Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE
CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
Acasă
Echipa editorială
Procesul de recenzare
Stil de redactare
Condiţii de publicare
Indexare BDI
Contact
Unitatea de infracţiuni
Constantin Sima
Summary:
The author analyses the complex issues of unity and plurality of crimes considering the new
criminal legislation coming into force
Tags: simple crime, continuous crime, continued crime, complex crime, progressive crime,
crime as a habit
Problema unității sau pluralității de infracțiuni este determinată de existența unui complex de
acte sau activități săvârșite de aceeași persoană, cu privire la care trebuie să se stabilească
dacă formează o singură infracțiune ori două sau mai multe infracțiuni.
Unitatea infracțională poate rezulta din unitatea acțiunii sau inacțiunii și în acest caz ne aflăm
în fața unei unități naturale de infracțiuni sau din voința legiuitorului, când o pluralitate de
acțiuni sau inacțiuni sunt incriminate ca o singură infracțiune, caz în care ne aflăm în fața unei
unități legale de infracțiuni.
Cea mai mare parte a infracțiunilor care constituie unități naturale sunt infracțiuni simple, care
se pot realiza printr-o singură acțiune sau inacțiune. Astfel pentru comiterea omorului s-a tras
un singur foc de armă sau săvârșirea furtului s-a realizat printr-un act unic și s-a luat un singur
obiect.
Chiar în situația când acțiunea este formată din mai multe acte este posibil să nu-și piardă
caracterul unitar: în cazul faptei inculpatului care, după ce a pătruns prin efracție în locuința
părții vătămate a ales bunurile pe care și-a propus să le sustragă, dar din cauza volumului
mare al acestora, le-a ridicat în mod succesiv, în două rânduri, transportându-le la locuința sa.
[2]
Toate aceste acte materiale nu au autonomie juridică, ci sunt părți componente ale acțiunii
unice incriminate, formând o unitate naturală de infracțiune.[3]
Dacă în cazul unității naturale există o concordanță între unitatea juridică și unitatea de fapt
sau reală, în cazul unității legale nu există o astfel de concordanță. Unitatea juridică nu mai
reprezintă în acest din urmă caz, o recunoaștere și o consacrare pe plan juridic a unității de
fapt, ca în cazul unității naturale, fiind creată de legiuitor dintr-o pluralitate de fapte și
împotriva pluralității juridice.[4]
În cadrul unității naturale de infracțiuni se face distincție între trei tipuri de unitate
infracțională: infracțiunea simplă, infracțiunea continuă și infracțiunea deviată.
În cadrul unității legale de infracțiuni se face distincția între patru tipuri de unitate
infracțională: infracțiunea complexă, infracțiunea continuată, infracțiunea progresivă și
infracțiunea de obicei.
223. Infracțiunea simplă. Infracțiunea al cărei element material constă într-o activitate unică
sau într-un fapt simplu, adică într-o acțiune sau o inacțiune instantanee care produce rezultatul
prevăzut în norma de incriminare a fost denumită în doctrina penală infracțiune simplă.[5]
Cel mai adesea, comportamentul infracțional nu cuprinde decât un singur act material,
instantaneu sau de scurtă durată: uciderea unei persoane prin descărcarea unui foc de armă,
vătămarea corporală prin aplicarea unei lovituri de cuțit.
Infracțiunea simplă este de cele mai multe ori instantanee.[7] Infracțiunea instantanee este
definită, pe baza criteriului duratei, în opoziție cu infracțiunea continuă și cu infracțiunea
continuată: „O infracțiune este momentană (instantanee) atunci când elementul material al
infracțiunii sfârșește, se epuizează de la sine, prin însăși consumarea infracțiunii”; dimpotrivă,
„o infracțiune este continuă atunci când elementul său obiectiv, odată ajuns la momentul
consumativ, trebuie, în mod firesc, să se prelungească în timp.”[8]
Tot ca unitate naturală este considerată infracțiunea simplă a cărei acțiune sau inacțiune se
realizează printr-o multitudine de acte similare, cvasisimultane, săvârșite cu aceeași ocazie, în
virtutea aceleiași rezoluții.[12] Această formă de unitate naturală a fost denumită unitate
naturală colectivă.[13]
Infracțiunea simplă – pentru a cărei existență este suficientă o singură acțiune și un rezultat
unic – se realizează în cazul unității naturale colective printr-o serie de acte de același fel, care
pot produce mai multe rezultate care se integrează în rezultatul unic.
