Arbitrajul Comercial - Dan Cristina Eliza

UNIVERSITATEA ECOLOGICA BUCUREȘTI
Facultatea de Drept
Lucrare de licenţă
SOLUȚIONAREA LITIGIILOR ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL –

ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAȚIONAL
Coordonator ştiinţific, Absolvent,

Lect. univ. dr. Adelina DUȚU Cristina – Eliza DAN
2021
Contents
1 INTRODUCERE...........................................................................................................................3
2 ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL. CONCEPTE Şl PRINCIPII FUNDAMENTALE..............4
2.1 Secţiunea I : Introducere în arbitrajul comercial Internaţional....................................................4
2.1.1 Subsecţiunea 1 : Semnificaţia arbitrajului. Sediul materiei..................................................5
1
2.1.2 Subsecţiunea 2 : Litigiul arbitrall. Noţiune şi clasificare.......................................................7
2.1.3 Subsecţiunea 3 : Arbitrajul comercial internaţional şi arbitrajul relativ la investiţii
internaţionale. Investor-state arbitration/ treaty-based arbitration....................................................9
2.2 Secţiunea II : Natura juridică a arbitrajului comercial internaţional..........................................10
2.3 Secţiunea III : Arbitrabilitatea litigiilor comerciale internaţionale.............................................12
2.3.1 Subsecţiunea 1 : Inarbitrabilitatea obiectivă a litigiilor comerciale internaţionale............13
2.3.2 Subsecţiunea 2 : Inarbitrabilitatea subiectivă a litigiilor comerciale internaţionale............16
2.4 Secţiunea IV : Caracterele arbitrajului comercial internaţional..................................................18
2.5 Secţiunea V : Clasificarea arbitrajului.......................................................................................19
3 CONVENŢIA DE ARBITRAJ.......................................................................................................23
3.1 Secţiunea I : Formele convenţiei de arbitraj..............................................................................24
3.2 Secţiunea II : Condiţiile de validitate ale convenţiei de arbitraj.................................................27
3.3 Secţiunea III : Efectele convenţiei arbitrale................................................................................31
4 TRIBUNALUL ARBITRAL...........................................................................................................39
4.1 Secţiunea I : Constituirea tribunalului arbitral...........................................................................39
4.2 Secţiunea II : Competenţele tribunalului arbitral.......................................................................41
5 PROCEDURA ARBITRALĂ.........................................................................................................41
5.1 Secţiunea I : Principiile şi regulile procedurii arbitrate..............................................................41
5.2 Secţiunea II : Cereri incidentale în procedura arbitrală..............................................................44
6 HOTĂRÂREA ARBITRALĂ.........................................................................................................45
6.1 Secţiunea I : Hotărârea arbitrată. Noţiune şi conţinut...............................................................45
6.2 Secţiunea II : Efectele hotărârii arbitrale...................................................................................47
6.3 Secţiunea III : Anularea hotărârii arbitrale.................................................................................48
7 RECUNOAŞTEREA Şl EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR ARBITRALE STRĂINE..................................51
7.1 Secţiunea I : Hotărârea arbitrată străină....................................................................................51
7.2 Secţiunea II : Recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine.......................................52
8 CONCLUZII..............................................................................................................................54
9 BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................56
2
1 INTRODUCERE
Majoritatea litigiilor dintre participanţii la relaţiile comerciale internaţionale se

soluţionează de către arbitrajul pentru comerţ exterior. Arbitrajul este un mijloc
corespunzător de a reglementa rapid şi echitabil litigiile care pot rezulta din tranzacţiile
comerciale internaţionale.
Arbitrajul comercial internaţional este un sistem jurisdicţional derogator de la
dreptul comun (cel al instanţelor de stat). În cadrul său, în temeiul voinţei părţilor o instanţă
specială este organizată şi abilitată să soluţioneze un anumit litigiu, care s-a născut sau care se
va naşte în viitor. Voinţa părţilor are asemenea efecte deoarece legea (statul) recunoaşte celor
3
implicaţi în cadrul comerţului internaţional abilitatea de a recurge la asemenea
instanţe cu caracter privat.
Sistemul arbitrajului comercial internaţional este consacrat atât în legislaţiile
naţionale cât şi în convenţii internaţionale (astfel este Convenţia europeană asupra
arbitrajului comercial internaţional adoptată şi deschisă spre semnare la Geneva la 21 aprilie
1961). Puterea arbitrilor de a soluţiona litigiul este conferită de părţi, care convin ca litigiul
lor să fie prezentat spre soluţionare unor persoane particulare. În acest scop părţile în litigiu îi
desemnează pe arbitri şi se angajează să accepte hotărârea pe care aceştia o
vor pronunţa.
Noţiunea de arbitraj este susceptibilă de cel puţin două accepţiuni, şi anume:
- sub aspect procedural, arbitrajul este un mijloc legal prin intermediul căruia se
soluţionează litigiile izvorâte din raporturi juridice de drept al comerţului internaţional şi, în
general, din raporturi juridice patrimoniale de drept privat, în care părţile au posibilitatea să
facă tranzacţie în legătură cu drepturile ce fac obiectul acelor raporturi juridice;
- sub aspectul normelor juridice care îl reglementează, arbitrajul este o instituţie
juridică ce cuprinde totalitatea normelor juridice care prevăd situaţiile şi condiţiile în care
părţile litigante pot decide soluţionarea litigiilor lor de drept al comerţului internaţional
pevcalea arbitrajului, fără să se facă apel la organele jurisdicţionale eratice.
În doctrină, arbitrajul a fost definit ca fiind acea cale convenţională de soluţionare a
litigiilor prin persoane particulare, care sunt investite de părţile litigante să constituie
tribunalul arbitral, pentru soluţionarea printr-o hotărâre obligatorie, a unui litigiu având ca
obiect drepturi de care părţile pot dispune.
Facem precizare că arbitrajul comercial nu trebuie confundat cu procedura
prealabilă de conciliere în cazul litigiilor comerciale, stipulată de art. 7201 – 72010 Cod de
procedură civilă. Într-adevăr, această procedură trebuie urmată numai atunci când partea
interesată înţelege să se adreseze instanţei de judecată competente pentru soluţionarea unui
anumit litigiu comercial.
În general, arbitrajul prezintă următoarele particularităţi:
- presupune existenţa unui litigiu sau iminenţa declanşării acestuia, care îşi are izvorul
într-un raport juridic de drept privat în al cărui conţinut sunt drepturi asupra cărora părţile pot
face tranzacţie;
- litigiul supus arbitrajului trebuie să aibă ca obiect drepturi asupra cărora legea
permite părţilor să aibă tranzacţie;
- de regulă, desemnarea arbitrilor şi stabilirea procedurii arbitrale au loc prin
4
convenţia de arbitraj, încheiată prin acordul părţilor litigante;
- hotărârea arbitrală poate fi pusă în executare silită cu ajutorul forţei coercitive a statului.
2 ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL. CONCEPTE

Şl PRINCIPII FUNDAMENTALE
2.1 Secţiunea I : Introducere în arbitrajul comercial Internaţional
1. Precizări prealabile. Avantajele arbitrajului. Arbitrajul comercial internaţional a

încetat să fie o alternativă de soluţionare a litigiilor comerciale internaţionale, şi a devenit
singura metodă realistă de soluţionare a diferendelor ce se nasc în legătură cu tranzacţiile
comerciale internaţionale1.
Operatorii economici preferă soluţionarea litigiilor lor prin intermediul arbitrajului
pentru incontestabilele sale avantaje rezultate din următoarele principii ale arbitrajului:
 Dosarul unui litigiul arbitral este confidenţial. Nicio persoană, în afara celor
implicate în desfăşurarea litigiului respectiv, nu are acces la dosar fără acordul scris al
părţilor. Desigur, şedinţele de arbitrare sunt nepublice.
Curtea de Arbitraj, tribunalul arbitral, precum şi personalul Camerei de Comerţ şi
Industrie a României au obligaţia să asigure confidenţialitatea arbitrajului, neavând dreptul de
a publica sau a divulga datele de care iau cunoştinţă în îndeplinirea atribuţiilor ce le revin,
fără a avea încuviinţarea părţilor.
 Dreptul părţilor de a alege forma arbitrajului - ad-hoc sau instituţionalizat, ex aequo
et bono - legea aplicabilă fondului litigiului şi locul soluţionării litigiului arbitral.
 Soluţionarea cu celeritate a litigiului arbitral. Termenul de soluţionare a unui litigiu
arbitral intern este de 6 luni de la data constituirii tribunalului arbitral, sub sancţiunea
caducităţii arbitrajului, termen ce se dublează în litigiile arbitrale internaţionale ce se vor
soluţiona în termen de 12 luni de la data constituirii tribunalului arbitral2.
 Specializarea arbitrilor.
1
S.I. Strong, International Commercial Arbitration: A Guide for U.S. Judges, Federal Judicial Center
International Litigation Guide, 2012, p. 7, document disponibil on-line pe web site:
https://www.fjc.gov/content/intemational-commercial-arbitration-guide-us-judges-0.
2
Art. 79 raportat la art. 23 alin. (1) din RAP şi art. 1114 alin. (4) C. pr. civ. raportat la art. 567 alin. (1)
C. pr. civ.
5
 Dreptul părţilor de a alege arbitrii ce vor soluţiona litigiul arbitral, posibilitate
neregăsită în cazul soluţionării litigiilor prin intermediul instanţelor de judecată statale.
 Dreptul părţilor de a alege limba în care se desfăşoară procedura arbitrată ş.a.
2.1.1 Subsecţiunea 1 : Semnificaţia arbitrajului. Sediul materiei
2. Sediul materiei. Principalele reglementări internaţionale în materia arbitrajului

comercial internaţional, la care România a aderat prin ratificare, sunt următoarele:
• Convenţia europeană privind arbitrajul comercial internaţional de la Geneva 1961
(denumită în continuare Convenţia de la Geneva) şi
• Convenţia internaţională privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrate
străine de la New York 1958 (denumită în continuare Convenţia de la New York).
Legea română reglementează arbitrajul comercial internaţional prin:
• Codul de procedură civilă:
 Cartea a IV-a - Despre arbitraj - art. 541 - 621 C. pr. civ.,
 Cartea a VII-a - Procesul civil internaţional, titlul IV - Arbitrajul
internaţional şi efectele hotărârilor arbítrale străine, capitolul I - Procesul arbitral
internaţional şi capitolul II - Efectele hotărârilor arbitrate străine - art. 1111 - art. 1133 C.
pr. civ.
Dispoziţiile Codului de procedură civilă se vor aplica unui litigiu arbitral internaţional
atunci când sediul instanţei arbitrale se află în România şi cel puţin una dintre părţi nu avea,
la data încheierii convenţiei arbitrale, domiciliul sau reşedinţa, respectiv sediul în România,
atunci când părţile nu au exclus în mod expres, prin convenţia arbitrală sau prin alt înscris
ulterior, aplicării acestora1.
• Regulile din 2014 de Procedură Arbitrală2 (denumite în continuare RPA) ale Curţii
de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a
României (denumită în continuare Curtea de Arbitraj) se aplică în arbitrajul comercial intern
şi internaţional organizat de Curtea de Arbitraj atunci când părţile sau tribunalul arbitral au
stabilit sau nu au exclus aplicarea acestora.
Conform principiilor generale, RPA se completează cu dispoziţiile Codului de procedură
civilă, în măsura în care acestea nu sunt incompatibile cu arbitrajul şi cu natura litigiilor.
1
Art. 1111 alin. (2) C. pr. civ.
Regulile din 2014 de Procedură Arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă
2
Camera de Comerţ şi Industrie a Românie, publicate în M. Of. nr. 613 din 19 august 2014.
6
Curtea de Arbitraj a redactat un proiect al noilor Reguli de procedură arbitrală care,
probabil, vor fi adoptate până la sfârşitul anului 2017 şi vor putea intra în vigoare la 1
ianuarie 2018, dacă vor fi rezolvate incompatibilităţile unor dispoziţii ale acestuia cu
dispoziţii imperative ale Codului de procedură civilă.
Menţionăm că Codul de procedură civilă reprezintă dreptul comun în materia procedurii
civile, şi conţine principii şi dispoziţii imperative de la care nu se poate deroga prin reguli sau
norme de procedură arbitrală.
în acest sens sunt dispoziţiile art. 541 alin. (2) C. pr. civ. conform cărora: „în
administrarea acestei jurisdicţii, părţile litigante şi tribunalul arbitral competent pot stabili
reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, cu condiţia ca regulile respective să nu
fie contrare ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale legii”.
• Regulile de arbitraj ale UNCITRAL1 reprezintă reguli de procedură arbitrală
aplicabile soluţionării litigiilor arbítrale ori de câte ori părţile au convenit aplicarea acestora.
Comisia Naţiunilor Unite pentru Comerţ Internaţional a adoptat Regulile de arbitraj
(UNCITRAL Arbitration Rules) în anul 1976, reguli revizuite în 2010 şi în 2013 când au fost
introduse Regulile de transparenţă în arbitrajele dintre investitori şi state întemeiate pe
tratatele de investiţii.
3. Semnificaţia arbitrajului comercial internaţional. Arbitrajul comercial

internaţional are o dublă semnificaţie, referindu-se atât la modalitatea de soluţionare a
litigiilor, cât la şi instituţia prin intermediul căreia se soluţionează litigiile arbítrale.
Arbitrajul este o jurisdicţie alternativă având caracter privat, conform dispoziţiilor art.
541 C. pr. civ.
În esenţă, arbitrajul se înfăţişează ca o justiţie sau jurisdicţie (alternativă) voluntară şi
privată, la care părţile apelează pentru a sustrage litigiul lor din competenţa justiţiei de
stat, pentru a fi soluţionat de către unul sau mai mulţi arbitri2 învestiţi cu această sarcină
de către părţile aflate în litigiu.
Din această perspectivă, prorogarea convenţională a competenţei jurisdicţionale,
respectiv sustragerea litigiilor de sub competenţa jurisdicţiei statale spre a fi supuse spre
soluţionare unor persoane ce au calitatea de arbitri, constituie esenţa arbitrajului.
Şi nu în ultimul rând, astfel cum arătam anterior, arbitrajul are o semnificaţie
suplimentară, referindu-se la instituţia prin intermediul căreia se realizează soluţionarea
1
Regulile de arbitraj UNCITRAL sunt disponibile on-line pe web site: http://www.unci
tral.org/uncitral/en/imcitral_texts/arbitration/2010Arbitration_rules.html.
2
C. Seraglini, în J. Beguin, M. Meniucq (coord.), Droit du commerce internaţional, Litec, Paris, 2005, p. 836.
7
litigiilor arbitrale.
Este important de menţionat faptul că arbitrajul se diferenţiază de modalităţile alternative de
soluţionare a unui litigiu prin faptul că reprezintă un adevărat proces ce se finalizează cu
pronunţarea unei sentinţe, hotărâri arbitrale care are aceleiaşi efecte ca ale unei hotărâri
judecătoreşti.
2.1.2 Subsecţiunea 2 : Litigiul arbitrall. Noţiune şi clasificare
4. Litigiu arbitral este orice litigiu derivând dintr-un contract sau în legătură cu
contractul, inclusiv referitor la încheierea, interpretarea, executarea sau desfiinţarea lui,
precum şi din alte raporturi juridice arbitrabile1.
Pentru determinarea caracterului intern sau internaţional al litigiului arbitral se
utilizează două criterii: un criteriu juridic şi unul economic.
Conform criteriului economic este internaţional litigiul/arbitrajul care are o cauză ce
interesează comerţul internaţional sau care priveşte operaţii de comerţ internaţional.
Din punct de vedere juridic, definitoriu pentru calificarea unui litigiu arbitral
internaţional este elementul de extraneitate al litigiului.
Analizarea dreptului comparat relevă abordări diferite sub aspectul criteriilor utilizate
pentru a distinge între arbitrajul intern şi cel internaţional. Spre exemplu, Franţa a optat
pentru utilizare exclusivă a criteriului economic 2; iar legea română a optat pentru criteriului
juridic întemeiat pe existenţa elementului de extraneitate 3.
Litigiul arbitral este intern când părţile au naţionalitatea sau cetăţenia română,
respectiv a statului forului, iar raportul juridic nu conţine elemente de extraneitate care să
pună în discuţie aplicarea legii străine.
Litigiul arbitral este internaţional când se naşte dintr-un raport de drept privat cu
element de extraneitate4 sau din operaţii de comerţ internaţional între persoane fizice sau
juridice având, în momentul încheierii convenţiei de arbitraj 5, reşedinţa lor obişnuită sau
sediul în state (contractante) diferite6.
1
Art. 3 alin. (2) RPA.
2
Pentru detalii, v. Ph. Fouchard, E. Gaillard, B. Glodman, Trăite de l'arbitrage commercial internaţional, Litec, Paris, 1996,
p. 38.
3
în acest sens, v. C. Seraglini, op. cit., p. 848.
4
Art. 1111 alin. (1) C. pr. civ şi art. 3 alin. (4) din Regulile de procedură arbitrală
5
Este avută în vedere convenţia de arbitraj, aceasta fiind singura semnificaţie ce poate fi admisă. în acest sens, în literatura
de specialitate există aceiaşi opinie. A se vedea O. Căpăţînă, Litigiul arbitral de comerţ exterior, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1978, p. 18;R.B.Bobei, Arbitrajul internaţional. Texte. Comentarii. Mentalităţi, op. cit., p. 245.
6
Art. 1 pct. 1 lit. a) din Convenţia de la Geneva.
8
Din perspectiva Convenţiei de Ia Geneva 1961, care se aplică cu prioritate, litigiul
este internaţional dacă sunt întrunite cumulativ două condiţii:
 Litigiul să privească operaţii de comerţ internaţional,
 Litigiul să existe între persoane fizice sau juridice având, în momentul încheierii
Convenţiei, reşedinţa lor obişnuită sau sediul în state contractante diferite.
În aceste condiţii, Convenţia de la Geneva 1961 utilizează atât criteriul juridic cât şi
cel economic pentru determinarea caracterului internaţional al litigiului şi, implicit, al
arbitrajului.
La nivel european arbitrajul internaţional voluntar este şi comercial, fiind utilizată
sintagma arbitraj comercial internaţional. Avem în vedere în principal Convenţia europeană
privind arbitrajul comercial internaţional aplicabilă „convenţiilor de arbitraj încheiate pentru
reglementarea litigiilor născute sau care se vor naşte din operaţii de comerţ internaţional”1,
respectiv litigiilor comerciale internaţionale.
Menţiunea este necesară, întrucât în sistemul nostru de drept, având în vedere unitatea
dreptului privat introdusă prin noul Cod civil, s-a renunţat la reglementarea arbitrajului
comercial internaţional preferându-se, în mod inadecvat, utilizarea sintagmei: arbitraj
internaţional.
Pe de altă parte, trebuie menţionată şi distincţia dintre arbitrajul voluntar şi
arbitrajul impus prin convenţii internaţionale sau prin diferite reglementări naţionale,
acesta din urmă nefacând obiectul prezentului capitol.
2.1.3 Subsecţiunea 3 : Arbitrajul comercial internaţional şi arbitrajul relativ la

