PLÂNGEREA ÎMPOTRIVA MĂSURILOR ȘI ACTELOR LUATE

DE PROCUROR ÎN FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ.

I. Introducere.
Instituția plângerii împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală a fost o instituție
marginală a părții speciale a Codului de procedură penală român, până la celebra decizie cu
nr. 486 din 2 decembrie 1997 a Curții Constituționale1, ineficientă, netransparentă,
generatoare de reale abuzuri din partea organelor de urmărire penală, îndrituite cu
soluționarea unor astfel de plângeri. Sursa acestor neajunsuri era imposibilitatea persoanei,
vătămate în interesele sale de actul sau măsura dispusă de organul de urmărire penală, de a
supune unui control veritabil jurisdicțional aceste acte și măsuri, în special actele finale ale
urmăririi penale și anume, rezoluțiile sau ordonanțele procurorului de netrimitere în judecată.
Ineficientă pentru că potrivit art. 278 din Codul de Procedură Penală, așa cum era redactat
înainte de modificarea făcută prin Legea 281/2003, persoana vătămată în drepturile sale se
putea adresa pe cale ierarhică, în mod succesiv, până la Procurorul General al României,
putând parcurge toate treptele ierarhice ale parchetelor, de la un parchet de pe lângă
judecătorie până la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție2; netransparentă pentru
că în virtutea principiului subordonării ierarhice, consacrat de altfel de art. 62 din Legea nr.
304/28 iunie 2004 privind organizarea judiciară3, care stipulează clar că procurorii din fiecare
parchet sunt subordonați conducătorului acelui parchet, iar conducătorul acelui parchet este
subordonat ierarhic superior din aceeași circumscripție teritorială, toate actele și măsurile
dispuse de procurorul din subordine erau „controlate” de șeful ierarhic, iar rezoluțiile și
ordonanțele de netrimitere în judecată erau invariabil „vizate” de același șef ierarhic, astfel era
greu de presupus că șeful care „controla” și „viza” actele și măsurile mai sus precizate
procurorului din subordine ar fi admis astfel de plângeri, lipsind astfel, de transparență
soluționarea unor astfel de plângeri; abuzurile comise de organele de urmărire penală erau,
tocmai datorită ineficienței și netransparenței soluționării unor astfel de plângeri, nu puține la
număr.
Un moment important în posibilitatea atacării actelor și măsurilor procurorului, în
special a celor de netrimitere în judecată, l-a constituit nu atât apariția Legii nr. 30 din 18 mai
19944, cât cunoașterea și recurgerea la drepturile și libertățile definite de Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, prin promovarea de plângeri în fața
instanțelor de către persoanele vătămate în interesele lor de actele organelor de urmărire
penală, pe de o parte și de altă parte, cunoașterea și aplicarea normelor relative la drepturile și
libertățile persoanelor prevăzute de Convenție de către instanțele cărora se adresau astfel de
plângeri.
După o practică judiciară de început, potrivit căreia astfel de acțiuni erau respinse ca
inadmisibile întrucât normele procesual penale prevedeau posibilitatea atacării actelor
procurorului în instanță, instanțele judecătorești au apreciat ca admisibile astfel de acțiuni.
Însă practica a fost neunitară, încercând să rezolve aceste acțiuni în lipsa unei reglementări
exprese. În acest sens, la Tribunalul Mureș, spre exemplu, soluțiile date 5 privind astfel de
1
Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 105 din 6 martie 1998.
2
Denumire care a fost schimbată în anul 2004 prin Legea nr. 304 privind organizarea judiciară în Înalta Curte de
Casație și Justiție.
3
Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004.
4
Legea nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție a fost publicată în Monitorul Oficial al României,
partea I, nr. 135 din 31 mai 1994 și modificată prin Legea nr. 79 din 6 iunie 1995 privind ratificarea
mecanismului de control stabilit prin convenție, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994 publicată la rândul ei, în
Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 147 din 13 iunie 1995.
5
La aceste soluții am făcut referire în articolul nostru, posibilitatea atacării în justiție a actului procurorului prin
care se dispune netrimiterea în judecată, publicat în Dreptul nr. 3/2003, p. 176-191.

1
cauze au fost contradictorii sub mai multe aspecte: într-un caz, prin încheierea nr. 36 din 13
februarie 2001 a Tribunalului Mureș s-a soluționat, de către instanță, plângerea formulată de
persoana vătămată împotriva rezoluției prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul
Mureș, de respingere a plângerii actului de netrimitere în judecată ( cu alte cuvinte, instanța
nu a avut în vedere actul de netrimitere în judecată, ci actul prin care, pe cale administrativă,
procurorul ierarhic superior a respins plângerea persoanei vătămate); în același caz, încheierea
s-a dat fără posibilitatea de a fi atacată pe cale de atac, deși în toate celelalte cauze aflate pe
rolul instanței mureșene, până la modificarea textelor relevante, s-au pronunțat sentințe, în
primă instanță, a considerat că se poate formula calea de atac; prin deciziile penale nr. 224 din
21 iunie 2001 a Tribunalului Mureș și nr. 391 din 25 octombrie 2001 a aceluiași tribunal, au
fost respinse recursurile tardiv formulate, termenul de recurs fiind cel de 3 zile, pentru ca
aceeași instanță, prin decizia penală nr. 368 din 18 octombrie 2001 să considere că termenul
de recurs este de 10 zile.

II. Drept subiectiv material și drept la acțiune. Acțiune penală atipică, natura
dreptului pretins prin măsura sau actul de urmărire penală.
Chiar dacă se are de a face cu o nouă instituție (recreată, practic de legiuitor) și după
noile modificări și reglementări în ecuație sunt implicate nu numai instituții de drept procesual
penal, ci și de drept constituțional, de drept civil și chiar de drept administrativ. Din punctul
de vedere al acțiunii pe care o poate exercita persoana, avem de a face cu o acțiune penală, pe
care, însă o numim atipică deoarece în comparație cu tipicul acțiunii penale, ce are ca drept
subiectiv material încălcarea unei norme de drept penal, acest tip de acțiune are în vedere un
drept subiectiv material sui-generis.

III. Dreptul de a face plângere.

Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală,
dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime. Plângerea se adresează
procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală și se depune fie
direct la acesta, fie la organul de cercetare penală. Introducerea plângerii nu suspendă
aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plângerii.
Plângerea reglementată în dispozițiile art. 275 și următoarele din C. proc.pen. reprezintă,
sub aspectul naturii juridice, o cale de atac îndreptată împotriva actelor și măsurilor de
urmărire penală și o modalitate de control a legalității acestora6.
Reglementarea distinge între plângerea împotriva măsurilor și actelor de cercetare
penală și plângerea împotriva actelor și măsurilor procurorului.
Pot forma obiectul plângerii actele și măsurile de urmărire penală efectuate în cursul
urmăririi penale ori cele îndeplinite înainte de începerea urmăririi penale [cazul prevăzut de
art. 228 alin. (7) C.proc.pen.], cât și la finalizarea urmăririi penale [cazurile prevăzute de art.
11 pct. 1 lit. a)-c), art. 262 pct. 2 lit. a) C.proc.pen]7.
Potrivit legii poate face plângere orice persoană ale cărei interese legitime au fost
vătămate8.
Legea neprevăzând nici o limitare, plângerea poate fi făcută de orice persoană fizică sau
juridică, dacă face dovada unei vătămări a intereselor sale legitime.

6
Gheorghiță Mateut, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol. I, Editura C.H. Beck, București, 2007,
p.219.
7
Legalitatea rechizitoriului se verifică din oficiu de către conducătorul parchetului (art. 264 C.proc.pen.) și de
către instanță la prima înfățișare (art. 300 C.prtoc.pen.) și pe parcursul judecății.
8
În locul persoanei care a suferit o vătămare plângerea poate fi introdusă de oricare din persoanele arătate în art.
222 C.proc.pen.

2
 Deoarece reglementarea a fost introdusă pentru îndreptarea actelor sau măsurilor
nelegale constatate în activitatea organelor de urmărire penală, subiecții procesuali oficiali nu
pot fi titulari ai dreptului de a face plângere9.
Pentru admisibilitatea plângerii, legea cere persoanei care o formulează să menționeze și
să dovedească ce vătămare i s-a adus și ce interes legitim a fost lezat.
În privința aspectelor ce constituie obiectul vătămării, de la necesitatea dovedirii fac
excepție împrejurările arătate în art. 197 alin. 2 C.proc.pen.
Plângerea împotriva măsurilor și actelor organului de cercetare penală se adresează
procurorului care exercită supravegherea actelor de cercetare penală potrivit art. 209 alin. 4
C.proc.pen. și se depune direct la acesta sau la organul de cercetare penală.
În privința termenului de introducere a plângerii, deși în lege nu se face nici o precizare,
având în vedere că în plângere sunt invocate încălcări ale dispozițiilor care reglementează
desfășurarea procesului penal, prevederile art. 275 trebuie întregite cu cele ale art. 197
C.proc.pen. Ca atare, când sunt invocate încălcări ale dispozițiilor menționate în art. 197 alin.
2 C.proc.pen. plângerea poate fi formulată în orice stadiu al urmăririi penale; dacă sunt
invocate oricare alte încălcări ale legii, plângerea trebuie introdusă de cel îndreptățit în
condițiile art. 197 alin. 1 și 4 C.proc.pen.
Totuși în anumite cazuri, legea prevede expres anumite termene; de exemplu, în cazul
plângerii împotriva măsurii reținerii, plângerea trebuie făcută înainte de expirarea celor 24 de
ore (art. 140 C.proc.pen.), iar în cazul reținerii minorului între 14-16 ani, înainte de expirarea
termenelor prevăzute de art. 160 C.proc.pen.

