Unitatea de învățare nr.

Felurile arbitrajului. Instituții arbitrale. Caractere arbitrajului.

Cuprins

1. Felurile arbitrajului
1.1. Arbitrajul comercial internaţional şi arbitrajul de drept intern
1.2. Arbitraj ad-hoc şi arbitraj instituţionalizat
1.3. Instituţii arbitrale în România
1.3.1. Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de
Comerţ şi Industrie a României Bucureşti (CACIR)
1.3.2. Curţile de arbitraj comercial de pe lângă Camerele de Comerţ şi Industrie
teritoriale
1.3.3. Camera Arbitrală a Bursei de Valori
1.3.4. Comisia Centrală de Arbitraj organizată de Casa naţională de Asigurări
de Sănătate împreună cu Colegiul Medicilor din România
1.3.5. Camera Arbitrală a Bursei de Mărfuri
1.3.6. Curtea de Arbitraj de pe lângă UCECOM (Uniunea Centrală a
Cooperativelor Meşteşugăreşti)
1.4. Asociaţii de arbitraj
1.5. Arbitrajul de drept strict şi arbitrajul în echitate
2. Caracterele arbitrajului comercial
2.1. Caracter consensual, voluntar
2.2. Caracter nestatal
2.3. Caracter independent, specializat
2.4. Caracter comercial

Conținut

1. Felurile arbitrajului comercial

În funcţie de diverse criterii, se poate realiza o clasificare a diverselor forme sau

tipuri de arbitraj: arbitraj comercial internaţional şi arbitrajul de drept intern; arbitraj
instituţional şi arbitraj ad-hoc; arbitraj de drept strict şi arbitraj în echitate.

