CURS 4

CONFLICTUL DE CALIFICĂRI ŞI CONFLICTUL DE

LEGI ÎN TIMP ŞI SPAŢIU

I. CONFLICTUL DE CALIFICĂRI
1. Noţiune
Calificarea este o operaţiune logico-juridică de descifrare a sensului noţiunilor
juridice are exprimă conţinutul şi legătura normei conflictuale şi totodată este o
interpretare a respectivelor noţiuni în raport cu un sistem de drept.
Conflictul de calificări presupune situaţia în care noţiunile din conţinutul său
din legătura normei juridice conflictuale au sensuri diferite în cadrul sistemelor
juridice în prezenţă.
Sunt consideraţi factori care determină calificarea:
- împrejurarea că noţiunile au sensuri diferite în sistemele de drept;
- împrejurarea că unele sisteme de drept reglementează instituţii juridice
necunoscute altora;
- împrejurarea că diferite sisteme încadrează situaţii similare în categorii
diferite.
2. Felurile calificării
A. Calificarea primară
Este acea formă a calificării care determină legea competentă în sensul că în
funcţie de felul în care se face calificarea depinde şi legea competentă să guverneze
raportul juridic respectiv. Calificarea primară se face după lex fori.
B. Calificarea secundară
Este acea calificare prin care se determină semnificația noțiunilor folosite de
legea materială competentă să reglementeze raportul juridic respectiv.
Ea intervine după calificarea primară, adică după ce a fost determinată legea
materială competentă.
Calificarea secundară este o problemă de drept intern.
C.Calificarea legală, când legea definește termenii cu care operează.
D. Calificarea jurisdicțională, când sensul termenilor utilizați în norma
conflictuală este determinat de instanța (judecătorească sau arbitrală) pe baza
principiilor generale cuprinse în sistemul de drept al unui stat sau când o noțiune din
dreptul Uniunii Europene este interpretată de juriprudența Curții de la Luxemburg.
 E.Calificarea dată conţinutului normei conflictuale şi calificarea dată
legăturii normei conflictuale
Distincţia constă în faptul că în cazul primei calificări se schimbă însăşi norma
juridică conflictuală, iar în cazul cele de-a doua calificări se schimbă legea aplicabilă.

3. Legea după care se face calificarea în dreptul român

Calificarea se face după legea forului. Astfel, când determinarea legii
aplicabile depinde de calificarea ce urmează să fie dată unei instituţii de drept sau
unui raport juridic, se ia în considerare calificarea juridică stabilită de legea română.
Aplicarea regulii privind calificarea după legea forului este soluţia adoptată în
majoritatea sistemelor de drept.

