Efectele Deciziei CCR nr.

250/2019 asupra instituției

schimbării încadrării juridice în cursul judecății
10.07.2019 | Mihai Adrian HOTCA

Referitor la momentul procesual al discutării și actul procesual (încheiere, sentință sau

decizie) prin care se dispune cu privire la schimbarea încadrării juridice, în practica judiciară,
anterioară Deciziei CCR nr. 250/2019, opinia majoritară era în sensul că această operațiune
juridică se poate realiza după terminarea cercetării judecătorești (în cauzele cu procedură
obișnuită) sau în condițiile art. 377 alin. (4) C. proc. pen. (în cauzele cu procedură
simplificată) și era soluționată, în cele mai multe cazuri, direct prin hotărârea judecătorească
de dezinvestire (sentinţă sau decizie, în funcţie de stadiul procesual al pricinii – primă instanță
sau apel).

Fiind sesizată cu o excepție de neconstituționalitate, având ca obiect dispozițiile din Codul de

procedură penală aplicabile situației în care se pune problema schimbării încadrării juridice în
faza judecății, prin Decizia nr. 250/2019, Curtea Constituțională a statuat că „dispoziţiile art.
377 alin. (4) teza întâi şi art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt
constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea
încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu
soluţionează fondul cauzei”[1].

După publicarea Deciziei nr. 250/2019, în mediul juridic au apărut primele analize ale
consecințelor juridice ce urmează a fi produse de această hotărâre.

2. Ce este schimbarea încadrării juridice a faptei?

Prealabil analizării efectelor Deciziei nr. 250/2019 asupra cauzelor penale pendinte sau
soluționate definitiv anterior publicării acestei decizii, pentru a putea exprima puncte de
vedere cât mai fundamentate, se impune conturarea accepțiunii conceptului de încadrare
juridică.

Uneori, ca expresie echivalentă celei de încadrare juridică, în teorie și practică este utilizată
(este adevărat, mai rar) sintagma „calificare juridică”. Este recomandabilă evitarea folosirii
acestor expresii – încadrare juridică și calificare juridică – ca similare, deoarece legiuitorul le
atribuie semnificații diferite.

Dispoziții relevante, care susțin afirmația de mai sus, se găsesc în art. 49 C. proc. pen.,
conform căruia: „(1) Instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne competentă a o
judeca, chiar dacă, după schimbarea încadrării juridice (s.n.), infracţiunea este de
competenţa instanţei inferioare.

(2) Schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă (s.n.), intervenită în cursul judecării
cauzei, nu atrage necompetenţa instanţei, în afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune
altfel”.

