DREPT INTERNAȚIONAL

PRIVAT
PROF. UNIV. DR. DRAGOȘ SITARU

2017
ANUL 4. SEMESTRUL 1. SERIA 3.
CURSUL 1 PARTEA GENERALĂ
ELEMENTUL DE EXTRANEITATE
Ceea ce particularizează raporturile din dreptul internațional privat este elementul de extraneitate.
Acesta este un element străin, element care se afla plasat în străinătate sau sub incidenta unei legi străine.
Elementul străin nu constituie un al patrulea element al raportului juridic, ci elemente de extraneitate pot
apărea la oricare dintre cele trei componente ale raportului juridic:

• Cu privire la subiectele raportului juridic, pentru persoanele fizice, elemente de extraneitate pot fi
cetățenia, reședința obișnuita, domiciliul etc. Pentru persoane juridice, pot fi elemente de extraneitate
sediul, fondul de comerț etc.
• Cu privire la obiectul raportului juridic, poate fi element de extraneitate locul situării bunului.
• Cu privire la conținutul raportului juridic, poate fi element de extraneitate locul încheierii sau
executării contractului. Părțile stabilesc în contract ca acel raport juridic sa fie supus unei legi străine.
Elementul de extraneitate poate apărea și cu privire la efectele juridice (unde se produc și unde se consuma).
Procesul civil internațional este de domeniul DIP.

CONFLICTUL DE LEGI
În momentul în care intr-un raport juridic apare un element de extraneitate, se ridica o problema de drept,
anume conflictul de legi. Conflictul de legi este situația care apare în cazul în care acel raport juridic este
susceptibil de a i se aplica doua sau mai multe sisteme de drept aparținând unor state diferite.
Conflictul de legi este și acea întrebare, acea îndoială care apare în mintea judecătorului sau a arbitrului
competent sa soluționeze un litigiu cu element de extraneitate, anume ce sistem de drept se va aplica.
Exemplu: un contract de vânzare încheiat intre o firma romana, în calitate de vânzător, și o firma franceza,
în calitate de cumpărător. Contractul s-a încheiat la București, dar marfa se livrează în Franța. Intre părți
izbucnește un litigiu cu privire la executarea necorespunzătoare a contractului de către una dintre părți.

Elementul esențial pentru a exista conflict de legi este elementul de extraneitate. Când apare un conflict de
legi ambele sisteme de drept sunt susceptibile de a se aplica. Lege, în sensul DIP, înseamnă sistem de drept,
adică totalitatea rigoarelor de drept dintr-un stat.
Conflictul de legi este soluționat de o normă specifică, denumită normă conflictuală. Aceasta aparține de
regulă dreptului român și poate face trimitere la sistemul românesc sau la sistemul străin, existând astfel
acea susceptibilitate.
Cauza existentei conflictelor de legi este aceea ca sistemele de drept nu sunt identice, nici măcar apropiate.
Conflictele de legi nu apar decât în raporturile de drept privat. Art. 2557 / NCC - „Raporturile de drept
internațional privat sunt: raporturile civile, comerciale, precum și alte raporturi de drept privat cu element de
extraneitate”. În noțiunea de raporturi de drept privat intrând: raporturi de muncă, raporturi de transport
internațional, anumite instituții ale proprietății intelectuale, procesele civile internaționale etc.
Dreptul privat se deosebește în mod esențial de dreptul public prin poziția părților una fata de cealaltă. În
raporturile juridice de drept privat, părțile se afla pe poziții de egalitate juridica. Raporturile juridice de drept
public pot avea elemente de extraneitate, dar acestea nu generează, de principiu, un conflict de legi. În
raportul juridic penal poate exista o latură civilă. Judecătorul penal roman aplica în toate cazurile legea
romana. Chestiunile private din procesul penal urmează raționamentul conflictual.

1
 NORMELE CONFLICTUALE
Aceste norme soluționează conflictul de legi. Reprezintă principalul conținut al DIP. Stabilește care dintre
sistemele de drept aflate în conflict se aplica cu privire la raporturi juridice cu elemente de extraneitate.
Norma conflictuala vs norma materiala (substanțială)
Norma conflictuala nu soluționează raportul juridic pe fondul sau, ci este o norma de trimitere, pentru ca ea
indica sistemul de drept aplicabil. Norma materiala soluționează litigiul pe fond.
Norma conflictuala este întotdeauna prealabila în aplicare. Întâi trebuie soluționat conflictul de legi, sa se
stabilească sistemul de drept aplicabil și apoi se va căuta norma materiala în acel sistem de drept. De soluția
pe care o da norma conflictuala poate depinde soluția pe fond.

Structura normei conflictuale

O norma juridica are doua componente: (i) o ipoteza, care este situația de fapt la care norma se refera și (ii)
o dispoziție, care arata atitudinea, consecință, soluția de drept aplicabila în cauza.
Norma conflictuala are și ea aceeași structura, are o ipoteza și o dispoziție.
(i) Ipoteza normei conflictuale se numește conținutul normei conflictuale. Conținutul normei conflictuale
înseamnă categoria de raporturi juridice la care norma conflictuala se refera.
(ii) Dispoziția normei conflictuale se numește legătura normei conflictuale, adică cea care trimite la sistemul
de drept aplicabil.
În general, legătura normei conflictuale conține și un punct de legătura al normei conflictuale. Este elementul
concret de legătura intre materie și un anumit sistem de drept.

Exemple - Art. 2572 / NCC - “Starea civila și capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa națională”.
În aceasta situație, conținutul normei este dat de starea civila și de capacitate, iar legătura este data de
naționalitatea persoanei fizice. Naționalitatea este data de cetățenie, deci punctul de legătura este dat de
cetățenie. În cazul în care cetățenia este punctul de legătura, iar legea cetățeniei este aplicabila, atunci
aceasta se numește lex patriae.
În reglementările europene, un punct de legătura este reședința obișnuita a persoanei fizice.
Art. 2633 / NCC - „Moștenirea este supusa legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut, la data morții,
reședința obișnuita”. Conținutul acestei norme conflictuale este regimul juridic al moștenirii. Punctul de
legătura este reședința obișnuita a defunctului.
Art. 2580 / NCC - „Statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa națională”. Conținutul
normei conflictuale este statutul organic al persoanei juridice. Legătura este naționalitatea persoanei
juridice. Naționalitatea persoanei juridice este definita tot în art. 2568 coroborat cu art. 2571, care prevede
ca naționalitatea persoanei juridice este cea al statului pe teritoriul căruia persoana juridica și-a stabilit sediul
social. Așadar, punctul de legătura este sediul social. Punctul de legătura al sediului social trimite la legea
sediului social, care se numește lex societatis. Lex patriae și lex societatis formează lex personalis.
Art. 2613 / NCC - „Posesia, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de
garanții reale sunt cârmuite de legea locului unde acestea sunt situate sau se afla”. Materia normei
conflictuale este data de drepturile reale la care norma face referire. Legătura normei conflictuale, care este
în același timp și punctul de legătura, este locul unde se afla bunurile respective. Sistemul de drept al locului
unde bunul se afla este lex situs sau lex rei sitae.

2
În materia actelor juridice, punctul de legătura este voința părților. Sistemul de drept se numește lex
voluntaris. Daca punctul de legătura este locul încheierii contractului, sistemul de drept se numește lex loci
actus sau lex loci contractus. Daca punctul de legătura este locul executării contractului, sistemul de drept
se numește lex loci executionis.
În materia obligațiilor necontractuale născute din fapte ilicite, punctul de legătura este locul producerii
prejudiciului. Locul producerii prejudiciului se numește lex loci laesionis sau lex loci damnis. Daca punctul de
legătura este locul săvârșirii delictului, sistemul de drept se numește lex loci damni commissi.
Termenul cel mai general, care le reunește pe toate cele de mai sus, se numește lex causae.

Sistemul de drept căruia ii aparțin normele conflictuale

Exista o regula și anumite excepții de la aceasta regula.
Regula este aceea ca norma conflictuala aparține sistemului de drept al instanței sesizate, care se numește
lex fori. Înaintea conflictului de legi, intr-un raport juridic cu element de extraneitate trebuie soluționată
problema conflictului de jurisdicții, adică trebuie stabilita instanța competenta sa soluționeze conflictul.
Conflictul de jurisdicții este o instituție a unei ramuri a dreptului internațional privat, care se numește
procesul civil internațional.
Argumente în favoarea aplicării acestei reguli:
• Instanța de judecata este un organ de jurisdicție națională și aplica legea sa națională.
• Normele conflictuale sunt, în cea mai pare parte a cazurilor, cu excepția lui lex voluntaris, imperative.
Se poate susține, ca o prezumție simpla, ca, daca instanța romana este competenta, norma romana este
aplicabila. Este principiul qui eligit judicem, eligit jus (cine alege instanța, alege dreptul).
• Reducerea la absurd: daca intr-un raport conflictual sunt aplicabile lex fori și lex causae, nu se poate
aplica lex causae pentru ca este dat de norma conflictuala, norma care încă nu a fost stabilita, deci nu se
poate aplica lex causae fiindcă ne aflam într-o etapa premergătoare, așa ca se va aplica lex fori.
Exista situații în care norma conflictuala nu aparține legii forului. Prima excepție este în arbitrajul
internațional ad-hoc. Arbitrajul ad-hoc nu este efectuat de o instituție, deci nu exista lex fori. A doua excepție
este situația retrimiterii de gradul întâi.

NORMELE MATERIALE ca izvoare ale dreptului internațional privat

o Condiția juridica a străinului, drepturile și obligațiile străinului
o Efectele hotărârilor judecătorești și arbitrale străine
o Normele de aplicație imediata

Normele de aplicație imediata

Normele de aplicație imediata sunt norme a căror respectare este privita drept esențiala de către o anumita
tara pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea politica, sociala sau economica, în
asemenea măsură încât aceste norme sunt aplicabile oricărei situații care intra în domeniul lor de aplicare,
indiferent de legea aplicabila contractului în temeiul prezentului regulament.
Normele de aplicație imediata sunt acele norme materiale aparținând sistemului de drept intern al statului
forului sau al unui stat străin, norme care, dat fiind gradul lor înalt de imperativității, se aplica cu prioritate
unui raport juridic internațional atunci când acel raport juridic are un punct de legătura concret și
semnificativ cu statul respectiv (de principiu cu statul forului), excluzând în acest fel conflictul de legi și, deci,
aplicarea în cauza a vreunei norme conflictuale.

3
Normele de aplicație imediata sunt norme materiale, deci nu sunt norme conflictuale. Ele dau soluția pe
fondul cauzei. De regula, ele aparțin sistemului de drept al instanței sesizate, adică legii forului.
Regulamentele europene permit și aplicarea unor norme de aplicație imediata ale unui stat străin, daca ele
constituie lex causae.
Sunt norme de un înalt grad de imperativității, adică sunt norme de ordine publica.
Aplicându-se imediat, se aplica înaintea normei conflictuale, deci nu interesează ce sistem de drept este
aplicabil în cauza, nu interesează lex causae.

Ex. daca s-a încheiat un contract de vânzare cu privire la o marfa ce este supusa unui regim de autorizare,
daca marfa trece frontiera romana, se va aplica regimul autorizațiilor din legea romana.

Comparație intre normele conflictuale și normele de aplicație imediata

- Amândouă se refera la raporturi juridice
cu element de extraneitate, care au
legătura cu tara forului.
- Amândouă aparțin sistemului de drept
național.
- Normele de aplicație imediata sunt norme materiale,
ele conțin soluția pe fond. Normele conflictuale sunt
norme de trimitere, care soluționează conflictul de legi
și trimit la un sistem de drept sau altul.
- Normele de aplicație imediata se aplica cu prioritate
fata de norma conflictuala.

Principalele feluri de conflicte care pot apărea

o Conflictul de jurisdicții, care înseamnă instanța competenta
o Conflictul de legi aplicabile procedurii
o Conflictul de calificări
o Conflictul în spațiu al normelor conflictuale, care pune problema retrimiterii
o Conflictul de legi materiale
o Conflictul de legi în timp și spațiu
o Conflictul mobil de legi
o Conflictul legat de recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești străine

CONFLICTUL DE CALIFICĂRI
Norma conflictuala este exprimata în noțiuni juridice atât în conținutul ei, cat și în legătura sa. Aceste noțiuni
juridice trebuie interpretate, ceea ce înseamnă calificarea noțiunilor.
Pornind de la norma conflictuala către situația de fapt, calificarea este operațiunea logico-juridica de
determinare a sensului exact și complet al noțiunilor juridice din conținutul sau legătura normei conflictuale,
cu scopul de a vedea daca un raport juridic, adică o situație de fapt se include sau nu în acea noțiune juridica.
Pornind de la situația de fapt către norma conflictuala, calificarea este interpretarea unui raport juridic, adică
a unei situații de fapt concrete pentru a vedea în conținutul și legătura cărei norme conflictuale intra.
Conflictul de calificări este acea situație care apare atunci când noțiunile din conținutul sau din legătura
normei conflictuale au înțelesuri diferite în diferitele sisteme de drept susceptibile de a se aplica acelui raport
juridic.
Ex. Instituția prescripției poate fi calificata drept o instituție de fond sau o instituție de procedura.
Testamentul olograf poate fi privit ca o problema în materia capacitații sau în materia formei actului juridic.

4
Soluționarea conflictului de calificări este importanta deoarece, indiferent de conținutul normei conflictuale,
de soluționarea conflictului de calificări depinde soluția pe fondul cauzei. Astfel, de modul de soluționare a
conflictului de calificări depinde însăși determinarea normei conflictuale aplicabile. Daca se califica legătura
normei conflictuale, de asemenea se schimba legea aplicabila.

CURSUL 2
Legea aplicabila calificării
Regula este aceea ca aceasta calificare se face după legea instanței sesizate, lex fori. Art. 2558 - „Atunci când
determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmează a fi data unei instituții de drept sau unui
raport juridic, se ia în considerare calificarea stabilita de legea romana”. Este o norma conflictuala formulata
unilateral, dar principiul este acela ca regula este a calificării după legea instanței sesizate.

Argumente în favoarea regulii:

• Normele conflictuale sunt cuprinse în sistemul de drept al instanței sesizate și este firesc ca
interpretarea normei sa se facă după acel sistem de drept, conform principiului interpretarea revine celui
care a edictat norma.
• Reducerea la absurd a alternativei, care este soluționarea conflictului de calificări după lex causae.
Este un raționament similar celui făcut în cursul trecut, anume aceasta calificare nu se poate face după legea
aplicabila deoarece legea aplicabila nu este cunoscuta în momentul în care se face calificarea. Ea urmează
sa fie determinata ca urmare a soluționării conflictului de calificări.
Excepții:
Este vorba despre acele situații în care calificarea nu se face după lex fori, ci după alte sisteme de drept ori
alte criterii.
- Calificarea voluntara sau calificarea potrivit voinței parților este permisa de art. 2558 (5) / NCC;

- Calificarea secundara. Noțiunea de secundar în acest context nu exprima ideea unei calificări mai
puțin importante, ci calificarea care se face ulterior calificării principale. Calificarea secundara intervine în
momentul în care legea aplicabila este deja cunoscuta și se face după legea aplicabila forului.
Ex. Art. 2558 (3) - „Natura mobiliara sau imobiliara a bunurilor se determina potrivit legii locului unde bunul
se afla sau este situat”. Legea locului unde bunul se afla sau este situat este legea aplicabila. Așadar, daca
vrem sa vedem cum este calificat un bun - mobil sau imobil - o vom face după legea aplicabila, lex rei sitae.
Art. 2569 - „Determinarea cetățeniei unei persoane se face în conformitate cu legea statului a cărui cetățenie
se invoca”.

- Calificarea noțiunilor dintr-o norma conflictuala străină în caz de retrimitere, adică atunci când
norma conflictuala romana trimite la un sistem de norme conflictuale străine.

- Calificarea instituțiilor juridice necunoscute dreptului forului. Art. 2558 (4) - „Daca legea romana nu
cunoaște o instituție juridica străină sau o cunoaște sub o alta denumire ori cu un alt conținut, se va lua în
considerare calificarea juridica făcută de legea străină”.

- Calificarea pe care arbitrii o fac în cadrul arbitrajului internațional ad-hoc, care nu are lex fori, iar
calificarea se face după sistemul de drept cel mai potrivit pentru speța respectiva.

5
 SITUAȚIA DREPTULUI EUROPEAN
Principiul este acela al calificării autonome, conform instituțiilor din dreptul european. Regulamentele,
deciziile, celelalte acte europene cu putere normativa se interpretează autonom, iar nu potrivit sistemelor
de drept naționale, pentru a nu căpăta interpretări diferite.

Principiul interpretării comune se exprima prin:

o Calificarea anumitor instituții de drept chiar de către regulamentele Uniunii Europene. Ex. în
Regulamentul Roma I, în art. 19 se califica noțiunea de reședință obișnuită, care este principalul punct de
legătură pentru subiectele raportului juridic contractual, fie ca este vorba de societăți sau persoane fizice. În
Regulamentul Roma II se califica noțiunea de prejudiciu.
o Calificarea făcută de către Curtea Europeana de Justiție. Instanțele au dreptul sa se adreseze CJUE
atunci când o noțiune dintr-un regulament sau alta dispoziție cu caracter normativ din dreptul european
pare a fi ambigua. Ex. sintagma „în materie civila și comerciala” care este folosita cam în toate regulamentele
europene înseamnă „drept privat”.
În anumite cazuri sunt permise și excepții de la calificarea autonoma, când se face după lex fori, dar trebuie
sa fie menționate în mod expres.
Lipsa unei calificări unitare a conceptelor juridice la nivelul Uniunii Europene a avut un impact important.
Astfel, a fost elaborata o lucrare intitulata „Principii, definiții și reguli model ale dreptului privat european.
Proiectul cadrului comun de referință”.

CONFLICTUL ÎN SPAȚIU AL NORMELOR CONFLICTUALE care ridica problema RETRIMITERII

Exista conflict în spațiu al normelor conflictuale atunci când sistemele de drept în prezenta conțin norme
conflictuale care au puncte de legătură diferite. Conflictul de norme conflictuale este în spațiu pentru ca cele
doua norme conflictuale coexista.
Conflictul de norme conflictuale este de doua feluri:
• conflict pozitiv, când fiecare norma conflictuala trimite la propriul sau sistem de drept (materia stării
civile și capacității persoanelor, în dreptul roman, sunt guvernate după lex patriae; în dreptul englez sunt
guvernate după lex domicili; daca se pune problema capacității unui cetățean roman cu domiciliul în Anglia,
instanța romana se va uita la cetățenie, iar instanța engleza se va uita la domiciliu). Conflictul pozitiv nu
generează retrimitere, ci se soluționează după regula priorității în timp s.a.
• conflict negativ, când norma conflictuala în prezenta dintr-un sistem de drept trimite la sistemul de
drept al celuilalt stat sau trimite la un sistem de drept străin, adică al unui stat terț. În situația unui cetățean
englez cu domiciliul în Romania, vom avea un conflict negativ.
Conflictul negativ de norme conflictuale este prima condiție a instituției retrimiterii. Aceasta este o condiție
necesara, însă nu și suficienta. A doua condiție tine de sensul trimiterii. Norma conflictuala romana poate
trimite la un sistem de drept străin în doua moduri:
- poate trimite numai la dreptul material străin sau
- poate trimite la întregul sistem de drept străin, inclusiv la normele conflictuale din acel sistem de
drept. Aici apare situația în care norma conflictuala romana trimite la sistemul de drept englez, dar în dreptul
englez exista o norma conflictuala care nu primește trimiterea, ci trimite înapoi la dreptul roman.
Așadar, pentru a exista instituția retrimiterii, trebuie sa existe un conflict negativ de norme conflictuale și
norma conflictuala sa trimită la întregul sistem de drept străin, adică inclusiv la normele conflictuale din acel
sistem de drept.

6
Retrimiterea este situația juridica apărută în cazul în care norma conflictuala a forului trimite la un întreg
sistem de drept străin, așadar inclusiv la normele conflictuale din acel sistem de drept, iar acel sistem de
drept, prin norma sa conflictuala, nu primește trimiterea, ci retrimite la dreptul forului sau trimite mai
departe la un sistem de drept al unui stat terț. Retrimiterea este o operațiune logico-juridica. Nu se confunda
cu declinarea de competenta, care este o instituție de procedura și care implica trimiterea efectiva a
dosarului la o alta instanță. Retrimiterea este o operațiune pur logica și se desfășoară în mintea judecătorului
sau arbitrului competent sa soluționeze litigiul. Retrimiterea s-a cristalizat în dreptul internațional privat tot
ca urmare a unei spete soluționate de instanțele franceze în anul 1878, anume speța Forlo.

Retrimiterea este de doua feluri:

1. retrimitere de gradul I - trimitere înapoi, atunci când norma conflictuala a forului sesizat trimite la
întregul sistem de drept străin, iar acolo este o norma conflictuala care trimite înapoi.
2. retrimitere de gradul II - atunci când norma conflictuala din sistemul de drept străin trimite mai
departe la un sistem de drept al unui stat terț.

Dreptul roman admite numai retrimiterea de gradul I. Art. 2559 (1) - „Legea străină la care norma
conflictuala romana trimite cuprinde dispozițiile de drept material, inclusiv normele conflictuale, cu excepția
unor dispoziții contrare”. Aceasta norma juridica face o operațiune de calificare, anume calificarea sensului
trimiterii. Legea romana trimite la întregul sistem de drept străin.
Art.2559 (2) - „Daca legea străină retrimite la dreptul roman, se aplica legea romana”. Este admisa în dreptul
roman, însă sunt și excepții:
Art. 2559 (3) prevede 3 situații când retrimiterea nu este permisa:
a. Lex voluntatis: când alegerea legii străine a fost convenita de către părți.
b. Legea aplicabila formei actului juridic: principiul este guvernat, de obicei, de principiul locus regit
actum, iar asta înseamnă drept material. Aici nu se aplica retrimiterea în cazul obligațiilor extracontractuale.
c. Retrimiterea nu este permisa atunci când ea este interzisa expres de normele internaționale la care
Romania este parte (Regulamentele Roma I, II și III).
! - Retrimiterea de gradul II nu este admisa în dreptul roman. Art. 2559 - „Daca legea străină trimite la dreptul
altui stat, se aplica legea romana”.

Aplicarea legii străine ca lex causae

Norma conflictuala romana poate trimite la sistemul de drept roman. Probleme apar atunci când norma
conflictuala romana trimite la un sistem de drept străin. În acest caz, acel sistem de drept trebuie aplicat în
mod obligatoriu.
Prima problema esențială este problema titlului cu care este aplicabil dreptul străin. Dreptul străin nu este
în toate cazurile privit ca un element de drept. Dreptul roman a privit dreptul străin ca pe propriul sau drept.
Nu toate sistemele de drept fac acest lucru.

Titlul cu care este aplicata o lege străină: nu în toate sistemele de drept, dreptul străin este privit asemenea
dreptului național. În sistemele de drept exista doua concepții definite cu anumite situații intermediare de
la caz la caz, dar soluțiile sunt:
o Dreptul străin este element de drept
o Dreptul străin este element de fapt

7
În sistemul de drept roman, în toate timpurile, dreptul străin a fost privit ca un element de drept, asemenea
dreptului național. Însă în dreptul englez, dreptul străin este privit ca un element de fapt, intrând în premisa
minora a silogismului juridic.

Consecințele titlului cu care este aplicabil un sistem de drept:

- Invocarea legii străine în fata autorităților forului. Daca dreptul străin este un element de fapt,
invocarea legii străine în fata judecătorului se face de către partea interesata. Numai așa judecătorul se
pronunță cu privire la dreptul străin. Așadar, nu se sesizează din oficiu, nu aplica din oficiu legea străină. În
dreptul roman și în sistemele de drept în care dreptul străin este privit ca un element de drept se poate
spune ca este vorba despre o împărțire de sarcini intre instanța și partea interesata. Instanța, în temeiul
rolului sau activ, poate invoca din oficiu și pune în discuția părților aplicarea unei legi străine în cazul în care
norma conflictuala romana trimite la ea. Este chiar o obligație daca norma conflictuala este una imperativa.
Dreptul roman îmbină rolul părților cu rolul instanței.

- Din punct de vedere al sarcinii probei legii străine, în concepția dreptului străin ca element de fapt,
sarcina probei revine exclusiv părților. Judecătorul nu trebuie sa facă niciun efort propriu pentru aflarea
conținutului exact și complet al legii străine. În sistemul de drept roman este, de asemenea, o împărțire a
sarcinii probei legii străine intre judecător, arbitru și parte. Instanța de judecata trebuie sa întreprindă, chiar
și din oficiu, toate demersurile necesare pentru probarea legii străine în conținutul ei exact și complet. Exista,
totuși, o deosebire esențială intre dreptul roman și cel străin, anume pentru dreptul roman exista prezumția
legala ca judecătorul cunoaște legea (iura novit curia). Aceasta prezumție nu se aplica în ceea ce privește
dreptul străin. Nu i se poate cere judecătorului roman sa cunoască toate sistemele de drept din lume. Art.
2562 - „Partea care invoca o lege străină poate fi obligata sa facă dovada conținutului ei”.

- Interpretarea și aplicarea legii străine. Art. 2563 - „Legea străină se interpretează și se aplica potrivit
regulilor de interpretare și aplicare existente în sistemul de drept căruia ii aparține”. Daca avem de
interpretat și aplicat o norma străină, regulile de interpretare și aplicare vor fi cele din legea străină.

- Căile de atac în cazul greșitei interpretări sau aplicări a legii străine. Problema se pune mai ales
pentru calea de atac la instanța suprema a statului, pentru ca cele mai multe instanțe supreme judeca numai
în drept, nu și în fapt, judeca numai pentru nelegalitate, nu și pentru netemeinicie. Daca dreptul străin este
un element de fapt, încălcarea lui este un motiv de netemeinicie și nu ajunge niciodată în fata instanței
supreme, deci este lipsit de un grad de jurisdicție, de o garanție suprema întrucât nu este o problema de
drept. În sistemul de drept roman căile de atac sunt aplicabile pentru greșita interpretare sau aplicare a legii
străine. Nu se poate face, însă, recurs în interesul legii, care este specific sistemului de drept național. Cu
toate acestea, daca o norma conflictuala romana este ambigua, se poate face recurs în interesul legii.

Situația cailor de atac

Apelul este neîndoielnic admis în situația în care o parte invoca greșita interpretare sau aplicare a sistemului
de drept străin. Recursul este, pentru ca se judeca exclusiv în drept, o situație care nu pune probleme de
orice fel în parcursul ajungerii procesului în fata instanței supreme. Recursul în interesul legii este de
conceput ca nu se refera la o lege străină, deși textul din NCPC nu distinge, astfel încât am putea aplica
principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

8
Mijloacele de proba a legii străine
Art. 2562 - „Conținutul legii străine se stabilește de instanța judecătorească prin atestări obținute de la
organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat. Orice mijloc de
proba este admis pentru dovedirea legii străine”.
Exista principiul libertății instanțelor și părții de a determina mijloacele adecvate de proba a conținutului legii
străine. În dreptul roman, un act normativ esențial în materie este Legea 189/2003 privind asistenta judiciara
internațională în materie civila și comerciala. Aici se prevăd anumite competente ale Ministerului Justiției,
care este autoritatea centrala competenta pentru obținerea de informații asupra conținutului dreptului
străin. Exista și Convenția europeana în domeniul informării asupra dreptului străin, semnata la Londra în
1968, împreună cu un Protocol adițional din 1978. Romania a aderat la ea în 1991. Convenția are o sfera mai
larga de aplicare fata de normele UE.
Convenția prevede obligația statelor de a transmite informații privind dreptul lor civil și comercial și fiecare
stat numește un organ național de legătură. Romania a declarat Ministerul Justiției ca fiind autoritatea
centrala. Mijloacele de proba directe sunt textele legii străine. Prezentarea în fata instanței naționale a
textelor de lege străină.
Mijloacele de proba indirecte sunt apelarea la mijloace de proba provenite de la autoritățile statului străin,
surse de informare chiar pe plan intern (Ex. certificat eliberat de ambasada statului străin în Romania). Cel
mai frecvent este vorba despre expertiza, avizul unui expert (profesor universitar, avocat, notar etc.). Pot fi
și alte mijloace de proba: certificate de cutuma de la Camere de Comerț și Industrie din străinătate, de la
notari publici etc. În ipoteza în care dreptul străin nu poate fi dovedit, art. 2562 prevede ca se aplica legea
romana fiindcă litigiul nu poate rămâne nerezolvat, nu se poate respinge etc. daca competenta ar aparține
instanței romane, exista o prezumție prin care se poate aplica, prin convenția părților, legea aplicabila
instanței pe care am declarat-o competenta.