1.1. Arbitrajul comercial internaţional şi arbitrajul de drept intern

Sunt multe şi diverse motivele pentru care aceeaşi dispută poate avea rezultate
diferite în raport de instanţele sesizate. Regulile de procedură, alegerea legii aplicabile
fondului, a celorlalte norme legale diferă de la o ţară la alta. Caracterul, competenţa,
integritatea şi imparţialitatea instanţelor judecătoreşti, de asemenea, variază substanţial între
diverse sisteme de drept şi instanţe statale. Alte consideraţii, precum dificultăţi de ordin
procedural, preferinţe locale subiective şi dificultăţi legate de limbă pot face ca o anumită
instanţă statală să fie o alegere nepotrivită în raport cu aşteptările părţilor şi spiritul
contractului internaţional în dispută.
Din cauza acestor motive, în contractele internaţionale ce le încheie, părţile
contractuale preferă de obicei să includă clauze specifice pentru soluţionarea litigiilor
comerciale ce se pot ivi pe calea arbitrajului internaţional. Prin urmare, arbitrajul comercial
internaţional a devenit astăzi, poate chiar mai mult decât în litigiile interne, modul normal şi
preferat de soluţionare a litigiilor comerciale internaţionale. Denumirea de arbitraj
internaţional este în prezent consacrată atât prin reglementările interne din România, cât şi
prin o serie de convenţii internaţionale precum şi în practica de comerţ internaţional şi în
doctrina juridică de specialitate. Astfel, în concepţia legiuitorului român, conform art. 1110 C.
proc. civ., un litigiu arbitral care se desfăşoară în România este socotit internaţional dacă s-a
născut dintr-un raport de drept privat, care conţine un element de extraneitate. Per a contrario
arbitrajul intern este cel care desfăşurându-se pe teritoriul României provine din raporturi de
drept intern, cu excluderea existenţei elementului străin.
Observăm că legea română enumeră numai elementul de bază, semnificativ şi
distinctiv, fără a se mai aduce alte completări pentru definirea noţiunii de extraneitate.
Apreciem că o interpretare largă a noţiunii de extraneitate poate fi luată în considerare pentru
a include atât unele elemente subiective, cum ar fi cele legate de naţionalitatea, domiciliu,
reşedinţa sau sediul social al părţilor, naţionalitatea sau domiciliul arbitrului sau arbitrilor, cât
şi cele obiective, factori relativ la substanţa disputei părţilor, cum ar fi locul semnării
contractului, locul de executare al acestuia, locaţia unei proprietăţi implicate sau locul unde a
fost cauzat prejudiciul. Se pot avea în vedere totodată şi sediul instituţiei arbitrale, locul
arbitrajului, locul de executare a hotărârii, legea aplicabilă aleasă să guverneze procedurile,
legea aplicabilă aleasă pentru fondul disputei etc.
Desigur, în principiu, în evaluarea elementelor de extraneitate ar trebui să prevaleze
criteriile economice, întrucât arbitrajul internaţional este reglementat în considerarea
exigenţelor evidenţiate de relaţiile comerciale şi de cooperare economică internaţională. De
altfel, aportul jurisprudenţei arbitrale – în materii precum impreviziunea, forţa majoră,
grupurile de societăţi comerciale, grupurile de contracte, interpretarea contractelor, daunele
interese ce pot fi acordate – ţine seama tocmai de specificul şi cerinţele operaţiunilor
economice internaţionale.
Este, de asemenea, de notat că natura juridică a instituţiei arbitrajului în general este
comună şi pentru arbitrajul cu caracter internaţional. Astfel, deşi Codul de procedură civilă
reglementează separat de Cartea a IV-a arbitrajul internațional prin Titlul IV din Cartea a VII-
a, denumit Procesuol civil internațional, în acesta se face în mod repetat referirea la noţiuni de
bază, cum ar fi convenţia arbitrală, tribunalul arbitral, hotărârea arbitrală, instituție arbitrală
etc. (art. 1110-1122 NCPC), pe lângă alte dispoziţii specifice raporturilor de drept privat cu
element de extraneitate. De acum prevederile referitoare la arbitrajul internaţional din Codul
de procedură civilă sunt norme materiale care conţin unele reglementări specifice, restul
aplicându-se prin analogie cu cele reglementate pentru arbitrajul intern. Distincția apare
reliefată mult mai pregnant decât în reglementarea anterioară, deoarece sunt consacrate mult
mai multe prevederi în mod special arbitrajului internațional, legiuitorul reglementând astfel
mai temeinic arbitrajul internațional, nu numai prin câteva trimiteri și excepții față de cel
intern. Se stabilesc astfel cu claritate calificarea și domeniul de aplicare al procesului arbitral
internațional, arbitrabilitatea litigiului, reguli mai largi privind cerințele de formă ale
convenției arbitrală, pentru care se stabilesc și reguli privind conflictul de legi privind
valabilitatea acesteia. Se consacră reguli de drept internațional privat aparte instituției
constituirii și a recuzării tribunalului arbitral. Procedura este ghidată de natura voluntară a
arbitrajului, regulile de procedură stabilindu-se ori direct , ori prin referire la regulament
instituțional ori prin alegerea unei legi procedurale, toate termenele stabilite pentru arbitrajul
intern dublându-se în cazul celui internațional. Deci se stabilesc premisele necesare ca
arbitrajul internaţional să se poată desfăşura în România sau străinătate, dezbaterea litigiului
să se poate face într-o limbă străină și sunt prevăzute moduri specifice de suportare a unor
onorarii ale arbitrilor, reguli de aplicare subsidiară.
Distincţia între arbitrajul comercial internaţional şi cel intern este consacrată în art. 4
din Regulile CACIR care prevede:
„(3) Litigiul este intern când părțile au naționalitatea sau cetățenia română, iar
raportul juridic nu conține elemente de extraneitate care să pună în discuție aplicarea legii
străine.
(4) Litigiul este internațional când decurge dintr-un raport juridic ccare intersează
comerțul internațional sau din raporturi civile cu elemente de extraneitate.”
În armonie cu aceste prevederi este şi semnificaţia noţiunii de arbitraj şi litigiu
internaţional din Regulile de procedură arbitrală ale Comisiilor de Arbitraj de pe lângă
Camerele de Comerţ şi Industrie teritoriale, care majoritatea statuează că litigiul este
internaţional când decurge dintr-un contract de comerţ exterior.
Denumirea de arbitraj internaţional apare şi în diverse convenţii internaţionale, cum
ar fi: Convenţia europene asupra arbitrajului comercial internaţional din 21 aprilie 1961
(semnată la Geneva), Convenţia pentru recunoaşterea sentinţelor arbitrale străine, semnată la
10 iunie 1958 la New York, care a fost precedată de o conferinţă a Naţiunilor Unite asupra
arbitrajului comercial internaţional. Denumirea de arbitraj comercial internaţional este
consacrată şi în documentele UNCITRAL, a Comisiei Naţiunilor Unite pentru Dreptul
Comerţului Internaţional.
În ce priveşte Convenţia Geneva 1961, care chiar în titlul său conţine noţiunea de
arbitraj comercial internaţional, aceasta precizează, în mod expres, că se aplică convenţiilor de
arbitraj încheiate pentru reglementarea litigiilor născute sau care se vor naşte din operaţii de
comerţ internaţional, între persoanele fizice sau persoane juridice care au, în momentul
încheierii convenţiei, reşedinţa lor obişnuită sau sediul în state contractante diferite. Aşadar
dublul criteriu cumulativ instituit de Convenţia Geneva 1961, şi anume operaţii de comerţ
internaţional şi părţi care au reşedinţa sau sediul în state contractante diferite, circumscrie
câmpul de aplicare al dispoziţiilor ei doar la unele situaţii litigioase care întrunesc ambele
condiţii.
 Desigur, unele dificultăţi şi nuanţări apar atunci când se încearcă să se dea o definiţie
a arbitrajului comercial internaţional spre a marca diferenţa faţă de arbitrajul intern – pur
naţional sau domestic – criteriile pe baza cărora se poate stabili internaţionalitatea arbitrajului
fiind analizate diferit în doctrină şi jurisprudenţă. Astfel, într-o primă teorie s-a susţinut că
internaţionalitatea arbitrajului poate fi întemeiată pe anumite elemente principale care
individualizează caracterul naţional sau străin al organului de jurisdicţie, cum ar fi legea care
guvernează arbitrajul, locul unde se desfăşoară arbitrajului sau unde este pronunţată hotărârea
arbitrală.
În cadrul unei alte teorii, s-a opinat că internaţionalitatea arbitrajului derivă din
caracterul internaţional al organului arbitral, întemeiată în principal pe autonomia sa faţă de
structurile naţionale. S-a apreciat astfel că, exigenţele internaţionalităţii sunt întrunite de
Curtea de Arbitraj a International Chamber of Commerce Paris (ICC) şi de Centrul
Internaţional de Reglementare a Diferendelor referitoare la Investiţii (ICSID) instituit
conform Convenţiei de la Washington 1965. Este desigur posibil ca prin regulamente proprii
de funcţionare şi organizare, anumite instituţii de arbitraj să-şi limiteze competenţa strict la
litigii internaţionale, cum este cazul curţilor menţionate mai sus. Precizăm totuşi că, marea
majoritate a instituţiilor sau centrelor de arbitraj au astăzi atât vocaţie pentru soluţionarea
litigiilor internaţionale, cât şi pentru soluţionarea litigiilor interne.
În fine, majoritatea autorilor români împărtăşesc teoria conform căreia caracterul
internaţional al arbitrajului este determinat în principal de caracterul internaţional al situaţiei
litigioase, elementele intrinseci ale litigiului prevalând.
În acelaşi sens, şi pentru o interpretare cât mai largă a elementelor subiective şi
obiective de extraneitate, s-a apreciat că în cadrul fiecărui sistem de drept sunt precizate
anumite elemente de extraneitate care au relevanţă ca elemente de internaţionalitate. De
aceea, se consideră, lato sensu, că sunt internaţionale raporturile juridice care conţin un
element de extraneitate ce poate da naştere la un conflict de legi în spaţiu, cu privire la acel
raport juridic.

