Cap.

VII Contestația privind durata procesului penal

VII.1 Introducerea contestației

Buna administrare a justiției impune un răspuns adecvat statului pe toate palierele,

inclusiv în ceea ce privește termenul în care se soluționează un litigiu. Obligația statului,

decurgând din art. 6 CEDO, este de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluționeze o

cauză într-un termen rezonabil. Art. 6 din Convenție este coroborat cu art. 13 în baza căruia

statul este obligat să reglementeze în dreptul intern un remediu care să permită persoanei să

valorifice drepturile și libertățile consacrate de Convenție. Caracterul efectiv al acestui remediu

trebuie apreciat în raport cu violarea suferită.1

Opțiunea legiuitorului român este aceea a recursului acceleratoriu. Potrivit art. 4881 alin.

(1), dacă activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplinește într-o durată

rezonabilă, se poate face contestație, solicitându-se accelerarea procedurii. Deși legiuitorul a

înțeles să folosească termenul de contestație, omonim celui folosit pentru denumirea căii

extraordinare de atac reglementate de dispozițiile art. 4251 C.proc.pen., în mod evident

contestația privind durata procedurii nu constituie o cale de atac, ci o procedură specială

derulată în fața unei autorități naționale privind pretinsa încălcare a obligației impuse de art. 6

parag. 1 de a examina o cauză penală într-un termen rezonabil.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, contestația poate fi introdusă de către suspect,

inculpat, persoana vătămată, partea civilă și responsabilă civilmente, iar în cursul judecății și

de către procuror.

1
Abramiuc c. României, hotărârea din 24 februarie 2009, nr. 37411/02, paragraf 119

1
 Așadar, denunțătorul sau o altă persoană ce reclamă existența unui potențial interes în

derularea cauzei ( de exemplu mama persoanei vătămate) nu au calitatea procesuală activă, o

astfel de contestație formulată de aceștia urmând a fi respinsă ca inadmisibilă.2

Potrivit jurisprudenței instanței de contencios al drepturilor omului, momentul de

pornire al duratei supuse analizei este diferit în funcție de calitatea procesuală a persoanei în

cauză.

Conform art. 4881 alin. (3) C.proc.pen., contestația poate fi formulată după cel puțin un

an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate în cursul urmăririi penale; după cel

puțin un an de la trimiterea în judecată (data sesizării instanței cu rechizitoriu sau al pronunțării

încheierii judecătorului de cameră preliminară prin care a fost admisă plângerea împotriva

soluției de netrimitere în judecată și s-a dispus începerea judecății), petru cauzele aflate în cursul

judecății în primă instanță ( data sesizării instanței cu rechizitoriu va putea fi avută în vedere și

pentru formularea unei proceduri în accelerare în faza de cameră preliminară dacă de la acest

moment a trecut mai mult de 1 an); după cel puțin 6 luni de la sesizarea instanței cu o cale de

atac, pentru cauzele aflate în căile de atac ordinare sau extraordinare.

Legiuitorul a instituit aceste termene regresive spre a da posibilitatea organului judiciar

în fața căruia cauza penală este ”pendinte„ să finalizeze instrumentarea cauzei într-un interval

de timp stabilit în mod generic a fi exclus criticilor de nerezonabilitate. Totodată, se constată

faptul că legiuitorul român a reglementat posibilitatea contestării duratei rezonabile a judecării

unei căi extraordinare de atac, posibilitate reglementată de art.6, întrucât, cu anumite excepții,

nu este inclusă în ipoteza normei convenționale.3

2
Tribunalul București, Secția I penală, încheierea judecătorului de drepturi și libertăți din 11 mai 2016 în dosarul
nr. 11050/3/2016, nepublicată
3
G. Bodoroncea în M.Udroiu (coordonator), op.cit. pag.1957

2
VII.2 Competența de soluționare

Potrivit art. 4882 , competența soluționării contestației în raport cu faza procesuală a

cărei durată este vizată, revine judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar

reveni competența să judece cauza în primă instanță în cursul urmăririi penale, instanței ierarhic

superioare celei de pe rolul căreia se află cauza în cursul judecății în fond sau în căile de atac,

ordinare ori extraordinare și respectiv unui alt complet din cadrul secției penale în cauza aflată

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Se poate observa că, standardul impus de legislația națională este superior celui stabilit

de art. 13 CEDO, știut fiind faptul că art. 13 nu implică cu necesitate ca remediul să fie deschis

în fața unei instanțe, fiind suficient ca dreptul intern să permită sesizarea unui organ cu caracter

administrativ, cât timp acest organ prezintă anumite garanții de independență, imparțialitate și

garanții procedurale.

VII.3 Conținutul contestației

Textul art. 4883 reglementează forma scrisă și conținutul contestației. Legiuitorul a

prevăzut expres necesitatea inserării unor elemente utile stabilirii cadrului procesual,

identificării dosarului penal și a organului judiciar ce instrumentează cauza, necesitatea indicării

aspectelor de fapt și de drept care au determinat promovarea acțiunii și subscrierea actului de

sesizare a instanței. Astfel, contestația se formulează în scris și va cuprinde:

a) numele, prenumele, domiciliul sau reședința persoanei fizice, respectiv denumirea și

sediul persoanei juridice, precum și calitatea în cauză a persoanei fizice sau juridice care

întocmește cererea;

3
 b) numele și calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin

avocat, numele acestuia și sediul profesional;

c) adresa de corespondență;

d) denumirea parchetului sau a instanței și numărul dosarului;

e) motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază constestația;

f) data și semnătura.