investiţii internaţionale. Investor-state arbitration/ treaty-based arbitration
5. Distincţia între arbitrajul comercial internaţional şi arbitrajul relativ la

investiţii internaţionale prezintă interes practic. Ambele tipuri de arbitraje sunt
internaţionale, dar arbitrajului relativ la investiţii internaţionale este special pentru că se naşte
în legătură cu investiţii internaţionale; caracteristicile arbitrajului relativ la investiţii străine
sunt următoarele: una dintre părţi este un stat, litigiile sunt soluţionate de Curţi de arbitraj
internaţionale cu competenţă specializată în investiţii internaţionale, în temeiul tratatelor
bilaterale de investiţii, al tratatelor multilaterale de investiţii sau al unor tratate de protecţie a
investiţiilor cu aplicarea exclusivă a propriilor reguli de procedură ale respectivei Curţi de
1
Ibidem.
9
arbitraj.
Putem esenţializa diferenţele dintre cele două forme de arbitraj şi să acceptăm că
diferenţa principală dintre ele, din care decurg toate celelalte deosebiri, este dată de izvorul
arbitrajului: libertatea de voinţă a pârtilor, convenţia părţilor în arbitrajul comercial
internaţional (i) şi tratate internaţionale în cazul arbitrajului relativ la investiţii (ii)1.
Acestea sunt motivele pentru care arbitrajul relativ la investiţii, investor-state
arbitration, este puternic influenţat de dreptul internaţional public, spre deosebire de
arbitrajul comercial internaţional care este un arbitraj privat prin excelenţă.
Cea mai cunoscută convenţie internaţională prin care se reglementează arbitrajul relativ
la investiţii este Convenţia pentru soluţionarea disputelor relative la investiţii dintre state şi
naţionalii altor state, convenţie încheiată în 18 martie 1965 la Washington (în continuare
Convenţia ICSID). Convenţia ICSID este un tratat semnat de 153 de state contractante;
România este stat semnatar şi contractant al Convenţiei ICSID din 1975.
În temeiul Convenţiei ICSID a fost instituit Centru internaţional pentru reglementarea
diferendelor cu privire la investiţii, cu sediul la Washington, şi care soluţionează litigiile
arbitrale relative la investiţii internaţionale prin aplicarea Regulilor de Procedură Arbitrală ale
acestei Curţi de Arbitraj (ultima revizuire a acestora intervenind în aprilie 2006).
În considerarea faptului că soluţionarea litigiilor relative la investiţii internaţionale se
realizează în temeiul tratelor privind investiţiile, mecanisme ce aparţin dreptului internaţional
public2, arbitrajul relativ la investiţii internaţionale nu este abordat în materia arbitrajului
comercial internaţional.
2.2 Secţiunea II : Natura juridică a arbitrajului comercial internaţional
1. Precizări prealabile. Teorii. Caracterizarea arbitrajului a făcut obiectul unei ample

controverse între susţinătorii naturii jurisdicţionale, ai naturii contractuale şi susţinătorii
eclectismului, concepţii pe care le vom prezenta succint în cele ce urmează. Opţiunea pentru
una dintre aceste teorii poate influenţa regimul juridic al arbitrajului3.
2. Teoria naturii jurisdicţionale a arbitrajului. Potrivit tezei jurisdicţionale, „statul
deţine monopolul legislativ şi jurisdicţional, numai el având dreptul şi obligaţia de a distribui
1
în acest sens, S.I. Strong, International Commercial Arbitration: A Guide for U.S. Judges, Federal Judicial Center
International Litigation Guide, 2012, p. 12, document disponibil on-line pe web site:
https://www.5c.gov/content/intemational-commercial-arbi tration-guide-us-judges-O.
2
Ibidem.
3
O. Căpăţînă, B. Ştefanescu, Tratat de drept al comerţului internaţional, voi. I, Partea generală, op. cit., p. 208.
10
dreptul, justiţia pe teritoriul suveranităţii sale”1. În anumite domenii, statul poate autoriza
părţile să recurgă la arbitraj.
În această concepţie, arbitrajul este explicat prin delegarea de putere jurisdicţională de
către stat către arbitraj.
În susţinerea acestei teorii au fost invocate aspectele jurisdicţionale, respectiv procedura
arbitrală aproape identică cu procedura soluţionării cauzelor de către instanţele judecătoreşti,
precum şi regimul sentinţelor arbitrale, similar hotărârilor judecătoreşti.
În acest sens, sentinţa arbitrală comunicată prezintă aceeaşi natură juridică ca cea a unei
hotărâri judecătoreşti, beneficiază de autoritate de lucru judecat, este definitivă şi obligatorie,
constituie titlu executoriu şi poate fi executată silit.
3. Teoria naturii contractuale a arbitrajului. Conform concepţiei contractualiste,

puterile arbitrilor şi competenţa lor jurisdicţională decurg exclusiv din voinţa părţilor aflate în
litigiu. Este suficientă încheierea convenţiei de arbitraj pentru ca litigiul să poată fi soluţionat
prin intermediul arbitrajului.
Această concepţie recunoaşte voinţei părţilor valoare normativă şi neagă existenţa
monopolului statului privind administrarea justiţiei. Prin urmare, întreaga procedură arbitrală
se desfăşoară în temeiul voinţei părţilor.
În privinţa naturii sentinţei arbitrale, ca argument în combaterea naturii jurisdicţionale a
arbitrajului, adepţii tezei contractualiste invocă faptul că sentinţa arbitrală nu se bucură de
plenitudinea lucrului judecat, ci de irevocabilitate în raporturile dintre părţi în temeiul voinţei
lor.
4. Teoria privind natura mixtă, eclectică a arbitrajului. Susţinătorii teoriei mixte

apreciază că complexitatea arbitrajului impune „o disociere între izvorul său juridic şi
activitatea jurisdicţională pe care o desfăşoară instanţa arbitrală. (...) Izvorul juridic al
arbitrajului prezintă, de regulă, o natură contractuală, în timp ce activitatea jurisdicţională şi
sentinţa pronunţată au un caracter procesual”2.
Fără îndoială, concepţia naturii juridice mixte a arbitrajului, potrivit căreia arbitrajul
comportă o natură juridică bivalentă: contractuală şi jurisdicţională, explică cel mai
adecvat instituţia arbitrajului, eliminând incongruenţele tezelor unilaterale, anterior
prezentate.
Prin urmare, arbitrajul are o dublă natură, respectiv o natură contractuală şi o natură
1
Ibidem, p. 208.
2
11
jurisdicţională1.
În sfera contractuală includem: libertatea părţilor contractante de a încheia o convenţie
de arbitraj, de a alege legea aplicabilă convenţiei de arbitraj, dreptul părţilor de a alege locul,
limba şi regulile procedurii arbitrale, precum şi dreptul părţilor de a alege forma arbitrajului
ad-hoc sau instituţionalizat, ex aequo et bono.
Pe de altă parte, din sfera jurisdicţională fac parte elementele cererii de arbitrare, ale
întâmpinării, mecanismele de desemnare a arbitrilor, desfăşurarea dezbaterilor, administrarea
probelor, pronunţarea hotărârilor, căile de atac şi modalităţile de exercitare a acestora,
executarea sentinţelor arbitrale ş.a.
Fără îndoială, convenţia arbitrală reprezentă fundamentul oricărui arbitraj2, principiul
libertăţii convenţiilor şi încrederea părţilor în arbitraj3 reprezentând „pilonii arbitrajului”
comercial internaţional.
Dincolo de acest fundament, arbitrajul se realizează prin intermediul instrumentelor
jurisdicţionale specifice soluţionării procesuale a litigiilor.
2.3 Secţiunea III : Arbitrabilitatea litigiilor comerciale internaţionale
1. Noţiune. Arbitrabilitatea unui litigiu internaţional reprezintă vocaţia acestuia de a

fi soluţionat prin intermediul arbitrajului şi este analizată din perspectiva obiectul
respectivului litigiul şi al capacităţii părţilor de a încheia o convenţie de arbitraj4.
Aşadar, sunt inarbitrabile litigiile ce nu pot fi soluţionate prin intermediul arbitrajului
datorită obiectului acestuia şi datorită incapacităţii speciale a părţilor de a încheia o convenţie
de arbitraj. Dihotomia este cunoscută ca (in)arbitrabilitate obiectivă şi subiectivă.
Existenţa convenţiei arbitrate şi valabilitatea acesteia din perspectiva altor condiţii de
fond şi de formă decât cele privind obiectul şi capacitatea specială de a încheia convenţii de
arbitraj nu intră în domeniu arbitrabilităţii5. Aceasta este interpretarea conformă cu
prevederile Convenţiei de la New York, dar şi cu prevederile legii române ce consacră legal
noţiunea de arbitralitate a litigiului internaţional în ambele modalităţi de manifestare
1
C. Seraglini, op. cit., p. 840.
2
John J. Barcelo III, Hotărâri de arbitrabilitate înainte, în timpul şi după arbitraj, în M. Voicu, Jurisprudenţă
adnotată şi comentată 2004-2014, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 72.
3
R.B. Bobei, Arbitrajul intern şi internaţional. Texte. Comentarii. Mentalităţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p.
8; în acelaşi sens, M.I. Sălăgean, Arbitrajul comercial, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 7.
4
Pentru o semnificaţie mai extinsă a noţiunii de arbitrabilitate, v. J.J. Barcelo III, op. cit., p.73
5
în acelaşi sens, v. W.N. Cromwell, J. Paulsson, Ideea de arbitraj 72-77 (2013), E. Gaillard & J. Savage, eds.
Fouchard Gaillard Goldman, L 'Arbitraje Comercial International, la 312 (par. 532), 1999, apud John J. Barcelo
III, op. cit., p. 73.
12
(obiectivă şi subiectivă) prin dispoziţiile art. 1112 C. pr. civ.1
Pe de altă parte, trebuie să indicăm faptul că problematica arbitrabilităţii litigiilor este
soluţionată diferit în sistemele de drept naţionale. Spre exemplificare, în opinia profesorului
Barcelo III, din perspectiva dreptului american, în domeniu de aplicare al noţiunii de
arbitrabilitate sunt incluse toate aspectele legate de existenţa, validitatea şi domeniul de
aplicare al convenţiei de arbitraj2. Dacă avem în vedere efectul ineficacităţii convenţiei
arbitrale: inarbitrabilitatea litigiului ce face obiectul acestei convenţii, putem fi de acord cu
această opinie, independent de legea din perspectiva căreia analizăm problematica
arbitrabilităţii litigiilor. Dincolo de dispoziţiile legii române prin care se circumstanţiază
extrem de precis semnificaţia noţiunii de arbitrabilitate în litigiile internaţionale, credem că
semnificaţia noţiunii de arbitrabilitate poate fi înţeleasă în sens larg, conform opiniei
profesorului Barcelo III.
2.3.1 Subsecţiunea 1 : Inarbitrabilitatea obiectivă a litigiilor comerciale

internaţionale
2. Pentru a determina domeniul de acţiune al arbitrajului, s-a apreciat că arbitrajul se

opreşte, în mod absolut, la graniţa drepturilor patrimoniale3.
Afirmaţia este principial corectă, deoarece pot face obiectul arbitrajului, deci şi al
convenţiei arbitrale, toate litigiile (patrimoniale4 ce privesc drepturi asupra cărora părţile
pot dispune, cu excepţiile prevăzute expres de lege.
Astfel, sunt inarbitrabile obiectiv, în sensul că nu pot face obiectul unei convenţii
arbitrale, litigiile interne patrimoniale şi nepatrimoniale care privesc starea civilă, capacitatea
persoanelor, dezbaterea succesorală, relaţiile de familie, precum şi drepturile asupra cărora
părţile nu pot să dispună5.
Ca atare, în litigiile comerciale internaţionale sunt inarbitrabile obiectiv litigiile
patrimoniale ce privesc drepturi asupra cărora părţile nu pot dispune liber, precum şi cele a
căror soluţionare intră în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti, conform legii
1
Arbitrabilitatea litigiilor interne (obiectivă şi subiectivă) este consacrată prin art. 542 C. pr. civ. în acelaşi sens,
R.B. Bobei, Arbitrajul intern şi internaţional. Texte. Comentarii. Mentalităţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p.
16 şi urm.
2
J.J. Barcelo III, op. cit., p. 73.
3
C. Gheorghe, Limitele arbitrajului în materie societară, în CJ nr. 8/2010, p. 433.
4
în litigiile interne, legiuitorul nu limitează obiectul convenţiilor de arbitraj la caracterul patrimonial al acestora,
în timp ce în cazul litigiilor internaţionale se menţionează expres caracterul patrimonial al litigiilor ce pot face
obiectul convenţiei de arbitraj.
5
13
statului de sediu al instanţei arbitrale1.
Pentru a exemplifica2, sunt litigii care privesc drepturi asupra cărora părţile nu pot
dispune în mod liber litigiile ce privesc licitaţiile organizate de Bursa Română de Mărfuri3,
cererile în materie de societate (comercială)4 cu excepţia cererilor evaluabile în bani născute
din raporturi societare asupra cărora părţile pot să dispună5, cererile speciale reglementate de
Codul de procedură civilă ca proceduri speciale, şi indicat aici procedura ordonanţei de plată,
respectiv somaţia de plată.
A existat jurisprudenţă arbitrală şi judecătorească prin care s-a stabilit inarbitrabilirea
litigiilor născute în legătură cu contractele de achiziţii publice6 şi contractele de concesiune7.
Controversa privitoare la (in)arbitrabilitatea litigiilor privitoare la contractele de
achiziţie publică a fost soluţionată prin art. 57 al Legii nr. 101/20168 prin care legea
specială instituie dreptul părţilor contractelor de achiziţie publică, contractelor sectoriale şi
a contractelor de concesiune de a conveni ca litigiile în legătură cu interpretarea,
încheierea, executarea, modificarea şi încetarea acestor contracte să fie soluţionate prin
arbitraj9.
Întrucât caracterul procedurii ordonanţei de plată, respectiv al somaţiei de plată, a
generat discuţii în doctrină, indicăm faptul că practica arbitrală şi judecătorească sunt în
sensul inarbitrabilităţii cererii de emitere a unei somaţii de plată.
1
2
Pentru o amplă prezentare a litigiilor inarbitrabile, a se vedea: G. Dănăilă, Procedura arbitrată în litigiile
comerciale interne, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pp. 109-116; T. Prescure, R. Crişan, Arbitrajul
comercial — Modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor patrimoniale, Ed. Universul Juridic Bucureşti, 2010,
pp. 90-95.
3
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, Sentinţa arbitrală nr. 191/28 iulie 2006, în M.
Voicu, Arbitrajul comercial, op. cit., pp. 212-213.
4
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, Sentinţa arbitrală nr. 59/20 mai 2014, în M.
5
în acelaşi sens, T. Prescure, R. Crişan, Arbitrajul comercial — Modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor
patrimoniale, Ed. Universul Juridic Bucureşti, 2010, pp. 94-95; C. Leaua, Societăţi comerciale. Proceduri
speciale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pp. 388-402.
6
în acest sens, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, Sentinţa arbitrală nr. 77/11 aprilie
2012 şi Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, Sentinţa arbitrală 74/23 aprilie 2013,
publicate în M. Voicu, Arbitrajul comercial. Jurisprudenţă adnotată şi comentată 2004-2014, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2014, pp. 208-209.
7
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, Sentinţa arbitrală nr. 185/3 octombrie 2011,
publicată în M. Voicu, Arbitrajul comercial, op. cit., pp. 216-217.
8
Legii nr. 101/2016 rivind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a
contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru
organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, publicată la data de: 23 mai
2016 in M.Of. 393 din 23 mai 2016.
9
Pentru detalii, a se vedea: Daniel-Mihail Şandru, Arbitrajul comercial în materia achiziţiilor publice. Experienţe ale
Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în Daniel-
Mihail Şandru, Irina Alexe, Raul-Felix Hodoş (coord.), Achiziţiile publice în România. Aplicarea şi interpretarea noii
legislaţii europene, Editura Universitară, Bucureşti, 2017.
14
Decizia nr. 158 din 2014, Curtea de Apel Timişoara, Secţia a Il-a civilă:
„Procedura somaţiei de plată este reglementată în titlu IX, de art. 1013 şi urm.
dinNCPC, la capitolul Proceduri speciale, art. 1015 stipulând că instanţa competentă să
soluţioneze cererea privind ordonanţa de plată este instanţa competentă pentru judecare
fondului cauzei în primă instanţă.
Astfel, în cazul soluţionării cererilor privind somaţiile de plată, chiar dacă părţile au
convenit să includă în contract clauza compromisorie, cu privire la instanţa competentă, prin
legiferarea procedurii ordonanţei de plată în Codul de procedură civilă, legiuitorul a instituit o
procedură specială, inclusiv sub aspectul competenţei materiale a instanţei.
Aceste norme speciale, cuprinse în art. 1013 şi urm. NCPC derogă de la procedura de
drept comun şi de la legea părţilor, astfel că, clauza compromisorie existentă în contractul
părţilor este inoperantă”1.
Decizia nr. 77/2015, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia contencios
administrativ şi fiscal:
,,[S]e impune deci a se lămuri dacă procedura arbitrală constituie o procedură
derogatorie doar de la dreptul comun sau şi de la cea reglementată de art. 1013 şi urm. NCPC,
înlăturând competenţa instanţelor judecătoreşti, sau cele două proceduri îşi păstrează
caracterul special şi astfel individualitatea, cu consecinţa competenţei de judecată a instanţei
în materia ordonanţei de plată chiar şi în condiţiile existenţei unei convenţii arbitrale.
Apreciază Curtea că procedura reglementată de art. 1013 şi urm. NCPC este, prin
specificul reglementării, una cu caracter esenţial- mente judecătoresc, lipsind argumentele
care să susţină aplicabilitatea ei inclusiv în cadrul arbitrajului, în contextul inexistenţei unei
referiri în acest sens în art. 541 şi urm. NCPC.
În plus, textul legal de la art. 1013 alin. (2) NCPC exclude incidenţa procedurii
ordonanţei de plată doar în cazul creanţelor înscrise la masa credală în cadrul unei proceduri
de insolvenţă.
Astfel, Curtea concluzionează că procedura ordonanţei de plată îşi păstrează caracterul
special faţă de procedura arbitrajului, motiv pentru care competenţa instanţei de judecată nu
este înlăturată în legătură cu judecarea unei cereri de chemare în judecată având un astfel de
obiect, câ efect al existenţei convenţiei arbitrale”2.
1
Dec. nr. 158 din 2014, C. Ap. Timişoara, s. a Il-a civ., publicată în programul legislativ Sintact.ro.
2
Dec. nr. 77/2015, C. Ap. Bucureşti, s. cont. adm fisc., publicată în programul legislativ Sintact.ro.
15
2.3.2 Subsecţiunea 2 : Inarbitrabilitatea subiectivă a litigiilor comerciale
internaţionale
3. În materia capacităţii părţilor de a încheia convenţii, principiul este că poate

contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie
anumite contracte1.
Limitarea capacităţii de exerciţiu în sensul incapacităţii de a încheia convenţii
arbitrale reprezintă o excepţie stabilită expres de lege, cu consecinţa inarbitra- bilităţii
(subiective) a litigiului ce face obiectul convenţiei arbitrale.
Nu au capacitatea de a încheia convenţii arbitrale statul şi autorităţile publice, cu
excepţia situaţiilor în care sunt autorizate prin lege sau prin convenţii internaţionale la
care România este parte.
Persoanele juridice de drept public pot încheia convenţii de arbitraj atunci când
acestea au în obiectul lor de activitate şi activităţi economice.
Prin excepţie, persoanele juridice de drept public nu au capacitatea de a încheia
convenţii arbitrale atunci când legea ori actul lor de înfiinţare sau de organizare prevede
altfel2.
In litigiile internaţionale, conform dispoziţiilor art. 2 par. 2 din Convenţia de la
Geneva 1961, capacitatea persoanelor juridice de drept public de a încheia convenţii de
arbitraj este recunoscută necondiţionat de obiectul de activitate al acestora. Regula
prevalează în litigiile internaţionale ori de câte ori statul al cărui resortisant este persoana
juridică de drept public nu a limitat această facultate în momentul semnării sau ratificării
Convenţiei de la Geneva 1961, în condiţiile precizate prin declaraţia sa. Dacă o astfel de
limitare nu a fost declarată în condiţiile stabilite în actul internaţional menţionat, niciun
resortisant al unui stat parte al Convenţiei de la Geneva 1961 nu va putea invoca
incapacitatea unei persoane juridice de drept public de a încheia în mod valabil o convenţie
de arbitraj şi, deci, inarbitrabilitatea subiectivă a unui litigiu.
Din interpretarea prevederilor art. 1112 alin. (2) C. pr. civ. reiese că, în arbitrajul
comercial internaţional, încheierea unei convenţii arbitrale cu nerespectarea incapacităţii
speciale a statutului, autorităţilor publice şi a persoanelor juridice de drept public nu este
sancţionată cu nulitatea acestor convenţii şi, implicit, nici cu inarbitrabilitatea litigiului ce
face obiectul acesteia. Astfel de convenţii arbitrale îşi vor produce efectele contractuale şi
1
Principiul este consacrat de art. 1180 C. civ.
2
Art. 542 alin. (3) C. pr. civ., raportat la art. 9 RPA.
16
procesuale. Aceasta întrucât, din momentul în care statul, autorităţile publice, persoanele
juridice de drept public au încheiat o convenţie arbitrală în calitate de parte contractantă,
această parte nu poate invoca propriul său drept pentru a contesta arbitrabilitatea unui litigiu
sau capacitatea de a fi parte în procesul arbitral internaţional.
În literatura de specialitate s-a stabilit că prin încheierea unei convenţii de arbitraj,
statul a renunţat implicit la imunitatea sa de jurisdicţie. În caz contrar, nicio persoană nu ar
mai încheia cu un stat o convenţie de arbitraj în condiţiile în care ar exista posibilitatea ca
statul să invoce excepţia de imunitate în procesul arbitral1.
În acest sens sunt, în prezent, dispoziţiile art 17 din Convenţia Naţiunilor Unite cu
privire la imunităţile de jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor acestora încheiată în anul
20052. Prin această convenţie internaţională se stabileşte că atunci când un stat încheie o
convenţie de arbitraj cu o persoană fizică sau juridică străină pentru soluţionarea unor litigii
referitoare la o tranzacţie comercială, acest stat nu poate invoca imunitatea de jurisdicţie în
faţa instanţei unui alt stat, competentă în speţă, într-o procedură relativă la:
validitatea, interpretarea sau aplicarea convenţiei de arbitraj;
procedura de arbitraj; sau
confirmarea sau anularea sentinţei arbitrale, cu excepţia cazului în care prin
convenţia de arbitraj se prevede altfel.
Prin reglementarea expresă a problematicii arbitrabilităţii litigiilor interne şi
internaţionale, Codul de procedură civilă a clarificat opiniile şi jurisprudenţa divergentă
existente în dreptul român. în mod corect, opţiunea legiuitorului a consacrat opinia doctrinară
şi jurisprudenţială ce a reţinut caracterului arbitrabil al litigiilor în care persoane juridice de
drept public: regii autonome3, societăţi comerciale cu capital de stat ş.a. au calitate de parte.
în acest sens, persoanele juridice de drept public au capacitatea de a încheia convenţii de
arbitraj atunci când desfăşoară activitate economică conform obiectului principal al activităţii
acestora4 şi prin actul de înfiinţare sau de funcţionare nu se prevede contrariul.
1
2
Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la imunităţile de jurisdicţie ale statelor şi ale bunurilor acestora,
încheiată în anul 2005, ratificată de România prin Legea nr. 438/2006, publicată în M. Of. nr. 1008 din 19
decembrie 2006.
3
în acest sens, Sentinţa arbitrală nr. 42/04.02.2002 a Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă
Camera de Comerţ şi Industrie a României, nepublicată.
4
în acest sens, v.: O. Căpăţînă, Capacitatea regiilor autonome de a încheia convenţii arbitrale, în RDC nr. 3/1995, pp.
139-145; V. Babiuc, O. Căpăţînă, Capacitatea de a încheia o convenţie arbitrală în dreptul român, în RDC nr. 6/1996,
pp. 5-13; O. Căpăţînă, Capacitatea procesuală a societăţilor comerciale cu capital de stat în litigii arbitrale, în RDC
nr. 6/1993.
17
2.4 Secţiunea IV : Caracterele arbitrajului comercial internaţional
1. Arbitrajul comercial internaţional are următoarele caractere principale:

• Caracter nestatal, privat;
• Caracterul voluntar;
• Competenţa specializată a arbitrilor;
• Caracterul vremelnic sau temporar.
2. Caracterul nestatal, privat. Conform legii române, arbitrajul este o jurisdicţie

alternativă cu caracter privat. Spre deosebire de arbitraj, justiţia statalărealizată prin
intermediul instanţelor judecătoreşti este instituită de stat.
Este motivul pentru care arbitrajul este o instanţă fără plena potestas de jurisdicţie,
lipsindu-i caracterul coercitiv (imperium).
3. Caracterul voluntar al arbitrajului. Arbitrarea litigiilor se poate realiza numai

în condiţiile existenţei convenţiei de arbitraj prin care părţile, în mod voluntar şi în temeiul
libertăţii contractuale, stabilesc soluţionarea litigiului lor prin intermediul arbitrajului. Prin
excepţie, recursul la arbitraj se realizează în temeiul unei convenţii internaţionale sau în
temeiul unei alte dispoziţii legale naţionale.
Concluzionând, spunem că „dreptul de a sesiza instanţele de judecată izvorăşte
nemijlocit din lege, în timp ce introducerea acţiunii arbitrale devine posibilă, în principiu,
numai în temeiul convenţiei încheiate în acest scop”1.
4. Competenţa specializată a arbitrajului. Prin intermediul arbitrajului comercial
internaţional pot fi soluţionate numai litigiile (patrimoniale)2 ce privesc drepturi asupra
cărora părţile pot dispune, cu excepţiile prevăzute expres de lege.
5. Caracterul temporar al arbitrajului. Tribunalul arbitral se constituie în vederea
rezolvării unui litigiu determinat şi încetează să mai existe odată cu pronunţarea unei hotărâri
arbitrale în acea cauză. Aşadar, din această perspectivă, chiar şi arbitrajul instituţionalizat are
un caracter vremelnic.
1
2
In litigiile interne, legiuitorul nu limitează obiectul convenţiilor de arbitraj la caracterul patrimonial al acestora,
în timp ce în cazul litigiilor internaţionale se menţionează expres caracterul patrimonial al litigiilor ce pot face
obiectul convenţiei de arbitraj.
18
2.5 Secţiunea V : Clasificarea arbitrajului
1. Arbitrajul şi instituţiile permanente de arbitraj se pot clasifica în funcţie de

mai multe criterii principale cum ar fi: forma de organizare a arbitrajului, puterea arbitrilor
sau modalitatea de soluţionare a litigiilor, competenţa materială şi competenţa teritorială a
instituţiei de arbitraj ş.a.
Putem distinge între instituţiile permanente de arbitraj prin raportare la criteriul
competenţei materiale a acestora.
In acest sens, unele curţi de arbitraj au competenţă generală şi pot soluţiona toate
tipurile de litigii comerciale internaţionale. E.g. Curtea de arbitraj de pe lângă Camera de
Comerţ Internaţional de la Paris, Curtea de arbitraj internaţional de la Zurich, Geneva, Curtea
de arbitraj comercial internaţional Bucureşti ş.a.
Alte instituţii de arbitraj au competenţă specializată şi pot soluţiona numai anumite
tipuri de litigii arbitrale, respectiv litigiile ce au un anumit obiect. E.g. Curtea de arbitraj
maritim de la Londra şi cea de la Moscova se limitează la litigiile rezultate din activitatea de
transport maritim; Centrul Internaţional de Reglementare a Diferendelor Referitoare la
Investiţii de Capital (ICSID) de la Washington soluţionează litigiile ce au ca obiect investiţii
internaţionale; Curtea de Arbitraj Comercial şi Maritim Constanţa ş.a.
Nu în ultimul rând, distingem între instituţiile permanente de arbitraj în funcţie de
competenţa lor teritorială.
Din această perspectivă, unele curţi de arbitraj au o competenţă universală şi pot
soluţiona orice litigiu indiferent de reşedinţa, domiciliul, sediul social al părţilor. E.g. Curtea
de arbitraj comercial internaţional de la Paris (ICC), the London Court of International
Arbitration (LCIA), Curtea de arbitraj comercial internaţional de pe lângă Camera de Comerţ
şi Industrie a României, International Centre for Dispute Resolution/American Arbitration
Association (ICDR/AAA), Arbitration Institute of the Stockholm Chamber of Commerce
(SCC), Singapore International Arbitration Centre (SIAC), Hong Kong International
Arbitration Centre (HKIAC).
Există importante curţi de arbitraj bilaterale, ce soluţionează numai litigiile existente
între părţi rezidente în unul dintre statele membre ale instituţiei de arbitraj, şi regionale, care
soluţionează numai litigiile existente între părţi rezidente într-un stat al unei anumite regiuni
geografice.
Vom analiza cele mai importante clasificări ale arbitrajului comercial internaţional,
astfel încât, din această perspectivă să abordăm şi problematici frecvent întâlnite în practica
19
arbitrală.
în funcţie de criteriul organizatoric, putem clasifica arbitrajul în arbitraj ad-hoc şi arbitraj
instituţionalizat; în funcţie de puterea arbitrilor sau a modalităţii în care vor soluţiona pe fond
litigiul arbitrajul este de drept sau în echitate.
§.1. Arbitraj instituţionalizat şi arbitraj ad-hoc
2. Cea mai frecventă clasificare a arbitrajului este cea realizată prin raportare la
modalitatea de organizare a acestuia.
Tribunalul arbitral este o noţiune distinctă de arbitrajul ad-hoc sau de arbitrajul
instituţionalizat, fiind întâlnit în ambele cazuri.
Tribunalul arbitral reprezintă instanţa arbitrală formată dintr-un singur arbitru sau din
trei arbitri: câte un arbitru numit de fiecare parte şi un supraarbitru numit de cei doi arbitri.
Arbitrajul instituţionalizat (permanent) - se realizează de către o instituţie permanentă
de arbitraj care beneficiază de o structură organizatorică permanentă, de un regulament de
funcţionare şi de propriile Reguli de procedură arbitrală.
Spre exemplificare, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de
Comerţ şi Industrie a României are propriul său Regulament privind organizarea şi
funcţionarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR1 şi de propriile
Reguli de procedură arbitrală.
Arbitrajul ad-hoc (ocazional) este arbitrajul care nu este realizat de o instituţie de
arbitraj. Părţile pot solicita suportul tehnic al unei instituţii de arbitraj şi să aleagă aplicarea
regulilor de procedură arbitrală ale unei instituţii de arbitraj, fără ca prin aceste opţiuni să se
modifice caracterul ad-hoc al arbitrajului.
Arbitrajul ad-hoc reprezintă dreptul comun în materia arbitrajului comercial
internaţional.
§.2. Arbitraj de drept (de jure) şi arbitraj în echitate (etaequo et bono)
3. În funcţie de modalitatea de soluţionare a litigiilor distingem între arbitrajul de

