UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

REFERAT LA DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT

” RETRIMITEREA”

Conf. univ. dr. Aurelian GHERGHE

Student:
 RETRIMITEREA

1. Considerații introductive
1.1. Noțiunea de retrimitere
În dreptul internaţional privat prin retrimitere se înţelege situaţia în care normele forului trimit la
dreptul străin, ale cărui reguli conflictuale trimit înapoi la legea instanţei sau mai departe la legea unui alt
stat.
Retrimiterea este o instituţie juridică a dreptului internațional privat, care intervine în cazul existenței
unui conflict negativ între normele conflictuale aflate în prezență (respectiv între norma conflictuală a
forului şi norma conflictuală străină cu care are legătură raportul juridic avut în vedere) şi constă în faptul că
fiecare dintre normele conflictuale aflate în conflict conferă celeilalte competența de a cârmui raportul
juridic respectiv1
Pentru a exsita retrimitere trebuie să fie întrunite următoarele două condiţii:
1. să existe asa cum precizam un conflict negativ între normele conflictuale din sistemele de drept în
concurs;
2. norma conflictuală a forului (a statului instanţei sesizate) să trimită la întregul sistem de drept
străin (adică să accepte retrimiterea).
Având în vedere definiţia retrimiterii, prima condiţie care se impune este existenţa unui conflict
negativ al normelor de conflict, caz în care niciuna dintre normele de conflict în prezenţă nu declară
aplicabil propriul său sistem de drept, ci trimite fiecare la sistemul de drept al celuilalt stat sau trimiterea se
face la dreptul unui stat terţ. Această condiţie nu este suficientă, pentru a exista retrimiterea mai trebuie
îndeplinită şi a doua condiţie care ţine de sensul trimiterii. Astfel, trimiterea se poate face în două sensuri:
numai la normele materiale ale sistemului de drept străin, fără a se ţine seama de normele sale conflictuale-
se vor aplica aceste norme, fără a exista retrimietere. Un alt sens al trimiterii este trimiterea la întregul sistem
de drept străin, deci inclusiv la normele conflictuale2. Dacă normele conflictuale străine acceptă trimiterea
făcută de norma de conflict a forului, înseamnă că se vor plica normele materiale din acel sistem de drept
(străin) pentru soluţionarea pe fond a raportului juridic respectiv3.
Aşadar, retrimiterea este situaţia juridică apărută în cazul în care norma conflictuală a forului trimite
la un sistem de drept străin în întregul său (deci inclusiv normele sale conflictuale), iar aceasta din urmă prin
norma sa conflictuală în materie nu primeşte trimiterea ci fie trimite înapoi la dreptul statului forului fie
trimite mai departe la dreptul unui stat terţ.
Retrimiterea este o operaţiune logico-juridică 4 ce are loc exclusiv în raţiunea judecătorului (arbitrului)
competent să soluţioneze un raport cu element de extraneitate. Aceasta nu trebuie confundată cu declinarea
de competenţă în materie jurisdicţională; soluţionarea cauzei va reveni instanţei iniţial sesizate cu
soluţionarea acesteia, însă în funcţie de intervenţia retrimiterii, se va aplica fie legislaţia proprie, fie
legislaţia străină de către instanţa forului5. Pe de altă parte, această operaţiune nu implică nicio deplasare
materială a dosarului de la instanţa investită cu soluţionarea ei6.
Ca şi exemplu poate fi prezentată speţa Forgo, soluţionată de instanţele franceze în anul 1878. Un
cetăţean bavarez (în condiţiile în care, în acel moment, Bavaria acorda o cetăţenie proprie), pe nume Forgo
(el era copil din afara căsătoriei), trăieşte de la vârsta de 5 ani până la varsta de 68 de ani cand decedează în
Franţa, unde nu dobândeşte însă un domiciliu legal (deoarece nu îndeplineşte formalităţile legale cerute în
acest sens de legea franceză), ci are numai un domiciliu de fapt. În aceste condiţii conform legii franceze
Forgo este cetăţean bavarez, cu domiciliul legal în Bavaria. La moarte, lasă o importanta avere mobiliară
pentru care nu a intocmit testament. Acesta nu avea descendenţi. Cu privire la succesiune au ridicat pretenţii
statul francez şi rudele colaterale după mamă (fraţi, surori ale mamei, nepoţi). Soluţia în cauză depindea de
1
Aurelian Gherghe, Teoria conflictelor de legi în Noul Cod Civil (ediția a III-a reviziută și adăugită), Editura Contrast, 2019,
București, p. 43; T.R. Popescu, Drept Internațional privat, Editura Romfel, București, 1994, p. 71
2
