UNIVERSITATEA DE VEST

“VASILE GOLDIS”
ARAD

Natura, denumirea si importanta

dreptului international privat
DREPT INTERNATIONAL PRIVAT.

REFERAT

BIRIS CODRUT-IOAN

ANUL IV. GRUPA II

1
UNIVERSITATEA DE VEST
“VASILE GOLDIS”
ARAD

Definitie: Dreptul international privat este acea ramura de drept care cuprinde
totalitatea normelor juridice ce reglementeaza solutionarea conflictelor dintre legi in spatiu,
a conflictelor de jurisdictii si a conditiei juridice a strainului in tara noastra.

Definitie: Elementul de extranietate sau elementul strain este principalul element de

distinctie intre raporturile juridice de drept international privat si raporturile de drept intern.

Elementul de extranietate este acea imprejurare de fapt, de natura diversa ce confera

raportului de drept privat un caracater de internationalitate.

Altfel spus, Dreptul internaţional privat poate fi definit ca fiind acea ramură a sistemului
nostru de drept, cuprinzând totalitatea normelor juridice, preponderent conflictuale, care
reglementează soluţionarea conflictelor de legi în spaţiu, a conflictelor de jurisdicţii, precum
şi condiţia juridică a străinului în ţara noastră. Din definiţia pe care am formulat-o rezultă
următoarele trăsături care definesc şi individualizează dreptul internaţional privat:

a) dreptul internaţional privat este, înainte de toate, o ramură de drept. Aceasta

înseamnă că el nu este rezultatul vreunui consens internaţional - decât, poate, în
anumite domenii şi prin excepţie - , ci aparţine dreptului intern al fiecărui stat. De
aceea putem vorbi despre un drept internaţional privat român, despre un drept
internaţional privat german, francez, elveţian, englez etc., fiecare stat având propriul
său sistem de norme conflictuale care reflectă particularităţile şi tradiţiile proprii,
concepţiile legislative proprii şi, nu în ultimul rând ca importanţă, interesele proprii.
Din acest punct de vedere, dreptul internaţional privat se deosebeşte fundamental
de dreptul internaţional public, a cărui norme - materializate în convenţii, tratate,
acorduri internaţionale etc. - sunt expresia unui consens internaţional şi
reglementează relaţiile dintre state ca entităţi suverane sau dintre acestea şi diverse
organizaţii sau organisme internaţionale ;
b) normele dreptului internaţional privat sunt cunoscute sub denumirea de norme
conflictuale (Kollisionsnormen), deşi această ramură de drept operează şi cu norme
materiale (Sachnormen) - cum sunt, de exemplu, cele care reglementează condiţia
juridică a străinului sau normele (materiale) uniforme incluse în diferite tratate sau
convenţii internaţionale; specificul normelor conflictuale constă în faptul că ele nu
reglementează fondul raportului privat ce prezintă elemente de extraneitate, ci

