JURISPRUDENTA CEDO

Întinderea motivării unei hotărâri depinde de natura deciziei și trebuie

analizată în funcție de circumstanțele cauzei. Este important ca argumentele
decisive pentru soluționarea cauzei să se regăsească în hotărâre [ Ruiz Torja c.
Spaniei, par.29-30; Hiro Balani c. Spaniei par.27-30, Boldea c.României par.30,
Higgins ș.a. c. Franței par.42]. Astfel, trebuie examinate atât argumentele
principale ale reclamantului [Buzescu c. României par.67], cât și mijloacele care
vizează garantarea drepturilor și libertăților consacrate de Convenție, pe care
instrumentele interne trebuie să le examinee cu o rigoare deosebită [Wagner și
J.M.W.L. c. Luxemburgului par.96]. În plus instanțele naționale trebuie să indice
cu o claritate suficientă motivele pe care se bazează, într-o măsură care să permit
justițiabililor exercitarea în mod util a căii de atac. [Hadjianastassiou c. Greciei
par.33, Boldea c. României par.33].

Garanțiile implicite ale art. 6 § 1 includ obligația de a motiva hotărârile

judecătorești (H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să
demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor.
Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea
argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile,
precizând motivarea deciziilor sale (Suominen împotriva Finlandei, pct. 36;
Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).
Este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz
efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine).
Întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura
deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei,
pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină
seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în
instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale,
cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor
(Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).
 Cu toate acestea, atunci când un motiv (argument) invocat de o parte este
decisiv pentru rezultatul procedurii, impune un răspuns specific și explicit (Ruiz
Torija împotriva Spaniei, pct. 30; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 28).
Astfel, trebuie examinate:
 argumentele principale ale reclamantului (Buzescu împotriva României, pct. 67;
Donadzé împotriva Georgiei, pct. 35);
 motivele care vizează respectarea drepturilor și libertăților garantate de
Convenție sau Protocoalele sale: instanțele naționale trebuie le să examineze cu
rigoare și atenție deosebite (Fabris împotriva Franței (MC), pct. 72 in fine; Wagner
și J.M.W.L. împotriva Luxemburgului, pct. 96).
Instantele au obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti (H. c. Belgiei, pct.
53), pentru a permite părţilor să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza
lor. Acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare
argument [Van de Hurk c. Ţărilor de Jos, pct. 61; Garcia Ruiz c. Spaniei, pct. 26).
Intinderea motivării depinde de natura deciziei si trebuie analizată in funcție de
circumstanțele cauzei, fiind suficient ca argumentele decisive să se regăsească în
hotărâre (Boldea c.României par. 30).

!!!Curtea reaminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din

Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe
care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept
scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi
efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16,
paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste
observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de
către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei"
obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al
elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa
[Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80,
CEDH 2004-I, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994,
seria A, nr. 288, p. 19, paragraful 59]. !!!
Judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au apreciat (în
cuprinsul Deciziei nr. 4222 din 25 noiembrie 2010 pronunţată în recurs de
Secţia penală a Înaltei Curti de Casaţie şi Justiţie având ca obiect lipsa de
motivare a deciziei recurate) că, în conformitate cu jurisprudenţa CEDO,
chiar dacă dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale impun instanţelor
naţionale să-şi motiveze deciziile (cauza Boldea vs. Romania), această
obligaţie nu presupune existenţa unor răspunsuri detaliate la fiecare problemă
ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esenţiale care
au fost supuse spre judecată instanţei, iar în considerentele hotărârii trebuie
să se regăsească argumentele care au stat la baza pronunţării acesteia. În acest
sens, instanţa de apel nu se poate limita să preia total sau parţial motivarea
instanţei de fond, ci trebuie sa analizeze din nou cauza si sa răspundă
argumentat la criticile şi mijloacele de apărare invocate de părţi. Or, în cauză
se constată că instanţa de apel nu a analizat punctual criticile invocate de către
cele două inculpate, cu trimitere la probele administrate în cauză,
limitându-se doar la aprecierea că „situaţia de fapt şi încadrarea juridică au
fost corect stabilite, iar din probe rezultă că acestea au comis faptele deduse
judecăţii”, fiind astfel necesară casarea deciziei atacate pentru motivul de
casare prevăzut art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. şi trimiterea cauzei spre
rejudecare.