Arbitrajul comercial internaţional este un sistem jurisdicţional derogator de la

dreptul comun (cel al instanţelor de stat). În cadrul său, în temeiul voinţei părţilor o instanţă
specială este organizată şi abilitată să soluţioneze un anumit litigiu, care s-a născut sau care se va
naşte în viitor. Voinţa părţilor are asemenea efecte deoarece legea (statul) recunoaşte celor
implicaţi în cadrul comerţului internaţional abilitatea de a recurge la asemenea instanţe
cu caracter privat.
Operatorii economici preferă soluţionarea litigiilor lor prin intermediul arbitrajului pentru
incontestabilele sale avantaje rezultate din următoarele principii ale arbitrajului:
 Dosarul unui litigiul arbitral este confidenţial.
 Dreptul părţilor de a alege forma arbitrajului - ad-hoc sau instituţionalizat, ex aequo
et bono - legea aplicabilă fondului litigiului şi locul soluţionării litigiului arbitral.
 Soluţionarea cu celeritate a litigiului arbitral. Specializarea arbitrilor.
 Dreptul părţilor de a alege arbitrii ce vor soluţiona litigiul arbitral, posibilitate
neregăsită în cazul soluţionării litigiilor prin intermediul instanţelor de judecată statale.
 Dreptul părţilor de a alege limba în care se desfăşoară procedura arbitrată ş.a.
Principalele reglementări internaţionale în materia arbitrajului comercial internaţional, la
care România a aderat prin ratificare, sunt următoarele:
• Convenţia europeană privind arbitrajul comercial internaţional de la Geneva 1961
(denumită în continuare Convenţia de la Geneva)
• Convenţia internaţională privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrate
străine de la New York 1958 (denumită în continuare Convenţia de la New York).
Legea română reglementează arbitrajul comercial internaţional prin:
• Codul de procedură civilă:
 Cartea a IV-a - Despre arbitraj - art. 541 - 621 C. pr. civ.,
 Cartea a VII-a - Procesul civil internaţional, titlul IV - Arbitrajul
internaţional şi efectele hotărârilor arbítrale străine, capitolul I - Procesul arbitral
internaţional şi capitolul II - Efectele hotărârilor arbitrate străine - art. 1111 - art. 1133 C.
pr. civ.
• Regulile din 2014 de Procedură Arbitrală (denumite în continuare RPA) ale Curţii de
Arbitraj Comercial Internaţional
• Regulile de arbitraj ale UNCITRAL
Semnificaţia arbitrajului comercial internaţional. În esenţă, arbitrajul se înfăţişează ca o
justiţie sau jurisdicţie (alternativă) voluntară şi privată, la care părţile apelează pentru a sustrage
litigiul lor din competenţa justiţiei de stat, pentru a fi soluţionat de către unul sau mai mulţi
arbitri.
Litigiu arbitral este orice litigiu derivând dintr-un contract sau în legătură cu contractul,
inclusiv referitor la încheierea, interpretarea, executarea sau desfiinţarea lui, precum şi din alte
raporturi juridice arbitrabile.
Conform criteriului economic este internaţional litigiul/arbitrajul care are o cauză ce
interesează comerţul internaţional sau care priveşte operaţii de comerţ internaţional.
Din punct de vedere juridic, definitoriu pentru calificarea unui litigiu arbitral internaţional
este elementul de extraneitate al litigiului.
Litigiul arbitral este intern când părţile au naţionalitatea sau cetăţenia română,
respectiv a statului forului, iar raportul juridic nu conţine elemente de extraneitate care să
pună în discuţie aplicarea legii străine.
Litigiul arbitral este internaţional când se naşte dintr-un raport de drept privat cu
element de extraneitate sau din operaţii de comerţ internaţional între persoane fizice sau juridice
având, în momentul încheierii convenţiei de arbitraj, reşedinţa lor obişnuită sau sediul în state
(contractante) diferite.
Distincţia între arbitrajul comercial internaţional şi arbitrajul relativ la investiţii
internaţionale prezintă interes practic - diferenţa principală dintre ele, din care decurg
toate celelalte deosebiri, este dată de izvorul arbitrajului: libertatea de voinţă a pârtilor,
convenţia părţilor în arbitrajul comercial internaţional (i) şi tratate internaţionale în cazul
arbitrajului relativ la investiţii (ii).