Furtul, spre exemplu, se poate realiza nu numai prin săvârșirea unui singur act de luare a unui
lucru ce nu aparține făptuitorului, dar și printr-o acțiune prelungită, compusă dintr-o
pluralitate de acte de sustragere săvârșite cu aceeași ocazie și purtând asupra unor bunuri
diferite, care nu afectează caracterul unic al infracțiunii de furt.[14]
Pentru a constitui parte componentă a unei acțiuni unice, iar nu acțiuni de sine stătătoare,
actele naturale trebuie să apară datorită săvârșirii lor neîntrerupte, precum și unei unități de
timp și de loc – ca o unică realizare materială a hotărârii infracționale, ca un produs
execuțional unic al acțiunii incriminate.[15]
Jurisprudența a statuat că există unitate naturală de infracțiune: atunci când s-au aplicat mai
multe lovituri asupra aceleiași persoane, cu aceeași ocazie[16]; în cazul sustragerii din aceeași
unitate, a unor saci și a unei cantități de pâine pe care inculpatul a transportat-o în sacii
furați[17]; în cazul în care inculpatul pătrunzând fără drept într-un magazin universal, și-a
însușit, în cadrul unei activități neîntrerupte, mai multe bunuri din încăperile a două raioane,
chiar dacă prin aceasta a cauzat pagube la două gestiuni diferite[18].
Pentru ca actele aparținând unor modalități alternative de săvârșire să se poată integra într-o
unitate naturală de infracțiuni este necesar, în principiu, ca ele să fie săvârșite cu aceeași
ocazie, într-o coeziune obiectivă și subiectivă care le reunește într-o activitate infracțională
unică. Dacă se comit la intervale mai mari de timp, acțiunile alternative pot constitui fie o
unitate legală de infracțiuni, de tipul infracțiunii continuate, fie un concurs real de infracțiuni.
Există totuși situații când conținuturile alternative reprezintă trepte succesive, distincte, dar
legate între ele de realizarea unui iter criminis, unitatea infracțiunii rămânând neștirbită chiar
dacă între momentele realizării acestor modalități alternative se interpune câte un interval mai
mare de timp. Astfel, în cazul luării de mită, dacă funcționarul pretinde o sumă de bani pentru
a face un act privitor la îndatoririle sale de serviciu și apoi, după un interval de timp, primește
această sumă, cele două acte – pretinderea și primirea – deși prevăzute ca modalități
alternative de săvârșire a infracțiunii, sunt în realitate două faze succesive ale unei activități
infracționale unice.
Trecerea unui interval de timp mai mare între realizarea modalităților alternative nu exclude
unitatea infracțiunii nici în cazul în care modalitățile alternative sunt prevăzute sub forma
unor rezultate diferite pe care le poate produce aceeași acțiune sau inacțiune. Indiferent de
împrejurarea că un rezultat se produce într-un anumit moment, iar altul la un interval mai
îndelungat după producerea primului, cele două rezultate se îmbină între ele caracterizând
aceeași infracțiune unică. Astfel, dacă prin lovirea unei femei însărcinate se cauzează acesteia
o infirmitate, iar după un interval de timp, din cauza aceleiași lovituri, femeia avortează, cele
două rezultate – infirmitatea și avortul – se înscriu în raportul cauzal al aceleiași infracțiuni.
[21]
Doctrina s-a pronunțat ferm că, chiar dacă este vorba de rezultate multiple care, în cadrul unor
modalități alternative se „produc” în momente diferite, acestea se integrează în conținutul
unic al laturii obiective a unei infracțiuni nu numai simple, dar și instantanee.[22]
224. Infracțiunea continuă. Legea penală nu definește infracțiunea continuă, această sarcină
fiind lăsată de legiuitor doctrinei.
În doctrină infracțiunea continuă a fost definită fie ca o stare antijuridică[23], o stare
delictuală sau criminală[24], o stare permanentă de criminalitate[25], fie ca aptitudinea
acțiunii sau inacțiunii de a se prelungi în timp fără ca prin aceasta să se altereze unitatea
infracțiunii[26].
În doctrina penală română infracțiunea a fost definită ca fiind acea infracțiune la care acțiunea
se continuă neîntrerupt o durată oarecare de timp[27] sau ca infracțiunea al cărei element
material, constând într-o acțiune sau inacțiune, se prelungește în timp în chip natural, chiar
după momentul consumării până la un moment al epuizării, când încetează activitatea
infracțională.[28]
Sub raportul structurii infracțiunile continue sunt infracțiuni simple, numai în mod excepțional
infracțiunile continue au un caracter complex.
Sub raportul laturii obiective infracțiunea continuă simplă se caracterizează printr-o simplă
acțiune sau o singură inacțiune și printr-un singur rezultat; sub aspectul laturii subiective îi
este proprie o singură hotărâre infracțională.
În cazul infracțiunilor continue succesive elementul material este alcătuit dintr-o pluralitate de
acte materiale similare.