II. CONFLICTUL DE LEGI ÎN TIMP ŞI SPAŢIU

1. Noţiune
Conflictul de legi în timp şi spaţiu presupune conflictul între legea sub
imperiul căreia s-a născut dreptul subiectiv şi legea locului unde acesta se invocă.
Conflictul este „în timp” întrucât între momentul naşterii dreptului şi momentul
invocării lui trece un anumit interval de timp şi este „în spaţiu” deoarece ambele
sisteme juridice (cel în cadrul căruia s-a născut dreptul şi cel al forului) coexistă
spaţial.
Acest tip de conflict se poate prezenta sub prezenta sub două forme:
- raportul juridic se naşte, se modifică, se stinge în cadrul dreptului
intern al unei ţări şi se invocă în altă ţară (de exemplu, doi cetăţeni francezi se
căsătoresc în Franţa apoi solicită în România recunoaşterea efectelor juridice ale
căsătoriei).
- raportul juridic se naşte, se modifică, se stinge în cadrul dreptului
internaţional privat al unei ţări şi se invocă apoi în altă ţară (de exemplu, doi cetăţeni ,
unul francez şi unul italieni se căsătoresc în Franţa, iar ulterior cer în România
recunoaşterea efectelor juridice ale căsătoriei).
2. Condiţiile eficacităţii internaţionale a unui drept subiectiv în ţara
noastră
Se cer îndeplinite următoarele condiţii:
- dreptul să fi fost creat, modificat, stins conform legii competente;
 - dreptul să fi îndeplinit toate cerinţele prevăzute de legea străină
competentă;
- dreptul dobândit într-o ţară va produce efecte în altă ţară dacă între
timp nu s-a creat în ţara unde se invocă acesta un drept nou, care îl include sau îl
exclude pe cel creat în străinătate.
3. Conflictul mobil de legi
Există conflict mobil de legi atunci când un raport juridic este supus
succesiv, datorită schimbării punctelor de legătură, la două sisteme de drept diferite
(de exemplu, un cetăţean spaniol dobândeşte cetăţenie franceză şi se pune problema
dacă divorţul în Spania va fi supus legii franceze – ca lege nouă – sau legii spaniole -
legea veche).
Conflictul mobil de legi prezintă următoarele particularităţi: pe de o parte, el
afectează legea internă aplicabilă, nu norma conflictuală avută în vedere, iar, pe de
altă parte, sursa acestui conflict este voinţa părţilor de a schimba punctul de legătură
şi nu voinţa legiuitorului.
4. Domeniile în care pot apărea conflicte mobile de legi
Raporturile juridice cărora li se aplică normele conflictuale cu puncte de
legătură mobilă sunt singurele care pot genera conflictele mobile de legi. Domeniile
în care poate apărea conflictul mobil de legi sunt următoarele:
- statutul personal, prin schimbarea cetăţeniei sau domiciliului;
- statutul organic al persoanei juridice, prin schimbarea sediului social,
atunci când legea naţională se determină după sediu;
- statutul real mobiliar, prin deplasarea în spaţiu a bunului mobil;
- în privinţa drepturilor creditorului asupra patrimoniului debitorului,
când acesta îşi schimbă domiciliul sau cetăţenia până la achitarea creanţei;
- forma testamentului, supusă legii naţionale a testatorului, dacă
cetăţenia se schimbă înaintea decesului acestuia.
5. Soluţionarea conflictului mobil de legi
În dreptul român, conflictul mobil de legi se soluţionează potrivit normelor
juridice sistemului de drept interne, soluţia diferind de la caz la caz, aplicându-se fie
legea veche, fie legea nouă, fie se indică până când se produc efectele legii vechi şi de
când se aplică legea nouă (de exemplu, în relaţiile patrimoniale şi personale ale
soţilor, în cazul în care unul din ei îţi schimbă cetăţenia sau domiciliul, legea naţională
sau legea domiciliului comun al soţilor continuă să reglementeze efectele căsătoriei;
moştenirea bunurilor mobile este supusă legii naţionale pe care o avea defunctul la
data morţii).
În dreptul comparat, s-au formulat diferite teorii cu privire la soluţionarea
conflictului mobil de legi, după cum urmează:
 Teoria care propune aplicarea legii vechi – constă în aplicarea legii
vechi, sub imperiul căreia a luat naştere raportul juridic, independent de faptul
intervenirii noii legii;
 Teoria care preconizează aplicarea normelor dreptului tranzitoriu
intern – conform acestei teorii problema conflictului mobil de legi este comparabilă
problemei conflictului de legi în timp: două legi sunt în situaţia de a se aplica succesiv
şi trebuie determinat domeniul de acţiune al fiecăreia dintre acestea;
 Teoria care propune interpretarea normelor conflictuale de la caz la
caz – propune pronunţarea unor soluţii în urma interpretării fiecărei norme
conflictuale în funcţie de caracterele sale.
6. Conflictul în timp al normelor conflictuale
Acest tip de conflict este generat de apariţia într-o ţară dată a unor norme
conflictuale noi, care determină diferit aplicarea legilor în spaţiu în raport cu normele
anterioare şi presupune analizarea a două aspecte:
- Conflictul în timp al normelor conflictuale ale forului
- Conflictul în timp al normelor conflictuale sau materiale străine care
constituie lex causae
a) Conflictul în timp al normelor conflictuale ale forului
În ţara noastră un asemenea conflict a apărut în momentul intrării în vigoare
a Legii nr. 105/1992, abrogată în prezent. Astfel, soluţionarea acestui conflict se face
prin analogie cu soluţionarea conflictului de legi în timp din dreptul intern cu
respectarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii şi numai în măsura în
care legea nouă nu prevede expres altă modalitate de soluţionare.
b) Conflictul în timp al normelor conflictuale sau materiale străine care
constituie lex causae
Această situaţie apare atunci când norma conflictuală a forului trimite la un
sistem de drept străin în care au survenit modificări ale dreptului material sau ale
dreptului conflictual între momentul naşterii raportului juridic şi cel al litigiului.
 Doctrina majoritară propune rezolvarea conflictului normelor conflictuale sau
materiale străine prin aplicarea normelor dreptului tranzitoriu străin la care trimite
dreptul forului.

