ARBITRAJUL – JURISDICŢIE ALTERNATIVĂ LA JUSTIŢIA CLASICĂ

Noţiune
Arbitrajul constituie o metodă jurisdicţională, convenţională şi facultativă, de
soluţionare a unui litigiu patrimonial, având la bază o procedură în care persoane
particulare sunt învestite de către părţile litigante cu pronunţarea unei hotărâri
definitive şi obligatorii pentru acestea.
Arbitrajul reprezintă o jurisdicţie convenţională de drept privat, pentru rezolvarea
anumitor litigii de către una sau mai multe persoane, în cadrul unei proceduri bazate
pe autonomia de voinţă a părţilor şi cu respectarea ordinii publice şi a dispoziţiilor
imperative ale legii1.
În accepţiunea sa cea mai largă, termenul „arbitraj” desemnează modalitatea de
soluţionare a unui litigiu de către o persoană numită arbitru. Noţiunea de arbitraj se
referă la instanţa (organul de jurisdicţie) sau la procedura potrivit căreia se va
soluţiona litigiul sau însuşi obiectul activităţii jurisdicţionale (res litigiosa).
Arbitrajul este o instituţie bazată pe autonomia de voinţă a părţilor. Potrivit
liberalismului juridic, fundamentul arbitrajului îl constituie convenţia arbitrală,
înţelegerea părţilor de a recurge la această cale de soluţionare a litigiului dintre ele.
Prin convenţia arbitrală – încheiată sub forma unei clauze înscrisă într-un
contract (clauza compromisorie) sau sub forma unui înscris separat (compromis) –
părţile convin ca litigiul dintre ele să fie încredinţat spre soluţionare unor persoane
particulare (arbitri), cu excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti.
Procedura de judecată arbitrală este stabilită de părţi, de către arbitri, de către o
instituţie permanentă de arbitraj.
Avantajele arbitrajului
Între justiţia arbitrală şi jurisdicţia statală nu sunt raporturi de concurenţă, ci de
complinire, de întregire a paletei căilor de soluţionare a litigiilor, deci de extindere a
facultăţilor pe care legea le oferă persoanelor fizice sau juridice, în spiritul doctrinei
drepturilor omului. Constrângerile şi formalismul propriu justiţiei statale constituie
garanţii ale unei drepte soluţii şi sunt considerate virtuţi ale acesteia. Totuşi, ceea ce
în general poate constitui o virtute, în cazuri particulare se poate manifesta ca un
viciu.
1
Conform art. 541 C. pr. civ., arbitrajul este o jurisdicţie alternativă, având caracter privat; în administrarea
acestei jurisdicţii, părţile litigante şi tribunalul arbitral competent pot stabili reguli de procedură derogatorii de la
dreptul comun, cu condiţia ca regulile respective să nu fie contrare ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale legii.

1
 Dezavantajele justiţiei statale (lentoarea procedurilor, dificultatea executării
hotărârilor judecătoreşti, caracterul costisitor al accesului la judecată şi – nu în
ultimul rând – neîncrederea în instanţele judecătoreşti), care generează îndoielile
cetăţeanului cu privire la „justeţea actului de justiţie”, reprezintă argumente în sensul
identificării unor căi care să furnizeze celor interesaţi şi „un alt fel de justiţie”. În
doctrină s-a apreciat, în acest sens, că „arbitrajul îşi are originea în carenţele justiţiei
statale”.
Constituind o excepţie de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiţiei
constituie monopol de stat, arbitrajul prezintă, prin caracteristicile ce decurg din
dispoziţiile legale care îl reglementează – Cartea a IV a Codului de procedură civilă
–, o serie de avantaje incontestabile:
1.Celeritatea soluţionării cauzei, principiu specific arbitrajului şi regulilor
arbitrale.
2. Discreţia judecăţii în cadrul tribunalelor arbitrale, cu scopul evitării expunerii
publice a persoanelor implicate în litigii. Procedura arbitrală nu este publică, ceea ce
deosebeşte procesul arbitral de soluţionarea litigiilor aflate pe rolul instanţelor. Arbi-
trajul se înfăţişează ca o excepţie de la principiul publicităţii şedinţei de judecată.
3. Competenţa tehnică a arbitrilor reprezintă un avantaj important, întrucât părţile
au posibilitatea să aleagă arbitri specializaţi şi independenţi, în constituirea
tribunalului arbitral luând în considerare,în primul rând, experienţa şi competenţa lor
profesională.
4. Avantajele unei proceduri flexibile:
a. Libertatea alegerii instanţei.
b. Întocmirea cererilor. Arbitrajul nu impune cerinţe privind forma cererilor.
c. Compunerea instanţelor. În funcţie de varietatea domeniilor abordate în cadrul
litigiului, compunerea instanţei arbitrale este decisă de părţi
d. Controlul procedurilor preliminare.Arbitrul controlează fazele preliminare
şedinţei de judecată,iar,în majoritatea cazurilor, judecătorul nu are această
posibilitate.
e. Administrarea probatoriilor. În ceea ce priveşte probele, instanţele publice
impun, de obicei, o serie de reguli de procedură privind administrarea probelor, cum
ar fi jurământul depus de martori, mijloace de constrângere pentru aducerea acestora
şi prezentarea de concluzii asupra probelor administrate de către ambele părţi.
f. Rapiditatea luării deciziilor. Viteza cu care se desfăşoară procedura arbitrală
poate fi, în mare parte, controlată de către părţi.

