CAPITOLUL I.

NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE CIVILĂ, STRUCTURA, CLASIFICAREA ȘI

IZVOARELE RAPORTURILOR JURIDICE OBLIGȚIONALE

1.1. Noţiunea de obligaţie civilă

Noţiunea de obligaţie semnifică o relaţie între două sau mai

multe persoane reglementată de legiuitor în temeiul căreia uneia sau mai
multor persoane le incumbă una ori mai multe îndatoriri materializate prin
prestaţii pozitive sau negative.
Codul civil actual, în Cartea a V-a „Despre obligaţii” în art. 1164
arată: „obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia de bitorul este
ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină
prestaţia datorată” .
Codul anterior nu definea noţiunea de obligaţie şi de aceea în
doctrina juridică s-au formulat o multitudine de definiţii.
Din analiza textului rezultă că noţiunea de „obligaţe” nu este
altceva decât un raport juridic între două sau mai multe persoane, în
care cel puţin unul dintre subiecte este îndatorat să execute faţă de cel
puţin unul dintre subiecte o prestaţie concretă, iar acesata din urmă are
dreptul să obţină acea prestaţie
L. Pop defineşte obligaţia: „raportul de drept civil în care o parte,
numită creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte părţi, numită
debitor, să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii ce pot fi de a da, a
face, sau a nu face , de regulă sub sancţiunea constrângerii de stat”.
Analiza textului legal, dar şi a definiţiei redate permite să se
observe că semnificaţia termenului de „obligaţie” în domeniul dreptului
civil este de raport juridic care presupune cu necesitate o latură activă
reprezentată de persoana creditorului şi o latură pasivă reprezentată
de persoana debitorului.
Etimologic termenul provine din limba latină veche, „obligatio”
însemna „a lega” pe cineva din cauza neexecutării unei prestaţii pe care
o datora altuia.
În dreptul roman termenul „obligatio” iniţial era o legătură
materială între două persoane datorită împrejurării că una dintre ele îi
datora alteia ceva.

1
 Evoluţia societăţii romane a influenţat şi înţelesul termenului de
„obligatio”, ea reprezentând o legătură de drept, un raport juridic în
temeiul căruia creditorul îi poate pretinde debitorului să execute o
prestaţie în favoarea sa, pe care acesta o datorează.
Examinând raportul juridic obligaţional relevăm că latura activă
se referă la subiectul care este titularul dreptului de creanţă, care se
numeşte creditor, iar latura pasivă se referă la subiectul căruia îi
incumbă o datorie, o obligaţie şi se numeşte debitor.
Noţiunea de obligaţie evocă ideea legăturii care există între o
persoană determinată – creditor şi o altă persoană de asemenea
determinată – debitor.
Pentru creditor, raportul juridic apare ca un drept de creanţă,
iar pentru debitor, raportul juridic apare ca o datorie.
In limbajul curent actual, distingem că termenul de obligaţie are
două sensuri :
a) sensul restrâns, strict juridic, profesional – semnifică
raportul juridic în conţinutul căruia intră o obligaţie ca îndatorire de a
face, a da sau a nu face; conotaţia aparte a termenului obligaţie în sens
strict juridic este aceia de raport juridic care conţine una sau mai multe
îndatoriri care revin subiectelor sale;
b) sensul larg, neprofesionist - semnifică o îndatorire juridică
în general, concretizată în necesitatea de a respecta anumite
reglementări, de a adopta conduite concrete, de a ne abţine de la
anumite comportamente etc.

1. 2. Structura obligaţiei

Prin structura obligaţiei înţelegem elementele structurale,

intrinseci ale unui raport obligaţional.
Cu referire la structura raportului obligaţional, în literatura
juridică s-au conturat două opinii:
- pentru unii autori ( C. Stătescu, C. Bârsan Drept civil. Teoria
genarală a obligațiilor, Editura C. H. Beck, Bucureșști 2008) raportul
obligaţional presupune cu necesitate trei elemente: subiecte, conţinut,
obiect;
- alţi autori (L. Pop. Tratat elementar de drept civil. Obligațiile,
regimul juridic general, vol. I, EdituraC. H. Beck, București, 2006) susţin
că raportul obligaţional presupune patru elemente: subiecte, conţinut,
obiect şi sancţiune.
1.2.1. Subiectele
Subiectele raportului obligaţional sunt persoane fizice şi
persoane juridice care au o denumire specifică.