drept şi arbitrajul în echitate. Regula este aceea a utilizării arbitrajului de drept (strict).
1
Regulament privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR,
aprobat la data de 10 decembrie 2015, publicat în M. Of. nr. 265 din 7 aprilie 2016.
20
Părţile unui litigiu sunt cele care, prin convenţia lor, aleg, în mod expres, între
arbitrarea în drept sau în echitate a litigiului lor, fie înainte de naşterea litigiului, fie ulterior.
În sistemul de drept român, dreptul părţilor de a alege soluţionarea litigiului prin
intermediul arbitrajului în echitate este recunoscut de art. 601 alin. (2) C. pr. civ.
Arbitrajul de drept (de jure) este acel arbitraj în care arbitrii soluţionează litigiul în
temeiul contractului principal şi dispoziţiilor legii aplicabile litigiului, cu stricta respectare a
acestora, conform dispoziţiilor art. 5 din C. pr. civ.
Arbitrajul în echitate (et aequo et bono) este arbitrajul în care arbitrii soluţionează
litigiul potrivit principiilor echităţii în comerţul internaţional, cu respectarea ordinii publice
şi a bunelor moravuri, precum şi a principiilor fundamentale ale procesului civil, principii ce
se regăsesc în principiile procedurii arbítrale: dreptul la un proces echitabil, în termen optim
şi previzibil, de către un tribunal independent şi imparţial, cu respectarea principiului
egalităţii de tratament, a dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii1.
Aceasta întrucât „echitatea înseamnă altceva decât înlăturarea de plano a prevederilor
legale. Ea autorizează interpretarea acestora într-un mod specific, destinat să înlăture soluţiile
de ordin formal sau consecinţele rigide pe care, eventual, le implică textul legii”2.
Tribunalul arbitral poate soluţionarea litigiului arbitral în echitate sau ca amiabile
compositeur numai prin acordul expres al părţilor, nerespectarea acestei condiţii imperative
reprezentând încălcarea unei dispoziţii imperative a legii şi motiv de anulare a hotărârii
arbitrale3.
Soluţionarea în echitate/ex aequo et bono pe de o parte şi aplicarea principiilor
specifice echităţii, pe de altă parte, sunt două aspecte distincte şi nu trebuie confundate.
Aplicarea principiului echităţii este obligatorie pentru arbitri, întocmai şi pentru
judecători, independent de modalitatea de soluţionare a litigiului, inclusiv în soluţionarea în
drept a acestuia.
în acest sens s-a pronunţat Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. R15 din 26 ianuarie
2010 în soluţionarea unei acţiuni în anulare întemeiată, printre altele, pe argumentul
soluţionării litigiului arbitral în echitate, fără acordul expres al părţilor, cu încălcarea
dispoziţiilor imperative ale legii.
Decizia nr. R15 din 26 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia
1
în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. IX par. 1 lit. b) din Convenţia de la Geneva şi art. V par. 1 lit. b) şi par. 2
lit. b) din Convenţia de la New York.
2
3
T. Bucureşti, s. a Vl-a civ., dec. civ. nr. 4194 din 23 mai 2013, disponibilă on-line în programul legislativ
Sintact.ro.
21
A Vl-a comercială:
,,[P]rin judecarea în echitate nu se încalcă nici un text de lege, întrucât legea este cea
care dă dreptul de a se judeca astfel, respectiv art. 360 alin. (2) C. pr. civ., iar pe de altă parte,
potrivit dispoziţiilor art. 970 C. civ. convenţiile trebuie executate cu bună credinţă, ele
obligând nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea,
obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.
De altfel, doctrina a apreciat că echitatea este principiul care trebuie să stea
la baza oricărei judecăţi, iar dreptul la un proces echitabil reprezintă doar o aplicaţie
concretă a principiului echităţii”1
Distincţia între arbitrajul în drept şi cel în echitate se reflectă şi în conţinutul hotărârii
arbitrale care cuprinde: „motivele de fapt şi de drept ale hotărârii, în cazul arbitrajului de
drept, iar în cazul arbitrajului în echitate, motivele care, sub acest aspect, întemeiază soluţia”
- art. 603 alin. (1) C. pr. civ.
Într-o decizie interesantă pronunţată de Curtea de Apel Cluj într-o acţiune în anulare:
„[c]urtea .observă că însăşi exigenţele formale cerute unei hotărâri în echitate trebuie
examinate din această perspectivă. (...)
Nu se poate reţine că hotărârea arbitrală nu este motivată, întrucât pe de o parte există
argumente ale instanţei arbitrale expuse prin indicarea parcursului cererii arbitrale şi pe de
altă parte din maniera în care a fost administrat probatoriul, manieră care se regăseşte expusă
şi în încheierea de amânare a pronunţării (...) - când tribunalul arbitral constată în mod expres
că soldul la (...) a fost confirmat de către pârâtă şi în raport de această constatare înţelege să
soluţioneze litigiul.
Pe de altă parte curtea reiterează împrejurarea că litigiul a fost soluţionat în echitate -
în raport de dificultăţile probatorii învederate de către părţi, şi că formalismul unei hotărâri
(inclusiv sub aspectul acurateţei motivării) este mai puţin pregnant decât în ipoteza
arbitrajului de drept strict”2.
3 CONVENŢIA DE ARBITRAJ
1. Precizări prealabile. Noţiune. Existenţa convenţiei de arbitraj reprezintă premisa,
1
Dec. nr. R15 din 26 ianuarie 2010, C. Ap. Bucureşti, s. a Vl-a com., disponibilă on-line pe web site program
legislativ Sintact.ro.
2
Sent. com. nr. 735/2011, C. Ap. Cluj, Litigii cu profesionişti, pct. 10 şi pct. 11, publicată în programul legislativ Sintact.ro.
22
condiţia esenţială pentru organizarea tribunalului arbitral şi pentru soluţionarea unui litigiu,
determinat sau determinabil, prin intermediul arbitrajului.
Convenţia de arbitraj este o înţelegere prin care părţile se obligă să supună unui
arbitraj instituţionalizat sau ocazional litigiile (de comerţ internaţional) care s-au ivit sau
ar putea să se ivească între ele privitoare la un raport de drept determinat, contractual sau
extracontractual, renunţând la dreptul de a se adresa în acest scop instanţelor
judecătoreşti1.
Convenţia de arbitraj nu este definită în legea română sau de Convenţia de Ia Geneva,
aceste acte normative limitându-se la reglementarea şi definirea formelor în care se
concretizează convenţia de arbitraj.
2. Legea aplicabilă convenţiei de arbitraj. Astfel cum este cunoscut şi recunoscut atât
de legea română, cât şi de convenţiile internaţionale, există posibilitatea ca părţile să aleagă
legea ce guvernează convenţia de arbitraj în temeiul lex voluntatis, lege ce se aplică şi
condiţiilor de fond ale convenţiei arbitrale, mai puţin capacităţii părţilor determinată exclusiv
de legea personală a acestora.
Principalele criterii propuse pentru determinarea legii aplicabile convenţiei de arbitraj,
în lipsa alegerii acesteia de către părţi, au în vedere legea, aplicabilă contractului principal şi
legea ţării în care sentinţa arbitrală urmează să fie pronunţată2. Acest din urmă criteriu a fost
preluat şi în art. VI pct. 2 lit. b) din Convenţia de la Geneva din 1961, şi este utilizat în
situaţiile în care părţile nu au ales legea aplicabilă convenţiei de arbitraj.
3.1 Secţiunea I : Formele convenţiei de arbitraj
1. Formele convenţiei de arbitraj. Concept de gen, convenţia arbitrală include în

sfera sa trei tipuri, specii distincte:
o clauza compromisorie;
o compromisul;
o înţelegerea scrisă făcută în faţa tribunalului arbitral.
1
Din perspectiva Convenţiei de la New York 1958, convenţia de arbitraj este convenţia scrisa prin care părţile
se obligă să supună unui arbitraj toate diferendele sau anumite diferende care s-au ivit sau ar putea să se ivească
între ele privind un raport de drept determinat, contractual sau necontractual, referitor la o problemă susceptibilă
de a fi reglementată pe calea arbitrajului -Art. II par. 1 din Convenţia de la New York 1958.
2
Conform pevederilor art. V alin. (1) din Convenţia de la New York 1958.
23
În acelaşi sens este şi Convenţia de la Geneva (1961) care stabileşte că convenţia
arbitrală este fie o clauza compromisorie înscrisă într-un contract, fie un compromis;
contractul sau compromisul este semnat de părţi sau conţintu intr-un schimb de scrisori, de
telegrame sau de comunicări prin telex şi, în raporturile între ţări ale căror legi nu impun
forma scrisă pentru convenţia de arbitraj, orice convenţie încheiată în formele permise de
aceste legi1.
Într-o manieră similară este reglementată convenţia de arbitraj şi în legea română,
conform căreia convenţia arbitrală se încheie fie sub forma unei clauze compromisorii incluse
în contractul principal sau prin convenţie distinctă la care contractul principal face trimitere,
fie sub forma unei convenţii distincte de arbitraj, respectiv a unui compromis. Se acceptă şi
înţelegerea scrisă a părţilor făcută în faţa tribunalului arbitral, ca formă a convenţiei de
arbitraj2.
§.1. Clauza compromisorie
2. Clauza compromisorie este acordul prin care părţile stabilesc ca litigiile ce s-ar
naşte în viitor din contractul în care este stipulată sau în legătură cu acesta să fie
soluţionat prin intermediul arbitrajului
Clauza compromisorie este o clauză a contractului principal, şi poate fi înscrisă chiar
în contractul principal ori stabilită într-o convenţie separată, la care contractul principal face
trimitere3.
În ambele modalităţi de concretizare, clauza compromisorie face parte din contractul
principal4.
Condiţia ca litigiul să fie viitor şi eventual constituie elementul caracteristic ce
deosebeşte clauza compromisorie de compromis.
Prin clauza compromisorie trebuie indicată, sub sancţiunea nulităţii acesteia,
modalitatea de numire a arbitrilor, iar în cazul arbitrajului instituţionalizat este suficientă
indicarea instituţiei de arbitraj sau a regulilor de procedură ale respectivei instituţii de
arbitraj.
Clauza compromisorie este un act juridic accesoriu contractului în care este inserată.
Această accesorialitate este dublată de independenţa relativă a clauzei compromisorii faţă de
1
Art. 1 par. 2 lit. a) din Convenţia de Ia Geneva 1961.
2
Art. 549 C. pr. civ.
3
Art. 549 alin. (1) C. pr.civ.
4
Acest lucru reiese din coroborarea art. 549 alin. (1) C. pr. civ. cu art. 550 alin. (1) teza I-a C. pr. civ.
24
contractul principal, cu consecinţa că în cazul în care contractul principal este lovit de
nulitate clauza compromisorie îşi va păstra valabilitatea1. Altfel spus, validitatea clauzei
compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă2. Pentru
acelaşi considerent, rezoluţiunea contractului principal nu produce niciun efect asupra clauzei
compromisorii - ea va rămâne valabilă.
Conform legii, clauza compromisorie va fi eficientă, îşi va păstra valabilitatea şi va
produce efecte juridice, chiar şi atunci când soluţionarea litigiului nu se finalizează prin
pronunţarea unei hotărâri arbítrale pe fondul cauzei. într-o asemenea situaţie, menţinerea
valabilităţii clauzei compromisorii va permite declanşarea unei alte proceduri arbítrale pentru
soluţionarea unui litigiu născut din contractul principal sau în legătura cu acesta.
§.2. Compromisul
3. Compromisul este o înţelegere de sine stătătoare, respectiv acordul prin care părţile
convin ca un litigiu intervenit între ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului Condiţia ca
litigiul să fie născut anterior încheierii compromisului caracterizează acest contract
Compromisul trebuie să menţioneze, sub sancţiunea nulităţii, obiectul litigiului şi
numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare a acestora. Atunci când părţile au optat pentru
arbitrajul instituţionalizat, dar nu au ales arbitrii şi nici nu au indicat modalitatea de
desemnare a acestora, se presupune că s-a optat pentru desemnarea arbitrilor (constituirea
tribunalului arbitral) potrivit regulilor de procedură ale instituţiei de arbitraj convenită de
părţi3.
Conform dispoziţiilor art. 551 alin. (2) C. pr. civ., compromisul se poate încheia chiar
dacă litigiul este deja pe rolul unei alte instanţe. Desigur, textul de lege are în vedere
instanţele de judecată statale.
§.3. înţelegerea scrisă făcută în faţa tribunalului arbitral
4. Alături de clauza compromisorie şi compromis, există o a treia formă a convenţiei de

arbitraj: „înţelegerea scrisă făcută în faţa tribunalului arbitral”, consacrată expres dé art.
549 alin. (2) C. pr. civ.
Recunoaşterea acestei forme a convenţiei de arbitraj era impusă de reglementarea ei
1
Conform prevederilor art. 550 alin. (2) C. pr. civ.
2
Art. 1113 alin. (3) C. pr. civ., art. 8 alin. (3) RPA.
3
25
distinctă sub aşa numită formă „a schimbului de acte procedurale”, respectiv forma
introducerii cererii de arbitrare şi acceptarea pârâtului ca această cerere să fie soluţionată prin
intermediul arbitrajului, conform prevederilor art. 8 alin. (6) din RPA.
Acceptarea pârâtului ca litigiul să fie soluţionat prin intermediul arbitrajului poate fi
expresă1 sau tacită2, în acest din urmă caz fiind în discuţie existenţa unei convenţii arbitrale
„implicită”3, nereglementată ca atare de Codul de procedură civilă.
5. Toate cele trei feluri ale convenţiei arbitrale sunt acte juridice de dispoziţie,
diferenţele între acestea fiind date de:
 modalitatea în care se concretizează convenţia arbítrala: clauză în contractul principal
(clauza compromisorie), convenţie distinctă şi independentă de contractul principal
(compromisul), acte procedurale (înţelegerea scrisă făcută în faţa tribunalului arbitral),
 şi de momentul în care se încheie convenţia arbítrala: înainte de naşterea litigiului
(clauza compromisorie), ulterior naşterii litigiului, dar înainte de sesizarea instanţei arbitrale
(compromisul), sau în momentul sesizării instanţei arbitrale (înţelegerea scrisă făcută în faţa
tribunalului arbitral).
3.2 Secţiunea II : Condiţiile de validitate ale convenţiei de arbitraj
1. Condiţiile de fond ale convenţiei de arbitraj. Condiţiile de fond ale

convenţiei de arbitraj sunt cele prevăzute pentru validitatea oricărui act juridic: capacitate,
consimţământ, obiect şi cauză4.
Atunci când convenţia arbitrală are ca obiect un litigiu internaţional, valabilitatea
acesteia, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de fond, este stabilită (alternativ) de mia
dintre legile următoare:
 legea stabilită de părţi;
 legea care guvernează obiectul litigiului;
 legea aplicabilă contractului ce conţine clauza compromisorie;
 legea română5.
1
Prin declaraţia verbală a pârâtului consemnată în încheierea de şedinţă.
2
Prin întâmpinarea formulată pârâtul îşi formulează apărările fără nicio rezervă întemeiată pe inexistenţa
convenţiei arbitrale.
3
Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă CCIR, Sentinţa arbitrală nr. 22/4 februarie 2004, în M.
4
Art. 1179 alin. (1) C. civ. Pentru o analiză strictă, a se vedea S. Deleanu, Condiţii de fond şi condiţii de formă ale
convenţiei arbitrale în arbitrajul intern din perspectiva noului Cod civil şi a noului Cod de procedură civilă., în
RRDJ nr. 4/2012.
5
26
In ceea ce priveşte consimţământul şi cauza convenţiei de arbitraj, legea nu
stabileşte reguli speciale, astfel încât se aplică regulile generale.
Faţă de efectul deosebit al acestei convenţii, de sustragere a litigiului de sub
competenţa instanţelor judecătoreşti statale, , legiuitorul a impus condiţii speciale sub
aspectul capacităţii părţilor şi obiectului convenţiei arbitrale.
2.Capacitatea de a încheia convenţia de arbitraj. Convenţia de arbitraj este un act de

dispoziţie, prin urmare este cerută capacitatea deplină de exerciţiu a părţilor acesteia, nu
numai capacitatea de a sta în justiţie a participanţilor la comerţul internaţional.
In principiu, facultatea de a încheia în mod valabil o convenţie de arbitraj este
recunoscută tuturor participanţilor la comerţul internaţional.
Conform prevederilor art. 2 par. 2 din Convenţia de la Geneva, persoanele juridice
de drept public au capacitatea de a încheia în mod valabil convenţii de arbitraj.
Am arătat anterior că Codul de procedură civilă elimină controversele existente în
dreptul român, şi recunoaşte capacitatea statului, autorităţilor publice şi persoanelor juridice
de drept public de a încheia convenţii de arbitraj în anumite condiţii expres prevăzute de lege.
În acest sens, în temeiul prevederilor art. 542 alin. (2) C. pr. civ., statul şi
autorităţile publice au facultatea de a încheia convenţii arbitrate numai dacă sunt
autorizate prin lege sau prin convenţii internaţionale la care România este parte.
În acest context legal, încheierea de convenţii arbitrale de către stat şi autorităţile
publice reprezintă o situaţie de excepţie ce trebuie prevăzută de lege sau convenţiile
internaţionale în mod expres.
În privinţa persoanele juridice de drept public regula este aceea a capacităţii
acestor entităţi juridice de a încheia convenţii de arbitraj atunci când acestea au în obiectul
lor de activitate şi activităţi economice.
Prin excepţie, persoanele juridice de drept public nu au capacitatea de a încheia
convenţii arbitrale atunci când legea ori actul lor de înfiinţare sau de organizare prevede
altfel.
3. Obiectul convenţiei de arbitraj. Cum am arătat în secţiunea dedicată arbitrabilităţii

litigiilor, regula este aceea că pot face obiectul arbitrajului, deci şi al convenţiei arbitrale,
toate litigiile patrimoniale ce privesc drepturi asupra cărora părţile pot dispune, cu
excepţiile prevăzute expres de lege.
În acest sens, în temeiul dispoziţiilor art. 4 RPA, se poate conveni soluţionarea pe
27
calea arbitrajului a litigiilor patrimoniale, cu excepţia celor ce privesc drepturi asupra
cărora legea nu permite a se face tranzacţie.
Din perspectiva Codului de procedură civilă, pot fi soluţionate prin intermediul
arbitrajului toate litigiile, patrimoniale şi nepatrimoniale, cu excepţia celor care privesc starea
civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relaţiile de familie, precum şi
drepturile asupra cărora părţile nu pot să dispună.
Prin urmare, din perspectiva legii române, în litigiile interne, nu pot face obiectul
unei convenţii arbitrale litigiile care privesc starea civilă, capacitatea1 persoanelor,
dezbaterea succesorală, relaţiile de familie, precum şi drepturile asupra cărora părţile nu
pot să dispună2.
În litigiile comerciale internaţionale, poate face obiectul arbitrajului şi al unei
convenţii arbitral orice cauză de natură patrimonială, dacă ea priveşte drepturi asupra
cărora părţile pot dispune liber, iar legea statului de sediu al instanţei arbitrate nu rezervă
competenţa exclusivă instanţelor judecătoreşti3.
Per a contrario, dacă convenţia arbitrală priveşte drepturi asupra cărora părţile nu pot
dispune liber sau legea statului de sediu al instanţei arbitrale prevede competenţă exclusivă a
jurisdicţiei statului, efectul este acela al inarbitrabilităţii litigiului internaţional şi, implicit,
caracterul ilicit al obiectului unei eventuale convenţii de arbitraj încheiate cu nerespectarea
prevederilor imperative ale legii, respectiv nulitatea absolută a convenţiei de arbitraj4.
4. Condiţii de formă ale convenţiei de arbitraj. Pentru validitatea convenţiei de
arbitraj condiţiile de formă au în vedere forma pe care o îmbracă convenţia, precum şi
conţinutul convenţiei de arbitraj.
Convenţiile de arbitraj trebuie să îmbrace forma scrisă, respectiv forma înscrisului
sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii lor5.
Forma scrisă a convenţiei de arbitraj este îndeplinită prin:
• forma înscrisului unic;
• schimb de corespondenţă, indiferent de forma acesteia: telegramă, telex, fax, poşta
electronică sau orice alt mijloc de comunicare permiţând a-i stabili proba printr-un
text6;
1
Art. 542 alin. (3) C. pr. civ., raportat la art. 9 RPA.
2
3
4
în acest sens, v. art. 1225 alin. (2) şi alin. (3) C. civ.
5
Pentru analiza condiţiei formei scrise a convenţiei arbitrale ca cerinţă ad validitatem sau ad probationem, v.:
R.B. Bobei, Arbitrajul intern şi internaţional, op. cit., pp. 41-42 şi autorii acolo citaţi.
6
în acest sens, art. 1113 alin. (1) C. pr. civ., art. 548 alin. (1) C. pr. civ.
28
• schimb de acte procedurale; în acest sens, se poate accepta şi forma echivalentă
convenţiei arbitrale, respectiv forma introducerii cererii de arbitrare şi acceptarea
pârâtului ca această cerere să fie soluţionată prin intermediul arbitrajului, consemnată
în scris în încheierea de şedinţă, în fapt, prin înţelegere scrisă făcută în faţa tribunalului
arbitral1.
Prin excepţie, în cazul în care convenţia arbitrală se referă la un litigiu legat de
transferul dreptului de proprietate şi/sau constituirea altui drept real asupra unui bun
imobil, convenţia trebuie încheiată în formă autentică notarială, sub sancţiunea nulităţii
absolute2.
Cuprinsul efectiv al convenţiei de arbitraj variază în funcţie de tipul convenţiei:
clauza compromisorie sau compromis, şi de tipul arbitrajului ales de părţi: arbitraj
instituţionalizat sau arbitrajul ad-hoc.
Astfel, în cuprinsul clauzei compromisorii trebuie menţionată modalitatea de
desemnare a arbitrilor, sub sancţiunea nulităţii convenţiei Prin excepţie, în cazul
arbitrajului instituţionalizat este suficientă referirea la instituţia permanentă de arbitraj sau
regulile de procedură ale instituţiei care organizează arbitrajul3. Excepţia se întemeiază pe
regula conform căreia simpla referire la o instituţie permanentă de arbitraj reprezintă aderarea
la regulile de procedură ale acesteia, inclusiv în ceea ce priveşte modalitatea de desemnare a
arbitrilor, numărul acestora ş.a.
Compromisul trebuie să indice în cuprinsul său atât obiectul litigiului, instituţia de
arbitraj aleasă, cât şi numele arbitrilor sau modalitatea de numire a acestora, sub
sancţiunea nulităţii convenţiei. Prin excepţie, dacă părţile au ales soluţionarea litigiului prin
intermediul arbitrajului instituţionalizat, însă nu au ales arbitrii şi nici nu au stabilit
modalitatea de desemnare a acestora, aceasta se va face potrivit regulilor de procedură ale
respectivei instituţii arbitrale4.
3.3 Secţiunea III : Efectele convenţiei arbitrale
1. Efectele convenţiei arbitrale. Cu o natură juridică dublă, convenţia arbi- trală este un
act procedural grefat pe o puternică şi esenţială structură contractuală5. Natura
1
Art. 548 alin. (1) C.pr. civ., art. 549 alin. (2) C. pr. civ., art. 8 alin. (6)dinRPA; în acelaşi sens, art. 1 par. 2 lit.
a) din Convenţia de la Geneva 1961 şi art. II par. 1 şi par. 2 din Convenţia de la New York 1958.
2
Art. 548 alin. (2) C. pr.civ.
3
Art. 550 alin. (1) teza a Il-a C. pr. civ.
4
5
29
complexă a convenţiei de arbitraj generează două tipuri de efecte:
• Efecte de natură contractuală;
• Efecte de natură proceduralăx.
§.1. Efectele de natură contractuală ale convenţiei de arbitraj
2. Efectele de natură contractuală au în vedere, în primul rând, caracterul obligatoriu,