Din dipozițiile legale citate, rezultă că schimbarea încadrării juridice este o operațiune
efectuată de organul judiciar competent (instanță), în timp ce schimbarea calificării faptei este
apanajul legiuitorului.
O scurtă incursiune în doctrina de specialitate și în jurisprudența privitoare la această materie
relevă o gamă largă de formulări ale definiției încadrării juridice. Redăm în continuare câteva
dintre ele:
– Schimbarea încadrării juridice „cuprinde toate textele a căror îmbinare realizează în mod
complet caracterizarea juridică a faptei”[2];
– Schimbarea încadrării juridice este „introducerea faptei în tiparul legii”[3];
– Schimbarea încadrării juridice este o „operațiune ce se realizează în procesul aplicării legii
penale” vizând, pe lângă indicarea normei de incriminare, și „aplicarea normelor din partea
generală a Codului penal, referitoare la tentativă, participație, pluralitate de infracțiuni,
circumstanțe agravante sau atenuante”[4];
– Schimbarea încadrării juridice este „acea operațiune efectuată de organul judiciar, de
stabilire a concordanței depline între fapta săvârșită și norma de incriminare a acesteia,
precum de dispozițiile penale generale aplicabile în tragerea la răspundere penală a
făptuitorului pentru fapta săvârșită”[5];
– „Încadrarea juridică  a faptei înseamnă stabilirea textului de lege care o prevede şi o
sancţionează şi caracterizarea ei ca infracţiune potrivit acestui text. Ea presupune stabilirea
textului de lege care prevede infracţiunea în varianta tip sau, dacă este cazul, într-o variantă
agravată sau calificată ori într-o variantă mai puţin gravă în comparaţie cu cea tipică. Dacă
fapta constituie tentativă, încadrarea juridică implică stabilirea atât a textului de lege care
prevede infracţiunea şi pedeapsa aplicabilă, cât şi a textului care prevede pedepsirea tentativei
acelei infracţiuni. În caz de participaţie, încadrarea juridică presupune, pe lângă stabilirea
textului incriminator al faptei, şi determinarea contribuţiei fiecărui participant la săvârşirea
infracţiunii, precum şi stabilirea textului de lege care prevede şi sancţionează acea contribuţie.
În fine, în caz de pluralitate de infracţiuni sau de acte de executare, încadrarea juridică
presupune stabilirea în plus a faptului dacă această pluralitate constituie concurs de
infracţiuni, recidivă, pluralitate intermediară sau infracţiune continuată. De asemenea,
încadrarea juridică implică stabilirea dispoziţiilor legale incidente”[6];
– Schimbarea încadrării juridice constă în „stabilirea textului de lege care prevede
infracțiunea în varianta tip sau, dacă este cazul, într-o variantă agravată sau calificată ori
într-o variantă mai puțin gravă raportat la varianta tipică. Dacă fapta constituie tentativă,
încadrarea juridică implică atât stabilirea textului de lege care prevede infracțiunea și
pedeapsa aplicabilă, cât și a textului care prevede pedepsirea tentativei acelei infracțiuni. În
caz de participație, încadrarea presupune și stabilirea contribuției fiecărui participant și
arătarea textului de lege ce o prevede. În caz de pluralitate de infracțiuni sau acte de
executare, încadrarea juridică înseamnă arătarea textelor de lege care prevăd concursul,
recidiva ori forma continuată”[7];
– „Noțiunea de  „încadrare juridică” reprezintă „corespondența dintre fapta materială și
norma sau normele legale ce i se aplică”. Astfel, scopul încadrării este de a găsi raportul
exact dintre fapta și norma penală. Stabilirea încadrării juridice a faptei este esențială
deoarece reprezintă în mod implicit și stabilirea temeiului juridic al răspunderii penale. În
caz contrar, dacă o faptă nu se poate circumscrie pe o încadrare juridică penală, respectiva
faptă nu va constitui infracțiune[8]”;
– „încadrarea juridică a faptei presupune realizarea de către organele judiciare a unei
concordanţe între conţinutul legal al infracţiunii şi conţinutul concret al acesteia. De pildă,
se poate schimba încadrarea juridică dintr-o infracţiune în altă infracţiune, însă cu reţinerea
aceleiaşi laturi obiective, dar cu urmări sau cu împrejurări diferite. Aşadar, schimbând
încadrarea juridică a faptei, instanţa constată ca săvârşită aceeaşi faptă prevăzută în actul
de sesizare, însă cu reţinerea sau înlăturarea unor împrejurări de care nu/se face vorbire în
rechizitoriu” (Decizia CCR nr.253 din 25 aprilie 2017[9], paragraful 30);
– „ceea ce se urmărește prin schimbarea încadrării juridice este restabilirea unității
structurale dintre faptă și încadrarea ei, în situațiile în care, fie operația în sine, care a adus
la identificarea normei de drept, a fost greșită, fie datele în care fapta s-a săvârșit nu au fost
corect reținute” (Decizia ICCJ nr. 2093/2010[10])

Plecând de la dispozițiile legale relevante (art. 49, art. 377 și art. 386 C. proc. pen. etc.), luând
în considerare opiniile exprimate în literatura de specialitate și jurisprudență, consider că
încadrarea juridică este operațiunea, efectuată de organele judiciare, de stabilire a
corespondenței între fapta pretins comisă și modelul abstract rezultat din norma de
incriminare incidentă, cu reținerea normelor generale aplicabile (privind participația și
cauzele de atenuare sau agravare a răspunderii penale).

