DESPRE PERSOANE PUBLICE SI DAUNELE LOR MORALE

Spatiul judiciar romanesc este ocupat, din ce in ce mai mult, de persoane cu un grad mai mic sau mai ridicat
de notorietate, in special politicieni, cu procese pentru daune "morale". Este de prisos sa ramintesc ca piriti in
acest gen de procese sunt, in principal, ziaristii. De regula, reclamantul solicita despagubiri cu titlu de daune
morale, precum si publicarea hotararii de obligare la daune ori publicarea de scuze in mass-media, acuzand
piritul de afirmatii ce-i lezeza reclamantului demnitatea.
 
Fara a lua partea niciunuia dintre "impricinati", voi spune ca aceasta moda trebuie sa se termine cumva.
Curentul a pornit de la premise gresite si, ca orice moda, a ajuns la multe exagerari.   

1. Spre deosebire de raspunderea penala si cea contraventionala, care au un caracter aflictiv, punitiv, si care
sunt menite a-l sanctiona (sau chiar pedepsi) pe cel care a incalcat legea, raspunderea civila delictuala a fost
reglementata pentru a indeplini o functie reparatorie, ea nefiind menita a-l sanctiona pe autorul faptei ilicite, ci
a acoperi sau a repara un prejudiciu. De asemenea, fundamental in ce priveste raspunderea civila este
principiul conform caruia aceasta raspundere este menita a acoperi o paguba si nu a asigura un castig. In
dreptul asigurarilor, spre exemplu, caracterul indemnizator al sumei asigurate in cazul aparitiei sinistrului este
o conditie de valabilitate a contractului, lipsa acestui caracter indemnizator putind fi motiv temeinic de refuz al
platii sumei asigurate.
 
In majoritatea actiunilor in daune intemeiate pe raspunderea civila delictuala pentru daune "morale" pe care
le-am intilnit in practica in ultima vreme, reclamantul solicita obligarea la plata unor sume de bani a piritului,
pentru a se impune astfel o "necesara sanctionare" a piritului pentru faptele sau afirmatiile sale jignitoare si
pentru a se institui un exemplu pentru alti potentiali piriti care ar indrazni, in viitor, sa il jigneasca sau sa-l
defaimeze pe reclamant. Acoperirea in bani a unor prejudicii "morale" nu inseamna decat o actiune punitiva,
care nu are nimic de-a face cu functia reparatorie a raspunderii civile delictuale. Astfel de actiuni, intemeiate
invariabil pe art. 998-999 C.civ. si pe textele constitutionale sau conventionale referitoare la dreptul la propria
imagine, pervertesc sau schimba sensul originar al raspunderii reparatorii.
 