IV. Dreptul de a face plângere procurorului.

Art. 275 alin. 1 C.proc.pen. prevede că orice persoană vătămată în interesele sale
legitime de măsurile sau actele de urmărire penală poate face plângere. În continuare, art. 276
și 277 C.proc.pen. are în vedere doar acele măsuri și acte procesual penale dispuse de
organele de cercetare penală, pentru ca dispozițiile art. 278 să prevadă procedura de atacare a
actelor și măsurilor dispuse de procuror. Natura dreptului pretins încălcat de organele de
cercetare penală este, fără îndoială, strict legată de natura măsurii și actului efectuat de
organele de cercetare penală. Din acest punct de vedere, dreptul pretins încălcat este
esențialmente diferit de dreptul subiectiv material, acesta din urmă fiind substanța acțiunii
penale (acțiunea penală concretizându-se, după declanșarea ei, în totalitatea actelor și
măsurilor procesuale efectuate de organele judiciare). Avem de a face cu un drept material
subiectiv sui-generis, ce are ca subiect pasiv persoana vătămată în interesele sale și ca subiect
activ organul de cercetare penală, care prin măsura sau actul procesual efectuat a încălcat
dreptul persoanei vătămate. Cu alte cuvinte, raportul juridic substanțial generat de pretinsa
încălcare este „întors pe dos”, deoarece în această situație organul de cercetare penală, ca
reprezentant al statului, devine subiectul activ, adică „persoana” reclamată a fi încălcat
normele procesual penale.

V. Dreptul de a face plângere procurorului ierarhic superior.

În cazul acestui drept material subiectiv se are în vedere atât actele și măsurile
procurorului date în cursul urmăririi penale, deci înainte de finalizarea urmăririi penale în
modurile prevăzute de lege, cât și actele prin care se dispune netrimiterea în judecată.10
Dreptul subiectiv material al persoanei, vătămate prin măsurile ori actele de urmărire
penală sau prin actul de netrimitere în judecată emis de procuror, determină și caracterul

9
În mod excepțional, legea admite o astfel de posibilitate în cazul contestării amenzii judiciare aplicate potrivit
art. 198 alin. 1 lit. a) și b) sau alin. 4 lit. j) C.proc.pen.
10
Prin netrimitere în judecată, pentru economie, lucrarea de față se referă la soluțiile de neîncepere a urmăririi
penale, de clasare a urmăririi penale, de scoatere de sub urmărire penală.

3
acțiunii în justiție, aceasta din urmă fiind un mijloc creat de lege pentru ocrotirea dreptului
subiectiv, dar și caracterul plângerii pe care persoana vătămată în interesele sale îl poate face
procurorului ierarhic superior, procurorului ce a emis actul sau măsura procesuală. Sigur că,
referindu-se la dreptul subiectiv material, avem în vedere vătămarea adusă persoanei de actul
procurorului și nu de dreptul la acțiune al persoanei.11Orice drept subiectiv material există în
cadrul unui raport (și este suportul acestui raport), deoarece dreptul unei persoane, în mod
logic, atrage și o obligație corelativă (obligație de a face, obligație de a nu face etc.); raportul
presupune altfel o relație socială, iar acest raport pentru a deveni unul juridic, se obiectivează
într-o normă de drept. Astfel delimitat dreptul subiectiv în cauză, apare ca evident faptul că nu
poate fi vorba de un drept material penal. Raportul juridic penal este diferit de raportul juridic
pe care îl avem în vedere. Raportul juridic penal i-a naștere ca urmare a săvârșirii infracțiunii,
pe când izvorul celuilalt raport juridic este vătămarea adusă prin actul de netrimitere în
judecată, emis de procuror.
Pe de altă parte, și elementele celor două raporturi juridice sunt diferite: dacă în cazul
celui penal12 subiecte sunt statul, ca titular al dreptului de a trage la răspundere penală
persoana care a săvârșit fapta prevăzută în legea penală, pe de o parte și pe de altă parte,
persoana care a săvârșit o astfel de faptă, care are obligația de a răspunde pentru fapta
săvârșită, pe când în cazul celuilalt raport juridic, subiectele sunt persoana care a suferit o
vătămare, ca titulara dreptului la îndreptarea vătămării produse de actul procurorului și, pe de
altă parte, statul, ca titular al obligației de reparare a vătămării aduse; conținuturile celor două
raporturi juridice sunt date de drepturile și obligațiile pe care le au participanții la aceste
raporturi juridice, pe cale de consecință, cele două conținuturi fiind în mod evident diferite; în
ce privește obiectul, la raportul juridic de drept penal acesta îl constituie pedeapsa sau alte
sanciuni de drept penal, pe când în cazul celuilalt raport juridic obiectul îl constituie tocmai
repararea vătămării suferite de persoana căreia i s-a încălcat dreptul.
Revenind la persoana celui vătămat prin actul procurorului, trebuie făcută mențiunea
că aceasta nu este doar „persoana vătămată”, așa cum este definită de art. 24 C.proc.pen., ci
poate fi chiar făptuitorul, învinuitul sau inculpatul față de care procurorul a dispus
neînceperea urmăririi penale (este greu de presupus că învinuitul sau inculpatul ar putea
justifica vreo vătămare în cazul în care s-a dispus de procuror o asemenea soluție, însă teoretic
există această posibilitate). Spre exemplu, art. 13 C.proc.pen. prevede că în cazul în care
intervine amnistia, prescripția sau retragerea plângerii prealabile, învinuitul sau inculpatul
poate cere continuare procesului penal; potrivit alin. 3 al aceluiași articol, atunci când nu se
constatată unul din cazurile prevăzute de art. 10 lit. a)-e) din C.proc.pen., procurorul dispune
încetarea urmăririi penale. S-ar putea ca învinuitul sau inculpatul să fie nemulțumit de soluția
dată de procuror, caz în care ar putea intra în categoria persoanelor vătămate de actul de
netrimitere în judecată, emis de procuror, și să ceară îndreptarea vătămării pe calea
promovării unei acțiuni în justiție, dacă plângerea îndreptată prim-procurorului ori, după caz,
de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit art.
278 C.proc.pen. a fost respinsă de acesta (de exemplu, dacă soluția procurorului de încetare a
urmăririi penale ar fi dată pe temeiul aministiei faptei, învinuitul sau inculpatul ar avea tot
interesul, în măsura în care, desigur este întemeiată cererea sa, să ceară continuarea procesului
penal în vederea achitării sale).
Odată stabilit faptul că dreptul încălcat prin actul de netrimitere în judecată nu are o
natură penală, se pune, în mod firesc, problema ce fel de caracter are un astfel de drept (de

11
Legătura dintre dreptul subiectiv și acțiunea propriu-zisă este făcută de „dreptul la acțiune” în acest sens V. M.
Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol.1, Editura Național, București 1996, p.251 urm.
12
Cu privire la elementele raportului juridic penal, a se vedea pe larg: C.Bulai, Manual de drept penal. Partea
generală, Vol. I, Editura Fundației „Chemarea” Iași, 1992, p.21-23.

4
natură civilă, administrativă etc). Această problemă este însă strict legată de natura organului
care emite actul (parchetul), cât și a actului prin care se dispune netrimiterea în judecată.