Al. Sitaru, Drept internaţional privat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 85-86
3
N. Diaconu, Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2009, p. 86.
4
A. Baciu, Drept internaţional privat, Note de curs, Edit. Princeps Edit, Iaşi, 2005, p. 86.
5
N. Diaconu, Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2009, p. 86.
6
Al. Sitaru, Drept internaţional privat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 86.
legea aplicabilă succesiunii. În situaţia în care se aplică legea bavareză, rudele colaterale aveau drept la
succesiune, iar dacă era luatză în considerare legea franceză, succesiunea urma să fie culeasă de statul
francez. Potrivit normei conflictuale franceze lex patriae, succesiunea mobiliară era cârmuită de legea
naţională a defunctului (respectiv cea bavareză), care acorda drept de succesiune rudelor colaterale după
mamă7.
Instanţele de judecată franceze care s-au pronunţat în cauză între anii 1874-1882, au constat însă că
norma conflictuală bavareză privind succesiunea mobiliară trimitea înapoi la legea franceză. Norma
conflictuală franceză, trimetea în materie, la legea bavarează, dar această lege trebuia aplicată în întregime,
deci era necesar să fie luată în considerare şi norma conflcituală bavareză care retrimitea la domiciliul de
fapt. Or, domiciliul de fapt al lui Forgo fusese în Franţa, iar domiciliul legal în Bavaria, deoarece el nu
îndeplinise formalităţile cerute de legea franceză pentru a dobândi ceea ce reglementările elgale din acea
perioadă denumeau “domiciliu legal”.
În decizia Curţii de Casaţie, sumar motivată, se stipula că atat bunurile mobile corporale cât şi
bunurile mobile incorporale erau supuse în materie de succesiune, conform dreptului bavarez, fie legii
domiciliului de fapt sau reşedinţei obişnuite a defunctului, fie legii de la locul situării bunurilor şi că în
ambele cazuri, succesiunea mobiliară, etse guvernată de legea franceză, chiar dacă Forgo fusese cetăţean
francez. Judecătorii Curţii de Casaţie au considerat că, norma conflictuală bavareză nu acceptă trimiterea, ci
retrimiterea la dreptul francez. Acceptând retrimiterea, instanţa franceză a aplicat legea succesorală franceză,
conform căreia rudele colaterale după mamă nu aveau drept la moştenire şi, în acest fel, succesiunea fiind
vacantă, a fost culeasă de statul francez, pe teritoriul căruia se aflau bunurile mobile respective8.
Dacă s-ar fi aplicat legea succesorală bavareză, succesiunea ar fi trebuit să se deschidă în favoarea
moştenitorilor menționați. Dar normele conflictuale bavareze supuneau succesiunea mobiliară legii
domiciliului de fapt al defunctului- adică legea franceze succesorale9.
O altă speţa cunoscută sub numele de Collier V. Rivaz (1841), ridicată în faţa instanţelor engleze,
privind condiţiile de valabilitate a testamentului. Faptele au fost următoarele: un cetăţean britanic având
domiciliul în Belgia, potrivit legii engleze, a lasat un testament care îndeplinea condiţiile de valabilitate în
lumina legislaţiei engleze, dar era nul după dreptul belgian. Testatorul nu avea domiciliul în Belgia, deoarece
nu îndeplinise formalităţile prevăzute de legea belgiană pentru a-l dobândi. În speţă s-a ridicat problema
validităţii testamentului10.
Pentru a soluţiona această speţă, instanţa engleză a aplicat foreign court theory - teoria instanţei
străine- această teorie constă în aceea că judecătorul englez trebuie să aplice şi să judece după legea pe care
ar aplica-o dacă s-ar afla în ţara la care trimite norma de conflict a forului; în speţă norma conflictuală a
trimis la cea belgiană, adică a domiciliului testatorului.
Dacă speţa ar fi fost ridicată în faţa instanţelor belgiene, aici s-ar fi aplicat pentru validitatea
testamentului legea engleză, adică legea naţională a testatorului, deoarece testatorul, în lumina dreptului
belgian, nu are domiciliul în Belgia pentru că nu a îndeplinit formalităţile prevazute de lege în acest scop,
ceea ce a şi făcut instanţa engleză declarând testamentul ca valid.
Problema retrimiterii a fost analizată în literatura de specialitate şi în practica judiciară o dată cu
speţa Forgo dar problema retrimiterii s-a pus anterior speţei Forgo atât în dreptul francez cât şi în cadrul
sistemelor juridice din alte state. Ulterior, retrimiterea a fost invocată în decursul timpului în diferite speţe
referiotare la succesiunile imobiliare, la forma actelor juridice şi în domeniul dreptului familiei.