2
UNIVERSITATEA DE VEST
“VASILE GOLDIS”
ARAD

menirea lor este aceea de a desemna legea competentă a cârmui

raportul respectiv. De aceea, normele conflictuale sunt norme de
trimitere sau de fixare;
c) domeniul dreptului internaţional privat este alcătuit din instituţiile juridice specifice
acestei ramuri de drept, instituţii cu ajutorul cărora dreptul internaţional privat
îndeplineşte funcţiile care au justificat consacrarea sa ca ramură autonomă în
sistemul de drept intern al fiecărui stat. Din acest punct de vedere, dreptul
internaţional privat poate fi divizat în următoarele categorii mari de norme: · normele
pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept privat cu element(e) de
extraneitate. Această parte a dreptului internaţional privat, desemnată în mod curent
prin sintagma "conflictele de legi" ("les conflits de lois"), cuprinde normele
conflictuale a căror menire este determinarea legii (materiale) aplicabile unui raport
juridic cu elemente de extraneitate; · normele de procedură în litigiile născute din
raporturile de drept internaţional privat şi alte norme de procedură. Această parte a
dreptului internaţional privat cuprinde, la rândul ei, normele de competenţă
jurisdicţională în procesele de drept internaţional privat ("les conflits de juridictions")8
, normele care stabilesc legea aplicabilă în procesele de drept internaţional privat
(adică normele de procedură propriu-zise) şi, nu în ultimul rând ca importanţă,
efectele hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine în ţara noastră , respectiv ale
actelor instrumentate de autorităţile străine fără caracter jurisdicţional (de exemplu
actele notariale străine). Normele care reglementează condiţia juridică a străinului în
ţara noastră. Spre deosebire de primele două categorii de norme juridice care au, în
principiu, un caracter conflictual, acestea sunt norme materiale deoarece condiţia
juridică a străinului nu poate fi supusă decât legii materiale forului (lex fori) ca lege a
statului pe al cărui teritoriu se află străinul. Aşadar, condiţia juridică a străinilor
(persoane fizice sau juridice) în România este supusă în mod exclusiv legilor
materiale române.
Deşi reglementată exclusiv prin normele materiale ale ţării forului, condiţia
juridică a străinului nu poate fi "dislocată" ca instituţie din sfera de preocupare a
dreptului internaţional privat. În consecinţă, condiţia juridică a străinului este acea
instituţie a dreptului internaţional privat care include ansamblul normelor juridice care
statornicesc existenţa şi întinderea drepturilor şi a obligaţiilor pe care le are străinul
într-o anume ţară. Aşa cum afirmau Profesorii francezi Yvon Loussouarn şi Pierre

3
UNIVERSITATEA DE VEST
“VASILE GOLDIS”
ARAD

Bourel, expresia "condiţia străinilor" ("condition des étrangers"), privită

în sens larg, regăseşte un domeniu extrem de vast al dreptului
internaţional privat; în fond, toate regulile juridice privitoare la străini şi relaţiile
acestora determină condiţia lor juridică în statul pe al cărui teritoriu ei se găsesc:
"toutes les régles juridiques propres aux relations des étrangers déterminent leur
condition". Deşi condiţia juridică a străinului este o instituţie care se întregeşte cu
norme ce nu aparţin sferei dreptului privat, ci unor ramuri de drept public, precum
dreptul penal, dreptul administrativ, dreptul financiar etc., nu poate fi pusă la îndoială
apartenenţa sa la dreptul internaţional privat. Mai întâi, condiţia juridică a străinului
nu poate fi desprinsă ca instituţie de conflictul de legi în spaţiu deoarece, aşa cum s-
a subliniat, "numai în măsura în care se recunoaşte străinului un anumit drept se
pune problema conflictului de legi".
Aşadar, problema condiţiei juridice a străinului este prealabilă celei conflictului
de legi. Dacă per absurdum nu s-ar conferi străinului nici o recunoaştere sau nici un
drept în ţara pe al cărui teritoriu acesta se găseşte, ar însemna mutatis-mutandis să
"extirpăm" raportului de drept privat elementul său de extraneitate şi să eliminăm
astfel de plano însăşi premisele conflictului de legi. În al doilea rând, condiţia juridică
a străinului nu poate fi disociată de statutul acestuia ca parte în proces. Dealtfel,
legiuitorul român a întitulat în mod explicit secţiunea a III-a din capitolul XII al Legii
nr.105/1992 "Condiţia străinului ca parte în proces" tocmai pornind de la legătura
care există între consacrarea drepturilor civile ale străinului şi valorificarea acestor
drepturi, la nevoie, pe cale judiciară. Pe de altă parte, din analiza condiţiei juridice a
străinului nu poate fi omisă condiţia acestuia ca parte în proces. Art.163, alin.1 din
Legea nr.105/1992 statuează principiul potrivit căruia persoanele fizice şi juridice
străine se bucură, în condiţiile legii, de aceleaşi drepturi şi obligaţii procedurale ca şi
persoanele fizice de cetăţenie română şi persoanele juridice de naţionalitate română.
În al treilea rând, studierea condiţiei juridice a străinului în cadrul dreptului
internaţional privat se justifică pornind de la faptul că nici o altă ramură de drept nu
reglementează în mod sistematic şi atotcuprinzător această instituţie. Prin urmare, a
revenit dreptului internaţional privat sarcina de a reglementa în mod unitar şi
sistematic instituţia condiţiei juridice a străinului date fiind, mai ales, legăturile
acesteia cu conflictele de legi în spaţiu - considerate ca fiind inima dreptului
internaţional privat. Condiţia juridică a străinului nu trebuie confundată cu starea şi