În aceste cazuri întâlnim o infracțiune unică, în al cărei conținut intră o acțiune unică, un
rezultat unic prin care se aduce atingere unui singur obiect social-juridic. Infracțiunile
continue succesive se caracterizează prin anumite întreruperi care survin în desfășurarea
activității infracționale, determinate de natura acesteia, fără ca întreruperile să transforme
unitatea infracțională într-o pluralitate de infracțiuni sau într-o infracțiune continuată. Sunt
infracțiuni continue succesive portul fără drept de uniforme sau semne distinctive ale unei
autorități publice [art. 258 alin. (3) C.p.], nerespectarea regimului armelor și munițiilor în
varianta „portului ilegal de arme” (art. 342 C.p.)[31], abandonul de familie în varianta
neplății cu rea credință a pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească [art. 378, alin.
(1) lit. c) C.p.][32]. În cazul infracțiunilor continue succesive diferitele întreruperi sunt
inerente acțiunii sau inacțiunii, țin de natura faptei și nu modifică caracterul continuu al
infracțiunii și unitatea naturală a acesteia.
Noțiunea de infracțiune continuă, așa cum o cunoaștem astăzi a fost elaborată de penalistul
francez Joseph Ortolan[36]. Definind infracțiunile continue, J. Ortolan a arătat că „chiar după
prima lor săvârșire sunt de natură a continua identice cu ele însele, un timp mai mult sau mai
puțin îndelungat, poate chiar nedefinit”[37].
225. Infracțiunea deviată. Unitatea de infracțiune este formată dintr-o activitate unică, iar
unității de fapt îi corespunde o singură infracțiune din punct de vedere juridic.[39] În
conceptul de unitate al infracțiunii intră atât unitatea naturală, cât și unitatea legală de
infracțiune.[40]
Infracțiunea deviată este acea formă a unității naturale de infracțiune caracterizată prin
devierea faptei materiale de la obiectul sau persoana împotriva căreia era îndreptată, datorată
erorii făptuitorului, asupra altei persoane sau altui obiect decât acela pe care voia să îl vatăme,
ori prin devierea acțiunii de la un obiect sau o persoană asupra căreia era îndreptată, asupra
altui obiect sau asupra altei persoane, datorită greșelii făptuitorului.[41]
b) infracțiunea săvârșită prin devierea acțiunii, datorită greșelii autorului, spre o altă persoană
sau un alt obiect decât cel vizat (aberratio ictus).
Hotărârea de a ucide, a lovi sau a fura fiind realizată integral, tentativa de săvârșire a
infracțiunii asupra persoanei vizată de făptuitor se absoarbe, în mod natural în infracțiunea
fapt consumat.
Într-o a doua opinie, se susține că în cazul devierii acțiunii, ori de câte ori se constată pe lângă
infracțiunea consumată săvârșită prin devierea acțiunii, a elementelor constitutive ale unei
tentative pedepsibile, trebuie să se rețină nu o infracțiune unică, ci un concurs de infracțiuni
format din tentativa infracțiunii proiectate de făptuitor și infracțiunea consumată săvârșită ca
urmare a devierii acțiunii. În cazul devierii acțiunii, când se constată existența unei tentative
pedepsibile, absorbirea acesteia în tentativă fapt consumat apare ca artificială și contrarie
legii, care nu prevede o astfel de absorbție și lasă nesancționată tentativa.[44]
Ne exprimăm rezerve față de această din urmă opinie, ca fiind lipsită de consecvență sub
aspect teoretic: câtă vreme există o singură intenție, o singură acțiune și un singur rezultat
material, nu putem avea o pluralitate de infracțiuni. În măsura în care acțiunea deviată a unei
persoane produce două rezultate materiale, spre exemplu uciderea unei persoane și rănirea
alteia, discuția iese din cadrul unității naturale de infracțiuni și intră în domeniul pluralității de
infracțiuni.
226. Noțiune și forme. Unitatea legală de infracțiuni este o creație a legiuitorului, care din
motive de politică legislativă și pentru o aplicabilitate mai facilă a reținut în conținutul
aceleiași infracțiuni mai multe fapte distincte.
Temeiurile care l-au determinat pe legiuitor să creeze o infracțiune unică din două sau mai
multe acțiuni care ar putea constitui infracțiuni distincte au fost atât legătura materială
obiectivă, existența între acestea cât și legătura subiectivă.[45]
Ca și în cazul unității naturale de infracțiuni, unitatea legală de infracțiuni se caracterizează
prin unitate de subiect activ și unitatea de rezoluție infracțională, deosebirea constând în
existența mai multor acțiuni, fiecare putând constitui o infracțiune distinctă.[46]
227. Infracțiunea continuată. Noțiune. Infracțiunea continuată este definită de art. 35 alin.
(1) C.p. care prevede că „infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite
intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv,
acțiuni sau inacțiuni care prezintă fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni”.