1.2.Formele retrimiterii
Retrimiterea îmbracă două forme:
a. retrimiterea de gradul I (retrimiterea simplă sau trimiterea înapoi) există atunci când norma
conflictuală a forului desemnează drept competent dreptul străin a cărui normă conflictuală, la rândul său,
atribuie competenţa dreptului forului.
Retrimiterea în speţa Forgo spre exemplu este de retrimitere de gradul I. Această formă de retrimitere
prezintă avantajul de a permite instanţei de judecată să aplice legea statului căruia ea îi aparţine, ceea ce
7
Nadia Cerasela Aniței, Drept Internațional privat - suport de curs, Universitatea ”Dunărea de Jos” Galați, 2014-2015, P.84
8
Ibidem, p. 85
9
Aurelian Gherghe, Teoria conflictelor de legi în Noul Cod Civil (ediția a III-a reviziută și adăugită), Editura Contrast, 2019,
București, p. 45;
10
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005. p. 95.
facilitează, aplicarea legii competente, iar în unele situaţii cum sunt spre exemplu tutela sau curatela
rezolvarea corespunzătoare a acestora;
b. retrimiterea de gradul II (retrimiterea complexă sau dubla retrimitere) există atunci când norma
conflictuală străină, aplicabilă în virtutea normei conflictuale a forului, atribuie competenţa dreptului unui
stat terţ. Retrimiterea de gradul II constituie pe de o parte o soluţia care corespunde exigenţelor specifice
sistemelor de drept din crae fac parte normele conflictuale în prezenţă, întrucât instanţa de judecată ia în
considerare toate aceste norme conflictuale iar pe de altă parte aceasta este favorabilă părţilor raportului
juridic, datorită previzibilităţii pe care o asigură, în principiu referitor la legea aplicabilă.
Spre exemplu, dacă un cetăţean danez (a cărui lege personală este legea domiciliului) ar avea
domiciliul în Anglia, unde ar deceda şi s-ar ridica în faţa instanţelor din Germania un litigiu privitor la
succesiune, în acest caz legea germană va trimite la legea naţională a defunctului (legea daneză), iar legea
daneză retrimite la legea domiciliului (legea engleză), retrimitere care este acceptată.
Norma conflictuală din cadrul celei de a treia ţări ar putea trimite la legea celei de a patra ţări şi tot
aşa11.

2. Argumente invocate împotriva admiterii retrimiterii

2.1. Norma conflictuală aplicabilă este a forului
Un prim argument invocat este faptul că norma conflictuală aplicabilă este a forului 12 În dreptul
internaţional privat există un principiu în acest sens, potrivit căruia se aplică norma de conflict a forului, nu
norma conflictuală care aparţine sistemului de drept străin. Admiterea retrimiterii contravine acestui
principiu, deoarece instanţa aplică norma de conflict aparţinând sistemului de drept străin pentru a determina
legea materială aplicabilă.

