Potrivit art.

2 din TFUE, SM isi coordoneaza politicile economice si de ocupare a fortei de

munca, in conformitate cu prevederile din Tratat pentru definirea carora Uniunea dispune de
competente.
Se considera ca acest tip de competente reprezinta “rezultatul lipsei consensului politic”,
intrucat acestea nu au fost incadrate nici la competente partajate si nici la competente complementare
si, in plus, Tratatul nu defineste foarte clar acest tip de competente. Aceste competente sunt
reglementate in art. 5 din TFUE astfel:
1) in ceea ce priveste politicile economice, se precizeaza ca statele membre isi coordoneaza
aceste politici in cadrul Uniunii; in acest scop, Consiliul adopta masuri si, in special, orientari generale
ale acestor politici (a se vedea art. 16 din TUE)
2) in ceea ce priveste politicile de ocupare a fortei de munca ale SM, se precizeaza ca Uniunea
ia masuri pentru a asigura aceasta coordonare, in special prin definirea orientarilor acestor politici. In
plus, art. 5 alin. 3 din TFUE precizeaza ca Uniunea poate adopta initiative pentru a asigura
coordonarea politicilor sociale ale SM in conditiile in care politica sociala pentru aspectele definite
in TFUE intra in competenta partajata a Uniunii cu cea a SM. De altfel, se poate observa ca aceasta
norma (art. 5 alin. 3) nu are caracter imperativ, in conditiile in care se precizeaza ca Uniunea poate
adopta initiative.
In doctrina se considera ca in domeniul competentei de coordonare, adoptarea de acte
legislative cu “un anumit efect de armonizare” ar trebui sa fie permisa.

3. Competente complementare (competente de sprijinire, coordonare sau completare a

actiunii SM)
Art. 2 alin. 5 din TFUE precizeaza ca in anumite domenii si in conditiile prevazute de tratate,
Uniunea este competenta sa intreprinda actiuni de sprijinire, coordonare sau completare a actiunii SM
fara a inlocui competenta lor in aceste domenii.
Termenul de ‘competenta complementara’ nu este, asadar, prevazut de Tratat, insa este folosit
pentru a sugera actiunile pe care Uniunea le poate intreprinde, respectiv actiuni de sprijinire,
coordonare sau completare a actiunii SM. Art. 6 din TFUE mentioneaza ca “Prin finalitatea lor
europeană, aceste acțiuni sunt realizate in următoarele domenii:
(a) protecția și îmbunătățirea sănătății umane;
(b) industria;
(c) cultura;
(d) turismul;
(e) educația, formarea profesională, tineretul și sportul;
(f) protecția civilă;
(g) cooperarea administrativă.
In doctrina se considera ca stricto sensu aceste competente sunt de natura competentelor
partajate. Cu toate acestea, Tratatul nu foloseste termenul de ‘partajat’ in acest context, ci il rezerva
pentru competentele potrivit carora SM actioneaza pe baza principiului ‘occupying the field”. In ceea
ce priveste caracterul exhaustiv al acestei enumerari, se considera ca acesta exista, avand in vedere
caracterul rezidual al competentelor partajate.
Anterior intrarii in vigoare a Tratatului de la Lisabona, competentele complementare erau de
2 tipuri:
 1. competente care cuprindeau acele domenii in care tratatul limita actiunea legislativa a UE
doar la standarde minime
2. competente complementare care includeau in mod expres actiunile Uniunii de completare,
suplimentare sau sprijinire a actiunii SM, dar cu excluderea armonizarii totale a unui domeniu.
Se poate observa ca, dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona, art. 2 alin. 5 TFUE
restrange competentele complementare doar la al doilea tip de competente prezentat mai sus si le
califica drept competente nelegislative, avand in vedere ca armonizarea este exclusa. Asadar,
atributiile legislative apartin in aceste domenii SM, Uniunea putand adopta masuri obligatorii din
punct de vedere juridic, dar care nu pot lua forma actelor legislative. Se poate, totusi, observa ca
anumite domenii, precum sanatatea publica/ sanatatea umana sau politica sociala interfereaza din
punct de vedere al tipului de competente aplicabile.
Identificarea tipului de competenta aplicabil domeniilor enumerate la art. 6 din TFUE se
realizeaza si prin analizarea dispozitiilor specifice din TFUE pentru aceste domenii; astfel, trebuie
analizate titlul XXI referitor la energie, titlul XXII referitor la turism sau titlul XXIII referitor la
protectia civila. Tratatul de la Lisabona a introdus, de asemenea, noi competente in cadrul unor
politici deja existente (a se vedea in acest sens dispozitiile art. 168 TFUE).
Abordarea prevazuta in Tratatul de la Lisabona, care permite mai multe calificari ale aceluiasi
domeniu de competenta este in contradictie cu modul de reglementare specific sistemului federal de
alocare a competentelor in care fiecarei politici i se atribuie un singur domeniu de competenta. Totusi,
art. 7 TFUE specifica in mod clar ca Uniunea asigura coerenta intre diferitele sale politici si actiuni,
luand in considerare ansamblul obiectivelor Uniunii si respectand principiul de atribuire a
competentelor.