CAZURILE DE ÎNLĂTURARE DE LA APLICARE A LEGII STRĂINE

Legea străină trebuie sa se aplice daca norma conflictuala trimite la ea. Exista, însă, anumite cazuri în care
legea străină nu se aplica. Exista doua cazuri generale de neaplicare a legii străine:
• încălcarea ordinii publice de drept internațional privat roman;
• frauda la lege;
o un caz excepțional de neaplicare a legii străine, prevăzut în art. 2565.

I. ORDINEA PUBLICA
Art. 2564 definește ordinea publica de drept internațional privat, spunând ca „aplicarea legii străine încalcă
ordinea publica de drept privat roman în măsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile
fundamentale ale dreptului roman ori ale dreptului UE sau cu drepturile fundamentale ale omului”.

Din punct de vedere procedural, ordinea publica DIP este o excepție de fond, absoluta, care se aplica, poate
fi invocata în orice faza a procesului, de orice persoana interesata, chiar și din oficiu.
Efectului excepției de ordine publica - sa împiedice aplicarea pe teritoriul României a unei legi străine, atunci
când aceasta lege încalcă principiile fundamentale de drept.

9
 Comparație intre ordinea publica în dreptul intern și ordinea publica în dreptul internațional privat
În ambele cazuri se înlătură de la aplicare o lege care contravine unor principii de drept.
Cele doua instituții au funcții juridice diferite, anume:
- ordinea publica de drept intern înseamnă, în principiu, ansamblul dispozițiilor imperative din
sistemul de drept roman și are ca rațiune, de principiu, limitarea autonomiei de voință a părților, adică părțile
nu pot face acte juridice care sa încalce dispozițiile imperative ale legii;
- în dreptul internațional privat, funcția ordinii publice este aceea de a împiedica producerea efectelor
unei legi străine pe teritoriul României.
Cele doua instituții au sfere de aplicare diferite. Ordinea publica în dreptul intern este mai larga decât
ordinea publica în dreptul internațional privat. Sunt mai multe reglementari de ordine publica în dreptul
intern decât în dreptul internațional privat.
Ex. în dreptul roman regula este aceea ca hotărârea judecătorească trebuie motivata. În alte sisteme de
drept este permisa nemotivarea. Daca o hotărâre este nemotivata, pe plan intern este nula, însă daca o
hotărâre nemotivata din alt sistem de drept privește un cetățean roman, atunci ii vor fi recunoscute efectele.

Comparație intre ordinea publica de drept internațional privat și normele de aplicație imediata
Ambele tipuri de norme au ca rațiune de a exista ocrotirea principiilor fundamentale de drept ale statului
forului și au un efect echivalent, respectiv aplicarea legii statului forului.
Norma de aplicație imediata se aplica înaintea raționamentului conflictual. Ordinea publica se produce în
finalul raționamentului conflictual.

CARACTERELE ordinii publice de drept internațional privat

Ordinea publica are, de principiu, un caracter național, ocrotește principiile fundamentale de drept ale unui
stat, dar și ale uniunii din care face parte acel stat.
Ordinea publica are un caracter actual. De principiu, ținem seama de ordinea publica din momentul
pronunțării hotărârii judecătorești.
Din punct de vedere material, ordinea publica este o excepție. De aici decurg toate consecințele pe care o
excepție le poate produce - este de stricta interpretare și împiedică producerea efectelor legii străine pe
teritoriul unui stat fără a avea o influenta asupra dreptului străin însuși.

EFECTELE ordinii publice

• un efect negativ, adică se înlătură de la aplicare legea străină - Art. 2564;
• un efect pozitiv, care consta în aplicarea legii romane.

SFERA noțiunii de ordine publica în dreptul internațional privat roman

- în cazul conflictului de legi în spațiu, adică în momentul nașterii raportului juridic. Aceasta înseamnă ca nu
se va încheia un raport juridic daca el este contrar ordinii publice de drept internațional privat roman.

10
CURSUL 3
II. FRAUDA LA LEGE
Atunci când părțile unui raport juridic, folosind, în scop fraudulos, în scop ilicit, un mijloc de drept
internațional privat, au făcut aplicabila acelui raport juridic un alt sistem de legi decât cel care ar fi fost
normal competent sa se aplice. Modalități:
I. Intr-un raport de drept juridic intern se introduce în mod fraudulos un element de extraneitate, se
creează în mod fraudulos un conflict de legi și prin jocul normei conflictuale se aplica un alt sistem de drept
decât cel normal competent sa se aplice. Ex. o societate comerciala care are toate elementele ei în tara,
prevede sediul în străinătate și ca lex societates este legea străină a sediului social; Regimul juridic al unui
bun mobil din patrimoniul național al României este trecut fraudulos peste frontiera și liber comercializat
intr-un sistem de drept care nu prevede aceleași restricții;
II. Intr-un raport juridic ce are deja un element de extraneitate, părțile schimba punctul de legătură în
mod fraudulos, ducând la aplicarea unui alt sistem de drept.

Condițiile de aplicare a fraudei la lege

• Sa existe un act de voință a părților ce duce la aplicarea altei legi. Deci sa fie o activitate intenționată.
Se produce numai în raporturile juridice care au puncte de legătură mobile, variabile, deci care se pot muta
dintr-un sistem de drept în altul: cetățenia, domiciliul, sediul. Nu apare frauda la lege în cazul bunurilor
imobile, în domeniul delictual.
• Părțile aplica un mijloc de drept internațional privat care prin el însuși este licit. Oricine are dreptul
sa își schimbe cetățenia, domiciliul.
• Ceea ce este ilicit este scopul urmărit de părți. Scopul este un element greu de probat, fiind un
element subiectiv, trebuind sa se dovedească ca a existat intenția.
• Rezultatul este produs în mod ilicit. Se aplica o lege ce nu trebuia aplicata în mod normal și care în
principiu produce un efect mai favorabil, dar care încalcă dreptul național.

Sancțiunea fraudei la lege - trebuie sa distingem intre 2 situații:

o situația în care e fraudat dreptul roman în favoarea dreptului străin - Art. 2564 se ocupa doar de
această situație: aplicarea legii străine se înlătură daca legea străină respectiva a devenit competenta prin
fraudarea legii romane. În cazul înlăturării aplicării legii străine se aplica legea romana,
o situația în care e fraudat dreptul străin în favoarea dreptului roman.

Efectele fraudei la lege

- Negativ: înlătură de la aplicare legea străină. În acest sens exista 2 posibilități - sa declar actul juridic
nul daca este posibil sau ca inopozabil în fata autorităților romane;
- Pozitiv: aplicarea legii romane în golul lăsat de înlăturarea legii străine. Legea romana se aplica
pentru ca frauda duce la ruperea actului.

NCC nu prevede sancțiunea fraudei la lege atunci când e fraudat un sistem de drept străin în favoarea celui
roman. Este reglementata situația în care e fraudat un sistem de drept roman în favoarea celui străin.
Aceasta reglementare în DIP nu ne determina însă sa credem ca legiuitorul roman ar fi mai puțin indulgent
sau nu ar trebui sa fie mai puțin indulgent în situația în care dreptul străin e fraudat în favoarea dreptului
roman, astfel sancțiunea trebuie sa fie aceeași și în cazul fraudării dreptului străin și în cazul fraudării
dreptului roman.
11
Proba fraudei la lege
Este grea de probat pentru ca e un element subiectiv, numai scopul, rezultatul și mijlocul e ilicit. Proba poate
fi făcută prin orice mijloc de proba. E un element de fapt și poate fi dovedita prin orice mijloc de fapt.

Domeniile predilecte în care poate apărea frauda la lege

A. În materia stării civile și capacitații persoanei fizice (statutul persoanei fizice)
Au apărut și 2 spete clasice din dreptul roman care au fundamentat teoria fraudei la lege - speța Bertola (sec.
XX): 2 cetățeni italieni care nu se puteau casatori potrivit legii italiene pt ca interzicea divorțul, au devenit
apatrizi, au renunțat la cetățenia italiana. A fost o frauda la lege care a dus la aplicarea legii romane în locul
celei italiene; speța Mihăescu - filiația unui copil din afara căsătoriei.
În prezent, posibilitatea fraudei la lege în ceea ce privește starea civila și capacitatea persoanei fizice s-a
restrâns datorita adoptării unor reglementari noi în NCC, mai exact ne referim la doua articole - legiuitorul a
încercat pe cat posibil sa limiteze (dar nu a exclus total) frauda la lege:
- Art. 2586 / NCC - condițiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de legea
naționala a fiecăruia dintre viitorii soți la momentul celebrării căsătoriei. Articolul are ca scop sa limiteze
frauda la lege în materia căsătoriei și divorțului (speța Bertola). Aici se produce și un conflict mobil de legi și
problema se soluționează în favoarea legii vechi care rămâne aplicabila chiar daca soții și-ar schimba
cetățenia.
- Art. 2605 / NCC - filiația copilului din afara căsătoriei se stabilește potrivit legii naționale a copilului
de la data nașterii. Daca copilul are mai multe cetățenii, altele decât cea romana, se aplica legea cetățeniei
care ii este cea mai favorabila. Pentru a îngrădi o frauda la lege asemenea celei din speța Mihăescu se aplica
art. 2605 care elimina practica posibilității fraudei la lege. Tot un conflict mobil de lege este, chiar daca copilul
și-ar schimba cetățenia, filiația rămâne cea de la data nașterii.

B. În materia statutul organic al persoanei juridice (celebra frauda cu stabilirea sediului societății intr-
un paradis fiscal).
S-a încercat o limitare și a acestei situații tot prin dispozițiile NCC - Art. 2571 prevede ca legea aplicabila
statutului persoanei juridice este legea sediului din actul constitutiv, deci aici clar apare o frauda la lege
pentru ca pot sa scriu în actul constitutiv ca am sediul în Bahamas. Textul spune ca în cazul în care am mai
multe sedii, va prevala sediul real, unde se afla centrul principal de conducere și de gestiune al activității
societății.

C. În materia regimului juridic al bunurilor mobile

Ne referim mai ales la cele din patrimoniul național care au un regim restrictiv atunci când sunt trecute
dintr-o tara într-o alta tara. Se aplica lex rex sitae - legea locului unde bunul se afla (ca e bun mobil) și în
consecință nimeni nu împiedică pe cineva sa transfere un bun dintr-o tara în alta, dar trebuie sa faci
formalitățile necesare în măsura în care e vorba de un bun ce se afla intr-un circuit civil, așa cum sunt cele
din patrimoniul național. Art. 2615 se aplica în aceasta materie.
Așadar, păgubitul, proprietarul sau persoana interesata (poate fi și o autoritate publica) care urmărește
bunul exportat poate alege fie legea romana, fie legea străină (unde bunul a ajuns). Se aplica legea mai
favorabila proprietarului păgubit. Exista doua convenții internaționale cu scop de protecție:

12
- Convenția asupra masurilor ce urmează a fi luate pentru interzicerea și împiedicarea operațiunilor ilicite
de import, export și transfer de proprietate al bunurilor culturale - adoptata sub egida UNESCO, din 1979,
la care Romania a aderat în 1993;
- Alta convenție adoptata sub egida Institutului International pentru Unificarea Dreptului Privat
(UNIDROIT, cu sediul la Roma) - convenție privind bunurilor culturale furate sau exportate ilegal adoptata
în 1995 la Roma și la care Romania a aderat în 1997.

D. În materia formei actului juridic

Legea romana îmi impune forma autentica pentru donație. Ex. nu-mi convine și fac actul intr-un sistem de
drept unde aceasta condiție nu e prevăzută - e o frauda la lege în materia formei actului juridic. Forma este
supusa principiului lex loci actus. NCC a adoptat o măsura de antifraudă pentru aceasta situație în art. 2639
- “Legea aplicabila condițiilor de forma nu poate sa înlăture legea aplicabila condițiilor de fond ale actului în
cazul în care legea aplicabila condițiilor de fond prevede o anumita forma sub sancțiunea nulității”. Deci am
voie sa fac actul unde vreau eu, dar daca legea aplicabila fondului (în cazul nostru fiind vorba despre o
donație) îmi implica o anumita forma ad validitatem, trebuie sa o respect.

Comparație - frauda la lege în DIP și frauda la lege în domeniul dreptului intern sau prin comparație
cu alte instituții apropiate DIP
Intre cele doua exista asemănări - de principiu, condițiile fraudei sunt aceleași. În ambele cazuri trebuie sa
existe o manifestare de voință a părților, mijlocul, scopul și rezultatul fiind ilicite.
Deosebiri:

• dpdv al obiectului fraudei - în DIP fraudez un sistem de drept în favoarea altui sistem de drept; în
dreptul intern fraudez o lege interna în favoarea unei alte legi interne fără element de extraneitate.
• dpdv al mecanismului fraudei - în DIP schimb punctul de legătură, frauda la lege apare unde sunt
puncte de legătură variabile (nu apare în materia statutului imobiliar, de exemplu, pentru ca nu exista puncte
de legătură variabile acolo sau în materie delictuala). În dreptul intern înseamnă schimbarea conținutul faptic
al raportului juridic.

Comparație - frauda la lege și ordinea publica în DIP

Asemănarea esențială - ambele sunt excepții de la legea străină normal competenta sa se aplice.
Deosebiri:
• asupra cauzei neaplicării legii străine - la OP cauza neaplicării este de natura obiectiva, adică
neconcordanta legii străine cu principiile fundamentale de drept ale statului roman. La frauda la lege, cauza
este subiectiva și se realizează prin activități frauduloase ale părților de înlăturare a legii străine în favoarea
legii romane.
• o alta deosebire privește sancțiunea - la OP este împiedicarea producerii efectelor legii străine pe
teritoriul tarii. La frauda la lege, sancțiunea este nulitate actului, daca îl pot anula, sau inopozabilitatea, daca
nu îl pot anula. Inopozabilitatea seamănă cu sancțiunea de la OP deoarece și acolo e un fel de inopozabilitate.
• rolul instanței de judecata în cazul în care este sesizata o asemenea situație (judecătorul sau arbitrul
daca e sesizat cu o asemenea situație) - la OP, daca se invoca, judecătorul trebuie neapărat sa vadă care este
conținutul legii străine, deci trebuie sa cerceteze pentru ca numai în felul acesta își da seama daca e contrara
principiilor fundamentale ale dreptului roman. La frauda la lege, judecătorul nu se concentrează asupra
acestui aspect, ci asupra fraudei în sine care e sancționată chiar daca, sa presupunem ca sistemul de drept
la care părțile ar trimite nu e contrar OP, ci numai le-ar acorda un avantaj.

13
! - Nu orice avantaj e contrar OP, frauda la lege putând fi și în favoarea statului roman.

Comparație - frauda la lege și simulația

Asemănări - în primul rând, ambele implica un act de voință al părților. În al doilea rând, în ambele cazuri se
creează un conflict artificial de legi. În al treilea rând, mijloacele folosite sunt licite. Simulația nu e ilicita prin
ea însăși, ea poate fi ilicita prin rezultatul la care duce.
Deosebiri:
• numărul de acte - frauda la lege presupune existenta unui singur act juridic, deci presupune un act
juridic fraudulos. Simulația presupune doua acte juridice: un act juridic ascuns, dar real și un act juridic
aparent, dar mincinos.
• Dpdv al operațiunii - frauda la lege implica o operațiune efectiva, materiala de schimbare a punctului
de legătură. Ex. constitui sediul societății în Bahamas unde închiriez o camera, aduc și mobila, am și secretara,
am un sediu, e un lucru material, palpabil, fraudulos, însă unde nu se întâmplă nimic. Centrul conducerii
societății e în Romania. La simulație, totul este la nivelul jocului celor doua acte, nu se întâmplă nimic
material în străinătate.

NCC a introdus o instituție noua, anume înlăturarea excepționala de la aplicarea unei legi prin Art. 2565 -
(1) „În mod excepțional, aplicarea legii determinate potrivit prezentei cărți poate fi înlăturată daca, datorita
circumstanțelor cauzei, raportul juridic are o legătură foarte îndepărtata cu aceasta lege. În acest caz, se
aplica legea cu care raportul juridic prezinta cele mai strânse legături”. (2) „Dispozițiile alin. (1) nu sunt
aplicabile în cazul legilor privind starea civila sau capacitatea persoanei, precum și atunci când părțile au ales
legea aplicabila.”
Ne aflam în fata unei înlăturări excepționale de la aplicarea unei legi, fie străină, fie romana. Deci
reglementarea este bilaterala, nu e doar o înlăturarea de la aplicarea legii străine, ci o înlăturare de la
aplicarea unei legi / unui sistem de drept.
Se aplica în mod excepțional, atunci când aplicarea legii determinate potrivit normelor conflictuale din NCC,
acea lege nu are o legătură sau are o legătură foarte îndepărtata cu circumstanțele cauzei. Este în cazul în
care aplic o norma conflictuala din NCC, alta decât lex voluntaris, deci fac o localizarea efectiva, fac o
localizare printr-o norma care e alta care are ca punct de legătură voința părților. NCC trimite la un sistem
de drept cu o legătură foarte îndepărtata fata de circumstanțele cauzei. Textul zice ca judecătorul (motivat)
poate sa înlăture de la aplicare acea lege romana sau străină care are legături îndepărtate cu circumstanțele
cauzei și sa aplice legea în legătură strânsă cu circumstanțele cauzei.
Se produc și aici doua efecte: efectul negativ de înlăturare de la aplicare a legii care nu are legătură cu cauza
(legătură foarte îndepărtata) și efectul pozitiv: se va aplica legea cu care actul are legăturile cele mai strânse
- tot alegerea judecătorului. Este teoria legii proprii preluata din dreptul anglosaxon (The proper law) în
materie contractuala, în materie delictuala, extinsa și în sisteme de drept romaniste cum e dreptul nostru.
Exista doua excepții de la înlăturarea excepționala. Art. 2565 prezinta doua situații - lex voluntaris, când e
autonomie de voință a părților; a doua situație - în materia stării civile și a capacitații.

III. CONFLICTUL DE LEGI ÎN TIMP și SPAȚIU - recunoașterea drepturilor dobândite în străinătate

CLTS este situația juridica apărută în cazul în care un raport juridic s-a născut sub incidenta unui sistem de
drept străin, dar efectele acelui raport juridic se cer a fi recunoscute ulterior, intr-un alt sistem de drept. Cu
alte cuvinte, am dobândit un drept cândva în timp, în trecut, sub incidenta unui sistem de drept străin și apoi
solicit ca efectele acelui drept sa îmi fie recunoscute în Romania. Acesta e un conflict de legi în timp și spațiu.

14
Este un conflict de legi în spațiu pentru ca e vorba de doua sisteme de drept în prezent, doua sisteme de
drept care coexista dpdv spațial, fiecare în tara lui - sistemul de drept străin și cel roman coexista. Aceasta
situație generează conflictul de legi în spațiu.
Ce apare ca element de noutate și configurează CLTS este aceea ca intre momentul când raportul juridic s-a
născut în străinătate sub incidenta sistemului de drept străin și în momentul când efectele sale se cer a fi
recunoscute în Romania, a trecut o perioada de timp, de aceea conflictul este în timp și spațiu.
Ex. daca un cetățean roman și unul francez s-au căsătorit în Franța în urma cu 5 ani, iar apoi soția vine în tara
și solicita pensie de întreținere de la soț, este un conflict de legi în timp și spațiu pentru ca raportul juridic s-
a născut sub incidenta un sistem de drept străin în trecut, efectele lui se cer a fi recunoscute sub incidenta
sistemului de drept roman astăzi. Daca însă un cetățean roman și unul francez vin la delegatul roman și vor
sa se căsătoreasca astăzi, asta e un conflict de legi în spațiu pt ca problema se pune în momentul nașterii
raportului juridic.

Formele conflictului de legi în timp și spațiu - pot fi doua:

1. Când un raport juridic s-a născut în străinătate, în trecut, sub incidenta unei legi străine, fără ca în
acel moment sa existe un raport juridic cu element de extraneitate. Ex. doi cetățeni din Arabia Saudita s-au
căsătorit acolo. Soția vine apoi în România și cere pensie de întreținere de la soț - i se recunoaște acest drept?
2. Când raportul juridic a avut de la început, de la momentul nașterii un element de extraneitate.
Exemplul cu cetățeanul roman și francez de mai sus. Aceasta a doua situație e importantă daca una din
persoanele implicate e cetățean roman pt ca are o protecție legala. Daca e vorba despre un cetățean italian
și unul francez, e alta situație.
Dreptul roman recunoaște drepturile dobândite în străinătate - Art. 2567 / NCC - “Drepturile câștigate în
tara străină sunt respectate în Romania, cu excepția cazului în care sunt contrare ordinii publice în dreptul
internațional privat roman”. Drepturile câștigate în tara străină sunt respectate în Romania, dar nu în orice
condiție. Pentru ca drepturile sa fie respectate, trebuie îndeplinite 2 condiții majore:
• prima este ca dreptul sa fi fost legal născut sub incidenta legii străine care este aplicabila. Și NCC
aplica aceasta prevedere, condiție ce se regăsește în mai multe texte (Ex. Art. 2575 - daca am dobândit
majoratul sub incidenta unei legi străine, el rămâne bun dobândit; Ex. societățile în situația în care ele vor sa
deschidă în Romania o filiala, o sucursala, o reprezentanta, ele trebuie sa fie legal constituite conform legii
naționale - e prima condiție pe care o verific; de asemenea persoanele fără scop lucrativ sa fie legal
constituite în tara lor, unde au sediul). Exista și pe planul dreptului procesual civil aceasta condiție - pentru
ca o hotărâre străină sa fie recunoscuta și sa fie executorie în Romania, ea trebuie sa fie pronunțată de o
instanța competenta potrivit legii străine și sa fie executorie potrivit legii străine, daca vreau sa o și execut.
Astfel, trebuie sa fie legal dobândita acea hotărârea în tara străină.
• a doua condiție este sa nu se încalce ordinea publica de DIP, sa nu fie contrara ordinii publice.
Aceasta se aplica în toate împrejurările. Se aplica și atunci când dreptul s-a născut numai în cadrul intern al
dreptului străin (s-a născut fără element de extraneitate), cat și atunci când s-a născut în sfera internațională.
Este o reglementare protectiva a legii străine, când raportul juridic s-a născut în străinătate și implica un
cetățean roman. Daca e vorba de starea civila și capacitatea unui cetățean roman, trebuie sa i se fi aplicat
legea romana în momentul încheierii actului, deci cine a încheiat actul în străinătate cu un roman, trebuie sa
verifice legea romana, cu excepția situației când legea romana duce la aceeași soluție. Aceeași situație este
și pe plan procesual.
Daca cele doua condiții sunt îndeplinite, dreptul e perfect creat potrivit legii străine.

15
Efectele - Sunt câteva consecințe care guvernează efectele: în primul rând, un drept valabil dobândit în
străinătate produce în Romania, de principiu, toate efectele admise de legea străină. Mai precis, cu excepția
cazurilor speciale când legea prevede altfel. A doua regula care guvernează efectele - un drept legal constituit
în străinătate nu poate produce în Romania mai multe efecte decât produce în tara în care s-a născut. Ex.
daca executarea unei hotărâri este prescrisa potrivit legii străine sub care dreptul s-a născut, nu poți dobândi
în Romania mai mult decât poți dobândi în tara străină sub incidenta căreia s-a născut.

IV. CONFLICTUL MOBIL DE LEGI

Exista în cazul în care un raport juridic este supus succesiv la doua sisteme de drept diferite ca urmare a
deplasării punctului de legătură al normei conflictuale aplicabile. Ex. speța Bertola, doi cetățeni italieni
născuți și căsătoriți în Italia își schimba cetățenia și devin cetățeni romani. Problema va fi: efectele căsătoriei
lor după ce sistem de drept vor fi reglementate? Sunt 3 soluții posibile: sa fie după legea veche (legea
italiana), sa fie după legea noua (legea romana), sa fie pana la un punct după legea veche și după un timp,
după legea noua.
În ambele situații (CLTS și conflict mobil de legi), doua sisteme de drept coexista în spațiu și se aplica succesiv.
La conflictul de legi în timp și spațiu nu se schimba punctul de legătură (cei doi cetățeni saudiți rămân cetățeni
saudiți, numai soția vine în tara și cere pensie de întreținere; daca doi cetățeni saudiți își schimba cetățenia
și devin romani, este un conflict mobil). Conflictul mobil apare în materia stării civile și capacității, acolo unde
se schimba cetățenia și reședința obișnuită; în materia statutului societar unde se schimba sediul,
naționalitatea persoanei juridice; în materia regimului real mobiliar unde se schimba locul bunului mobil.

Care e soluția conflictului mobil de legi în Romania?

Sunt trei posibilități pe care legea romana le reglementează - sa se aplice legea veche, cea noua sau sa se
împartă sferele de influenta ale celor doua legi (situația cea mai frecventa). Mai este o posibilitate aparte și
anume aplicarea legii mai favorabile - mitior lex.
Un exemplu din fiecare situație:
a. Art. 2605 - “Filiația copilului din afara căsătoriei se stabilește potrivit legii naționale a copilului de la data
nașterii.” Data nașterii - m-am născut cetățean roman, indiferent de schimbarea cetățeniei, rămân supus
legii vechi, cea inițială, adică legea romana.
b. Art. 1632 - “Moștenirea este supusa legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut la data morții
reședința obișnuită”. La data morții soluționează conflictul mobil de legi indiferent de numărul
reședințelor obișnuite pe care le-a avut de-a lungul vieții. Se aplica deci legea noua.
c. Legea aplicabila regimului matrimonial - regimul matrimonial este supus legii alese de către soți, dar
textul, în art. 2591 (“Soții pot alege oricând o alta lege aplicabila regimului matrimonial.”) reglementează
o situație care ne interesează. Noua lege produce efecte numai pentru viitor, daca soții nu au dispus
altfel. Așadar, pot sa o schimb, dar daca am schimbat-o, regimul matrimonial, pana la schimbare, e cel
vechi și din momentul schimbării, se aplica cel nou.
Diferite exemple se regăsesc și în Roma I (în materia obligațiilor contractuale) și Roma II (obligații
extracontractuale).
d. Soluția mitior lex - este reglementata de dreptul roman în cel puțin doua cazuri:
- Art. 2575 - majoratul. Daca femeia a dobândit la 14 ani majoratul potrivit unui sistem de drept și
vine în Romania, majoratul e bun câștigat.
- Art. 2605 - filiația. Daca copilul are mai multe cetățenii în acel moment, altele decât cea romana, i
se va aplica legea cetățeniei care este cea mai favorabila.