A se observa ca prin actiunile in daune "morale", aproape invariabil se solicita atat repararea prin echivalent a
prejudiciului (prin plata unei sume de bani), cat si repararea in natura (prin publicarea unei hotarari sau
publicarea de scuze in mass-media). Avand in vedere finalitatea comuna a celor doua capete de cerere,
apreciez ca ele sunt incompatibile, urmarind acoperirea aceluiasi prejudiciu (de imagine), de doua ori, in
natura si prin echivalent. O hotarare care sa permita o dubla acoperire a prejudiciului, ar determina, fara
indoiala, o imbogatire fara justa cauza a reclamantului, o pervertire a sensului raspunderii civile delictuale
(menita a acoperi o paguba si nu a asigura un cistig), dar si incalcarea principiului dupa care, ca sa poata fi
angajata raspunderea civila delictuala, prejudiciul trebuie sa nu fi fost reparat inca. Pe de alta parte, avand in
vedere ca regula in dreptul nostru este repararea in natura, instanta nu poate sa omita acest mod de
acoperire a pagubelor si sa acorde direct despagubiri (si cu atat mai putin sa acorde atat repararea in natura,
cat si despagubiri).
Va invit sa ne reamintim conditiile generale ale raspunderii civile delictuale : (i) existenta prejudiciului; (ii)
existenta faptei ilicite; (iii) existenta raportului de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu; (iv) existenta
vinovatiei. 
Prejudiciul constand in "atingerea adusa imaginii publice a reclamantului" trebuie sa indeplineasca toate
conditiile necesare oricarui alt tip de prejudiciu pentru a putea fi reparat. Spre exemplu, prejudiciul trebuie sa
fie cert si determinat sau determinabil. Or, prejudiciul moral este incomensurabil.  
Daca prejudiciul moral este admisibil, ca principu, oare poate fi acest prejudiciu  acoperit in bani? Cum se
cuantifica atunci despagubirile ? Cat costa suferinta sau reputatia unui om ? De unde stim cat valoreaza
onoarea unei persoane fizice? Dar onoarea unei persoane juridice 1?
Poate cineva sa faca o persoana sa sufere, stiind ca are cu ce sa plateasca ? Imi amintesc un episod relatat cu
umor de prof. Molcut la cursul de drept roman. Un cetatean roman bogat, cunoscind jurisprudenta care
permitea, illo tempore, acoperirea in bani a prejudiciilor "morale", ajunsese sa se plimbe prin forul roman cu
un sac de sesterti carat de un sclav, palmuind pe oricine intilnea in cale si platindu-i pe loc cite un sestert
palmuitului. Stiu eu pe cineva, presedinte de club de fotbal, care ar putea face fara probleme acelasi lucru in
prezent.   
In alta ordine de idei, pentru a putea fi cuantificat prejudiciul "moral" este nevoie de un criteriu sigur de
referinta, de un reper fata de care un judecator sa poata aprecia marimea daunelor "morale" pe care le poate
acorda reclamantului. Or, fiecare are despre sine un anumit sistem de autoapreciere, iar reputatia (aprecierea
celorlalti) presupune un numar indefinit de "imagini" ale persoanei, de unde un numar infinit de posibilitati de
cuantificare a prejudiciului "moral", care se poate, astfel, dovedi tot atit de greu de pretuit in bani ca si aerul.
In practica judiciara romaneasca, in urmarea unor decizii discutatibile ale fostei CSJ din anul 2001, aprecierea
valorii daunelor "morale" a fost lasata la aprecierea discretionara a judecatorului, de unde au putut aparea
aberatii de hotariri de obligare la daune morale de 10.000 Euro, in conditiile in care reclamantul ceruse
1.000.000 Euro. Oare cit de irealist a putut fi, in acest caz, reclamantul sau, cine stie, cit de "nesimtitor" a fost
judecatorul?    
In fine, cel ce solicita acoperirea in bani a prejudiciului "moral" se afla in fata unui paradox : el va ramane cu
respectivul sentiment de frustrare chiar si dupa "acoperirea in bani" a prejudiciului, intrucit sentimentele nu
dispar dupa ce sunt platite.
In realitate, ceea ce, dupa 1990, indeobste numim "prejudiciu moral", este produsul unei confuzii.  
Suferinta, durerea, frustrarea, dorinta de razbunare, sunt stari afective negative ce nu pot fi considerate
prejudicii reparabile in bani. Nu se pot pretui si nici tranzactiona sentimente. Numai daca afrontul adus
elementelor personalitatii ar avea efecte prejudiciabile din punct de vedere material, anume daca din fapta
ilicita cu efect prejudiciabil asupra elementelor personalitatii ar rezulta o pierdere financiara sau o declasare pe
plan profesional, ar fi admisibila acoperirea in bani a prejudiciului "moral". Acesta este sensul adevarat al
dispozitiilor referitoare la drepturile personale prescrise de CEDO. Prejudiciul " moral " este in realitate tot un
prejudiciu material. 

