulaţie liberă; dreptul la circulaţie liberă a mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor;
dreptul de a fi informaţi cu privire la orice schimbare legislativă în domeniul activităţii
comerciale, desfăşurate de comercianţi, persoane fizice.
Între principalele obligaţii sunt: înscrierea în Registrul de comerţ; ţinerea unei
evidente privind derularea afacerilor; efectuarea unor acte de publicitate privind
bilanţul, lichidarea (falimentul) afacerii etc. Comercianţii au obligaţia de a ţine anumite
registre, cum sunt: registrul jurnal sau registrul inventar. În practică aceste registre
servesc, mai ales, ca mijloace de probă.
Firma comercială. În reglementările mai multor state, firma este definită drept
“numele cu care comerciantul semnează” şi sub care “îşi derulează afacerea”.
Comerciantul are libertatea să-şi aleagă denumirea firmei, având obligaţia să o înscrie
în registrul de comerţ, în cazul în care denumirea aleasă diferă de numele său
adevărat. Dreptul la firmă este definit ca “un drept patrimonial”, conferind
comerciantului căruia aparţine un drept de folosinţă exclusivă.
Comerciantul-persoana fizică este obligat să-şi înscrie numele şi prenumele în
întregime sau prin prescurtare; firma trebuie să precizeze cine este comerciantul şi
care este felul comerţului.
Statutul comercianţilor străini
Comercianţii persoane fizice străine au dreptul să exercite acte şi fapte de comerţ
internaţional, cu respectarea regulilor stipulate în legea naţională a statului
respectiv.Elementul de extraneitate, care defineşte comerciantul persoană fizică drept
străin, îl constituie domiciliul său în străinătate; cetăţenia nu este relevantă în stabilirea
regimului juridic prevăzut pentru investitorii străini. Comercianţii persoane fizice
străine pot constitui sucursale sau filiale, urmând, în principiu, prevederile legale în
acest domeniu, în cazul societăţilor comerciale străine.
3.4. Societăţile transnaţionale
Societăţile transnaţionale/multinaţionale sunt acele societăţi comerciale care
chiar de la constituirea lor se fundamentază pe elemente fără caracter naţional (cum
sunt: capitalul ce provine de la asociaţi din diferite ţări, etc.) şi care sunt lipsite de o
legătură juridică cu un anumit stat, astfel că în privinţa lor nu primeşte vocaţie nici
una din legile naţionale, iar litigiile izvorâte din interpretarea şi aplicarea actelor
constitutive sunt scoase (total sau parţial) de sub competența instanţelor naţionale,
spre a fi date pentru soluţionare unor instanţe speciale.24Într-o altă definiție,societatea
transnațională este o „întreprindere de mari dimensiuni, având sediul central într-o
ţară şi care operează, în principal sau parţial, prin filialele sale din alte ţări.Aceste
corporaţii se extind la scară internaţională pentru a valorifica avantajele verticale şi
orizontale ale economiei de scară”25.
Societatea transnaţională este acea entitate economică formată dintr-o firmă
mamă şi filialele ei din mai multe ţări, caracterizată de internaţionalizarea
producţiei,se bazează pe un”bazin internaţional de resurse umane,materiale şi
financiare şi promovează la scară globală un anumit set de valori proprii”. 26
Normele juridice aplicabile societăţilor transnaţionale se stabilesc în funcţie de
24
Marin Voicu,Dreptul comerţului internaţional,Ed.Ex Ponto,Constanţa,2002,p.46.
25
David W. Parce, Dictionary of Modern Economy, Ed. Macmillan Press, London, 1994,p.125.
26
Liviu Voinea,Corporaţiile transnaţionale şi capitalismul,Ed.Polirom,Bucureşti,2007,p.18.
structura acestor societăţi.Asemenea societăţi au apărut iniţial ca societăţi naţionale cu
toate că în realitate erau multinaţionale27.
În cazul altor societăţi multinaţionale,legea naţională a unuia dintre participanţi
primeşte aplicare numai în subsidiar, pentru a colmata lacunele normelor consfinţite
prin statutele lor. Aplicarea ei devine aici posibilă deoarece însăşi părţile contractului
de societate au acceptat-o anticipat printr-o clauză expresă a acestuia pentru toate
situaţiile viitoare în raport cu care normele cuprinse în statute s-ar dovedi insuficiente
spre a le oferi o rezolvare.