1.2. Arbitraj ad-hoc şi arbitraj instituţionalizat

Arbitrajul este instituţionalizat în măsura în care competenţa soluţionării litigiului

este dată de către părţi unei instituţii sau organizaţii permanente cu atribuţii de arbitraj, care
de regulă are structura organizatorică, personal şi reguli procedurale proprii. În cazul în care
arbitrajul este organizat de către un tribunal arbitral care nu are un cadru organizatoric
permanent, arbitrajul este considerat ad-hoc. Remarcăm însă în toate cazurile, atât în cadrul
arbitrajului ad-hoc cât şi al celui instituţional, caracterul vremelnic al tribunalului arbitral,
deoarece acesta este constituit numai în scopul soluţionării respectivului litigiu, urmând ca
după soluţionare să nu mai existe.
Deosebirea între arbitrajul ad-hoc şi cel instituţional este reflectată şi reglementată
fără echivoc prin numeroase articole şi în Codul de procedură civilă. Astfel, conform art. 545
NCPC „Părţile pot conveni ca arbitrajul să fie organizat de o instituţie permanentă de arbitraj
sau de o altă entitate ori de o persoană fizică”.
 Noua reglementare conține dispoziții compact sistematizate, exprese și exclusive
privind arbitrajul instituționalizat într-un titlu distinct în Cartea a IV-a, și anume Titlul VII.
Distincția dintre arbitrajul ad hoc și cel instituțional devine și o problemă de organizare,
funcționare și modalitate de desfășurare a arbitrajului. Se precizează clar în art. 616 NCPC că
arbitrajul instituționalizat este o formă de jurisdicție arbitrală care se constituie și funcționează
permanent pe lângă o organizație sau instituţie internă ori internaţională sau ca organizaţie
neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, în condiţiile legii, pe baza unui
regulament propriu aplicabil în cazul tuturor litigiilor supuse ei spre soluţionare potrivit unei
convenţii arbitrale. Activitatea arbitrajului instituţionalizat nu are caracter economic şi nu
urmăreşte obţinerea de profit.
Despre alegerea arbitrajului instituțional se specifică că părțile sunt libere să
stabilească instanța arbitrală conform convenției arbitrale și că aceasta va prevala în caz de
neconformitate cu regulamentul. Totuși art. 619 NCPC referitor la regulile de procedură
arbitrală precizează că opțiunea părților este automată pentru aplicarea regulilor instituționale
de procedură, odată desemnată instituția, cu o singură excepție, decizia specială a conducerii
arbitrajului instituționalizat pentru aplicarea efectivă sau prin analogie a respectivelor reguli
de procedură.
În cazul în care, părţile recurg la o instituţie permanentă de arbitraj, toate atribuţiile
care revin instanţei judecătoreşti în arbitraj referitoare la înlăturarea piedicilor care ar
împiedica organizarea şi desfăşurarea arbitrajului (în special numirea arbitrilor în caz de
dezacord, recuzarea, răspunderea pentru prejudiciul cauzat părților etc.) se vor exercita de
către instituţia permanentă în conformitate cu regulamentul său, cu excepţia cazurilor în care
respectivul regulament prevede altfel .
În cazul arbitrajului organizat de o instituţie permanentă, taxele pentru organizarea
arbitrajului, onorariile arbitrilor, precum şi celelalte cheltuieli arbitrale se stabilesc şi se
plătesc conform regulamentului acelei instituţii (art. 620 NCPC). Mai nou în cazul arbitrajului
organizat de o instituţie permanentă, dosarul nu se mai păstrează la acea instituţie, ci conform
art. 607 aceasta a devenit atribuția instanțelor judecătorești.
Pentru a putea fi calificată ca fiind de arbitraj, o astfel de instituţie permanentă este
necesar să îndeplinească anumite condiţii:
- să aibă în obiectul său de activitate organizarea arbitrajului privat voluntar, pentru a
fi astfel aptă de a presta „servicii arbitrale”;
- să aibă o structură organizatorică prestabilită, cu conducere şi organizare proprii,
personal şi o bază materială corespunzătoare şi, mai ales, să dispună de un corp de arbitri
(lista de arbitri, care conţine numele persoanelor agreate în acest sens de instituţia respectivă);
- să aibă un regulament propriu de organizare şi funcţionare, precum şi reguli proprii
de procedură arbitrală.
De asemenea, se remarcă că instituţia permanentă de arbitraj doar organizează
arbitrajul, implicând astfel un serviciu şi activităţi care conduc la finalizarea arbitrajului
printr-o sentinţă arbitrală. Judecata asupra litigiului supus de părţi arbitrajului aparţine însă în
exclusivitate tribunalului arbitral, el fiind de fapt cel ce soluţionează litigiul şi care pronunţă o
hotărâre definitivă şi obligatorie. Astfel cele două, instituţia organizatoare şi organul de
soluţionare sunt prin natură şi competenţe distincte şi independente. Instituţia de arbitraj este
prestabilită şi permanentă, pe când tribunalul arbitral este constituit ad-hoc, distinct pentru
fiecare litigiu.
Arbitrajul ad-hoc, considerat ca fiind modalitatea originară, tradiţională a
arbitrajului, este organizat la iniţiativa părţilor – în vederea soluţionării unui anume litigiu,
bine individualizat – şi are o existenţă juridică temporară, ce ia sfârşit odată cu pronunţarea
hotărârii ori expirarea termenului în care trebuia pronunţată hotărârea arbitrală. De aici putem
trage concluzia că, atunci când părţile optează pentru arbitrajul ad-hoc, ele trebuie să insereze
în convenţia arbitrală suficiente elemente, atât pentru a putea conferi funcţionalitate şi
viabilitate arbitrului, cât şi pentru a putea organiza şi desfăşura cu succes arbitrajul ad-hoc.
Datorită faptului că nu există repere normative şi instituţional-organizatorice care să
reglementeze procedura arbitrajului ca în cazul arbitrajului instituţionalizat, părţile sunt
nevoite să nomineze arbitrii, cât şi regulile privind constituirea tribunalului arbitral, alături de
revocarea şi înlocuirea arbitrilor în caz de nevoie, să stabilească locul judecăţii, procedura
aplicabilă şi limba dezbaterilor, termenul de pronunţare a hotărârii, cuprinsul şi forma
hotărârii arbitrale, repartizarea costurilor arbitrale etc. Practic, libertatea de alegere a părţilor
în acest sens este restrânsă doar de normele imperative şi de ordinea publică ale statului în
care se desfăşoară arbitrajul (în legislaţia domestică, potrivit art. 541 NCPC) – însă nu este
mai puţin adevărat că, pentru a finaliza cu succes un arbitraj ad-hoc, se cere deplina
colaborare procesuală între părţile implicate. Astfel, structura şi procedura unui asemenea
litigiu desfăşurat într-un arbitraj ad-hoc sunt variabile de la situaţie la situaţie, depinzând de
voinţa părţilor. Inexistenţa elementelor prestabilite sau stabilirea acestora imprecis sau
incomplet poate conduce în practică, de multe ori, la ivirea unui impas în buna derulare a
procedurii arbitrale.
De aceea, au fost instituite prevederi cu caracter administrativ, în cadrul Capitolului
al IX-lea din Regulile de arbitraj CACIR, norme speciale referitoare la arbitrajul ad-hoc,
pentru o mai bună deservire şi administrare oferite de Curtea de Arbitraj, în cazul în care
părţile agreează în acest sens.
Pe plan internaţional există deja soluţiile promovate de UNCITRAL cu privire la
arbitraj, iniţiate chiar pentru arbitrajul ad-hoc, consacratele Reguli UNCITRAL adoptate în
1976 şi Legea-model adoptată în 1985 de către Adunarea Generală a ONU, care recomandă
statelor membre ale ONU apelarea la aceste reguli în cazul unui arbitraj ad-hoc.
Pentru a remedia neajunsurile arbitrajului ad-hoc, în ultimele decenii au apărut şi s-
au dezvoltat puternic instituţiile (organizaţiile) permanente de arbitraj. Arbitrajul instituţional
sau instituţionalizat, cum mai este numit de unii autori – este acel arbitraj organizat, din
însărcinarea părţilor, de către o instituţie specializată cu caracter permanent, după un set de
reguli prestabilite, proprii acestei instituţii (regulament de organizare şi funcţionare, personal
auxiliar şi norme de procedură arbitrală). Centrele de arbitraj îşi exercită atribuţiile
jurisdicţionale continuu, ori de câte ori sunt sesizate cu soluţionarea unor litigii, fiind
organizate, de regulă, în cadrul unor asociaţii profesionale ale comercianţilor ori pe lângă
camerele de comerţ şi industrie regionale, naţionale sau internaţionale.
 În afara regulilor de organizare şi funcţionare proprii a unei structuri organizatorice
corespunzătoare (conducere proprie, personal auxiliar specializat în prestarea serviciilor
arbitrale), instituţiile permanente de arbitraj îşi stabilesc propriile liste facultative de arbitri,
iar părţile pot să-şi desemneze arbitrul sau arbitrii, în principiu, dintre persoanele înscrise pe
aceste liste. Art. 618 NCPC că aceste liste nu au caracter obligatoriu.