VI. Caracterul plângerii împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală.

a) Caracterul plângerii împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală efectuate
de organele de cercetare penală.
Natura plângerii este direct legată de natura actului prin care procurorul ce
supraveghează urmărirea penală se pronunță asupra măsurii sau actului prin care se pretinde
că s-a încălcat un drept al persoanei ce formulează plângerea. Pe lângă criteriul normativ, un
alt criteriu ce identifică actul procurorului prin care se soluționează o astfel de plângere este
criteriul finalității acestui act. Astfel, prin rezoluția sau ordonanța procurorului se pot
confirma sau infirma acte sau măsuri procesual penale, adică acte sau măsuri luate în cursul
urmăririi penale (acte și măsuri ce sunt de urmărire penală).
Un exemplu în acest sens: printr-o rezoluție, organul de cercetare penală a dispus
măsura sechestrului, în baza art. 165 C.proc.pen., asupra mai multor bunuri, care au fost
identificate în curtea imobilului învinuitului, curte comună mai multor persoane ce locuiesc
în același imobil, până la concurența sumei de 50.000 lei.
Potrivit art. 168 alin. 1 C.proc.pen., un terț, ce locuiește în același imobil cu inculpatul,
depune o plângere procurorului care supraveghează urmărirea penală, afirmând că bunurile
în cauză îi aparțin.
Procurorul constată, că într-adevăr aceste bunuri îi aparțin terțului, astfel că prin
rezoluție constată nelegală măsura sechestrului, dispunând, în același timp, infirmarea
actului organului de cercetare penală prin care s-a dispus măsura sechestrului asupra
bunurilor.
Două chestiuni se ridică într-o asemenea posibilă situație:
Prima este cea a reparării nelegalității. Aici procurorul are două posibilități: fie să
dispună, în baza art. 209 alin.1 C.proc.pen., refacerea actului de către organele de cercetare
penală (procurorul poate dispune chiar, în temeiul art. 217 alin. 1 C.proc.pen., că acel act să
fie efectuat de un alt organ de cercetare penală), fie să instituie chiar el, prin aceeași
rezoluție prin care constată nelegalitatea, măsura sechestrului asupra învinuitului, de data
aceasta identificate corect. Credem, în virtutea unei interpretări sistematice și raționale a
normelor procesual penale, că sunt incidente dispozițiile art. 209 alin. 2 C.proc.pen., potrivit
cărora procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le
supraveghează.
A doua chestiune este, în cazul de față imaginat, cea a plângerii prevăzute de art. 168
alin. 1 C.proc.pen. și a modului ei de rezolvare. La prima vedere s-ar putea spune că aceasta
este norma specială în raport cu dispozițiile art. 275-277 C.proc.pen. Într-o interpretare
sistematică însă a textelor relevante în cauză, opinăm că, dimpotrivă, dispoziția art. 168 alin.
1 C.proc.pen. este normă generală în raport cu dispozițiile art. 275-277 C.proc.pen. (ne
referim strict la plângerea pe care persoana vătămată o face în fața instanței), aceste din
urmă texte prevăzând, de fapt, procedura prin care se soluționează plângerea. Aceasta
înseamnă că organul de cercetare penală este obligat ca în termen de 48 de ore de la
primirea plângerii să o trimită procurorului competent, împreună cu explicațiile sale (atunci
când acestea sunt necesare), potrivit art. 276 din C.proc.pen., iar procurorul este obligat, așa
cum prevede art. 277 C.proc.pen., să rezolve plângerea în 20 de zile de la primire și să
comunice persoanei ce a formulat plângerea modul ei de soluționare. De altfel și, din
așezarea textelor de lege, respectiv a art. 275-277 din C.proc.pen. în partea specială, rezultă
că normele generale se aduc la îndeplinire prin normele speciale.
În final rezultă că plângerea persoanei pretins vătămate este o cercetare făcută în cadrul
urmăririi penale menită să satisfacă un drept fundamental pe care îl are orice participant la

5
procesul penal, drept ce este prevăzut expres în art. 6 alin. 2 din C.proc.pen.(„în cursul
procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părților deplina exercitarea a
drepturilor procesuale în condițiile prevăzute de lege...”).
b) Caracterul plângerii împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală luate de
procuror, de prim-procuror sau procurorul-șef de secție al parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casație și Justiție.
Art. 278 C.proc.pen. face distincție între două categorii de acte (măsuri): cele luate sau
efectuate de procuror, de prim-procuror, de procurorul general al parchetului de pe lângă
curtea de apel sau ale procurorului-șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție, acte prin care, însă, nu se finalizează urmărirea penală (dispozițiile art. 278
alin. 1 și 2 C.proc.pen.) și altele prin care se finalizează urmărirea penală (aici se include și
rezoluția de neîncepere a urmăririi penale), cu excepția rechizitoriului.
În legătură cu prima categorie de măsuri și acte, sunt mutatis mutandis, valabile și în
acest caz. Astfel, actele prin care se soluționează plângerile împotriva unor astfel de acte și în
măsuri, soluționate fiind de procurorul ierarhic superior, sunt, fără îndoială, acte de urmărire
penală.
Pe de altă parte, plângerile sunt, ca și în cazul plângerilor împotriva măsurilor și actelor
efectuate de cercetarea penală, cereri făcute în cursul urmăririi penale de către persoanele
pretins vătămate și în virtutea exercitării drepturilor procesuale garantate de legiuitor.

VII. Caracterul plângerii împotriva actelor de netrimitere în judecată.

Această situație este prevăzută de art. 278 alin. 3 C.proc.pen. și se referă, în lumina
distincției mai sus făcute, la rezoluția de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței, ori
după caz, a rezoluției de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale.
Actul procurorului ierarhic superior, prin care s-a soluționat plângerea persoanei pretins
vătămate în interesele sale, un asemenea act de urmărire penală, mai ales care potrivit art. 220
C.proc.pen. procurorul ierarhic superior poate infirma motivat actul sau măsura dispusă de
procuror și fie să dispună refacerea actului de către procuror, fie să refacă el însuși actul ori
măsura procesuală.
Mutatis mutandis, și plângerea formulată de persoană este o cerere ce satisface un drept
procesual penal.
Caracterul plângerii făcute împotriva actelor de netrimitere în judecată instanței căreia
iar reveni competența sa, potrivit legii, să judece cauza în primă instanță. Art. 278
C.proc.pen. prevede situația atacării la instanță a actelor de netrimitere în judecată dispuse de
procuror. Plângerea prin care se atacă actul de netrimitere în judecată este o veritabilă acțiune
în justiție, cu toate atributele ei, deosebindu-se, astfel de plângerile promovate potrivit
dispozițiilor art. 275-277 C.proc.pen. Deosebirea constă nu numai în procedura diferită de
soluționare, dar și în ce privește consecințele soluțiilor pe care le poate da instanța.
Înainte de introducerea noului text, art. 278 C.proc.pen., cu referire la posibilitatea
actelor de netrimitere în judecată, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 486/2 decembrie
199713, s-a pronunțat în sensul că art. 278 din Codul de procedură penală este constituțional
numai în măsura în care nu oprește persoana nemulțumită de soluționarea plângerii împotriva
măsurilor sau actelor efectuate de către procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de
acesta și care nu ajung în fața instanțelor judecătorești să se adreseze justiției în temeiul art. 21
din Constituție (s-a avut în vedere textul constituțional înainte de modificarea Constituției).
Însă Curtea Constituțională, conform atribuțiilor conferite de Constituția României, nu poate
reglementa dreptul persoanei de a se adresa instanței de judecată competente, acesta fiind
atributul exclusiv al legiuitorului, lucru pe care de altfel Curtea îl și precizează în
considerentele acestei decizii.
13
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998.