Față de Codul penal anterior, care definea infracțiunea continuă în cuprinsul art. 41 alin. (2) și
față de Codul penal de la 1936 care definea infracțiunea continuă în art. 107, Codul penal în
vigoare a introdus condiția unității de subiect pasiv.
a) unitate de subiect activ. Acțiunile sau inacțiunile care prezintă fiecare în parte conținutul
aceleiași infracțiuni trebuie săvârșite de una și aceeași persoană, aceasta fiind o condiție
impusă de textul legal.
Mai exact, acțiunile sau inacțiunile trebuie săvârșite de același subiect activ pentru că
infracțiunea continuată nu exclude posibilitatea săvârșirii ei în participație penală sub toate
formele (coautorat, instigare, complicitate).[48]
b) săvârșirea la diferite intervale de timp a mai multor acțiuni sau inacțiuni. Pentru existența
infracțiunii continuate este necesar ca subiectul activ să săvârșească mai multe acțiuni sau
inacțiuni, căci numai în acest caz se pune problema unității legale de infracțiune. Pentru
existența infracțiunii continuate este necesar ca acțiunile sau inacțiunile să fie cel puțin două
și fiecare din ele să prezinte conținutul infracțiunii respective, adică fiecare să prezinte
elementele caracteristice necesare pentru existența elementului constitutiv al infracțiunii;
precum și pe cele privitoare la obiectul juridic, la subiect ori la locul și timpul săvârșirii
infracțiunii.[50]
În ceea ce privește intervalul de timp la care trebuie să se succeadă acțiunile sau inacțiunile
care constituie elementul material al infracțiunii, acestea trebuie să fie rezonabile sub aspectul
duratei încât să nu existe îndoieli sub aspectul menținerii rezoluției infracționale.
Astfel, s-a reținut că săvârșirea a două infracțiuni de tâlhărie, la interval de 3 zile, nu are
semnificația unei infracțiuni continuate dacă faptele au fost comise pe baza unor rezoluții
spontane în împrejurări și împotriva unor persoane diferite.[51]
Există infracțiune unică continuată, indiferent dacă unele dintre actele infracționale sunt
consumate, iar altele sunt rămase în faza de tentativă, și de câte ori inculpatul a săvârșit actele
respective pe baza aceleiași hotărâri infracționale.[52]
Dacă unele dintre acțiunile componente ale infracțiunii continuate au fost comise pe când
inculpatul era minor, având însă răspunderea penală, iar celelalte după împlinirea vârstei de
18 ani, inculpatul va răspunde pentru întreaga infracțiune continuată potrivit prevederilor
privind răspunderea penală a persoanelor majore.[53]
Acțiunile plurale, atunci când prezintă elementele aceleiași infracțiuni tip, alcătuiesc o
infracțiune continuată și nu trebuie să fie neapărat identice sub aspectul realizării lor
materiale.[54]
Unitatea de conținut pe care o implică infracțiune continuată nu este afectată în cazul în care
unele din faptele săvârșite de inculpat sunt susceptibile de încadrare în textul care prevede
infracțiunea de bază, iar altele în texte ce prevăd diferite forme calificate ale acesteia.[56]
În doctrină s-a prevăzut că, în absența rezoluției unice, infracțiunile săvârșite la intervale de
timp diferite de către subiect ar reprezenta entități infracționale independente, o pluralitate de
infracțiuni autonome aflate în concurs.[58]
Unitatea de rezoluție rezultă din modul cum au fost săvârșite diferitele acțiuni sau inacțiuni,
ce compun infracțiunea continuată și din durata intervalelor de timp la care acestea au fost
săvârșite.[62]
e) unitatea de subiect pasiv. Este o condiție nouă introdusă de legiuitor, prin care s-a dorit să
se pună capăt controversei referitoare la identitatea subiectului pasiv al acțiunilor sau
inacțiunilor componente unei infracțiuni continuate indiferent dacă este vorba de infracțiuni
contra persoanei sau contra patrimoniului.[63]
În doctrină s-au exprimat rezerve cu privire la oportunitatea adoptării acestei soluții legislative
care va duce la restrângerea considerabilă a cazurilor de infracțiune continuată.[64]
229. Stabilirea datei când se consideră săvârșită infracțiunea continuată. Potrivit art. 154
alin. (2) C.p. data săvârșirii infracțiunii continuate este aceea a săvârșirii ultimei acțiuni sau
inacțiuni. Ca și la infracțiunea continuă, toate consecințele juridice care sunt legate în mod
normal de momentul consumării infracțiunii sunt legate și în cazul infracțiunii continuate de
momentul epuizării.
În raport de data ultimei acțiuni sau inacțiuni se stabilește legea penală incidentă, se
analizează aplicabilitatea unei legi de amnistie sau grațiere și începe să curgă termenul de
prescripție a răspunderii penale.
