Ilie Moromete

Ilie Moromete nu seamană cu nici un alt prototip literar. Ţăranul lui

Creangă era jovial şi sfătos, hâtru şi vorbea în pilde, fiind interesat doar de
bunăstarea familiei şi sănătatea copiilor ; ţăranul lui Sadoveanu era conservator
şi tradiţionalist, reticent, speriat de invazia civilizaţiei de care se refugia în
natură, fuzionând cu aceasta ; ţăranul lui Rebreanu era pătimaş, însetat de
pământ, adeseori instinctual şi violent. Preda schimbă perspectiva. Modelul de la
care pleacă în conturarea lui Ilie Moromete a fost tatăl său.
Contingent `911(făcuse primul război mondial), Ilie Moromete se afla între
“tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba
firea cuiva”. Prin el, Preda conturează un personaj tridimensional : un ţăran de
categorie mijlocie care asistă neputincios la dispariţia clasei sale, un tată care îşi
pierde autoritatea si copiii şi un om care are plăcerea comunicării şi a
contemplării spectacolului lumii. Era ştiut că Moromete avea plăcerea vorbei.
Petrecea seri lungi cu prietenul său, Cocoşilă, discutând politică sau ascultându-l
pe Niculae care citea din cărţi. Adunările din poiana lui Iocan de duminică nu
erau prea reuşite, dacă cei doi lipseau. Lumea lui Moromete era fierăria lui
Iocan, a lui Cocoşilă şi Dumitru lui Nae, a bucuriei, dar şi a mâniei lui Ţugurlan,
locul unde este timp pentru contemplaţie, pentru comunicare, deci pentru suflet.
Ilie Moromete manifestă o atitudine filosofică, deosebită de cea sadoveniană
tradiţional-ţărănească.
Plăcerea vorbei care-l stăpânea pe Moromete stârnea mânia Catrinei, care
îl certa : « Eşti mort după şedere şi după tutun…lovi-o-ar moartea de vorbă, de
care nu te mai saturi ! »
Inteligenţa ascuţită, ironia, spiritul ludic cu care priveşte lumea
dinlăuntrul său, bucuria de a vedea lumea ca spectacol, logica lui interioară
individualizează personajul. El îşi construieşte o lume a sa, interioară, pe temele
unor valori morale tradiţionale, ţărăneşti, având o logică proprie care îi asigură
echilibrul sufletesc şi seninătatea. Se poate vorbi de două realităţi pe care le

1
trăieşte eroul : cea interioară, construită – subiectivă şi cea exterioară, reală,
preexistentă – obiectivă. Încă de la începutul romanului se observă contrastul
dintre aceste două realităţi, automistificarea eroului, tendinţa lui de eludare a
realului.
« Suceala » firii lui Moromete, cum spunea Catrina, reacţiile lui, altele
decât cele obişnuite, rod al firii contemplative şi reflexive, ironia faţă de alţii,
alcătuiesc universul său interior, personalitatea lui inconfundabilă. Este în firea
lui Moromete o anumită candoare rămasă din copilărie în străfundurile fiinţei
sale, care se dezvăluie cu greu, pe care şi-o apără faţă de duritatea vieţii,
refuzând să iasă din lumea lui. Tot amânând, el îşi prelungeşte iluzia că poate
trăi în afara evenimentelor. O fină şi ascuţită observaţie psihologică se dezvăluie
în elemente exterioare(gesturi, vorbe, priviri, tăceri)în numeroase scene. Dar mai
ales, fascinaţia pe care o exercită forţa personajului, stă în cuvânt, în capacitatea
de utilizare duplicitară a acestuia : dialogul convenţional cu cei din jur şi
monologul interior. Numeroase scene ilustrează mişcarea interioară a lui
Moromete : cea care descrie reacţia lui Moromete când a aflat că Paraschiv şi
Nilă s-au înţeles să fugă la Bucureşti ; scena prânzului, de la sfârşitul cărţii,
scena ploii. Deznădejdea, amărăciunea şi neputinţa lui se dezlănţuie violent
împotriva fiilor rebeli, dar şi împotriva lui însuşi. Părăsit de copii, care fug atraşi
de mirajul oraşului, măcinat de disensiunile familiei şi de vremurile nesigure,
care îl asaltează, el simte că timpul îi este potrivnic şi lumea a devenit o
capcană.
În postura lui sacră de pater familae, Ilie Moromete ar trebui să fie şi este
până la un punct, factorul unic de control şi de dirijare a funcţiilor acestei
microsocietăţi care este familia. Întreaga sa conduită, disimulată sau explicită,
îşi are originea într-un sistem de convingeri care vizează conservarea acestui
cadru de viaţă : păstrarea intactă a pământului, văzut ca garant al integrităţii şi al
prosperităţii familiei, dirijarea eventualului surplus spre satisfacerea năzuinţelor
fiecărui membru al familiei, cu condiţia ca acesta să nu se bată de la norma

2
statuată de tradiţie, « oroarea » de bani ca valoare de schimb pentru produsul
agrar care astfel degenerează în marfă. Este astfel explicabilă conduita lui
Moromete în momentele, nu lipsite de gravitate, în ciuda detaşării sale, care
presupun luări de contact cu lumea : încercările de imixtiune a autorităţii
administrative care îşi revendică drepturile financiare, fraudele celor învestiţi cu
puterea locală, discursurile sunătoare din parlament, tendinţa de capitalizare a
produsului agricol de unii ca Tudor Bălosu, accesele de furie politică ale
legionarilor rămân evenimente care nu reuşesc să slăbească sistemul de
convingeri şi de credinţe al lui Moromete. Ele pot fi neutralizate prin
contemplaţie, comentariu ironic, disimulări.
Drama lui are o substanţă bicompozită, pentru că rezultă din
convergenţa a două cauze : pe de o parte, e aţine de avatarurile existenţei şi ale
condiţiei umane, în general ; pe de altă parte se datorează multiplelor
determinări istorice care hotărăsc soarta unor categorii umane şi ale indivizilor
care le compun.
După fuga băieţilor, evenimentele se precipită şi timpul se comprimă, totul
se repercutează asupra lui Moromete : « nu mai este văzut stând ceasuri întregi
pe prispă sau la drum pe stănoagă. Nu mai răspunde cu chef de vorbă la salut.
Nu mai fu auzit povestind. » Deci nu mai este el, fiind într-o criză în plan moral.
El rămâne neîmpăcat cu gândul că rosturile ţărăneşti trebuie schimbate. Normele
de viaţă la care el ţinea cel mai mult sunt zdruncinate din temelii : familia se
destramă, o parte din pământ şi locul din spatele casei le vinde lui Bălosu ; el
însuşi se înstrăinează din ce în ce de ai săi, războiul bate la uşă, aducând cu sine
schimbări de structură, fundamentale în viaţa satului românesc tradiţional.
Asistăm la procesul de demitizare a a eroului. Din Moromete de altădată,
cunoscut de ceilalţi, rămase « doar capul de humă arsă, făcut odată de Din
Vasilescu şi care acum privea însingurat de pe poliţa fierăriei lui Iocan la
adunările care încă mai aveau loc în poiană… » Personajul traversează drama
ţăranului legat de rânduielile vechi ale satului, înfrânt de o istorie ostilă.

3
4