16
PARTEA SPECIALĂ - NORMELE CONFLICTUALE ÎN DIFERITE RAMURI ȘI INSTITUȚII ALE DREPTULUI PRIVAT
NORMELE CONFLICTUALE ÎN MATERIA STATUTULUI PERSOANELOR FIZICE
STAREA CIVILA și CAPACITATEA PERSOANEI FIZICE
În mod tradițional, în dreptul roman, stării civile și capacității persoanei fizice i se aplica legea ei națională,
adică legea cetățeniei (lex patriae). Ca urmare a influentelor venite din reglementările europene care au
mers mai mult către o localizare faptica decât una juridica, așa cum e cetățenia (o legătură juridica dintre un
individ și un stat), s-a estompat într-o anumita măsură aceasta legătură, iar în reglementările europene
punctul de legătură des întâlnit este reședința obișnuită, care e un element de fapt.
În cazul în care persoana are mai multe cetățenii sau nu are nicio cetățenie, art. 2568 prevede ca se va aplica
legea aceleia dintre cetățenii cu care persoana are legăturile cele mai strânse, în special prin reședința sa
obișnuită. Apatridul este supus, dpdv al capacității și stării lui civile, legii reședinței obișnuite.
NCC definește noțiunea de reședința obișnuită în art. 2570 și face o distincție după cum este vorba de
reședința obișnuită a persoanei fizice care nu acționează ca un profesionist și situația profesionistului
persoana fizica. Pentru persoana fizica obișnuită - reședința este acolo unde ea își are locuința principala,
chiar daca nu au fost îndeplinite formalitățile de înregistrare. Reședința obișnuită este o problema de fapt,
este acolo unde exista o legătură durabila cu un loc. Reședința obișnuită se poate dovedi prin orice mijloc
de proba. Reședința obișnuită a unei persoane fizice care acționează în exercitarea activității sale
profesionale - este acolo unde își are stabilimentul sau principal.
În instituții cum sunt căsătoria, divorțul, filiația ne aflam în fata a doua norme conflictuale - cea care are ca
punct de legătură cetățenia și cea care are ca punct de legătură reședința.
Aceste norme au caracter imperativ, deci nu se poate deroga de la ele cu consecințe grave daca, de ex., am
făcut actele de stare civila cu privire la un cetățean roman în străinătate și nu am aplicat legea romana.

Domeniul de aplicare al legii stării civile și al capacității

Daca se pune problema de a ști cum se stabilește filiația, se va rezolva conform lex patriae. Daca se pune
problema de a ști daca o persoana este căsătorită sau nu se va rezolva conform lex patriae. De asemenea,
problemele în cazul adopției, rudeniei etc. se rezolva tot după legea națională (lex patriae).
Nu merg, însă, după regimul legii naționale actele de stare civila (care sunt supuse legii locului încheierii
actelor, lex loci actus), aspectele de procedura care pot apărea în determinarea aspectelor stării civile (merg
după lex fori).
Intra în noțiunea de capacitate și sunt supuse lui lex patriae începutul, conținutul și încetarea capacității de
folosință. Legea aplicabila incapacităților de folosință, adică legea aplicabila conținutului negativ al
capacității de folosință este diferita după cum este vorba despre incapacități cu caracter de masuri de
ocrotire a persoanei fizice (incapacitatea de a încheia un act juridic), care sunt supuse, în general, legii
raportului juridic prohibit sau incapacități cu caracter de sancțiune, care merg după legea națională.
Ocrotirea unui interes direct al unei persoane - interdicția de a dispune prin testament, însă, merge după
legea națională. Ex. Incapacitatea medicului, farmacistului sau a preotului de a primi donații sau legate din
partea persoanei căreia i-a acordat îngrijiri medicale ori servicii religioase și care a decedat merge după legea
contractului sau legea succesiunii.
Capacitatea de exercițiu este supusa, în general, legii personale. Art. 2572 enumera principalele aspecte ce
țin de capacitatea de exercițiu, care intra sub incidenta legii personale, anume începutul capacității de
exercițiu (inclusiv capacitatea de exercițiu restrânsă), conținutul capacității de exercițiu (actele juridice pe
care persoana le poate încheia personal și singura). Incapacitățile de exercițiu (categoriile de acte juridice pe
care persoana nu le poate încheia decât prin reprezentare sau asistare) sunt supuse legii personale.

17
NCC prevede dispoziții speciale în ceea ce privește ocrotirea persoanei majore. În ceea ce privește legea
aplicabila ocrotirii majorului exista o regula și excepții de la regula. Regula este menționată în art. 2578 (1),
care prevede ca masurile de ocrotire a persoanei cu capacitate deplina de exercițiu sunt supuse legii statului
unde aceasta își are reședința obișnuită la data luării măsurii de ocrotire. În mod excepțional, în măsura în
care este necesar pentru ocrotirea persoanei fizice, autoritatea competenta care va aplica măsura de
ocrotire poate aplica o alta lege decât legea reședinței obișnuite, anume legea statului cu care situația
juridica prezinta legăturile cele mai strânse. Aceleași legi guvernează și existenta, întinderea, modificarea și
stingerea puterii de reprezentare pe care persoana majora ocrotita o poate încredința ocrotitorului atunci
când ea nu se poate îngriji de interesele sale.

CURSUL 4
Exista doua dispozițiuni privind ocrotirea terților cuprinse în art. 2579 și sunt excepții de la aplicarea legii
normal competente în materia stării civile și capacității, respectiv lex patriae. În aceste doua cazuri nu se
aplica lex patriae, ci se aplica legea locului încheierii actului.
• Prima excepție este cunoscuta sub denumirea de teoria interesului național și este reglementata în
art. 2579 (1). De asemenea, este reglementata și în Regulamentul Roma I privind legea aplicabila obligațiilor
contractuale. La sfârșitul secolului XIX, în speța Lizardi, un cetățean mexican ce locuia în Paris era incapabil
potrivit lex patriae, dar era capabil potrivit legii franceze, adică legea locului încheierii actului. El a cumpărat
niște bijuterii de la un bijutier și a luat un credit de la banca. După ce a făcut aceste acte juridice, a solicitat
anularea lor pe considerentul ca era incapabil potrivit legii lui naționale mexicane. Teoria interesului național
nu a făcut decât sa transmute punctul de legătură al normei conflictuale privind capacitatea și, în loc de
naționalitate, au aplicat legea locului încheierii actului. Astfel, nu era incapabil.

Condiții. Pentru aplicarea teoriei interesului natural, trebuie:

1. Sa fie vorba despre o persoana lipsita de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă
potrivit legii sale naționale, lex patriae;
2. Persoana sa fie capabila potrivit legii locului încheierii actului, lex loci actus;
3. Acel contract sa fie încheiat intre persoane prezente, în aceeași tara;
4. Acel cocontractant local sa fi fost de buna-credință în momentul încheierii actului, adică sa nu fi cunoscut
și nici sa nu fi trebuit sa cunoască, potrivit uzanțelor care reglementează desfășurarea profesiunii sale,
incapacitatea cocontractantului sau;
În ceea ce îl privește pe bijutier, care nu verifica identitatea clientului potrivit uzanțelor sale profesionale, a
fost socotit de buna-credință fiindcă nu a știut și nici nu avea de unde sa știe ca mexicanul era incapabil
potrivit legii naționale, așa ca actul a fost menținut valabil. Pentru bancher, însă, instanțele franceze au
judecat ca, potrivit uzanțelor bancare, în momentul în care se da un credit, se verifica identitatea clientului,
așa ca bancherul nu a mai fost socotit de buna-credință.
5. Anularea actului respectiv sa producă un prejudiciu nejustificat pentru cocontractantul local, caci
anularea actului ar fi dus la restituirea prețului, dar și a bunului cumpărat, ceea ce mexicanul nu mai
putea sa facă.
Rațiunea a fost aceea de a proteja cocontractanții naționali de buna-credință. În timp, s-a încercat sa se
găsească și alte temeiuri pentru aplicarea acestui principiu. A fost invocata ordinea publica a dreptului
internațional privat al forului, conceptul error communis facit ius (îmbogățire fără justa cauza). Fiecare dintre
aceste concepte poate avea un sâmbure de adevăr, însă s-a reținut ideea de protecție a cocontractantului
de buna-credință.

18
Art. 2579 prevede și anumite excepții de la aplicarea acestui principiu. Nu se aplica teoria interesului național
pentru actele juridice referitoare la familie, la moștenire și la drepturile reale asupra imobilelor situate în alt
stat. Legiuitorul roman a considerat ca, în aceste domenii, normele conflictuale aplicabile sunt mai puternice
decât raționamentul care sta la baza aplicării acestei teorii.

• A doua excepție de la aplicarea lui lex patriae este reglementata de art. 2579 (2) și se refera la lipsa
calității de reprezentant. Lipsa calității de reprezentant și consecințele acesteia cu privire la actele făcute de
o persoana incapabila merg, de principiu, după legea persoanei fizice ocrotite, deci după legea cetățeniei,
adică lex patriae. În aceasta situație, pentru ocrotirea terțului local, se va schimba punctul de legătură al
normei conflictuale și lipsa calității de reprezentant nu va fi supusa lui lex patriae a incapabilului, ci se va
aplica lex loci actus. Daca reprezentantul a avut o reprezentare valabila potrivit legii locale, actul rămâne
valabil chiar daca nu a existat calitatea de reprezentant potrivit legii naționale a incapabilului.

Condiții. Pentru a se aplica aceasta excepție, trebuie:

1. Sa existe calitatea de reprezentant potrivit legii locului încheierii actului;
2. Terțul local căruia i se opune lipsa calității de reprezentant sa fi fost de buna-credință;
3. Actul sa fie încheiat intre persoane prezente, pe teritoriul aceluiași stat.

NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND STATUTUL ORGANIC AL PERSOANEI JURIDICE

Aceste norme sunt reglementate în art. 2580, care prevede ca statutul organic al persoanei juridice este
cârmuit de legea sa națională. Așadar, conținutul normei conflictuale este statutul organic, iar legătura
normei conflictuale este naționalitatea persoanei juridice. Naționalitatea este, la rândul ei, un concept de
drept, care trebuie calificat pentru a vedea care este, de fapt, criteriul naționalității, adică punctul de legătură
al normei conflictuale. Așadar, se pune o problema de calificare a punctului de legătură.

Criterii de determinare a naționalității persoanei juridice

În dreptul roman exista un criteriu de drept comun de determinare a naționalității persoanei juridice și
criterii speciale. Criteriul de drept comun de determinare a naționalității este exprimat în art. 2568
coroborat cu art. 2571 potrivit cărora persoana juridica are naționalitatea statului pe al cărui teritoriu și-a
stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social. Așadar, sediul social este cel care constituie criteriul de drept
comun al naționalității în dreptul roman. Sediul social trebuie sa fie serios, adică sa nu fie fraudulos și trebuie
sa fie real, adică sa nu fie fictiv.
Dintre criteriile speciale, unul singur prezinta un interes mai mare, respectiv criteriul controlului. Potrivit
acestui criteriu, o persoana juridica, deși are sediul pe teritoriul României, poate fi socotita ca aparținând
unui stat străin datorita controlului care se exercita asupra ei de către interese străine.
În principiu, se tine seama de proveniența capitalului social, de cetățenia asociaților / persoanelor din
organele de conducere etc.
Criteriul controlului este reglementat în Convenția de la Washington, Art. 25 - “O persoana juridica care
poseda naționalitatea statului parte la litigiu poate fi considerata, de către părțile litigante și de către
instanțele de judecata și de arbitraj, ca aparținând unui alt stat datorita controlului exercitat asupra ei de
către interese străine”.

19
O situație speciala exista în cazul în care o persoana juridica are sediile în mai multe state. Art. 2571 prevede
ca daca exista sedii în mai multe state, naționalitatea este data de sediul real. Ulterior se face o calificare
legala, respectiv sediul real este la locul unde se afla centrul principal de conducere și de gestiune a activității
statutare, chiar daca hotărârile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de asociați
din alte state. De asemenea, acest articol conține și o retrimitere, respectiv daca o persoana juridica își are
sediile în mai multe state, iar în sistemul de drept al sediului real exista o norma conflictuala care trimite la
sistemul de drept al locului de constituire a acelei persoane juridice, legea locului de constituire se va aplica.
Poate fi vorba atât de o retrimitere de gradul I, cat și de gradul II. Aceasta este o excepție de la regula potrivit
căreia retrimiterea de gradul II nu este admisa în sistemul roman de drept.

Legea aplicabila statutului organic al sucursalelor și filialelor

NCC reglementează și legea aplicabila sucursalelor și filialelor persoanelor juridice străine în Romania sau
romane în străinătate. Art. 2580 (2) prevede ca statutul organic al sucursalei înființate de către o persoana
juridica într-o alta tara este supus legii naționale a acelei persoane. Sucursala nu are personalitate juridica
proprie, ci are personalitatea juridica a societății mama. Consecința este ca legea care guvernează statutul
organic al sucursalei este legea societății mama. Filiala, însă, are personalitate juridica proprie și este supusa
legii propriului sediu.
În cazul fuziunii a doua persoane juridice, art. 2584 prevede ca fuziunea unor persoane juridice de
naționalități diferite poate fi realizata daca sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de legile aplicabile
statutului organic al ambelor persoane în fuziune. Aceeași este situația și în cazul schimbării naționalității,
mai precis în cazul mutării sediului.
Art. 2581 face o enumerare a materiilor care intra în noțiunea de statut organic, anume:
a. capacitatea persoanei juridice
- capacitatea de folosință: elementele constitutive ale persoanei juridice, efectele, începutul,
conținutul capacității de folosință, incapacitățile de folosință, încetarea capacității de folosință,
dobândirea capacității de folosință, organele de conducere ale societății, atribuțiile organelor de
conducere, incapacitățile lor, puterile de reprezentare în relațiile cu terții (ce acte juridice are
aptitudinea generala si abstracta sa le facă);
- capacitatea de exercițiu: când se dobândește (la momentul constituirii organelor de conducere:
atribuții, incapacități, incompatibilități, relația dintre persoana juridica si ele, regimul participării
persoanei juridice prin organele sale de conducere in raporturile juridice cu terții); sancțiuni in cazul
încălcării incapacității;
b. modurile de dobândire și de pierdere a calității de asociat;
c. drepturile și obligațiile care decurg din calitatea de asociat;
d. modul de alegere, competentele și funcționarea organelor de conducere;
e. reprezentarea persoanei juridice prin organele proprii;
f. răspunderea persoanei juridice și a organelor ei fata de terți;
g. modificarea actelor constitutive;
h. dizolvarea și lichidarea.
Recunoașterea în Romania a persoanelor juridice străine
Art. 2582 face o distincție după cum este vorba de persoane juridice cu scop lucrativ (societățile) sau de
persoane juridice fără scop lucrativ. Pentru persoanele juridice cu scop lucrativ nu se cere nicio formalitate,
ele fiind recunoscute de plin drept în Romania. Așadar, o societate străină poate intra intr-un raport juridic
cu o entitate juridica românească fără sa fie supusa vreunei proceduri prealabile de recunoaștere. Evident,
trebuie sa fie legal constituita în tara ei de sediu.

20
Persoanele juridice fără scop lucrativ sunt supuse unei proceduri de recunoaștere individuala, respectiv unei
aprobări prealabile din partea guvernului roman. Pentru a se obține aceasta aprobare trebuie îndeplinită
condiția reciprocității, adică și persoanele fără scop lucrativ romanești sa poată sa desfășoare activități în
tara de sediu a respectivei persoane juridice, sa fie valabil constituita în tara de sediu și scopurile statutare
ale acelei persoane juridice fără scop lucrativ sa nu contravină ordinii sociale și economice din Romania,
adică ordinii publice de drept internațional privat din Romania.
Daca aceste condiții sunt îndeplinite și se obține o hotărâre de guvern, persoana juridica străină poate sa
desfășoare în Romania toate activitățile care ii sunt recunoscute de legea ei națională, dar cu excepția celor
care sunt interzise de către legea romana.

NORMELE CONFLICTUALE ÎN MATERIA RELAȚIILOR DE FAMILIE

A. Legea aplicabila căsătoriei
i. Legea aplicabila încheierii căsătoriei
a. NCC reglementează, în primul rând, instituția promisiunii de căsătoriei, adică instituția
logodnei. În ceea ce privește legea aplicabila promisiunii de căsătorie, textul distinge intre (1) legea
aplicabila condițiilor de fond ale logodnei și (2) legea aplicabila efectelor logodnei.
1. Condițiile de fond cerute pentru încheierea promisiunii de căsătorie sunt determinate de legea
națională a fiecăruia dintre viitorii soți la data încheierii promisiunii, conform art. 2585 (1).
Așadar, legea aplicabila condițiilor de fond este lex patriae a fiecăruia dintre viitorii soți la data
încheierii promisiunii. Acest moment soluționează conflictul în timp de legi, în situația în care
soții își schimba cetățenia ulterior încheierii promisiunii de căsătorie.
2. Pentru efectele promisiunii de căsătorie, NCC prevede aplicarea a trei legi în cascada, anume
efectele logodnei vor fi supuse:
- Legii reședinței comune a viitorilor soți;
- Legii naționale comune a viitorilor soți, daca nu au o reședința obișnuită comuna;
- Legii romane, daca nu exista nicio cetățenie comuna.

b. În al doilea rând, NCC reglementează (1) legea aplicabila condițiilor de fond ale căsătoriei și
(2) legea aplicabila condițiilor de forma ale căsătoriei.
1. Legea aplicabila condițiilor de fond ale căsătoriei
Art. 2586 prevede condițiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de legea națională
a fiecăruia dintre viitorii soți la momentul celebrării căsătoriei. Așadar, se aplica legea națională a fiecăruia
dintre viitorii soți și este soluționat conflictul mobil de legi, în sensul ca, în situația în care soții își schimba
ulterior cetățenia, rămâne aplicabila pentru condițiile de fond ale căsătoriei cetățenia pe care au avut-o la
momentul celebrării căsătoriei. În concepția legiuitorului roman, căsătoria este un act solemn, care trebuie
făcut într-o forma anume, trebuie celebrata, nu este un simplu act consensual.
Condițiile de fond ale căsătoriei sunt:
- consimțământul la căsătorie;
- vârsta matrimoniala;
- interzicerea bigamiei;
- interzicerea căsătoriei intre rude și pana la ce grad;
- interzicerea căsătoriei intre tutore și persoana minora;
- interzicerea căsătoriei alienatului sau debilului mintal;
- interzicerea căsătoriei intre persoane de același sex sau forme echivalente de conviețuire.

21
 În ceea ce privește impedimentele la încheierea căsătoriei, NCC are o reglementare de ocrotire a ordinii
publice de drept internațional privat roman în aceasta materie. Aceasta prevedere de ocrotire este
reglementata în art. 2586 (2), care prevede daca una dintre legile străine, care este lex patriae, prevede un
impediment la căsătorie care, potrivit dreptului roman, este incompatibil cu libertatea de a încheia o
căsătorie, acel impediment va fi înlăturat de la aplicare în cazul în care unul dintre viitorii soți este cetățean
roman și căsătoria se încheie pe teritoriul României. Textul vizează situația în care celălalt soț are ca lex
patriae un sistem de drept care conține impedimente la căsătoria lui cu un cetățean roman, precum
discriminări de rasa, naționalitate, religie, limba, interzicerea căsătoriei persoanelor divorțate, un anumit
grad de rudenie etc.

2. Legea aplicabila condițiilor de forma ale căsătoriei

Art. 2587 prevede ca forma încheierii căsătoriei este supusa legii statului pe teritoriul căruia căsătoria se
celebrează. Aici se aplica, așadar, lex loci actus. Textul vizează și căsătoriile încheiate în fata agentului
diplomatic sau funcționarului consular roman din străinătate, când se aplica legii acelui funcționar (auctor
regit actum, lex auctoris) adică legea romana.
O situație interesanta exista în ceea ce privește căsătoria religioasa. Legea 105/1992 prevede căsătoria unui
cetățean roman aflat în străinătate poate fi încheiată numai în fata autorităților locale de stat sau
funcționarului diplomatic și consular din acel stat. În NCC nu a mai apărut aceasta formulare, căsătoria în
străinătate se poate încheia în fata oricărei autorități locale competente sa căsătoreasca potrivit legii acelei
tari. O asemenea căsătorie va fi recunoscuta în Romania.
Condițiile de forma ale căsătoriei înseamnă formalitățile premergătoare căsătoriei, procedura celebrării
căsătoriei, proba căsătoriei.

ii. Legea aplicabila efectelor căsătoriei

a. Legea aplicabila efectelor generale ale căsătoriei
NCC înțelege prin efectele generale ale căsătoriei acel pachet de norme care constituie cadrul primar
imperativ al relațiilor dintre soți. Căsătoria este un act juridic condiție.
Legea aplicabila efectelor generale ale căsătoriei este reglementata în art. 2589 care prevede ca efectele
generale ale căsătoriei sunt supuse în cascada următoarelor legi:
- Legea reședinței obișnuite comune a soților;
- Legea cetățeniei comune, în cazul în care nu au o reședința comuna;
- Legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrata, în cazul în care nu au nici cetățenie comuna.
Așadar, în ultima instanța se aplica lex loci actus.

Efectele generale ale căsătoriei sunt:

o Relațiile personale dintre soți (aspecte privind modul de luare a deciziilor de către soți, îndatoririle soților
unul fata de celălalt, independenta soților);
o O parte din relațiile patrimoniale dintre soți, care nu fac parte din regimul matrimonial (acele prevederi
din relațiile patrimoniale dintre soți care sunt imperative și de la care nu se poate deroga prin regimul
matrimonial).
De la legea aplicabila efectelor căsătoriei, adică una dintre cele trei aplicate în cascada, NCC prevede o
excepție, anume se va aplica legea locului situării bunului, atunci când este vorba de drepturile soților asupra
locuinței familiei și regimul actelor juridice pe care soții le fac asupra acelei locuințe.

22
 b. Regimul matrimonial
Lex voluntaris, adică autonomia de voința a părților în materia alegerii regimului matrimonial este mult mai
mare. Regimurile matrimoniale sunt comunitatea legala, separația de bunuri și comunitatea convențională.
Art. 2590 (1) prevede autonomia de voința a părților în alegerea legii aplicabile regimului matrimonial, care
este legea aleasa de părți. Părțile pot sa aleagă numai una din următoarele trei legi:
- Legea statului pe teritoriul căruia oricare dintre ei își are reședința obișnuită la data alegerii;
- Legea cetățeniei oricăruia dintre soți la data alegerii;
- Legea statului unde soții își stabilesc prima reședința obișnuită comuna după celebrarea căsătoriei

O reglementare speciala în privința convenției de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial este
prevăzută în NCC, respectiv:
o Aceasta convenție se poate încheia fie înainte de celebrarea căsătoriei, fie la momentul încheierii
căsătoriei, fie în timpul căsătoriei;
o Convenția de alegere poate fi făcută fie după legea aleasa pentru regimul matrimonial, fie după legea
locului încheierii convenției de alegere;
o Convențiile de fond ale convenției de alegere sunt guvernate de legea aleasa.

Art. 2592 prevede convenția matrimoniala este supusa legii aplicabile efectelor generale ale căsătoriei.
Regimul matrimonial, din punctul de vedere al dreptului internațional privat, cuprinde:
- condițiile de validitate a convenției privind alegerea legii aplicabile, cu excepția capacității, care
merge după lex patriae;
- admisibilitatea și condițiile de validitate ale convenției;
- limitele alegerii regimului matrimonial;
- posibilitatea schimbării regimului matrimonial și efectele acestei schimbări;
- conținutul regimului matrimonial (drepturile soților asupra bunurilor care fac obiectul regimului
matrimonial și regimul datoriilor soților);
- încetarea și lichidarea regimului matrimonial.
Daca nu au determinat legea aplicabila regimului matrimonial prin voința lor, se va face o determinare
obiectiva a legii aplicabile. Legea care se aplica in cazul determinării obiective e una din legile care
guvernează efectele generale ale încheierii căsătoriei potrivit Art. 2589.

iii. Legea aplicabila încetării căsătoriei

Art. 2588 prevede nulitatea pentru condiții de fond și nulitatea pentru condiții de forma. Nulitatea pentru
condiții de fond este aceeași ca legea care guvernează condițiile de fond la încheierea căsătoriei. Același
raționament se aplica și în cazul nulității pentru condițiile de forma. Cu toate acestea, textul are o prevedere
de ocrotire a ordinii publice de drept internațional privat roman, anume nulitatea unei casatorii încheiate în
străinătate cu încălcarea condițiilor de forma de acolo nu va fi admisa în Romania decât daca sancțiunea
nulității este prevăzută și de legea romana.
În cazul divorțului se aplica atât prevederile NCC cat și Regulamentul UE 1259/2010 de punere în aplicare a
unei forme de cooperare consolidata în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp (Roma III).
Soții pot alege, de comun acord, una din următoarele legi pentru a fi aplicata divorțului:
- Legea statului pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită comuna la data convenției de alegere;

23
- Legea statului în care au avut ultima reședința obișnuită comuna, daca cel puțin unul dintre ei mai
locuiește acolo la data alegerii;
- Legea cetățeniei oricăruia dintre soți;
- Legea oricărui stat pe teritoriul căruia soții au locuit cel puțin trei ani;
- Legea romana.

Din punct de vedere temporal, convenția de alegere a legii aplicabile divorțului se poate încheia cel mai târziu
la data sesizării autorității competente sa pronunțe divorțul, dar instanța judecătorească competenta poate
tine seama și de un acord survenit în timpul procedurii, cel mai târziu pana la primul termen de judecata la
care părțile au fost legal citate.
Forma convenției de alegere a legii aplicabile trebuie sa fie neapărat în scris, semnata și datata de soți.

Domeniul legii divorțului:

o sfera persoanelor care au drept de a cere desfacerea căsătoriei prin divorț;
o motivele de divorț;
o efectele divorțului în relațiile dintre soți: efectele personale, inclusiv numele soțului după divorț,
drepturile soțului divorțat, capacitatea de exercițiu a soților, efectele asupra capacității de exercițiu a
soților,
o efectele patrimoniale dintre soți: efectele cu privire la regimul matrimonial, cu privire la regimul locuinței
comune, cu privire la datoriile comune;
o efectele divorțului cu privire la relațiile dintre părinți și copii: atât relațiile personale, cat și cele
nepatrimoniale, cu excepția acelor aspecte reglementate în convenția de la Haga din 1966.
! - Aici nu intra procedura divorțului (merge după lex fori, legea autorității sesizate).

În contextul divorțului NCC reglementează 2 aspecte de ordine publica:

În primul rând, este vorba despre situația în care legea străină competenta sa se aplice divorțului potrivit
uneia din normele conflictuale de mai sus, nu permite divorțul sau îl permite în condiții foarte restrictive -
este de ordine publica în DIP roman și textul spune ca se va aplica legea romana daca unul din soți e cetățean
roman sau are reședința obișnuită în tara la data cererii de divorț.
În al doilea rând, este vorba despre repudiere / denunțarea unilaterala a căsătoriei de către bărbat - exista
sisteme de drept care permit bărbatului sa își repudieze soția, deci sa desfacă căsătoria pentru anumite
motive, soția neavând un drept similar. Poziția legii romane - Art. 2601 - actul întocmit în străinătate prin
care se constata voința unilaterala a bărbatului de a desface căsătoria fără ca legea străină aplicabila sa
recunoască și femeii un drept egal nu va fi recunoscut în Romania (regula). Prin excepție, repudierea va fi
recunoscuta în Romania daca se întrunesc cumulativ următoarele condiții:
- actul de repudiere îndeplinește toate condițiile de fond și de forma prevăzute de legea străină sub
incidenta căreia s-a produs repudierea;
- daca soția a acceptat în mod liber și neechivoc aceasta modalitate de desfacere a căsătoriei;
- daca nu exista un alt motiv de refuz de recunoaștere a desfacerii acelei casatorii.
NCC reglementează și legea aplicabila separației de corp - se aplica mutatis mutandis regulile de la divorț.
Roma III, spre deosebire de celelalte regulamente europene, nu se aplica tuturor tarilor membre, ci e o
forma de cooperare consolidata, aplicându-se doar membrilor UE care au aderat: Belgia, Bulgaria, Germania,
Spania, Franța, Italia, Letonia, Luxemburg, Ungaria, Malta, Austria, Portugalia, Romania și Slovenia.