2
 Subiectul activ este titularul dreptului de creanţă şi se
numeşte creditor.
Subiectul pasiv este persoana chemată să execute o
prestaţie se numeşte debitor.
În unele raporturi juridice (cele mai multe), debitorul şi creditorul
au calităţi corelative, dar există şi raporturi juridice în care părţile sunt fie
creditor, fie debitor. De exemplu, în contractul de donaţie, subiectul activ,
creditor este donatarul şi subiectul pasiv, debitor este donatorul.
1.2.2. Conţinutul
Conţinutul raportului juridic obligaţional este reprezentat de
ansamblul drepturilor şi obligaţiilor civile care aparţin subiectelor
sale.
Din acest punct de vedere raporturile juridice de obligaţii pot fi:
- simple - când subiectul activ are numai drepturi de creanţă
şi subiectul pasiv numai obligaţii; (de exemplu, în contractul de
donaţie, donatorului îi revine obligaţia să dea sau să execute prestaţia
asumată, iar donatarului dreptul să o primească);
- complexe - când subiectele au drepturi şi obligaţii; (de
exemplu, contractul de vânzare-cumpărare presupune drepturi şi obligaţii
corelative şi pe seama vânzătorului şi pe seama cumpărătorului);
Raportul juridic obligaţional (de obligaţii) cuprinde drepturi de
creanţă şi obligaţiile corespunzătoare.
Dreptul de creanţă este un drept relativ – creditorul poate
pretinde doar executarea uneia ori mai multe prestaţii strict determinate
unui subiect determinat – debitorul; din această perspectivă creditorul nu
va fi îndreptățit să solicite debitorului său prestații care nu fuseseră
stabilite în cadrul raportului dintre ele
Prestaţiile pot fi : „de a da”, „de a face”, „de a nu face”.
Fiecărui drept de creanţă îi corespunde o obligaţie corelativă
care va fi executată de debitor, materializată într-o anumită prestaţie.
1.2.3. Obiectul
Obiectul raportului juridic obligaţional constă în conduita
concretă, acţiune ori inacţiune, pe care o parte, subiectului activ,
creditorul o poate pretinde celeilalte părţi subiectul pasiv, debitorul
şi la care este ţinut acesta.
Obiectul reprezintă ceea ce creditorul poate pretinde de la
debitorul său.
Obiectul diferă de conţinutul raportului juridic obligaţional.
Conţinutul reprezintă ansamblul de drepturi de creanţă şi obligaţii ca
posibilităţi juridice ale subiectelor.
Obiectul este acea prestaţie, acţiune concretă pe care o poate
cere creditorul de la debitor.
Obiectul obligaţiei poate să fie:

3
 - prestaţie pozitivă : „a da”, „a face”
- prestaţie negativă : „de a nu face”.
Prestaţia de „a da” este îndatorirea debitorului de a constitui
sau de a transmite un drept real pe seama creditorului.
Prestaţia de „a face” este îndatorirea subiectului pasiv de a
efectua o lucrare, un serviciu etc.(orice altă prestaţie cu excepţia celei
de a constitui, a transmite un drept real). Există o categorie foarte variată
de prestaţii.
Prestaţia de „a nu face” este conduita negativă care
presupune o abţinere a debitorului, o conduită abstinentă. Sunt relativ
puţine raporturile obligaţionale care conţin prestaţii negative. De
exemplu, obligaţia unui autor care a încheiat un contract cu o editură de
a nu încheia un contract cu o altă editură referitoare la aceiaşi lucrarea
predată spre editare (se mai numeşte obligaţia de exclusivitate).
Prestaţia de „a da” are întotdeauna un caracter patrimonial
şi semnifică acțiunea de a constitui sau a transmite un drept real în
patrimoniul creditorului: a transmite dreptul de proprietate, a constitui
un drept de uzufruct etc. Prestaţia de „a da” este o prestaţie pozitivă.
Prestaţia de „a face” şi „a nu face” pot avea caracter
patrimonial, dar şi caracter nepatrimonial: a asigura locaţiuea unui
bun, a restiuti un bun, a edifica un imobil, de a te abţine de la o anumită
conduită, de a nu contracta cu altă persoană, de a nu executa o anumită
operă altei persoane (prestaţia de exclusivitate) etc.
Cele mai multe prestaţii în dreptul civil sunt de „a face” şi sunt
prestaţii pozitive. Prestaţiile de „a nu face” sunt prestaţii negative şi sunt
mai reduse ca număr.
În art. 1225 din Noul Cod civil se arată: „obiectul contractului îl
reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea,
împrumutul şi alte asemenea, convenite de părţi, astfel cum aceasta
reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale” Textul actual
ne relevă, pentru o justă înţelegere, natura dreptului creditorului
exemplificând enunţiativ câteva dintre operaţiunile juridice care constituie
obiectul unor prestaţii.
Obiectul contractului este diferit de obiectul prestaţiei care care-i
revine debitorului. În acest sens, art. 1226 dispune: „obiectul obligaţiei
este prestaţia la care se angajează debitorul”, care poate fi de „ a da”, „ a
face” şi „a nu face”.
Cu privire la obiectul pretației actualul Cod civil ( art. 1226 alin.
2) arată că trebuie să îndeplinească două condiţii:
- să fie determinat sau determinabil pe baza unor criterii
existente în momentul naşterii raportului obligaţional;
- să fie licit în sensul ca prestația cerută să se paseze în cadrul
licitului, să nu fie contrară dispozițiilor legale

4
 1.2. 4. Sancţiunea
Sancţiunea constă în posibilitatea creditorului de a recurge la
forţa de constrângere a statului pentru realizarea dreptului său de
creanţă pe calea acţiunii în justiţie şi prin posibilitatea executării pe cale
silită a obligaţiei.
Sancţiunea se concretizează ca drept al creditorului,
garantat de lege, de a putea acţiona în justiţie pe debitor pentru
realizarea dreptului său de creanţă.
L. Pop…(op. cit., tratat…) arată că sancţiunea obligaţiei constă:
„din perspectiva creditorului, în totalitatea mijloacelor juridice ofensive şi
defensive pe care le poate exercita, de regulă, cu ajutorul forţei de
constrângere a statului, pentru a obţine sau aș păstra prestaţia care i se
datorează de către debitor şi, din perspectiva debitorului, în mijloacele
juridice pe care legea le pune la îndemâna lui pentru a se libera de
datorie, prin executare prestației datorate, atunci când creditorul refuză
ori nu poate să o primească, debitorul având interes să stingă raportul
obligaţional”.
a. Creditorului poate recurge la mai multe mijloacele
juridice ofensive şi defensive care sunt reprezentate de:
- punerea în întârziere a debitorului,
- acţiunea în justiţie pentru ca debitorul să execute silit obligațiile
asumate; acțiunea poate fi dublată de solicitarea de daune cominatorii,
amenzi cominatorii, daune interese moratorii;
- executare silită de care poate uza creditorul pentru apărarea
sau realizarea dreptului de creanţă.
1. Punerea în întârziere: reprezintă manifestarea unilaterală de
voinţă prin care creditorul pretinde sau îi cere ferm debitorului să-şi
execute prestaţiile datorate (art. 1521-1523 C. civil). Poate fi făcută prin
notificare scrisă comunicată debitorului prin executorul judecătoresc sau
prin orice mijloc care asigură dovada comunicării, acordându-i un termen
de executare. Ea poate fi făcută şi prin şi prin cerrrea de chemare în
judecată.
Consecinţele produse de punerea în întârziere:
- constată refuzul debitorului de a executa prestaţia;
- creditorul are dreptul de a cere plata de daune interese
compensatorii;
- semnifică faptul că debitorul datorează creditorului daune
interese moratorii;
- debitorul va răspunde pentru orice pierdere datorată cazului
fortuit;
2. Acţiunea în justiţie este mijlocul juridic prin care creditorul îl
cheamă pe debitor în justiţie pentru executarea prestaţiei ce o datorează
și în consecință :