7. Conflictul în spațiu al normelor conflictuale

Datorită caracterului național al normelor conflictuale, diversitatea

reglementărilor acestora poate da naștere la conflicte, care pot îmbrăca forma pozitivă
sau negativă.
Conflictul pozitiv apare în situația în care fiecare din normele conflictuale
susceptibile să se aplice unui raport cu element de extraneitate revendică
reglementarea respectivului raport.
Conflictul negativ apare în situația în care fiecare dintre normele conflictuale
susceptibile să se aplice unui raport cu elelment de extraneitate se declară
necompetente să reglementeze acest raport și trimite la sistemul de drept al celuilalt
stat sau la sistemul de drept al uni stat terț.
Trimiterea se referă la întreg sistemul de drept, deci inclusiv la normele
conflictuale.

III. RETRIMITEREA

1. Generalităţi
Normele conflictuale au caracter naţional întrucât sunt creaţia legiuitorului sau
jurisprudenţei fiecărui stat în parte. Din particularităţile fiecărui sistem naţional de
drept internaţional privat decurge consecinţa diversităţii normelor conflictuale care
pot da naştere la două tipuri de conflicte ale normelor conflictuale.
a. Conflictul pozitiv. Într-o situaţie juridică dată, fiecare dintre normele
conflictuale în prezenţă atribuie competenţa propriei legi interne. Cu titlu de exemplu,
un cetăţean german cu ultimul domiciliu în Franţa moare în această ţară lăsând o
avere mobiliară. Se pune problema cărei legi va fi supusă succesiunea: legii germane,
ca lege naţională a defunctului sau legii franceze, ca lege a statului pe al cărui teritoriu
a avut ultimul domiciliu? Norma conflictuală germană atribuie competenţa legii
naţionale a defunctului, deci legii germane ce reglementează materia succesiunilor.
Dimpotrivă, dacă se va ivi în faţa unui tribunal francez, acesta va face aplicarea legii
interne întrucât norma conflictuală franceză supune succesiunea mobiliară legii
ultimului domiciliu al defunctului.
Conflictul pozitiv exclude retrimiterea.
b. Conflictul negativ. Fiecare dintre normele conflictuale naţionale se declară
necompetentă în reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate şi trimite
la sistemul de drept al celuilalt stat ori la dreptul unui stat terţ. Această situaţie dă
naştere retrimiterii. Astfel, statutul personal al unui englez domiciliat în Franţa este
supus legii sale naţionale, adică dreptului englez. Norma conflictuală engleză
desemnează, ca lege competentă în materie, legea franceză ca lege a domiciliului.
Dacă litigiul apare în faţa judecătorului francez, acesta va urma propria normă
conflictuală care îl trimite la dreptul englez, care la rândul său retrimite la dreptul
francez. Spunem că dreptul forului admite retrimiterea conţinută în norma conflictuală
străină.
Conflictul negativ este prima condiţie a existenţei retrimiterii. A doua condiţie
este ca dreptul forului să admită retrimiterea, adică să trimită la întregul sistem de
drept străin, inclusiv la normele sale conflictuale (nu doar la normele materiale ale
dreptului străin).