Arbitrabilitatea litigiilor comerciale internaţionale - Arbitrabilitatea unui litigiu

internaţional reprezintă vocaţia acestuia de a fi soluţionat prin intermediul arbitrajului şi
este analizată din perspectiva obiectul respectivului litigiul şi al capacităţii părţilor de a
încheia o convenţie de arbitraj

Inarbitrabilitatea obiectivă a litigiilor comerciale internaţionale - Pentru a determina

domeniul de acţiune al arbitrajului, s-a apreciat că arbitrajul se opreşte, în mod absolut, la
graniţa drepturilor patrimoniale.
Afirmaţia este principial corectă, deoarece pot face obiectul arbitrajului, deci şi al
convenţiei arbitrale, toate litigiile (patrimoniale ce privesc drepturi asupra cărora părţile
pot dispune, cu excepţiile prevăzute expres de lege.

Caracterele arbitrajului comercial internaţional

• Caracter nestatal, privat - Conform legii române, arbitrajul este o jurisdicţie alternativă
cu caracter privat. Spre deosebire de arbitraj, justiţia statalărealizată prin intermediul
instanţelor judecătoreşti este instituită de stat.
• Caracterul voluntar - Arbitrarea litigiilor se poate realiza numai în condiţiile
existenţei convenţiei de arbitraj prin care părţile, în mod voluntar şi în temeiul libertăţii
contractuale, stabilesc soluţionarea litigiului lor prin intermediul arbitrajului. Prin excepţie,
recursul la arbitraj se realizează în temeiul unei convenţii internaţionale sau în temeiul
unei alte dispoziţii legale naţionale.
• Competenţa specializată a arbitrilor - Prin intermediul arbitrajului comercial
internaţional pot fi soluţionate numai litigiile (patrimoniale) ce privesc drepturi asupra
cărora părţile pot dispune, cu excepţiile prevăzute expres de lege.
• Caracterul vremelnic sau temporar - Tribunalul arbitral se constituie în vederea
rezolvării unui litigiu determinat şi încetează să mai existe odată cu pronunţarea unei
hotărâri arbitrale în acea cauză. Aşadar, din această perspectivă, chiar şi arbitrajul
instituţionalizat are un caracter vremelnic.

Clasificarea arbitrajului
• Arbitraj instituţionalizat şi arbitraj ad-hoc
• Arbitrajul instituţionalizat (permanent) - se realizează de către o instituţie permanentă
de arbitraj care beneficiază de o structură organizatorică permanentă, de un regulament de
funcţionare şi de propriile Reguli de procedură arbitrală.
• Arbitrajul ad-hoc (ocazional) este arbitrajul care nu este realizat de o instituţie de
arbitraj. Părţile pot solicita suportul tehnic al unei instituţii de arbitraj şi să aleagă aplicarea
regulilor de procedură arbitrală ale unei instituţii de arbitraj, fără ca prin aceste opţiuni să se
modifice caracterul ad-hoc al arbitrajului.
• Arbitraj de drept (de jure) şi arbitraj în echitate (etaequo et bono)
• Arbitrajul de drept (de jure) este acel arbitraj în care arbitrii soluţionează litigiul
în temeiul contractului principal şi dispoziţiilor legii aplicabile litigiului, cu stricta respectare a
acestora, conform dispoziţiilor art. 5 din C. pr. civ.
• Arbitrajul în echitate (et aequo et bono) este arbitrajul în care arbitrii
soluţionează litigiul potrivit principiilor echităţii în comerţul internaţional, cu respectarea ordinii
publice şi a bunelor moravuri, precum şi a principiilor fundamentale ale procesului civil,
principii ce se regăsesc în principiile procedurii arbítrale: dreptul la un proces echitabil, în
termen optim şi previzibil, de către un tribunal independent şi imparţial, cu respectarea
principiului egalităţii de tratament, a dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii.