1.3. Instituţii arbitrale în România

1.3.1. Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi

Industrie a României Bucureşti (CACIR)
Această Curte permanentă de Arbitraj a fost înfiinţată în 1953 şi se bucură de un
spectru larg de competenţe în domeniul litigiilor comerciale internaţionale, fapt reflectat în
actuala denumire adoptată în 1990. Precum am amintit la analiza izvoarelor interne ale
arbitrajului comercial, la paragraful destinat Legii nr. 335/2007 pe care îl completăm aici cu
anumite trăsături specifice CACIR, aceasta este o instituţie permanentă de arbitraj,
neguvernamentală, fără personalitate juridică, independentă în exercitarea atribuţiilor ce îi
revin, organizată şi funcţionând în conformitate cu un regulament propriu. Curtea are o listă
care cuprinde în prezent peste 120 de arbitrii români (în prezent nu mai există specificat un
anumit număr maxim de arbitrii în Regulament). Există şi o listă separată de arbitrii străini şi
în plus orice persoană de cetăţenie română sau străină, care nu este pe lista sus-menţionată şi
care are o anumită pregătire în domeniu, poate fi numită arbitru de către părţi.
Principala misiune declarată a Curţii este de a promova, în România, arbitrajul
comercial intern şi internaţional precum şi procedura concilierii, cât şi alte căi alternative de
soluţionare a litigiilor, cum ar fi medierea şi probabil cu timpul şi a altor metode
extrajudiciare (ADR). Între atribuţiile CACIR legate de arbitraj, potrivit art. 3 din
Regulamentul de funcţionare al CACIR, menţionăm:
- asistă părţile, la cererea lor expresă şi scrisă, în organizarea arbitrajului ad-hoc;
- elaborează modele de convenţii arbitrale şi le asigură difuzarea în cercurile economice
şi mediul de afaceri;
- prezintă, în aceste cercuri, avantajele arbitrajului comercial;
- dezbate în cadrul CACIR sau în colaborare cu comisiile de arbitraj ale camerelor de
comerţ şi industrie din ţară, aspectele de drept mai deosebite apărute în practica
arbitrală, precum şi problematica generală a arbitrajului comercial intern şi
internaţional;
- colaborează cu celelalte comisii de arbitraj ale camerelor de comerţ şi industrie din
ţară, în special prin schimbul de liste de arbitri şi de experienţă, precum şi pentru
desfăşurarea unor acţiuni comune de promovare a arbitrajului comercial, urmărind
aplicarea unitară a regulilor de procedură de către tribunalele arbitrale din cadrul
Sistemului Camerelor de Comerţ din România;
- ţine evidenţa practicii arbitrale;
- întocmeşte culegeri de practică arbitrală;
- asigură documentarea în domeniul arbitrajului comercial intern şi internaţional;
 - face propuneri privind îmbunătăţirea organizării şi desfăşurării arbitrajului comercial;
- colaborează cu alte instituţii permanente de arbitraj din străinătate şi urmăreşte
evoluţia arbitrajului pe plan mondial;
- organizează modalităţi alternative de soluţionare a litigiilor, în special concilierea
prealabilă şi medierea.
CACIR este în prezent o Curte de arbitraj funcţională, cu un volum de activitate
considerabil. Este de subliniat competenţa Curţii în special în litigiile comerciale
internaţionale. Pentru promovarea arbitrajului comercial internaţional Curtea a încheiat un
număr important de acorduri cu instituţii permanente de arbitraj, precum şi tratate de
cooperare bilaterale şi multilaterale în materie de arbitraj.
În cele ce urmează, vom face referinţă la un nou tip de procedură arbitrală pusă la
dispoziţie de CACIR, mai modernă, destinată unei soluţionări rapide şi prin mijloace
electronice a unor anumite litigiilor comerciale. În practică, pentru a scurta durata de
recuperare a creanţelor neîncasate s-a impus instituirea unei proceduri arbitrale mai simple. În
acord cu această necesitate, Colegiul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă
Camera de Comerţ şi Industrie a României a adoptat „Procedura arbitrală accelerată”, care
cuprinde reguli1 aproape identice cu cele din procedura de arbitraj clasică, principala
deosebire constând în faptul că termenele procedurale stabilite sunt mult mai mici. Prin
urmare, CACIR pune la dispoziţie acest mijloc de rezolvare a litigiilor pe baza unei structuri
organizatorice şi administrative ce asigură părţilor: un mecanism de desemnare a arbitrilor, un
secretariat, un sediu cunoscut şi norme procedurale riguroase. Instituirea arbitrajului accelerat
reprezintă rezultatul unor căutări laborioase ale Curţii de Arbitraj, în încercarea de a oferi o
alternativă viabilă la procedura somaţiei de plată din justiţia statală. Astfel s-a recurs la
arbitrajul online2 pornind de la căutarea unor soluţii mai simple pentru a scurta durata de
recuperare a creanţelor neîncasate.
Elementele de noutate pe care le aduce aceasta procedură, spre deosebire de
arbitrajul clasic, sunt: taxele arbitrale scăzute, judecarea litigiului de către un arbitru unic,
reducerea semnificativă a duratei de soluţionare a litigiilor (minim 21 de zile, maxim 30).
Procedura arbitrajului accelerat este o modalitate de a trata la modul potrivit cauzele simple,
în care faptul ca nu s-au plătit facturile este atât de evident, încât nu este nevoie de trei arbitri
şi mai multe termene de judecată ca să constate acest lucru.