2. Definirea noţiunii
Retrimiterea este acea instituţie a dreptului internaţional privat, provocată de
conflictul negativ dintre normele conflictuale în coliziune cu privire la un raport
juridic cu element de extraneitate, în sensul că fiecare normă conflictuală conferă
celeilalte competenţa de a cârmui raportul juridic respectiv. În doctrina franceză s-a
afirmat că „marea problemă a momentului nu este aceea de a şti dacă retrimiterea
trebuie admisă, ci de a şti când trebuie admisă”.
Termenul retrimitere a fost folosit pentru prima dată într-un proces celebru în
Franţa – „Cazul Forgo”. Ulterior a fost utilizat chiar şi pentru ipoteza în care lex tari
nu trimite înapoi, deci nu retrimite, ci trimite mai departe, la legea unei alte ţări. De
exemplu, un cetăţean danez are domiciliul în ţara noastră. Codul de proc. Civlă
(norma conflictuală română) prevede că statutul personal al acestuia este cârmuit de
legea daneză ca lege naţională. În acelaşi timp norma conflictuală daneză stabileşte că
lex personalis este lex domicilii, deci statutul personal al cetăţeanului danez domiciliat în
străinătate este cârmuit de legea română, ca lege a domiciliului. Se pune întrebarea de
care lege ascultă judecătorul român: de legea română care îi ordonă să aplice legea
daneză sau, dimpotrivă, pentru că legea română îi ordonă să aplice legea daneză va
asculta de aceasta din urmă lege şi va aplica legea română.
Retrimiterea presupune atitudini diferite din partea normelor conflictuale în
prezenţă: una se declară pentru aplicarea legii naţionale, iar cealaltă pentru aplicarea
legii domiciliului.
Când judecătorului i se indică să aplice legea străină, această indicaţie poate fi
înţeleasă în două feluri:
1) în sensul de a aplica dreptul material intern al ţării străine şi fără a se tine
seama de normele de drept internaţional privat al sistemului de drept respectiv;
2) în sensul de a considera legea străină în ansamblul său de drept cuprinzând
inclusiv normele conflictuale.
Dacă aceste norme retrimit la legea forului, trebuie să se aplice această din
urmă lege. În această situaţie se acceptă retrimiterea şi deci se va aplica legea forului.
Atunci când trimiterea se face la întregul sistem de drept străin, ea poate da naştere la
retrimitere, pe când dacă se face numai la dreptul substanţial străin, retrimiterea este
exclusă. Retrimiterea este un mijloc de tehnică juridică menit să justifice aplicarea
legii forului în locul legii străine.
Prezentăm în continuare speţa Forgo, reprezentativă în materia retrimiterii. Un
copil bavarez din afara căsătoriei, Forgo, născut în Bavaria, trăieşte în Franţa de la
vârsta de 5 ani. El moare la Pau la vârsta de 68 de ani, lăsând o importantă succesiune
mobiliară pentru care nu a întocmit testament. Rudele colaterale după mamă au
introdus petiţie de ereditate în faţa instanţei franceze. După legea franceză dezbaterea
succesiunii se făcea după normele de drept de la ultimul domiciliu al defunctului.
Domiciliul legal sau de drept al lui de cujus rămânea în Bavaria, pentru că în Franţa
nu a întocmit formalităţile pentru stabilirea unui domiciliu legal. Legea franceză a
trimis aşadar la legea bavareză. Potrivit acesteia din urmă succesorilor colaterali după
mamă le revenea o parte din moştenire. Petiţia de ereditate a fost admisă de Curtea de
la Bordeaux, dar în recursul statului francez – reprezentat de Administraţia domeniilor
– s-a constatat că norma conflictuală bavareză supune succesiunea mobiliară
domiciliului de fapt, retrimiţând la legea franceză. Curtea de Casaţie franceză a
acceptat retrimiterea şi a aplicat legea materială franceză după care succesiunea era
considerată vacantă şi, în consecinţă, a fost atribuită statului francez.
 3. Formele retrimiterii
Retrimiterea este de două feluri:
a) retrimiterea de gradul I (retrimiterea simplă sau trimiterea înapoi) există
atunci când norma conflictuală a forului desemnează drept competent dreptul străin a
cărui normă conflictuală, la rândul său, atribuie competenţa dreptului forului;
b) retrimiterea de gradul II (retrimiterea complexă sau dubla retrimitere) există
când norma conflictuală străină aplicabilă în virtutea normei conflictuale a forului
atribuie competenţa dreptului unui stat terţ.