230. Pedeapsa pentru infracțiunea continuată. Potrivit art. 36 alin. (1) C.p., infracțiunea
continuată se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită al cărei
maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o
treime în cazul pedepsei amenzii.
Din această reglementare rezultă că infracțiunea continuată este o cauză reală de agravare
facultativă a pedepsei; spre deosebire de concursul de infracțiuni, care, potrivit concepției
exprimate de autorii Codului penal în vigoare, este o cauză de agravare obligatorie a pedepsei.
În cazul infracțiunilor continuate, prin sintagma „maxim special prevăzut de lege pentru
infracțiunea săvârșită” se înțelege maximul special prevăzut de lege fără luarea în considerare
a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracțiunea continuată.[65]
Infracțiunea complexă este un tip de unitate infracțională creată de legiuitor prin absorbirea în
conținutul acesteia a uneia sau a unor fapte diferite, care reprezintă fiecare în parte conținutul
unei anumite infracțiuni, dar care, prin voința legiuitorului, fiind inclusă în conținutul
infracțiunii complexe își pierd autonomia infracțională originară, devenind, după caz, fie un
simplu element constitutiv, în conținutul de bază al infracțiunii complexe, fie un element
circumstanțial în conținutul agravat sau calificat al acesteia.[66]
În doctrina franceză infracțiunea complexă este definită ca fiind acea infracțiune a cărei
realizare necesită îndeplinirea unor acte materiale de natură diferită. Exemplul clasic este
înșelăciunea, care presupune reunirea a două elemente materiale distincte: folosirea
mijloacelor frauduloase și obținerea de fonduri sau servicii ca urmare a acestor practici
frauduloase.[67]
a) Infracțiunea complexă ca infracțiune tip este creată prin includerea în conținutul său ca
element constitutiv a unei acțiuni sau inacțiuni, care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută
de legea penală. Au această formă toate infracțiunile complexe propriu-zise dintre care pot fi
menționate: atentatul care pune în pericol securitatea națională [art. 401 C.p.], actele de
diversiune [art. 403 C.p.], tâlhăria [art. 233 C.p.], purtarea abuzivă [art. 296 C.p.] etc.
În cazul acestei forme a infracțiunii complexe, lipsa din conținutul ei a infracțiunii absorbite
duce la inexistența infracțiunii complexe. Astfel, în cazul infracțiunii de tâlhărie, dacă se
constată că furtul a fost comis fără violențe sau amenințări, nu există tâlhărie.
Infracțiunile complexe, ca infracțiuni tip, pot avea, la rândul lor, variante agravate sau
calificate în al căror conținut poate intra o acțiune sau inacțiune ce constituie prin ea însăși o
faptă prevăzută de legea penală. Aceasta înseamnă că infracțiunea complexă tip poate exista și
în forma infracțiunii complexe ca variantă agravată.[68]
233. Modalități ale infracțiunii complexe. În ambele sale forme infracțiunea complexă se
prezintă în câte două modalități diferite. În cazul formei simple sau de bază prima modalitate
este formată prin reunirea a două infracțiuni distincte rezultând o nouă infracțiune, cum este
tâlhăria [art. 233 C.p.] cea de-a doua modalitate există atunci când în conținutul infracțiunii
intră o altă infracțiune fără să se creeze a treia infracțiune distinctă, cum este infracțiunea de
atentat care pune în pericol securitatea națională [art. 401 C.p.].
În cazul formei agravate sau calificate prima modalitate se realizează atunci când o infracțiune
simplă include o altă infracțiune ca circumstanță agravantă. Spre exemplu, furtul devine
infracțiunea complexă de furt calificat prin efracție, prin absorbția de către infracțiunea de furt
[art. 228 C.p.] a infracțiunii de distrugere [art. 253 alin. (1) C.p.].
A doua modalitate apare când o infracțiune complexă în formă simplă include o altă
infracțiune ca circumstanță agravantă, de exemplu pirateria care a avut ca urmare vătămarea
integrității corporale [art. 235 alin. (3) C.p.].[69]
Obiectul juridic principal este acela avut în vedere prin săvârșirea infracțiunii absorbante, iar
obiectul juridic secundar este cel avut în vedere prin săvârșirea infracțiunii absorbite.
Conținutul constitutiv prezintă trăsături caracteristice fiecăruia din infracțiunile componente.
Reunind în conținutul său elementele constitutive ale altor infracțiuni, infracțiunea complexă
are un obiect juridic complex deoarece aduce atingere valorilor sociale protejate prin normele
de incriminare ale infracțiunilor reunite.
Infracțiunile absorbite își pierd complet autonomia infracțională, neproducând efecte juridice
separate, ci doar în cadrul infracțiunii complexe. Infracțiunile absorbite nu pot cădea separat
sub incidența unor acte de clemență, ci numai în cadrul infracțiunii complexe.