24
 Domeniul de aplicare a regulamentului (Art. 1) - divorțului și separației de corp în cazul existentei unei
conflict de legi (divorțului internațional). Nu se aplica în cazul capacității juridice a soților, valabilității
căsătoriei, anularea căsătoriei, numele soților, răspunderea părintească, obligațiile de întreținere, fiducie și
succesiune.
Regulamentul Roma III conține prevederi apropiate de cele ale NCC:
o părțile pot alege legea aplicabila, nu nelimitat, ci limitat la una din următoarele legi alternativ:
- legea statului unde oricare din soți își are reședința obișnuită,
- unde și-au avut reședința obișnuită daca unul mai are reședința acolo,
- cetățenia oricăruia dintre soți,
- lex fori.
o data alegerii: pot alege în orice moment, dar nu ulterior sesizării instanței. Pot alege legea aplicabila și
în fata instanței daca sistemul procedural de drept al acelui stat nu interzice;
o convenția de alegere a legii aplicabile divorțului trebuie încheiată în scris, datata și semnata de ambii
soți, prin scris înțelegându-se și forma electronica, în măsura în care se permite consemnarea durabila a
acordului soților;
o când soții nu și-au ales legea aplicabila divorțului se va procedura la localizarea obiectiva în sfera uneia
din următoarele patru legi în cascada:
- unde își au reședința obișnuită soții,
- unde și-au avut ultima reședința obișnuită comuna, dar cu cel mult 1 an înainte de intentarea cererii
de divorț și daca unul dintre ei mai are reședința obișnuită acolo,
- cetățenia comuna a soților,
- lex fori.

CURSUL 5
B. Legea aplicabila filiației
i. Filiația copilului din căsătorie
Art. 2603 - „Filiația copilului din căsătorie se stabilește potrivit legii care la data când copilul s-a născut
cârmuiește efectele generale ale căsătoriei părinților săi”. Așadar, filiația copilului din căsătorie este supusa
legilor indicate în art. 2589 / NCC. Dpdv al conflictului mobil de legi, se aplica legea efectelor generale ale
căsătoriei părinților de la data când copilul s-a născut, astfel se acorda prioritate legii vechi. În cazul în care
părinții ulterior sunt în situația ca legea aplicabila căsătoriei lor sa fie alta, rămâne valabila legea din
momentul nașterii copilului.
Legea aplicabila filiației copilului din căsătorie va reglementa următoarele aspecte:
- Stabilirea filiației fata de mama (în ce modalități / condiții se stabilește filiația fata de mama, cum poate
fi contestata), fata de tata (modalități și condiții de stabilire a filiației fata de tata, prezumția de
paternitate, timpul legal de concepție a copilului, tăgada paternității).
Daca stabilirea filiației sau contestarea acesteia implica intervenția unei autorități tot legea filiației ne va
spune cine poate introduce acțiunea de stare civila privind filiația și regimul prescripției acelei acțiuni.
Procedura propriu-zisa a instanțelor în cazul în care se formulează o acțiune în stabilirea filiației nu intra în
legea forumului.

- Efectele filiației - numele copilului din căsătorie, în ce condiții se poate dobândi și raporturile dintre
părinți și copii, personale și patrimoniale, cu excepția obligației de întreținere (reglementare speciala).

25
ii. Filiația copilului din afara căsătoriei
Se stabilește conform art. 2605, potrivit legii naționale a copilului de la data nașterii sale (lex patriae a
copilului de la data nașterii soluționează conflictul mobil de legi în favoarea legii vechi).
În cazul în care în momentul nașterii, copilul are mai multe cetățenii, altele decât cea romana, i se va aplica
legea cetățeniei care ii este cea mai favorabila. Daca este implicata cetățenia romana – se aplica legea
romana.
Ce intra în domeniul legii filiației copilului din afara căsătoriei:
- Stabilirea filiației fata de mama și fata de tata.
- Efectele filiației, raporturile personale și patrimoniale dintre părinți și copil, cu excepția obligației de
întreținere

C. Adopția
i. Legea aplicabila încheierii adopției
Condițiile de fond pentru încheierea adopției
Art. 2607 - aceste condiții sunt supuse atât legii naționale a adoptatorului, cat și legii naționale a adoptatului,
precum și condițiilor obligatorii stabilite pentru ambii în aceste doua sisteme de drept. Astfel, legea aplicabila
condițiilor de fond a adopției este cea mai severa - condiții dintr-un cumul de legi, încheierea adopției este
mai dificila, fiind o soluție restrictiva în ideea asigurării protecției copilului.
În cazul în care sunt doi soți care adopta împreună sau atunci când un soț adopta copilul celuilalt soț se aplica
legea care guvernează efectele generale ale căsătoriei părinților - Art. 2589 / NCC.
Domeniu:
- cerințele de fond pentru încheierea adopției și impedimentele la adopție:
a. cerințe de fond negative,
b. felurile adopției (sunt sisteme de drept care admit și adopția cu efecte restrânse / depline),
c. condițiile pe care trebuie sa le îndeplinească adoptatul și adoptatorul,
d. cum trebuie formulat consimțământul la adopție.
- cerințele de forma - Art. 2609 reglementează condițiile de forma care merg după legea statului pe
teritoriul căruia adopția se încheie - lex loci actus conform regulii locus regit actum. Intra aici:
a. formalitățile premergătoare,
b. procedura încheierii,
c. proba adopției.
Daca intervine o autoritate procedura merge după lex fori sau după lex auctoris - auctor regit actum.

ii. Legea aplicabila efectelor adopției

Nu mai avem cumul de legi, ci efectele sunt supuse legii naționale a adoptatorului. Daca sunt 2 soți se aplica
legea care guvernează efectele generale ale căsătoriei lor (Art. 2589). Intra aici:
- relațiile personale și patrimoniale dintre adoptat și adoptator, cu excepția obligației de întreținere
- și eventual în sistemele de drept care admit adopția cu efecte restrânse și relațiile personale și
patrimoniale dintre adoptat și părinții firești.
iii. Legea privind desființarea adopției
Nulitatea - pentru condițiile de fond este supusa legii aplicabile fondului adopției, iar pentru forma este
supusa legii aplicabile condițiilor de forma ale adopției.

26
Desfacerea adopției - este supusa legii care guvernează efectele adopției (legii naționale a adoptatorului și
legii care guvernează căsătoria soților). Intra aici:
- cauzele de nulitate/ desfacere,
- felurile nulității,
- efectele nulității/desfacerii.

Autoritatea părintească și problema protecției copilului

Pentru aceste doua instituții art. 2611 conține o norma de trimitere și prevede ca este aplicabila în materie
Convenția privind competenta, legea aplicabila, recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la
răspunderea părintească și masurile privind protecția copiilor - Convenția de la Haga din 1996.
Convenția de la Haga este o convenție complexa, reglementează legea aplicabila dar și aspectele de proces
civil internațional în materia autorității părintești și protecției copilului (competenta, recunoașterea și
executarea hotărârilor).
Convenția de la Haga reglementează doua mari aspecte:
1. Legea aplicabila / determinarea legii aplicabile de către autoritățile naționale pentru luarea masurilor de
protecție a copilului, a persoanei și a bunurilor sale. Legea aplicabila în cazul în care vorbim despre
intervenția autorităților în protecția copilului.
2. Legea aplicabila răspunderii părintești – atunci când nu indica intervenția autorităților

1.
Convenția prevede o regula și o excepție.
Regula - în exercitarea competentelor care le sunt atribuite, autoritățile publice ale statelor contractante
aplica legea lor națională (lex fori daca avem instanța de judecata, lex auctoris daca autoritățile sunt primăria,
prefectura etc.).
Excepție - în măsura în care protecția persoanei sau bunurilor copilului o impune, în mod excepțional, aceste
autorități pot aplica legea unui alt stat decât legea lor națională atunci când legea acelui alt stat prezinta
legături mai strânse cu situația respectiva - se aplica legea proprie în materia dreptului familiei, o autoritate
romana poate aplica o lege străină în ceea ce privește o măsura de protecția copilului.
Domeniul legii masurilor de protecția copilului:
• privind persoana
- atribuirea, exercitarea sau restrângerea răspunderii părintești delegata de către o autoritate publica
unui părinte,
- dreptul de încredințare a copilului unei persoane/ instituii,
- dreptul de vizita,
- instituirea tutelei, curatelei sau alte masuri de protecție,
- desemnarea oricărei persoane sau autorități care sa se ocupe de persoana sau bunurile copilului,
- plasamentul copilului într-o familie substitutivă.
• privind bunurile
- administrarea,
- conservarea.

27
 2.
Când nu implica intervenția unei autorități este supusa, la modul general, legii reședinței obișnuite a
copilului. Aceasta lege privind reședința se aplica atât pentru atribuirea răspunderii părintești, cat și pentru
exercitarea răspunderii părintești + încetarea răspunderii părintești.
Intră aici:
- cazurile în care se atribuie răspunderea părintească fără intervenția autorității se poate institui de plin
drept sau printr-un acord al părinților
- condițiile pe care trebuie sa le îndeplinească persoanele care au sarcina sa se ocupe de
persoana/bunurile copilului
- întinderea răspunderii părintești privind persoana/ bunurile
- puterile/drepturile care se atribuie părinților în relația cu copilul
- exercițiul răspunderii
- cazurile de restrângere/delimitare a răspunderii
- cazurile de modificare/retragere/încetare a răspunderii părintești.
Convenția de la Haga prevede și o măsura de protecție a terților în art. 19 - în cazul în care unui terț i se
invoca lipsa calității de reprezentant a copilului. Este situația cea mai frecventa în practica de inducere în
eroare a terțului pentru ca eu mă prezint ca reprezentant al copilului, închei un act juridic în numele și pe
seama copilului, iar copilul invoca lipsa calității mele de reprezentant.
! - În lipsa calității de reprezentant NU se va aplica legea reședinței obișnuite a copilului, ci se va aplica legea
locului încheierii actului, daca sunt îndeplinite următoarele condiții:
a. calitatea de reprezentant legal al copilului nu exista conform legii reședinței obișnuite, dar exista
conform legii încheierii actului,
b. terțul căruia i s-a opus lipsa calității de reprezentant sa fi fost de buna-credință, sa nu fi cunoscut și
nici sa nu fi trebuit sa cunoască care este legea reședinței obișnuite a copilului care este reprezentat
c. actul juridic sa se fi încheiat intre reprezentantul copilului și terț intre prezenți, pe teritoriul aceluiași
stat.

D. Obligația de întreținere
Art. 2612 trimite la reglementările dreptului UE - Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007. În Protocolul
de la Haga se adopta doua soluții conflictuale:
- Protocolul instituie norma conflictuala de localizare obiectiva a obligației de întreținere. Regula este
localizarea obiectiva, considerându-se ca obligația de întreținere este o instituție care, în primul rând, trebuie
reglementata prin lege;
- Protocolul prevede posibilitatea lui lex voluntatis (desemnării legii obligației de întreținere de către
persoanele implicate) în anumite cazuri precis determinate.

i. Localizarea obiectiva a obligației de întreținere

Protocolul instituie o regula generala și 3 reguli speciale care reprezintă excepții de fapt.
Regula generala - obligația de întreținere este supusa legii statului în care creditorul obligației își are
reședința obișnuită (lex domicilii creditoris).
Reguli speciale - favorizează anumite categorii de creditori, nu neaga regula generala, ci o completează.
Categorii de creditori privilegiați:

• când este vorba de întreținerea datorata de părinți copiilor;

28
 • când este vorba de obligația de întreținere a altor persoane decât părinții pentru ocrotitul care nu a
împlinit încă 21 de ani;
• când este vorba de obligația de întreținere datorata de copil părinților.
Pentru aceste 3 categorii de creditori privilegiați se aplica 3 reglementari speciale.
! - În cazul în care oricare dintre persoanele ocrotite de mai sus nu poate obține întreținere de la debitor
conform regulii generale se poate întemeia pe legea forumului (legea instanței sesizate sau a autoritarii
sesizate, lex auctoris).
Când nu este favorabila regula generala, iar creditorul a sesizat instanța competenta/autoritatea din statul
în care debitorul își are reședința obișnuită (actor servitur forum rei), creditorul are dreptul sa solicite
aplicarea legii forumului.
În cazul în care nu exista o soluție favorabila sau creditorul considera asta prin aplicarea regulii generale sau
a oricăreia din cele 2 reguli de mai sus, iar părțile au o cetățenie comuna, se poate aplica legea cetățeniei
comune - creditorul poate solicita lex patriae comunnis.
A doua excepție de la regula generala - în cazul obligației de întreținere intre soți și foști soți. În acest caz,
daca soțul creditor considera ca regula generala nu ii este favorabila, poate solicita aplicarea legii cetățeniei
comune a soților daca au o asemenea cetățenie.
A treia regula speciala - nu mai favorizează o categorie de creditori privilegiați, ci privește situația altor
obligații de întreținere intre alte persoane decât cele menționate mai sus.
Debitorul obligației de întreținere poate contesta ca datorează întreținere atunci când el nu datorează
întreținere, nici potrivit legii statului în care debitorul își are reședința obișnuită, nici legii statului a cărei
cetățenie o au ambele părți. În aceasta situație este o regula speciala privind situația în care invoc ca nu
datorez. Trebuie sa fie vorba despre alte obligații decât cele intre creditorii de mai sus (pensia de întreținere
de la var, ruda mai îndepărtată, nu sunt nici copil, părinte, soț sau fost soț).

ii. Norme conflictuale volitive

Situația în care se accepta ca creditorul și debitorul sa-și desemneze prin voința lor legea aplicabila obligației
de întreținere. Convenția reglementează 2 situații când este permisa lex voluntatis:
1. Atunci când obiectul înțelegerii constituie o procedura speciala care se desfășoară intr un anumit stat.
Când desfășoară creditorul și debitorul o procedura anume, speciala într-un anumit stat, pot sa convină ca
legea acelui stat sa se aplice obligației lor de întreținere. Obiectul înțelegerii în acest caz îl constituie o
procedura speciala dintr-un anumit stat - este un obiect limitat.
! - În acest caz se va aplica legea autorității statului respectiv, fie lex fori, fie lex auctoris.
2. Exista și posibilitatea acordului de voința, lex voluntatis, în anumite situații generale. Convenția
permite creditorului și debitorului sa convină legea aplicabila obligației lor de întreținere, dar numai
în limita următoarelor legi:
o legea statului a cărui cetățenie o are oricare dintre părți;
o legea reședinței obișnuite a oricăreia dintre părți;
o legea care guvernează regimul bunurilor părților (lex rei sitae);
o poate fi aleasa, în cazul în care obligația de întreținere se pune în contextul divorțului sau al separației
de corp, legea aplicabila divorțului sau separației de corp.
Convenția spune - daca în orice împrejurare se pune problema ca un creditor sa renunțe la dreptul sau la
întreținere, renunțarea este supusa întotdeauna legii reședinței sale obișnuite. Nu se poate deroga de la
legea reședinței obișnuite a creditorului obligației de întreținere printr-o convenție cu debitorul obligației.

29
Domeniul legii aplicabile obligației de întreținere:
- cine este creditorul/ debitorul,
- cum se aplica obligația de întreținere – numai pe viitor daca o cer înainte sau și retroactiv,
- care este baza de calcul pentru valoarea întreținerii, cum o indexez,
- care sunt termenele de prescripție/ decădere în cadrul cărora se poate formula obligația de întreținere,
- în situația în care întreținerea a fost plătită/avansata de o autoritate publica și acea autoritate se
regresează împotriva debitorului obligației de întreținere, regimul regresului este supus acestor legi

NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND BUNURILE ȘI FIDUCIA

Art. 2613 stabilește norma conflictuala care este aplicabila statutului real și conform acestui articol posesia,
dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra bunurilor sunt cârmuite de legea locului unde sunt
situate sau se afla (lex rei sitae). Conținutul normei conflictuale - statutul real; punctul de legătură - locul
unde bunul este situat (bun imobil) sau se afla (bun mobil). Lex rei sitae este una dintre cele mai vechi norme
conflictuale.
Domeniul de aplicare:
- bunurile asupra cărora pot exista drepturi reale,
- clasificarea acestor bunuri,
- calificare legala - Art. 2558 - natura mobiliara sau imobiliara se determina potrivit legii locului unde se
afla sau este situat bunul,
- drepturile reale care pot exista asupra bunurilor (dreptul de proprietate, dezmembrămintele dreptului
de proprietate),
- modalități de dobândire / transmitere / stingere a drepturilor reale:
1. modurile specifice de dobândire a drepturilor reale - accesiunea, uzucapiunea, ocupațiunea,
tradițiunea, înscrierea în CF sunt supuse legii locului situării bunului;
2. modurile nespecifice de dobândire a drepturilor reale - convenția, succesiunea, aspectele reale
privind drepturile asupra bunurilor sunt supuse legii locului situării bunului chiar când dreptul se
naște prin contract sau succesiune (Ex. condițiile de naștere a dreptului real, sa fie înscris în CF sau
sa fie remis prin tradițiune, momentul transmiterii proprietății, suportarea riscului lucrului, formele
de publicitate care au efect constitutiv merg după lex rei sitae). Celelalte aspecte, care nu sunt reale,
sunt supuse altei legi (Ex. capacitatea de a contracta este supusa lex personalis, forma actului este
supusa legii locului încheierii actului etc.).
- conținutul drepturilor reale (prerogativele pe care drepturile reale le conferă titularilor lor și modul de
exercitare). Atributele proprietarului, dreptul de posesie / folosință / dispoziție, limitele, dreptul de
urmărire și de preferință al creditorilor cu garanții reale sunt supuse lex rei sitae + modul de exercitare
(regimul privind construirea și modificarea unui imobil, înstrăinarea și împărțeala terenurilor),
- mijloacele de apărare - regimul acțiunilor reale (acțiunea în revendicare, negatorie) lex rei sitae,
- regimul posesiei (acțiunile posesorii),
- obligațiile propter rem, scriptae in rem, (obligația de recunoaștere și de respectare de către un având-
cauza cu titlu particular a unui contract de închiriere) însă pe aspectele reale (lex rei sitae), pe cele
contractuale (lex contractus),
- modul de urmărire și executare silita asupra bunurilor.

! - NCC mai reglementează și câteva aspecte speciale privind legea aplicabila bunurilor. Reglementează legea
aplicabila patrimoniului de afectațiune.

30
Art. 2614 - legea aplicabila unei mase patrimoniale afectate unei destinații specifice profesionale sau de alta
natura sunt supuse legii statului cu care masa patrimoniala are legăturile cele mai strânse (legea proprie, nu
neapărat lex rei sitae, e mai mult decât lex rei sitae).

Legea aplicabila REVENDICĂRII BUNURILOR MOBILE care sunt furate sau exportate ilegal
Protecția proprietarului - revendicarea este supusa la alegerea proprietarului originar fie legii statului pe
teritoriul căruia bunul s-a aflat în momentul furtului sau exportului ilegal, fie legii statului pe care bunul se
afla în momentul revendicării (reprimare a fraudei la lege).
Exista totuși o măsura de protecție a terțului de buna-credință - terțul de buna-credință poate invoca fie
legea statului pe teritoriul căruia bunul s-a aflat, dar daca aceasta nu conține masuri de protecție a terțului,
acesta poate invoca legea statului pe teritoriul căruia se afla în momentul revendicării.

Legea aplicabila UZUCAPIUNII

În ceea ce privește uzucapiunea imobiliara, NCC nu conține o reglementare speciala pentru ca o introduce
în regula.
NCC reglementează însă uzucapiunea mobiliara, care este noua, pentru ca bunul mobil poate fi deplasat
dintr-un sistem de drept în altul. Astfel, uzucapiunea mobiliara este supusa legii statului unde bunul s-a aflat
la începutul curgerii termenului de posesie utila care duce la uzucapiune (se aplica legea inițială). Situația
bunului mobil - lex rei sitae. Cu toate acestea, în cazul în care bunul, în timpul curgerii termenului de
uzucapiune, este transmutat intr-un alt stat unde se împlinește termenul de uzucapiune, posesorul poate
invoca legea acestui din urma stat care poate conține un termen de uzucapiune mai scurt.

O alta situație speciala este aceea a bunurilor aflate în curs de transport:

Bunul aflat în curs de transport este supus legii statului de unde a fost expediat. Cu excepția situației în care
părțile prin contractul de transport au prevăzut altfel.

Legea aplicabila FIDUCIEI

Fiducia este o instituție noua în dreptul civil roman. Art. 773-791 / NCC - este instituția „trust” din dreptul
anglo-saxon preluata în dreptul nostru. Reglementarea privind legea aplicabila fiduciei (Art. 2659-2661)
conține 2 norme conflictuale aplicabile:
• Alegerea legii aplicabile fiduciei prin voința constituitorului, lex voluntatis - art. 2659;
Fiducia este supusa legii alese de constituitor, astfel fiducia poate îmbrăca și forma unui contract, dar nu
este supusa legii contractului, ci voinței constituitorului ei. Constituitorul poate sa stabilească condițiile de
fond ale fiduciei.
• În cazul în care constituitorul nu și-a exprimat voința sau în cazul în care acesta a trimis la un sistem de
drept prin voința lui care nu cunoaște fiducia se va aplica legea cu care fiducia are legăturile cele mai
strânse, iar legiuitorul reglementează și 4 indicii de localizare:
1. locul unde este administrata masa fiduciara, determinat de constituitor,
2. legea unde sunt situate bunurile care fac obiectul fiduciei,
3. legea unde fiduciarul (persoana căreia i s-a încredințat administrarea fiduciei) își are reședința
obișnuită / sediul social,
4. locul unde se realizează scopul fiduciei (Ex. crearea unei fundații într-o anumita tara, desfășurarea
unei activități într-o anumita tara).
31
Domeniul de aplicare:
- desemnarea fiduciarului, condițiile în care poate reanunța/poate fi înlocuit,
- condițiile speciale pe care trebuie sa le îndeplinească fiduciarul pentru a fi numit,
- drepturile și obligațiile dintre fiduciari daca sunt mai mulți,
- dreptul fiduciarului de a delega executarea obligației sale către un terț total/parțial,
- criteriile fiduciarului de a administra și de a dispune de bunurile din masa fiduciara +de a constitui
garanții,
- puterile fiduciarului de a face plasamente și investiții din bunurile din masa fiduciara,
- durata fiduciei,
- limitările,
- daca fiducia are ca scop realizarea de acte în favoarea unui terț beneficiar, o fundație, o opera caritabila,
- raportul dintre fiduciar și beneficiar sunt supuse legii fiduciei,
- încetarea, repartizarea bunurilor din masa fiduciara, obligația fiduciarului de a da socoteala.

CURSUL 6
Legea aplicabilă MOȘTENIRII
SEDIUL MATERIEI: Art. 2633 și 2634 / NCC. Distincție:
- Legea aplicabilă ca universalitate
- Legea aplicabilă testamentului (formei testamentului)
Legea se determină printr-o localizare obiectivă - supusă legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut la
data morții reședința obișnuită.
Se numește lex succesionis. Conflict mobil de legi - se va aplica întotdeauna legea nouă, ultima lege a ultimei
reședinței defunctului. Prin această reglementare NCC adoptă o soluție monistă, prevede ca aplicabilă numai
legea ultimei reședințe a defunctului. Înainte soluția era dualistă („Succesiunea care are ca obiect bunuri
imobile este supusă legii locului situării bunului imobilului”), renunțându-se la acest sistem.
Art. 2634 prevede și un embrion de lex voluntaris, în sensul în care permite unei persoane să aleagă legea
aplicabilă moștenirii sale, dar are o singură opțiune - legea cetățeniei sale. Declarația de alegere este un act
juridic unilateral a cărui existență și valabilitatea consimțământului dat în momentul declarației este supusă
de asemenea legii alese.

Legea aplicabilă FORMEI TESTAMENTULUI

Legiuitorului a adoptat o soluție in favorem testamenti - în sensul că a prevăzut că testamentul este valabil
dacă el îndeplinește condițiile de formă din mai multe legi aplicabile alternativ:
- legea națională a testatorului - lex patriae,
- legea reședinței obișnuite,
- condițiile legii locului unde a fost întocmit - lex loci actus,
- legea locului unde imobilului este situat - lex rei sitae,
- legea instanței sau a organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor ce fac obiectul
testamentului - lex auctoris sau lex fori. Trebuie să îndeplinească condițiile din oricare lege.
Pe planul conflictului mobil de legi - testamentul este valabil dpdv al formei sale dacă respectă condițiile de
formă din oricare dintre legile menționate fie la data când testamentul a fost întocmit, fie la data decesului
testatorului.
Legea succesiunii guvernează îndeosebi următoarele aspecte (Art. 2636):

32
1. Momentul și locul deschiderii succesiunii - lex succesionis ne va spune când și unde se va deschide
succesiunea;

2. Care sunt persoanele cu vocație de a moșteni - regimul devoluțiunii succesorale, care poate fi legală sau
testamentară.
a. Devoluțiunea legală - lex succesionis stabilește:
i. Sfera persoanelor chemate la moștenirea legală
ii. Ordinea chemării lor
iii. Regimul reprezentării succesorale
iv. Determinarea cotelor de moștenire ce revin fiecăruia
v. Drepturile succesorale ale soțului supraviețuitor
b. Devoluțiunea testamentară:
i. Condițiile de fond ale testamentului
ii. Incapacitățile speciale de a dispune sau de a primi prin testament

3. Condițiile cerute pentru a moșteni:

a. Capacitatea de a moșteni - capacitatea de a moșteni este o problemă de succesiune, nu de
capacitate, deci nu este supusă lex personalis, lex patriae, ci este supusă lui lex succesionis;
b. Nedemnitatea succesorală - cauzele, modul în care nedemnitatea operează, efectele ei.

4. Sezina - exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct; merge după lex succesionis cu
excepția procedurii de punere în posesie care merge după lex fori.

5. Condițiile și efectele opțiunii succesorale:

a. Condițiile opțiunii succesorale:
i. Cine poate să exercite opțiunea succesorală (subiectele dreptului de opțiune succesorală)
ii. Posibilitățile de opțiune pe care le are succesibilul: de a accepta pur și simplu, de a accepta sub
beneficiul de inventar, de a refuza etc.
iii. Termenul de prescripție pentru exercitarea opțiunii
iv. Ce acte valorează opțiune succesorală (dacă vând un bun din masa succesorala este un act de
acceptare sau nu?)
b. Efectele opțiunii succesorale - ce consecințe produce opțiunea succesorală, este pură și simplă , sub
beneficiu, ce efecte produce renunțarea la moștenire.
c. Regimul petiției de ereditate - acțiunea în revendicare a unui bun din masa succesorală.
d. Prescripția opțiunii succesorale. Nu intră în domeniul legii succesiunii procedura pe care diferitele
autorități trebuie să o îndeplinească ca efect al succesiunii.

6. Întinderea dreptului moștenitorilor de a suporta pasivul succesoral. Cum se suportă pasivul succesoral.
Intra vires hereditatis (numai în limitele moștenirii culese), ultra vires hereditatis (și cu bunurile proprii)?