Cu alte cuvinte, încadrarea juridică a faptei cuprinde obligatoriu norma de incriminare, în

forma efectiv aplicabilă în cauză (variantă simplă, variantă agravată, varianta atenuată,
variantă asimilată) și, eventual (în funcție de situația speței), normele generale privind
participația (coautoratul, instigarea și complicitatea), pluralitatea de infracțiuni (recidiva,
concursul de infracțiuni și pluralitatea intermediară), tentativa, infracțiunea continuată și
circumstanțele atenuante sau agravante. Spre exemplu, Q a comis infracțiunea de complicitate
la tentativă de omor, în condițiile circumstanțelor provocării și săvârșirii faptei de trei sau mai
multe persoane împreună, prevăzută de art. 48 C. pen. rap. la art. 32 C. pen. și art. 188 C.
pen., cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. și art. 77 alin. (1) lit. a) din același Cod.

Schimbarea încadrării juridice nu se poate dispune dacă aceasta ar presupune o altă faptă (care
are, în fapt, alte elemente constitutive) sau o faptă amplificată prin alte acte
materiale aparţinând infracţiunilor continuate sau complexe[11], deoarece am fi în prezența
unei extinderi a obiectului sesizării, posibilitate exclusă de plano de către Codul de procedură
penală în vigoare.

De exemplu, în ipoteza în care o persoană a fost trimisă în judecată pentru comiterea unei
infracțiuni simple sau continuate, dacă din cercetarea judecătorească rezultă cu certitudine că
aceasta a comis mai multe acte materiale decât cele reținute în actul de sesizare, noile acte
descoperite nu vor putea forma obiect al judecății. Sau, de pildă, în situația în care o persoană
este trimisă în judecată pentru furt, dacă din cercetarea judecătorească rezultă neîndoios că
aceasta a săvârșit acțiunea de sustragere prin amenințare, instanța va rămâne sesizată cu fapta
de furt și nu va putea schimba încadrarea juridică în tâlhărie.

3. Examinarea efectelor Deciziei CCR nr. 250/2019

3.1. Care sunt încheierile ce intră sub incidența Deciziei CCR nr. 250/2019?

Decizia CCR nr. 250/2019 vizează atât încheierile prin care instanța respinge, cât și pe cele
prin care instanța admite schimbarea încadrării juridice?

După lectura prima facie, la cald, a Deciziei nr. 250/2019, pare mai plauzibilă teza că această
hotărâre are în vedere atât încheierile prin care instanța pune în discuție, dar menține
încadrarea juridică, cât și pe cele prin care instanța, după punerea în discuție, dispune
schimbarea încadrării juridice a faptei descrise în actul de sesizare. La acest punct de vedere a
ajuns și domnul avocat drd. A. Stan, după ce a efectuat o analiză a considerentelor și
dispozitivului Deciziei nr. 250/2019. Pe scurt, acesta conchide: „Orice pronunțare asupra unei
cereri de schimbare (propusă de părți sau invocată din oficiu), chiar dacă ea este în sensul
menținerii încadrării date prin actul de sesizare, trebuie realizată separat de hotărârea
privitoare la fondul cauzei penale”[12].

Având senzația că-mi scapă ceva, am lecturat din nou considerentele Decizei nr. 250/2019 și,
de data aceasta, am fost tentat să cred că opinia contrară se bazează pe cele mai grele
argumente, pentru că, în toate cazurile în care instanța menține încadrarea juridică existentă în
actul de sesizare, in concreto nu poate exista o vătămare efectivă a dreptului la un proces
echitabil sau a dreptului la apărare.

De asemenea, din conținutul paragrafelor 42 și 46 ale considerentelor Deciziei nr. 250/2019

pare a rezulta teza că instanța de contencios constituțional a avut în vedere numai acele
ipoteze în care instanța schimbă încadrarea juridică, iar nu și cazurile în care aceasta păstrează
încadrarea juridică existentă. Astfel, în cuprinsul paragrafului 42 al deciziei, Curtea arată:
„numai dispunerea schimbării încadrării juridice a faptei, prin hotărâre care nu soluționează
fondul cauzei, ulterior punerii în discuția părților a noii încadrări juridice, însă anterior
soluționării cauzei, prin sentință sau decizie, asigură caracterul echitabil al procesului și
posibilitatea exercitării în continuare a unei apărări efective, în procesul penal, de către
inculpat, în condițiile în care doar în raport cu o încadrare juridică în mod definitiv stabilită, în
cursul procesului penal, iar nu la finalul acestuia, inculpatul își poate face apărări concrete”.
Iar în paragraful 46, Curtea statuează: „pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului
penal şi în vederea exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat, singura
interpretare care asigură textului criticat – art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală –
conformitatea cu dispoziţiile din Constituţie şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale este aceea care impune ca schimbarea încadrării juridice date
faptei prin actul de sesizare să se realizeze de către instanţa de judecată prin hotărâre
care nu soluţionează fondul cauzei (s.n.), ulterior punerii în discuţia părţilor a noii încadrări
juridice a faptei, însă anterior soluţionării fondului cauzei”.