2
 g. Posibilitatea mai mare de reprezentare a părţilor. În faţa instanţelor publice,
partea care nu doreşte să se prezinte trebuie să fie reprezentată de către un avocat sau
de către un consilier juridic, iar în arbitraj se poate alege orice reprezentant în faţă
instanţei.
h. Costul. În sistemul nostru de drept, părţile plătesc o taxă unică, calculată
proporţional cu valoarea litigiului, onorariul arbitrilor fiind plătit de instituţia
arbitrală, care se ocupă şi de rezervarea unei săli de şedinţe.
5. Rolul conciliator specific tribunalului arbitral. Atmosfera în care se
desfăşoară şedinţa de arbitraj este mai puţin solemnă, mai puţin formalistă, iar
arbitrii, specialişti în domeniul la care se referă litigiul, fac ca decizia să fie acceptată
de către părţi.
6. Arbitrul urmăreşte satisfacerea interesului privat al părţilor. În sistemul
nostru de drept, judecătorii ce funcţionează în cadrul unei instituţii a statului
urmăresc, în principal,satisfacerea interesului public,cu respectarea strictă a legii.
Arbitrajul reprezintă o alternativă la justiţia clasică.
Caracterele generale ale arbitrajului
a) Caracterul arbitral derivă din arbitrabilitatea litigiilor. Arbitrabilitatea
litigiilor se manifestă ca o condiţie de sesizare valabilă a instanţei arbitrale, din care
transpare una din trăsăturile esenţiale ale judecăţii – caracterul arbitral.
b) Caracterul intern. Elementul de teritorialitate creează o separaţie pregnantă a
caracterizării arbitrajului. Dacă de esenţa arbitrajului ţin caracterele arbitral şi
comercial ce sunt întrunite cumulativ, trebuie relevate distincţiile dintre arbitrajul cu
caracter intern şi arbitrajul cu caracter internaţional.
c) Caracterul internaţional al arbitrajului este definit nu numai din perspectiva
obiectului litigiului arbitral, ci, mai ales, rezultă din prezenţa unor elemente de
extraneitate (când vine în contact cu un sistem de drept străin), în litigiile supuse
arbitrajului.
d) Caracterul comercial al arbitrajului rezultă din faptul că obiectul său îl
constituie litigiile născute sau care se vor naşte din operaţii de comerţ internaţional.
1.2. Arbitrabilitatea litigiului
Problematica arbitrabilităţii unui litigiu poate fi abordată în consonanţă cu
dispoziţiile art. 542 C. pr. civ., care configurează domeniul arbitral prin prisma sferei
persoanelor care pot să recurgă la arbitraj, conceptual denumită „arbitrabilitate
subiectivă” şi a obiectului arbitrajului, calificată drept „arbitrabilitate obiectivă”.
a) sfera persoanelor care pot să recurgă la arbitraj (arbitrabilitatea subiectivă):

3
 Art. 542 şi urm. C. pr. civ. prevede, drept regulă generală, că persoanele care au
capacitatea deplină de exerciţiu a drepturilor pot conveni să soluţioneze, pe calea
arbitrajului, litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi
asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie.
b) sfera litigiilor arbitrabile, respectiv a litigiilor susceptibile a fi soluţionate pe
calea arbitrajului (arbitrabilitatea obiectivă):
Noţiunea generică obiectul arbitrajului a subsumat arbitrabilitatea obiectivă
a litigiilor interne şi condiţiile în care subiectele de drept pot conveni cu privire la
soluţionarea litigiilor prin mecanismele arbitrajului privat voluntar.
În privinţa obiectului arbitrajului, art. 542 alin. (1) teza II-a prevede o
competenţă materială generală a acestuia în soluţionarea litigiilor, cu excepţia celor
„care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relaţiile
de familie, precum şi drepturile asupra cărora părţile nu pot să dispună”.
1.3. Formele arbitrajului
Arbitrajul ad-hoc
Modalitatea tradiţională a arbitrajului a fost arbitrajul ad-hoc.Arbitrajul
ad-hoc2constituie o formă de justiţie nestatală, cu caracter particular, facultativ,
esenţialmente voluntar, susceptibilă de utilizare în raporturile patrimoniale,
constituită prin voinţa părţilor litigante, în vederea soluţionării litigiului ivit între ele.
Arbitrajul ad-hoc poate fi în acelaşi timp un arbitraj de tip strict, după cum poate
fi şi un arbitraj ex aequo et bono3.
Arbitrajul instituţional
Apariţia relativ recentă a arbitrajului instituţional s-a datorat declinului
arbitrajului ocazional, determinat de carenţele de organizare în cazul unei conduite
necorespunzătoare a uneia din părţi, avându-se în vedere că eficacitatea acestuia
presupune cooperarea dintre părţi, poziţia obstrucţionistă a uneia din părţi putând fi
un obstacol insurmontabil.

2
În art.1 pct. 2 lit. b) din Convenţia Europeană de Arbitraj Comercial Internaţional, Geneva 21 aprilie 1961, arbitrajul ad -hoc
înseamnă „reglementarea litigiilor (...) de către arbitri numiţi pentru cazuri determinate".
3
Există un arbitraj, denumit „arbitraj forţat”, în acele situaţii în care, pentru o anumită materie, legea prevede că orice contencios
va fi soluţionat numai pe cale de arbitraj şi numai după o anumită procedură .