7. Condițiile de fond ale testamentului sunt supuse legii succesiunii:

a. Condițiile de fond propriu- zise:
i. Capacitatea de a dispune prin testament
ii. Incapacitățile de folosință
iii. Consimțământul, cauza testamentară, obiectul testamentului adică legatul și aici intră: condițiile
de validitate ale legatului, limitele dreptului de a dispune prin moștenire de bunurile succesorale,
puterile ce pot fi conferite executorului testamentar, cauzele de ineficacitate a legatului
b. Regimul modificării și revocării testamentului.
c. Incapacitățile speciale de a dispune sau primi prin testament.

33
8. Partajul succesoral: sfera persoanelor care pot cere partajul succesoral și regimul diferitelor forme de
partaj (voluntară, judiciară, de ascendent). Nu intră în domeniul legii succesiunii procedura, care este
după lex fori.

Art. 2636 (2) - legea aplicabilă succesiunii vacante - raționament în 2 etape logice, 2 norme conflictuale
diferite:
a. Calificarea succesiunii ca fiind vacantă sau nu - pentru a califica dacă o succesiune este vacantă se
aplică legea moștenirii - legea ultimei reședințe sau legea cetățeniei dacă și-a ales-o.
b. Dacă, potrivit legii succesiunii este declarată vacantă, se trece la a doua etapa logică, se prevede că
bunurile fie că sunt imobile sau mobile sunt preluate de statul român, dacă ele sunt situate, respectiv se află
pe terți României. Norma conflictuală este unilaterală. Legiuitorul român a prevăzut ca dreptul statului
asupra succesiunii vacante este un drept de desherență (dreptul suveran al statului de a culege bunurile fără
stăpân aflate pe teritoriul său) - de iure inbeli - dreptul român nu adoptă soluția statului succesor, unde
succesiunea este culeasă de statul a cărui cetățenie o are defunctul.
La 17 august 2015 a intrat în vigoare regulamentul UE 650/2012 privind competența, legea aplicabilă,
recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești și acceptarea și executarea actelor autentice în
materie de succesiuni și privind crearea unui certificat european de moștenitor. Se face o distincție
primordială între:
1. Legea aplicabilă succesiunii în ansamblul său:
Reținem că regulamentul are o aplicare universală, adică legea aplicabilă potrivit oricăreia dintre normele
conflictuale (lex causae) poate fi oricare: legea unui stat membru sau a unui stat terț. Regulamentul se aplică
automat obligatoriu pentru noi, aplic norma conflictuală, mă poate trimite la norma franceză sau la norma
turcă și apoi o aplic. Legea aplicabilă succesiunii în ansamblul său, două soluții conflictuale:
a. Legea aplicabilă pe criterii obiective, criteriile obiective de determinare a legii succesiunii sunt două:
i. legea reședinței obișnuite a defunctului în momentul decesului, soluție identică cu cea din NCC
ii. se instituie și soluția de excepție, escape clause, în cazul în care succesiunea apare în mod clar că
prezintă legături mai strânse cu legea unui alt stat se va aplica legea acelui stat. The proper law
în materie succesorală.
b. Lex volutatis, legea aplicabilă prin voința părților. Regulamentul permite un drept de alegere
unilateral, în sensul că persoana care alege legea aplicabilă nu poate alege decât legea cetățeniei pe
care o are fie în momentul alegerii, fie la data decesului.

2. Legea aplicabilă dispozițiilor pentru cauză de moarte. În noțiunea de dispozițiuni pentru cauză de moarte,
regulamentul face o distincție:
a. Legea aplicabilă condițiilor de fond ale dispozițiunilor pentru cauză de moarte. În legea aplicabilă
condițiilor de fond se face o subdistincție între:
i. testament și alte dispoziții pentru cauză de moarte decât pactele asupra unei succesiuni viitoare,
regulamentul prevede că li se aplică legea succesiunii așa cum a fost menționată la modul general
în articolele precedente: fie legea reședinței, fie legea cetățeniei.
ii. condițiile de fond pentru pactele asupra unei succesiuni viitoare: persoana care întocmește
pactul asupra unei succesiuni viitoare, pactul este supus uneia din legile care guvernează
succesiunea: legea reședinței obișnuite sau legea cetățeniei. În domeniu intră admisibilitatea
pactelor asupra unei succesiuni viitoare, condițiile de fond, caracterul lor obligatoriu între părți și
condițiile de revocare a pactelor.

34
 b. Legea aplicabilă condițiilor de formă ale dispozițiunilor pentru cauză de moarte. Regulamentul are
aceeași soluție pe care o adoptă și legiuitorul român în NCC, anume soluția in favorem testamenti -
dispozițiunea pentru cauză de moarte va fi valabilă dacă întrunește condițiile de valabilitate din oricare
dintre următoarele legi:
i. Legea locului întocmirii acelei dispoziții
ii. Legea cetățeniei testatorului la momentul emiterii dispoziției sau la momentul decesului (lex
patriae)
iii. Legea domiciliului testatorului în oricare dintre cele două momente
iv. Legea reședinței obișnuite în oricare dintre cele două momente
v. Legea locului unde sunt situate bunurile imobile care fac obiectul declarației (lex rei sitae)

CURSUL 7
NORME CONFLICTUALE ÎN MATERIA ACTELOR JURIDICE
Legea aplicabilă CONTRACTULUI, cât și la ACTELE JURIDICE UNILATERALE
SEDIUL MATERIEI: Regulamentul Roma I (593/2008) privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale. Roma
I nu reglementează toate contractele și nu se referă la actele unilaterale (Domeniul - obligațiile contractuale
în materie civila și comerciala, când exista conflict de legi). Pentru contractele care nu intră sub incidență
precum și actele juridice unilaterale se aplica dispozițiile NCC.
În toate cazurile, fie Roma I, fie celelalte, se pun 2 probleme majore - legea aplicabilă fondului actului, legea
aplicabilă formei actului.

Normele conflictuale privind condițiile de fond ale contractului

Esențial, condiții de fond înseamnă:
- formarea contractului, efectele contractului, executarea contractului,
- transmiterea drepturilor,
- stingerea obligațiilor.
Pentru fondul actului juridic și cel al contractului, legiuitorul european adoptă două soluții conflictuale: oferă
părților posibilitatea să aleagă legea aplicabilă contractului și reglementează localizarea obiectivă a
contractului în cazul în care părțile nu își exprimă voința.

Aplicarea legii alese de părți (lex voluntatis).

Lex voluntatis este o normă conflictuală, în conținutul acesteia intrând condițiile de fond ale actului juridic,
iar legătura este voința părților.
Principiul lex voluntatis este expresia principiului libertății de voință a părților.
În Roma I libertatea părților este prevăzută de art. 3 (1) teza I - „Contractul este guvernat de legea aleasă de
părți”.
Care este obiectul voinței părților de a alege legea aplicabilă contractului? Obiectul transpare din litera și
mai ales din spiritul Regulamentului Roma I, părțile, de principiu, trebuie să aleagă ca lege aplicabilă
contractului sistemul de drept național al unui stat.
Regulamentul Roma I în art. 13 permite părților de a proceda la recepțiunea contractuală a unui corp de
norme nestatale, aici intră ceea ce la Dreptul comerțului internațional se numește reglementare de soft law
și, în materia contractelor, principiile contractelor comerciale internaționale, dar nu sunt lex causae.

35
Modalitățile de exprimare a voinței părților - art. 3 (1) permite părților să își exprime voința în două moduri:
I. Prin alegerea expresă a legii aplicabile contractului - se realizează în două moduri:
• Prin inserarea în contractul principal dintre părți a unei clauze de alegere a legii aplicabile
contractului, soluția cea mai frecventă în practică.
• Prin încheierea de către părți a unui contract separat de contractul principal, având ca obiect
alegerea legii aplicabile acelui contract.
Clauza de alegere a legii se numește convenția de electio iuris sau convenția de optio iuris sau pactum de
lege utenda. Când convenția este în contractul principal se pune o problemă privind raportul dintre clauza
de alegere și contractul principal în care clauza este inserată. Ce raport există între clauza de alegere și
contractul principal? Clauza de alegere are o autonomie relativă față de contractul principal, autonomie
relativă înseamnă că această clauză este în primul rând autonomă, adică are un regim juridic, sub anumite
aspecte, distinct de contractul principal, ea este un contract într-un alt contract, iar pe de altă parte pentru
că autonomia este numai relativă. Există și elemente de unitate între clauză și contract. Autonomia constă
în: anumite cauze de rezoluțiune sau de reziliere sau de nulitate a contractului principal care nu afectează
valabilitatea clauzei de alegere. Ex. rezoluțiunea contractului pentru neexecutare poate fi pronunțată după
legea determinată în clauza de alegere. Sau dacă sunt cauze de nulitate legate de necompetența agentului
instrumentator al actului pot să o pronunț în temeiul legii alese căci eu, judecător, pot dispune rezoluțiunea,
nulitatea contractului fără să îmi subminez legea.
Este relativă pentru că există și așa-numitele nulități convergente (anumite cauze de nulitate care, dacă
există, atrag nevalabilitatea atât a contractului principal cât și a clauzelor cuprinse în el. Ex. incapacitatea
părților de a contracta). Dacă sunt incapabil să închei contract sunt incapabil să aleg o clauză. Dacă e viciu de
consimțământ, nu mi-am dat consimțământul pentru încheierea contractului principal, deci nici pentru
clauza de alegere.
Alegerea expresă:

• Directă - când spun că prezentul contract este supus legii engleze. Există însă și frecvent în practică
situația în care alegerea este indirectă.
• Indirectă - părțile trimit la un soft law care prevede legea aplicabilă. Ex. dacă pentru contractul respectiv
se aplică condițiile generale de asigurare Loyds, prevăd că pe fond se aplică legea engleză.
Prin alegerea tacită a legii aplicabile contractului, alegerea de către părți a legii aplicabile poate rezulta cu
un grad rezonabil de certitudine din clauzele contractului sau din împrejurări. Asta înseamnă că voința părții
poate fi dedusă din anumite indicii care dacă au un grad rezonabil de certitudine vor exprima voința părților.
Aici rolul major revine judecătorului sau arbitrului care va interpreta voința tacită a părților.
Care sunt indiciile, în general:
- Indicii intrinseci contractului - cum au rezultat din jurisprudență și din doctrină:
o Dacă părțile au prevăzut în contract o clauză de jurisdicție în favoarea unui anumit stat.
o Când contractul conține noțiuni sau instituții cunoscute esențialmente de un anumit sistem de drept.
Spre exemplu, instituțiile din materia transporturilor internaționale și a asigurărilor din dreptul englez.
o Dacă părțile trimit la o uzanță care există numai într-un anumit stat.
o Limba poate fi un indiciu, dar mai rar, dacă e engleză nu e indiciu, dar dacă de exemplu este o limbă de
o restrânsă răspândire poate fi un indiciu, de la caz la caz.

- Indicii extrinseci contractului:

o Atitudinea părților după încheierea contractului.
o Obișnuințele stabilite între părți după încheierea contractului.

36
Momentul când voința părților poate fi exprimată:
Roma I, anterior ivirii unui litigiu (de regulă așa se întâmplă), dar își pot exprima voința și ulterior ivirii unui
litigiu, inclusiv în fața judecătorului sau arbitrului cât legile de procedură ale acelei instanțe permit.
Care este întinderea voinței părților? Roma I prevede posibilitatea părților de a desemna legea aplicabilă
întregului contract sau numai anumitor părți ale contractului. Așadar, este posibil ca părțile să aleagă pentru
formarea contractului o anumită lege, iar pentru efectele lui o altă lege - splitting up.

Modificarea legii aplicabile.

Art. 3 (2) din Roma I prevede posibilitatea părților de a modifica prin voința lor legea aplicabilă contractului,
adică să convină ca dintr-un anumit moment legea aplicabilă contractului să fie alta decât cea care a fost
aplicată până în acel moment. Această modificare se poate produce în orice moment, așadar se poate
produce și în faza de executare și chiar după executarea contractului, dar are două limite:
Orice modificare efectuată de părți cu privire la legea aplicabilă ulterior încheierii contractului nu poate
aduce atingere în ceea ce privește două aspecte:
o Validitatea de formă a contractului, nu poate invalida din punct de vedere al formei contractului, adică
să prevadă o condiție de formă pe care contractul nu o prevede.
o Nu poate să afecteze în mod negativ drepturile terților.
Modificarea are efect retroactiv, cu cele două excepții de mai sus.

Libertatea de alegere a legii aplicabile contractului.

Roma I prin formularea pe care o adoptă în art. 3 (contractul este guvernat de legea aleasă de părți), induce
ideea că părțile au deplină libertate în alegerea legii, deci că părțile pot alege orice lege, orice sistem de
drept, chiar dacă el nu are o legătură obiectivă cu contractul. Principiul pe care Roma I îl prevede este acela
al concepției subiectiviste în materie de lege aplicabilă. Există totuși limite ale acestei libertăți subiective:
- Limitele generale - ordinea publică și frauda la lege.
- Limitări speciale ale libertății de alegere - din punctul de vedere al acestora, Regulamentul Roma I
prevede două remedii în cazul în care părțile abuzează de libertatea care le este conferită:
1. Art. 3 (3) Roma I: în cazul în care toate elementele relevante pentru contract se află într-o
altă țară decât cea a legii alese, alegerea făcută de părți nu poate aduce atingere dispozițiunilor legii
acelei părți, unde se află toate elementele relevante, dispozițiuni de la care nu pot deroga. Mai scurt,
dacă toate elementele obiective ale unui contract se află într-o altă țară decât cea a cărei legi am ales-o,
voi fi obligat să respect dispozițiile imperative de DIP din legile acelui stat. Este protejată implicit ordinea
publică a sistemului de drept cu care contractul are o legătură obiectivă.
2. În art. 3 (4), Roma I extinde acest raționament pentru reglementările imperative din dreptul
european. Pentru că regulamentul este de aplicare universală și norma conflictuală mă trimite la dreptul
turc, voi aplica dreptul turc, dar dacă în dreptul UE există dispoziții imperative acelea vor trebui
respectate.

Realizarea obiectivă a contractului este întotdeauna subsidiară. Roma I dispune criteriile de localizare
obiectivă a contractului. Sunt patru mari criterii de localizare obiectivă a contractului pe care Roma I le
prevede în art. 4:
În funcție de tipul specific de contract la care ne referim. Localizarea în funcție de tipul de contract e
prevăzută de art. 4 (1), unde Roma I prevede câteva contracte numite la care indică și legea aplicabilă:

37
 i. Pentru contractul de vânzare-cumpărare de bunuri (mobile), Roma I are două prevederi: la lit. a) și
g). La litera a) contractul de vânzare-cumpărare de bunuri este reglementat de legea țării în care își are
reședința obișnuită vânzătorul. Așadar, pentru contractul de vânzare-cumpărare în general se aplică lex
venditoris, legea țării vânzătorului, țara în care vânzătorul își are reședința obișnuită. La litera g) Roma I se
referă la un tip de vânzare: vânzarea la licitație; contractul de vânzare-cumpărare de bunuri la licitație este
supus legii țării unde licitația are loc, lex loci a desfășurării licitației.

ii. Contracte de prestare de servicii:

o Contractele de prestări servicii în general, art. 4 (1), lit. b) - „Contractul de prestări de servicii este
reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită prestatorul de servicii, legea prestatorului de
servicii, prestatorul de servicii este considerat debitorul prestației caracteristice în acest tip de contracte”.
Asta înseamnă că se va aplica legea reședinței obișnuite a mandatarului dacă e vorba de un contract de
mandat, a comisionarului dacă e vorba de un contract de comision, a agentului dacă e vorba de un contract
de agenție, a expeditorului dacă e vorba de un contract de expediție, a depozitarului dacă e vorba de un
contract de depozit, a antreprenorului dacă e vorba de un contract de antrepriză, a băncii dacă e vorba de
un contract de servicii bancare.
o Franciza, pentru franciză Roma I dispune - „Contractul de franciză este supus legii beneficiarului
francizei”.
o Contractul de distribuție, la lit. f) - „Contractul de distribuție este supus legii reședinței obișnuite a
distribuitorului”. El este debitorul prestației caracteristice.

iii. Contractele privind un drept real imobiliar și privind dreptul de locațiune asupra unui imobil. Art. 4
(1) lit. c) - „Contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune asupra unui imobil este
supus legii țării unde imobilul este situat” (lex rei stitae). Intră:
o Contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect bunuri imobile
o Schimbul care are ca obiect un imobil
o Donația imobiliară
o Contractul de constituire a unei ipoteci sau a altei garanții reale imobiliare
o Contractul de locațiune asupra unui imobil:
- Contractul de concesiune imobiliară
- De comodat imobiliar
În legătură cu contractele de locațiune care au ca obiect un imobil, Roma I prevede o excepție în art. 4 (1),
lit. d) - Contractul de locațiune care are ca obiect folosința unui imobil nu va fi guvernat de lex rei sitae, ci de
legea reședinței obișnuite a proprietarului imobilului, a locatorului, dacă sunt întrunite 3 condiții cumulative:

• Folosința imobilului este privată

• Folosința imobilului este temporară pe o perioadă de maxim 6 luni consecutive
• Locatarul și locatorul își au reședința obișnuită în aceeași țară.

iv. Contractele încheiate în cadrul unui sistem multilateral. Directiva din 2004, contracte care se
încheie pe o piață organizată, printr-un sistem de bursă / de valori reale imobiliare (sistem multilateral).
Sistem de piețe reglementate care sunt guvernate ele însele de legi proprii. În cazul contractelor încheiate
în cadrul unei piețe reglementate, contractul este supus legii care guvernează acea piață.

II. Criteriile de localizare obiectivă a contractelor potrivit Regulamentului Roma I:

1. Criteriul care tine de natura contractelor - Roma I reglementează legea aplicabilă unor contracte
numite (de transport, cu consumatorii, de asigurare).

38
 2. Art. 4 (2), în cazul în care contractul nu se încadrează în niciuna din situațiile de la alin. (1) (nu este
unul din contractele numite) sau în cazul în care elementele contractului provin din mai multe contracte
nominalizate la alin. (1), în acel caz legea aplicabilă contractului este legea țării în care își are reședința
obișnuită partea contractantă care efectuează prestația caracteristică. Se aplică în două situații:
A. Când este vorba de contracte care nu intră în enumerarea precedentă (contracte numite, dar care
nu sunt menționate în enumerare). Ex.:
- contracte translative de proprietate ale unor bunuri mobile (contracte de donație), în cazul
cărora se aplică legea reședinței obișnuite a părții contractante care efectuează prestația
caracteristică. Este o noțiune nouă în Regulamentul Roma I: cine este debitorul prestației
caracteristice? ! - Va trebui găsit mereu debitorul prestației caracteristice. În cazul contractului de
donație de bunuri mobile, debitorul prestației caracteristice este donatorul. Așadar, contractul de
donație de bunuri mobile va fi supus legii țării în care donatorul își are reședința obișnuită.
- contractul de locațiune/de comodat cu variantele acestora (arendarea, concesiunea,
leasing) când au ca obiect bunuri mobile, pentru că imobilele intră în unul din contractele
menționate în art. 4 (1). Debitorul prestației caracteristice în aceste contracte este locatorul /
proprietarul / comandatul.
- contractul cu scop de garanție, în cazul căruia debitorul este persoana care garantează (prin
gaj / fideiusiune).

B. Când un contract întrunește elementele constitutive ale mai multor contracte numite.
Ex. vânzarea combinată cu o antrepriză, vânzarea combinată cu o distribuție sau cu alte prestări de servicii.
În această situație se aplică de asemenea legea țării în care își are reședința obișnuită debitorul prestației
caracteristice. În acest caz însă, când construiesc o casă și o și vând, sunt și antreprenor și vânzător.
Judecătorul va trebui să deceleze centrul de greutate al contractului, adică unde anume se înclină balanța în
funcție de situația de fapt.

3. Art. 4 (3), cel de-al treilea criteriu se aplică atunci când, deși ne aflăm în fața unui contract numit,
totuși din împrejurări rezultă fără echivoc că respectivul contract are o legătură mai strânsă cu o altă țară
decât cea menționată la alineatele (1) și (2). Acest criteriu reglementează the proper law of the contract.
! - Vânzarea este un contract numit, așa că se aplică legea țării vânzătorului. Dacă totuși rezultă că în mod
vădit acel contract are legături mai strânse cu legea cumpărătorului, atunci se va aplica aceasta. Judecătorul
/ arbitrul trebuie să aprecieze și să motiveze.
Trebuie să fie o legătură mai strânsă fără echivoc. Pentru a putea să determine legături mai strânse, cel care
interpretează va trebui să aibă în vedere indiciile de localizare. Indiciile de localizare pot fi foarte diferite în
practică, Roma I sugerează unul: atunci când contractul are o legătură strânsă cu un alt contract poate fi un
indiciu că se aplică legea acelui contract. Pot fi și indicii intrinseci (ambele părți își au reședința obișnuită în
același stat; când contractul are ca obiect un imobil, chiar indirect, când se referă la un imobil; locul încheierii;
limba) sau extrinseci contractului (când contractul trimite la o uzanță care este aplicabilă numai într-un
anumit stat; când contractul conține noțiuni care sunt cunoscute numai în dreptul unui stat).

4. Al patrulea criteriu este aplicabil în cazul în care legea aplicabilă nu poate fi determinată.
Criteriul 4 se deosebește de criteriul 3. La criteriul 3, legea aplicabilă ar fi putut fi determinată pentru că era
un contract numit, dar din împrejurări rezultă că acel contract are legături mai strânse cu altă lege. Criteriul
4 se referă la situația în care legea aplicabilă nu poate fi determinată, nu e un contract numit. În acest caz se
aplică aceeași soluție conflictuală ca la criteriul 3, adică legea proprie a contractului. Criteriul 4 acoperă totul
(residual cases). Ex. operațiunea de contrapartidă, contractul de cooperare economică, schimbul.

39
Legea aplicabilă altor contracte numite decât cele din art. 4, alin. (1):
Legea aplicabilă contractului de transport
Este reglementată în art. 5. Se face o distincție între contractul de transport de mărfuri și contractul de
transport de persoane.
În cazul contractului de transport de mărfuri sunt patru soluții conflictuale:
a. legea aleasă de părți (lex voluntatis).
b. când părțile nu au ales legea aplicabilă, se aplică legea țării în care își are reședința obișnuită
transportatorul, dar cu o condiție - ca acolo unde transportatorul își are reședința obișnuită să fie și: fie locul
de încărcare a mărfii, fie locul de descărcare/livrare a mărfii, fie reședința expeditorului.
c. în cazul în care nu ne aflăm în situația b), se aplică legea locului de destinație/livrare a mărfii.
d. în lipsa alegerii, dacă în cazul acelui contract rezultă din împrejurări că prezintă în mod neechivoc o
legătură mai strânsă cu legea altei țări decât cea de la b) și c), se va aplica legea proprie a contractului (cea
cu care contractul prezintă legăturile cele mai strânse).
Contractul de transport de pasageri prezintă patru soluții conflictuale aplicabile în scară:
a. lex voluntatis.
Spre deosebire de situația transportului de mărfuri, opțiunea părților este limitată. La transportul de mărfuri
nu era limitată. La transportul de persoane poți să alegi legea aplicabilă, dar nu oricare, ci numai una din
următoarele legi:
- unde are reședința obișnuită pasagerul,
- unde are reședința obișnuită transportatorul,
- unde are sediul, administrația centrală transportatorul,
- legea locului de plecare/îmbarcare,
- legea locului de sosire/destinație.
b. în cazul în care nu au ales legea aplicabilă, se va aplica legea reședinței obișnuite a pasagerului, dar
numai cu condiția ca locul de îmbarcare sau locul de destinație să fie în același stat cu reședința obișnuită a
pasagerului.
c. dacă nu se întrunește condiția de la b), se aplică legea reședinței obișnuite a transportatorului.
d. the proper law, identic cu d) de la transportul de mărfuri.
Domeniul legii contractului de transport:
- condiții de fond,
- efecte,
- răspunderea transportatorului.

Contractele încheiate cu consumatorii

Roma I îl reglementează în art. 6. Este o categorie de contracte pe care reglementările europene o prevăd
cu foarte mare atenție.
Roma I: acest art. 6 se aplică tuturor contractelor încheiate cu consumatorii, în afară de contractul de
transport și contractul de asigurare. Roma I face o calificare legală în art. 6 (1) unde califică ce înseamnă
contract încheiat cu consumatorul ca fiind contractul încheiat între o persoană fizică care nu acționează în
exercitarea unei activități profesionale (consumatorul) și o persoană fizică/juridică care acționează în
exercitarea activității sale profesioniste.
În ceea ce privește soluția conflictuală, Roma I face o distincție între două situații:

40
 A. Când profesionistul își desfășoară activitatea comercială sau profesională în aceeași țară cu
consumatorul:
- se aplică legea statului în care își are reședința obișnuită consumatorul
- cu toate acestea, Roma I spune: părțile pot să aleagă legea aplicabilă contractului, așadar pot să aleagă
o altă lege decât legea consumatorului, dar intervine o dispozițiune de protecție a ordinii publice. Cu
toate acestea, această alegere nu poate priva pe consumator de protecția care i se acordă în lipsa acestei
alegeri (adică legea reședinței lui). Cu alte cuvinte, pot alege altă lege, dar numai o lege care acordă o
protecție superioară sau egală consumatorului, nu mai restrânsă.

B. Când profesionistul nu își desfășoară activitatea comercială/profesională în aceeași țară cu

consumatorul - În acest caz se aplică art. 3 sau 4, trecem pe lex voluntatis sau pe criteriile obiective de
localizare.

Legea aplicabilă contractului de asigurare (art. 7)

Roma I face o distincție între:
a. Contractul de asigurare facultativă, regulamentul face o subdistincție între:
• Contractul de asigurare facultativă care acoperă riscuri majore
Large risks, noțiune foarte tehnică pe care o regăsim în Directiva 73/239 a UE din 1973. Această directivă
menționează care sunt riscurile majore.
Noțiunea de riscuri majore este definită prin două elemente:
- forța economică a asigurătorului (trebuie să fie vorba de asigurători care au o cifră de afaceri peste
un anumit barem și un număr de persoane peste o anumită limită).
- o enumerare a riscurilor majore (asigurările de vehicule: terestre, inclusiv pe căi ferate, șosele,
maritime, aeriene; asigurările de tranzit în aceste vehicule).
În cazul în care ne aflăm în fața unui risc major, soluția conflictuală este:
o Se va aplica legea aleasă de părți.
o În cazul în care părțile nu au ales legea aplicabilă, se va aplica legea țării în care își are reședința
obișnuită asigurătorul.
o The proper law of the contract, cu formularea standard în cazul în care din circumstanțe rezultă în
mod vădit că acel contract are o legătură mai strânsă cu o altă lege/țară, se va aplica legea acelei țări.

• Contractul de asigurare facultativă care acoperă alte riscuri decât cele majore
În acest caz soluțiile conflictuale sunt:
o Legea aleasă de părți, de data aceasta nu este nelimitată, ci părțile pot să aleagă numai una din legile
menționate în art. 7 (3):
- legea statului unde este situat riscul în momentul încheierii contractului
- legea reședinței obișnuite a titularului poliței de asigurare
- în cazul asigurărilor de viață, pot alege și legea statului al cărui cetățean este titularul poliței de asigurare
o În cazul în care părțile nu au ales legea aplicabilă, se va aplica legea statului în care este situat riscul
la momentul încheierii contractului.

b. Contractul de asigurare obligatorie - este reglementat în art. 7 (4). Asigurarea obligatorie aplică aceleași
reguli ca asigurarea facultativă, dar mai conține o condiție suplimentară: să fie respectate dispozițiunile
specifice acelei asigurări prevăzute de statul membru care impune asigurarea obligatorie (Ex. RCA).