2.2. Retrimiterea duce la un șir neîntrerupt de noi retrimiteri (cercul vicios)

Pe de altă parte, retrimiterea duce la un şir nesfârşit de noi retrimiteri, aşa numitul “cerc vicios” 13.
Dacă trimiterea dispusă prin normele de conflict ale forului se consideră făcută la întreg sistemul de drept
străin incluzând şi normele conflictuale ale acestuia, atunci şi retrimiterea trebuie considerată făcută la întreg
sistemul de drept al forului. Astfel, aceste norme conflictuale dispun o nouă retrimitere la legea străină, iar
legea străină la legea forului deoarece se declară necompetente. Prin urmare, se creează un cerc al
retrimiterii din care nu se poate ieşi decât prin admiterea retrimiterii. Această situaţie se aplică în cazul
retrimiterii de gradul I, cât şi în cazul retrimiterii de gradul II, când retrimiterea se face legii unui stat terţ.

2.3. Admiterea retrimiterii introduce nesiguranţa în privinţa soluţiei juridice

De asemenea, admiterea retrimiterii introduce nesiguranţa în privinţa soluţiei juridice 14. Dacă
retrimiterea este admisă, în dreptul internaţional privat se creează o incertitudine şi ar fi o excepţie de la
cazurile certe şi de la normele de aplicare a dreptului străin.
Nu în ultimul rând, tehnica retrimiterii ridică probleme practice, juridice şi logice deoarece atunci
când o instanţă aplică instituţia retrimiterii, ea trebuie să cunoască conţinutul legii străine, ceea ce implică
expertize lungi şi face procedurile judiciare ineficiente şi greu de manipulat. Din cauza acestor
inconvenienţe de a lucra cu conceptele legii străine, există posibilitatea ca instanţa forului să aplice gresit
legea străină. În plus, instanţa ar putea fi dezinformată cu privire la reglementările străine sau să interpreteze greşit
probele, ceea ce ar duce la un rezultat nedorit sau la o eroare judiciară.
Pentru a evita aceste complicaţii, în plan european s-a recurs la unificarea normelor de conflict
aparţinând diferitelor materii, cum este în cazul Regulamentului nr. 1259/2010 de punere în aplicare a unei
forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp, art. 11: “În cazul
în care prin prezentul regulament se prevede aplicarea legii unui stat, noţiunea de lege cuprinde normele de
drept în vigoare în acel stat, cu excepţia normelor de drept internaţional privat”. În plan european, mai există
şi alte acte normative care au recurs la unificarea normelor conflictuale: Regulamentul nr. 864/2007,
Regulamentul Roma I, precum şi Regulamentul nr. 650/2012 privind competenţa. Legea aplicabilă,

11
Nadia Cerasela Aniței, Drept Internațional privat - suport de curs, Universitatea ”Dunărea de Jos” Galați, 2014-2015, P.85
12
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005. p. 94.
13
Ibidem, p. 98.
14
Ibidem, p. 99.
recunoaşterea şi executarea actelor autentice în materie de succesiuni şi privind crearea unui certificat
european de moştenitor. Acestea recurgând la instituţia retrimiterii doar în cazul în care aplicând principiul
universalităţii, competenţa de reglementare unui stat terţ; norma de conflict a forului trimite la un stat terţ,
pentru că norma conflictuală a acestuia nu e unificată.

3. Argumente invocate pentru admiterea retrimiterii

3.1. Legea străină trebuie înțeleasă în sens larg cuprinzând și normele conflictuale
Un prim argument în favoarea admiterii retrimiterii ar fi că legea străină trebuie înţeleasă în
sens larg, incluzând şi normele conflictuale ale acesteia, care vizează şi competenţa parţială a acestui
sistem de drept, deoarece altminteri ar însemna să aplicăm dreptul străin împotriva voinţei acestuia,
adică atunci când el se consideră necompetent. Trimiterea facută de legea forului trebuie făcută şi la
normele de conflict străine, nu numai la normele materiale, deoarece există o strânsă legătură între
acestea, există o unitate, care se încalcă dacă prin trimiterea la legea străină nu se înţelege şi
includerea normelor de conflict ale acesteia. Argumentul “cercului vicios” trebuie înlăturat, deoarece
retrimiterea funcţionează ca un instrument pentru determinarea legii aplicabile, în cazul în care legea
străină respinge competenţa ce i se oferă de norma de conflict a forului15.