Convenţia de arbitraj este o înţelegere prin care părţile se obligă să supună unui
arbitraj instituţionalizat sau ocazional litigiile (de comerţ internaţional) care s-au ivit sau
ar putea să se ivească între ele privitoare la un raport de drept determinat, contractual sau
extracontractual, renunţând la dreptul de a se adresa în acest scop instanţelor
judecătoreşti.
Formele convenţiei de arbitraj. Concept de gen, convenţia arbitrală include în sfera sa
trei tipuri, specii distincte:
o clauza compromisorie - este acordul prin care părţile stabilesc ca litigiile ce s-ar
naşte în viitor din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie
soluţionat prin intermediul arbitrajului
o compromisul - este o înţelegere de sine stătătoare, respectiv acordul prin care
părţile convin ca un litigiu intervenit între ele să fie soluţionat pe calea
arbitrajului Condiţia ca litigiul să fie născut anterior încheierii compromisului
caracterizează acest contract
înţelegerea scrisă făcută în faţa tribunalului arbitral- Recunoaşterea acestei forme a
convenţiei de arbitraj era impusă de reglementarea ei distinctă sub aşa numită formă „a
schimbului de acte procedurale”, respectiv forma introducerii cererii de arbitrare şi acceptarea
pârâtului ca această cerere să fie soluţionată prin intermediul arbitrajului, conform prevederilor
art. 8 alin. (6) din RPA.
Condiţiile de fond ale convenţiei de arbitraj. Condiţiile de fond ale convenţiei de arbitraj sunt
cele prevăzute pentru validitatea oricărui act juridic: capacitate, consimţământ, obiect şi cauză.
Atunci când convenţia arbitrală are ca obiect un litigiu internaţional, valabilitatea
acesteia, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de fond, este stabilită (alternativ) de mia dintre
legile următoare:
 legea stabilită de părţi;
 legea care guvernează obiectul litigiului;
 legea aplicabilă contractului ce conţine clauza compromisorie;
 legea româna

Obiectul convenţiei de arbitraj. Cum am arătat în secţiunea dedicată arbitrabilităţii litigiilor,

regula este aceea că pot face obiectul arbitrajului, deci şi al convenţiei arbitrale, toate litigiile
patrimoniale ce privesc drepturi asupra cărora părţile pot dispune, cu excepţiile prevăzute
expres de lege.
În litigiile comerciale internaţionale, poate face obiectul arbitrajului şi al unei
convenţii arbitral orice cauză de natură patrimonială, dacă ea priveşte drepturi asupra
cărora părţile pot dispune liber, iar legea statului de sediu al instanţei arbitrate nu rezervă
competenţa exclusivă instanţelor judecătoreşti.
Condiţii de formă ale convenţiei de arbitraj. Pentru validitatea convenţiei de arbitraj
condiţiile de formă au în vedere forma pe care o îmbracă convenţia, precum şi conţinutul
convenţiei de arbitraj.
Convenţiile de arbitraj trebuie să îmbrace forma scrisă, respectiv forma înscrisului
sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii lor.
Forma scrisă a convenţiei de arbitraj este îndeplinită prin:
• forma înscrisului unic;
• schimb de corespondenţă, indiferent de forma acesteia: telegramă, telex, fax, poşta
electronică sau orice alt mijloc de comunicare permiţând a-i stabili proba printr-un text;
• schimb de acte procedurale; în acest sens, se poate accepta şi forma echivalentă
convenţiei arbitrale, respectiv forma introducerii cererii de arbitrare şi acceptarea pârâtului
ca această cerere să fie soluţionată prin intermediul arbitrajului, consemnată în scris în
încheierea de şedinţă, în fapt, prin înţelegere scrisă făcută în faţa tribunalului arbitral.

Efectele convenţiei arbitrale. Cu o natură juridică dublă, convenţia arbi- trală este un act
procedural grefat pe o puternică şi esenţială structură contractuală. Natura complexă a
convenţiei de arbitraj generează două tipuri de efecte:
 • Efecte de natură contractuală;
• Efecte de natură procedurală.
Tribunalul arbitral, soluţionează litigiul arbitral şi este format dintr-un arbitru unic sau din
mai mulţi arbitri, respectiv trei arbitri în acest din urmă caz, dintre care unul este supraarbitru;
numărul arbitrilor trebuie să fie impar.
Puterea arbitrilor, respectiv a tribunalului arbitral, are ca sursă convenţia părţilor şi
legea, având ca şi arbitrajul o dublă natură.

Procedura arbitrală este o varietate a procedurii civile şi, prin urmare, se fundamentează pe
principiile procedurii civile, şi are aceleaşi reguli de desfăşurare a procesului, cu particularităţile
impuse de specificitatea arbitrajului.
Principiile procedurii arbitrale. în derularea procesului arbitral, întocmai ca în procesele
de drept comun, pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale părţilor,
trebuie să se asigure părţilor respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil:
• egalitatea de tratament, respectiv garantarea respectării drepturilor procesuale, în mod
egal şi fără discriminări;
• garantarea dreptului la apărare;
• contradictorialitatea;
• disponibilitatea;
• oralitatea, procesele dezbătându-se oral;
• celeritatea judecării cauzei;
• confidenţialitatea dosarului.