4. Retrimiterea în dreptul internaţional privat român

A. Retrimiterea de gradul I
Regula admiterii retrimiterii de gradul I este consacrată de art. 2559 alin. 2 al
Codului civil: ”dacă legea străină, determinată potrivit normelor conflictuale române,
retrimite la dreptul nostru se aplică legea română, afară de cazul în care se prevede în
mod expres altfel”.
În urma retrimiterii simple se va aplica legea materială română, dar ca urmare
a acceptării retrimiterii de către dreptul român şi nu în baza voinţei exprimate în legea
străină. S-a arătat că retrimiterea este admisă şi în litigiile de dreptul comerţului
internaţional.
Argumentarea tezei:
– retrimiterea de gradul I se raportează la dreptul străin ca sistem unitar de
drept care include şi normele conflictuale. Motivul de ordin practic ar consta în aceea
că retrimiterea funcţionează aproape întotdeauna în favoarea legii forului, aşa încât
ţara instanţei sesizate nu are decât de câştigat. Din punct de vedere teoretic există o
strânsă legătură între legea materială străină şi norma conflictuală străină (care s-ar
nesocoti dacă trimiterea s-ar înţelege ca fiind făcută numai la legea materială).
– trimiterea făcută de norma conflictuală a forului nu obligă în nici un fel
legea străină să se aplice: dacă dreptul străin refuză competenţa şi retrimite prin
propria normă conflictuală la dreptul forului această retrimitere trebuie acceptată.
Altfel, ar însemna că se admite aplicarea legii străine într-o materie în care ea însăşi se
declară necompetentă;
 – retrimiterea simplă asigură executarea hotărârilor judecătoreşti. S-a spus că
doar acceptându-se retrimiterea se poate da eficienţă hotărârilor judecătoreşti, cu
argumentul că dintre toate ţările în care s-ar putea invoca efectele hotărârii cea mai
mare probabilitate există pentru ţara cu a cărei lege raportul juridic respectiv are
legătură prin elementul său străin;
– retrimiterea de gradul I este un mijloc de coordonare a sistemelor de drept în
prezenţă: se respectă ambele sisteme de drept în sensul că normele conflictuale ale
ambelor state sunt deopotrivă aplicate.
Excepţiile de la regula aplicării retrimiterii de gradul I. Codul Civil în art. 2559
alin. 2, reglementează cazurile în care, prin excepţie, nu este admisă retrimiterea de
gradul I.
O asemenea excepţie există în materie contractuală, unde funcţionează
principiul lex voluntatis. Contractul este supus legii alese prin consens de părţi. Legea
străină aplicabilă contractului, în temeiul Codului Civil, cuprinde dispoziţiile sale de
drept material, în afară de normele ei conflictuale.
S-a arătat că există o puternică prezumţie că părţile, optând pentru o lege
străină aplicabilă contractului, au dorit să li se aplice dreptul material străin, iar nu şi
normele conflictuale ale acestuia, care le-ar putea supune riscului de trimitere la
dreptul altui stat. În lipsa alegerii unei legi care să guverneze contractul, atunci când
legea aplicabilă se determină printr-o localizare obiectivă a contractului – arată în
continuare acelaşi autor – retrimiterea este înlăturată întrucât este incompatibilă cu
prevederile conform căruia contractul este supus legii statului cu care prezintă
legăturile cele mai strânse.
În mod asemănător, dreptul francez recunoaşte, aşa cum vom arăta în cele ce
urmează, retrimiterea de gradul I. Soluţia a fost încă o dată afirmată, restrictiv şi în
termeni fermi, de dată relativ recentă, în materia succesiunii imobiliare. Menţionăm
speţa în rezumat: moştenirea unui cetăţean francez a fost deschisă, potrivit regulii
ultimului domiciliu, în Franţa. Cei trei moştenitori erau doi copii şi a doua soţie,
cetăţean american. La cererea acesteia din urmă, Curtea de Apel a dispus demararea
operaţiunilor de inventariere şi partaj succesoral, însărcinând un notar să întocmească
un plan de împărţeală, care să aibă în vedere toate mobilele şi imobilele defunctului,
situate atât în Franţa, cât şi în străinătate. Curtea de Casaţie franceză a cenzurat
hotărârea, întrucât, statuând astfel, fără a aplica, la nevoie din oficiu, norma
conflictuală care dă competenţă legii străine a legii locului situării imobilelor şi fără a
cerceta dacă această lege străină nu retrimite la legea franceză, ca lege a ultimului
domiciliu al defunctului, Curtea de Apel a încălcat dispoziţiile art.3 din Codul civil
francez.
O altă excepție a cazului în care nu se aplică retrimiterea este situația în care
normele conflictuale ale diferitelor sisteme de drept au același conținut.
Și de asemenea, situația când retrimiterea de gradul II nu permite determinarea
legii aplicabile.