3.2. Legea străină trebuie aplicată când ea se declară competentă

În al doilea rând, retrimiterea ar trebui admisă, mai ales când aceasta este de gradul I, deoarece
ea conduce invariabil la competenţa dreptului material al forului. Trimiterea de către norma de
conflict a forului la legea unui stat străin este privită ca o ofertă facută acestuia de a se aplica, iar nu
ca o obligaţie. Cu alte cuvinte, în cazul în care dreptul străin nu primeşte trimiterea, prin normele sale
de conflict, ci retrimite la lex fori, această retrimitere trebuie acceptată. Ceea ce prezintă adevărată
importanţă este aplicarea dreptului material naţional, nu aplicarea normei conflictuale a acesteia-
care declară dreptul naţional necompetent. Aşadar, retrimiterea acţionează întotdeauna în avantajul
dreptului forului, atribuind competenţa dreptului material a acestuia, în cazurile în care retrimiterea
este de gradul I.

3.3. Retrimiterea asigură executarea hotărârii judecîtorești

De asemenea, retrimiterea contribuie la recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti 16,
şi în statul cu care raportul juridic respectiv prezintă legături prin elementele sale de extraneitate.
Dacă în soluţionarea conflictului de legi, instanţa sesizată ţine seama şi de norma conflictuală străină,
atunci există toate şansele ca hotărârea judecătorească pronunţată în statul forului, în urma
retrimiterii, să se bucure de recunoaştere nu numai în statul respectiv, ci şi în statul străin a cărui
normă de conflict a retrimis la lex fori17.
Pe de altă parte, această situaţie ajută la reducerea numărului de decizii concurente din
numeroase ţări cu privire la aceleaşi cazuri sau speţe similare, din punct de vedere juridic, dar şi
faptic.

3.4. Retrimiterea este un mijloc de coordonare a sistemelor de drept în prezenţă, în situaţia în

care unul dintre aceste sisteme de drept nu acceptă retrimiterea
În unele cazuri, retrimiterea nu poate armoniza sistemele de drept în prezență, ducând la schimbarea
reciprocă (inversarea) a soluțiilor față de situaţia în care nu s-ar admite retrimiterea.
Totuşi, există situații în care această coordonare este posibilă. Astfel, în cazul decesului unui
cetățean francez domiciliat în Italia, pentru succesiunea mobiliară lăsată de defunct, rezultatul se prezintă în
felul următor: judecătorul italian aplică legea naţională a defunctului, adică cea franceză, căci dreptul italian
nu admite retrimiterea; judecătorul francez ar urma să aplice legea domiciliului defunctului, adică cea
italiană, dacă nu ar admite retrimiterea de gradul ; dimpotrivă, dacă se acceptă retrimiterea, judecătorul
francez aplică legea materială franceză, adică armonizarea soluţiilor ce s-ar da de cele două instanţe.18.