1
Regulile de procedură arbitrală accelerată au fost aprobate de Colegiul Curţii de Arbitraj prin decizia nr. 2
din 22 iulie 2005, pentru litigiile al căror obiect nu depășește suma de 10.000 RON. Persoana care introduce
cererea de arbitrare poate opta pentru soluţionarea litigiului prin procedura de arbitraj clasică sau prin procedura
de arbitraj accelerată. Cererea se adresează Curții de Arbitraj si se depune prin completarea formularului tip pe
portalul www.ccir.ro/arbitraj.
2
Deşi arbitrajul accelerat simplifică procedura de soluţionare a litigiilor, presupune acelaşi consum de
resurse umane, materiale şi financiare caracteristice desfășurării unui proces arbitral. Ca urmare a acestui fapt,
Colegiul CACIR şi-a îndreptat atenţia spre experienţa anglo-saxonă şi, în parteneriat cu firma Edata, a instituit
modelul electronic al arbitrajului accelerat. Astfel, reclamanţii au acces la un mediu electronic user-friendly, care
asigură parcurgerea on-line a procedurilor. Secretariatul Tehnic al Curţii de Arbitraj pune la dispoziţia părţilor
interesate un birou mobil în vederea completării cererilor de arbitrare în format electronic precum şi a încărcării
în sistem a documentelor probatorii, fără costuri suplimentare. Astfel consumul resurselor de timp şi munca al
părţilor implicate este redus la minim.
 1.3.2. Curţile de arbitraj comercial de pe lângă Camerele de Comerţ şi Industrie
teritoriale – Camere judeţene
În baza aceluiaşi Decret-lege nr. 139/1990 au fost înfiinţate şi Camerele de Comerţ şi
Industrie teritoriale în reşedinţa fiecărui judeţ din România. După intrarea în vigoare a Legii
nr. 335/2007, care a abrogat Decretul-lege nr. 139/1990, aceste camere se transformă în
camere judeţene. Aceste Camere sunt persoane juridice care au drept scop reprezentarea şi
susţinerea intereselor comercianţilor în teritoriu.
Printre alte atribuţii, Camerele teritoriale au dreptul de a organiza activitatea de
mediere şi de soluţionare prin arbitraj a litigiilor comerciale şi civile interne şi internaţionale,
în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă, de legile speciale în domeniu şi de
convenţiile internaţionale la care România este parte şi asemenea Curţi sau Comisii de arbitraj
au fost deja înfiinţate în majoritatea judeţelor. Camerele judeţene se organizează şi
funcţionează potrivit legii şi statutelor proprii aprobate de adunarea generală a membrilor lor.
Statutul fiecărei camere judeţene trebuie să respecte prevederile statutului-cadru elaborat şi
aprobat de adunarea generală a Camerei Naţionale astfel încât camerele judeţene să îşi
adapteze statutul la cerinţele Statutului-cadru al camerelor judeţene.