puterea de lege, pentru părţile contractante, a convenţiei de arbitraj
[art. 1270 alin. (1) C. civ.].
Părţile sunt obligate să supună arbitrajului litigiul în privinţa căruia au încheiat
convenţia de arbitraj, să numească arbitrul/arbitrii, să execute de bunăvoie sentinţa arbitrală.
însă, ca orice contract, convenţia arbitrată se caracterizează prin relativitatea
efectelor sale, cu consecinţe importante în raporturile dintre părţi, în raporturile cu terţe
persoane, precum şi pe plan procesual, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a unui
astfel de litigiu.
Relativitatea efectelor convenţiei de arbitraj generează inopozabilitatea acesteia faţă
de terţi.
Prin urmare, litigiile dintre părţile convenţiei de arbitraj şi terţi nu pot fi soluţionate
prin intermediul arbitrajului în temeiul respectivei convenţii arbitrale. Avem în vedere
persoanele ce au calitatea de terţi absoluţi, iar nu avânzii cauză, succesorii cu titlu universal
sau cu titlu particular al părţilor.
Tot astfel, terţii nu pot interveni în interes propriu în litigiul dintre părţile convenţiei
de arbitraj, cu excepţia situaţiei în care părţile sunt de acord cu intervenţia principală a
terţului.
Terţele persoane nu pot fi chemate la arbitraj în temeiul cererii de arătare a titularului
dreptului şi nici introduse în cauză, fără consimţământul expres al acestora1.
În literatura de specialitate şi în practica arbitrată, s-a admis extinderea efectelor
convenţiilor arbitrale în cazul „grupului de contracte”, respectiv de la contractul cadru în
care este inclusă clauza compromisorie la toate contractele subsecvente acestuia2 şi în cazul
grupului de societăţi3.
1
Pentru prezentarea detaliată a problematicii, v.: O. Căpăţînă, B. Ştefanescu, Tratat de drept al comerţului
internaţional, voi. I, Partea generală, op. cit., pp. 224-227.
2
G. Dănăilă, Procedura arbitrată, op. cit., p. 87; S. Secu, Consimţământul părţilor la arbitraj. Existenţa şi
exprimarea consimţământului, în RDC nr. 7-8, apud G. Dănăilă, op. cit., p. 87.
3
S. Deleanu, Convenţia de arbitraj în cazul grupurilor de societăţi în arbitrajul internaţional, în RDC nr. 3/2003.
30
§.2. Efectele de natură procedurală ale convenţiei de arbitraj
3. Efectele de natura procedurală au în vedere excluderea competenţei instanţelor

judecătoreşti în privinţa litigiului în legătură cu care s-a încheiat convenţia de arbitraj şi
învestirea tribunalului arbitral cu soluţionarea respectivului litigiui 1.
Insă excluderea competenţei instanţelor judecătoreşti nu este absolută. In situaţia în
care părţile unei convenţii de arbitraj, ignorând existenţa acestei convenţii, vor sesiza
instanţele judecătoreşti cu soluţionarea litigiului dintre ele, se ridică problema competenţei
instanţelor judecătoreşti de a judeca acel litigiu.
Instanţa judecătorească are dreptul să soluţioneze excepţia de necompetenţă a instanţelor
judecătoreşti întemeiată pe existenţa convenţiei de arbitraj.
4. Excepţia de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti, excepţie întemeiată
pe existenţa unei convenţii de arbitraj, este o excepţie relativă, care trebuie invocată până
la primul termen de înfăţişare2.
Faţă de caracterul relativ al excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor
judecătoreşti întemeiată pe existenţa convenţiei de arbitraj, instanţa judecătorească nu o
poate invoca din oficiu, întrucât are dreptul de a invoca doar excepţiile de ordine publică;
invocarea din oficiu a unei excepţii relative ar conduce la încălcarea principiul
disponibilităţii, specific procesului civil.
Dacă această excepţie nu a fost invocată până la primul termen de înfăţişare, iar pârâtul a
formulat întâmpinare fără nicio rezervă întemeiată pe existenţa convenţiei de arbitraj, se
prezumă absolut că părţile au revocat implicit convenţia de arbitraj3, iar instanţa
judecătorească va reţine litigiul spre soluţionare4.
Prin urmare, instanţa de judecată va fi competentă a soluţiona litigiul în legătură cu
care a fost încheiată o convenţie de arbitraj dacă:
• Pârâtul şi-a formulat apărările în fond fără nicio rezervă întemeiată pe convenţia de
arbitraj;
• Convenţia arbitrală este lovită de nulitate sau este inoperantă;
• Tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj.
Ori de câte ori se iveşte un conflict de competenţă între o instanţă judecătorească şi un
1
Art. 553 C. pr. civ., art. 10 RPA.
2
Potrivit dispoziţiilor art. 554 alin. (1) teza I şi alin. (2) lit. a) C. pr. civ., art. 6 alin. (1) din Convenţia de la
Geneva 1961 şi art. II alin. (3) din Convenţia de la New York 1958.
3
A se vedea: A. Savin, R. Leşe, O. Căpăţînă, Revocarea implicită a convenţiei arbitrale, în RDC nr. 12/1999,
pp. 95-97.
4
în temeiul dispoziţiilor art. 554 alin. (2) lit. a) C. pr. civ.
31
tribunal arbitral, conflictul va fi soluţionat de instanţa judecătorească ierarhic superioară celei
aflate în conflict1.
5. Dacă problema competenţei este ridicată în faţa instanţei arbitrate,

aceasta este competentă să se pronunţe asupra propriei competenţe - în temeiul principiului
numit Kompetenz - Kompetenz - hotărând prin încheiere care poate fi atacată numai odată cu
fondul, prin acţiunea în anulare introdusă împotriva sentinţei arbitrale.
Aceasta înseamnă că tribunalul arbitral a cărei competenţă este contestată nu trebuie
să se desesizeze de proces, pentru că el are dreptul să hotărască asupra propriei competenţe,
sub rezerva controlului judiciar ulterior exercitat de către instanţele judecătoreşti, în
eventualitatea promovării acţiunii în anulare a sentinţei arbitrale2.
Instanţa arbitrală îşi verifică competenţa din oficiu; „la primul termen de judecată cu
procedura legal îndeplinită, tribunalul arbitral îşi verifică propria sa competenţă de a
soluţiona litigiul”3.
Aşadar, instanţa arbitrală verifică existenţa şi valabilitatea convenţiei arbitrate,
arbitrabilitatea respectivului litigiu, competenţa sa de a soluţiona litigiul arbitral.
Dacă tribunalul arbitral hotărăşte că este competent, consemnează acest lucru într-o
încheiere interlocutorie, care poate fi desfiinţată numai prin acţiunea în anulare introdusă
împotriva hotărârii arbitrale.
Dacă tribunalul arbitral hotărăşte că nu este competent să soluţioneze litigiul cu care a
fost sesizat, îşi declină competenţa printr-o hotărâre, împotriva căreia nu se poate formula
acţiunea în anulare4.
6. Întotdeauna lex fori este legea care decide asupra posibilităţilor de ridicare a
excepţiei de necompetenţă şi asupra consecinţelor ei procesuale, în timp ce eventualele cauze
de nevalabilitate a convenţiei de arbitraj cad sub incidenţa lui lex contractus.
Potrivit legii române, excepţiile privind existenţa sau valabilitatea convenţiei arbitrale,
excepţia de necompetenţă a tribunalului arbitral, precum şi orice altă excepţie, trebuie
invocate prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, sub sancţiunea
decăderii5.
7. „Anti-suit injunction” este un ordin prin care o instanţă judecătorească dintr-

1
2
Art. 5 pct. 3 din Convenţia de la Geneva 1961.
3
Art. 579 alin. (1) C. pr. civ., art. 1120 C. pr. civ., respectiv prin art. 45 RPA.
4
5
Art. 55 RPA.
32
un stat membru, la cererea unei părţi interesate, somează şi obligă cealaltă parte să
suspende sau să renunţe la o cerere adresată unei instanţe judecătoreşti dintr-un alt stat
membru, interdicţie întemeiată pe existenţa unei convenţii de arbitraj prin care părţile au
stabilit arbitrarea unui litigiu.
Instanţele din Regatul Unit au recurs mulţi ani la procedura denumită „anti-suit
injunctions,\ apreciindu-se că această practică ar fi un mijloc eficient întrucât favorizează
securitatea juridică prin reducerea posibilităţilor de conflict între sentinţa arbitrală şi
hotărârea unei instanţe naţionale.
În cauza Allianz SpA, Generali Assigurazioni Generali SpA c. West Tankers SpA,
CJUE a decis că dispoziţia unei instanţe judecătoreşti dintr-un stat membru prin care se
interzice unei persoane să iniţieze sau să continue o procedură intr-un alt stat membru pentru
motivul că o asemenea procedură ar constitui o încălcare a unei convenţii de arbitraj nu este
compatibilă cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001 - înlocuit cu Regulamentul UE nr. 1215/2012.
Cauza Allianz SpA, Generali Assigurazioni Generali SpA c. West Tankers SpA:
□ Cadrul legal şi faptic:
„ [Î]n cursul lunii august 2000, Front Comor, o navă aparţinând West Tankers şi
navlosită de Erg Petroli SpA (denumită în continuare „Erg”) a intrat în coliziune la Siracuza
(Italia) cu un ambarcader aparţinând Erg, producând daune. Contractul de navlosire era supus
dreptului englez şi conţinea o clauză care prevedea un arbitraj la Londra (Regatul Unit).
Erg s-a adresat asigurătorilor săi, Allianz şi Generali, pentru a obţine despăgubirea în
limitele poliţei de asigurare şi a iniţiat la Londra o procedură de arbitraj împotriva West
Tankers în vederea recuperării prejudiciului neacoperit. West Tankers a contestat răspunderea
sa pentru daunele produse prin coliziune.
Ulterior plăţii efectuate către Erg, în temeiul poliţelor de asigurare, a despăgubirii
pentru prejudiciul suferit, la 30 iulie 2003, Allianz şi Generali au formulat o acţiune
împotriva West Tankers la Tribunale di Siracusa (Italia) în vederea recuperării sumelor plătite
către Erg. Acestea s-au întemeiat pe dreptul legal de subrogare în drepturile Erg, în
conformitate cu art. 1916 C. civ. italian. West Tankers a ridicat o excepţie de necompetenţă a
acestei instanţe, întemeiată pe existenţa convenţiei de arbitraj.
În paralel, la 10 septembrie 2004, West Tankers a iniţiat o procedură la High Court of
Justice (England & Wales), Queen’s Bench División (Commercial Court) (Regatul Unit),
solicitând să se constate că litigiul dintre aceasta, pe de o parte, şi Allianz şi Generali, pe de
altă parte, trebuie supus arbitrajului în temeiul convenţiei de arbitraj menţionate. De
33
asemenea, West Tankers a solicitat pronunţarea unei somaţii prin care să se interzică Allianz
şi Generali să recurgă la o procedură diferită de arbitraj şi să continue procedura iniţiată la
Tribunale di Siracusa (denumită în continuare „anti-suit injunction”).
Prin Hotărârea din 21 martie 2005, High Court of Justice (England & Wales),
Queen’s Bench División (Commercial Court), a admis cererile formulate de West Tankers şi
a pronunţat „anti-suit injunction” solicitată împotriva Allianz şi Generali. Acestea din urmă
au declarat apel împotriva hotărârii la House of Lords. Allianz şi Generali au susţinut că
pronunţarea unei asemenea somaţii este contrară Regulamentului nr. 44/2001.
Mai întâi, House of Lords a tăcut trimitere la Hotărârea din 9 decembrie 2003, Gasser
(C-116/02, Rec., p. 1-14693), şi la Hotărârea din 27 aprilie 2004, Tumer (C-159/02, Rec., p.
1-3565), care ar fi declarat, în esenţă, că o somaţie prin care se interzice unei părţi să iniţieze
sau să continue o procedură la o instanţă a unui stat membru nu poate fi compatibilă cu
sistemul instituit prin Regulamentul nr. 44/2001, chiar dacă ar fi pronunţată de instanţa
competentă potrivit acestui regulament. Această situaţie se datorează faptului că regulamentul
menţionat furnizează un ansamblu complet de norme uniforme privind atribuirea de
competenţe între instanţele din statele membre, care trebuie să îşi acorde reciproc încredere în
aplicarea corectă a acestor norme.
În opinia House of Lords, acest principiu nu poate fi însă extins la arbitraj, care ar fi
exclus în întregime din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001 în temeiul art. 1
alin. (2) lit. d) din acest regulament. In acest domeniu, nu ar exista un ansamblu de norme
comunitare uniforme, condiţie necesară pentru ca încrederea reciprocă între instanţele din
statele membre să poată fi instituită şi aplicată. în plus, din Hotărârea din 25 iulie 1991, Rich
(C-190/89, Rec., p. 1-3855), ar rezulta că excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) lit. d) din
Regulamentul nr. 44/2001 se aplică nu numai procedurilor de arbitraj propriu-zise, ci şi
procedurilor judiciare având ca obiect arbitrajul. Hotărârea din 17 noiembrie 1998, Van Uden
(C-391/9, Rec., p. 1-7091), ar fi precizat că arbitrajul face obiectul unei proceduri atunci când
aceasta urmăreşte să protejeze dreptul de a soluţiona litigiul prin arbitraj, situaţie ce s-ar
regăsi în acţiunea principală.
În continuare, House of Lords arată că, din moment ce întreaga materie a arbitrajului
este exclusă din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001, somaţia adresată
societăţilor Allianz şi Generali prin care li se interzice recurgerea la o procedură diferită de
cea a arbitrajului şi continuarea procedurii la Tribunale di Siracusa nu ar putea constitui o
încălcare a regulamentului menţionat.
34
În sfârşit, House of Lords arată că instanţele din Regatul Unit recurg la „anti-suit
injunctions” de mai mulţi ani. în opinia sa, această practică ar fi un mijloc eficient pentru
instanţa de la locul arbitrajului, care îşi exercită controlul asupra acestuia din urmă, întrucât
favorizează securitatea juridică prin reducerea posibilităţilor de conflict între sentinţa arbitrală
şi hotărârea unei instanţe naţionale. în plus, în măsura în care practica menţionată ar fi
adoptată şi de instanţele din alte state membre, aceasta ar contribui la competitivitatea
Comunităţii Europene faţă de centrele mondiale de arbitraj precum New York, Insulele
Bermude şi Singapore.
În aceste condiţii, House of Lords a hotărât să suspende judecarea cauzei şi
să adreseze Curţii următoarea întrebare preliminară:
„Dispoziţia unei instanţe judecătoreşti dintr-un stat membru prin care se interzice
unei persoane să iniţieze sau să continue o procedură intr-un alt stat membru pentru
motivul că o asemenea procedură ar constitui o încălcare a unei convenţii de arbitraj
este compatibilă cu Regulamentul (CE) nr. 44/2001?”1.
□ Considerentele hotărârii CJUE:
Prin hotărârea pronunţată CJUE a stabilit că o procedură prin intermediul căreia se

