UNIVERSITATEA OVIDIUS DIN CONSTANȚA

Facultatea de Drept și Științe Administrative

Specializarea: Drept

DREPTUL
CONTABIL

Coordonator:

Studentă:
Iordache (Racoviță) Iulia

Constanța
2020
 Dreptul contabil, rezultat al procesului de nominalizare, indiferent de caracterul său
public sau privat, poate fi caracterizat sub două aspecte:

 o participare efectivă și de necontestat a practicienilor la elaborarea normelor

(dreptul contabil fiind, fără îndoială, ramura dreptului în care subiecții
participă cel mai mult la elaborarea de norme);
 știința contabilității impune exigențe dreptului contabil, iar căutarea imaginii
fidele a constituit o preocupare a contabililor înainte de a deveni o
constrangere legislativă.

Dreptul contabil, parte integrantă din știința dreptului

Dreptul contabil, componentă modernă a științei juridice, a devenit relativ recent o

disciplină independentă. Nașterea dreptului contabil într-o formă de sine stătătoare ar putea fi
stabilită către finele deceniului al cincilea al secolului trecut, dată la care apar legiuiri
contabile automate destinate organizării conducerii metodologice a contabilității la nivelul
economiei naționale. În acest sens, data nașterii dreptului contabil este urmarea firească a
apariției legislației contabile care a definit normele juridice în segmentul tehnic al
contabilității.
Dreptul contabil a fost zămislit ca o componentă a dreptului comercial, rațiune pentru
care face parte integrantă din textul acestui drept și își găsește locul în Cartea IV, consacrată
comerțului în genere (art. 22-34 Despre registrele comercianților). Într-o asemenea viziune
dreptul contabil constituie o parte integrantă a dreptului comercial, care reprezintă o ramură
specifică a dreptului privat, dreptul civil constituind normele juridice comune.

Izvoarele dreptului

Semnificația izvoarelor dreptului este limitată la modul de stabilire a normelor

juridice. Existau mai multe izvoare de drept. Izvoarele principale sunt obiceiul
(consuetudinea) și legea, prin care se creează reguli de drept noi și obligatorii. Pe lângă cele
două izvoare menționate mai există doctrina și jurisprudența. Acestea au un rol creator relativ
redus, rolul lor principal constând în intervieverea sau completarea regulilor juridice
consacrate prin legi și consuetudine. în concluzie, doctrina și jurisprudența sunt mai mult
izvoare de drept, interpretative și nu creatoare.
Obiceiul (denumit și consuetudine) este predominant în societățile incipiente și în
care nu există norme juridice înscrise în lege. Totalitatea acestor obiceiuri sau datini juridice
formează dreptul consuetudinar sau cutumiar, care se mai numește și dreptul nescris. Pe
măsura evoluției sociale, a apariției și dezvoltării organismelor statale și simultan cu
înfăptuirea organizării juridice de către puterea publică, obiceiul cedează treptat din
importanță în fața legii. În aceste stadii de evoluție avansată a societății, legea devine
preponderentă și se confundă cu dreptul pozitiv (în vigoare), iar obiceiul capătă o importanță
secundară. Obiceiurile nu sunt izvoare de drept contabil.
Legea. În sens larg, o lege este, din punct de vedere juridic, orice regulă de drept
obligatorie. Obiceiul, având putere de obligativitate, este o lege. În sens restrțns, legea este
norma juridică obligatorie, elaborată de autoritatea publică ce este învestită cu atribuții de
această natură chiar de puterea legislativă.
Doctrina, elaborată de personalitățile juridice care interpretează normele de drept,
prezintă teorii de drept prin care se demontrează în mod practic și aprofundat principiile ce se
desprind din legi. Autorii de drept justifică regula de drept cuprinsă în lege și o dezvoltă,
eventual o adaptează la o sferă mai largă de probleme, la fapte noi, analoge sau similare.
Jurisprudența este reprezentată de hotărârile emanate de instanțele judiciare de toate
gradele (Tribunale, Curți de Apel, Curtea Supremă de Justiție, etc). Deși jurisprudența are în
principal menirea de a interpreta legea, aceasta uneori poate să creeze precedente pentru
cauzele analoge. În timp ce doctrina emite păreri facultative, jurisprudența este obligatorie.
Aceasta nu este izvor al dreptului contabil, dar este foarte utilă în aplicarea și interpretarea
corectă a normelor cuprinse în actele normative.
În concluzie, izvoarele dreptului romțnesc sunt reprezentate doar de actele normative,
în care se includ atât reglementări interne (legi, decrete, hotărâri, ordonanțe ale Guvernului,
ordine, instrucțiuni, etc), cât și cele internaționale acceptate de România prin aprobare,
aderare, ratificare, etc.