1.3.3. Camera Arbitrală a Bursei de Valori

A fost înfiinţată în temeiul art. 77 din Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi
bursele de valori, fiinţând în prezent în baza art. 134 din Legea nr. 297/2004 privind pieţele de
capital. Legea nr. 297/2004 a abrogat atât Legea nr. 52/1994 cât şi OUG nr. 28/2002 privind
valorile mobiliare, serviciile de investiţii financiare şi pieţele reglementate. Art. 134 cuprinde
următoarele dispoziţii:
„Art. 134 (1) Modul de organizare şi funcţionare a pieţei reglementate este stabilit
prin reglementări proprii, emise de către operatorul de piaţă, adoptate de către adunarea
generală a acţionarilor şi aprobate de către C.N.V.M., în conformitate cu prevederile prezentei
legi şi ale legislaţiei comunitare aplicabile.
…..
(6) Operatorul de piaţă poate stabili un sistem de arbitraj pentru rezolvarea disputelor
între intermediari şi/sau emitenţii ale căror instrumente financiare sunt admise la
tranzacţionare pe pieţele administrate de către operatorul respectiv.”
Camera Arbitrală a Bursei de Valori Bucureşti S.A. (BVB) funcţionează în baza
Regulamentului de procedură al Camerei Arbitrale a Bursei de Valori Bucureşti S.A.
(Regulamentul Camerei) aprobat prin Decizia C.N.V.M. nr. 372/31.01.2006, regulament ce
este redactat astfel încât să corespundă cu normele legale în materia arbitrajului. Acest
Regulament devine aplicabil dacă părţile nu aleg în mod expres competenţa altui tip de
arbitraj şi este aplicabil litigiilor izvorâte din operaţii de bursă, ca sistem alternativ de
soluţionare a acestui tip de litigii.
Arbitrii Camerei Arbitrale a B.V.B. sunt numiţi de Consiliul de administraţie al
Bursei de valori pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitate de reînnoire pe perioade de 3 ani şi,
conform art. 4 alin. 1 din Regulamentul Camerei, se prevede că lista pe care sunt înscrişi
arbitri conţine un număr de 5 până la 30 de arbitrii care îndeplinesc condiţiile de a deţine
cetăţenie română cu domiciliul în România, cu deplină capacitate de exerciţiu şi care se
bucură de o bună reputaţie, specialişti în domeniul juridic sau economic ori cu o bogată
experienţă în activitatea bursieră. Aceleaşi condiţii de independenţă şi imparţialitate sunt
cerute şi acestor arbitrii, reglementându-se prin art. 4 alin. 3 din Regulamentul Camerei că
arbitrii nu sunt reprezentanţii părţilor care i-au desemnat. La fel există tribunal arbitral
unipersonal sau colegial, format din doi arbitrii-parte şi un supraarbitru, iar autoritatea de
nominare este Preşedintele Camerei. Aici însă, spre deosebire de art. 35 din Regulile CACIR,
desemnările făcute de părţi ulterior autorităţii de nominare nu devine caduce dacă sunt făcute
cel mai târziu până la data constituirii tribunalului arbitral. În principiu, procedura arbitrală nu
este diferită de cea reglementată prin dreptul comun în materie.
În plus, prin clauze exprese în Convenţia arbitrală, părţile pot învesti instanţa
arbitrală să soluţioneze litigiul în echitate şi o pot dispensa de motivarea sentinţei arbitrale,
indiferent dacă arbitrajul este instituţionalizat sau ad-hoc.
Reţinem că atât în arbitrajul organizat de Camera arbitrală cât şi în arbitrajul ad-hoc
se aplică dispoziţiile Codului de procedură civilă, iar prevederile Regulamentului Camerei,
care ţine loc şi de reguli de procedură arbitrală pentru operaţiunile de tip bursier, se
completează de asemenea cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.

1.3.4. Comisia Centrală de Arbitraj organizată de Casa Naţională de Asigurări de

Sănătate (CNS) împreună cu Colegiul Medicilor din România
Această Comisie, organizată şi funcţionând în baza Legii nr. 95/2006 privind reforma
în domeniul sănătăţii ce reglementează domeniul de interes major al sănătăţii publice, dedică
Secţiunea a 4-a arbitrajului. Remarcăm că acest arbitraj nu mai este obligatoriu ca în
reglementarea anterioară instituită de OUG nr. 150/2002 privind organizarea sistemului de
asigurări sociale de sănătate, în prezent abrogată.
Comisia de Arbitraj din cadrul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate este
înfiinţată prin Ordinul nr. 66/14/22.01, 18.01.2008 (M.S.P., C.N.A.S.) al ministrului sănătăţii
publice şi al preşedintelui CNAS, care aprobă Regulamentului de organizare şi funcţionare al
Comisiei de arbitraj, instituţie fără personalitate juridică, care are ca principală atribuţie
organizarea şi administrarea soluţionării pe calea arbitrajului a unor litigii dintre furnizorii de
servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale, pe de o parte şi casele de asigurări de
sănătate, pe de altă parte, dacă părţile au încheiat în acest sens o convenţie arbitrală scrisă.
După cum reiese din art. 299 al Legii nr. 95/2006, arbitrii pot fi medici, jurişti sau
economişti, acreditaţi şi înregistraţi de Ministerul Justiţiei, iar hotărârile Comisiei de Arbitraj
sunt obligatorii atât pentru Casele de Asigurări de Sănătate (CAS), cât şi pentru Colegiul
Medicilor din România (CMR), Colegiul Farmaciştilor din România (CFR) şi Colegiului
Medicilor Dentişti din România (CMDR).
În ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea Comisiei de arbitraj, Consiliul de
conducere al comisiei este compus dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte şi 3 membri, aleşi
prin vot secret de către membrii Consiliul de conducere al comisiei este format dintr-un
reprezentant al Ministerului Sănătăţii Publice numit prin ordin al ministrului Sănătăţii publice,
un reprezentant al CNAS numit prin ordin al preşedintelui CNAS, un reprezentant al CMR
numit prin decizie a preşedintelui CMR, un reprezentant al CFR numit prin decizie a
preşedintelui CFR si un reprezentant al CMDR numit prin decizie a preşedintelui CMDR.
Comisia este totalitatea arbitrilor investiţi de părţi prin convenţia arbitrală şi în
conformitate cu Regulamentul de soluţionare a cauzelor arbitrale să soluţioneze un litigiu
determinat şi să pronunţe o hotărâre definitivă. Comisia de arbitraj este formată din câte un
arbitru desemnat de fiecare parte şi unul desemnat de Consiliul de conducere al comisiei
dintr-o listă de arbitri atestaţi de Ministerul Sănătăţii Publice, pe baza unui examen desfăşurat
în condiţiile şi potrivit procedurilor stabilite printr-un regulament aprobat prin ordinul
ministrului sănătăţii publice şi înregistrat la comisie. Comisia astfel constituită se compune
dintr-un preşedinte şi 2 membri arbitrali, iar soluţionarea litigiului aparţine exclusiv comisiei.
Preşedintele comisiei asigură conducerea curentă a litigiului şi exercită atribuţiile referitoare
la organizarea şi administrarea litigiului arbitral, prevăzute în Regulamentul de soluţionare a
cauzelor arbitrale şi pe lângă comisie funcţionează un secretariat tehnic, a cărui componenţă
este aprobată prin ordin al preşedintelui CNAS.