6
 Plângerea persoanei vătămate prin actul procurorului este o acțiune, așa cum este ea
definită de teoreticienii drepturilor formale, adică de mijloc procedural prin care se solicită
concursul instanței în vederea recunoașterii sau realizării acestui drept.
Titularul acțiunii penale este statul, care are, calitatea de subiect activ, iar subiectul pasiv
este persoana care a săvârșit infracțiunea14. Titularul celeilalte acțiuni este persoana care a
suferit vătămarea prin actul procurorului, având deci calitatea de subiect activ, iar ca subiect
pasiv este statul, prin organul judiciar care a emis actul, și anume parchetul. Obiectul acțiunii
penale este tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiunea 15, pe când
în celălalt caz obiectul acțiunii îl constituie protecția dreptului pretins încălcat16. În ceea ce
privește scopul, în cazul acțiunii penale acesta îl reprezintă aplicarea unei sancțiuni penale17,
în timp ce în cazul acțiunii promovate de persoana vătămată de actul procurorului, scopul este
reprezentat de voința juridică a persoanei care „reclamă”, care pretinde că i s-a încălcat un
drept prin soluția dată de procuror.
Plângerea nu poate avea decât caracterul unei acțiuni tipice, însă are caracterul unei
acțiuni penale atipice. Prin acțiuni atipice18se înțelege acele acțiuni al căror caracter este dat
nu de faptul că la baza lor stă săvârșirea unei infracțiuni (acest aspect fiind caracteristic doar
acțiunilor tipice), că de faptul că ele sunt prevăzute de legea procesual penală (sigur că
temeiul acestor acțiuni este cu totul altul decât săvârșirea unei infracțiuni, însă în strânsă
legătură cu săvârșirea unei infracțiuni),iar soluționarea lor, de către instanțele de judecată, se
face după procedura cuprinsă în Titlul II, Partea Specială a Codului de procedură penală19.
Mutatis mutandis, se va proceda și în cazul actului prin care se dispune neînceperea
urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau clasarea. În acest sens, dispozițiile
relative la conținutul actului prin care se dispune scoaterea de sub urmărire penală trimit
explicit la dispozițiile art. 244-245 C.proc.pen.
Spre exemplu: prin rezoluția din 23 ianuarie 2004 organele de cercetare penală au
început urmărirea penală față de inculpatul „Z” pentru comiterea infracțiunii de furt
calificată în dauna părții vătămate „Y”, iar prin ordonanța din 17 aprilie 2004 procurorul a
dispus ridicarea unor bunuri de la învinuit și restituirea acestora, potrivit art. 169 C.proc.pe.,
părții vătămate, apreciind, conform declarațiilor părții vătămate, că îi aparțin acesteia.
Ulterior, prin ordonanța din 15 mai 2004 procurorul a dispus în baza art. 249 și urm.
raportat la art. 11 pct. 1 lit. b) și art. 10 lit. d) C.proc.pen. scoaterea de sub urmărire penală,
printre altele reținând că bunurile în cauză nu îi aparțin părții vătămate „Y”, ci sunt
proprietatea comună a învinuitului și a fratelui acestuia. Procurorul omite, însă, să se
pronunțe, contrar dispozițiilor art. 249 alin. 2 raportat la art. 245 lit.c) C.proc.pen., asupra
măsurii asigurătorii dispuse prin ordonanța din 17 aprilie 2004.
La data de 25 mai 2004 fratele învinuitului depune plângere prim-procurorului
parchetului de la lângă judecătoria „T” împotriva ordonanței din 17 aprilie 2004 prin care
s-a dispus luarea măsurii asigurătorii, afirmând că este coproprietar împreună cu învinuitul
„Z”, depunând mai multe acte doveditoare în acest sens, solicitând ca prin infirmarea
ordonanței procurorului din 17 aprilie 2004 să se dispună restituirea bunurilor ce se află, la
data de 25 mai 2004, în detenția părții vătămate „Y”.
14
A se vedea I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Universul Juridic, București, 2008.
15
Ibidem.
16
A se vedea V.M. Ciobanu, op.cit., p.162.
17
A se vedea I. Neagu, op.cit.
18
Astfel de acțiuni penale atipice sunt cele prevăzute de art. 504-507 C.proc.pen.(Repararea pagubei în cazul
condamnării sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept) și art. 513-522 C.proc.pen.(Asistența juridică
internațională).
19
În acest sens, a se vedea V.Pătulea, Răspunderea autorităților publice pentru vătămările produse cetățenilor
prin actele lor, în „Dreptul” nr. 4/1997 – autorul, în mod corect, apreciază, cu privire la răspunderea pentru
prejudiciile cauzate prin erori judiciare în procesele penale, că acestea implică o răspundere civilă în cauzele
penale, în sensul strict arătat de textul de lege (adică de normele procesual penale).

7
 Cazul de față scoate în evidență cu prisosință faptul că deși este atacată o măsură a
organului de urmărire penală, dispusă înainte de finalizarea urmăririi penale, în mod
implicit se atacă și actul de netrimitere în judecată. Într-un asemenea caz, prim-procurorul,
în baza art. 278 alin. 3 C.proc.pen., va admite plângerea persoanei vătămate în interesele
sale legale, va infirma parțial ordonanța din 15 mai 2004, prin care s-a dispus scoaterea de
sub urmărire penală a învinuitului, va infirma și ordonanța din 17 aprilie 2004, prin care s-a
dispus de procuror măsura asigurătorie și va dispune restituirea bunurilor în cauză
adevăratului proprietar, adică fratelui învinuitului.
Din cele expuse mai sus rezultă că, chiar dacă legiuitorul nu a prevăzut un termen de
formulare împotriva măsurilor și actelor organelor de cercetare penală și ale procurorului,
termenul are o durată limitată în timp, acesta fiind același cu termenul-limită prevăzut de art.
278 alin. 3 C.proc.pen., și anume termenul de 20 de zile, ce curge de la înștiințarea soluției de
netrimitere în judecată persoanelor interesate, potrivit art. 246 alin. 1 și art. 249 din Codul de
procedură penală. Dacă, ulterior, procurorul ierarhic superior respinge plângerea persoanei
interesate, formulată în termenele precizate mai sus, aceeași persoană poate formula plângere
la instanță, potrivit art. 278 C.proc.pen. Pentru identitate de rațiune, credem că dacă persoana
vătămată în drepturile sale a înțeles să își circumscrie plângerea doar la o măsură sau un act
dispus în cursul urmăririi penale de către organele de cercetare penală ori de procuror, instanța
nu o va putea respinge pe motiv că plângerea nu privește actul de netrimitere în judecată, ci
va trebui să procedeze la judecarea acesteia considerând că, implicit,persoana interesată a
formulat plângere și împotriva actului de netrimitere în judecată.
Textul art. 278 alin. 1 C.proc.pen., ce prevede că după respingerea plângerii făcute
conform art. 275-278 se poate face plângere la instanță. Ori, prin aceasta legiuitorul a înțeles
că poate fi atacată orice măsură sau act de urmărire penală, nu doar actul de netrimitere în
judecată. Din acest punct de vedere, faptul că în același articol legiuitorul a circumscris
categoria actelor ce pot fi atacate doar la cele de netrimitere în judecată prin trimiterea, de
către același legiuitor, la art. 275-278 măsurile sau actele de urmărire penală efectuate în
cursul urmăririi penale (sau, după caz, actele premergătoare, atunci când cauza s-a finalizat
printr-o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale).

VIII. Obligația de înaintare a plângerii.

Când plângerea a fost depusă la organul de cercetare penală, acesta este obligat ca în
termen de 48 de ore de la primirea ei să o înainteze procurorului împreună cu explicațiile sale,
atunci când acestea sunt necesare.
Când plângerea a fost depusă la organul a cărei activitate formează obiectul sesizării,
acesta are obligația înaintării ei, iar când este necesar împreună cu explicațiile sale, în termen
de 48 de ore de la primire20.
În privința trimiterii explicațiilor, în literatura de specialitate s-a subliniat că textul
trebuie interpretat în sensul că legea impune organului de cercetare penală obligația de a se
conforma ori de câte ori din conținutul plângerii rezultă că ele sunt necesare. Când organul de
cercetare penală nu a înaintat odată cu plângerea și explicațiile cuvenite, procurorul le poate
cere ulterior, în cazul în care consideră că sunt necesare.

IX. Termenul de rezolvare.

Procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la
primire și să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea modul în care a fost
rezolvată.
20
În cazul plângerii împotriva ordonanței privind măsura reținerii există dispoziții derogatorii și anume până la
expirarea termenelor prevăzute în art. 140 sau art. 160.

8
 În privința termenului de rezolvare a plângerii, legea instituie o durată de cel mult 20 de
zile de la primirea acesteia. Rezolvarea cu întârziere a lucrărilor din motive imputabile
constituie abatere disciplinară21.
După rezolvarea plângerii, procurorul este obligat să comunice de îndată persoanei care
a făcut sesizarea detalii despre modul în care aceasta a fost soluționată. Dacă în urma
rezolvării plângerii, procurorul ia unele măsuri sau dă dispoziții organului de cercetare penală
cu privire la efectuarea unor acte de procedură penală, acestea vor fi comunicate de îndată și
organului de cercetare penală, pentru a fi aduse la îndeplinire. În privința actului prin care
procurorul soluționează plângerea se aplică în mod corespunzător prevederile art. 203
C.proc.pen.: procurorul se pronunță prin rezoluție dacă respinge plângerea ori prin ordonanță
dacă admite plângerea și infirmă măsura sau actul de urmărire penală.
Prin sentința penală nr. 73/2004 a Judecătoriei Luduș22 s-a respins plângerea
petiționarilor B.S. și N.I. împotriva rezoluției date de Parchetul de pe lângă Judecătoria Luduș
privind pe făptuitorul G.V. Soluția a fost dată de parchet, se arată în cuprinsul hotărârii, în
anul 2003, iar la data de 11 februarie 2004 prim-procurorul competent a respins plângerea
împotriva acestei soluții ca tardiv formulată. Instanța în fapt a respins ca nefondată plângerea,
considerând că din probele administrate în cauză nu rezultă să fie întrunite elementele
constitutive ale infracțiunii pentru care a fost cercetat făptuitorul. În mod evident instanța a
greșit pentru că trebuia să discute tardivitatea plângerii și să o respingă ca atare, din moment
ce textul art. 278 alin. 1 a intrat în vigoare la data formulării plângerii și conform acestor
reglementări în mod evident plângerea a fost introdusă tardiv.