pronunţă o „anti-suit injunction”, nu poate face parte din domeniul de aplicare al
Regulamentului nr. 44/2001.
Cu toate acestea un asemenea ordin judecătoresc, „anti-suit injuction”, poate avea
consecinţe care „aduc atingere efectului util al Regulamentului UE nr. 44/2001, şi anume să
împiedice realizarea obiectivelor unificării normelor de conflict de competenţă în materie
civilă şi comercială, precum şi libera circulaţie a hotărârilor judecătoreşti în aceeaşi materie.
Această împrejurare se regăseşte în special atunci când o asemenea procedură împiedică o
instanţă din alt stat membru să îşi exercite competenţele care îi sunt atribuite în temeiul
Prin urmare, trebuie analizat dacă procedura iniţiată de Allianz şi Generali împotriva
West Tankers la Tribunale di Siracusa se încadrează, ea însăşi, în domeniul Regulamentului
nr. 44/2001 şi, în continuare, care sunt efectele produse de „anti-suit injunction” asupra
acestei proceduri.
În această privinţă, trebuie să se considere, astfel cum a arătat avocatul general la pct.
53 şi 54 din concluzii, că deşi prin obiectul litigiului, cu alte cuvinte prin natura drepturilor ce
trebuie protejate într-o procedură precum o cerere de despăgubiri, această procedură face
1
Punctele 9-18 din Hotărârea CJUE din 10 februarie 2009 pronunţată în Cauza C-185/07, Allianz SpA, Generali
Assigurazioni Generali SpA v. West Tankers SpA, disponibilă on-line pe web site: http://curia.europa.eu/juris/.
35
parte din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001, o chestiune prealabilă privind
aplicabilitatea unei convenţii de arbitraj, inclusiv şi în special privind validitatea acesteia,
intră de asemenea în domeniul de aplicare al acestui regulament. Această concluzie este
confirmată la pct. 35 din raportul privind aderarea Republicii Elene la Convenţia din 27
septembrie 1968 privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi
comercială (JO 1972, L 299, p. 32, denumită în continuare „Convenţia de la Bruxelles”),
prezentat de domnii Evrigenis şi Kerameus (JO 1986, C 298, p. 1). Acest raport arată că un
control incident al validităţii clauzei de arbitraj, solicitat de o parte în vederea contestării
competenţei internaţionale a instanţei la care este chemată în judecată, în temeiul Convenţiei
de la Bruxelles, face parte din domeniul celei din urmă.
Rezultă că excepţia de necompetenţă ridicată de West Tankers la Tribunale di
Siracusa şi întemeiată pe existenţa unei convenţii de arbitraj, inclusiv chestiunea validităţii
acestei convenţii de arbitraj, face parte din domeniul de aplicare al Regulamentului nr.
44/2001 şi că, în consecinţă, este de competenţa exclusivă a acestei instanţe să se pronunţe
asupra acestei excepţii, precum şi asupra propriei competenţe în temeiul art. 1 alin. (2) lit. d)
şi al art. 5 pct. 3 din acest regulament.
Prin urmare, a împiedica pe calea unei „anti-suit injunction” o instanţă dintr-un stat
membru, în mod normal competentă să soluţioneze litigiul în conformitate cu art. 5 pct. 3 din
Regulamentul nr. 44/2001, să se pronunţe în conformitate cu art. 1 alin. (2) lit. d) din acest
regulament asupra aplicabilităţii sale în litigiul cu care este sesizată echivalează neîndoielnic
cu privarea acesteia de atribuţia de a se pronunţa asupra propriei competenţe în temeiul
Rezultă, înainte de toate, că o „anti-suit injunction” precum cea din acţiunea
principală nu respectă, astfel cum a arătat avocatul general la pct. 57 din concluzii, principiul
general rezultat din jurisprudenţa Curţii privind Convenţia de la Bruxelles potrivit căruia
fiecare instanţă sesizată stabileşte ea însăşi, în temeiul normelor ce îi sunt aplicabile, dacă
este competentă pentru soluţionarea litigiului cu care este sesizată (v., în acest sens, Hotărârea
Gasser, citată anterior, pct. 48 şi 49). în această privinţă, trebuie amintit că, în afara câtorva
excepţii limitate care nu au relevanţă în acţiunea principală, Regulamentul nr. 44/2001 nu
autorizează controlul competenţei unei instanţe dintr-un stat membru de o instanţă dintr-un alt
stat membru (Hotărârea din 27 iunie 1991, Overseas Union Insurance şi alţii, C-351/89, Rec.,
p. 1-3317, pct. 24, precum şi Hotărârea Tumer, citată anterior, pct. 26). Această competenţă
este stabilită în mod direct de normele prevăzute de regulamentul menţionat, printre care cele
privind domeniul său de aplicare. Aşadar, o instanţă dintr-un stat membru nu este în niciun
36
caz mai bine plasată pentru a se pronunţa asupra competenţei unei instanţe din alt stat
membru (Hotărârile citate anterior Overseas Union Insurance şi alţii, pct. 23, precum şi
Gasser, pct. 48).
În continuare, prin împiedicarea unei instanţe din alt stat membru să îşi exercite
competenţele conferite de Regulamentul nr. 44/2001, şi anume să se pronunţe, în temeiul
normelor care definesc domeniul de aplicare materială al acestui regulament, respectiv art. 1
alin. (2) lit. d), dacă regulamentul menţionat este aplicabil, o asemenea „anti-suit injunction”
este în acelaşi timp contrară încrederii pe care statele membre o acordă reciproc sistemelor lor
juridice, precum şi instituţiilor lor judiciare şi pe care se întemeiază sistemul de competenţe
prevăzut de Regulamentul nr. 44/2001 (a se vedea în acest sens Hotărârea Tumer, citată
anterior, pct. 24).
În sfârşit, în măsura în care, pe calea unei „anti-suit injunction”, Tribunale di Siracusa
ar fi împiedicat să analizeze chestiunea prealabilă a validităţii sau a aplicabilităţii convenţiei
de arbitraj, o parte ar avea posibilitatea să evite această procedură limitându-se să invoce
convenţia menţionată, iar reclamantul care consideră că această convenţie este caducă,
inoperantă sau nesusceptibilă de a fi aplicată nu ar mai avea astfel acces la instanţa statală pe
care a sesizat-o în temeiul art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001, fiind astfel lipsit de o
formă de protecţie jurisdicţională la care are dreptul.
Prin urmare, o „anti-suit injunction” precum cea din acţiunea principală nu este
compatibilă cu Regulamentul nr. 44/20011.
4 TRIBUNALUL ARBITRAL
4.1 Secţiunea I : Constituirea tribunalului arbitral
1. Precizări prealabile. Noţiune. Tribunalul arbitral, soluţionează litigiul arbitral şi este

format dintr-un arbitru unic sau din mai mulţi arbitri, respectiv trei arbitri în acest din urmă
caz, dintre care unul este supraarbitru; numărul arbitrilor trebuie să fie impar.
Dacă părţile aflate în litigiu nu au stabilit numărul arbitrilor, litigiul se judecă de către
trei arbitri, câte unul numit de fiecare parte şi un supraarbitru desemnat de cei doi arbitri.
1
Punctele 24-32 din Hotărârea CJUE din 10 februarie 2009 pronunţată în Cauza C-185/07, AUianz SpA,
Generali Assigurazioni Generali SpA c. WestTankers SpA, op. cit.
37
In situaţia în care părţile nu desemnează un arbitru sau există neînţelegeri în numirea
arbitrului unic, precum şi atunci când cei doi arbitri numiţi de părţi nu cad de acord cu privire
la persoana supraarbitrului, desemnarea se va face fie de către preşedintele Curţii de Arbitraj,
fie de către instanţa judecătorească, respectiv tribunalul din circumscripţia căruia va avea loc
arbitrajul.
Mecanismul de desemnare al arbitrilor este cunoscut sub denumirea de appointing
authority, şi are funcţia de desemnare a arbitrilor atunci când părţile refuză să facă această
nominalizare, precum şi desemnarea supraarbitrului1, când arbitrii nu se înţeleg cu privire la
acesta.
Posibilitate părţilor de a-şi alege arbitrul/arbitrii ce vor judeca litigiul lor este specifică
arbitrajului, şi este un „act de conservare a unui drept procesual al părţii respective”2.
Importanţa acestui drept se concretizează în sancţionarea cu nulitatea oricărei clauze
din convenţia arbitrală prin care se acordă uneia dintre părţi vreun privilegiu în desemnarea
arbitrilor sau dreptul de a desemna şi arbitrul celeilalte părţi, sau dreptul la desemnarea
unui număr mai mare de arbitri faţă de cealaltă parte.
Numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor se realizează potrivit dispoziţiilor convenţiei
arbítrale sau conform celor stabilite ulterior de părţi, iar, în lipsă, partea interesată poate
solicita tribunalului de la sediul arbitrajului să facă acest lucru3. în cazul arbitrajului
instituţionalizat, desemnarea arbitrilor se va face potrivit regulilor de procedură arbitrală ale
instituţiei de arbitraj competente să soluţioneze litigiul.
Dispoziţiile Codului de procedură civilă şi ale RPA reglementează în detaliu
mecanismul de numire, revocare şi înlocuire al arbitrilor.
Conform RPA, arbitrii sunt independenţi şi imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor
jurisdicţionale, şi nu sunt reprezentanţii părţilor4.
Fiecare Curte de Arbitraj are propria sa listă de arbitri şi supraarbitri dintre care părţile
îşi vor alege arbitrii.
Potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare a Curţii de Arbitraj Comercial
Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României5 (denumit în continuare,
ROF), poate fi arbitru înscris pe listele arbitrilor Curţii de Arbitraj, orice persoană, cetăţean
român sau străin, care are capacitate deplină de exerciţiu, se bucură de o reputaţie neştirbită şi
1
2
Ibidem, p. 248.
3
Art. 1113 C. pr. civ., art. 558 C. pr. civ., art. 13 RPA.
4
Art. 12 RPA.
5
Regulamentul de organizare şi funcţionare al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de
Comerţ şi Industrie a României, în vigoare de la data de 10 decembrie 2015.
38
are o înaltă calificare şi experienţă profesională în domeniul dreptului privat, relaţiilor
economice interne şi internaţionale şi al arbitrajului comercial1.
Acceptarea numirii de către arbitri se face în formă scrisă, prin semnarea declaraţiei de
acceptare, iar acceptarea numirii va fi comunicată părţilor.
Tribunalul arbitral este constituit pe data acceptării însărcinării de către supraarbitru sau
de către arbitrul unic, după caz.
4.2 Secţiunea II : Competenţele tribunalului arbitral
1. Din momentul constituirii tribunalului arbitral acesta este investit cu judecarea cererii
de arbitrare şi a tuturor cererilor formulate în cadrul procedurii arbitrale, cu excepţia cererilor
care sunt în competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit normelor legale imperative.
Puterea arbitrilor, respectiv a tribunalului arbitral, are ca sursă convenţia părţilor şi
legea, având ca şi arbitrajul o dublă natură.
Din această perspectivă, prerogativele esenţiale ale instanţelor au în vedere capacitate de
a spune dreptul - jurisdictio - şi de a dispune măsuri coercitive - imperium2. Or legea nu a
conferit arbitrilor puterea de coerciţie, iar părţile nu au posibilitatea să o atribuie arbitrilor
prin convenţia lor, astfel încât arbitrajul este o jurisdicţie fără plena potestas, arbitrii
neavând imperium.
5 PROCEDURA ARBITRALĂ
5.1 Secţiunea I : Principiile şi regulile procedurii arbitrate
1. Regulile de procedură arbitrală. Procedura arbitrală este o varietate a procedurii

civile3 şi, prin urmare, se fundamentează pe principiile procedurii civile, şi are aceleaşi reguli
1
Art. 4 alin. (4) din ROF.
2
G. Dănăilă, Procedura arbitrată, op. cit., p. 190.
3
Ibidem, p. 116.
39
de desfăşurare a procesului, cu particularităţile impuse de specificitatea arbitrajului.
Suplimentar, în litigiile arbitrale comerciale internaţionale se aplică şi prevederile
convenţiilor internaţionale la care România este parte.
In litigiile arbitrale părţile au posibilitatea de a alege regulile de procedură aplicabile
arbitrajului sau pot acorda acest drept arbitrilor.
Când părţile au optat pentru arbitrajul instituţionalizat, se vor aplica regulile de
procedură ale instituţiei de arbitraj. în toate celelalte cazuri se aplică regulile de procedură
arbitrală din Codul de procedură civilă, dacă părţile nu au ales sau nu au stabilit alte reguli de
procedură arbitrală.
Codul român de procedură civilă stabileşte reguli de procedură arbitrală de drept comun
ce vor completa Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj, dacă normele Codului
de procedură civilă sunt compatibile cu arbitrajul şi cu natura arbitrajului.
în cazul arbitrajului ad-hoc, alegerea procedurii arbitrale de către părţi este limitată doar
de ordinea publică, principiile fundamentale ale dreptului, respectiv egalitatea de tratament,
respectarea dreptului la apărare şi respectarea principiului contradictorialităţii.
2. Principiile procedurii arbitrale. în derularea procesului arbitral, întocmai ca în

procesele de drept comun, pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
părţilor, trebuie să se asigure părţilor respectarea principiilor fundamentale ale procesului
civil:
• egalitatea de tratament, respectiv garantarea respectării drepturilor procesuale, în mod
egal şi fără discriminări;
• garantarea dreptului la apărare;
• contradictorialitatea;
• disponibilitatea;
• oralitatea, procesele dezbătându-se oral;
nemijlocirea, respectiv administrarea probelor de către instanţa de arbitraj;
• celeritatea judecării cauzei;

• confidenţialitatea dosarului.
3. Limba arbitrajului. Dezbaterea litigiului în faţa tribunalului arbitral se face în

limba stabilită prin convenţia arbitrală sau, dacă nu s-a prevăzut nimic în această privinţă ori
nu a intervenit o înţelegere ulterioară, într-o limbă de circulaţie internaţională stabilită de
tribunalul arbitral.
40
Dacă o parte nu cunoaşte limba în care se desfăşoară dezbaterea, la cererea şi pe
cheltuiala ei, tribunalul arbitral îi asigură serviciile unui interpret, părţile putând să participe
la dezbateri cu interpretul lor.
4. Modalitatea de soluţionare a litigiului. Tribunalul arbitral va judeca litigiul fie în

drept strici, aplicând litigiului legea stabilită de părţi ,fie în echitate.
în soluţionare în drept strict a litigiului, arbitrii vor ţine seama de stipulaţiile
contractului şi de uzanţele comerciale1, respectiv de uzanţele şi regulile profesionale2.
5. Termenul arbitrajului. Codul de procedură civilă şi RPA, stabilesc că atunci când

părţile nu au convenit altfel, tribunalul arbitral trebuie să pronunţe hotărârea în termen de cel
mult şase luni de la data constituirii sale.
Termenul se suspendă pe timpul soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate sau al
judecării unei cereri incidente adresate instanţei judecătoreşti competente ori al completării
tribunalului arbitral ş.a., precum şi în cazul suspendării litigiului în baza unei dispoziţii
legale.
Părţile pot consimţi, oricând în cursul litigiului, la prelungirea termenului arbitrajului, fie
în scris, fie prin declaraţie orală, dată în faţa tribunalului arbitral şi consemnată în încheierea
de şedinţă.
Termenul se prelungeşte de drept cu trei luni în cazul încetării personalităţii juridice sau
al decesului uneia dintre părţi3.
Trecerea termenelor prevăzute de lege sau de Regulamentul de procedură arbitrală nu
poate să constituie un motiv de caducitate a arbitrajului, în afară de cazul când una dintre
părţi a notificat celeilalte părţi şi tribunalului arbitral, până la prima zi de înfăţişare, că
înţelege să invoce caducitatea.
In arbitrajele litigiilor comerciale internaţionale, durata termenelor se dublează prin
raportare la termenele stabilite în litigiile arbitrale interne. Prin urmare, în litigiile
comerciale internaţionale, termenul de soluţionare a litigiului arbitral este de 12 luni.
6. Caducitatea arbitrajului. Nerespectarea termenului arbitrajului este sancţionată cu
caducitatea arbitrajului, sancţiune justificată prin încălcarea unuia dintre principiile
arbitrajului, principiu ce reprezintă un avantaj important al arbitrajului, şi anume celeritatea
judecării litigiului arbitral.
1
Art. 7 din Convenţia de la Geneva 1961.
2
Art. 1119 teza finală C. pr. civ.
3
Art. 23 şi art. 24 RPA.
41
Prin dispoziţiile actualului Cod de procedură civilă au fost atenuate normele privind
caducitatea arbitrajului determinată de nerespectarea termenului de arbitraj.
In acest sens, la primul termen de judecată, părţile litigiului sunt obligate să declare, în
scris, sub sancţiunea decăderii, dacă înţeleg să invoce sancţiunea decăderii1. Este o dispoziţie
prin care se limitează posibilitatea de exercitare abuzivă a dreptului de a invoca caducitatea
arbitrajului, şi, mai ales, prin care părţile şi tribunalul arbitral sunt avertizate privind riscul
nerespectării termenului arbitrajului.
Astfel, au fost instituite următoarele condiţii ce ar trebui să fie îndeplinite cumulativ
pentru a interveni caducitatea arbitrajului:
(i) la primul termen de judecată cel puţin una dintre părţi să fi declarat că va înţelege să
invoce caducitatea arbitrajului;
(ii) expirarea termenului arbitrajului;
părţile să nu fi declarat, în mod expres, ulterior împlinirii termenului de arbitraj, că
renunţă la caducitate.
Prin excepţie de la intervenţia caducităţii, dar prin aplicarea principiului fundamental al
dreptului potrivit căruia nimeni nu poate invoca propria culpă pentru obţinerea sau protejarea
unui drept, reaua-credinţă sau comportamentul procesual al părţii care prin propria sa
atitudine a împiedicat soluţionarea cu celeritate a litigiului, generând nerespectarea
termenului arbitrajului se sancţionează cu inadmisibilitatea invocării caducităţii de către
respectiva parte. în aceste cazuri, tribunalul arbitral face aceste constatări şi le consemnează
prin încheiere2.
Toate probele administrate în cadrul unei proceduri de arbitraj devenită caducă vor putea
fi utilizate într-o nouă procedură de arbitraj, cu excepţia situaţiei în care noul tribunal arbitral
nu va considera necesară refacerea acestora.
5.2 Secţiunea II : Cereri incidentale în procedura arbitrală
2. Măsurile asigurătorii şi provizorii în procesul arbitral. Ca regulă, înainte sau în