În susținerea acestei opinii pot fi invocate și dispozițiile art. 377 alin. (4) sau 386 alin. (1) C.
proc. pen. Astfel, conform art. 377 alin. (4) C. proc. pen.: „Dacă instanţa constată, din oficiu,
la cererea procurorului sau a părţilor, că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare
trebuie schimbată, este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia
inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă. Dispoziţiile art. 386 alin. (2) se
aplică în mod corespunzător”. Iar potrivit art. 386 alin. (1) C. proc. pen: „Dacă în cursul
judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi
schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia
inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru
a-şi pregăti apărarea”.

În ambele norme citate (art. 377 și art. 386 C. proc. pen.) apare pasajul „încadrarea juridică
dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată”, ceea ce aparent susține concluzia
că legiuitorul a avut în vedere numai ipoteza în care instanța schimbă încadrarea juridică.

În pofida argumentelor prezentate mai sus, recitind cu atenție sporită dispozitivul Deciziei nr.
250/2019, mi se pare că acesta este foarte clar, statuând: „dispoziţiile (…) sunt constituţionale
în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării
juridice date faptei prin actul de sesizare (s.n.) printr-o hotărâre judecătorească care nu
soluţionează fondul cauzei”.
Din acest pasaj al dipozitivului Deciziei nr. 250/2019 reiese, fără putință de tăgadă, că instanța
se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice printr-o hotărâre care nu rezolvă
fondul cauzei. Or, pronunțarea cu privire la schimbarea încadrării juridice înseamnă
stabilirea încadrării juridice, după prealabila discutare în contradictoriu a acesteia, și
poate consta fie în menținerea, fie în modificarea încadrării stabilite în actul de sesizare.

Într-adevăr, instanța se poate pronunța atât în sensul menținerii încadrării juridice existente în
actul de sesizare, cât și în sensul modificării (schimbării) acesteia. Formularea „dacă în cursul
judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi
schimbată” nu exclude ca instanța, după finalizarea dezbaterilor, să aprecieze că încadrarea
juridică reținută în actul de sesizare este corectă și să păstreze încadrarea juridică existentă.

Din folosirea verbului a pronunța, rezultă voința Curții Constituționale de a statua că orice

hotărâre (pronunțare) a instanței, indiferent că este de schimbare sau menținere, referitoare la
încadrarea juridică a faptei, în contextul dispozițiilor art. 377 alin. (4) și art. 386 alin. (1) C.
proc. pen., trebuie să fie materializată – instrumentum probationis – într-o încheiere (hotărâre
prin care nu se soluționează fondul cauzei).

Dintr-o altă perspectivă, fiind cert că dispozitivul Deciziei nr. 250/2019 nu face distincție, în
funcție de felul soluției (de menținere sau schimbare a încadrării juridice), nici interpretului
nu-i este permis să facă deosebire (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus),
deaorece s-ar restrânge în mod justificat câmpul de aplicare al acestei decizii.