4
UNIVERSITATEA DE VEST
“VASILE GOLDIS”
ARAD

capacitatea acestuia. Astfel, în timp ce condiţia juridică a străinului este

în mod invariabil şi consecvent supusă legii materiale a forului - adică
legii statului pe al cărui teritoriu acesta se găseşte, în calitate de lex fori - , starea şi
capacitatea străinului sunt supuse legii personale a acestuia (lex personalis). Altfel
spus, condiţia juridică a străinului este sustrasă conflictului de legi, fiind în mod
exclusiv reglementată de normele materiale ale forului - fiecare stat având
"legitimarea" să reglementeze statutul străinilor aflaţi pe propriul teritoriu, începând
cu intrarea, şederea şi ieşirea acestora de pe teritoriul naţional şi continuând cu
natura şi întinderea drepturilor şi a obligaţiilor recunoscute străinilor - , în vreme ce
starea şi capacitatea străinului este supusă conflictului de legi, fiind guvernată de lex
personalis. 19 Mai precizăm totuşi că legea statului pe al cărui teritoriu se găseşte
străinul (lex fori) poate institui anumite incapacităţi speciale de folosinţă ale străinului
în acest stat (de exemplu incapacitatea străinului de a dobândi în proprietate
terenuri, de a exercita anumite profesii rezervate în exclusivitate resortisanţilor
proprii etc.).
Aceste incapacităţi speciale de folosinţă sunt instituite tocmai în considerarea
calităţii de "străin" a persoanei fizice, legea forului considerând incompatibilă cu
aceste persoane dobândirea anumitor drepturi (sau asumarea anumitor obligaţii),
rezervate în exclusivitate naţionalilor. Cu alte cuvinte, aceste incapacităţi ţin de
statutul juridic al străinilor, motiv pentru care li se va aplica legea materială a statului
pe al cărui teritoriu ei se află (lex fori) ca lege care stabileşte condiţia juridică a
străinului în ţara respectivă. Pe de altă parte, este posibil ca legea forului să nu
stabilească, într-un anumit domeniu, incapacităţi ale străinului, dar acestea să fie
prevăzute totuşi în legea naţională a străinului ca lege care reglementează conţinutul
capacităţii sale de folosinţă. În acest caz, se va aplica legea naţională a străinului, ca
lege care cârmuieşte cu titlu general capacitatea acestuia.
În concluzie, având în vedere cele de mai sus, putem spune că ori de câte ori
se pune problema dobândirii unor drepturi de către străini în ţara noastră, se va
verifica, mai întâi, dacă normele materiale române consacră anumite incapacităţi
speciale în domeniu. În caz afirmativ, se exclude posibilitatea dobândirii unor astfel
de drepturi de către străinii aflaţi în România, deoarece legile materiale române -
care statornicesc condiţia lor juridică în România - împiedică acest lucru. În caz
negativ, urmează a se aplica legea naţională a străinului, potrivit art.11 din Legea

5
UNIVERSITATEA DE VEST
“VASILE GOLDIS”
ARAD

nr.105/1992, lege care, la rândul ei, poate admite sau nu dobândirea

drepturilor (sau asumarea obligaţiilor) respective.

BIBLIOGRAFIE

I. T. R. Popescu, Drept internaţional privat, Editura Romfel, Bucureşti, 1994;

II. P. Filipescu, A.I. Filipescu, Drept internaţional privat, Tratat, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2005;
III. D.Al. Sitaru, Drept internaţional privat, Tratat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
IV. I.P Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi
adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005