Conflictul de legi

Prin conflict de legi se înţelege situaţia în care un raport cu element de

extraneitate este susceptibil de a fi guvernat de două sau mai multe legi aparţinând
unor sisteme de drept diferite.
Doctrina în unanimitate conchide că denumirea de „conflict de legi” este o
noţiune specifică doar dreptului internaţional privat.
În acest sens literatura de specialitate precizează „Conflictul de legi se
poate ivi numai în domeniul raporturilor cu element de extarneitate care formează
obiectul dreptului internaţional privat. În ipoteza in care litigiul este intern,
instanţa de judecată română nuami trebuie să aleagă legea aplicabilă, întrucât
acesta este legea română. Litigiile născute din raporturi de drept internaţional
privat pun însă „probeleme conflictuale” cu privire la fiecare chestiune de drept
substanţial care se ridică în cauză. Aşadar, conflictul de legi apare în condiţiile
existenţei unui raport juridic având ca participanţi persoane fizice şi/sau juridice
„private” şi a existenţei unui elemnt de „extraneitate”.”
Ca regulă conflictul de legi apare între legea instanţei sesizată cu
soluţionarea litigiului (lex fori) şi legea străină cu care raportul juridic are legătură
prin elementul de extranietate. Oricare dintre aceste legi este susceptibilă de a
cârmui raportul juridic respectiv. Se spune că aceste legi se gasesc in conflict. În
acest context instanţa de judecată are menirea de a hotărî care este legea ce se va
aplica raportului juridic respectiv. De asemenea, conflictul de legi poate să apară
între mai multe legi dacă pentru diferite situaţii juridice pot apare sunt aplicabile
legi diferite.
Conflictele de legi apar în domenii variate spre exemplu: Un cetăţean
român se căsătoreşte cu o cetaţeană italiană, ăn România, ulterior aceştia îşi
stabilesc domiciliul în Maroc, unde după un anumit interval de timp, doresc să
divorţeze. În acest context va trebui să se determine care este legea aplicabilă
divorţului: legea română? legea italiană? legea marocană?

Conflictul de legi poate să apară atât in ipoteza în care un litigiu poate fi

considerat ca fiind internaţional în orice stat (de exemplu în cazul divorţului între
două persoane cu cetăţenie diferită, cănd avem d epildă unul cetăţean străin şi
celălalt cetăţean român), cît şi în cazul în care într-o ţară străină ar fi vorba de un
litigiu intern astfel spre exemplu in cazul în care doi cetăţeni italieni divorţează în

1
Italia este vorba de un litigiu de drept intern, iar dacă cei doi soţi divorţează în
România este vorba de un litigiu internaţional, din pricina elementului de
extraneitate.
Conflictele de legi sunt provocate de reglementările diferite care există în
cadrul sistemelor de drept al statelor. Chiar dacă dispoziţiile legilor în speţă sunt
identice, însemnătatea determinării legii care va guverna raportul juridic nu
dispare, deoarece în situaţia în care legea competentă este legea străină, iar nu
legea forului, apar o serie de aspecte aparte referiotare la aplicarea acestei legi.
Analizând din punct de vedere practic, este mai uşor să se determine legea
competentă, decât să se realizeze un studiu de drept comparat asupra stipulaţiilor
legilor care sunt susceptibile să cârmuiască raportul juridic respectiv.
În doctrină s-a susţinut că problema legilor în conflict şi a legi competente
nu se mai pune dacă reglementările legale dintre statele luate în considerare sunt
aceleaşi
Iată de ce se consideră că termenul de „conflict de legi” este un termen
specific dreptului internaţional privat, cu un sens metaforic pentru vorbirea
curentă, şi care exprimă o îndoială care stăruie în mintea judecătorului asupra
competenţei diferitelor legi de a se aplica raportului juridic.
În cadrul Uniunii Europene, normele conflictuale sunt stabilite de dreptul
european în mod special prin Regulamentele Europene care reprezintă instrumentul
european cel mai important de armonizare a soluţiilor juridice din statele membre
spre exemplu: Regulamentul (CE) al Consiliului nr. 44/2001 din 22 decembrie
2000 (aşa numitul Bruxelles I) privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială; Regulamentului (CE) al
Consiliului nr. 2202/2003 din 27 noiembrie 2003 (aşa numitul Bruxelles II bis)
privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în
materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, şi pentru abrogarea
Regulamentului (CE) al Consiliului nr. 1347/2000.
Conflictele de legi sunt evitate şi în situaţia în care normele materiale sunt
unificate printr-o convenţie internaţională încheiate între două state astfel spre
exemplu Tratatul dintre România şi Republica Cehă privind asistenţa judiciară în
materie civilă.
De asemenea, conflictele de legi pot fi evitate şi în situaţia în care normele
materiale sunt unificate printr-o convenţie internaţională încheiată între state. În
această împrejurare, orice problemă s-ar ridica, în cadrul materiei reglementate, în
2
ţările participante la convenţie, soluţia va fi unică. În acest sens vom menţiona
următoarele convenţii internaţionale: Convenţia de la Geneva din 1930 privind
cambia şi biletul la ordin; Convenţia cu privire la legea aplicabilă vânzăriilor
internaţionale de bunuri (15 iunie 1955), etc..