41
 Legea aplicabilă contractul individual de muncă (art. 8)
Roma I nu reglementează legea aplicabilă contractului colectiv de muncă.
Contractul individual de muncă primește patru soluții conflictuale aplicabile în scară:
a. legea aleasă de părți. Acestea pot alege legea aplicabilă contractului, dar Roma I introduce un text
de protecție a ordinii publice comparativ cu cel de la protecția consumatorului. Cu toate acestea, alegerea
nu îl poate priva pe angajat de protecția care îi este acordată prin legea care s-ar fi aplicat în lipsa alegerii.
Este remediul localizării obiective, aici sub forma ordinii publice.
b. Când părțile nu au ales legea aplicabilă contractului de muncă, se aplică legea țării în care/din care
angajatul își desfășoară în mod obișnuit activitatea. Textul exprimă ideea că dacă nu am ales, se aplică lex
loci laboris. Este o formă de lex loci executionis. Sunt două precizări care trebuie făcute:
- „legea statului din care": Roma I vrea să acopere situațiile moderne în care administrez o afacere în
România, deși locuiesc în America. Este locul din care îmi desfășor activitatea.
- „în mod obișnuit": Roma I vrea să spună că dacă angajatul își schimbă locul de muncă în mod temporar
nu are influență această situație asupra legii aplicabile. Nici delegarea, nici detașarea nu au influență
asupra legii aplicabile.
c. În cazul în care legea aplicabilă nu poate fi determinată potrivit soluției conflictuale precedente (B),
se va aplica legea țării în care își are sediul unitatea angajatoare (sediul angajatorului).
Ex. situația angajaților din transporturile internaționale pe mijloace de transport care nu au pavilion. Mijlocul
de transport este supus, de principiu, legii pavilionului, dacă are pavilion. Trenul, camionul nu au pavilion.
Pentru transporturile internaționale rutiere/feroviare care nu au pavilion se va aplica pentru contractul de
muncă legea țării angajatorului.
d. The proper law, legea cu care contractul are legătura cea mai strânsă.

Domeniul legii aplicabile contractului de muncă:

- condițiile de fond ale contractului de muncă,
- felul muncii și modalitățile de realizare a muncii,
- salariul, cuantum și modalități de plată,
- obligațiile specifice ale angajatului (neconcurentă, fidelitatea),
- durata contractului de muncă,
- executarea contractului de muncă, cu excepția elementelor publice,
- suspendarea, modificarea contractului de muncă,
- răspunderea materială a angajatului și răspunderea patrimonială a angajatorului,
- modificarea și încetarea contractului de muncă.

Nu intră în domeniu, pentru că sunt de domeniu public:

- salariul minim garantat,
- reglementarea esențială minimă a concediului de odihnă,
- răspunderea disciplinară,
- regimul vechimii în muncă,
- contractele colective de muncă,
- pregătirea angajatului,
- securitatea muncii,
- asigurările sociale.

42
 Legea aplicabilă fondului contractului
Legea contractului reglementează îndeosebi:
- Interpretarea contractului, lex contractus. Domeniul legii aplicabile este reglementat în art. 12.
- Efectele contractului:
a. drepturile și obligațiile părților
b. principiile care guvernează efectele contractului (principiul forței obligatorii a contractului, principiul
irevocabilității, principiul relativității efectelor: ce înseamnă părți, terți, avânzi-cauză)
c. efectele specifice ale contractelor sinalagmatice:
o excepția de neexecutare a contractului
o rezoluțiunea pentru neexecutarea contractului sinalagmatic
o riscul contractului
- Prezumțiile legale și sarcina probei contractului
o prezumția din art. 1407 / NCC: condiția îndeplinită produce efecte retroactive din momentul
încheierii contractului dacă părțile nu au convenit altfel,
o prezumțiile sunt supuse legii contractului,
o proba contractului este supusă legii contractului.
- Executarea contractului
Regula: executarea contractului este supusă legii contractului (lex contractus). Domeniu:
- modalitățile de executare a contractului (în natură/prin echivalent), principiile care reglementează
executarea,
- executarea voluntară, plata, locul plății, data plății, imputația plății,
- condițiile de executare a obligațiilor (divizibile/indivizibile, solidare, alternative, conjuncte),
- diligența cu care trebuie executat contractul,
- durata contractului,
- punerea în întârziere a debitorului (nu însă și modalitățile de punere în întârziere care țin de legea
locului executării contractului),
- teoria impreviziunii (clauzele, condițiile, efectele).
Excepții:
- Modalitățile de executare și măsurile ce pot fi luate în cazul executării defectuoase merg după lex
loci executionis (Ex. modurile și formalitățile concrete de executare a contractului, măsurile pe care
creditorul trebuie să le ia pentru a-l pune pe debitor în întârziere, măsurile pe care creditorul le poate
lua pentru preîntâmpinarea neexecutării),
- Moneda - art. 2646: moneda de plată într-un contract este definită de legea statului care a emis-o.
- Mijloacele de protecție a dreptului creditorului contractual asupra patrimoniului debitorului
Acțiunile pe care creditorul le are la dispoziție pentru conservarea drepturilor sale asupra patrimoniului
debitorului merg după lex contractus (Ex. acțiunea pauliană/revocatorie, acțiunea oblică/subrogatorie,
acțiunea în declararea simulației).
- Răspunderea contractuală, reglementată de legea contractului.
Elemente:
a. condițiile și întinderea răspunderii
b. consecințele neexecutării sau executării necorespunzătoare a contractului
c. regimul forței majore și al altor cauze exoneratoare de răspundere
d. evaluarea prejudiciului pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare
e. regimul daunelor-interese, compensatorii, moratorii
f. regimul dobânzilor

43
g. regimul clauzelor penale
- Modurile de transmitere, transformare și stingere a obligațiilor contractuale, prescripția extinctivă,
decăderea din drepturi
- Nulitatea contractului
Elemente:
a. cauze de nulitate
b. sfera persoanelor care pot invoca nulitatea
c. cât timp poate fi invocată nulitatea (prescripția acțiunii în nulitate)
d. dacă nulitatea poate fi acoperită (prin confirmare/în alt mod)
e. efectele nulității
Roma I, după ce prezintă soluțiile conflictuale pentru contractele numite, are apoi numeroase texte cu
caracter de generalitate: reglementarea normelor de aplicație imediată, ordinea publică, retrimiterea.
Reședința obișnuită reprezintă principalul punct de legătură al normelor conflictuale din Roma I.
Este definită în Roma I în art. 19, unde sunt enumerate trei mari situații/cazuri în care se pune problema
noțiunii de reședință obișnuită:
a. în cazul societăților sau al altor organisme, indiferent dacă sunt constituite sau nu ca persoane juridice,
reședința obișnuită este acolo unde este sediul administrațiilor lor centrale.
b. pentru persoanele fizice care acționează în exercitarea unei activități profesionale, reședința obișnuită
este acolo unde au sediul principal de activitate.
În acest context, Roma I nu conține nicio prevedere privind reședința obișnuită a persoanelor fizice care nu
acționează ca profesioniști. Pentru aceste situații există însă jurisprudența CJUE care a pronunțat mai multe
hotărâri. Pentru celelalte persoane fizice care nu acționează ca profesioniști, reședința obișnuită este acolo
unde ele își au centrul principal al intereselor lor. Așadar, sunt esențiale elementele de fapt, se va aprecia în
funcție de situația de fapt concretă, nu se vor avea în vedere criterii de natură juridică (cetățenie).
! - Nu se poate pune semn de egalitate între reședința obișnuită și domiciliu. Reședința obișnuită este acolo
unde este locuința principală.
Legea aplicabilă fondului actului juridic care nu este supus Regulamentului Roma I este legea aplicabilă
fondului actului juridic potrivit NCC în art. 2637 și 2638. Pentru contractele exceptate și pentru actele juridice
unilaterale se aplică NCC.

Art. 2637 / NCC - lex voluntatis, condițiile de fond sunt supuse legii alese de părți sau, după caz, de autorul
actului. Alegerea poate fi expresă sau poate rezulta neîndoielnic din cuprinsul actului sau din împrejurări.
Codul reglementează și posibilitatea de a alege legea pentru tot sau numai pentru o parte a actului juridic și
posibilitatea de modificare a legii aplicabile aleasă de voința părților. Modificarea produce efect retroactiv,
cu două excepții: nu poate să infirme valabilitatea de formă a actului și nu poate să aducă atingere drepturilor
câștigate ale terților.
Pentru localizarea obiectivă, art. 2638 / NCC - în lipsa alegerii, se aplică legea statului cu care actul juridic
prezintă legăturile cele mai strânse (the proper law of the contract). Articolul oferă și indicii: se consideră că
actul prezintă legături strânse cu legea statului în care debitorul prestației caracteristice sau autorul actului
își are reședința obișnuită sau fondul de comerț sau sediul social la data încheierii actului. Dacă legea statului
cu care prezintă legăturile cele mai strânse nu poate fi determinată, se aplică legea locului încheierii actului
(lex loci actus).

44
 Normele conflictuale privind forma actului juridic
Sunt reglementate în Roma I și pentru aspectele care exced NCC:
Roma I - legea aplicabilă formei contractului, art. 11 reglementează o regulă, o situație asimilată regulii și
două excepții de la regulă.
Regula este diferită, se face o subdistincție, după cum:
1. Contractul este încheiat între persoane care se află în aceeași țară în momentul încheierii contractului.
Contractul se socotește a fi valabil din punct de vedere al formei sale dacă este valabil după una din
următoarele legi:
- legea care reglementează fondul contractului
- legea locului încheierii contractului (lex loci contractus)
2. Contractul este încheiat de persoane care nu se află în aceeași țară în momentul încheierii contractului.
Contractul este valabil dacă este valabil după oricare din următoarele legi:
- legea care reglementează fondul contractului (lex contractus)
- legea țării în care se află oricare dintre părțile contractante (dacă am reședința în România, dar sunt în
vacanță la Nisa și închei contractul acolo, este valabil dacă este valabil conform legii franceze)
- legea țării în care își are reședința obișnuită oricare dintre părțile contractante
Roma I abandonează acea clasificare pe care și dreptul român în Vechiul Cod și în Codul comercial o
prevedea, adică aceea în contracte încheiate între persoane prezente și contracte încheiate între persoane
absente, a fost înlocuită cu formula părții aflate în aceeași țară/țări diferite în momentul încheierii
contractului.

Situația asimilată regulii

Actele juridice unilaterale care au legătură cu contractul. Roma I nu se aplică actelor juridice unilaterale.
Ex. notificările de neexecutare a contractului, de încetare a contractului, declarația unilaterală de
rezoluțiune/reziliere a contractului, recunoașterea unei obligații contractuale, renunțarea la prescripție în
materia răspunderii contractuale, toate acestea reprezintă acte unilaterale strâns legate de contract. Pentru
acestea se aplică trei soluții conflictuale alternative. Aceste acte unilaterale care au legătură cu contractul
sunt valabile din punct de vedere al formei dacă îndeplinesc condițiile de formă din următoarele trei legi:
a. legea fondului contractului (lex contractus)
b. legea locului încheierii actului unilateral (lex loci actus)
c. legea locului unde autorul actului unilateral își are reședința obișnuită în momentul încheierii actului
Excepțiile de la regulă:
o forma contractelor încheiate cu consumatorii. Un contract încheiat cu consumatorii are regim separat
din punct de vedere al legii aplicabile fondului, dar și din punct de vedere al legii aplicabile formei,
contractul trebuie să fie valabil conform legii unde consumatorul își are reședința obișnuită.
o contractele care au ca obiect un drept real imobiliar sau un drept de locațiune asupra unui imobil.
Acestea sunt valabile din punct de vedere al formei dacă sunt valabile formal după legea locului situării
imobilului (lex rei sitae), dar cu două condiții:
- legea locului situării bunului să impună condiții de formă de ordine publică
- acele condiții de formă să fie opozabile tuturor (erga omnes), aplicabile indiferent de țara în care s-
a încheiat contractul.

45
Numai aceste condiții trebuie respectate când este vorba de o prevedere de la care nu se poate deroga și
este prevăzută nu numai pentru contracte interne, ci pentru contracte încheiate în orice țară.
Roma I reglementează și domeniul legii aplicabile formei actului juridic prin texte disparate. În domeniu intră
următoarele elemente:
a. forma de exteriorizare a actului, act în sensul de negotium (acord de voință):
- dacă actul trebuie să îmbrace sau nu o formă scrisă
- dacă se cere forma scrisă, ce caracter are (ad validitatem/probationem)
- dacă este necesară remiterea materială a lucrului (depozit, transport, gaj, împrumut)
b. condițiile de redactare a actului, în sens de instrumentum (înscris):
- dacă trebuie să conțină mențiuni speciale (aprobat, multiplu exemplar)
- condiții pentru actele autentice
- care sunt persoanele competente să întocmească actul juridic solemn (judecător, notar, primar, preot)
c. durata valorii actului ca instrumentum
d. condiții de formă asupra convențiilor asupra probelor
e. sancțiunile aplicabile în cazul încălcării condițiilor de formă (nulitate)

Legea aplicabilă mijloacelor de probă a contractelor

Regulamentul Roma I nu reglementează aspectele de procedură. Totuși, în art. 18 există o prevedere privind
legea aplicabilă mijloacelor de probă a contractului, pentru că sunt considerate aspecte ce au legătură
directă cu contractul. Potrivit textului, mijloacele de probă ale contractului pot fi supuse fie legii forului, adică
legii instanței sesizate, fie legii care reglementează forma contractului.
Legea care reglementează mijloacele de probă ale contractului indică aspectele:
a. care sunt mijloacele de probă cu care un contract poate fi dovedit;
b. dacă se poate dovedi prin înscrisuri, care este forța probantă a înscrisului (ad validitatem/ad
probationem), valoarea datei înscrisului sub semnătură privată, regimul începutului de dovadă scrisă;
c. proba cu martori: dacă este admisă numai peste o anumită valoare, dacă poate fi admisă peste sau
împotriva conținutului unui înscris, tot legea care guvernează mijloacele de probă va spune.

CURSUL 8
NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND FAPTELE JURIDICE (obligațiile necontractuale)
Reglementarea este prevăzută, în principal, în Regulamentul UE 864/2007 privind legea aplicabilă obligațiilor
necontractuale și în Regulamentul Roma II. Ca tehnică de reglementare, se aplică pentru obligațiile
necontractuale în materie civilă și comercială, deci în materia dreptului privat, atunci când există conflicte.
Regulamentul Roma II nu se aplică:
- raporturilor de drept public;
- actelor efectuate de autoritățile statului, atunci când acționează de iure imperii;
- în anumite materii speciale:
• obligații necontractuale în materie de testament și succesiune;
• relații de familie;
• titluri de valoare: cambie, cec, bilet la ordin;
• dreptului societar;
• daunelor nucleare.
- atingerilor aduse vieții private.

46
Regulamentul Roma II este sistematizat, la modul general, astfel:
I. Sunt indicate criteriile de repartizare obiectivă;
II. Se reglementează un embrion de lex voluntatis, se permite alegerea legii aplicabile faptului, obligației
necontractuale, în anumite condiții.
Localizarea obiectivă este regula, iar lex voluntatis este excepția, ceea ce înseamnă că, din punct de vedere
al tehnicii legislative, lucrurile stau invers față de Regulamentul Roma I.

I. Criterii de repartizare obiectivă

Regulamentul face o subdistincție între faptele juridice ilicite (delictele civile) și faptele juridice licite.

Legea aplicabilă faptelor juridice ilicite

Este soluția conflictuala prioritara fireasca, întrucât nu exista o voință a părților. Sunt următoarele soluții
conflictuale:
A. Norma conflictuală generală privind localizarea obiectivă a faptelor ilicite
Norma conflictuală generală (soluție aplicabila tuturor faptelor ilicite) cuprinde trei soluții conflictuale:
1. norma generală propriu-zisă este reglementată în art. 4 (1) din Regulamentul Roma II, obligațiile
necontractuale izvorâte din fapte ilicite sunt supuse legii țării în care s-a produs prejudiciul (lex loci damni
sau lex loci laesionis). Nu interesează unde se produce faptul ilicit, interesează locul unde se produce
prejudiciul direct. Este posibil să se producă prejudicii indirecte în diferite alte state;
2. excepția de la norma generală propriu-zisă se aplică în cazul în care reședința obișnuită a
făptuitorului și a victimei sunt în aceeași țară, se va aplica legea reședinței obișnuite comune (lex domicilii
communis);
3. există și o escape clause (soluție de salvare) care aplică teoria legii proprii a delictului, în cazul în care
reiese în mod clar din circumstanțele relevante că acea faptă ilicită are în mod vădit o legătură mai strânsă
cu altă țară, se va aplica legea acelei țări. Legătura strânsă se prezumă atunci când fapta ilicită are legătură
cu un contract, ceea ce sugerează că se va aplica legea contractului.

B. Norme conflictuale speciale pentru fapte ilicite

Răspunderea pentru produse defectuoase:
Regulamentul Roma II adoptă patru soluții conflictuale care se aplică în scară:
1. dacă făptuitorul și victima locuiesc în aceeași țară, se aplică lex domicilii communis;
2. dacă făptuitorul și victima nu locuiesc în aceeași țară, se va aplica legea locului de comercializare a
produsului, dacă ea este cumulată cu unul din următoarele trei puncte de legătură variabile:
- dacă în țara în care produsul a fost comercializat este și reședința obișnuită a victimei prejudiciului
(a consumatorului);
- dacă în țara în care s-a comercializat produsul, el a fost achiziționat;
- dacă în țara în care produsul a fost comercializat și a cauzat prejudicii, lex loci damni;
Toate soluțiile conflictuale de la litera b) sunt supuse unei condiții generale de aplicare: făptuitorul să fi
cunoscut că produsul va fi comercializat în una din aceste țări, adică pentru el era previzibilă
comercializarea.

47
 3. în cazul în care condiția generală de la litera b) nu se întrunește, făptuitorul nu putea să prevadă în
mod rezonabil că acel produs va fi comercializat în acea țară, se aplică legea reședinței obișnuite a
făptuitorului;
4. legea proprie a delictului: în cazul în care din împrejurări rezultă ca acea faptă are legături strânse
cu un anumit sistem de drept, se va aplica acesta. Dacă are legătură cu un contract, se prezumă că are
legături strânse cu acesta și se va aplica legea acelui contract.

Concurența neloială și actele care îngrădesc libera concurență

A. În cazul unui fapt de concurență neloială:
Art. 6 (1)-(2). Se face o sub-distincție, după cum actul de concurență neloială afectează interesele mai multor
concurenți pe piață sau actul de concurență neloială interesează un singur concurent pe piață:
o În cazul în care actele de concurență neloială afectează mai mulți concurenți sau interesele colective
ale consumatorilor. În acest caz se aplică legea țării în care sunt sau pot fi afectate relațiile concurențiale sau
interesele colective ale consumatorilor.
o Daca un act de concurență neloială afectează exclusiv interesele unui anumit concurent,
Regulamentul Roma II spune că se aplică norma generală din art. 4. Așadar, una din cele trei variabile pe are
le reglementează norma generală din art. 4. În mod paradoxal, noțiunea de concurență neloială care
formează conținutul normei conflictuale, nu este definită în Roma II, ci este definită la nivelul unei
interpretări autonome în diferite directive ale UE. Dar principiul este că este fapt de concurență neloială tot
ce afectează buna funcționare a pieței.

B. Legea aplicabilă actelor care îngrădesc libera concurență:

Distincția este tehnică între act de concurență neloială și act care restrânge libera concurență. Principiul este
că, în domeniul acestei noțiuni, intră legile anti-trust, adică legile sau faptele care îngrădesc libera
concurență. Aici, la legea aplicabilă actelor care îngrădesc libera concurență, există o normă generală și o
normă specială și opțională. Norma generală este în art. 6 (3) lit. a), care spune că legea aplicabilă obligațiilor
necontractuale care decurg din restrângerea concurenței este legea țării în care piața este sau poate fi
afectată. Art. 6 (3) lit. b) face o sub-distincție, după cum reclamantul cheamă în judecată un singur pârât sau
mai mulți pârâți:
o Dacă reclamantul solicită despăgubiri în fața instanței de la domiciliul unui singur pârât, el poate
alege ca lege aplicabilă, legea instanței sesizate, lex fori.
o Dacă reclamantul cheamă în judecată mai mulți pârâți în fața instanței de la domiciliul unuia dintre
ei, reclamantul își poate întemeia acțiunea pe lex fori numai dacă restrângerea liberei concurențe afectează
și piața statului respectiv.

C. Daunele aduse mediului. Art. 7 din Roma II prevede două soluții conflictuale:
1. dacă victima daunei dorește să își întemeieze acțiunea pe legea locului producerii delictului, se va
aplica această lege. Roma II permite victimei daunei aduse mediului să aleagă ca aplicabilă legea locului
săvârșirii faptului ilicit (lex loci delictii commissi). Este un embrion de lex voluntatis limitat la o singură
opțiune;
2. dacă nu a optat pentru lex loci delictii commissi se va aplica lex loci damni.
Victima are cele două posibilități majore: legea locului unde s-a săvârșit fapta sau unde s-a produs prejudiciul
(Ex. unde ai poluat și unde s-a produs prejudiciul poluării).

48
D. În materia drepturilor de proprietate intelectuală (art. 8 din Regulament). Sunt două soluții conflictuale:
1. dacă fapta ilicită a adus atingere unui drept de proprietate intelectuală care este protejat la nivel
național, se va aplica legea țării pentru care se solicită protecție (lex loci protectionis);
2. dacă delictul afectează un drept de proprietate intelectuală protejat la nivel comunitar, se va aplica
instrumentul comunitar care asigură protecția, iar alături de acesta se aplică legea țării unde s-a produs
încălcarea (lex loci delictii commissi).

E. Acțiunile sindicale (art. 9)

Este vorba de acțiunile în materie de muncă, nu doar de acțiunile sindicale. Se aplică două soluții conflictuale:
1. dacă făptuitorul și victima își au reședința comună în același stat, se aplică legea reședinței obișnuite
comune (lex domicilii communiss);
2. dacă nu ne aflăm în ipoteza de la litera a), se va aplica legea țării în care a fost sau va fi întreprinsă
acțiunea respectivă (legea locului săvârșirii faptei).

Legea aplicabilă faptelor juridice licite

Normele conflictuale privind localizarea obiectivă a faptelor licite
A. Îmbogățirea fără justă cauză și plata nedatorată
Art. 10. Există patru soluții conflictuale aplicabile în scară:
1. dacă fapta licită, obligația necontractuală, are o legătură, se referă la un raport existent între părți,
fie că este vorba de un raport contractual sau izvorât dintr-o faptă ilicită, are o legătură strânsă cu un contract
sau o faptă juridică ilicită, se va aplica legea acelui contract sau a acelei fapte juridice ilicite, regula
accesorialității;
2. dacă nu ne aflăm în situația de la lit. a), se va aplica legea reședinței obișnuite comune a părților,
dacă au o reședință comună;
3. dacă nu se aplică lit. a) sau b), se va aplica legea țării unde s-a produs îmbogățirea fără justă cauză
(lex loci, legea țării debitorului care este obligat la îmbogățire, localizare la debitor);
4. the proper law, escape clause, dacă reiese clar din împrejurări că raportul necontractual are o
legătură vădit mai strânsă cu legea altei țări, se va aplica legea acelei țări.

B. Gestiunea de afaceri (negotiorum gestio)

Art. 11. Se aplică în scară patru soluții conflictuale:
1. regula accesorialității: dacă gestiunea de afaceri este într-un raport strâns cu un contract, se referă
la un raport existent între părți rezultat dintr-un contract sau o faptă ilicită, se va aplica legea contractului
sau a faptei ilicite;
2. dacă nu ne aflăm în situația de la lit. a), se va aplica legea reședinței obișnuite comune a părților,
dacă au o reședință comună;
3. dacă părțile din gestiunea de afaceri nu au reședința obișnuită comună în același stat, se aplică legea
țării unde are loc gestiunea de afaceri (lex loci gestionis, legea țării unde se află gerantul, creditor al obligației
de remunerare, localizarea la creditor);
4. legea proprie, the proper law, escape clause.

49
C. Culpa in contrahendo (culpa în negocierea contractului)
Art. 12. Este vorba despre obligațiile necontractuale care decurg din neînțelegerile dintre părți la care se
ajunge înainte de semnarea unui contract, indiferent dacă acel contract a fost semnat sau nu. Este vorba
despre încălcarea negocierilor (Ex. ruperea negocierilor în mod nejustificat de una dintre părți; încălcarea
obligației de confidențialitate etc.).
La culpa in contrahendo sunt două soluții conflictuale:
1. Prima soluție conflictuală cu o singura ipoteză, legea aplicabilă culpei in contrahendo este legea
contractului la care acea culpă se referă sau legea care ar fi fost aplicabilă contractului daca el s-ar fi încheiat,
prin accessorium sequitur principale.
2. Dacă legea aplicabilă nu poate fi determinata după primul criteriu sunt trei soluții conflictuale
alternative:
o legea statului unde s-a produs prejudiciul sau
o legea statului în care părțile își au reședința obișnuită comună sau
o the proper law

II. Localizarea subiectivă a obligațiilor necontractuale, embrion de lex voluntatis (art. 14 / Regulament)
Art. 14. Libertatea de alegere se referă atât la faptele ilicite, cât și la cele licite.
Se face o distincție după cum părțile la raportul juridic sunt comercianți sau necomercianți.
Dacă raportul juridic nu izvorăște dintr-o activitate comercială (necomercianți), părțile pot să încheie un
acord privind legea aplicabilă faptului respectiv, dar doar după producerea faptului.
Dacă toate părțile din raportul juridic sunt comercianți, ele pot să aleagă legea aplicabilă faptului și anterior
producerii lui. Alegerea poate fi expresă sau să rezulte cu un grad rezonabil de certitudine din împrejurări.
! - Alegerea făcută de către comercianți este limitată în trei moduri:
- nu poate aduce atingere drepturilor terților;
- este similară cu limitarea libertății de alegere din art. 3 (3) din Roma I: atunci când alegerea se face
pentru legea unei țări cu care faptul juridic nu are nicio legătură, nu se va putea aduce atingere dispozițiilor
imperative din legea statului cu care faptul are o legătură vădită;
- limitarea este egală cu cea din art. 3 (4) din Roma I: când toate elementele relevante ale raportului
juridic se află în unul sau mai multe state membre ale UE, nu se va putea deroga de la dispozițiile imperative
din dreptul european.

DOMENIUL legii aplicabile faptelor juridice

1. Domeniul legii aplicabile faptelor ilicite
Intră următoarele elemente:

• Condițiile răspunderii civile delictuale;

A. Stabilirea temeiului condițiilor răspunderii civile delictuale;
B. Fapta ilicită:
- dacă o anumită faptă este ilicită sau nu;
- care sunt cauzele de înlăturare a caracterului ilicit al faptei.
C. Vinovăția și capacitatea delictuală:
- definiția vinovăției;
- dacă vinovăția este prezumată sau trebuie dovedită;
- gradele vinovăției;

50
 - criteriile pentru stabilirea vinovăției;
- capacitatea delictuală;
- cauzele de limitare sau exonerare de răspundere întemeiate pe ideea de nevinovăție.
D. Prejudiciul:
- întinderea prejudiciului: dacă răspunderea există dependent sau independent de existența
prejudiciului;
- ce daune pot da naștere prejudiciului;
- întinderea reclamației, răspund pentru prejudiciul integral sau parțial; pentru daunele directe sau
și pentru cele indirecte; pentru daunele prezente sau pentru cele viitoare; pentru daunele
previzibile sau și pentru cele imprevizibile;
- modalitățile de reparație a prejudiciului;
- cauzele de limitare sau exonerare privind prejudiciul;
- posibilitatea sau imposibilitatea transmiterii dreptului de desdăunare;
- persoanele care sunt îndreptățite la reparații.
E. Raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu;
F. Condițiile răspunderii persoanei juridice;
G. Măsurile asigurătorii care pot fi luate pentru prevenirea sau încetarea prejudiciului.