Potrivit art. 36 alin. (2) infracțiunea complexă se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru acea infracțiune. Spre deosebire de infracțiunea continuată, infracțiunea complexă nu
este o cauză de agravare sau de modificare a pedepsei, astfel că aceasta se aplică în limitele
prevăzute pentru infracțiunea săvârșită. Absorbind în conținutul său două sau mai multe
infracțiuni, legiuitorul a ținut seama de acest aspect cu ocazia individualizării legale.
237. Complexitatea naturală. Există complexitate naturală când elementele obiective ale
unei infracțiuni sunt cuprinse, prin firea lucrurilor, în conținutul altei infracțiuni.[73]
Specific complexității naturale este existența unor acte de executare cu o dublă semnificație:
pe de o parte ele reprezintă o infracțiune autonomă, privită în mod izolat, iar pe de altă parte
sunt trepte de realizare a unei infracțiuni consumate.[74]
Astfel, infracțiunea de omor, pentru a se consuma conține elementele infracțiunii de lovire sau
alte violențe și ale infracțiunii de vătămare corporală gravă.[75] În cazul complexității
naturale ne aflăm în prezența unei infracțiuni simple care cuprinde în elementul său material
și elementul material al unei infracțiuni simple, mai puțin gravă.[76] Complexitatea naturală
nu produce consecințele complexității legale, distincția prezintă interes deoarece în cazul când
nu se poate reține în sarcina autorului infracțiunea mai gravă, acesta va răspunde pentru
infracțiunea mai puțin gravă.[77]
238. Infracțiunea progresivă. În doctrină, infracțiunea progresivă a fost definită ca fiind acea
formă a unității legale de infracțiune a cărei latură obiectivă, după ce a atins momentul
consumativ corespunzător unei anumite infracțiuni, se amplifică progresiv, fără intervenția
făptuitorului, fie prin agravarea urmării produse, fie prin producerea de noi urmări
vătămătoare, corespunzătoare unei infracțiuni mai grave.[78] Astfel, în situația în care inițial
s-a apreciat că plaga cauzată de inculpat victimei va necesita îngrijiri medicale de numai 9
zile, însă ulterior au intervenit complicații care au impus un tratament medical de mai mult de
60 de zile, încadrarea juridică a faptei în vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin.
(1) C.p. anterior este corectă; în adevăr în situația de mai sus este vorba de o infracțiune
progresivă, la care urmările se prelungesc după consumare, prin amplificarea lor progresivă,
astfel că încadrare juridică este determinată de durata îngrijirilor medicale până la momentul
epuizării faptei, adică până când urmările subsecvente consumării infracțiunii au încetat.[79]
Infracțiunile mai grave, realizate ca urmare a amplificării progresive a rezultatului absorb în
conținutul lor infracțiunile mai ușoare. Această absorbție are loc prin voința legiuitorului, care
prevede ca infracțiuni de sine stătătoare diverse etape pe care le parcurge în evoluția sa
rezultatul inițial.[80]
Infracțiunea progresivă se caracterizează prin durata în timp, în sensul că urmarea mai gravă
se produce după un anumit interval de timp de la săvârșirea infracțiunii inițiale. Infracțiunea
progresivă se deosebește de alte infracțiuni ce durează în timp (infracțiunea continuată,
continuă, de obicei) prin aceea că dacă în cazul acestora autorul continuă să desfășoare
acțiunea prin derularea faptelor (infracțiunea continuată) sau prelungirea activității
(infracțiune continuă), în cazul infracțiunii progresive activitatea făptuitorului ia sfârșit odată
cu terminarea acțiunii inițiale, după care autorul nu mai desfășoară nici o activitate, însă
urmarea se amplifică și se distanțează de fapta inițială.[81]
239. Data săvârșirii infracțiunii progresive. Potrivit unei opinii, momentul consumării
infracțiunii progresive coincide cu momentul epuizării rezultatului, momentul ulterior
săvârșirii faptei și determinat de încetarea oricărei evoluții a rezultatului.[82] Tot de la
momentul epuizării rezultatului se calculează, potrivit unei alte opinii, termenul de prescripție
a răspunderii penale, legea penală aplicabilă și incidența unor eventuale acte de clemență.[83]
În doctrină s-a exprimat și o altă opinie, potrivit căreia ceea ce trebuie să aibă pondere în
aprecierea momentului săvârșirii infracțiunii progresive este acțiunea realizată de autor și nu
rezultatul apărut ulterior, asupra căruia autorul nu mai poate interveni în nici un fel.