1.3.5. Camera Arbitrală a Bursei de Mărfuri

Este o instituţie similară Camerei arbitrale a bursei de valori.
Adoptată la sfârşitul anului 2005, Legea nr. 357/2005 privind bursele de mărfuri
aduce recunoaşterea mecanismelor utilizate în ultimii 14 ani pe pieţele administrate. Este un
instrument tehnic şi practic, în acelaşi timp, atât pentru cei care aplică prevederile legislative,
cât şi pentru beneficiarii serviciilor oferite pe piaţă.
Legea nr. 357/2005 conferă burselor de mărfuri dreptul fundamental de a administra,
prin auto-reglementare, următoarele pieţe de interes public: piaţa la disponibil pentru
mărfurile fungibile, piaţa licitaţiilor şi piaţa creanţelor comerciale. În plus, reglementează
faptul că bursele de mărfuri se organizează şi funcţionează sub autoritatea Colegiului de
Conducere al Camerei de Comerţ şi Industrie a României (CCIR).
De asemenea, în 2006 a intrat în vigoare noul cadru legislativ privind achiziţiile
publice (O.U.G. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de
concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii). Cu titlu de noutate,
acest cadru legal introduce următoarele principii: nediscriminarea, recunoaşterea reciprocă,
proporţionalitatea şi asumarea răspunderii. În plus, sunt reglementate o serie de modalităţi
speciale de atribuire, precum acordul cadru, sistemul dinamic de achiziţie şi licitaţia
electronică. Totodată, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor este considerat ca o
instituţie premergătoare situaţiilor deferite justiţiei.
Referitor la soluţionarea litigiilor, art. 26 din Legea nr. 357/2005 prevede: Litigiile
apărute în legătură cu modul de negociere a unei oferte, precum şi în legătură cu un contract
de bursă se soluţionează de Camera arbitrală a bursei de mărfuri, în situaţia în care părţile
convin în acest sens. În măsura în care nu intervine convenţia părţilor, competenţa de
soluţionare revine instanţelor de drept comun.
Camera arbitrală a bursei de mărfuri se organizează şi funcţionează în conformitate
cu dispoziţiile Cărţii a IV-a din Codul de procedură civilă.
 Până la funcţionarea Camerei arbitrale a bursei de mărfuri, litigiile prevăzute la alin.
(1) vor fi soluţionate de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de
Comerţ şi Industrie a României.

1.3.6. Curtea de Arbitraj de pe lângă UCECOM (Uniunea Centrală a Cooperativelor

Meşteşugăreşti)
Aceasta este o instituţie de arbitraj înfiinţată de către UCECOM, la care pot apela
cooperativele meşteşugăreşti organizate şi funcţionând în baza Legii nr. 1/2005 a cooperaţiei,
pentru soluţionarea litigiilor patrimoniale dintre ele în măsura existenţei unei convenţii
arbitrale. Curtea poate soluţiona şi litigii dintre cooperaţii meşteşugăreşti şi alte persoane
juridice care nu fac parte din sistemul cooperatist, cum ar fi societăţi comerciale care intră în
raporturi contractuale cu cooperaţiile. În rezolvarea situaţiilor conflictuale ivite în activitatea
desfăşurată de societăţile de cooperaţie meşteşugărească părţile au dreptul să solicite mediere,
consultanţă sau alte măsuri de protecţie.

1.4. Asociaţii de arbitraj

În ultima perioadă, în contextul creşterii rolului arbitrajului si conştientizării

avantajelor utilizării acestuia ca mod de soluţionare a litigiilor, s-au înfiinţat în baza Legii nr.
26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile, unele asociaţii de arbitraj, care prin actele
constitutive îşi declară drept obiectiv, între altele, şi organizarea soluţionării litigiilor pe calea
arbitrajului. Aceste asociaţii tind să organizeze instanţe de arbitraj permanente şi organizate în
cadrul propriu.

1.5. Arbitrajul de drept strict şi arbitrajul în echitate

Părţile sunt libere să aleagă legea pe care arbitrii să o aplice pe fond în soluţionarea
litigiilor derivând din raporturile juridice dintre ele. Libertatea de voinţă a părţilor nu se
opreşte însă aici, întinzându-se până la libertatea părţilor de a decide ca arbitrii în vederea
soluţionării litigiului să poată ignora prevederile de drept strict şi să se pronunţe ţinând cont
doar de principii generale şi reguli de echitate, de propriile convingeri şi principii.
Un astfel de arbitraj a fost denumit arbitraj în echitate sau ex aequo et bono. Întrucât
regula o reprezintă arbitrajul de drept strict sau de iure, în care arbitrii aplică o lege, voinţa
părţilor de a recurge la un arbitraj în echitate trebuie manifestată expres şi fără echivoc. Art.
601 (2) NCPC: „Pe baza acordului expres al părţilor, tribunalul arbitral poate soluţiona litigiul
în echitate”.
Părţile înseşi, care hotărăsc ca tribunalul arbitral să rezolve litigiul în echitate, sunt
obligate să respecte totodată regulile imperative şi ordinea publică. Pe de altă parte, instanţa
judecătorească este şi ea ţinută, când are de aplicat norme dispozitive, de dispoziţiile părţilor
în acest sens.
 Printr-o judecată ex aequo et bono arbitrii au nu numai dreptul, dar şi obligaţia, de a
căuta o soluţie echitabilă şi acceptabilă, modificând rigorile stricte sau abătându-se de la
acestea.
Se remarcă că, nu tribunalul arbitral are posibilitatea de a alege forma de judecată, pe
baza normelor de drept sau în echitate, ci numai părţilor le revine posibilitatea de a alege o
altă formă de jurisdicţie decât cea statală, cât şi fundamentul pe care se va acorda hotărârea
arbitrală. De asemenea, părţile pot stabili şi normele de procedură pe care tribunalul arbitral le
va urma in judecarea litigiului, ca şi conţinutul şi forma hotărârii arbitrale, şi în general, orice
norme privind buna desfăşurare a arbitrajului (art. 544 (2) NCPC).
Astfel, soluţionarea litigiului în echitate se bazează pe o clauză de renunţare a
părţilor la beneficiul aplicării normelor de drept de către tribunalul arbitral, dar în ceea ce
priveşte numai drepturi deja dobândite, de care părţile pot dispune. Totuşi statuarea clauzei de
alegere a arbitrajului în echitate nu semnifică abandonarea cu totul a normelor de drept, ci
numai pe baza respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor
imperative ale legii.