• Formele răspunderii delictuale, legea delictului ne va spune:

A. Condițiile răspunderii pentru fapta altuia:
- condițiile răspunderii părintelui pentru fapta minorului sau a tutorelui pentru cel pus sub
interdicție;
- răspunderea comitentului pentru prepus;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale;
- răspunderea pentru ruina edificiului;
- răspunderea pentru lucruri.
B. Modalitățile de stingere a obligațiilor necontractuale, inclusiv prescripția extinctivă a dreptului la
acțiunea în răspundere civilă delictuală și decăderea din dreptul de a cere despăgubiri;
C. Care sunt prezumțiile legale și cui revine sarcina probei.

2. Domeniul legii aplicabile faptelor licite

Legea faptului licit va reglementa următoarele aspecte:
A. Condițiile pentru intentarea acțiunii în răspundere;
B. Efectele faptului juridic licit;
C. Executarea, transmiterea și stingerea obligației;
D. Prescripția dreptului la acțiune în restituire/remunerare.
La îmbogățirea fără justă cauză și plata nedatorată, legea faptului ne va spune condițiile pentru intentarea
acțiunii de in rem verso, efectele îmbogățirii, executarea, transmiterea și stingerea dreptului la restituire,
prescripția dreptului la restituire.
În cazul gestiunii de afaceri, negotiorum gestio, legea faptului ne va spune condițiile pentru condițiile
gestiunii, efectele gestiunii, transmiterea, transformarea, stingerea, prescripția acestora.

51
CURSUL 9 PROCESUL CIVIL INTERNAȚIONAL
Procesul civil internațional implică cel puțin următoarele aspecte:
- Competența jurisdicțională internațională
- Procedura în materia litigiilor internaționale
- Condiția juridică a străinului care este parte în proces
- Efectele hotărârilor judecătorești și arbitrale străine în România

I. COMPETENȚA JURISDICȚIONALĂ INTERNAȚIONALĂ

Se impune o subdiviziune în funcție de reglementare:
- Reglementări interne (Cartea a VII-a / NCPC)
- Reglementările europene
- Reglementările în Convenții internaționale

1. Prevederile interne privind competența jurisdicțională

Sunt aplicabile dispozițiile art. 1065-1081 din Cartea a VII-a / NCPC.
Competența instanțelor române este întemeiată pe domiciliul sau sediul pârâtului - Art. 1065 / NCPC:
„instanțele române sunt competente să soluționeze un litigiu dacă pârâtul își are domiciliul, reședința
obișnuită, sediul principal sau cel puțin fondul de comerț sau sediul secundar pe teritoriul României la data
introducerii cererii, reclamantul urmează domiciliul pârâtului”.
Dacă sunt mai mulți pârâți și oricare dintre ei are punctul de legătură în țară, instanțele române sunt
competente. De asemenea, instanțele române sunt competente în cazul în care persoana juridică are un
sediu secundar în România (filială, sucursală, agenție, reprezentanță).
Art. 1067 / NCPC oferă posibilitatea părților de a-și alege instanța competentă: „părțile pot conveni asupra
instanței competente să judece un litigiu, fie că acel litigiu este prezent și actual sau eventual, izvorât dintr-
un raport juridic cu element de extraneitate”.

Limitele libertății părților de a alege:

o alegerea este fără efect dacă legea aplicabilă lipsește pe una dintre părți de protecția asigurată de
legea română (ocrotirea ordinii publice de drept internațional privat român);
o alegerea este fără efect dacă litigiul este de competența exclusivă a instanței române, iar părțile au
desemnat ca și competentă o instanță străină. Se aplică și în sens contrar;
o art. 1068 / NCPC: excepția de arbitraj, în cazul în care instanța constată că părțile au încheiat o
convenție de arbitraj prin care au conferit competența de soluționare unui arbitru, instanța este obligată să
își decline competența în favoarea arbitrajului, cu excepția situației în care convenția de arbitraj este caducă,
inoperantă sau nu a fost invocată de pârât până la primul termen de judecată.
o art. 1069 / NCPC: for de necesitate, instanța română este competentă să judece un litigiu, chiar dacă
nu ne încadrăm în situațiile de mai sus, ca for de necesitate sau atunci când este imposibilă introducerea
unei acțiuni în străinătate sau, în mod rezonabil, nu se poate pretinde reclamantului să introducă acțiunea
în străinătate.
Dacă instanța română este sesizată, ea trebuie să își verifice competența internațională. Dacă este
competentă, va continua judecata. Dacă nu este competentă, va respinge cererea ca nefiind de competența
instanței române. Calea de atac este exclusiv recursul.

52
NCPC reglementează:
Litispendența în art. 1075 / NCPC - atunci când o cerere este pendinte în fața unei instanțe străine, instanța
română, dacă este sesizată ulterior cu un litigiu, între aceleași părți, având același obiect și aceeași cauză
juridică, poate să suspende judecata până la pronunțarea hotărârii de către instanța străină.
Conexitatea în art. 1076 / NCPC - când instanța română este sesizată cu judecarea unei cereri, ea este
competentă să judece și cererile conexe atunci când acest lucru este în interesul soluționării cauzei și evitării
pronunțării unor hotărâri contradictorii.
NCPC reglementează și cazurile de competență exclusivă a instanțelor române și de competență
preferențială a instanțelor române.

Competența exclusivă
Situații:
A. Competența exclusivă ratione personae, art. 1078 / NCPC.
Instanțele române sunt exclusiv competente să judece litigiile cu element de extraneitate din sfera statutului
personal care se referă la:
- acțiunile privind actele de stare civilă, atunci când acele acte au fost întocmite în România și privesc
un cetățean român sau o persoană domiciliată în țară;
- acțiunile privind încuviințarea adopției, când adoptatul este cetățean român sau domiciliază în
România;
- acțiunile privind măsurile de ocrotire ale unei persoane care este cetățean român cu domiciliul în
România: tutela, curatela sau interdicția judecătorească;
- acțiunile privind desfacerea, nulitatea sau anularea căsătoriei, dacă la data introducerii cererii ambii
soți domiciliază în România sau unul dintre ei este cetățean român. Fac excepție litigiile privind bunurile
imobile din patrimoniul soților.

B. Competența exclusivă ratione materiae, art. 1079 / NCPC.

Instanțele române sunt competente exclusiv să judece litigii cu element de extraneitate care se referă la:
- acțiunile reale imobiliare când imobilul este situat în România;
- acțiunile privind bunurile succesorale, atunci când defunctul a avut ultimul domiciliu în țară;
- acțiunile privind contractele încheiate cu consumatorii, dacă acel consumator are domiciliul sau
reședința obișnuită în țară.

Competența preferențială
Art. 1080 / NCPC. Situații:
A. Competența ratione personae sau ratione loci.
Instanțele judecătorești române sunt competente să judece litigii în următoarele situații:

• în materie de obligații de întreținere, dacă creditorul obligației (reclamantul) își are domiciliul în țară;
• în materia obligațiilor contractuale, dacă locul încheierii contractului sau locul executării, măcar în
parte, contractului se află în țară;
• în litigiile privind obligațiile necontractuale, dacă locul săvârșirii faptului sau locul producerii
prejudiciului se află în țară;

53
 • cu privire la un contract de transport, dacă locul de încărcare sau de descărcare/debarcare a mărfii
sau persoanei care face obiectul transportului este în România;
• într-un contract de asigurare, dacă bunul asigurat sau evenimentul asigurat (riscul asigurat) s-a
produs în țară;
• în materie succesorală, dacă ultimul domiciliu al defunctului se află în România, pentru alte acțiuni
decât cele reale.

B. Ratione materiae.
Instanțele române sunt competente:
• procesul se referă la ocrotirea minorului sau a unei persoane puse sub interdicție, care este cetățean
român, chiar dacă are domiciliul în străinătate;
• cererile de divorț dacă la data introducerii cererii reclamantul domiciliază în România de cel puțin
un an;
• pentru declararea judecătorească a morții unui cetățean român;
• litigii privind acte/ fapte se stare civilă dacă cel puțin una dintre părți este cetățean român;
• litigiile de proprietate intelectuală dacă cel puțin una din părți este cetățean român sau domiciliază
în țară;
• procesele între străini dacă ei au convenit expres privind competența instanței române și aveau
dreptul să încheie o asemenea convenție;
• procesele privind abordajul asistența sau salvarea navelor/ aeronavelor dacă au pavilion român;
• răspunderea pentru produse dacă ele sunt originare din România.

2. Reglementările europene privind competența jurisdicțională

Regulamentul 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie
civilă și comercială (Bruxelles I)
A intrat în vigoare în 2002, România l-a preluat cu caracter obligatoriu la 1 ianuarie 2007. Se aplică în toate
țările Uniunii Europene, cu excepția Danemarcei. S-a aplicat pentru toate acțiunile care s-au introdus până
la 10 ianuarie 2015, când a intrat în vigoare un alt Regulament, 1215/2012 al Parlamentului European și al
Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și
comercială (Bruxelles I bis).

Regulamentul 44/2001 (Bruxelles I), cum îi arată și denumirea, are prevederi privind competența,
recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, această sintagmă de materie civilă și
comercială exprimă că este vorba despre litigii în domeniul privat. Nu se aplică așadar în materia dreptului
public și nici unde se aplică următoarele trei regulamente care vor fi dezbătute puțin mai încolo.
Reglementări de competență:
- regula generală: persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acționate în justiție,
indiferent de naționalitatea lor, în fața instanței statului membru unde își au domiciliul;
- patru reguli speciale privind competența:
i. Competența facultativa ratione materiae, art. 5: o persoană care domiciliază pe teritoriul unui stat
membru poate fi acționată în justiție pe teritoriul altui stat membru decât statul în care își are domiciliul
în următoarele situații:
a. în materie contractuală, la locul unde obligația contractuală a fost sau urmează a fi executată, este
competentă instanța de la locul executării;

54
 b. în materie de obligație de întreținere, poate fi competentă și instanța statului unde creditorul este
domiciliat sau are reședința obișnuită;
c. în materia obligațiilor necontractuale, poate fi competentă instanța statului membru de la locul unde
s-a produs prejudiciul sau de la locul unde s-a săvârșit fapta, la alegerea reclamantului;
d. dacă acțiunea urmărește sucursala, agenția, acțiunea poate fi introdusă la locul unde aceasta își are
sediul.

ii. Competența imperativă a unor anumite instanțe (indiferent de domiciliul paratului)

a. În materia asigurărilor. Se face o distincți după cum:
o asigurătorul este pârât, asiguratorul fiind persoana mai puternică din raportul juridic, care nu trebuie
protejată. Asiguratul este reclamant - în această situație, asiguratul-reclamant are două posibilități:
- să se ducă la instanța de la domiciliul asigurătorului-pârât (regula generală) - actum sequitor
forum rei
- să se ducă la instanța de la domiciliul său (al asiguratului) - măsură protectivă pentru asigurat.
o asigurătorul este reclamant. Acesta nu are decât o singură posibilitate - se duce la instanța de la
sediul pârâtului.
De la dispozițiunile prezentei secțiuni nu se poate deroga prin convenție, de aceea se consideră că este o
convenție imperativă, decât dacă (excepții):
- convenția se încheiere ulterior nașterii litigiului,
- când prin convenție se prevede posibilitatea asiguratului de a sesiza alte instanțe decât cele indicate.
Asiguratul poate merge la domiciliul pârâtului asigurător, la domiciliul lui, dar și la o altă instanță.

b. În materia contractelor încheiate cu consumatorii. Aceeași distincție:

o Consumatorul este reclamant. Dacă acel consumator care este persoana slabă din acel contract este
reclamant, poate merge fie la instanța de la domiciliul lui, fie la instanța de la domiciliul celeilalte
părți.
o Consumator este pârât. Profesionistul-reclamant merge la instanța de la domiciliul consumatorului-
pârât.
De la această competență nu se poate deroga prin convenție, decât dacă (excepții):
- se încheie ulterior nașterii litigiului,
- i se conferă posibilitatea consumatorului de a sesiza și o altă instanță.

c. În materia contractelor individuale de muncă:

o Angajatorul este pârât - angajatorul fiind partea mai puternică din raportul juridic. Reclamantul
salariat sau angajat poate merge la sediul angajatorului sau la domiciliul său.
o Angajatorul-reclamant merge numai la domiciliul angajatului.
Competența este imperativă, cu două excepții:
- Ulterior nașterii litigiului
- I se permite numai angajatului să sesizeze și o altă instanță

Sunt competente exclusiv următoarele instanțe:

• În materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere de imobile numai instanțele de la locul
situării imobilului (locus rei sitae);

55
 • În litigiile privind validitatea constituirii, nulitatea sau dizolvarea societăților sau a altor persoane
juridice este exclusiv competenta instanța de la sediul respectivei persoane juridice;
• Litigiile privind validitatea înregistrărilor intr-un registrul public sunt competente exclusiv instanțele
de la sediul registrului;
• Litigiile privind înregistrarea și valabilitatea mărcilor, brevetelor, desenelor și modelelor industriale
este competenta instanța de la locul unde este înregistrat marca, brevetul.
• Pentru cererile de executare a unei hotărâri, la instanța unde urmează sa se efectueze executarea;
locus executionis;
Când intervine prorogarea legala de competenta, atunci când intervine electio fori, alegerea instanței se face
de către părți. Regulamentul permite părților sa aleagă instanța competenta fie anterior ivirii litigiului, fie în
ipoteza unui litigiu existent, instanța aleasa având competenta excluziva de soluționare a litigiului daca
părțile nu au convenit altfel. Convenția se încheie în conformitate cu uzanțele sau cerințele statului.

ASPECTE CONEXE COMPETENTEI

Regulamentul prevede soluția procedurala în cazul în care o instanța constata ca în speță competenta
exclusiva de soluționare a litigiului aparține instanței unui alt stat membru. Soluția este ca din oficiu instanța
romana sa se declare necompetenta, nu se prevede declinarea ca regula.
De asemenea textul reglementează situația litispendenței și pe cea a conexității.
LITISPENDENȚA - În cazul în care instanța romana constata ca o cerere în care exista tripla identitate este
înaintat în fata unui alt stat membru, este obligata sa suspende din oficiu acțiunea pana în momentul în care
se stabilește competenta primei instanțe sesizate. Daca se declara competenta instanța mai întâi sesizata,
instanța romana ulterior sesizata își va declina competenta în fata instanței prima sesizata.
CONEXITATEA - Instanța romana poate sa suspende judecata daca o acțiune este pendinte în fata instanței
dintr-un alt stat. Daca este în faza primei instanțe, poate chiar declina competenta în favoarea instanței mai
întâi sesizate daca acea instanța s-a declarat competenta și daca legislația romana nu interzice acest lucru.

Regulamentul 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în

materie matrimonială și în materia răspunderii părintești (Bruxelles II bis)
Regulamentul 1215/2012 (Bruxelles I bis) intrat în vigoare la 10 ianuarie 2015, nu aduce modificări majore
în materie de competenta.
Tot în materie de competenta daca regulamentele 44 și 1215 au un domeniu de aplicare general, în materie
civila și comerciala, la nivelul UE exista reglementari speciale de competenta cu dispoziții de excepție,
specifice fata de cele generale din 44 și aceste reglementari speciale sunt în 3 materii:
i. În materie matrimoniala și a responsabilității părintești; Vorbim despre Regulamentul 2201/2003
privind competenta, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimoniala și în
materia responsabilității părintești. Este cunoscut sub denumirea de Regulamentul Bruxelles II bis pt ca
înlocuiește un regulament din anul 2000 care a fost Regulamentul Bruxelles II. Regulamentul acoperă doua
domenii majore:
A. Regimul căsătoriei;
Reglementează instanțele competente în UE cu privire la divorț, separația de corp și anularea căsătoriei. În
aceasta materie regulamentul reglementează o competenta de fond și o competenta reziduala.
Competenta de fond - sunt competente sa hotărască în problemele privind divorțul, separarea de corp și
anularea căsătoriei, instanțele judecătorești din statul membru:

56
• Pe teritoriul căruia se afla reședința obișnuită a soților sau ultima reședința obișnuită a soților în cazul în
care cel puțin unul dintre ei mai locuiește acolo sau reședința obișnuită a paratului sau în caz de cerere
comuna reședința comuna a unuia dintre soți sau reședința obișnuită a reclamantului daca acesta a
locuit acolo cel puțin un an înaintea introducerii cererii;
• Instanța de cetățenie a celor doi soți, în cazul în care cei doi au cetățenie comuna;
Competenta reziduala - în cazul în care nicio instanța judecătorească dintr-un stat membru nu este
competenta în temeiul vreuneia din situațiile de mai sus, atunci competenta va fi stabilita potrivit legislației
fiecărui stat membru, trimițând așadar la lex fori.

B. Regimul responsabilității părintești; exista 3 reglementari de competenta:

a. Competenta pe fond
Sunt competente în toate acțiunile privind răspunderea părinteasca, instanțele din statul membru unde
copilul își are reședința obișnuită în momentul sesizării instanței (regula). De la aceasta regula exista doua
excepții:

• În cazul în care copilul se muta în mod legal dintr-un stat membru în altul și dobândește o noua
reședința obișnuită, instanțele de judecata din statul fostei reședințe obișnuite își mai păstrează competenta
de a soluționa litigiile privind răspunderea părinteasca pe o perioada de 3 luni de la mutare;
• În cazul în care copilul este deplasat ilicit sau este reținut intr-un alt stat membru, instanțele de
judecate din statul în care copilul și-a avut reședința obișnuită pana la momentul răpirii sau reținerii, rămân
competente.
b. Competenta reziduala
Merge pe același raționament, competenta e reglementata de legislația statului membru de unde este
sesizata instanța (lex fori) - daca nicio instanță nu apare competentă potrivit regulilor de mai sus.
c. Instanța mai bine plasata
Cu titlu de excepție instanțele judecătorești dintr-un stat membru, competente sa soluționeze pot totuși, în
cazul în care considera ca o instanța dintr-un alt stat membru ar fi mai bine plasata pentru soluționarea
cauzei pentru ca acel copil are o legătură speciala cu statul străin, instanța romana poate sa suspende
procedura și sa invite părțile sa adreseze o cerere instanței din statul mai bine plasat sau poate sa solicite
instanței din statul mai bine plasat sa-și exercite competenta.

ii. În materia obligațiilor de întreținere;

Regulamentul 4/2009 privind competenta, legea aplicabila, recunoașterea și executarea hotărârilor și
cooperarea în materie de obligații de întreținere
A. Dispoziții generale
Are competenta de a hotărî în materia obligațiilor de întreținere:

• Instanța judecătorească de unde se afla reședința debitorului obligației de întreținere;

• Instanța judecătorească de la locul reședinței obișnuite a creditorului adică a persoanei care solicita
obligația de întreținere;

B. Electio fori
Autonomia de voință a părților este permisa, acestea putând conveni ca anumite instanțe sa soluționeze
litigiile născute sau care s-ar putea naște în materia obligațiilor de întreținere, dar autonomia de voință este
una limitata și anume, părțile pot alege numai una din următoarele instanțe:

57
 • Instanța în statul căreia una dintre părți își are reședința obișnuită;
• Instanța cetățeniei uneia dintre părți;
• În ceea ce privește obligațiile de întreținere intre soți și foștii soți pot fi alese fie instanța competenta
sa soluționeze litigiile în materie matrimoniala, fie instanța unde soții și-au avut reședința obișnuită comuna
cel puțin un an de zile;
Daca o parte formulează o acțiune în instanța unui stat chiar daca nu este competenta acea instanța, dar
paratul se înfățișează în fata ei, instanța devine competenta. Prin urmare este o competenta întemeiată pe
înfățișarea paratului.

C. Competenta subsidiara
Când nicio instanța nu este competenta potrivit regulilor de mai sus, iar părțile au cetățenie comuna este
competenta instanța cetățeniei comune.

D. Ideea forului de necesitate (forum necessitatis)

În cazul în care nu există vreo instanță competentă, va fi competentă instanța cu care litigiul prezintă o
legătură suficientă.

Regulamentul 1346/2000 privind procedurile de insolventa

Regulamentul reglementează majoritar aspecte de procedura, dar exista și unele dispoziții (Art. 3)
referitoare la competenta.
În primul rând este reglementata o regula: competenta de a deschide procedura de insolventa revine
instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se afla centrul intereselor principale ale debitorului. Așadar
punctul de legătură este centrul intereselor principale ale debitorului. În cazul unei societăți sau al unei alte
persoane juridice centrul intereselor principale este acolo unde se afla sediul social - locul unde debitorul
exercită în mod netranzitoriu (nu temporar) o activitate economică cu mijloace umane și materiale.

Situații speciale:
a. Când centrul intereselor principale ale debitorului este situat pe teritoriul unui stat membru,
instanțele unui alt stat membru sunt competente sa deschidă procedura insolventei împotriva debitorului
numai daca el are un sediu pe teritoriul celui de-al doilea stat membru, dar efectele procedurii se limitează
la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de-al doilea stat. Așadar, daca o banca străină are sediul într-
o alta tara UE dar are pe teritoriul României o filiala, o sucursala care are o masa de bunuri proprii, un capital
afectat, poate porni procedura falimentului fata de acel debitor pentru masa patrimoniala aflata în tara.
b. În cazul în care se deschide procedura insolventei în statul unde debitorul își are centrul intereselor
sale, procedura deschisa ulterior în Romania nu poate fi decât una secundara, de lichidare. Procedura
secundara nu poate fi deschisa așadar de regula înaintea deschiderii procedurii principale, cu excepția
cazurilor în care fie procedura principala nu poate fi deschisa, fie procedura secundara este ceruta de un
creditor care își are domiciliul, reședința obișnuită sau sediul social în Romania, iar creanța lui este născută
din exploatarea sediului secundar din Romania.

58
CURSUL 10
II. LEGEA APLICABILA PROCEDURII ÎN LITIGIILE DE DREPT INTERNATIONAL PRIVAT
1. Dreptul intern
Aspectele privind legea aplicabila procedurii sunt reglementate de art. 1082 și 1087-1091 / NCPC.
Capacitatea procesuala este reglementata de legea națională a persoanei despre care este vorba. În
consecință, capacitatea procesuala este calificata ca o problema de capacitate, iar nu o problema de
procedura. Procedura în materia procesului civil internațional este guvernata de lex fori. NCPC face și o
calificare secundara a noțiunii de problema de fond sau problema de procedura și spune calificarea unei
probleme ca fiind de fond sau de procedura este supusa legii romane, daca instanța romana este cea
sesizata. Este o calificare secundara fiindcă se face după lex causae.
Calitatea procesuala, obiectul și cauza acțiunii sunt probleme de fond și se supun legii care guvernează
fondul raportului juridic.
O reglementare mai complexa este în materia probelor, după cum este vorba despre proba actelor juridice
sau a faptelor juridice. Mijloacele de proba pentru dovedirea unui act juridic sunt supuse legii alese de părți,
daca exista o asemenea alegere și daca legea locului încheierii actului permite ca părțile sa aleagă, în caz
contrar fiind supuse legii locului încheierii actului. Faptele sunt probate potrivit legii locului unde s-au produs.
Este prevăzută și o dispoziție de ocrotire a ordinii publice de drept privat internațional roman.
! - În cazul în care legea romana admite și alte mijloace de proba ale actului sau faptului decât legea străină
aplicabila potrivit normelor conflictuale menționate mai sus, se va aplica legea romana. Administrarea
probelor este supusa legii romane.

A. Cooperarea judiciara internațională - implica trei instituții

SEDIUL MATERIEI: Legea 189/2003 privind asistenta judiciara internațională în materie civila și comerciala.
Legea da o definiție a cooperării judiciare internaționale. Asistenta judiciara internațională se refera la
ansamblul procedurilor de cooperare intre autoritățile judiciare romane și străine în vederea soluționării
unui litigiu.

Comunicarea de acte judiciare și extrajudiciare în și din străinătate.

Scopul acestei proceduri este aducerea ei la cunoștința destinatarilor (părți, martori, alți participanți), în
cazul în care aceasta procedură se face la cererea unui stat solicitant și se adresează autorităților altui stat
solicitant. Actele judiciare sunt definite ca fiind acele acte care se emit în procesul civil sau comercial și a
căror comunicare este de competenta autorităților judiciare (instanțele de judecata) și este vorba de citații,
cereri de chemare în judecata, hotărâri, cereri privind exercitarea cailor de atac etc.
Legea se refera și la comunicarea actelor extrajudiciare, anume actele efectuate mai ales de notarii publici,
de executorii judecătorești etc.
a. Comunicarea de acte din Romania în străinătate
- Prin autoritatea centrala. Se desemnează o autoritate centrala prin intermediul căreia autoritățile
romane solicitante (instanțe, notari, executori etc.) pot sa efectueze comunicări de acte judiciare și
extrajudiciare în străinătate. În momentul în care primește solicitarea, Ministerul Justiției (autoritatea
centrala) trebuie sa facă un control de regularitate internațională, iar apoi procedează la transmiterea lor. În
principiu, comunicarea se face către autoritatea centrala corespondenta din statul solicitat.
- Către misiunile diplomatice sau consulare romane în statul solicitat (prin MAE).
- Prin posta, direct destinatarului actului.

59
 b. Comunicarea de acte din străinătate în Romania.
Tot Ministerul Justiției este autoritatea centrala desemnata sa primească cererile de asistenta judiciara.
După efectuarea controlului de regularitate internațională, Ministerul Justiției transmite cererea de
asistenta judiciara venita din străinătate și documentele anexate către judecatoria în a cărei raza teritoriala
își are domiciliul ori sediul destinatarul. Judecatoria solicitata va lua, de îndată, masurile necesare în vederea
îndeplinirii procedurii de comunicare potrivit NCPC.
Cererea de comunicare de acte poate fi refuzata de către instanța judecătorească din Romania numai în
cazul în care aceasta instanța apreciază ca respectiva comunicare ar aduce atingere suveranității sau
siguranței naționale. În acest caz, refuzul este comunicat de îndată, în scris, cu prezentarea motivelor, către
autoritatea străină solicitanta.

Comisiile rogatorii.
Comisia rogatorie internațională în materie civila sau comerciala este actul prin care o autoritate judiciara
din statul solicitant mandatează o autoritate judiciara din statul solicitat sa îndeplinească, în locul și în
numele sau, un act judiciar intr-un caz determinat.
Comisiile rogatorii se solicita, de regula, pentru administrarea de probe precum audierea de martori,
interogatoriul unei părți, obținerea de documente sau informații, efectuarea de expertize, realizarea de
anchete sociale etc.
a. Solicitarea de comisii rogatorii în străinătate.
La cererea oricărei părți litigante sau din oficiu, autoritățile judiciare romane pot sa solicite efectuarea unei
comisii rogatorii în străinătate. Aceste autorități judiciare romane trebuie sa adreseze cererea de comisie
rogatorie Ministerului Justiției. După controlul de regularitate internațională, Ministerul transmite cererea
de comisie rogatorie fie autorității centrale competente din statul solicitat, fie misiunii diplomatice sau
consulare romane din statul solicitat prin intermediul MAE.
b. Solicitarea de comisii rogatorii primite din străinătate.
Ministerul Justiției este autoritatea centrala competenta sa primească cererile de comisii rogatorii de la
autoritățile judiciare străine și sa le transmită judecătoriei în a cărei raza teritoriala urmează sa se efectueze
actul judiciar solicitat. Judecatoria va executa comisia rogatorie potrivit regulilor de procedura din dreptul
roman. Totuși, la cererea autorității judiciare străine, se poate lua în considerare folosirea unei proceduri
speciale în cazul în care ea nu contravine legislației romane. Instanța romana este obligata sa informeze
autoritatea judiciara străină solicitanta asupra datei și locului unde procedura se va efectua, pentru ca se
poate permite, la cerere, participarea la procedura a magistraților străini.
Comisia rogatorie poate fi refuzata în doua cazuri, anume când se aduce atingere suveranității sau siguranței
naționale sau când executarea comisiei nu intra în competenta puterii judecătorești.