Astfel, dacă acțiunea este săvârșită în timpul minorității, iar rezultatul mai grav se produce în
perioada când făptuitorul a devenit major, regimul de sancționare va fi cel specific minorității
întrucât în această etapă a vieții a fost săvârșită infracțiunea și nu după majorat.[85]
Aceasta din urmă opinie a fost însușită și de jurisprudență care a stabilit că „fapta de lovire a
unei persoane, care a avut ca urmare, prin depășirea intenției inițiale, moartea acesteia,
survenită după o perioadă mai îndelungată de timp, se va considera săvârșită la data actului
de executare, dar va fi încadrată în infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte și nu în
infracțiunea de lovire sau alte violențe.”[86]
240. Infracțiunea de obicei. Codul penal nu cuprinde în partea generală, o definiție legală a
infracțiunii de obicei și nici o altă referire privitoare la aceasta. În partea specială a Codului
penal și în alte norme penale speciale au fost consacrate tipuri particulare de infracțiuni
denumite <<de obicei>> sau <<din obișnuință>>.[87]
Sub această denumire sunt cunoscute în doctrină acele forme ale unității de infracționale care
se săvârșesc prin repetarea de un număr de ori suficient de mare pentru ca din această repetare
să rezulte că făptuitorul desfășoară activitatea infracțională respectivă de obicei, din
obișnuință sau ca îndeletnicire.[88]
Infracțiunea de obicei presupune realizarea mai multor acte care, luate izolat, nu pot fi
sancționate penal. Astfel, exercitarea ilegală a profesiei de medic.[89]
În conținutul legal al acestor infracțiuni este inclusă cerința repetării faptei, elementul material
fiind alcătuit din acțiuni repetate care evidențiază faptul că în conduita autorului o astfel de
activitate a căpătat caracter de obișnuință.[90]
Infracțiunea de obicei se compune din mai multe acțiuni care, apreciate separat, nu intră sub
incidența legii penale, dar care se integrează în infracțiunea unică de obicei după acumularea
unui număr suficient de repetări, din care rezultă obișnuința.[91]
Infracțiunea de obicei este o succesiune obiectivă de acte materiale, repetate cu o anumită
regularitate și la intervale relativ apropiate pentru a releva caracterul unui obicei, al unei
deprinderi care este incriminată.
O singură acțiune luată separat nu constituie infracțiune, ci doar pluralitatea, suma lor și o
anumită regularitate care să indice obișnuința, deprinderea, îndeletnicirea.[93]
În tăcerea legii s-a ridicat problema momentului de la care infracțiunea de obicei poate fi
sancționată. Jurisprudența franceză a statuat că obiceiul poate fi constatat odată cu cel de-al
doilea act[94], doctrina mai veche propune reținerea infracțiunii de obicei odată cu cel de-al
treilea act[95] în timp ce doctrina modernă înțelege să lase la aprecierea judecătorului
numărul de acte începând cu care poate fi reținută infracțiunea de obicei.[96]
241. Data săvârșirii infracțiunii obicei. Infracțiunea de obicei este o formă atipică a
infracțiunii care nu este susceptibilă de tentativă[97], dar este susceptibilă de o formă mai
mult ca perfectă, în sensul că se prelungește în timp după ce a atins momentul consumării,
înglobând în continuare în conținutul său noile repetări ale faptei.[98] Consecințele legale ale
săvârșirii infracțiunii de obicei sunt legate de momentul epuizării faptei. Acest moment este
marcat de săvârșirea ultimei repetări, fată în raport de care se determină legea aplicabilă,
incidența unor acte de clemență, data la care începe să curgă termenul de prescripție a
răspunderii penale. În doctrină s-a subliniat că oricâte acțiuni succesive vor exista, acestea
realizează un singur conținut de infracțiune.
Dacă s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă, aceasta pune capăt activității
infracționale, actele care se comit după această dată urmând să intre în conținutul altei
infracțiuni, săvârșită în stare de recidivă.[99]
[2] C.A. București, s.I. p.d. 75/1997, R.D.P. nr. 2/1998, p. 140.
[3] M. Basarab, Drept penal, partea generală, Lumina Lex, București, 2001, vol. II., p. 88.
[5] R. Merle, A. Vitu, op. cit., p. 406; F. Desportes, F. Le Gunerec, op. cit., p. 380: J.
Pradel, op. cit., p. 334; C. Bulai, op. cit., p. 499.
[7] V. Papadopol, D. Pavel – Formele unității infracționale în dreptul penal român, Casa de
editură și presă „Șansa” SRL, București, 1992, p. 35.
[8] V. Dongoroz – Drept penal, București, 1939, p. 310.
[11] I. Fodor în Explicații teoretice ale Codului penal român, op. cit., p. 281.
[12] C. Bulai – Infracțiunea simplă ca formă a unității naturale de infracțiune, S.C.J. nr.
1/1985, p. 69.
[16] A. Glăvan, notă la d.p. nr. 392/1972 a Tg. Buzău, RRD nr. 11/1972, p. 122.