În fine, presupunând că greutatea argumentelor care sprijină cele două opinii ar fi sensibil
egală, nu vedem nicio rațiune pentru care instanțele să nu se pronunțe prin încheieri ori de
câte ori soluționează o chestiune privind schimbarea încadrării juridice. Spre exemplu, dacă
după terminarea cercetării judecătorești, judecătorul cauzei pune în discuție schimbarea
încadrării juridice, invocată din oficiu sau de părți, în cazul în care consideră că aceasta nu
trebuie modificată, trebuie să se pronunțe anterior intrării în dezbateri pentru ca părțile să-și
poată formula punctele de vedere în raport de o încadrare juridică certă. Replica potrivit
căreia, dacă judecătorul nu s-a pronunțat prin încheiere, înseamnă că va menține încadrarea
juridică existentă nu satisface exigențele dreptului la un proces echitabil si ale dreptului la
apărare, deoarece atât timp cât judecătorul nu s-a pronunțat într-un sens părțile nu sunt sigure
în privința obiectului judecății. De altfel, nu există o rațiune superioară care să justifice
diferențierea de regim juridic între cele două ipoteze – dispunerea schimbării încadrării
juridice și păstrarea acesteia.

În concluzie, consider că Decizia nr. 250/2019 este, ca natură, o decizie interpretativă și are ca
sferă de aplicare orice pronunțare (soluție, rezolvare, hotărâre) a instanței cu privire la
încadrarea juridică a faptei, indiferent dacă, după dezbatere, instanța menține sau modifică
încadrarea existentă și fără să conteze organul sau partea care a invocat chestiunea încadrării
juridice.

3.2. Efectele asupra cauzelor pendinte sau definitiv soluționate

A. În cauzele soluționate definitiv

Față de împrejurarea că dispozițiile ce formează obiect al deciziei interpretative analizate fac

parte din dreptul procesul penal, considerăm că, în principiu, este exclusă incidența Deciziei
nr. 250/2019 în ceea ce privește cauzele definitiv rezolvate la data publicării acesteia în
Monitorul Oficial (a se vedea Decizia CCR nr. 651/2018). Singura excepție o constituie
cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 377 (4) sau
386 (1) C. proc. pen., anterior publicării Deciziei nr. 250/2019.

Jurisprudența Curții Constituționale este în sensul celor susținute mai sus. Astfel, prin Decizia
nr. 126/2016, aceasta a stabilit următoarele: „În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul
instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba
despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, Curtea reţine că partea nu mai poate
solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui
temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor
deciziei Curţii pentru trecut (…) în mod excepţional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale
vizează şi cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă
până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată
neconstituţionalitatea acestea au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, de vreme ce, prin
exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica
acestor cauze. Cererea de revizuire urmează a fi soluţionată în acord cu decizia Curţii care
modifică sau înlătură, după caz, pentru viitor toate efectele juridice pe care norma
neconstituţională le produce cu privire la acel raport juridic. Astfel cum a statuat Curtea în
jurisprudenţa sa, „soluţia legislativă care consacră dreptul persoanelor prevăzute de lege de a
exercita calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind
efectele ex nunc ale deciziei de admitere a Curţii, revizuirea putând fi exercitată numai după
publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. Efectele unei decizii de admitere
pronunţate de instanţa de contencios constituţional se întind inter partes numai ex nunc,
deoarece revizuirea este cea care în mod direct produce efecte pentru trecut, şi nu decizia de
admitere a Curţii Constituţionale, aceasta din urmă fiind numai un instrument, un motiv legal
pentru reformarea viitoare a hotărârilor judecătoreşti care s-au întemeiat pe dispoziţia
declarată neconstituţională. Prin urmare, decizia de admitere a Curţii Constituţionale mediază
revizuirea, şi nu invers, iar efectele pentru trecut de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre
judecătorească definitivă ce nu au putut fi prevenite sunt o consecinţă a căii de atac
extraordinare, şi nicidecum a actului emis de instanţa de contencios constituţional” (în acest
sens, Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, Decizia nr. 998 din 22 noiembrie 2012, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2013, Decizia nr. 130 din 7
martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 19 aprilie 2013,
şi Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 48 din 21 ianuarie 2014). Totodată, astfel cum s-a arătat anterior în paragraful 22, Curtea
a stabilit că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în
care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în
care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre
judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire.

În schimb, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea deciziei
Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o
excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională,
acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil
soluţionată. Curtea reţine că, din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la
soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumţie de
constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a
tranşat în mod definitiv litigiul. Aşa încât Curtea constată că incidenţa deciziei de admitere a
instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex
tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea
fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată
hotărârilor judecătoreşti definitive”[13].