timpul procesului arbitral, măsurile asigurătorii şi vremelnice cu privire la obiectul litigiului
sau constatarea anumitor împrejurări de fapt sunt încuviinţate de instanţa judecătorească -
tribunalul în circumscripţia căruia are loc arbitrajul - la cererea părţii interesate, măsurile
încuviinţate fiind aduse la cunoştinţa tribunalului arbitral de partea care le-a solicitat. La
1
Art. 568 alin. (1) C. pr.civ., art. 25 RPA.
2
Art. 25 alin. (3) din RPA.
42
cererea prin care se solicită încuviinţarea masurilor asigurătorii se anexează, în copie, cererea
de arbitrare şi convenţia de arbitraj.
Prin excepţie de la regulă, pe parcursul procedurii arbitrale, tribunalul arbitral va putea
să încuviinţeze aceste măsuri, dar fiind o instanţă fără plena potestas1, în caz de împotrivire,
executarea acestor măsuri se va dispune de către instanţa de judecată2.
3. Participarea terţilor în litigiul arbitral. Dată fiind relativitatea convenţiei arbitrale şi

inopozabilitatea acesteia faţă de terţi, participarea acestora din urmă în procesul arbitral
este condiţionată de consimţământul ambelor părţi, precum şi al terţelor persoane.
In practica arbitrală s-a stabilit că, prin excepţie, intervenţia accesorie formulată în susţinerea
uneia dintre părţile litigiului, iar nu pentru valorificarea unui drept propriu al intervenientului,
intervenţia va fi admisa de tribunalul arbitral, independent de consimţământul părţilor 3.
6 HOTĂRÂREA ARBITRALĂ
6.1 Secţiunea I : Hotărârea arbitrată. Noţiune şi conţinut
1. Noţiune şi conţinut. Ca în orice proces civil, procedura arbitrată ia sfârşit prin

pronunţarea hotărârii arbitrate, denumită sentinţă arbitrată.
Dacă pârâtul recunoaşte o parte dintre pretenţiile reclamantului, tribunalul arbitral, la
cererea acestuia, va da o sentinţă parţială în măsura recunoaşterii, iar dacă reclamantul
renunţă la arbitraj sau la însuşi dreptul pretins, mai înainte de constituirea tribunalului
arbitral, procedura arbitrală se finalizează printr-o încheiere a Preşedintelui Curţii de
Arbitraj4.
De îndată ce tribunalul arbitral va considera că toate împrejurările cauzei simt suficient
lămurite va închide dezbaterile, trecând la deliberare şi luarea hotărârii în şedinţă secretă, cu
participarea tuturor membrilor săi.
1
1. Băcanu, Atribuţiile instanţelor judecătoreşti în domeniul arbitrajului privat, în Dreptul nr. 9/1997, pp. 14-15.
2
Art. 585 C. pr. civ., raportate la art. 38 şi art. 39 RPA.
3
încheiere interlocutorie pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti la 24 februarie
1969 în Dosarul nr. 505/1968, apud O. Căpăţînă, B. Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional, voi. I,
Partea generală, op. cit., p. 249.
4
Art. 68 RPA
43
Când tribunalul arbitral este compus dintr-un număr impar de arbitri, hotărârea se ia,
dacă nu se întruneşte unanimitatea, cu majoritate de voturi. Arbitrul care a avut o altă părere
îşi va redacta şi va semna opinia separată, cu arătarea considerentelor pe care aceasta se
sprijină. în modalitate simulară se va proceda cu opinia concurentă.
Când tribunalul arbitral este compus dintr-un număr par de arbitri şi aceştia nu cad de
acord asupra soluţiei, se va proceda la numirea unui supraarbitru, conform înţelegerii dintre
părţi sau, în lipsă, de către Preşedintele Curţii de Arbitraj. Supraarbitrul numit se va ralia la
una dintre soluţii, o va putea modifica sau va putea pronunţa o altă soluţie, dar numai după
ascultarea părţilor şi consultarea celorlalţi arbitri.
Dacă în cadrul deliberării şi mai înainte de pronunţarea hotărârii, tribunalul arbitral
considera că sunt necesare noi lămuriri, litigiul poate fi repus pe rol în vederea unor dezbateri
suplimentare, stabilindu-se un nou termen de arbitrare, cu citarea părţilor, sub condiţia
încadrării în termenul arbitrajului.
îndată după deliberare şi stabilirea soluţiei, se întocmeşte dispozitivul sentinţei, care se
semnează de către toţi membrii tribunalului arbitral, iar dacă exista opinie separată, ea se va
menţiona în dispozitiv.
Sentinţa arbitrală se redactează în scris şi trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
• „componenţa nominală a tribunalului arbitral, numele asistentului arbitral, locul şi
data pronunţării hotărârii;
• numele părţilor, domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul, precum şi
numele reprezentanţilor părţilor şi ale celorlalte persoane care au participat la dezbaterea
litigiului;
• menţionarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj;
• obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor;
• motivele de fapt şi de drept ale hotărârii, iar în cazul arbitrajului în echitate, motivele
care sub acest aspect întemeiază soluţia;
• dispozitivul;
• semnăturile tuturor arbitrilor, precum şi semnătura asistentului arbitral”1.
Dacă unul dintre arbitri este împiedicat să semneze hotărârea, se va face
menţiune despre cauza împiedicării, cu confirmarea, sub semnătură, a supraarbitrului, iar în
cazul împiedicării supraarbitrului, sub semnătura Preşedintelui Curţii de Arbitraj.
Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor, sau cele de
calcul, precum şi orice alte erori materiale din sentinţele arbitrale sau din încheieri pot fi
1
Art. 68 RPA.
44
îndreptate din oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi. Cererea se formulează în termen de
15 zile de la data primirii sentinţei, iar în cazul încheierilor, cel mai târziu la termenul
următor.
Tribunalul arbitral se pronunţă asupra cererii prin încheiere. Părţile vor fi citate numai
dacă tribunalul arbitral socoteşte că este necesar să dea anumite lămuriri.
încheierea se va ataşa la sentinţă, atât în dosarul litigiului, cât şi în dosarul de hotărâri ale
Curţii de Arbitraj.
în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea şi aplicarea
dispozitivului sentinţei arbitrale ori aceasta cuprinde dispoziţii potrivnice, oricare dintre părţi
poate cere tribunalului arbitral care a pronunţat sentinţa să lămurească dispozitivul sau să
înlăture dispoziţiile potrivnice, în termen de 15 zile de la data primirii sentinţei.
Sentinţa arbitrată poate fi completată, îndreptată1 sau lămurită sub aspectul
înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului sentinţei arbitrale.
Sentinţa arbitrată va fi comunicată părţilor în cel mult o lună de la data pronunţării
ei. Pentru raţiuni bine întemeiate, Preşedintele Curţii de Arbitraj poate prelungi acest termen
cu cel mult 30 de zile.
Hotărârea arbitrată este obligatorie şi executorie de la data la care este comunicată
părţilor. Calea de atac ce poate fi formulată împotriva sentinţei arbitrale este acţiunea în
anulare.
6.2 Secţiunea II : Efectele hotărârii arbitrale
4. Hotărârea arbitrată este obligatorie şi definitivă de la data la care este

comunicată părţilor.
Aşadar, sentinţa arbitrală comunicată părţilor este definitivă şi executorie. Ea trebuie
executată de bunăvoie de către partea împotriva căreia s-a pronunţat, de îndată sau în
termenul stabilit prin hotărârea arbitrală.
De asemenea, hotărârile arbitrale beneficiază de puterea lucrului judecat2 de la data
împlinirii termenului de exercitare a acţiunii în anulare, dacă nicio parte nu formulează
1
îndreptarea sentinţei arbitrale se realizează la cererea oricăreia dintre părţi, precum şi din oficiu, printr-
o încheiere de îndreptare care face parte integrantă din hotărârea arbitrală. în acest sens, ÎCCJ, s. a Il-a civ., dec.
nr. 1815/24.04.2013, publicată în M. Voicu, Arbitrajul comercial op. cit., pp. 491-493.
2
Pentru o amplă analiză a puterii de lucru judecat de care beneficiază hotărârile judecătoreşti, v.: A.
Nicolae, Relativitatea şi opozabilitatea efectelor judecătoreşti, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 58 şi
urm.
45
acţiune în anulare, sau de la data respingerii acţiunii în anulare, respectiv a recursului
formulat împotriva hotărârii pronunţate în acţiunea în anulare ori de la data împlinirii
termenului de recurs, dacă nu se formulează recurs împotriva hotărârii pronunţate în acţiunea
în anulare.
Hotărârea arbitrală reprezintă titlu executoriu şi, după investirea cu formulă executorie
în cadrul procedurii încuviinţării silite, se execută silit întocmai ca o hotărâre judecătorească.
Sentinţa arbitrală se execută la cererea părţii în favoarea căreia s-a pronunţat hotărârea, iar
cererea de încuviinţare a executării silite se introduce la instanţa de executare stabilită
conform prevederilor art. 651 C. pr. civ.1
Calea de atac ce poate fi formulată împotriva sentinţei arbitrale este acţiunea în anulare2, ce
poate fi exercitată pentru motivele de anulare prevăzute de art. 608 C. pr. civ.
6.3 Secţiunea III : Anularea hotărârii arbitrale
1. Hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin calea de atac a acţiunii în anulare, cale
de atac sui generis3, cu o dublă natură juridică: acţiune şi cale de atac4, apropiată de cea a
recursului.
în doctrina recentă s-a apreciat că acţiunea în anulare este un mijloc procedural de sine
stătător, neavând toate caracteristicile unei căi de atac de retractare (recursului), în caz de
admitere a acţiunii în anulare, instanţa judecătorească neavând posibilitatea trimiterii cauzei
spre rejudecare tribunalului arbitral.
Însă, în lumina dispoziţiilor art. 613 alin. (3) lit. b) C. pr. civ., Curtea de apel, admiţând
acţiunea în anulare şi anulând sentinţa arbitrată, la solicitarea uneia dintre părţi, în condiţiile
legii, va trimite cauza spre rejudecare tribunalului arbitral.
Hotărârea arbitrată poate fi atacată prin acţiunea în anulare pentru următoarele
motive limitativ prevăzute de art 608 alin. (1) C. pr. civ.:
a) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului;
b) tribunalul arbitral a soluţionat litigiul iară să existe o convenţie arbitrală sau în
temeiul unei convenţii nule ori inoperante;
1
Art. 615 C. pr. civ. coroborat cu art. 635 C. pr. civ.
2
Art. 75 RPA.
3
I. Băcanu, Controlul judecătoresc asupra hotărârii arbitrale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 23; I.
Macovei, Dreptul comerţului internaţional, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 308.
4
Dec. nr. 1245 din 8 mai 1997, CSJ, s. corn., în RDC nr. 6/1999, pp. 123-124; M.I. Sălăgean, Arbitrajul
comercial, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 151.
46
c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală;
d) partea a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a
fost legal îndeplinită;
e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut la art.
567 C. pr. civ., deşi cel puţin una dintre părţi a declarat că înţelege să invoce
caducitatea, iar părţile nu au fost de acord cu continuarea judecăţii, potrivit art.
568 alin. (1) şi (2) C. pr. civ.;
f) tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai
mult decât s-a cerut;
g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul
pronunţării ori nu este semnată de arbitri;
h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii
imperative ale legii;
i) dacă, după pronunţarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituţională s-a pronunţat
asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea,
ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul
acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident,
nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.
2. Instanţa competentă să soluţioneze acţiunea în anularea sentinţei arbitrale.

Acţiunea în anularea hotărârii arbitrale se introduce şi soluţionează de către Curtea
de apel în circumscripţia căreia s-a desfăşurat arbitrajul, şi poate fi exercitată în termen de
o lună de zile de la data comunicării hotărârii arbitrale.
Prin excepţie, pentru motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. i) C. pr. civ.,
termenul de exercitare a acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale este de trei luni de la data
publicării în Monitorul Oficial a hotărârii Curţii Constituţionale.
Conform legii române, părţile nu pot renunţa prin convenţia de arbitraj la exercitarea
acţiunii în anulare împotriva sentinţei arbitrale; acest drept poate fi exercitat numai după
pronunţarea hotărârii arbitrale.
În acest sens, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României a statuat că soluţionarea unui
litigiu arbitral de către Curtea de Arbitraj Internaţional de la Paris în ale cărei Reguli de
procedură se prevede caracterul definitiv şi irevocabil al hotărârii arbitrale, nu modifică
dispoziţiile legii române aplicabile contractului. Prin urmare, deşi prin dispoziţiile art. 28 alin.
(6) din Regulile ICC Paris se stabileşte că hotărârile arbitrale sunt definitive şi obligatorii,
47
considerându-se că părţile au renunţat la dreptul de a formula orice recurs împotriva hotărârii
arbitrale prin achiesarea la aceste reguli, atunci când legea română este aplicabilă
contractului, tot legea română este aplicabilă şi în materia dreptului părţilor de a exercita
acţiune în anulare, respectiv la momentul în care pot renunţa la acest drept, respectiv numai
ulterior pronunţării hotărârii arbitrale1.
Conform celor menţionate, prin acţiunea în anulare nu se reanalizează întreg fondul
litigiului, instituindu-se motive limitative ale promovării acţiunii în anulare, atât prin
dispoziţiile Codului de procedură civilă, cât şi prin Regulamentul de procedură arbitrală al
Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti.
Curtea de apel soluţionează acţiunea în anulare în completul prevăzut de lege pentru
judecarea cauzei în primă instanţă şi, la cererea părţii interesate, poate suspenda executarea
sentinţei arbitrale împotriva căreia a fost introdusă acţiunea în anulare, până la soluţionarea
acţiunii în anulare.
3. Soluţiile Curţii de Apel. Curtea de apel poate admite sau respinge acţiunea în
anulare.
În cazurile în care va găsi întemeiate motivele acţiunii în anulare, Curtea de apel admite
acţiunea în anulare, anulează sentinţa arbitrală şi va proceda după cum urmează:
□ va trimite cauza spre judecată instanţei competente să o soluţioneze, potrivit legii, în
cazurile în care litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului, atunci când
tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie de arbitraj sau în temeiul unei
convenţii nule sau inoperante, precum şi atunci când hotărârea arbitrală a fost pronunţată
după intervenţia caducităţii procedurii arbitrale;
□ în celelalte cazuri prevăzute la art. 608 alin. (1), va trimite cauza spre rejudecare
tribunalului arbitral, dacă cel puţin una dintre părţi solicită expres acest lucru. în caz contrar,
dacă litigiul este în stare de judecată, curtea de apel se va pronunţa în fond, în limitele
convenţiei arbitrale.
Hotărârea pronunţată de Curtea de apel în acţiunea în anulare poate fi atacată cu
recurs.
1
ÎCCJ, s. a Il-a civ., dec. nr. 490 din 7 februarie 2012, publicată în rezumat realizat de Gh. Buta, Arbitraj cu elemente de
extraneitate. Acţiune în anulare hotărâre arbitrală. Renunţare la calea de atac. Dispoziţii legale aplicabile, în RRDJ nr.
1/2013; disponibilă pe web site-ul: http://www.scj .ro/1093/Detalii-jurisprudenta?
customQuery[0].Key=id&customQuery[0].Valu e=82899.
48
7 RECUNOAŞTEREA Şl EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR ARBITRALE
STRĂINE
7.1 Secţiunea I : Hotărârea arbitrată străină
1. Hotărârea arbitrată străină. Semnificaţie. Sunt hotărâri arbitrate străine sentinţele