Limba arbitrajului. Dezbaterea litigiului în faţa tribunalului arbitral se face în limba stabilită
prin convenţia arbitrală sau, dacă nu s-a prevăzut nimic în această privinţă ori nu a intervenit o
înţelegere ulterioară, într-o limbă de circulaţie internaţională stabilită de tribunalul arbitral.
Modalitatea de soluţionare a litigiului. Tribunalul arbitral va judeca litigiul fie în drept strici,
aplicând litigiului legea stabilită de părţi ,fie în echitate.
Termenul arbitrajului. Codul de procedură civilă şi RPA, stabilesc că atunci când părţile nu au
convenit altfel, tribunalul arbitral trebuie să pronunţe hotărârea în termen de cel mult şase luni
de la data constituirii sale.
Caducitatea arbitrajului. Nerespectarea termenului arbitrajului este sancţionată cu
caducitatea arbitrajului, sancţiune justificată prin încălcarea unuia dintre principiile
arbitrajului, principiu ce reprezintă un avantaj important al arbitrajului, şi anume celeritatea
judecării litigiului arbitral.
Hotărârea arbitrată - Ca în orice proces civil, procedura arbitrată ia sfârşit prin
pronunţarea hotărârii arbitrate, denumită sentinţă arbitrată.
Sentinţa arbitrală se redactează în scris şi trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
• „componenţa nominală a tribunalului arbitral, numele asistentului arbitral, locul şi data
pronunţării hotărârii;
• numele părţilor, domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul, precum şi
numele reprezentanţilor părţilor şi ale celorlalte persoane care au participat la dezbaterea
litigiului;
• menţionarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj;
• obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor;
• motivele de fapt şi de drept ale hotărârii, iar în cazul arbitrajului în echitate, motivele care
sub acest aspect întemeiază soluţia;
• dispozitivul;
• semnăturile tuturor arbitrilor, precum şi semnătura asistentului arbitral”.

Anularea hotărârii arbitrale - Hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin calea de

atac a acţiunii în anulare, cale de atac sui generis, cu o dublă natură juridică: acţiune şi
cale de atac, apropiată de cea a recursului.
Hotărârea arbitrată poate fi atacată prin acţiunea în anulare pentru următoarele
motive limitativ prevăzute de art 608 alin. (1) C. pr. civ.:
a) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului;
b) tribunalul arbitral a soluţionat litigiul iară să existe o convenţie arbitrală sau în
temeiul unei convenţii nule ori inoperante;
c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală;
d) partea a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a
fost legal îndeplinită;
e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut la art. 567
C. pr. civ., deşi cel puţin una dintre părţi a declarat că înţelege să invoce caducitatea,
iar părţile nu au fost de acord cu continuarea judecăţii, potrivit art. 568 alin. (1) şi (2)
 C. pr. civ.;
f) tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai
mult decât s-a cerut;
g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul
pronunţării ori nu este semnată de arbitri;
h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative
ale legii;
i) dacă, după pronunţarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra
excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o
dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori
alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de
prevederile menţionate în sesizare.
Hotărârea arbitrată străină. Semnificaţie. Sunt hotărâri arbitrate străine sentinţele
arbitrate pronunţate într-un stat străin şi care nu sunt considerate hotărâri naţionale în
România
Conform legii române, recunoaşterea sau executarea hotărârii arbitrale străine este
respinsă şi în următoarele împrejurări:
 „părţile nu aveau capacitatea de a încheia convenţia arbitrală conform legii aplicabile
fiecăreia, stabilită potrivit legii statului unde hotărârea a fost pronunţată;
 convenţia arbitrală nu era valabilă potrivit legii căreia părţile au supus-o sau, în lipsă de
stabilire a acesteia, conform legii statului în care hotărârea arbitrală a fost pronunţată;
 partea contra căreia hotărârea este invocată n-a fost cuvenit informată cu privire la
desemnarea arbitrilor sau cu privire la procedura arbitrală ori a fost în imposibilitate de a-şi
valorifica propria apărare în procesul arbitral;
 constituirea tribunalului arbitral sau procedura arbitrală n-a fost conformă convenţiei
părţilor ori, în lipsa unui acord al acestora, legii locului unde a avut loc arbitrajul;
 hotărârea priveşte un diferend neprevăzut în convenţia arbitrală sau în afara limitelor
fixate de aceasta ori cuprinde dispoziţii care excedează termenilor convenţiei arbitrale. Totuşi,
dacă dispoziţiile din hotărâre care privesc aspecte supuse arbitrajului pot fi separate de cele
privind chestiuni nesupuse arbitrajului, cele dintâi pot fi recunoscute şi declarate executorii;
  hotărârea arbitrală n-a devenit încă obligatorie pentru părţi sau a fost anulată ori
suspendată, de o autoritate competentă din statul în care sau după legea căruia a fost
pronunţată”..