A. În cauzele pendinte

În cauzele pendinte la data publicării Deciziei nr. 250/2019 în Monitorul Oficial, interpretarea
oferită de instanța de contencios constituțional este obligatorie de la această dată, indiferent de
stadiul procesual (primă instanță sau apel), inclusiv în ceea ce privește cauzele aflate în
deliberare, respectiv cele în care pronunțarea a fost stabilită sau amânată ulterior publicării
Deciziei nr. 250/2019. În această din urmă situație, soluția legală este aceea a repunerii cauzei
pe rol, dezbaterea chestiunii privind încadrarea juridică, în condiții de contradictorialitate, și
pronunțarea asupra acestei probleme prin încheiere.

Referitor la aplicarea deciziilor Curții Constituționale asupra cauzelor pendinte, prin Decizia
nr. 126/2016 s-a stauat: „Curtea reţine că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât
situaţiile juridice ce urmează a se naşte – facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte (…).

În aceste condiţii, Curtea reţine că o decizie de admitere a excepţiei de

neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la
momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt
aplicabile – indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea deciziei de admitere,
întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării deciziei Curţii este ca raportul juridic
guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat
(s.n.). În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanţei de contencios constituţional se
produc erga omnes”.

După publicarea Deciziei nr. 250/2019, s-a discutat despre aplicarea acesteia în etapa apelului,
în ipoteza în care prima instanță a schimbat încadrarea juridică fără să ofere timp pentru
exercitarea efectivă a dreptului la apărare sau fără să se pronunțe printr-o încheiere disctinctă,
cu nesocotirea dreptului la un proces echitabil. Cum va proceda instanța de apel într-o astfel
de ipoteză?

Sunt două soluții posibile. Prima dintre ele este ca instanța de apel să treacă peste
nelegalitatea constând în încălcarea celor două drepturi (dreptul la un proces echitabil și
dreptul la apărare), iar a doua este aceea ca instanța de control să admită apelul, să desființeze
sentința atacată și să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare de către prima instanță.

Consider că cea de-a doua interpretare este corectă. Doctrina ulterioară publicării Deciziei
CCR nr. 250/2019 este în acest sens, arătându-se următoarele: „Curtea de apel (ori instanța
supremă) căreia i se aduce în discuție această chestiune nu ar putea, credem, să afirme că
vătămarea procesuală ar fi compensată prin discutarea schimbării de încadrare sau să arate că
decizia referită s-ar aplica doar pentru viitor cererilor de schimbare de încadrare formulate
după 45 de zile de la publicarea sa în Monitorul Oficial.

O astfel de interpretare ar fi de-a dreptul formalistă și ar nesocoti profund rațiunea deciziei

Curții. În funcție de momentul procesual al formulării cererii de schimbare de încadrare, s-ar
crea unele situații vădit neechitabile, fără ca aceasta să poată fi rezonabil justificat. Pretinsa
acoperire a nulității este falsă, deoarece acuzatul are dreptul de a pune concluzii în dublu grad
de jurisdicție asupra încadrării juridice corecte dată faptei materiale comise”[14].
Într-adevăr, așa cu a reținut Curtea Constituțională prin Decizia nr. 250/2019: „Respectarea de
către instanţa de judecată a obligaţiilor reglementate în art. 386 alin. (1) din Codul de
procedură penală, în condiţiile în care aceasta se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării
juridice date faptei prin actul de sesizare la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească,
sentinţă sau decizie, nu este în măsură să menţină caracterul echitabil al procesului penal
şi exercitarea în mod efectiv de către inculpat a dreptului la apărare în procesul penal
(s.n.).