Există şi societăţi transnaţionale în a căror acte constitutive se evită orice
referire la vreun sistem de drept naţional, în privinţa lor primind aplicare numai
normele statornicite prin statutele proprii28. Unele societăţi transnaţionale înţeleg să-şi
întregească normele consfinţite prin actele lor constitutive apelând la principiile
comune ale sistemelor de drept din statele participante. De asemenea, având sedii
principale în mai multe ţări şi capitalul social format din aporturile unor asociaţi din
ţări diferite, companiile transnaţionale se constituie şi funcţionează fără legătură
juridică cu un anumit stat29.
În ceea ce priveşte jurisdicţia aplicabilă societăţilor transnaţionale, este de
menţionat că, de regulă, aceste societăţi evită jurisdicţia instanţelor naţionale pentru
litigiile care s-ar putea ivi în legătură cu interpretarea şi aplicarea actelor lor
constitutive; se convine ca asemenea litigii să fie supuse spre soluţionare unor instanţe
speciale: tribunale internaţionale ad-hoc(în compunerea cărora să fie asigurată
paritatea internaţională) sau organe internaţionale de jurisdicţie,(Curtea Internaţională
de Justiţie ş.a). În momentul de faţă, tendinţa privind regimul juridic al societăţilor
transnaţionale este în sensul ca acesta să fie structurat pe baza unor norme juridice
uniforme, statuate prin convenţii internaţionale.
Principalele trăsături distinctive sunt de natură juridică :capitalul lor este
naţional sau multinaţional; au o structură internaţională distinctă,care le deosebeşte
de vechile monopoluri;îşi extind activităţile de producţie şi comercializează pe mai
multe pieţe,printr-o strategie globală,bazată pe studii aprofundate,aduse la zi în
mod permanent;nu se află sub incidenţa unor anumite legi naţionale,datorită
structurării şi funcţionarii concomitente în mai multe ţări;litigiile ce pot să apară nu
sunt în competenţa instanţelor naţionale,ci,a unor instante speciale.30
27
Prima societate de acest gen a fost compania franco-romană de navigaţie aeriană constituită în 1920 pentru efectuarea transportului de
călători pe linia Paris-Bucureşti. Deşi prin natura sa această societate era multinaţională, ea a primit totuşi naţionalitatea franceză şi, ca urmare,
a fost supusă legilor franceze.
28
Din această categorie fac parte unele organisme constituite sub egida ONU, ca de exemplu Banca Internaţională
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Societatea Financiară Internaţională, etc.
29
Sugestiv este cazul“Scandinavian Air System“constituită cu participarea a trei societăţii comerciale din Danemarca, Norvegia şi Suedia,cu
sedii principale la Copenhaga, Oslo şi Stockholm. Actele constitutive ale “Scandinavian Air System” nu fac nici o referire la reglementările
naţionale din cele trei ţări, ci conţin principii şi norme care reglementează funcţionarea sa internaţională.
30
Mircea N.Costin, Sergiu Deleanu,Dreptul comerţului internaţional,Ed.Dacia,Cluj-Napoca, 1987, p.57;
 Din punct de vedere economic, atât conceptul de societate transnaţională, cât
şi cel de societate multinaţională se caracterizează prin aceleaşi trăsături: a)
capitalul societăţii este de valoare mare,alcătuit din vărsăminte ale unei mari
companii, dar şi din contribuţii la capital din partea unor societăţi din ţara de
provenienţă sau alte ţări;b)activitatea de investiţii, producţie şi comercializare a
societăţii se desfăşoară prin filiale aflate într-un număr mare de ţări;c)cifra de
afaceri a societăţii este deosebit de mare,de regulă de peste 1 mld. de dolari,dar
cele mai multe societăţi au cifre de afaceri de peste 50-70 mld. de dolari; d)unele
societăţi transnaţionale au cifre de afaceri mai mici de l mld. de dolari,dar
activează în domenii de vârf, incare detin un monopol;e)societatea cuprinde
activitati economice dispersate în mai multe filiale(producţie, bancare, cercetare-
dezvoltare, comercializare, asigurări); f) forma principală de realizare a activităţilor
societăţilor transnaţionale o reprezintă investiţiile străine directe, prin care se
asigură deţinerea pachetului de control şi monopol asupra deciziei.