B.Retrimiterea de gradul II
Este cunoscută și sub denumirea de retrimiterea complexă, trimiterea mai
departe sau dubla retrimitere.
În legătură cu această formă, în doctrina franceză s-a considerat că termenul
”retrimitere” nu este potrivit, întrucât evocă ”retur la expeditor”. S-a apreciat că este
preferabilă teoria anglo-saxonă, care folosește termenul ”remisiune”pentru
retrimiterea simplă și ”transmisiune” pentru cea complexă.
Retrimiterea de gradul II este aceea făcută de norma conflictuală străină în
sistemul de drept al unui stat terț.

5. Retrimiterea în convenții internaţionale

Retrimiterea poate fi admisă și prin Convențiile internaționale care cuprind
norme conflictuale.
Dintre convențiile care admit retrimiterea, menționăm următoarele:
1. Convenția de la Geneva din 1930 cu privire la conflictele de legi în materia cambiei
și biletului la ordin;
2. Convenția de la Geneva din 1931 cu privire la conflictele de legi în materia cecului;
3. Convenția de la Haga din 1955 cu privire la retrimitere în caz de conflict între legea
națională șilegea domiciliului;
4. Convenția de laWashington din 1965pentru reglementarea diferendelor relative la
investiții între state și persoane ale altor state;
5. Reguli uniforme privind contractul de transport internațional feroviar al călătorilor
și bagajelor și Reguli unifome privind contractul de transport internațional feroviar al
mărfurilor, care constituie apendice la Convenția cu privire la transporturile
internaționale feroviare, încheiată la Berna în anul 1980.
 Alte convenții internaționale (încheiate la Haga) resping retrimiterea, poziție
explicată prin aceea că, existând multe state-părți care nu o admit, aceasta nu le poate
fi impusă pe calea convenției.
De asemenea, retrimiterea nu este admisă în cazul convențiilor internaționale
multilaterale sau a tratatelor bilaterale de asistență juridică, care conțin norme
uniforme.
Tot astfel, Regulamentele Uniunii Europene care stabilesc legea aplicabilă în
materia obligațiilor contractuale și extracontractuale exclud și ele retrimiterea.

6. Trimiterea la legea unui stat în care coexistă două sau mai multe sisteme
legislative

În situația în care norma conflictuală română trimite la dreptul unui stat în care
coexistă două sau mai multe sisteme legislative, se pune întrebarea: cine stabilește la
care lege străină s-a făcut trimiterea?
Răspunsul îl găsim în dispozițiile art. 2560 din Codul Civil, în următorii
termeni: ”Dacă legea străină aparţine unui stat în care coexistă mai multe sisteme
legislative, dreptul acelui stat determină dispoziţiile legale aplicabile, iar în lipsă, se
aplică sistemul legislativ din cadrul acelui stat care prezintă cele mai strânse legături
cu raportul juridic.”
Așadar, suntem în prezența unei probleme de drept intern a țării respective.
Legislația acesteia poate stabili că este aplicabilă o normă conflictuală federală sau, în
lipsă, norma conflicuală a unuia dintre statele (provinciile) federației.
În raport de alegerea făcută de dreptulintern al țării respective și de conținutul
normei conflictuale străine aplicabile poate sau nu să existe retrimiterea.