Concluzia anterioară este justificată având în vedere faptul că încadrarea juridică a faptei are
efecte atât în sfera dreptului substanţial, determinând stabilirea temeiului juridic al răspunderii
penale, a felului şi limitelor pedepsei aplicabile, cât şi în plan procesual penal, din perspectiva
menţinerii şi luării măsurilor preventive, a dispunerii asistării obligatorii de către avocat a
inculpatului, a stabilirii competenţei instanţei de judecată, astfel că schimbarea încadrării
juridice date faptei prin actul de sesizare are consecinţe cu privire la toate aceste aspecte,
instanţa fiind obligată, faţă de noua încadrare juridică a faptei, să dispună în consecinţă,
potrivit normelor procesual penale în vigoare, cu privire la eventualele măsuri preventive
dispuse în cauză, obligativitatea asigurării asistenţei juridice a inculpatului ori să-şi decline
competenţa în favoarea instanţei superioare, dacă infracţiunea este de competenţa materială a
acesteia. Însă, în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea
încadrării juridice (pusă în discuţie din oficiu ori potrivit cererii părţilor sau reprezentantului
Ministerului Public) la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau decizie, în
funcţie de stadiul procesual, o eventuală antamare a aspectelor menţionate apare ca fiind
tardivă procedural. Particularizând, Curtea reţine că echitatea procedurii impune ca
soluţionarea cauzei să se facă de către o instanţă competentă material, care să dispună, în mod
legal, cu privire la luarea, prelungirea, revocarea, înlocuirea măsurilor preventive ori cu
privire la asistarea de către avocat a inculpatului, atunci când asistenţa este obligatorie, în
raport cu „acuzaţia penală” ce face obiectul procesului penal. De altfel, chiar şi în situaţia în
care instanţa de judecată schimbă încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare, însă
consecinţele procedurale relevate nu se produc, Curtea constată că, pronunţând noua încadrare
juridică a faptei direct prin hotărârea judecătorească, la finalul procesului, instanţa de judecată
privează inculpatul de posibilitatea reală de a se apăra în procesul penal, cu nerespectarea art.
24 alin. (1) din Constituţie, şi îi încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta
instituit în art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit. a) din Convenţie şi art. 21 alin. (3) din Legea
fundamentală”.

Iar mai departe, în aceeași decizie se conchide: „numai dispunerea schimbării încadrării
juridice a faptei, prin hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei, ulterior punerii în
discuţia părţilor a noii încadrări juridice, însă anterior soluţionării cauzei, prin sentinţă
sau decizie, asigură caracterul echitabil al procesului şi posibilitatea exercitării în
continuare a unei apărări efective, în procesul penal, de către inculpat, în condiţiile în
care doar în raport cu o încadrare juridică în mod definitiv stabilită, în cursul
procesului penal, iar nu la finalul acestuia, inculpatul îşi poate face apărări concrete”.

4. Sunt incompatibili judecătorii care au dispus schimbarea încadrării juridice?

Judecătorii care se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice nu devin incompatibili

să soluționeze fondul cauzei, deoarece nu suntem în prezența unei antepronunțări.