2. in majoritatea actiunilor in daune "morale" pe care le-am putut vedea in practica se sustine de catre
reclamanti ca deciziile Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strassbourg ar statua faptul ca "  se justifica
sanctionarea persoanei care prin afirmatiile sale a depasit limitele criticii admisibile  ". In afara de faptul ca nu
am sesizat o jurisprudenta unitara a CEDO in acest sens, se cuvine a constata ca CEDO trateaza diferit, fata
de persoanele particulare obisnuite, doua tipuri de litiganti : (i) oamenii politici sau personalitatile publice, ca
reclamanti, si (ii) criticii acestora, in special ziaristii, ca piriti. 
Dupa cum bine a statuat doctrina2, expresia politica beneficiaza, alaturi de exprimarea prin presa, de un
regim special. Conform acelorasi opinii, Curtea considera ca libertatea discursului politic si a dezbaterilor
politice este extrem de importanta pentru prezenta unor standarde democratice si a civilizatiei europene
bazata pe pluralism politic. Instanta europeana tinde sa admita faptul ca, chiar daca o dezbatere politica poate
sa decada usor in atacuri la persoana si insulte, acest fapt este considerat un rau necesar pentru protejarea
obiectivelor unei societati democratice. Curtea afirma in aceeasi nota ca exista anumite categorii de persoane,
politicienii in primul rand, care trebuie sa suporte, din cauza functiei lor, limite ale drepturilor atasate
persoanei lor mult mai ridicate decat in cazul unui simplu particular. Mai mult, doctrina3 a observat ca, daca
afirmatia litigioasa este exprimata prin intermediul presei, nu se pot cenzura decat acuzatiile extrem de grave.
Or, daca reclamantul in actiunile in daune "morale" este o persoana publica, calitate asumata in mod constient
de reclamant, care a inteles sa beneficieze de ea masiv, atunci dreptul publicului la informatie, in aceasta
situatie, este exorbitant fata de dreptul reclamantului de a nu fi prejudiciat prin declaratii politice acide care,
dupa cum este de notorietate in Romania, sunt un lucru obisnuit.
 inr-o hotarare a CEDO4 din 2006, reclamantul, medic si primar al orasului Vigo, a avut castig de cauza,
Curtea constatand ca limitele liberei exprimari, in cadrul dat, nu au fost incalcate. Acesta, criticat fiind de un
consilier local in sensul ca nu a administrat in mod corect orasul si ca un oras nu poate fi gestionat ca un
cabinet medical si ca nu poate accepta ca locuitorii orasului sa fie tratati ca niste marionete supuse unui cult al
personalitatii, l-a facut pe acel consilier local autist politic, ce practica tradarea machiavelica, premeditata si
mercantila, calificand declaratiile consilierului local ca fiind rodul unui spirit politic fetid. intr-o alta hotarare a
CEDO5 instanta a constatat faptul ca nu era cazul sa se impuna sanctionarea reclamantului care l-a acuzat pe
contracandidatul sau la alegeri ca a fraudat rezultatul electoral, afisand banere de tipul  : " Tiberi, ne-ai inchis
urnele " sau " Birou de frauda, furt si inselaciune " in fata primariei, care la acel moment era condusa de
contracandidatul sau. 
Toate aceste exemple jurisprudentiale si doctrinare sunt o expresie a importantei dreptului la libertatea de
expresie. Acesta constituie unul dintre fundamentele esentiale ale societatii democratice. Acest drept este
justificat chiar si pentru informatiile si ideile care socheaza sau nelinistesc statul sau populatia.  
Dupa cum in mod justificat a statuat doctrina6, cel care exercita prerogativele pe care legea le recunoaste
dreptului sau subiectiv nu poate fi considerat ca actioneaza ilicit, chiar daca prin exercitiul normal al dreptului
sau au fost aduse anumite restrangeri ori prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane. Or, ziaristul se
gaseste in exact aceasta situatie. Exercitand in mod normal dreptul statuat de Constitutie, acela la libera
exprimare, ziaristul nu poate fi acuzat ca ar prejudicia pe cineva – qui suo iure utitur neminem laedit.