5
 - debitorul va fi obligat la plata de daune-compensatorii pentru
executarea necorespunzătoare ori pentru neexecutarea obligaţiilor;
- acţiunea prin care este obligat debitorul la daune moratorii
pentru executare cu întârziere ori la amenzi civile pentru a-l constrânge
să-şi execute în natură prestaţia asumată ;
- acţiunea prin care se solicită executarea silită asupra bunurilor
debitorului pentru realizarea dreptului de creanţă;
- exercitarea acţiunii oblice sau a acţiunii pauliene de către
creditorul chirografar pentru apărarea şi conservarea patrimoniului
debitorului cu care acesta garantează creanţa;
Daunele cominatorii sunt sume de bani pe care debitorul le
datorează pe fiecare zi de întârziere până la executare prestaţiei
datorate, fiind obligat prin hotărâre judecătorească. Având efect
cominator, după executarea prestaţiei, ele vor fi restituite către debitor.
Amenzile cominatorii sunt sume de bani pe care debitorul va fi
obligat prin hotărâre judecătorească să le plătească bugetului de stat ca
sancţiune pentru fiecare zi de întârziere în executare prestaţiei. Amenzile
cominatorii au efect cominator, dar fiind plătite bugetului de stat ele nu
sunt supuse restituirii după execuatre prestaţiei; în genere sunt specifice
obligațiilor fiscale;
Daunele interese moratorii: sunt despăgubiri civile pe care
debitorul trebuie să le plătească creditorului pentru prejudiciul cauzat prin
neexecutarea prestaţiei şi au caracter reparatoriu.
3. Executarea silită este o procedură complexă, cu implicarea
organelor de stat competente, la care recurge creditorul pentru a obţine
executarea prestaţiei care i se datorează. Ea presupune mai multe etape
şi se realizează prin urmărirea bunurilor debitorului.
Când debitorul care nu și-a executat prestația dispune de sume
de bani aflate în conturi bancare sau sume pe care acesta trebuie să le
primească de la un terț, executarea silită se realizează prin procedura
popririi. dacă sunt urmărite bunurile mobile corporale sau incorporale ale
debitorului aceasta se realizează prin procedura executării silite
mobiliare, iar dacă sunt urmărite imobilele debitorului, acesta se
realizează prin procedura executării silite imobiliare.
b. Debitorul poate recurge la mai multe mijloace juridice
pentru a se elibera de datorie:
- când prestaţia constă în predarea unui bun, el poate
consemna bunul pe cheltuiala creditorului, liberându-se de datorie
(art. 1512 din Codul civil)
- dacă natura bunului face imposibilă consemnarea şi
depozitarea presupune costuri foarte mari, debitorul poate proceda la
vânzarea bunului după notificarea creditorului.

6
 1.3. Clasificarea obligaţiilor

Raportul juridic obligaţional prezintă anumite trăsături care le

deosebesc de alte raporturi juridice:
- obligaţiile civile sunt reglementate de normele dreptului
privat, unele având caracter dispozitiv;
- raporturile juridice obligaţionale izvorăsc din acte şi fapte
juridice civile licite sau ilicite;
- subiectele raportului juridic obligaţional sunt persoane fizice
şi juridice fără ca acestea să aibă o calitate specială şi se află pe
poziţie de egalitate unul faţă de altul;
- subiectele poartă o denumire specifică :
- titularul dreptului de creanţă se numeşte creditor,
- titularul obligaţiei se numeşte debitor;
- conţinutul raportului juridic obligaţional constă din drepturi
de creanţă şi obligaţii corelative.
Utilitatea obligaţiilor civile rezultă necesitatea de a înţelege fiinţa
lor pentru a distinge regimul juridic aplicabil fiecăreia.
Obligaţiile pot fi clasificate din punct de vedere al mai multor
criterii:
1.3.1. După izvorul lor :
- a) generate de acte juridice
- b) generate de fapte juridice ;
Obligaţiile generate de acte juridice pot fi:
- contractuale;
- născute din acte juridice unilaterale;
Obligaţiile născute din fapte juridice pot fi:
- născute din fapte juridice ilicite intenţionate şi neintenţionate;
- născute din fapte juridice licite
În art. 1165 din Codul civil actual se arată :”Obligaţiile izvorăsc
din contract, act juridic unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără
justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau
fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”.
În doctrina veche, din punctul de vedere al izvoarelor, obligaţiile
se clasificau în:
- obligaţii delictuale - născute din fapte juridice ilicite
intenţionate;
- obligaţii cvasidelictuale - născute din fapte juridice
neintenţionate;
- obligaţii contractuale născute din contracte;
- obligaţii cvasicontractuale - născute din fapte juridice licite;