Conform Deciziei CCR nr. 250/2019: „Curtea constată că schimbarea încadrării juridice a
faptei nu constituie o modalitate de exprimare anticipată a părerii cu privire la soluţia
susceptibilă de a fi adoptată într-o anumită cauză, astfel că judecătorul care participă la
pronunţarea ei, prin încheiere, nu devine incompatibil cu a lua parte, în continuare, la
soluţionarea acelei cauze în fond. Coroborând prevederile art. 386 alin. (1) din Codul de
procedură penală cu dispoziţiile art. 387 din Codul de procedură penală, prin care este
reglementată rezolvarea de către instanţă a chestiunilor incidente, Curtea reţine că, potrivit
voinţei legiuitorului, schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare este o
problemă procedurală, ce nu priveşte soluţionarea nemijlocită a cauzei. Or, „simplul fapt
pentru judecător de a fi luat o decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că
ar justifica, în sine, o bănuială de imparţialitate în privinţa sa. Ceea ce trebuie avut în vedere
este întinderea şi importanţa acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu
poate semnifica faptul că ar fi de natură să influenţeze aprecierea finală, ceea ce interesează
fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii şi să se bazeze pe elementele
dosarului şi pe dezbaterile din şedinţa de judecată” (Hotărârea din 6 iunie 2000, pronunţată în
Cauza Morel împotriva Franţei). Totodată Curtea constată că schimbarea încadrării juridice,
dispusă prin încheiere anterioară soluţionării pe fond a cauzei, nu atrage incompatibilitatea
judecătorului care a făcut parte din completul de judecată, având în vedere, astfel cum s-a
arătat, şi dispoziţiile art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, privind procedura de
schimbare a încadrării juridice, în faţa instanţei, în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. De altfel, şi Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în Decizia nr. I din 16 ianuarie 2006,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 31 martie 2006, privind
recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. 2 din Codul de
procedură penală [s.n. din 1968] referitoare la compatibilitatea judecătorului de a participa la
judecarea cauzei în care a dispus prin încheiere, pronunţată înainte de soluţionarea acesteia în
fond, schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, a
reţinut că „ar fi de neconceput ca judecătorii care au schimbat încadrarea juridică a faptei [s.n.
prin încheiere] într-o altă infracţiune, pentru care este necesară plângerea prealabilă a
persoanei vătămate, să nu mai poată face parte din completul care, în raport cu poziţia
adoptată de persoana vătămată, să procedeze la continuarea judecăţii ori să înceteze procesul
penal”. Tot astfel, a considera caz de incompatibilitate participarea la schimbarea încadrării
juridice a faptei prin încheiere, anterioară judecăţii în fond, ar însemna să se renunţe la
principiul continuităţii judecătorului şi la garanţiile procesuale cu rol esenţial în aflarea
adevărului şi asigurarea justei soluţionări a cauzei, în condiţiile în care jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului obligă la luarea în considerare a principiului continuităţii
completului de judecată, prin prisma exigenţelor regulii nemijlocirii ce decurge din art. 6
paragraful 1 din Convenţie (a se vedea Hotărârea din 5 februarie 2014, pronunţată în Cauza
Cutean împotriva României, paragrafele 60 şi 61; Hotărârea din 7 martie 2017, pronunţată în
Cauza Cerovsek and Bozicnik împotriva Sloveniei, paragraful 43). De asemenea, în Decizia
nr. I din 16 ianuarie 2006, precitată, instanţa supremă a mai reţinut că schimbarea încadrării
juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată de
judecător înainte de soluţionarea cauzei, nu poate presupune, prin ea însăşi, exprimarea părerii
sale cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în acea cauză, astfel încât a decis că „Schimbarea
încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere
pronunţată înainte de soluţionarea cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a
făcut parte din completul de judecată”. Ţinând cont că dispoziţiile art. 386 din Codul de
procedură penală în vigoare îşi au corespondent în cele ale art. 286 alin. 2 şi art. 334
din Codul de procedură penală din 1968, având în vedere prevederile art. 4741 din Codul de
procedură penală, raţiunile care au justificat pronunţarea Deciziei nr. I din 16 ianuarie 2016 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite se menţin şi în prezent”.
Soluția este diametral opusă în cazul trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță, când
judecătorul care a pronunțat sentința apelată este incompatibil să judece din nou aceeași
cauză.

[1] Publicată în M. Of. nr. 500 din data de 20 iunie 2019.

[2] G. Marcov, Despre încadrarea juridică, în RRD nr. 2/1967, p. 106-112.
[3] O. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1976, p. 14. A se vedea și I.
Dobrinescu, Schimbarea încadrării juridice în cursul judecării procesului penal, în RRD nr. 11/1970, p. 22.
[4] V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal. Partea specială. Teorie și practică judiciară, Ed. Wolters Kluwer, 2007,
p. 25.
[5] I. Pascu, M. Gorunescu, Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu, 2008, p. 10.
[6] N. Volonciu, colectiv, ed. Hamangiu, 2015, sintact.
[7] A. Stan, Câteva observații asupra efectelor Deciziei CCR nr. 250/2019 privind schimbarea încadrării juridice
a faptei, www.universuljuridic.ro, accesat la data de 5 iulie 2019.
[8] V. Dobozi, Când schimbarea încadrării juridice devine colacul de salvare al rechizitoriului, www.hotnews.ro.
[9] Publicată În M. Of. nr. 570 din 18 iulie 2017.
[10] Apud V. Dobozi, op. cit.
[11] N. Volonciu, op. cit., sintact.
[12] A. Stan, op. cit.
[13] Publicată în M. Of. nr. 185 din data de 11 martie 2016.
[14] A. Stan, op. cit.

Prof. univ. dr. av. Mihai Adrian Hotca