VII.4 Procedura de soluționare a contestației

Potrivit art. 4884 alin. (1) judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța, în vederea

soluționării contestației, dispune următoarele măsuri:

a) informarea procurorului, respectiv instanței pe rolul căreia se află cauza, cu privire la

contestația formulată, cu mențiunea posibilității de a formula un punct de vedere cu

privire la aceasta;

b) transmiterea în cel mult 5 zile a dosarului sau a unei copii certificate a dosarului cauzei

de către procuror, respectiv de către instanța pe rolul căreia se află cauza;

c) informarea celorlalte părți din proces și după caz a celorlalte persoane prevăzute la art.

4881 alin. (2) cu privire la contestația formulată și la dreptul de a-și exprima punctul de

vedere în termenul acordat în acest scop de către judecătorul de drepturi și libertăți sau

de instanță.

În cazul în care suspectul sau inculpatul este privat de libertate, în cauza respectivă sau

în altă cauză, informarea prevăzută la alin. (1) lit. c) se va face atât către acesta cât și către

avocatul ales sau numit din oficiu al acestuia.

4
 Potrivit alin. (4), judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța soluționează contestația

în cel mult 20 de zile de la înregistrarea acesteia. Se constată astfel că legiuitorul a stabilit un

termen de recomandare pentru soluționarea acesteia pentru a nu se ajunge la situația ca tocmai

instituirea unui remediu privind durata nerezonabilă a procedurii să aibă efect dilatoriu.

Conform alin. (5) contestația se soluționează prin încheiere, în camera de consiliu cu

citarea părților, a subiecților procesuali principali și cu participarea procurorului. Neprezentarea

persoanelor legal citate nu împiedică soluționarea contestației. Acest alineat a fost modificat

prin O.U.G. nr.18/2016 ca urmare a D.C.C. nr.423 din 9 iunie 2015, referitoare la excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4884 alin. (5) C.proc.pen. și ale art. 105 din Legea nr.

255/2013, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a textului legal menționat și

s-a constatat că soluția legislativă potrivit căreia contestația privind durata procesului penal se

soluționează „fără participarea părților și a procurorului” este neconstituțională.4

VII.5 Soluționarea contestației

Potrivit art. 4885, judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța, soluționând contestația,

verifică durata procedurilor pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei și a punctelor

de vedere prezentate și se pronunță prin încheiere.

Judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța, în aprecierea caracterului rezonabil al

duratei procedurii judiciare, va lua în considerare următoarele elemente:

a) natura și obiectul cauzei;

4
Motivarea integrală a deciziei poate fi consultată online la adresa http://bibliotecahamangiu.ro

5
 b) complexitatea cauzei, inclusiv prin luarea în considerare a numărului de participanți și

a dificultăților de administrare a probelor;

c) elementele de extraneitate ale cauzei;

d) faza procesuală în care se află cauza și durata fazelor procesuale anterioare;

e) comportamentul contestatorului în procedura judiciară analizată, inclusiv din

perspectiva exercitării drepturilor sale procesuale și procedurale și din perspectiva

îndeplinirii obligațiilor sale în cadrul procesului;

f) comportamentul celorlalți participanți în cauză, inclusiv al autorităților implicate;

g) intervenția unor modificări legislative aplicabile cauzei;

h) alte elemente de natură să influențeze durata procedurii.

Cu privire la natura litigiului și miza procesului pentru reclamant, sunt situații în care s-a

apreciat că se impune o diligență specială:

a) reclamantul se află în stare privativă de libertate5;

b) reclamantul se pretinde victima unei infracțiuni de violență sau a unei infracțiuni

imputate unui reprezentant al autorităților statale6

În ceea ce privește comportamentul autorităților, este vorba despre perioade de

inactivitate prelungite în cursul urmăririi penale, citarea defectuasă a părților, martorilor,

casări sau desființări cu trimitere spre rejudecare succesive, depunerea cu întârziere a

rapoartelor de expertiză dispuse în cauză cumulată cu pasivitatea organului judiciar,

motivarea cu întărziere a hotărârilor judecătorești, conexarea sau disjungerea inutilă a

cauzelor, redactarea cu întârziere a rechizitoriului, trimiterea cu întârziere a dosarului către

instanța de control judiciar.7

5
Kalashnikov c. Rusiei, hotărârea din 15 iulie 2002, parag. 132
6
Caloc c. Franței, hotărârea din 20 iulie 2000, parag. 119,120.
7
În acest sens, a se vedea Bragadireanu c. României, parag. 119-122; Georgiadis c. Ciprului 2002, parag. 46;
Valentin Ivanov c. Bulgariei 2008, parag. 27-28.

6
VII.6 Soluții

Soluțiile