Societăţile transnaţionale sunt caracterizate atât printr-un statut juridic
aparte,cât şi prin componentele economice, financiare şi manageriale în relaţiile
internaţionale,având drept repere:nivelul concurenţei comerciale;puterea ofertei și
a cererii;amenințarea substituenţilor și a noilor competitori. Activităţile societăților
multinaționale sunt esenţiale în procesele de extindere a relaţiilor economice la
nivel mondial, considerându-se că economia mondială a devenit o economie
globalizată prin intermediul acestora.Ele realizează aproximativ două treimi din
comerţul mondial, până la o treime din comerţul mondial fiind intrafirmă, între
filiale ale aceleiaşi companii.
Societatile transnationale au un rol foarte important în stimularea şi
răspândirea internaţională a tehnologiei,generând circa 80% din comerţul mondial
în domeniul tehnologiei şi majoritatea cercetărilor întreprinse în dezvoltarea
sectorului privat31.
3.4.1.Evoluţia societăţilor transnaţionale
Fenomenul globalizarii, promovat prin politici macroeconomice globale,
a condus dus la apariţia societăţilor transnaţionale.Dispunând de o forţă economică
superioară multor state naţionale,societăţile transnaţionale isi concentreaza
activitatea în acele domenii economice care le asigura obţinerea unor profituri
maxime:industria petrolieră, chimică, industria a automobilelor, etc, instituind
treptat a monopolului transnaţional asupra fluxului comercial. 32
Primele companii importante din punct de vedere economic care şi-au
desfăşurat activitatea pe mai multe continente au fost marile companii comerciale
din secolele al XVI- XVIII-lea, în special companiile Indiilor de Est ale puterilor

31
Joseph E.Stiglitz,Mecanismul globalizarii,Ed. Polirom,Iaşi,2008,p.l64.
32
Revista de Drept Comercial nr.6/2010,ed.Lumina Lex,Bucureşti,p. 96.
imperiale, dintre care se remarcă cea olandeză şi cea britanică, ce acţionau între
Europa şi Asia, Hudson Bay Company, care opera între America de Nord şi Marea
Britanie, şi British Royal Africa Company. 33Deși aceste companii operau, în
general, în spaţiul juridic unic al imperiului şi organizau, în general, comerţul şi
mai puţin producţia, ele s-au implicat, între anumite limite, şi în producţie şi au
constituit formele incipiente ale societatilor transnationale.
La începutul secolului al XlX-lea, investiţiile în străinătate (majoritatea de
portofoliu) se concentrau asupra materiilor prime şi a industriilor extractive
(sectorul primar).Spre sfârşitul secolului al XlX-lea,investiţiile în străinătate se
extindeau şi în agricultură (plantaţii şi ferme),dar nu erau nereglementate, deoarece
nu existau restricţii internaţională asupra mişcărilor de capital. Descoperirile din
domeniile comunicaţiilor şi transportului au îmbunătăţit capacitatea firmelor de a
controla procesul internaţional de producţie de la sediile centrale ale corporaţiilor,
formându-se reţele comerciale globale pentru mărfurile de bază în perioada clasică
a etalonului aur.34
Prima conflagraţie mondială a intrerupt expansiunea investiţiilor în
străinătate.Majoritatea afacerilor internaţionale a rămas concentrata în sectorul
produselor primare;principalele companii petroliere au continuat să domine acest
sector,companiile americane şi britanice au investit în plantaţii în domeniul
fructelor, al ceaiului şi zahărului, dominand comerţul cu aceste mărfuri.Astfel,a
crescut numărul cartelurilor între principalele companii din fiecare sector, care
foloseau acest mijloc pentru a împărţi şi controla pieţele mondiale ale produselor
de bază.
Perioada postbelică este considerată etapa prezenţei globale a societatile
transnationale.Multinaţionalele au devenit jucători de primă mărime în economia
mondială în anii '70-'80,în sensul că cifra lor de afaceri a crescut mai repede decât
producţia mondială.
Societăţile transnaţionale au totalizat,în această perioadă, majoritatea
exporturilor mondiale,iar vânzările filialelor din străinătate au depăşit totalul
exporturilor globale; s-a înregistrat o trans-naţionalizare semnificativă a producţiei,
prin formarea reţelelor globale de producţie şi distribuţie.
În a doua jumătate a secolului XX și începutul secolului XXI companiile
europene au dezvoltat avantaje competitive în anumite industrii,iar companiile
japoneze au atins niveluri de productivitate similare cu cele ale Statelor Unite în
anumite sectoare, reuşind extinderea pe piața mondială.

33
David Held, Anthony McGrew, David Goldblatt,Jonathan Perraton,Transformări globale. Politică, economie şi
cultură, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 277.
34
Joseph E.,Stiglitz,op.cit.,p. 163.