15
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005. p. 99.
16
Ibidem, p. 100.
17
Al. Sitaru, Drept internaţional privat, Edit. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 88.
 3.5. Retrimitereade gradul II poate fi un mijloc de coordonare a sistemelor de drept în
prezenţă
Obiecţia împotriva retrimiterii privind posibilitatea înconjurului lumii fără a determina legea
aplicabilă este numai teoretică, dar nu şi practică, datorită numărului limitat de puncte de legătură într-o
anumită situație avută în vedere.
De asemenea, impasul de a putea determina legea competentă (când legea statului terț retrimite la
legea statului la care a trimis inițial norma conflictuală a forului) poate fi evitat prin aplicarea legii materiale
indicată de norma conflictuală a forului ori de legea materială a forului.
Trebuie avut însă în vedere că retrimiterea de gradul II poate realiza armonizarea soluţiilor date de
legile în prezenţă.
Astfel, într-o problemă de statut personal privind pe un cetățean englez domiciliat în Danemarca şi
care urmează să fie soluționată de o instanță franceză, rezultatul se prezintă în felul următor: norma
conflictuală franceză trimite la legea naţională, adică cea engleză; aceasta din urmă retrimite la legea daneză,
care se conduce după principiile „lex domicilii”. Deci, instanța franceză va aplica legea materială daneză
care ar fi fost aplicată şi de instanţa engleză ori de cea daneză dacă ar fi fost sesizate cu soluționarea
aceleiaşi probleme - rezultă armonizarea soluțiilor19.

4. Cazurile în care nu se aplică retrimiterea

4.1. Părţile au ales legea aplicabilă contractului lor (autonomia de voinţă)

În temeiul principiului autonomiei de voinţă, este de presupus că, în lipsa unei manifestări de voinţă
în sens contrar, părţile au înţeles să aleagă reglementarea existentă pentru acel contract în sistemul de drept
respectiv, cu excluderea normelor sale conflictuale. Sub acest aspect, se impune precizarea că părţile pot
alege să supună contractul întregului sistem de drept, deci inclusiv normelor sale conflictuale, ceea ce face
posibilă retrimiterea20

4.2. Când se aplică regula „locus regit actum”

În acest caz se consideră că trimiterea făcută de norma conflictuală a forului este la dispoziţiile legii
locului încheierii actului privind forma exterioară a acestuia, cu ignorarea normelor conflictuale străine. În
dreptul englez forma actului privind imobilele este supusă legii locului situării acestora (”lex rei sitae”).
Dacă un asemenea act ar fi încheiat într-o ţară care consideră că forma exterioară a actului este
supusă regulii „locus regit actum”, imobilul fiind în Anglia, se admite că nu se aplică retrimiterea, . deoarece
scopul regulii amintite nu ar mai putea fi obținut21.

4.3. Când retrimiterea de gradul II nu permite determinarea legii aplicabile

4.4. Sistemele de drept care nu admit retrimiterea

Când normele conflictuale ale diferitelor sisteme de drept au acelaşi conţinut, retrimiterea nu îşi
găseşte aplicarea.