Potrivit teoriei restrictive, dezvoltate în mod deosebit în Germania,

conflictele de legi constituie exclusiv obiectul dreptului internaţional privat.
Teoriei restrictive i se aduce următoarea critică „fără a pierde din vedere
instutţia conflictelor de legi care constituie nucleul dreptului internaţional privat
limitează în mod nejustificat aria acestei ramuri de drept la conflictele de legi. În
sânul oricărei discipline juridice coexistă mai multe instituţii difeirte cărora trebuie
să li se acorde egală importanţă.”
Conflictul de jurisdicţii
Prin conflict de jurisdicţie se înţelege situaţia în care un litigiu de drept
internaţional privat este susceptibil de a fi soluţionat de două sau mai multe
instanţe (judecătoreşti sau arbitrale) aparţinând unor state diferite după norme de
procedură proprie.
Raportul juridic cu element de extraneitate poate da naştere la următoarele
probleme de ordin procesual:
a). competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat;
b). procedura aplicabilă în procesul de drept internaţional privat;
c). Eficacitatea hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine.
a). Competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat
Normele privind competenţa în dreptul international privat
reglementează „conflictele de jurisdicţie” care alături de conflictele de legi,
formează principalele domneii de studiu ale dreptului internaţional privat.
Normele care relgementează competenţa jurisdicţională a instanţelor
române le găsim în Codul de procedură civilă in Titlul I „Competenţa
internaţională instanţelor române” (art.1065 - art. 1081) din Cartea a VII numită
„Procesul civil internaţional”.
Art. 1064 din Codul de procedură civilă dispune „Dispozitiile prezentei carti se
aplica proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate in masura in care prin
tratatele internationale la care Romania este parte, prin dreptul Uniunii Europene
sau prin legi speciale nu se prevede altfel.”
3
 În calitate de stat membru al Uniunii Europene, României îi sunt aplicabile
sub acest aspect Regulamentele adoptate de Consiliul Uniunii Europene ca de
exemplu: Regulamentul (CE) al Consiliului nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000
(aşa numitul Bruxelles I) privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi
executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială; Regulamentului (CE) al
Consiliului nr. 2202/2003 din 27 noiembrie 2003(aşa numitul Bruxelles II bis)
privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în
materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, şi pentru abrogarea
Regulamentului (CE) al Consiliului nr. 1347/2000;etc.
Potrivit art. 4 alin. (1) din Regulamentul (CE) al Consiliului nr. 44/2001 dacă
pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, competenţa este
determinată, în fiecare stat membru de legislaţia statului membru în cauză, sub
rezerva aplicării dispoziţiilor art. 22 care reglementează competenţa exclusivă,
respectiv prorogarea de comptenţă.
b). Procedura aplicabilă în procesul de drept internaţional privat
Codul de procedură civilă reglementează în Titlul II intitulat „Legea
aplicabilă procesului civil” ( art. 1082-1092) din Cartea a VII care este procedura
aplicabilă în procesul de drept internaţional privat.
c). Eficacitatea hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine
În cadrul Codului de procedură civilă Titlul III este intitulat „Eficacitatea
hotărârilor străine” ( art. 1093-1109) din Cartea a VII vizează nu numai hotărârile
instanţei de judecată străine ci conform art. 1093 din Codul de procedură civilă
„......, termenul de hotarari straine se refera la actele de jurisdictie contencioasă
sau necontencioasă ale instanţelor judecătoreşti, cele notariale sau ale oricăror
autorităţi competente dintr-un stat nemembru al Uniunii Europene.” Deci, fiecare
stat are vocaţie să desemneze autorităţile competente să intervină pentru a adopta
un act de jurisdicţie.pe de altă parte, actele notariale, nu pot fi privite ca acte de
jurisdicţie.
Recunoaşterea şi executarea hotărârilor statelor membre ale Uniunii
Europene (cu excepţia Danemarcei) formează spre exemplu, obiect de
reglementare al Capitolului III din Regulamentul (CE) al Consiliului nr. 44/2001
sau al Capitoului III din Regulamentul (CE) al Consiliului nr.2201/2003.
Titlul IV este intitule „Arbitrajul international si efectele
hotararilor arbitrale straine” (art.1110- 1132) din Cartea a VII din Codul de