arbitrate pronunţate într-un stat străin şi care nu sunt considerate hotărâri naţionale în
România1.
In acest fel, semnificaţia noţiunii de hotărâre arbitrală străină se distinge de semnificaţia
noţiunii de hotărâre străină stabilită de art. 1094 C. pr. civ., conform căruia: „In sensul
prezentului titlu, termenul de hotărâri străine se referă la actele de jurisdicţie contencioasă sau
necontencioasă ale instanţelor judecătoreşti, cele notariale sau ale oricăror autorităţi
competente dintr-un stat ne-membru al Uniunii Europene”.
Pentru aceste considerente, sunt hotărâri arbitrate străine şi hotărârile pronunţate de
o instanţă de arbitraj cu sediul într-un stat membru al Uniunii Europene.
Regulamentul european nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială exclude arbitrajul, şi, implicit,
hotărârile arbitrate, din domeniul său de aplicare2.
Ca atare, Regulamentul european nr. 1215/2012 nu se aplică în cazul acţiunilor sau
procedurilor auxiliare privind, în special, înfiinţarea unui tribunal arbitral, competenţele
arbitrilor, desfăşurarea unei proceduri de arbitraj sau orice alte aspecte aferente unei astfel de
proceduri, şi nici în cazul acţiunilor sau hotărârilor privind anularea, revizuirea, căile de atac,
recunoaşterea sau executarea unei sentinţe arbitrale.
Mai mult, o „hotărâre pronunţată de o instanţă (judecătorească) a unui stat membru pentru a
stabili dacă o convenţie de arbitraj este nulă şi neavenită, nu produce efecte sau este imposibil
de aplicat nu intră sub incidenţa normelor privind recunoaşterea şi executarea prevăzute în
Regulamentul european nr. 1215/2012, indiferent dacă instartţa s-a pronunţat asupra acestei
chestiuni pe cale principală sau pe cale accesorie”3. Nu este avută în vedere hotărârea prin
care instanţa judecătorească se pronunţă pe fondul cauzei, hotărâre care rămâne sub incidenţa
Regulamentului european nr. 1215/2012.
1
2
Art. 1 alin. (2) lit. d) din Regulamentul european nr. 1215/2012 privind competenţa judiciară,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
3
Pct. 12 par. 2 din Preambul Regulamentului european nr. 1215/2012.
49
Şi nu în ultimul rând, Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale
străine, semnată la New York la 10 iunie 1958 („Convenţia de la New York din 1958”)
primează asupra Regulamentului european nr. 1215/2012.
Convenţia de la New York 19581 conţine două criterii de calificarea unei sentinţe
arbitrale ca fiind străină, criterii ce au fost preluate şi de legea română, menţinându-şi o
precizie şi, implicit, o rigoare mai mare. în acest sens, conform Convenţiei de la New York
1958, sunt sentinţe arbitrale străine:
□ sentinţele arbitrale pronunţate pe teritoriul unui alt stat decât acela unde se cere
recunoaşterea şi executarea sentinţelor şi rezultată din diferende între persoane fizice şi
juridice;
□ sentinţele arbitrale care nu sunt recunoscute ca naţionale în statul în care este
cerută recunoaşterea şi executarea lor2.
7.2 Secţiunea II : Recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine
1. Recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine. Pentru invocarea

autorităţii de lucru judecat pe teritoriul României a unei hotărâri arbitrale străine este
necesară recunoaşterea acesteia prin procedura specială a recunoaşterii hotărârii arbitrale
străine.
în situaţia în care hotărârile arbitrale străine nu se aduc la îndeplinire de bună voie pot fi
executa silit pe teritoriul României, după ce a fost obţinută încuviinţarea executării silite a
hotărârii arbitrale străine.
Ca regulă, toate hotărârile arbitrale străine sunt recunoscute şi pot fi executate în
România, în condiţiile legii
Prin excepţie, instanţa judecătorească va refuza recunoaşterea sau executarea unei
sentinţe arbitrală străine atunci când:
• diferendul formând obiectul acesteia nu putea fi soluţionat pe cale arbitrală în
România (sau conform legii ţării în care se cere recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale
străine);
• hotărârea conţine dispoziţii contrare ordinii publice3 de drept internaţional privat
1
Ghidul UNCITRAL privind Convenţia de la New York 1958, disponibil on-line pe: http
://newyorkconvention 1958.org/index.php?lvl=cmspage&pageid= 10&menu=626&opac_v iew=-l.
2
Art. I pet. 1 din Convenţia de la New York 1958.
3
A se vedea: International Law Association, New Delhi Conference (2002), Committee on International
Commercial Arbitration, Final report on public policy as a bar to enforcement of international arbitral awards,
on-line, disponibil la: file:///C:/Users/Luminita/ Downloads/intemational_commercial_arbitration_2002.pdf.
50
român (sau legii ţării în care se cere recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine)1.
Competenţa de soluţionarea a cererii de recunoaştere şi/sau de executare a unei
hotărâri arbitrate străine aparţine tribunalului în circumscripţia căruia se află domiciliul,
respectiv sediul celui împotriva căruia a fost obţinută respectiva hotărâre arbitrală. In lipsa
unui asemenea sediul sau domiciliu, competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti 2.
Cererea de recunoaştere sau de executare a hotărârii arbitrale străine trebuie însoţită de
hotărârea arbitrală a cărei recunoaştere sau executare se solicită, precum şi de convenţia
arbitrală în temeiul căreia a fost pronunţată respectiva hotărâre arbitrală, în original şi în
copie.
Procedura recunoaşterii sau executării hotărârii arbitrale străine este o procedură
contencioasă3, astfel că cererea de recunoaştere sau de executare a hotărârii arbitrale străine
se soluţionează prin hotărâre dată cu citarea părţilor, hotărâre ce poate fi atacată cu apel.
Prin excepţie, părţile nu se vor cita atunci când pârâtul a fost de acord cu admiterea
acţiunii, conform celor reţinute prin hotărârea a cărei recunoaştere sau executare se solicită.
Conform legii române, recunoaşterea sau executarea hotărârii arbitrale străine este
respinsă şi în următoarele împrejurări:
 „părţile nu aveau capacitatea de a încheia convenţia arbitrală conform legii aplicabile
fiecăreia, stabilită potrivit legii statului unde hotărârea a fost pronunţată;
 convenţia arbitrală nu era valabilă potrivit legii căreia părţile au supus-o sau, în lipsă
de stabilire a acesteia, conform legii statului în care hotărârea arbitrală a fost pronunţată;
 partea contra căreia hotărârea este invocată n-a fost cuvenit informată cu privire la
desemnarea arbitrilor sau cu privire la procedura arbitrală ori a fost în imposibilitate de a-şi
valorifica propria apărare în procesul arbitral;
 constituirea tribunalului arbitral sau procedura arbitrală n-a fost conformă convenţiei
părţilor ori, în lipsa unui acord al acestora, legii locului unde a avut loc arbitrajul;
 hotărârea priveşte un diferend neprevăzut în convenţia arbitrală sau în afara limitelor
fixate de aceasta ori cuprinde dispoziţii care excedează termenilor convenţiei arbitrale.
Totuşi, dacă dispoziţiile din hotărâre care privesc aspecte supuse arbitrajului pot fi separate
de cele privind chestiuni nesupuse arbitrajului, cele dintâi pot fi recunoscute şi declarate
executorii;
1
în acest sens sunt dispoziţiile art. 1125 C. pr. civ. şi art. 5 pet. 2 din Convenţia de la New York 1958.
2
3
In acelaşi sens, M.I. Sălăgean, Arbitrajul comercial, op. cit., p. 225.
51
 hotărârea arbitrală n-a devenit încă obligatorie pentru părţi sau a fost anulată ori
suspendată, de o autoritate competentă din statul în care sau după legea căruia a fost
pronunţată”1.
8 CONCLUZII
Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional recunoaşte

importanţa arbitrajului ca mod de soluţionare a disputelor care apar în cadrul relaţiilor
economice internaţionale şi a adoptat Regulile de arbitraj pe care Adunarea Generală le-a
recomandat pentru soluţionarea acestor dispute, îndeosebi în cele apărute în raporturile
contractuale.
Arbitrajul internaţional este o instituţie juridică pentru soluţionarea litigiilor ce se
ivesc în cadrul relaţiilor comerciale ale internaţionalei, către persoane investite cu această
sarcină chiar de către părţile contractante aflate in litigiu.
Conceptul de arbitraj comercial internaţional este susceptibil de mai multe
accepţiuni şi anume:
Într-o primă accepţiune, acest concept desemnează mijlocul corespunzător de a
reglementa rapid si echitabil litigiile internaţionale care pot sa rezulte din tranzacţiile
comerciale în domeniul schimburilor de bunuri şi de servicii şi din contractele de cooperare
industrială.
Într-o altă accepţiune, conceptul la care ne referim poate fi definit ca metodă de
soluţionare a litigiilor născută din relaţiile comerciale internaţionale.
Arbitrajul comercial internaţional se analizează şi ca un sistem jurisdicţional
derogator de la dreptul comun (cel al instanţelor de stat). În cadrul său, în temeiul voinţei
părţilor o instanţă specială este organizată şi abilitată să soluţioneze un anumit litigiu, care s-a
născut sau care se va naşte în viitor.
Voinţa părţilor are asemenea efecte întrucât legea (statul) recunoaşte celor implicaţi
în comerţul internaţional abilitatea de a recurge la asemenea instanţe cu caracter privat.
Sistemul arbitrajului comercial internaţional este consacrat atât în legislaţiile
naţionale cât şi în convenţii internaţionale. Puterea arbitrilor de a soluţiona litigiul este
1
52
conferită de părţi, care convin ca litigiul lor să fie prezentat spre soluţionarea unor persoane
particulare. În acest scop părţile în litigiu îi desemnează pe arbitri şi se angajează să accepte
hotărârea pe care aceştia o vor pronunţa.
Caracteristica esenţială a arbitrajului este prorogarea convenţională a competiţiei,
prin sustragerea litigiilor de sub competenţa jurisdicţiilor de drept comun, spre a supune, spre
soluţionare, unor persoane care nu au calitatea de judecător, dacă posibilitatea legală a
părţilor contractante de a prevedea în însuşi contractul lor o clauză potrivit căreia, orice litigiu
cu privire la acel contract să fie dat spre soluţionare unor persoane desemnate prin voinţa
părţilor contractante şi nu instanţelor de drept comun.
În cadrul noţiunii de arbitraj internaţional poate să fie evidenţiat „un aspect
contractual”, „un aspect jurisdicţional”şi unul „procedural”. Definirea noţiunii de arbitraj şi
conturarea trăsăturilor şi particularităţilor ce-i sunt proprii presupune şi determinarea
apartenenţei instituţiei arbitrajului comercial şi raporturilor sale la una sau mai multe ramuri
ale dreptului.
O abordare pertinentă a acestei chestiuni devine posibilă prin analiza, pe de o
parte, a reglementării care constituie, în legislaţia noastră, dreptul comun în materie, iar, pe
de altă parte, a caracterelor şi proprietăţilor specifice, definitorii ale instituţiei arbitrajului –
analiză care comportă şi o componentă istorică. Din această perspectivă, primul termen de
referinţă plasează instituţia arbitrajului pe tărâmul dreptului procesual civil, iar cel de-al
doilea, pe tărâmul dreptului comercial şi, nu în ultimă instanţă, al dreptului comerţului
internaţional.
Instituţia îşi găseşte consacrarea juridică, în sistemul nostru de drept, în cuprinsul
Cărţii a IV din Codul de procedură civilă.
Noua sa formă a fost semnificativ influenţată de prevederile Legii-model
UNCITRAL, dând expresie interesului de uniformizare, în plan internaţional, a normelor
aplicabile domeniului.
Interferenţa dintre cele două categorii de norme juridice – procedurale şi
materiale, substanţiale, corespunde relaţiei dintre conţinutul şi forma dreptului, în general.
Normele substanţiale determină conţinutul care, spre a dobândi materialitate trebuie „aşezat”
în forma adecvată – normele procedurale corespunzătoare.
Interdependenţa şi corelaţia coexistentă, în general, între normele ce aparţin
dreptului procesual şi cele ale dreptului substanţial se reconfirmă în termeni fermi, neechivoc
în materia arbitrajului.
53
O corectă determinare a apartenenţei instituţiei uneia sau alteia dintre ramurile de
drept nu este posibilă în afara acestei relaţii de intercondiţionare în care primul factor l-ar
reprezenta dreptul procesual civil – ca sediu al normelor de procedură în materia arbitrajului,
iar cel de-al doilea, situat în planul dreptului material, substanţial, ar fi oferit de dreptul civil
sau, după caz, (după natura juridică a raporturilor patrimoniale supuse judecăţii), de dreptul
comercial sau de dreptul comerţului internaţional.
Normele de drept substanţial cărora le este incidentă procedura arbitrală aparţin
fie dreptului civil, fie celui comercial sau de comerţ internaţional. În practică este redusă
aplicabilitatea arbitrajului în materie civilă. În schimb, ea constituie o prezenţă semnificativă
în materie comercială şi cu prioritate în arealul dreptului comerţului internaţional. În prezent
instituţia arbitrajului comercial tinde să-şi extindă sfera de aplicabilitate în dreptul comercial
autohton. Constatarea devine uşor explicabilă şi prin urmare apartenenţa instituţiei la cele
două ramuri ale dreptului (drept procesual civil şi drept comercial) se dovedeşte ca
îndoielnică dacă se recurge la o analiză comparativă a trăsăturilor şi caracteristicilor ei cu cele
care definesc particularităţile şi specificitatea obligaţiilor comerciale.
Dezvoltarea şi evoluţia arbitrajului în plan internaţional, poziţia sa consolidate de
acte normative de drept substanţial şi norme de drept material uniform l-au promovat ca
instituţie puternică, avantajoasă, modernă.
9 BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, Cursuri, Monografii, Culegeri
II. Studii, Comentarii, Reviste
III. Legislaţie
54
55

Arbitrajul Comercial - Dan Cristina Eliza

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Arbitrajul Comercial - Dan Cristina Eliza

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA ECOLOGICA BUCUREȘTI

SOLUȚIONAREA LITIGIILOR ÎN COMERȚUL INTERNAȚIONAL –

Coordonator ştiinţific, Absolvent,

Majoritatea litigiilor dintre participanţii la relaţiile comerciale internaţionale se

2 ARBITRAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL. CONCEPTE

2.1 Secţiunea I : Introducere în arbitrajul comercial Internaţional

1. Precizări prealabile. Avantajele arbitrajului. Arbitrajul comercial internaţional a

2.1.1 Subsecţiunea 1 : Semnificaţia arbitrajului. Sediul materiei

2. Sediul materiei. Principalele reglementări internaţionale în materia arbitrajului

3. Semnificaţia arbitrajului comercial internaţional. Arbitrajul comercial

2.1.2 Subsecţiunea 2 : Litigiul arbitrall. Noţiune şi clasificare

2.1.3 Subsecţiunea 3 : Arbitrajul comercial internaţional şi arbitrajul relativ la

5. Distincţia între arbitrajul comercial internaţional şi arbitrajul relativ la

2.2 Secţiunea II : Natura juridică a arbitrajului comercial internaţional

1. Precizări prealabile. Teorii. Caracterizarea arbitrajului a făcut obiectul unei ample

3. Teoria naturii contractuale a arbitrajului. Conform concepţiei contractualiste,

4. Teoria privind natura mixtă, eclectică a arbitrajului. Susţinătorii teoriei mixte

2.3 Secţiunea III : Arbitrabilitatea litigiilor comerciale internaţionale

1. Noţiune. Arbitrabilitatea unui litigiu internaţional reprezintă vocaţia acestuia de a

2.3.1 Subsecţiunea 1 : Inarbitrabilitatea obiectivă a litigiilor comerciale

2. Pentru a determina domeniul de acţiune al arbitrajului, s-a apreciat că arbitrajul se

3. În materia capacităţii părţilor de a încheia convenţii, principiul este că poate

1. Arbitrajul comercial internaţional are următoarele caractere principale:

2. Caracterul nestatal, privat. Conform legii române, arbitrajul este o jurisdicţie

3. Caracterul voluntar al arbitrajului. Arbitrarea litigiilor se poate realiza numai

1. Arbitrajul şi instituţiile permanente de arbitraj se pot clasifica în funcţie de

§.1. Arbitraj instituţionalizat şi arbitraj ad-hoc

§.2. Arbitraj de drept (de jure) şi arbitraj în echitate (etaequo et bono)

3. În funcţie de modalitatea de soluţionare a litigiilor distingem între arbitrajul de

1. Precizări prealabile. Noţiune. Existenţa convenţiei de arbitraj reprezintă premisa,

3.1 Secţiunea I : Formele convenţiei de arbitraj

1. Formele convenţiei de arbitraj. Concept de gen, convenţia arbitrală include în

§.1. Clauza compromisorie

§.3. înţelegerea scrisă făcută în faţa tribunalului arbitral

4. Alături de clauza compromisorie şi compromis, există o a treia formă a convenţiei de

3.2 Secţiunea II : Condiţiile de validitate ale convenţiei de arbitraj

1. Condiţiile de fond ale convenţiei de arbitraj. Condiţiile de fond ale

2.Capacitatea de a încheia convenţia de arbitraj. Convenţia de arbitraj este un act de

3. Obiectul convenţiei de arbitraj. Cum am arătat în secţiunea dedicată arbitrabilităţii

3.3 Secţiunea III : Efectele convenţiei arbitrale

§.1. Efectele de natură contractuală ale convenţiei de arbitraj

2. Efectele de natură contractuală au în vedere, în primul rând, caracterul obligatoriu,

3. Efectele de natura procedurală au în vedere excluderea competenţei instanţelor

5. Dacă problema competenţei este ridicată în faţa instanţei arbitrate,

7. „Anti-suit injunction” este un ordin prin care o instanţă judecătorească dintr-

□ Cadrul legal şi faptic:

□ Considerentele hotărârii CJUE:

Prin hotărârea pronunţată CJUE a stabilit că o procedură prin intermediul căreia se

4.1 Secţiunea I : Constituirea tribunalului arbitral

1. Precizări prealabile. Noţiune. Tribunalul arbitral, soluţionează litigiul arbitral şi este

4.2 Secţiunea II : Competenţele tribunalului arbitral

5.1 Secţiunea I : Principiile şi regulile procedurii arbitrate

1. Regulile de procedură arbitrală. Procedura arbitrală este o varietate a procedurii

2. Principiile procedurii arbitrale. în derularea procesului arbitral, întocmai ca în

• celeritatea judecării cauzei;

3. Limba arbitrajului. Dezbaterea litigiului în faţa tribunalului arbitral se face în

4. Modalitatea de soluţionare a litigiului. Tribunalul arbitral va judeca litigiul fie în

5. Termenul arbitrajului. Codul de procedură civilă şi RPA, stabilesc că atunci când

5.2 Secţiunea II : Cereri incidentale în procedura arbitrală

2. Măsurile asigurătorii şi provizorii în procesul arbitral. Ca regulă, înainte sau în

3. Participarea terţilor în litigiul arbitral. Dată fiind relativitatea convenţiei arbitrale şi

6.1 Secţiunea I : Hotărârea arbitrată. Noţiune şi conţinut

1. Noţiune şi conţinut. Ca în orice proces civil, procedura arbitrată ia sfârşit prin