Informațiile asupra dreptului străin.

Tot Ministerul Justiției este cel care este desemnat prin Legea 189/2003 ca autoritate centrala pentru a
transmite informații asupra dreptului roman în cazuri judiciare determinate și pentru a solicita informații
asupra dreptului străin la cererea autorităților judiciare romane.
Cererile de informații asupra dreptului străin pot fi făcute și de către o parte în litigiu. De regula, aceasta
solicitare este făcută de către instanța. Când este făcută de către o parte litiganta, trebuie sa fie însoțită de
o încheiere de admitere a acestei cereri de către instanța romana în fata căreia este formulata.

60
Când se cer informații asupra dreptului roman, Ministerul Justiției formulează răspunsul, la care anexează
documente complementare precum texte de lege, lucrări doctrinare, dar, totodată, Ministerul Justiției poate
sa solicite sprijinul altor organe romane pentru a răspunde la cererea de informații privind dreptul roman,
precum o universitate. Refuzul este posibil în condițiile deja menționate, iar răspunsul trebuie trimis cat mai
curând cu putință.

B. Supralegalizarea
În NCPC, aspectul este reglementat de art. 1093. Problema supralegalizării se pune atunci când un act public,
întocmit de către o autoritate străină, se cere a fi prezentat în fata unei instanțe romane. Regula este aceea
ca actele publice străine prezentate în fata instanțelor romane trebuie supralegalizate. Daca este vorba, spre
exemplu, de o hotărâre judecătorească străină invocata în fata instanței romane trebuie sa parcurgă câțiva
pași, anume trebuie parafata de către autoritatea emitenta și supralegalizată de către autoritatea
administrativa ierarhica din statul de origine, de către misiunea diplomatica sau consulara romana din statul
străin în scopul certificării autenticității semnăturilor și sigiliilor și de către MAE. Regula este extrem de dificil
de aplicat în practica, motiv pentru care exista scutire de supralegalizare. Aceasta poate sa aibă temeiul în
lege, într-o convenție internațională la care Romania este parte sau pe baza de reciprocitate.

2. Reglementari uniformizate privind procedura propriu-zisa în litigiile de drept internațional privat

A. Cooperarea judiciara internațională

Comunicarea de acte judiciare și extrajudiciare în și din străinătate.
Reglementarea la nivelul Uniunii Europene - Este vorba despre Regulamentul 1393/2007 al
Parlamentului European și al Consiliului privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor
judiciare și extrajudiciare în materie civila și comerciala.
Fiecare stat membru este obligat sa desemneze un agent de transmitere, respectiv un agent de primire a
actelor judiciare și extrajudiciare din celelalte state membre. În ceea ce privește Romania, agenții sunt
menționați de Legea 189/2003, care prevede ca actele judiciare sunt comunicate direct de către instanțele
romane către autoritățile primitoare sau direct către destinatari. În cazul în care transmiterea de acte se face
de către notari, executori ori alte organe decât instanța, comunicarea se face judecătoriei în circumscripția
căreia notarul ori executorul își are sediul profesional. În cazul agenților de primire, actele judiciare sau
extrajudiciare vin la judecatoria în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul destinatarul.

În ceea ce privește mijloacele de transmitere a actelor extrajudiciare, Regulamentul 1093/2007 precizează

următoarele mijloace de transmitere:
- Direct intre agentul de transmitere și agentul de primire din cele doua tari membre ale Uniunii
Europene. Transmiterea se face prin orice mijloc corespunzător, iar actul trebuie transmis însoțit de o cerere
pe un formular-tip, care este anexat regulamentului și care trebuie completat în limba oficiala a statului de
destinație. Actele transmise sunt scutite de supralegalizare. În cazul în care sunt primite acte din străinătate,
agenția de primire, în momentul primirii actului, este obligata sa emită o confirmare de primire, tot pe un
formular-tip cuprins în regulament și urmează sa dea curs acestei cereri sau, daca nu poate, va returna actul
către agenția de trimitere. Agenția de primire (judecatoria) comunica actul în conformitate cu legea statului
de destinație (legea romana), de regula, dar poate sa o facă și potrivit legii străine, daca i se cere acest lucru
și nu este incompatibil cu legislația romana. Comunicarea trebuie făcută în termen de maxim 1 luna de la
primire, iar daca acest lucru nu este posibil, trebuie sa comunice imediat agentului de transmitere.

61
 - Pe cale diplomatica sau consulara, adică prin agenții diplomatici sau consulari ai statului de primire,
localizați în statul de transmitere.
- Pe cale diplomatica sau consulara, dar prin agenții de transmitere din statul de primire.
- Prin serviciile de curierat sau prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire.
- Prin orice persoana care are un interes în cauza, prin intermediul unui funcționar judiciar.

Situația comunicării de acte în afara UE - În aceasta situație este aplicabila Convenția de la Haga din
15 noiembrie 1965 privind notificarea și comunicarea în străinătate a actelor judiciare și extrajudiciare în
materie civila sau comerciala.
Convenția obliga statele sa desemneze o autoritate centrala. În cazul României, Ministerul Justiție joaca
acest rol. Comunicarea se va face:
- Prin autoritatea centrala. Ea este cea care are sarcina de a primi cererile de modificare și de a le
transmite în străinătate. Și convenția are un formular-tip anexat și prevede completarea acestuia în limba
engleza sau franceza sau una din limbile oficiale ale statului de destinație. Trebuie sa se emită o confirmare
a primirii actului și a efectuării comunicării.
- Prin agenții diplomatici sau consulari străini din Romania.
- Prin agentul diplomatic sau consular roman din tara de destinație.
- Prin serviciul de posta și curierat, cu condiția ca statul de destinație sa nu se opună la aceasta.
- Direct, daca este admisa de către statele respective. Convenția prevede ca un stat nu poate refuza
notificarea și comunicarea actelor decât daca considera ca este adusa atingere suveranității sau securității
sale naționale.

Comisiile rogatorii.
Reglementarea la nivelul Uniunii Europene - Este aplicabil Regulamentul 1206/2001 privind
cooperarea intre instanțele statelor membre în domeniul obținerii de probe în materie civila sau comerciala.
Comisiile rogatorii se fac prin:
- Comunicarea directa intre instanțe. Atunci când o instanța romana dorește sa procedeze la un act
de cercetare, adică la administrarea unei probe intr-un alt stat membru, regulamentul prevede transmisia
directa a cererii intre instanța solicitanta din Romania și instanța solicitata din celălalt stat membru. Nu se
face comunicarea chiar cu orice instanța din străinătate, ci se întocmește o lista a instanțelor prin care se
poate proceda la efectuarea comisiilor rogatorii. Comisia rogatorie se înaintează pe baza unui formular-tip
realizat pe baza regulamentului, întocmit în limba oficiala a statului membru solicitat, iar instanța de primire
în statul solicitat are obligația sa confirme primirea tot pe baza unui formular-tip. Instanța solicitata trebuie
sa efectueze actul fără întârziere în conformitate cu legea procedurala din tara sa, dar poate folosi procedura
din tara statului solicitant, daca nu este incompatibila cu propria ei legislație. De asemenea, se prevede
posibilitatea ca părțile sa participe la efectuarea comisiei rogatorii în străinătate. Un membru al instanței
solicitante poate participa, la cerere, la efectuarea procedurii în străinătate. Instanța solicitata poate aplica
masuri de constrângere prevăzute de legea ei națională (aducerea cu mandat a unui martor). Executarea
comisiei rogatorii poate fi refuzata în cazul în care persoana căreia ii este adresata refuza sa depună mărturie,
iar acel refuz este legal în temeiul dreptului statului solicitat.
- Îndeplinirea directa a actului de cercetare de către instanța solicitata. Când o instanța romana
dorește sa procedeze direct la un act de cercetare judiciara intr-un alt stat membru, trebuie sa adreseze o
cerere în acest sens autorității centrale din statul solicitat. Instanța romana poate proceda la o comisie
rogatorie directa în străinătate, dar regulamentul spune numai pe baza voluntara. Este posibil ca autoritatea
centrala din statul solicitat sa desemneze și un însărcinat al unei instanțe locale sa însoțească pe judecătorul
roman care efectuează actul de procedura.

62
 Situația comisiilor rogatorii în afara UE - Este aplicabila Convenția de la Haga din anul 1970 privind
obținerea de probe în străinătate în materie civila sau comerciala. Comisiile rogatorii se fac:
- Prin intermediul autorității centrale din statul solicitat, care va desemna un magistrat competent din
statul solicitat.
- Prin intermediul agenților diplomatici sau consulari. Este vorba despre agenții diplomatici sau
consulari romani din statul solicitat. Procedura este aplicabila pentru ipoteza în care persoana cu care se
efectuează comisia rogatorie este un cetățean al statului solicitant. În acest caz nu este nevoie de o
autorizare speciala din partea autorității centrale din statul solicitant. Daca este vorba despre un cetățean
străin din statul solicitat, trebuie sa existe o autorizare din partea autorității centrale din statul solicitat, fie
de la caz la caz, fie în mod general.
- Prin împuternicit numai cu autorizarea autorității centrale din statul solicitat, de la caz la caz ori în
mod general și fără constrângere.

Informațiile asupra dreptului străin.

Este aplicabila Convenția de la Londra din 1968, Convenția Europeana în domeniul informării asupra
dreptului străin.

B. Supralegalizarea
a. La nivelul Consiliului Europei este în vigoare Convenția europeana de la Londra din 1968 privind
suprimarea cerinței supralegalizării pentru documentele întocmite de agenții diplomatici și consulari.
Legalizarea înseamnă acea formalitate care atesta autenticitatea semnăturii pe un document, calitatea
persoanei care a semnat documentul și identitatea stampilei sau a sigiliului. Convenția are o aplicare
restrânsă numai pentru actele întocmite de către agenții diplomatici și consulari din tarile membre ale
Consiliului Europei.
b. La nivel internațional este în vigoare Convenția de la Haga din 1961 cu privire la suprimarea cerinței
supralegalizării actelor oficiale străine. Convenția se refera la actele oficiale, adică actele emise de o
jurisdicție, documentele administrative, actele notariale. Singura formalitate care se cere pentru a opera
scutirea de legalizare (adică pentru a atesta veridicitatea semnăturii, calitatea celui care o semnează și
autenticitatea stampilei) este apostila. Apostila este o ștampila mare, care se aplica pe actul respectiv, care
cuprinde denumirea de apostila, tara unde se emite apostila, actul oficial la care se refera, cine l-a semnat și
faptul ca se atesta ca acestea sunt reale, iar apoi se va verifica identitatea celui care a apostilat.
Pentru actele judiciare apostila se emite de către tribunale, pentru actele notariale apostila se emite de către
Camera notarilor din localitatea unde notarul își are sediu, iar pentru documentele administrative apostila
se emite de către prefectura locala.

III. CONDIȚIA JURIDICA A STRĂINULUI PARTE ÎN PROCES

Este reglementata în art. 1083-1086 / NCPC. Art. 1083 consacra regimul național, anume condiția juridica a
străinului, adică drepturile și obligațiile pe care străinul le are în fata instanței.
Străinii beneficiază de regimul național și în ceea ce privește scutirile de taxe judiciare, de asistenta judiciara
gratuita ori alte facilități procesuale de acest tip în aceleași condiții ca și cetățenii romani, dar pe baza de
reciprocitate. Scutirea de cauțiune judiciara - Persoana străină nu va fi ținută sa depună nicio cauțiune sau
vreo alta garanție în fata instanțelor romane pentru simplul motiv ca este străin. Curatorul special - Străinului
lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă și căruia, potrivit legii naționale, nu
i s-a asigurat o reprezentare ori o asistenta la întocmirea actului de procedura în tara, instanța romana ii va
putea numi un curator special.

63
Există și o reglementare internațională (Convenția de la Haga din 1980) privind facilitarea accesului
internațional la justiție. Această Convenție prevede că cetățenii unui stat contractant, și persoanele juridice
străine beneficiază de asistență judiciară în materie civilă sau comercială în fiecare stat membru la Convenție
în condițiile prevăzute de Legea națională, așadar regimul național și Convenția spune că fiecare stat este
obligat să numească o autoritate centrală care să soluționeze cererile de asistență judiciară.
! - Convenția prevede și ea scutirea de cauțiune judiciara și, de asemenea, cetățenii unui stat contractant pot
obține în aceleași condiții ca și naționalii eliberarea și legalizarea de copii sau extrase după registrele publice
sau deciziile instanței.
Acordul european de la Strasbourg din 1977 - prevede că orice persoană având reședința obișnuită pe
teritoriul unuia dintre statele contractante care dorește să solicite asistență judiciară pe teritoriul unei alte
părți contractante poate prezenta cererea de asistență la autoritatea centrală din statul reședinței sale
obișnuite. Această autoritate centrală de la sediul solicitantului de asistență este obligată să transmită
cererile de asistență direct către autoritatea centrală primitoare. Totodată, are obligația să acorde
solicitantului asistență și informații privind cererea sa de asistență judiciară într-o altă țară.

IV. EFECTELE HOTĂRÂRILOR JUDECĂTOREȘTI STRĂINE ÎN ROMANIA

Sunt două temeiuri juridice pe care le vom avea în vedere pentru analiza aspectelor legate de recunoaștere
și executare: reglementarea din NCPC care reprezintă dreptul comun și se aplică ori de câte ori nu este vorba
despre hotărâri pronunțate în statele membre ale UE, pentru care se aplică o altă reglementare
(Regulamentul 44/2001).

REGLEMENTĂRILE DE DREPT INTERN

Reglementarea de drept comun - Art. 1093 - 1109 / NCPC
În lege se prevede în primul rând noțiunea de hotărâre străină - intra actele instanțelor de judecata, actele
notariale și actele altor autorități publice.
! - Prevederile NCPC sunt aplicabile în cazul care nu exista reglementari la nivelul UE (deci pentru statele
nemembre ale UE).
Sunt analizate cele 3 efecte ale hotărârilor străine:

• Autoritatea de lucru judecat care se exprimă în planul de care noi ne ocupăm prin instituția
recunoașterii unei hotărâri judecătorești străine,
• Efectul executoriu, forța executorie,
• Forța probantă a hotărârii judecătorești.

A. RECUNOAȘTEREA hotărârilor străine (a autorității de lucru judecat)

Recunoașterea poate fi de plin drept sau judiciara.
1. Recunoașterea de plin drept se refera numai la hotărârile străine care privesc statutului personal al
cetățenilor statului unde au fost pronunțate. Ex. Art. 1094 prevede ca o hotărâre străină privind statutului
personal al unui cetățean străin va fi recunoscută de plin drept în Romania. Așadar aceasta nu operează
decât pentru un singur aspect: statutul personal. Condițiile sunt - ordinea publică de DIP român să nu fie
încălcat și să nu fi fost încălcat dreptul la apărare (recunoașterea de iure).

64
 2. Recunoașterea judiciara se face daca hotărârea străină îndeplinește 2 pachete de condiții:
a. Condiții pozitive
• Hotărârea să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată. Se observă că se apreciază
caracterul definitiv după legea străină;
• Instanța care a pronunțat-o să fi avut potrivit legii ei competența să judece litigiul (se apreciază după
legea străină);
• Să existe reciprocitate în ceea ce privește efectele hotărârilor între România și statul unde hotărârea
care se cere a fi recunoscută a fost pronunțată (acestea au fost condiții pozitive generale);
• Pachet de condiții pozitive speciale: pentru hotărârile pronunțate în default (în absența pârâtului).
Instanța română va verifica din oficiu dacă pentru partea care a pierdut procesul a i-a fost înmânată
citația și dacă i s-a dat posibilitatea se a se apăra și de a exercita căile de atac împotriva hotărârii.

b. Condițiile negative - motivele de refuz ale recunoașterii în următoarele cazuri:

• Dacă este manifest contrară ordinii publice DIP român;
• Dacă hotărârea a fost pronunțată într-o materie în care persoanele nu dispun liber de drepturile lor, deci
nu există posibilitatea de încheiere a unei tranzacții, și hotărârea a fost pronunțată cu scopul exclusiv de
a sustrage cauza de sub incidența legii române care ar fi fost aplicabilă potrivit DIP român. Este vorba
despre frauda la lege în DIP;
• Procesul a fost soluționat deja între aceleași părți printr-o hotărâre chiar nedefinitivă a instanței române
(asta ar fi așadar autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești române) sau se află în curs în
fața unei instanțe române (litispendență internațională);
• Când hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată anterior în străinătate, dar susceptibilă de
a fi recunoscută în România;
• Instanțele române aveau competență exclusivă de a soluționa cauza;
• Dacă s-a încălcat dreptul la apărare;
• Dacă hotărârea nu este definitivă (poate face obiectul unei căi de atac în statul unde a fost pronunțată).
Reglementare specială la condiții negative care se referă la situația în care instanța străină a pronunțat o
hotărâre în temeiul unei alte legi decât cea care ar fi fost aplicabilă potrivit normelor conflictuale române.
Norma conflictuală aparține forului, așadar fiecare instanță are pachetul ei de norme conflictuale, iar aici
legiuitorul român a respectat întocmai prevederea din Legea 105 care exprimă o regulă, o excepție de la
regulă și o excepție la excepție care revine la regulă. Regula este că o hotărâre străină nu poate fi refuzată
la recunoaștere pentru simplul fapt că instanța străină a aplicat o altă normă conflictuală decât cea din DIP
român (s-ar desființa dreptul internațional privat). Excepția - afara numai de cazul în care procesul privește
starea civilă și capacitatea unui cetățean român, deci norma conflictuală privind starea civilă și capacitatea
este imperativă în DIP. Unui cetățean român, îi aplici legea lui română, în principiu. Excepția la excepție - în
afară de situația în care soluția adoptată de legea străină privind starea și capacitatea civilă română nu diferă
de soluția la care s-ar fi ajuns conform legii române.
Art. 1097 - judecătorul roman investit cu cererea de recunoaștere a unor hotărâri străine nu poate proceda
la examinarea pe fond a acelei hotărâri și nici nu o poate modifica.

Cui ne adresam pentru recunoaștere?

o Când recunoașterea se judecă pe cale principală. Cererea trebuie făcută la Tribunalul de la domiciliul
/ sediul persoanei care refuză recunoașterea (domiciliul pârâtului). Dacă nu se poate stabili domiciliul /
sediul, legea atribuie competența Tribunalului București.
o Când recunoașterea se judecă pe cale incidentală. Rămâne competentă instanța care judecă cererea
principală.

65
Acte care trebuie depuse (anexate cererii de recunoaștere)
Cererea de recunoaștere trebuie sa îndeplinească condițiile unei cereri de chemare în judecata la care
trebuie atașate copia hotărârii străine, o dovada a caracterului ei definitiv (daca s a pronunțat împotriva unei
persoane care a lipsit trebuie depusa dovada ca a fost citata, ca i s-a comunicat cererea de chemare în
judecata, ca a cunoscut în timp util cererea și hotărârea, ca a putut sa exercite calea de atât). Judecătorul e
liber sa ceara orice alte acte pe care le considera necesare.
! - Actele trebuie supralegalizate.
Codul este relativ flexibil, prevăzând că dacă unul dintre documente lipsește, judecătorul poate acorda un
termen reclamantului pentru completarea dosarului.

Ce caracter are procedura?

Procedura este, de principiu, contencioasă, se dă cu citarea părților, dar textul prevede că se poate da și fără
citare dacă din cuprinsul hotărârii rezultă că pârâtul a fost de acord cu acțiunea.

B. EXECUTAREA hotărârii judecătorești străine.

Efectul executării
Dacă hotărârea judecătorească străină nu este executată de bună-voie de către partea care a căzut în
pretenții, reclamantul (persoana interesată / creditorul) trebuie să formuleze o cerere de încuviințare a
executării. De regulă, creditorul face prin aceeași cerere solicitarea executării.
! - Nu se execută în România hotărârile vremelnice (hotărârile judecătorești străine provizorii) și nici cele prin
care s-au dispus măsuri asiguratorii.
Condiții care trebuie îndeplinite pentru a se încuviința executarea:
- Toate condițiile de la recunoaștere,
- Hotărârea să fie executorie, potrivit legii statului unde a fost pronunțată, deci potrivit legii străine.

Dovada caracterului executoriu a hotărârilor judecătorești străine

Poate să rezulte din cuprinsul hotărârii judecătorești. Dacă nu rezultă, în principiu, printr-un atestat emis de
către instanța care a pronunțat hotărârea judecătorească.

Ce caracter are procedura?

Procedura este contencioasă, deci se face cu citarea părților. Când s-a încuviințat executarea, deci pe baza
hotărârii definitive, se emite titlul executoriu cu menționarea hotărârii române pe care a încuviințat-o.

C. Forța probantă.
NCPC - hotărârea străină beneficiază în România de forță probantă în privința constatărilor pe care le
cuprinde. Totuși, dacă mai era necesar, textul adaugă faptul că forța probantă nu este recunoscută dacă este
contrară ordinii publice de DIP român.

66
 REGLEMENTĂRILE UNIUNII EUROPENE
Regulamentul 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești
în materie civilă și comercială (Bruxelles I).
Se face distincție între recunoaștere și executare. Recunoașterea înseamnă autoritate de lucru judecat, iar
executarea înseamnă puterea executorie.
Acest regulament se referă la hotărârile judecătorești, în principiu. Nu se referă la hotărârile arbitrale
(explicit sunt exceptate - merg pe Convenția de la New York).

A. Recunoașterea (efectul de autoritate de lucru judecat)

Regulamentul 44 prevede că o hotărâre judecătorească pronunțată într-un stat membru este recunoscută
în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură specială. Așadar, se dorește ca
recunoașterea să fie într-un fel de jure, fără procedură specială.
Totuși, dacă se contestă, de debitor în principiu sau de către o autoritate, partea interesată poate solicita
obținerea unei hotărâri judecătorești de recunoaștere. Recunoașterea poate fi făcută pe cale principală
(cerere de recunoaștere) sau pe cale incidentală.
o Dacă cererea este făcută pe cale principală, competența aparține unei instanțe care este menționată
pentru fiecare stat în parte la Anexa II la Regulament. România a declarat Tribunalul ca fiind instanță
competentă pentru soluționarea în fond a cererii (material). Teritorial, trebuie mers la tribunalul unde
domiciliază pârâtul sau la locul de executare dacă se pune vreo problemă.
În fața instanței de recunoaștere un sigur lucru trebuie făcut: să se depună copia hotărârii străine. Așadar,
procedura este la minimum redusă. Totuși, Regulamentul 44 prevede două pachete de condiții negative
pentru recunoaștere, adică două pachete de impedimente la recunoaștere.

Primul pachet de impedimente privește impedimente de procedură propriu-zisă și de fond. Acestea sunt:
- Hotărârea dintr-un alt stat membru al UE este vădit contrară ordinii publice române,
- Problema încălcării dreptului la apărare - nu va fi recunoscută hotărârea judecătorească străină dacă
actul de sesizare al instanței nu a fost comunicat pârâtului care a lipsit la proces,
- Dacă hotărârea judecătorească dintr-un alt stat membru este ireconciliabilă cu o hotărâre
judecătorească pronunțată între aceleași părți pronunțată în România (ocrotirea autorității de lucru judecat
a unei instanțe române),
- Este ocrotită autoritatea de lucru judecat dintr-un alt stat membru sau dintr-un alt stat terț nu va fi
recunoscută hotărârea străină dintr-un alt stat membru dacă este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată
într-un alt stat membru sau stat terț între aceleași părți, având aceleași cauză și același obiect.

Al doilea pachet de impedimente - se referă la impedimente de necompetență. Hotărârea judecătorească

străină nu va fi recunoscută dacă s-a pronunțat cu nesocotirea dispozițiunilor Regulamentului 44 în privința
competenței obligatorii în materie de asigurări, competenței obligatorii în materie de protecția
consumatorului sau cu încălcarea regulilor de competență exclusivă.
Regulamentul prevede mai departe ceea ce și NCPC a preluat - hotărârea judecătorească străină nu poate fi
revizuită pe fond, nici reexaminată, nici modificată.

B. Forța executorie. Dacă la recunoaștere se postulează că aceasta operează fără o procedură specială
(cu excepția ipotezei în care este contestată), la executare trebuie urmată o procedură.
67
Regulamentul 44 prevede că o hotărâre judecătorească pronunțată într-un alt stat membru poate fi
executată în România la cererea părții interesate cu condiția să fie executorie în statul unde a fost
pronunțată. Așadar, în cazul executării, cererea de executare care trebuie făcută potrivit condițiilor din statul
membru (ca format de cerere), două acte trebuie anexate cererii:
- Copia hotărârii (condiție comună cu recunoașterea),
- Trebuie atașat un certificat emis de către autoritatea străină (instanța străină, de regulă, care a
pronunțat hotărârea). Modelul de certificat unic pentru toate țările membre UE este anexat la Anexa V la
Regulament. În esență trebuie să cuprindă următoarele mențiuni: statul membru de origine, instanța care
eliberează certificatul, instanța care a pronunțat hotărârea, menționarea hotărârii de care vorbim (nr. de
referință părți etc.), numele părților care au asistat de asistență judiciară, menționarea explicit a caracterului
executoriu, semnătura și stampila autorității care emite certificatul.

Competența - este aceeași ca la recunoaștere menționată la Anexa II, în România Tribunalul de la domiciliul
pârâtului sau locul de executare.
Regulamentul mai prevede că reclamantul este obligat să-și desemneze un domiciliu procedural în țară în
raza instanței sesizate sau poate să numească un mandatar special (ad litem - pentru litigiu).

Procedura de fond de încuviințare a executării

Procedura de fond se desfășoară fără citarea părților și instanța care judecă nu face decât să verifice cele
două documente: copia și certificatul, fără să ia în discuție impedimentele pe care le-am menționat mai sus,
așadar se face o pură verificare formală.
Hotărârea instanței de fond se comunică reclamantului și pârâtului și împotriva ei se poate exercita o cale
de atac, pe care fiecare stat membru o declară care este. În Anexa III la Regulament sunt declarate ce cale
de atac înțeleg statele membre să accepte. România - s-a admis calea de atac a recursului la Curtea de Apel.

Procedura este contencioasă. În recurs, pârâtul poate să depună întâmpinare, iar instanța va examina în ce
măsură se va încadra în impedimentele la recunoaștere care sunt totodată și impedimente la executare.

Termenul în care se poate formula recursul este de 1 lună de la data comunicării sentinței de fond, dar dacă
pârâtul are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru decât cel unde s-a pronunțat încuviințarea executării
în fond, termenul este de 2 luni de la data când i s-a comunicat hotărârea în fond. Sunt termene de decădere,
pentru se prevede că nu pot fi prelungite. Împotriva hotărârii din recurs Regulamentul permite exercitarea
unei căi de atac și fiecare stat declară ce cale de atac admite împotriva hotărârii pronunțate în prima cale de
atac. România în Reg. 280/2009 - a prevăzut căile de atac extraordinare: contestația în anulare și revizuirea.
Nici în această procedură nu se poate revizui în fond hotărârea străină.

Alte prevederi legate de procedură:

- Se pot lua măsuri asiguratorii de către instanța sesizată cu cererea de executare
- Se poate da o hotărâre de încuviințare a executării parțiala (pentru unul sau două capete de cerere)
- Nu se poate cere cautio judicatum solvi
- Nu se poate cere pentru recunoaștere / încuviințare a executării o taxă a valorii, ci numai o taxă fixă
(modică).

68