X. Plângerea împotriva actelor procurorului23.

Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe
baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de
procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul-șef de secție al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție24. În cazul când măsurile și actele
sunt ale prim-procurorului ori ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de
apel sau ale procurorului-șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție ori au fost luate sau efectuate pe baza dispozițiilor date de către aceștia, plângerea se
rezolvă de procurorul ierarhic superior. Plângerea formulată împotriva soluției de respingere
dispuse de procurorul ierarhic superior este inadmisibilă25. În cazul rezoluției de neîncepere a
urmăririi penale sau al ordonanței ori, după caz, al rezoluției de clasare, de scoatere de sub
urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, plângerea se face în termen de 20 de zile
de la comunicarea copiei de pe ordonanță sau rezoluție, persoanelor interesate, potrivit art.
228 alin. 6, art. 246 alin. 1 și art. 249 alin. 2 26. Rezoluțiile sau ordonanțele prin care se
soluționează plângerile împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor de neîncepere a urmăririi
penale, de clasare, de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale, se
comunică persoanei care a făcut plângerea și celorlalte persoane interesate.
Dispozițiile art. 278 C.proc.pen. text modificat prin Legea nr. 480/2004, se aplică atât
actelor procurorului, cât și actelor efectuate de organul de cercetare penală pe baza

21
Pentru rezolvarea anumitor plângeri, legea prevede intervale de timp mai scurte; de exemplu, în cazul
plângerilor la care se referă art. 140 și art. 160 sau art. 172 alin. 6 C.proc.pen.
22
Nepublicată
23
Art. 278 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 167 din Legea nr. 281/2003 privind
modificarea și completarea Codului de Procedură penală și a unor legi speciale.
24
Alin. 3 al art. 278 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. unic pct. 3 din Legea nr. 480/2004 pentru
modificarea și completarea Codului de procedură penală.
25
Alin. 21 al art. 278 a fost introdus prin art. XVIII pct. 38 din Legea nr. 202/2010.
26
Alineatul 31 al art. 278 a fost introdus prin art. unic pct. 4 din Legea nr. 480/2004 pentru modificarea și
completarea Codului de procedură penală.

9
dispozițiilor date de desfășurarea urmăririi penale27. Procedura de soluționare a plângerilor
împotriva actelor procurorului este identică celei referitoare la plângerea împotriva măsurilor
și actelor organului de cercetare penală, astfel a se vedea comentariile de la art. 275-277
C.proc.pen.
Există și unele diferențieri. Prin derogare de la prevederile art. 275 alin.ultim
C.proc.pen., introducerea plângerii împotriva ordonanței de scoatere de sub urmărire penală
prin care s-a aplicat o amendă cu caracter administrativ suspendă punerea în executare a
sancțiunii (art. 249 C.proc.pen.). Pentru contestarea amenzii aplicate în conformitate cu art.
198 alin. 1 lit. b) sau alin. 4 lit. g) C.proc.pen., legea prevede un termen de 10 zile (art. 199
C.proc.pen).
În legătură cu organul competent să rezolve plângerea, având în vedere raporturile
interne existente între structurile Ministerului Public în configurația stabilită în art. 65 din
Legea nr. 304/200428, reglementarea procesual penală a instituit următoarea ordine de
preferință (art. 287 alin. 1 și 2 C.proc.pen):
 Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori
efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de către conducătorul parchetului din
care face parte procurorul respectiv; dacă procurorul funcționează la Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție, plângerea se rezolvă de procurorul șef de secție;
 Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de conducătorul
parchetului ori procurorului-șef de secție ori îndeplinite pe baza dispozițiilor date de aceștia,
se rezolvă de către procurorul ierarhic superior.
În vederea realizării unei protecții sporite a drepturilor și intereselor procesuale ale
persoanelor și consolidării legalității actelor de urmărire penală, în cod au fost consacrate și
alte modalități de control29, în sensul că a fost prevăzută și posibilitatea de a ataca în instanță
unele acte și măsuri ale procurorului30. Astfel, împotriva ordonanței procurorului prin care s-a
dispus măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara se poate face plângere și la instanță
(art. 140 C.proc.pen.); de asemenea, se poate face plângere la instanță și contra măsurii
asigurătorii luate sau modului de aducere la îndeplinire a acesteia (art. 169 C.proc.pen.).
Rezultă că în cazurile expres prevăzute de lege împotriva actelor de urmărire penală cel
vătămat poate face plângere fie la conducătorul parchetului ori procurorului ierarhic superior,
după caz, fie la instanța de judecată ori se poate plânge atât conducătorului parchetului sau
procurorului ierarhic superior, după caz, cât și instanței de judecată. Având drept scop
începerea sau redeschiderea urmăririi penale ori infirmarea unui act nelegal, cel interesat
poate contesta şi rezoluțiile ori ordonanțele sau rezoluțiilor ori ordonanțelor procurorului prin
care s-a dispus o soluție de neurmărire penală. Astfel, potrivit art. 278 alin. 3 C.proc.pen., se
poate face plângere și împotriva ordonanțelor sau rezoluțiilor procurorului prin care au fost
pronunțate neînceperea urmăririi penale, clasarea cauzei, scoaterea de sub urmărire penală și
încetarea urmăririi penale. Caracterul plângerii împotriva măsurilor și actelor de urmărire
penală efectuate de organele de cercetare penală este mutatis mutandis.

Procedura și soluții.
Procurorul competent se pronunță prin rezoluție când respinge plângerea sau prin
ordonanță când o admite.
27
I. Neagu, op.cit., p.98
28
Dispozițiile art. 65 din Legea nr. 304/2004, puse în corelație cu noțiunea constituțională de control ierarhic
(art. 132 din Constituție) prevăd posibilitatea conducătorului unui parchet de a controla activitatea procurorilor
din parchetul respectiv, cât și posibilitatea conducătorului parchetului ierarhic superior de a controla activitatea
conducătorului parchetului ierarhic superior.
29
Reglementări introduse prin Legea nr. 32/1990 și Legea nr. 281/2003.
30
În privința recunoașterii caracterului de garanție suplimentară a noii reglementări care nu o exclude pe cea
prevăzută în art. 278 C.proc.pen., a se vedea Gh. Mateuț, op.cit., p. 228.

10
 Plângerea poate fi admisă ca tardivă (de exemplu, a fost introdusă după expirarea
termenului prevăzut de lege pentru introducerea sesizării31) sau ca inadmisibilă (de exemplu,
a fost introdusă cu încălcarea prevederilor art. 2781 alin. 11 și art. 278 alin. 21 C.proc.pen.) ori
ca nefondată.
În literatura de specialitate s-a susținut că există similitudini între reglementarea
prevăzută în art. 275 și cea prevăzută în art. 362 C.proc.pen. (apelul) 32 și că plângerea
împotriva măsurilor și a actelor de urmărire penală are natura juridică a unei căi de atac33.
Într-o asemenea viziune juridică, rezultă că plângerea, în reglementarea cuprinsă în
art.275 și urm. C.proc.pen., reprezentând în sens larg o cale de atac, poate fi retrasă 34 și se
supune principiului de generală aplicabilitate non reformatio in peius35; în aceste ipoteze când
se constată încălcări ale legii care atrag sancțiunea nulității absolute, procurorul poate
declanșa exercitarea controlului legalității actelor și măsurilor de urmărire penală din oficiu.
Când admite plângerea, procurorul competent procedează, după caz, fie la infirmarea
soluțiilor de neurmărire nelegală36 în conformitate cu art. 273 din același cod (când se constată
că a dispărut sau nu a existat motivul care a determinat încetarea urmăririi penale sau
scoaterea de sub urmărire).
Rezoluția sau ordonanța prin care se rezolvă plângerea împotriva actelor procurorului se
comunică celor interesați.
În doctrină și jurisprudență, s-a susținut că este întemeiată plângerea împotriva
ordonanței prin care procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului în
conformitate cu art. 10 lit.b) C.proc.pen. și art. 18 C.pen., dacă se invocă împrejurarea că
părțile s-au împăcat. Plângerea împotriva ordonanței de scoatere de sub urmărire penală prin
care sunt invocate date noi privind învinuirea inițială trebuie considerate o solicitare de
redeschidere a urmăririi penale și se soluționează de procuror, iar nu de procurorul ierarhic
superior37. Semnarea adresei de comunicare a soluției de neîncepere a urmăririi penale de
către conducătorul parchetului nu echivalează cu exercitarea controlului ierarhic de către
acesta potrivit art. 278 C.proc.pen38. Actul prin care conducătorul parchetului infirmă din
oficiu o soluție de netrimitere în judecată39. Ordonanța prin care procurorul ierarhic superior
soluționează o plângere privind recuzarea unui procuror nu poate fi atacată cu o altă plângere
numai la organul ierarhic superior40. În legătură cu acestea din urmă soluții, mai trebuie
subliniat că actele emise de procuror care nu pot fi atacate în instanță, pot fi supuse
controlului ierarhic până la vârful ierarhiei din sistemul Ministerului Public41, pe baza
plângerii celui interesat sau din oficiu.