5. Retrimiterea în dreptul român

5.1. Admiterea retrimiterii de gradul I

A. Regula privind admiterea retrimiterii de gradul I
Retrimiterea este admisă în mod tradiţional în dreptul român. Potrivit art. 2559 alin (1) noul Cod
civil „Legea străină cuprinde dispoziţiile de drept material, inclusiv normele conflictuale, cu excepţia unor
dispoziţii contrare.” Din dispoziţiile acestui aliniat se poate observa că trimiterea de către dreptul român la
legea străină se face dacă legea străină conţine dispoziţii de drept material înclusiv norme conflictuale cu
excepţia unor dispoziţii contrare dreptului românesc. Deci, sensul trimiterii, în dreptul român, care cosntituie
18
Aurelian Gherghe, Teoria conflictelor de legi în Noul Cod Civil (ediția a III-a reviziută și adăugită), Editura Contrast, 2019,
București, p. 48;
19
Ibidem, p. 49
20
D. Lupaşcu, Drept internaţional privat , editura Universul juridic , Bucureşti , 2008, p.64.
21
Aurelian Gherghe, Teoria conflictelor de legi în Noul Cod Civil (ediția a III-a reviziută și adăugită), Editura Contrast, 2019,
București, p. 49;
o problemă de calificare a normei conflictuale este la întregul sistem de drept străin. Fiind condiţia esenţială
pentru existenţa retrimiterii, observăm că este îndeplinită de sistemul de drept românesc.
B. Sediul materiei
Alin. 2 al aceluiaşi articol mai sus precizat prevede că „Dacă legea străină retrimite la dreptul
român sau la dreptul altui stat, se aplică legea română, dacă nu se prevede în mod expres altfel.” Din aceste
dispoziţii se poate observ că se admite retrimiterea de gradul I în situaţia în care „legea străină retrimite la
dreptul român (...) se aplică legea română (...),” fiind exclusă aşa cum observăm din prevederile acestui text
retrimiterea de gradul II „Dacă legea străină retrimite la (...) la dreptul altui stat, se aplică legea română,
(...)” şi totuşi există excepţia „dacă nu se prevede în mod expres altfel.”
Retrimiterea în dreptul român există şi în cazul litigiilor supuse procedurii arbitrale. Această soluţie
se deduce din art. 67 alin (1)) din Regulile de procedură ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe
lângă Camera de Comerț și Industrie a României  care dispune că „Tribunalul arbitral soluţionează litigiul
în temeiul (...) normelor de drept aplicabile.” Din aceste dispozţii, se poate observa că, textul nu vorbeşte de
normele de drept material aplicabile şi în această situaţie, constatând că, retrimiterea nu este respinsă de
plano în litigiile de comptenţa arbitrajului Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de
Comerț și Industrie a României  22.
C. Excepțiile de la regula privind admiterea retrimiterii de gradul I
Conform art. 2559 alin (3) noul Cod civil „Prin excepţie de la prevederile alin. (1), legea străină nu
cuprinde şi normele ei conflictuale în cazul în care părţile au ales legea străină aplicabilă, în cazul legii
străine aplicabile formei actelor juridice şi obligaţiilor extracontractuale, precum şi in alte cazuri speciale
prevăzute de convenţiile internaţionale la care România este parte, de dreptul Uniunii Europene sau de
lege.”
Din aceste dispoziţii se înțelege că legea străină nu cuprinde şi normele ei conflictuale în următoarele
trei cazuri:
a. atunci când părţile au ales legea străină aplicabilă. Deci, dacă părţile au ales lex contractus
înseamnă că partenerii de afaceri nu ar putea să desemneze un drept străin în ansamblul său să fie aplicabil
actului juridic încheiat. În toate împrejurările, părţile vor putea să aleagă numai normele materiale
străinecare să guverneze contractul dintre ele. În situaţia în care instanţa este cea care determină legea
aplicabilă contractului respectiv, în doctrină s-a stipulat că nu poate să fie ignorată eventualitatea unei
retrimiteri, pentru că nu este posbil să se susţină că un contract are legăturile cele mai strânse cu legea unui
stat care nu se socoteşte competentă să cârmuiască acel raport juridic23;
b. în cazul legii străine aplicabile formei actelor juridice şi obligaţiilor extracontractuale. Deci,
retrimiterea nu este admisă în cazul formei actelor juridice, adică în cazul în care punctele de elgătură sunt
alternative;
c. în alte cazuri speciale prevăzute de convenţiile internaţionale la care România este parte, de
dreptul Uniunii Europene sau de lege. Deci, în dreptul Uniunii Europene excluderea retrimiterii constituie
regula. Cu titlu de exemplu se poate menționa Regulamentul privind legea aplicabilă obligaţiilor
contractuale (Roma I) care în art. 20 prevede că „Aplicarea legii oricărei ţări determinate în temeiul
prezentului regulament înseamnă aplicarea normelor de drept în vigoare în ţara respectivă, cu excepţia
normelor sale de drept internaţional privat, cu excepţia cazului în care prezentul regulament prevede altfel.”
5.2. Retrimiterea de gradul II
Retrimiterea de gradul II nu este admisă, de principiu după cum rezultă din dispoziţiile art. 2559 alin.
(2) noul Cod civil.
Din dispoziţiile alin. (2) al art. 2559 noul Cod civil rezultă că în situaţia în care norma conflictuală
română trimite la un sistem de drept străin, iar acesta, prin norma sa conflictuală în materie, trimite mai
departe la dreptul unui stat terţ, se va aplica dreptul român. Aşadar, nu se va aplica dreptul străin la care
norma conflictuală română a trimis, deoarece acesta a refuzat trimiterea.
Neadmiterea retrimiterii de gradul al II-lea este justificată de nesiguranţa juridică pe care această
instituţie o poate genera24.