Temeiul legal al competentelor

Un aspect important in materia competentelor il reprezinta analizarea temeiului legal al
acestora, fie el general sau special. Astfel, au fost identificate in functie de existenta sau nu a unor
prevederi exprese in tratate 3 tipuri de competente:
1. competente explicite - acele competente expres prevazute de tratat
2. competentele implicite - reprezinta o creatie jurisprudentiala rezultata in urma aplicarii metodei
de interpretare finalista sau teleologica, fiind vorba in special de competentele externe implicite.
Acestea se bazeaza pe aplicarea principiului paralelismului potrivit caruia daca exista competenta
la nivel intern, atunci aceasta exista si la nivel extern (a se vedea art. 3 alin. 2 TFUE, precum si
Avizele CJUE 1/94, 1/76 si Hotararea pronuntata in cauza 22/70).
3. competente subsidiare - acestea rezulta din aplicarea art. 352 TFUE, denumit ‘rezervorul de
competente’ sau ‘clauza de flexibilitate’. Potrivit acestei prevederi, in cazul in care o actiune a
Uniunii se dovedeste necesara in cadrul politicilor definite in tratate pentru a atinge unul din
obiectivele tratatelor, fara ca tratatele sa fi prevazut atributiile necesare in acest sens, Consiliul
hotarand in unanimitate la propunerea Comisiei si, dupa aprobarea Parlamentului European,
Consiliul adopta masurile corespunzatoare. In aceasta situatie, Comisia insasi atrage atentia
parlamentelor nationale in cadrul controlului respectarii principiului subsidiaritatii asupra
propunerilor intemeiate pe aceasta prevedere din tratat. Masurile adoptate in baza art. 352 TFUE
nu pot implica armonizarea legislatiei SM in cazul in care tratatele exclud o astfel de armonizare.
De asemenea, clauza de flexibilitate nu poate fi folosita pentru atingerea obiectivelor din
domeniul PESC si orice act adoptat in acest sens trebuie sa respecte art. 40 para. 2 TUE.
 Declaratia nr. 42 precizeaza care este interpretarea data de SM dispozitiilor din art. 352 TFUE,
respectiv:
a) art. 352 TFUE, care face parte integranta dintr-un sistem institutional bazat pe principiul
competentelor de atribuire nu poate constitui temeiul legal pentru extinderea competentelor Uniunii,
dincolo de cazul general;
b) art. 352 TFUE nu poate constitui temeiul pentru adoptarea unor dispozitii care, in esenta,
ar avea ca efect modificarea tratatelor cu eludarea procedurii prevazute in acest scop.
Astfel, invocarea art. 352 TFUE se poate realiza atunci cand puterile conferite de tratate sub
forma atributiilor specifice (competenta functionala) ar putea fi insuficiente pentru atingerea
obiectivelor prevazute expres de tratat.
Competenta materiala. Potrivit Declaratiei nr. 42 si jurisprudentei CJUE (Hotararea
pronuntata in cauza C 295/90) art. 352 TFUE nu poate servi in niciun caz drept baza pentru extinderea
domeniilor de competenta ale Uniunii si nu poate fi folosit ‘ca subterfugiu’ pentru a alege o baza
legala care sa conduca catre o procedura legislativa mai simpla sau care nu implica Parlamentul
European (a se vedea hotararile C 84/94 si C 300/29).
In concluzie, dispozitiile care constituie temeiul legal definesc, de obicei, domeniul de
competenta, forma de actiune disponibila si procedura legislativa inclusiv modul de vot in cadrul
Consiliului.