XI. Plângerea în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor

procurorului de netrimitere în judecată (art. 2781 C.proc.pen.)42.
31
Când se constată că plângerea a fost introdusă cu nesocotirea termenului legal, procurorul competent, potrivit
legii, poate examina din oficiu legalitatea soluției, în temeiul principiului controlului ierarhic.
32
I.Neagu, op.cit., p.97
33
Gh. Mateuț, op.cit., p.219.
34
ÎCCJ, Secția penală, decizia nr. 3748/2006, nepublicată.
35
C.C., Decizia nr. 508/2004 (M.Of. nr. 1135 din 1 decembrie 2004).
36
În cazul soluției de neîncepere a urmăririi penale, procurorul procedează potrivit art. 228 alin. 7 C.proc.pen.
37
N.Volonciu, I.Neagu, Practică judiciară penală, Vol. IV, comentariu privind plângerea împotriva soluțiilor de
netrimitere în judecată, p. 188.
38
ÎCCJ, Secția penală, decizia nr. 5336/2005, în B.C. nr. 1/2006, p.53.
39
ÎCCJ, Secția penală nr. 6645/2005, în J.S.P. 2005 p.138.
40
CA București, Secția a II-a penală, sentința nr. 118/2005, în CPJ 2005, p. 289; ICCJ, Secția penală, decizia nr.
3867/2006 nepublicată.
41
Potrivit art. 72 din Legea nr. 304/2004, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție exercită, direct sau prin procurori anume desemnați, controlul asupra tuturor parchetelor.
42
Art. 2781 a fost introdus prin art. I pct. 168 din Legea nr. 281/2003 și este reprodus astfel cum a fost modificat
prin art. I pct. 139 din Legea nr.356/2006.

11
 După respingerea plângerii făcută conform art. 275-278 împotriva rezoluțiilor de
neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de
scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana
vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face
plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de
rezolvare, potrivit art. 277 și 27843, la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit
legii, competența să judece cauza în primă instanță44. Plângerea poate fi făcută și împotriva
dispoziției de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu45.
În cazul în care prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul general al
parchetului de pe lângă curtea de apel, procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție prim procurorul ierarhic superior nu a soluționat plângerea
în termenul prevăzut în art. 277, termenul prevăzut în alin. 1 curge de la data expirării
termenului inițial de 20 de zile46.
Dosarul va fi trimis de parchet judecătorului, în termen de 5 zile de la primirea adresei
prin care se cere dosarul.
Persoana față de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire
penală sau încetarea urmăririi penale, precum și persoana care a făcut plângerea se citează.
Neprezentarea acestor persoane, legal citate, nu împiedică soluționarea cauzei. Când
judecătorul consideră că este absolut necesară prezența persoanei lipsă, poate lua măsuri
pentru prezentarea acesteia.
La judecarea plângerii, prezența procurorului este obligatorie.
La termenul fixat pentru judecarea plângerii, judecătorul dă cuvântul persoanei care a
făcut plângerea, persoanei față de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de
sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale și apoi procurorului47.
Judecătorul, soluționând plângerea, verifică rezoluția sau ordonanța atacată, pe baza
lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei și a oricăror înscrisuri noi prezentate.
Judecătorul pronunță una din următoarele soluții:
a) respinge plângerea, prin sentință, ca tardivă sau inadmisibilă48 ori, după caz, ca
nefondată, menținând rezoluția sau ordonanța atacată;
b) admite plângerea, prin sentință, desființează rezoluția sau ordonanța atacată și trimite
cauza procurorului, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, după caz.
Judecătorul este obligat să arate motivele pentru care a trimis cauza procurorului, indicând
totodată faptele și împrejurările ce urmează a fi constatate și prin care anume mijloace de
probă;
c) admite plângerea, prin încheiere, desființează rezoluția sau ordonanța atacată și, când
problemele existente la dosar sunt suficiente, reține cauza spre judecare, în complet legal
constituit, dispozițiile privind judecata în primă instanță și căile de atac aplicându-se în mod
corespunzător.
În cazul prevăzut în alin.8 lit.c), actul de sesizare al instanței îl constituie plângerea
persoanei la care se referă alin.1.
Hotărârea judecătorului pronunțată potrivit alin. 8 lit. a) și b) poate fi atacată cu recurs
de procuror, de persoana care a făcut plângerea, de persoana față de care s-a dispus
neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale,
precum și de orice altă persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate. Persoana în privința
43
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1186 din 26 martie 2010
44
I.C.C.J., Secţia penală, sentinţa nr. 1986 din 23 noiembrie 2009
45
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3554 din 2 noiembrie 2009
46
I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2177 din 9 iunie 2009
47
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1610 din 30 aprilie 2009
48
I.C.C.J., secţia penală, sentinţa nr. 1021 din 21 mai 2009

12
căreia judecătorul, prin hotărârea definitivă, a decis că nu este cazul să se înceapă ori să se
redeschidă urmărirea penală nu mai poate fi urmărită pentru aceeași faptă, afară de cazul când
s-au descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire
penală și nu a intervenit unul din cazurile prevăzute în art. 10 C.proc.pen.
Judecătorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 30 de zile de la
primirea acesteia. Plângerea greșit îndreptată se trimite organului judiciar competent49.

XII. Obiectul plângerii.

Potrivit jurisprudenței, obiectul plângerii la care se referă dispozițiile art. 278
C.proc.pen. îl constituie ordonanțele, ori după caz, rezoluțiile procurorului de neîncepere a
urmăririi penale, de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi
penale, iar nu actul prin care procurorul competent respinge plângerea în conformitate cu art.
275-278 C.proc.pen.50 sau infirmă o soluție de netrimitere în judecată și dispune reluarea
cercetărilor în cadrul exercitării controlului ierarhic51; în limitele obiectului acestor plângeri,
în general se poate contesta caracterul incomplet al urmăririi penale, cât și aprecierea eronată
a probelor; în prima ipoteză, instanța admite plângerea, desființează soluția procurorului și
trimite cauza pentru începerea sau redeschiderea urmăririi penale, iar în cea de-a doua ipoteză,
desființează rezoluția sau ordonanța atacată și reține cauza spre judecare 52; prin plângere nu
trebuie să se urmărească exclusiv desființarea soluției și trimiterea în judecată a persoanei
cercetate, ci repararea oricărei vătămări, inclusiv schimbarea termenului rezoluției sau
ordonanței de scoatere de sub urmărire penală53.
Nu pot fi atacate cu plângere în fața instanței spre exemplu, actul prin care procurorul
comunică petiționarului că plângerea a fost trimisă altui parchet54, actul prin care procurorul a
soluționat o petiție55 potrivit OG nr. 27/2002 privind reglementarea activității de rezolvare a
petițiilor56 ori alte acte ale procurorului care nu constituie acte de urmărire penală, ci acte
administrative57; pot fi contestate și dispozițiile complementare ale ordonanței sau rezoluției
de netrimitere în judecată, cum ar fi, de pildă, cele referitoare la omisiunea restituirii lucrurilor
care nu sunt supuse confiscării speciale58.
Competența. În privința competenței de soluționare a plângerii împotriva rezoluției sau
ordonanței procurorului de netrimitere în judecată, în practică s-a reținut că acesta se
stabilește în raport cu încadrarea juridică a faptei de către procuror, iar nu în raport de
încadrarea juridică dată de petent59. În cazul în care prin rechizitoriu se dispune netrimiterea în
judecată a unui făptuitor, plângerea făcută în conformitate cu art. 278 C.proc.pen. se judecă de
instanța competentă să soluționeze în raport de infracțiunea săvârșită și calitatea persoanei
față de care s-a dispus netrimiterea în judecată 60, iar nu în raport de instanța competentă să
judece inculpații trimiși în judecată61. Dacă după sesizarea instanței prin rechizitoriu cauza a
49
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 178 din 20 ianuarie 2010
50
ICCJ, secția penală, decizia nr. 6645/2005, în J.S.P. 2005, p. 138.
51
CA, Secția a II-a penală, sentința nr. 118/2005, în C.P.J. 2005, p. 289
52
C.C., Decizia nr. 440/2004 (M.Of. nr. 8 din 4 ianuarie 2005).
53
În această din urmă ipoteză poate fi contestat chiar și temeiul prevăzut în art. 10 lit.b) C.proc.pen. (ICCJ, secția
penală, decizia nr. 3749/2005, în J.S.P. 2005, p. 136).
54
ICCJ, secția penală, decizia nr. 6879/2004, în B.J. 2004, p. 863.
55
ICCJ, Completul de 9 judecători, decizia nr. 11/2006, în B.C. nr. 3/2006, p. 58.
56
M. Of,. Nr. 84 din 1 februarie 2002.
57
ICCJ, secția penală, decizia nr. 789/2002, în Repertoriu de jurisprudență penală 1990-2005, p. 531.
58
CEDO, Cauza Vasilescu c. României, Hotărârea din 22 mai 1998, în M. Of. Nr. 637 din 27 decembrie 1999.
Pentru detalii a se vedea A. Vlăsceanu, Aplicarea prevederilor art. 278 în practica instanțelor, în R.D.P. nr.
1/2007, p. 42.
59
ICCJ, secția penală, decizia nr. 5251/2006, nepublicată.
60
I.C.C.J., secţia penală, sentinţa nr. 301 din 16 februarie 2009
61
ICCJ, secția penală, decizia nr. 2503/2005, în B.C., nr. 4/2005, p. 54.