22
Nadia Cerasela Aniței, Drept Internațional privat - suport de curs, Universitatea ”Dunărea de Jos” Galați, 2014-2015, p. 86
23
Ibidem, p. 87
24
Aurelian Gherghe, Teoria conflictelor de legi în Noul Cod Civil (ediția a III-a reviziută și adăugită), Editura Contrast, 2019,
București, p. 51;
 Dacă s-ar admite retrimiterea de gradul al II-lea s-ar putea ajunge la situaţii absurde, şi atunci când
norma conflictuală ar trimite la rândul său mai departe, la un al patruela sistem de drept, etc., judecătorul
care ar aplica retrimiterea ar fi în situaţia de a face mental, ocolul lumii25.

5.3. Retrimiterea nu există în cazul tratatelor bilaterale de asistență juridică încheiate de

România
Aceste tratate cuprind norme conflictuale uniforme. lar retrimiterea este posibilă numai în cazul în
care normele conflictuale ale diferitelor țări sunt diferite.
Dacă, în anumite materii, normele conflictuale sunt uniforme, nu este posibilă retrimiterea, după cum
aceasta nu este posibilă nici în cazul în care normele conflictuale inteme (cele neadoptate prin convenții
internaționale, ci prin legea internă) conţin aceeaşi reglementare. De aceea, în materiile reglementate prin
tratatele bilaterale de asistență juridică ori în măsura în care există norme conflictuale uniforme nu este
posibilă retrimiterea (exceptând măsura în care se completează cu reglementarea internă care poate fi
diferită)26.

5.4. Trimiterea la legea unui stat în care coexistă mai multe sisteme legislative (sisteme
plurilegislative)
Potrivit art. 2560 din noul Cod civil, „Dacă legea străină aparţine unui stat în care coexistă mai
multe sisteme legislative, dreptul acelui stat determină dispoziţiile legale aplicabile, iar in lipsă, se aplică
sistemul legislativ din cadrul acelui stat care prezintă cele mai strânse legături cu raportul juridic.”
Deci, după legea statului federal, la care norma conflictuală română a trimis, instanţa română va
stabili dacă în speţa respectivă este aplicabilă o normă conflictuală federală sau, în lipsă, norma conflictuală
a căruia (căreia) dintre statele (provinciile) federaţiei va fi luată în considerare. Determinarea normei
conflictuale aplicabile în cadrul statului federal, apare astfel, ca fiind o problemă de drept intern a acestui
stat.

Bibliografie

25
Nadia Cerasela Aniței, Drept Internațional privat - suport de curs, Universitatea ”Dunărea de Jos” Galați, 2014-2015, p. 88
26
Aurelian Gherghe, Teoria conflictelor de legi în Noul Cod Civil (ediția a III-a reviziută și adăugită), Editura Contrast, 2019,
București, p. 51; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2005. p.112.
1. Aurelian Gherghe, Teoria conflictelor de legi în Noul Cod Civil (ediția a III-a reviziută și adăugită),
Editura Contrast, 2019, București, p. 43; T.R. Popescu, Drept Internațional privat, Editura Romfel,
București, 1994, p. 71
2. Al. Sitaru, Drept internaţional privat, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 85-86
3. N. Diaconu, Drept internaţional privat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2009, p. 86.
4. A. Baciu, Drept internaţional privat, Note de curs, Edit. Princeps Edit, Iaşi, 2005, p. 86.
5. Nadia Cerasela Aniței, Drept Internațional privat - suport de curs, Universitatea ”Dunărea de Jos” Galați,
2014-2015, P.84
6. I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, ediţie revăzută şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005. p. 95.
7. D. Lupaşcu, Drept internaţional privat , editura Universul juridic , Bucureşti , 2008, p.64.
8. http://legislatie.just.ro/
9. https://ro.scribd.com/doc/300646484/Drept-International-Privat
10. https://ro.scribd.com/document/381167803/drept-international-privat-retrimiterea
11. https://www.codulcivil.ro/