Dreptul contabil – diviziune de sine stătătoare a dreptului privat

Dreptul contabil (la fel ca și dreptul comercial și cel fiscal) este autonom, autonomie
care derivă din reglementările și regulele specifice contabilității și profesionaliștilor din acest
domeniu de activitate și care conferă acestei subdiviziuni a dreptului individualizarea
obiectului său. Astfel, formează obiectul dreptului contabil princiile contabile specifice
adoptate prin reglementările contabile, precum și regulile concret exprimate, privind:
întocmirea documentelor justificative pentru orice operație care afectează patrimoniul
unității, înregistrarea cronologică și sistematică în contabilitatea a operațiunilor patrimoniale,
inventarierea și evaluarea elementelor patrimoniale, întocmirea bilanțului (care este unicul
document contabil de sinteză prin care se prezintă drepturile, obligațiile și rezultatele obținute
la încheierea exercițiului sau în alte situații prevăzute de lege), verificarea și certificarea
acestuia, publicarea și păstrarea informațiilor contabile, precum și celelalte metode și tehnici
specifice.
De remarcat și următoarele componente distincte ale reglementărilor juridice în
domeniul contabilității:
- sfera de aplicare a acestora, respectiv regiile autonome, societățile comerciale,
instituțiile publice, unitățile cooperiste, asociațiile și celelalte persoane juridice,
precum și persoanele fizice care au calitatea de comerciant;
- unele particularități în aplicarea acestora în cazul instituțiilor din sectorul public
(aplicarea limitată a princiilor contabile, a regulilor de evaluare, a regulilor de
publicitate, etc);
- stabilirea expresă a raspunderilor privind organizarea și conducerea contabilității;
- reglementarea statutului profesioniștilor în domeniul contabilității, respectiv a
experților contabili și a contabililor autorizați;
- definirea expresă a contravențiilor și a infracțiunilor în domeniul contabilității.
Ierarhizarea surselor de drept contabil (sau izvoare de drept) se face plecțnd de la
legile emise de Parlament, toate celelalte acte normative fiind date în aplicarea și executarea
legii (ordonanțe și hotărâri emise de Guvern și ordine și instrucțiuni ale ministrului finanțelor
sau ale altor miniștri).
Doctrina contabilă include doctrina contabilă națională și doctrina contabilă
internațională; ea nu constituie o sursă a dreptului contabil dar contribuie la perfecționarea
normelor contabile.
În doctrina contabilă națională se includ:
- normele emise de organismul profesiei contabile: CECCAR (Corpul Experților
Contabili și Contabililor Autorizați din România);
- normele emise de CNVM (Comisia Națională a Valorilor Mobiliare), care privesc
aspecte legate de contabilitate pentru operatorii de pe piața valorilor mobiliare;
 - răspunsurile ministeriale și în mod special cele emise de Ministrul Finanțelor (sunt
preciazări privind interpretarea unor texte legale, fiind doar simple opinii care nu
au caracter obligatoriu);
- lucrările scrise ale diferiților autori români, sub formă de articole, studii și cărți
prin care se comentează, interpretează, reformulează sau propun norme contabile.
Doctrina contabilă internațională este reprezentată de doctrina contabilă a UE
(formată din directivele emise de Uniunea Europeană privind reglementarea contabilității),
doctrina contabilă a IASB (formată din Cadrul Contabil Conceptual, IFRS și interpretările
acestor IFRS-uri), recomandările IOSCO (referitoare la constituirea de norme contabile și
conținutul conturilor anuale ale societăților transnaționale), recomandările OECD (a publicat
câteva principii directoare care cuprind recomandări făcute întreprinderilor de a publica și
informa publicul, astfel încât acesta să dispună de cât mai multe informații relevante despre
activitatea internă și externă a întreprinderii) și literatura contabilă străină.
Doctrina contabilă anglo-saxonă, în detrimentul doctrinei contabile continental-
europene, reprezintă catalizatorul prin care se realizează armonizarea contabilă internațională.