13
fost strămutată, competența de a soluționa plângerea împotriva soluției de netrimitere în
judecată a unei persoane nu aparține instanței căreia a fost trimisă cauza, ci instanței căreia i-
ar reveni, potrivit legii, competența să soluționeze cauza în primă instanță62.
Calitatea procesuală activă.
Din conținutul prevederilor art. 278 C.proc.pen. rezultă că titularul plângerii este
persoana vătămată sau orice altă persoană ale căror interese legitime sunt vătămate. Plângerea
poate fi făcută fie personal, fie prin mandatar împuternicit prin procură să introducă
plângerea. Referitor la titularul plângerii, în practica instanțelor s-a subliniat că o condiție
necesară prin care este justificată calitatea procesuală activă – petent într-o astfel de plângere-
este aceea că autorului sesizării să-i fi fost adusă o vătămare intereselor sale legitime.
Împotriva unei soluții de netrimitere în judecată date în temeiul art. 10 lit. b) C.proc.pen.
poate face plângere la instanță și inculpatul, cerând schimbarea temeiului, cum ar fi
contestarea că fapta nu a fost săvârșită de inculpat (art. 10 lit.c. C.proc.pen); plângerea vizând
reducerea cuantumului amenzii aplicate de procuror potrivit art. 10 lit. b) C.proc.pen. și art.
18 C.pen63. În categoria persoanelor ale căror interese legitime sunt vătămate ca titulari ai
dreptului de a face plângere potrivit art. 278 sunt cuprinse atât persoanele fizice, cât și
persoanele juridice, dacă vătămarea intereselor legitime ale acestora este dovedită. În
doctrină, în mod just s-a reținut că, pentru egalitate de tratament, în categoria titularilor
plângerii formulate potrivit art. 278 C.proc.pen. ar trebui inclusă, alături de persoana
învinuitului sau inculpatului și, persoana față de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale
(făptuitorul), dacă plângerea acestuia vizează, că și în cazul plângerii învinuitului sau
inculpatului, temeiul soluției.
Termenul.
În legătură cu termenul în care va fi sesizată instanța, practica judiciară s-a pronunțat în
sensul că termenul de 20 de zile prevăzut de art. 278 C.proc.pen. începe să curgă de la data
comunicării soluției de către conducătorul parchetului ori procurorul ierahic superior ,
când procurorul competent a rezolvat plângerea în termen de 20 de zile prevăzut în art. 277
din același cod; în caz contrar, termenul curge de la expirarea celor 20 de zile în care
plângerea trebuia rezolvată de procurorul competent. În toate cazurile, instanța trebuie
sesizată cel mai târziu în 40 de zile de la data la care cel vătămat s-a adresat inițial cu plângere
potrivit art. 278, sub sancțiunea decăderii64.
Pentru sesizarea instanței cu plângere împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată este
necesar ca partea interesată să respecte atât termenul instituit de art. 278 C.proc.pen., cât și pe
cel stabilit de art. 278 din același cod. Singurul mod în care se poate face dovada respectării
termenului de 20 de zile este scrisoarea recomandată cu confirmare de primire sau întocmirea
unui act procedural care să conțină dovada comunicării soluției procurorului; borderourile de
expediere a corespondenței nu fac dovada înmânării comunicării privind soluția adoptată de
procuror. Un punct de vedere majoritar, în sensul că termenul de 20 de zile este un termen
peremptoriu a cărui nerespectare se sancționează cu decăderea, s-a conturat și în literatura de
specialitate65. Deoarece pentru soluțiile de netrimitere în judecată dispuse de procuror prin
rechizitoriu ce cuprind și neînceperea urmăririi penale66 sunt comune regulile arătate în art.
228, art. 242-248 și art. 249 C.proc.pen., inclusiv cele relative la comunicarea soluțiilor,
dispozițiile art. 278 referitoare la termenul de 20 de zile se aplică în mod corespunzător.

Procedura de soluționare.
62
ÎCCJ, secția penală, Încheierea nr. 2387/2005.
63
ICCJ, Secția penală, decizia nr. 4925/2006, nepublicată; Trib. Iași, decizia penală nr. 526/2005, în
Jurisprudența Națională 2004-2005, p. 392.
64
C.A., Decizia nr. 295/2005 ( M.Of., nr. 626 din 18 iulie 2005).
65
C.C.Ghigheci, Plângerea împotriva soluțiilor procurorului, în R.D.P. nr. 1/2006, p. 120.
66
I. Neagu, op.cit., p.91.

14
 Judecata plângerii se face cu citarea celor interesați, chiar dacă în principiu plângerea
este inadmisibilă67 și cu participarea procurorului. Soluționând plângerea, judecătorul se
limitează la examinarea legalității și temeiniciei rezoluției sau ordonanței atacate, pe baza
lucrărilor și a materialului din dosar și a oricăror înscrisuri noi prezentate. Nefiind sesizată cu
judecarea fondului cauzei, instanța nu poate, în acest stadiu procesual, să administreze proba
cu martori, iar înscrisurile prezentate trebuie să fie noi, adică să nu fi fost avute în vedere la
soluționarea altei plângeri; de asemenea, având în vedere limitele controlului judiciar, instanța
nu poate extinde obiectul verificării în privința unor fapte sau persoane necuprinse în rezoluția
sau ordonanța atacată și invocate cu prilejul judecării plângerii; în privința altor persoane sau
fapte, petiționarul trebuie să sesizeze separat organul de urmărire penală.
În legătură cu soluțiile pronunțate de judecător în conformitate cu art. 2781 alin 8 lit. a)-
c) C.proc.pen., în doctrină și jurisprudență ar fost evidențiate mai multe aspecte.
Având natura juridică a unei căi de atac, în raport cu dispozițiile referitoare la apel și
recurs, printr-o interpretare analogică s-a subliniat că persoana vătămată poate declara că își
retrage plângerea; în acest caz, chiar dacă legea nu prevede explicit nici o soluție, judecătorul
va lua act de declarația persoanei privind retragerea plângerii.
În privința soluțiilor la care se referă art. 2781 alin. 8 lit.a) C.proc.pen., instanțele s-au
pronunțat în sensul că plângerea este tardivă dacă se constată că nu a fost introdusă la instanță
în cel mult 20 de zile de la data depunerii la procurorul competent potrivit art. 278 C.proc.pen.
sau inadmisibilă, dacă anterior aceeași persoană a mai introdus o plângere contra aceleiași
soluții de neurmărire penală care a fost respinsă în temeiul art. 278, hotărârea rămânând
definitivă, iar în noua plângere nu se invocă fapte sau împrejurări noi ori sunt prezentate
înscrisuri care au fost avute în vedere la soluționarea altei plângeri; de asemenea, este
inadmisibilă plângerea prin care petiționarul solicită instanței obligarea procurorului de a
trimite în judecată și alte persoane decât inculpatul sau invocă tergiversarea cercetărilor.
În ipotezele amintite, judecătorul respinge plângerea prin sentință și menține rezoluția
sau ordonanța atacată; de asemenea, judecătorul respinge plângerea când constată că aceasta
este nefondată. Potrivit art. 2781 alin. 11 C.proc.pen., persoana în privința căreia judecătorul,
prin hotărâre definitivă, a decis respingerea plângerii persoanei vătămate, reținând că nu este
cazul să se înceapă sau să se redeschidă urmărirea penală, nu mai poate fi urmărită pentru
aceeași faptă, afară de cazul când s-au descoperit fapte sau împrejurări noi și nu a intervenit
vreunul din cazurile arătate în art. 10 C.proc.pen.
În acest context, se poate susține că hotărârea judecătorească pronunțată în temeiul art.
1
278 alin.8 lit.a) C.proc.pen., rămasă definitivă, conferă rezoluției sau ordonanței de
netrimitere în judecată, în condițiile prevăzute în art. 2781 alin. 11 din același cod, efecte
juridice identice cu cele decurgând din autoritatea de lucru judecat.
O altă soluție se referă la admiterea plângerii și este prevăzută în art. 2781 alin. 8 lit.b)
C.proc.pen.
Când admite, prin sentință, plângerea celui vătămat împotriva rezoluției de neîncepere a
urmăririi penale sau a ordonanței ori rezoluției de clasare, de încetare a urmăririi penale sau
de scoatere de sub urmărire penală, judecătorul desființează actul atacat și trimite cauza
procurorului în vederea începerii sau a redeschiderii urmăririi penale. Astfel, nelămurirea unor
aspecte esențiale ale cauzei de către organul de urmărire penală conduce la desființarea
rezoluției de neîncepere a urmăririi penale și trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii
urmăririi penale.
În acest caz, potrivit legii, judecătorul trebuie să arate în hotărâre motivele pentru care
a dispus trimiterea cauzei procurorului, faptele și împrejurările ce urmează a fi constatate și
prin care anume mijloace de probă. Potrivit art. 273 alin. 1 C.proc.pen., dispozițiile instanței
67
În cazul în care inculpatul se află în stare de deținere, aducerea lui la judecată este obligatorie (ICCJ, Secția
penală, decizia nr. 5256/2005, în B.J. 2004, p.870).