7. Caracterele arbitrajului comercial

7.1. Caracter consensual, voluntar

Spre deosebire de judecători, a căror competenţă de soluţionare a litigiilor decurge
din lege, competenţa arbitrilor decurge exclusiv din voinţa părţilor concretizată în clauza
compromisorie sau compromis, care în anumite domenii au libertatea de a renunţa la
competenţa atribuită de către lege instanţelor judecătoreşti ale statului şi de a conferi această
competenţă unor persoane desemnate de ele.
Arbitrajul voluntar evită jurisdicţia de drept comun printr-o clauză atributivă de
competenţă jurisdicţională instituită convenţional, rezultată deci din voinţa părţilor, cu
respectarea limitelor impuse de lege. Cu alte cuvinte, fundamentul unui arbitraj îl constituie
exclusiv voinţa părţilor, ele fiind acelea care, înţelegând să îşi rezolve litigiul astfel, determină
arbitrii, puterea acestora, regulile procedurale de urmat şi maniera fundamentării soluţiei la
care vor ajunge (arbitraj instituţionalizat sau ad-hoc, de drept strict sau în echitate).

7.2. Caracter nestatal

Arbitrajul reprezintă o excepţie de la principiul conform căruia justiţia este un
monopol al statului. Spre deosebire de instanţele judecătoreşti care fac parte din sistemul
statal, principala caracteristică a Curţilor de arbitraj, precum şi a tribunalelor arbitrale ad-hoc
o reprezintă totala autonomie faţă de stat sau orice alte autorităţi statale sau guvernamentale.

7.3. Caracter independent, specializat

Asemeni judecătorilor, arbitrii sunt independenţi şi neutri. Alegerea unui arbitru de
către o parte nu implică faptul că respectivul arbitru va reprezenta interesele acelei părţi. Art.
562 și 1113 se referă la obligația de independenţă şi imparţialitate în îndeplinirea atribuţiilor
lor, deoarece arbitrii nu sunt reprezentanţii părţilor. Dezvoltarea acestor atribute ale arbitrilor
vor fi tratate pe larg în capitolul destinat constituirii tribunalului arbitral.

7.4. Caracter comercial

Condiţia comercialităţii este specifică arbitrajului comercial, care se diferenţiază
astfel de materia arbitrajului civil. Caracterul comercial denotă că un contract aflat pe
teritoriul comercialităţii este guvernat de legea naţională prin normele specifice legislaţiei
comerciale, reglementări specifice, derogatoare de la cele ale dreptului comun. Având în
vedere noul sistem monist instituit de NCC, analiza arbitrajului se va efectua din perspectiva
soluționării litigiilor între profesioniștii comercianți.
De asemenea, în majoritatea statelor de lege civilă instituţiile de arbitraj sunt asociate
cu o Cameră de comerţ, ceea ce subliniază caracterul comercial al arbitrajului chemat să
soluţioneze litigiul comercial. Legătura care se face cu arbitrabilitatea litigiilor deduse
arbitrajului este că numai anumite litigii pot îndeplini condiţiile legale pentru a fi soluţionate
prin arbitraj, conform legii naţionale. Pe plan intern, litigiile nu mai sunt condiționate de
caracterul patrimonial şi tranzacţionabil (potrivit fostului art. 340 C. proc. civ.), ci de tipul,
natura litigiului (sunt excluse cele ce privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea
succesorală, relațiile de familie) și de posibilitatea părților de a dispune de drepturile lor (art.
542 NCPC), în limitele normelor de ordine publică. Codul de procedură civilă nu precizează
în mod expres comercialitatea având în vedere că se referă la dreptul comun, general, dar
întrucât ne ocupăm în mod special de arbitrajul comercial, destinat a fi folosit de profesioniștii
comercianţi pentru soluţionarea litigiilor lor izvorâte din contracte cu caracter comercial,
adăugăm acest caracter arbitrajului, care se bazează pe libertatea contractuală şi pe voinţa
părţilor de a deduce voluntar litigiile arbitrajului.
Pe plan internaţional Protocolul de la Geneva din 1923 obliga statele contractante să
recunoască validitatea unei convenţii arbitrale referitoare la litigii născute din contracte
„privitor la materii comerciale sau orice alte materii capabile de a fi soluţionate prin arbitraj”.
Apoi Convenţia de la Geneva din 1961 reia în art. 1 această prevedere referindu-se la
„operaţiuni ale comerţului internaţional”. Convenţia de la New York din 1958 foloseşte de
asemenea noţiunea de comercial, dar astfel cum va fi considerată de către însăşi legea
naţională a respectivelor state contractante, importanţa acestui caracter comercial al
arbitrajului având o implicare deosebită la nivelul recunoaşterii şi executării unei hotărâri
arbitrale dată în materie comercială în conformitate cu legea naţională respectivă. Interesant
este de menţionat că Legea-model UNCITRAL prevede chiar o definiţie a termenului
„comercial” folosit în sintagma „arbitraj comercial internaţional” în chiar nota a doua de
subsol, explicativă a art. 1. Aşadar, se lărgeşte sfera acestei noţiuni de cea cunoscută pe plan
intern (mai ales în ţări ca a noastră, de tradiţie civilă) şi se consideră comercial orice contract
cu tentă economică, care are legătură cu un transfer de servicii sau bunuri, fără a lua în
considerare calitatea persoanelor, deşi se exclude sfera persoanelor din dreptul consumatorilor
sau al muncii.
 Concepte și termeni de reținut

- arbitrajul comercial internaţional şi arbitrajul de drept intern

- arbitraj ad-hoc şi arbitraj instituţionalizat
- instituții arbitrale în România; cea mai importantă instituție este Curtea de Arbitraj
Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României
Bucureşti (CACIR)
- arbitrajul de drept strict şi arbitrajul în echitate
- caracterele arbitrajului comercial: consensual, voluntar, nestatal, independent,
specializat, comercial

Întrebări de control și teme de dezbatere

1. De câte feluri poate fi arbitrajul?

2. Cum se determină internaționalitatea arbitrajului?
3. Care este definiția unei instituții arbitrale?
4. Care sunt caracteristicile unui arbitraj instituționali?
5. Care sunt regulile generale privind arbitrajul instituțional?
6. Care este diferența între arbitrajul ad-hoc și cel instituțional?
7. Care este cea mai importantă instituție arbitrală în România? Enumerați câteva
atribuții ale Curții de arbitraj CACIR.
8. Care sunt caracteristicile arbitrajului de drept strict fată de cel în echitate? Va rog
argumentați.
9. Enumerați caracterele arbitrajului comercial și prezentați câteva aspecte despre
fiecare în parte.