4
 procedură civilă. Capitolul II (art. 1123-1132) din acest titlu
reglementează efectele hotărârilor arbitrale străine.
După cum stim arbitrajul are o dublă natură - contractuală şi jurisdicţională
– iar în dispoziţiile art. 1123 din Codul de procedură civilă face distincţie între
hotărârile arbitrale străine şi cele naţionale, primele fiind recunoscute şi executate
în ţara noastră în condiţii similare celor prevăzute în Convenţia de la New-York
din anul 1958.
Dispoziţile art. 1093 din Codul de procedură civilă se referă definind
hotărârile străine la „autorităţi competente dintr-un stat nemembrul al Uniunii
Europene”.
În cazul hotărârilor dintr-un stat membru al Uniunii Europene, principalele
prevederi legale aplicabile sunt cuprinse în regulamentul Bruxelles I.
Conflictul de jurisdicţii se soluţionează după normajuridică
aparţinând sistemului de drept al instanţei sesizate cu soluţionarea litigiului (lex
fori). În măsura în care va constata că este competentă va aplica nroemle
procedurale din legea naţională cu privire la aspectele procesului.
De asemenea, efectele hotărârilor străine se determină după norma juridică
proprie.
Nnormele juridice care soluţionează conflictul de jurisdicţii sunt norme
materiale, (substanţiale) care se aplică în mod direct raporutlui juridic respectiv.
Conflictul de legi reprezintă situaţia în care un raport cu element de extraneitate se
află în legătură cu mai multe legi care aparţin unor state diferite. Aceste elemente
se găsesc în conflict sau în concurs. Prin specificul materiei, raportul cu element de
extraneitate implică determinarea legii aplicabile, adică soluţionarea coflictului de
legi.
Conflictele de legi apar în domeniile în care se admite aplicarea legii străine. Ele
sunt generate de diferenţele existente între sistemele de drept ale statelor, precum şi
de circulaţia dintr-o ţară în alta a persoanelor şi bunurilor.
Conflictele de legi se pot clasifica după mai multe criterii. Categoriile principale de
conflicte de legi includ următoarele:
Conflictele de legi în spaţiu
Acestea apar între două legi în momentul naşterii, modificării, transmiterii sau
stingerii unui drept. Prin prisma elementului de extraneitate, conflictul de legi este
generat de legătura raportului juridic cu mai multe sisteme de drept. Elementele de

5
legătură care au o importanţă deosebită care au o importanţă deosebită în acest
context sunt cetăţenia şi teritoriul.
Existenţa unui conflict de legi în spaţiu, ridică problema stabilirii legii aplicabile.
Pentru a determina legea care urmează a fi aplicată, autoritatea sesizată se va
conduce după propriile reguli de drept internaţional privat.
Conflictele de legi în timp şi spaţiu
Aceste conflicte apar între legea sub imperiul căreia s-a născut un drept şi legea
ţării unde se cere a fi recunoscut ulterior.
Conflictele între legile provinciale
În acest tip de conflicte, numite şi regionale, elementul de extraneitate are un
caracter aparent, pentru că aceste legi nu pun problema suveranităţii, ele fiind sub
autoritatea unei singure legi constituţionale (exemplul S.U.A.). Legile în prezenţă
sunt diferite şi totodată aparţin unui singur stat şi nu pun probleme de suveranitate.
Asemenea conflicte există numai în cazul statelor federale, ori între provinciile sau
regiunile unui stat. Ele se vor soluţiona în conformitate cu normele conflictuale din
statele respective. (A se vedea şi art. 1579 Cod Civil R. M.).
Conflictele între legile naţionale
În aceste conflicte, elementul de extraneitate aparţine unui stat suveran. Legile în
conflict reprezintă interese colective din state diferite. Faţă de legea locală, legea
unui alt stat este cu adevărat străină. Pentru soluţionarea acestor conflicte, se aplică
normele conflictuale care indică în fiecare caz concret, legea competentă sau
aplicabilă.
Conflictele de legi inter-personale
Aceste conflicte apar datorită faptului că în sistemele tradiţionale aflate sub
influenţa religiei, relaţiile din unele domenii sunt supuse unor reglementări
specifice. Legea aplicabilă se stabileşte după apartenenţa persoanelor la o anumită
religie, fără a lua în considerare cetăţenia sau domiciliul acesteia. Pe lîngă
instanţele judiciare civile, în unele state există şi instanţe „confesionale”, care pot
să rezolve anumite litigii.
Asemenea conflicte apar în domeniile de familie, succesiuni şi proprietate.
Conflictele de legi în cazul statului nerecunoscut
Soluţia care a devenit dominantă este acea că legile unui stat nerecunoscut se
aplică în statul forului şi pot genera conflicte de legi. În favoarea acestei poziţii,
pot fi invocate următoarele argumente:

6
 Recunoaşterea unui stat de către statului forului are un caracter declarativ, întrucît
suveranitatea statului străin nu este condiţionată de această operaţiune.
 Recunoaşterea unui stat are un caracter politic privind relaţiile diplomatice între
state şi nu raporturile de drept privat care ar putea afecta drepturile persoanelor
participante din motivul că aparţin unui stat nerecunoscut.
 Legitimitatea unui stat străin nu poate fi apreciată de către judecătorul ţării forului.
1. a. Calificarea normelor conflictuale conținute în dreptul unional
Din perspectiva dreptului unional, funcționează două modalități principale de
calificare: precizările aduse în corpul actului normativ și interpretările efectuate de
anumite jurisdicții internaționale.
Actele normative conțin, în majoritatea lor, lămuriri cu privire la aria de aplicare a
reglementărilor. În partea introductivă sunt definite noțiunile cu care operează actul
normativ, în condițiile în care preambulul actului extinde explicațiile
terminologice. În general, se face mențiunea că respectivele calificări sunt valabile
în contextul actului normativ în discuție.
Subliniem importanța explicațiilor pe care le aduc regulamentele europene, pentru
unele noțiuni care nu întotdeauna au definiții legale în sistemele interne. Ori, dacă
asemenea definiții există în dreptul intern, ele pot fi optim înțelese datorită
interpretărilor curților europene. Avem în vedere noțiuni cum sunt: „procedura de
insolvență”, „procedura de lichidare”, „centrul intereselor principale” (ale
debitorului – Regulamentul nr. 1346/2000); „răspunderea părintească”, „deplasarea
sau reținerea ilicită a unui copil” (Regulamentul nr. 2201/2003); „reședința
obișnuită a persoanei fizice” și „reședința obișnuită a societăților comerciale sau a
altor organisme, constituite sau nu ca persoane juridice” (Regulamentul nr.
864/2007; Regulamentul nr. 593/2008).
Textele directivelor europene conțin, de asemenea, lămuriri cu privire la termenii
vehiculați. Legile de transpunere a directivelor în dreptul intern preiau fidel acești
termeni, ceea ce simplifică sarcina legiuitorului național și asigură implementarea
unitară a directivelor în statele membre. De exemplu: „date cu caracter personal”,
„prelucrarea datelor cu caracter personal, „operator”, „sistem de evidență a datelor
cu caracter personal”, „destinatar”, „consimțământul persoanei vizate” (Directiva
nr. 95/46/CE privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea
datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date); „utilizator”, „date de
transfer”, „date de localizare”, „comunicație”, „poștă electronică” (Directiva nr.
2002/58/CE privind prelucrarea datelor personale și protejarea confidențialității în
7
 sectorul comunicațiilor publice; „servicii ale societății informaționale”, „furnizor
de servicii”, „comunicare comercială” (Directiva nr. 2000/31/CE privind anumite
aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului
electronic, pe piața internă; „contract la distanță”, „consumator”, „furnizor”,
„mijloc de comunicare la distanță” (Directiva nr. 1997/7/CE privind protecția
consumatorilor în cazul contractelor la distanță; „semnătura electronică”,
„semnatar”, „date de creare a semnăturii”, „dispozitiv de creare a semnăturii”,
„produs asociat semnăturii electronice”, „certificat”, „certificat calificat” (Directiva
nr. 1999/93/CE privind un cadru comunitar pentru semnăturile electronice).
Dincolo de aceste precizări noționale, se impune, fără discuție, interpretarea
dispozițiilor legale europene. Sunt extrem de multe situații, deduse pe rolul
instanțelor naționale, care pun probleme insuficient lămurite în corpul
regulamentelor. Soluțiile pronunțate de CJUE stau mărturie că este preferabilă
interpretarea noțiunilor la nivelul instanței europene și nu la nivel statal. Odată ce
instanțele naționale oferă, fiecare, propria interpretare, se pierde rolul de
armonizare și de unificare al dreptului european.
Un rol esențial în calificarea noțiunilor cuprinse în dreptul Uniunii Europene
revine Curții de Justiție de la Luxembourg. Pe calea întrebărilor preliminare, sunt
dezlegate problemele de drept ivite în cursul aplicării dreptului unional, în fața
autorităților judiciare naționale.