3. Dreptul nostru prevede un mecanism – e drept, foarte putin vindicativ – prin care daunele "morale", mai
precis, atingerile aduse drepturilor personal – nepatrimoniale, pot fi sanctionate. Este vorba de dispozitiile art.
51-54 din Decr.nr.31/1954 privind persoanele fizice si persoanele juridice, pe baza carora o instanta poate
obliga autorul faptei ilicite de incalcare a drepturilor personal – nepatrimoniale la repararea in natura a
prejudiciului prin publicarea de scuze sau prin publicarea hotaririi de obligare la repararea in natura a
prejudiciului. Poate pentru unele persoane foarte vindicative, reglementarile citate sunt prea soft. Poate ca, in
loc de a sesiza instanta de judecata care sa-l oblige pe pirit, dupa un proces de 3 ani, la publicarea de scuze,
o solutie amiabila sau negociata, de genul medierii, ar fi mult mai potrivita pentru repararea in natura a
prejudiciului "moral". In orice caz, solutia preconizata de reglementarea citata este mult mai logica decit cea la
moda acum si, pentru anumite persoane, scuzele publicate in presa ar putea fi suficiente, pentru ca aceste
scuze ar putea arata caracterul injust al acuzatiei. Pe de alta parte, reglementarea citata este aplicabila atit in
cazul in care reclamantul este o persoana fizica, cit si in cazul in care reclamantul este o persoana juridica,
inclusiv o societate comerciala. De altfel, in cazul societatilor comerciale, astfel de prejudicii pot fi acoperite si
in forma speciala a actiunii in concurenta neloiala, reglementata de Legea nr.11/1991 privind combaterea
concurentei neloiale. 
Din jurisprudenta de dupa 1990 rezulta, cel putin aparent, ca se poate apela la vechile dispozitii din art. 998-
999 C.civ. pentru a se obtine o hotarire de reparare in natura a prejudicului. In majoritatea cazurilor se
apeleaza la aceste texte din Codul civil pentru acoperirea in bani a prejudiciului "moral", adica la repararea
prin echivalent, ceea ce ridica, asa cum rezulta din cele de mai sus, o serie nelimitata de probleme juridice. 
In fine, sa remarcam ca in dreptul anglo-saxon – care "contamineaza" in mod fericit in ultima vreme si
jurisprudenta CEDO si, treptat, si jurisprudenta noastra – daunele morale sunt acordate realmente cu titlu de
sanctiune. Ele sunt chiar "punitive damages", adica despagubiri menite realmente sa-l penalizeze pe piritul
vinovat de atingerile grave aduse imaginii reclamantului si, in acelasi timp, sa se constituie intr-un avertisment
sever pentru cei care ar intentiona, in viitor, sa aduca atingeri dreptului la imagine al reclamantului. Tabloidele
britanice sunt "abonate" la aceste sanctiuni, pe care le accepta si le achita uneori cu "amabilitate", vinzarile
ziarelor respective fiind atit de mari incit sumele platite cu titlu de sanctiune reclamentului sunt usor trecute la
"pierderi acceptabile". Dar la acest sistem propriu dreptului anglo-saxon s-a ajuns fie prin legi speciale, fie prin
precendente judiciare, justificate de numarul imens de cauze de acest gen. Ceea ce noua ne lipseste este
legea sau precedentul judiciar. Morbul tabloidelor si al criticilor politice sau mondene, acide ori abuzive, ne
atinge treptat si pe noi. Legea trebuie sa dea raspuns acestui trend si sa reglementeze cit mai rapid un sistem
de sanctiuni civile, pecuniare, aplicabile pentru cazurile de defaimare, mai ales in conditiile in care infractiunea
de insulta si cea de calomnie au fost (sau nu?) abrogate. Solutia inventata dupa 1990, de aplicare
nerezonabila a art. 998-999 C.civ. este anacronica. Poate redactorii noului Cod civil se vor sesiza.

1.
 Prof. I. Deleanu, in Fictiunile juridice, explica natura persoanei juridice ca fiind o fictiune. Alti autori, citati de
prof. Deleanu, considera ca persoanele juridice (morale) sunt realitati juridice, si nu fizice. In orice caz, este
vorba de plasmuiri ale mintii juristului. Si stafiile sunt plasmuiri ale mintii. Pot oare stafiile sa fie inzestrate cu
onoare si, corelativ, cu dreptul la onoare?
2.
 C. Birsan, Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Comentarii pe articole, vol. I, Bucuresti, 2005, p. 749-
750; R. Chirita, Conventia Europeana a Drepturilor Omului, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2007, p. 183.
3.
 R. Chirita, Conventia Europeana a Drepturilor Omului, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2007, p. 183.
4.
 CEDO, hot. Roserio Bento.
5.
 CEDO, hot. Brasilier.
6.
 C-tin Statescu, C. Birsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, ed. a VIII-a, Ed. All Beck, Bucuresti,
2004, p. 191.