[19] T.p. Drăgășani, s.p. 460/1964, cu notă de J. Papadopol, I.N. nr. 1/1965, p. 53.
[20] D. Pavel – Considerații teoretice și practice privind infracțiunile de serviciu, R.R.D. nr.
1/1967, p. 38
[22] Ibidem, p. 44
[23] R. Garraud – Traite théorique et pratique du droit pénal français, vol. I, Paris, 1913, p.
2447
[25] M. Donnier – Les infractions continus, Revue de science criminelle et de droit pénal
comparé, nr. 4/1958, p. 749
[26] G. Vidal, J. Magnol – Cours de droit criminel et de science pénitentiaire, Paris, 1935, p.
115
[32] V. Papadopol, notă la decizia nr. 497/1997 a C.A. București, Culegere de practică
judiciară penală pe anul 1997, Holding Reporter, București, 1998, p. 9
[36] Joseph Louis Elzear Ortolan (1802-1873) s-a născut la Toulon ca fiu al unui judecător
de pace. A studiat dreptul la Aix en Provence și Paris dobândind rapid notorietate datorită
publicării lucrărilor „Explication historique des Institutes de Justitien (1827) și Histoire de la
législation romaine (1828). A ținut cursuri de drept constituțional și de drept penal comparat
la Universitatea din Paris.
[37] J. Ortolan – Eléments de droit pénal, tome premier, Henri Pion, Libraire Editeur,
troisième édition, Paris, 1863, p. 319.
[40] G. Paraschiv – Unitatea naturală de infracțiune. Reflecții, RDP nr. 4/2000, p. 72.
[42] V. Dongoroz – Drept penal, București, 1939, p. 423; Tr. Pop, op. cit., vol. II, p. 423; I.
Oancea, op. cit., p. 221; P. Bouzat, J. Pinatel – Traté de droit pénal et de criminologie, vol.
I, Dalloz, Paris, 1963, p. 193; R. Pannain – Manuale di diritto penale, parte generale,
Torino, 1962, p. 576.
[43] T.S. c.p., d. 1903/1968, C.D.; p. 314; T.S., s.p., d. 783/1975, C.D.,p. 329.
[44] L. Biro, M. Basarab – Curs de drept penal, partea generală, Editura didactică și
pedagogică, București, 1963, p. 153; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 503; C. Niculeanu –
Despre infracțiunea deviată, Dreptul nr. 2/2002, p. 174.
[47] Traian Dima – Noul Cod penal comentat, op. cit., p. 262.
[48] Pentru detalii a se vedea C. Duvac în Explicații preliminare ale noului Cod penal, op.
cit., vol. I, p. 338.
[49] T.S., s.p., d. 1670/1971, RRD nr. 1/1972, p. 155
[62] TS, s.p., d. 447/1981, RRD nr. 3/1982, p. 64: Față de numărul mare de sustrageri pe care
l-au comis din vagoanele CFR, de caracterul organizat al acestor sustrageri, de folosirea unor
metode identice sau asemănătoare, se învederează că inculpații au acționat în baza unei
singure rezoluții infracționale.
[63] Pentru detalii, a se vedea C. Duvac – Pluralitatea de subiecți pasivi în cazul infracțiunii
continuate, Dreptul nr. 7/2009, p. 119.
[65] Î.C.C.J, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, d.7 din 26 mai 2014,
w.w.w.scj.ro.
[69] C. Butiuc în Codul penal comentat, op.cit., p. 269; C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit., p. 513;
V. Pasca, op.cit., p. 319
[73] V. Dongoroz – Explicații teoretice ale Codului penal român, op. cit., vol. I, p. 292.
[75] F. Dima, op. cit., p. 269; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 515.
[91] Fapta unei persoane de a săvârși în mod repetat, fără drept, acțiuni specifice exercitării
profesiei de avocat, constituie o singură infracțiune prevăzută de art. 281 C.p.; în asemenea
situație nu sunt aplicabile dispozițiile art. 33 lit. a sau ale art. 41 alin. 2 C.p. deoarece
săvârșirea unei pluralități de acțiuni caracteristice exercitării unei anumite profesii este
implicată de expresia <<exercitarea fără drept a unei profesii>> folosită în cuprinsul art. 281
din acel cod pentru a desemna elementul material al infracțiunii incriminate (T.m. București,
secția a II-a penală, decizia nr. 770/1976, RRD nr. 8/77, p. 67).
[94] Crim., 24 mars 1944, D.A., 1944.75; 3 mars 1971, R.S.C., 1971.939
[97] A. Boroi – Drept penal, partea generală, C.H. Beck, București, 2014, p. 238.
Căutare
Contact
© 2019 Copyright Revista Pro Lege. Toate drepturile rezervate. (Ministerul Public)