15
sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală sub aspectul faptelor și împrejurărilor ce
urmează a fi constatate și a mijloacelor de probă indicate. Ca atare, organul de urmărire
penală va începe urmărirea penală numai dacă îndeplinirea acestor dispoziții necesită, în
condițiile prevăzute de lege, începerea urmăririi penale, hotărârea instanței neputând fi
interpretată în alt sens. În cauza supusă verificării, judecătorul poate decide în ce măsură
poate fi completată probațiunea, dar nu se poate substitui organului de urmărire penală în
privința actelor de dispoziție (a se vedea și explicațiile de la art. 273 C.proc.pen.).
În vederea începerii urmăririi penale, organul de cercetare penală poate, după caz, să
efectueze acte premergătoare sau să le completeze pe cele existente.
Când se solicită schimbarea temeiului rezoluției sau ordonanței de netrimitere în
judecată de către persoana față de care procurorul a dispus soluția de netrimitere în judecată,
invocându-se caracterul incomplet al probațiunii, dacă plângerea este întemeiată, soluția care
se impune este aceea de desființare a rezoluției sau ordonanței atacate și trimitere a cauzei
procurorului în vederea completării urmăririi penale ori completării actelor premergătoare 68,
după caz.
După aducerea la îndeplinire a celor dispuse de judecător, în raport cu rezultatele
activităților întreprinse și ținând seama de principiul non reformatio in peius, procurorul poate
modifica temeiul soluției de neurmărire penală sau poate menține soluția inițială.
Dacă plângerea este întemeiată, însă nu se impune redeschiderea urmăririi penale sau
completarea actelor premergătoare, probațiunea fiind completă, credem că judecătorul printr-o
interpretare sistematică a întregii reglementări în discuție, extinzând aria de aplicare a
prevederilor art. 2781 alin. 8 lit. b) C.proc.pen., poate să desființeze parțial rezoluția sau
ordonanța procurorului, modificându-i temeiul.
Acest mod de rezolvare se deduce implicit din conținutul art. 2781 alin. 8 lit. a) și c)
C.proc.pen., când judecătorul nu poate adopta niciuna dintre soluțiile acolo prevăzute, nefiind
îndeplinite condițiile cerute de lege (nu se poate dispune nici respingerea plângerii, dar nici
reținerea cauzei spre rejudecare).
Din cele arătate rezultă că ori de câte ori plângerea este întemeiată, dar judecătorul nu
poate dispune nici una dintre soluțiile la care se referă art. 278 1 alin. 8 lit. a) și c) C.proc.pen.,
repararea vătămării din cuprinsul rezoluției sau ordonanței de neîncepere a urmăririi penale
atacate poate fi făcută în condițiile art. 2781 alin. 8 lit.b), în limitele arătate mai sus.
Cât privește soluția pronunțată în condițiile art. 2781 alin. 8 lit. c) C.proc.pen. referitoare
la admiterea plângerii prin încheiere, desființarea actului atacat și reținerea cauzei spre
judecare, în doctrină și jurisprudență au fost ridicate mai multe probleme.
Astfel, prin Decizia nr. XV din 22 mai 2006, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție69 s-au pronunțat în sensul că judecătorul care, în temeiul art. 2781 alin. 8 lit.c)
C.proc.pen. prin încheiere, admite plângerea, desființează rezoluția sau ordonanța
procurorului și reține cauza spre judecare, apreciind că probele examinate sunt suficiente
pentru judecarea cauzei, devine incompatibil să soluționeze fondul acesteia.
S-a susținut că în acest caz, prevederile art. 2781 alin. 8 lit.c) C.proc.pen., aduc o
modificare a funcțiilor de urmărire penală și de judecată, încheierea dată de judecător
devenind atât actul de sesizare a instanței, cât și actul de punere în mișcare a acțiunii penale,
astfel că participarea judecătorului în continuare la soluționarea cauzei încalcă prevederile art.
6 din Convenția Europeană; pe de altă parte, reevaluând materialul probator administrat în
cursul urmăririi penale și apreciind că probele sunt suficiente pentru judecarea cauzei,
judecătorul devine incompatibil în conformitate cu art. 47 alin. 2 C.proc.pen.

68
În acest caz nu se pune problema începerii urmăririi penale, ci doar a completării investigațiilor, pentru că
altfel făptuitorul, în urma plângerii sale, ar deveni învinuit, încălcându-se regula non reformatio in peius.
69
Publicată în B. C. Nr. 3/2006, p.15.

16
 Constatarea privind existența probelor suficiente pentru reținerea cauzei spre judecare
nu esre posibilă în cazul rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, lipsind urmărirea penală,
întrucât, potrivit art. 228 alin. 4 C.proc.pen. această soluție are la bază, după caz, actul de
sesizare a organului de urmărire penală sau actele premergătoare efectuate în această cauză. În
această din urmă ipoteză, poate constitui mijloc de probă numai procesul-verbal prin care se
constată efectuarea actelor premergătoare înainte de începerea urmăririi penale, anume în
vederea începerii acesteia70.
Față de prevederile art. 2781 salin. 9 C.proc.pen., în care se stipulează în mod expres că
actul de sesizare al instanței îl constituie plângerea persoanei la care se referă art. 278 alin. 1,
în situația prevăzută de art. 2781 alin.8 lit.c), judecătorul a preluat funcția de inculpare
(punerea în mișcare a acțiunii penale)71.
Deși, potrivit art. 2781 alin. 9 C.proc.pen., actul de sesizare (plângerea) poate proveni de
la orice persoană ale cărei interese sunt vătămate, în lucrările de specialitate s-a considerat că
această plângere în cazul prevăzut la art. 2781 alin. 8 lit.c) nu poate fi făcută decât de partea
vătămată (victima infracțiunii).
S-a motivat că, în situația în care autorul plângerii este chiar persoana față de care s-a
dispus o soluție de netrimitere în judecată, acțiunea penală ar fi declanșată de plângerea celui
împotriva căruia se îndreaptă procesul penal, ajungându-se prin dobândirea calității de
inculpat la agravarea situației celui care a făcut plângerea (se încalcă principiul non
reformatio in peius)72. De asemenea, s-a susținut că persoana care nu este parte în procesul
penal nu ar putea fi titularul plângerii care declanșează pornirea acțiunii penale potrivit art.
2781 alin.8 lit.c) C.proc.pen. deoarece persoana respectivă are acces la instanța civilă pentru
soluționarea vătămării pe care o reclamă.
Judecătorul este obligat să soluționeze plângerea în termen de cel mult 30 de zile de la
primirea acesteia73.
Potrivit art. 2781 alin. 10 C.proc.pen., hotărârea judecătorului pronunțată potrivit alin. 8
este definitivă74.
Plângerea greșit îndreptată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar
competent75.

70
Potrivit legislației actuale, exceptând cazurile de extindere a acțiunii penale și a procesului penal în cursul
judecății (art. 335-337) sesizarea instanței presupune obligatoriu începerea și efectuarea urmăririi penale în
conformitate cu art. 200 deoarece numai astfel se realizează strângerea probelor necesare cu privire la învinuirea
adusă unei persoane.
71
Dacă acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare de către procuror, în cursul urmăririi penale.
72
Alexandru Țuculeanu, Plângerea în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de
netrimitere în judecată, în Dreptul nr. 9/2007.
73
Această modificare a intervenit prin Legea nr. 356/2006, termenul fiind imperativ.
74
Alin. 10 al art. 2781 este reprodus astfel cum a fost modificat prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010.
Anterior Legii nr. 202/2010, textul avea următorul conținut: „hotărârea judecătorului pronunțată potrivit alin. 8
lit. a) și b) poate fi atacată cu recurs de procuror, de persoana care a făcut plângerea, de persoana față de care
s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale,
precum și de orice altă persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate”.
75
Art. 2781 alin.13 este reprodus astfel cum a fost modificat prin Legea nr.202/2010.

17