Din acest motiv, este preferabil ca textele actelor europene să fie cât mai clare, iar
acolo unde normele juridice lasă loc de echivoc, să se recurgă la interpretarea
Curții. Tocmai pentru că s-a avut în vedere varietatea și multitudinea soluțiilor
naționale în raport cu o anumită problemă de drept, Curtea a avansat ideea
existenței unor noțiuni sau categorii autonome, reglementate în regulamentele
europene. Justificarea interpretării autonome rezidă în necesitatea unificării
practicii în materia raporturilor juridice cu element de extraneitate, lăsând la o
parte posibilele soluții oferite de magistrații instanțelor naționale. Categoriile
autonome trebuie să devină categorii comune statelor membre, cu atât mai mult cu
cât acestea au prioritate de aplicare față de dreptul național.
1. b. Calificarea normelor din convenții internaționale
Calificările conținute în convenții internaționale sunt, de fapt, calificări legale.
Interesează acele tratate internaționale care, odată ratificate, devin parte integrantă
a dreptului intern. Calificarea convențională este, în realitate, o calificare legală,
întrucât se realizează prin intermediul dispozițiilor legale care încorporează
8
 convenția internațională. Tratatele internaționale leagă statele semnatare, pentru
care convenția are putere de lege.
S-a subliniatcă este preferabil de evitat ca fiecare stat să califice potrivit lex fori,
întrucât acest lucru ar afecta echilibrul convenției internaționale în cauză. Se
recomandă ca, în vederea calificării, să fie identificată intenția comună a părților
care au negociat încheierea convenției, astfel ca operațiunea calificării să
corespundă realității juridice pe care acestea au dorit să o exprime.
Desigur, apare ideal ca, la momentul încheierii tratatului internațional, statele-părți
să lămurească termenii utilizați. În măsura în care este necesar ca aceștia să fie
explicați/ interpretați, este recomandabil ca problemele de calificare să fie incluse
în tratat. Așa s-a procedat, de pildă, în Convenția de la Haga din 1984 cu privire la
legea aplicabilă trust-ului și recunoașterii acestuia. Convenția conține o definiție
oportună a trust-ului, care este o instituție de proveniență anglo-saxonă,
necunoscută în dreptul țărilor continentale.
1. c. Problema calificării autonome
Calificarea autonomă este indicată ca situație care exclude conflictul de calificări.
Calificarea se realizează pe baza generalizării calificărilor diferite ale aceleiași
noțiuni din sistemele de drept naționale. Fiind libere sau independente de sistemele
de drept în prezență, aceste calificări sunt considerate autonome[104]. Calificarea
autonomă presupune recursul la dreptul comparat, pentru a deduce modalitățile în
care diferite sisteme de drept califică o anumită noțiune și pentru a stabili care este
noțiunea juridică autonomă care va fi luată în considerare la calificarea unei norme
juridice.
Calificarea autonomă nu are același înțeles cu calificarea internațională.
Calificarea autonomă implică utilizarea, prin metoda generalizării, a calificărilor
diferite date aceleiași noțiuni, fără a aduce atingere identității sistemelor de drept
naționale. În schimb, calificarea internațională presupune un sistem de drept
internațional privat uniform. Tot în rândul diferențelor se înscrie și faptul că în
cadrul calificării internaționale, conceptele au semnificație universal valabilă, iar
calificarea are ca scop identificarea normei conflictuale ca aparținând materiei
persoanelor, actului juridic, bunurilor etc. Calificarea autonomă urmărește, în
schimb, determinarea sistemului conflictual adecvat speței
Indispensabilă dreptului internațional privat, instituția calificării primește
noi valențe în contextul multiplicării normelor europene din regulamente și din
directivele care reclamă transpunerea în legile naționale ale statelor membre.
9
Dreptul european operează frecvent cu concepte autonome și generează
paralelismul cu reglementările naționale, în ce privește calificarea unor noțiuni
apropiate sau identice. Doctrina și jurisprudența adaugă pagini care rescriu istoria
calificării și o ancorează, mai temeinic, în operațiunile de determinare a legii
aplicabile raportului juridic cu element de extraneitate.

10