7
 Clasificarea mai susmenţionată a fost criticată şi este eliptică
întrucât lăsa în afară obligaţiile născute din acte juridice unilaterale; de
altfel , ea nu se mai utilizează după intrarea în vigoare a noului Cod civil.
1.3.2. După natura prestaţiei:
- a) obligaţia pozitive:
- de a da - de a constitui un drept real de uzufruct, de
transmitere a dreptului de proprietate prin vânzare, donaţie etc.;
- de a face care presupune efectuarea unei prestaţii
determinate;
- b) obligaţii negative - obligaţia de a nu face care presupune
o abstinenţă a subiectului pasiv.
Această clasificare are caracter tradiţional
1. 3. 3. După criteriul obiectului:
- a) obligaţiile de rezultat ( determinate)- sunt acelea în care
obiectul şi scopul urmărite de părţi sunt definite din momentul
naşterii raportului juridic. Prestaţia se consideră executată numai
atunci când s-a obţinut rezultatul urmărit ; obligaţia de „a da” este
obligaţie de rezultat; contractul de vânzare- cumpărare dă naştere unei
obligaţii de rezultat;
- b) obligaţiile de mijloace (de diligenţă)- sunt acele obligaţii
potrivit cărora debitorul are îndatorirea de a pune în valoare toate
mijloacele de care dispune pentru a obţine un anumit rezultat; debitorul
nu se obligă la obţinerea acelui rezultat, dar va face tot ce îi stă în putinţă
pentru a obţine acel rezulta; de exemplu, obligaţia medicului, a
avocatului sunt obligaţii de rezultat;
- c) obligaţii de securitate sunt o categorie de obligaţii de a
face, în care una dintre părţi are îndatorirea legală sau contractuală de
de a o garanta pe cealaltă parte şi, chiar pe terţi împotriva riscurilor care
ar putea ameninţa securitatea corporală a fiinţei umane.
În genere au natură contractuală, dar uneori ele rezultă din
însăşi normele juridice care au caracter imperativ. Sunt o categorie de
obligaţii mai noi, generate de mai ales de normele dreptului consumului.
Se aseamănă sub aspectul regimului juridic cu obligaţiilor de rezultat (ex.
contractul de transport de persoane generează obligaţia de securitate a
cărăuşului în privinţa securităţii persoanelor transportate).
Importanţa clasificării:
- în cazul obligaţiei de rezultat şi de securitate neobţinerea
rezultatului îl prezumă automat pe debitor în culpă şi va fi obligat la
daune de interese (operează prezumţia de culpă a debitorului pentru
neobţinerea rezultatului)
- în cazul obligaţiei de mijloace neobţinerea rezultatului
poate antrena răspunderea debitorului obligaţiei la daune, numai
dacă se dovedeşte vinovăţia lui în exercitarea tuturor activităţilor

8
pentru obţinerea unui rezultat pozitiv ( nu se declanşează automat
prezumţia de culpă).
1.3.4. După cum obiectul prestaţiei îl reprezintă plata unei
sume de bani sau o altă prestaţie de altă natură, obligaţiile se clasifică
în:
- a) obligaţiile pecuniare - au ca obiect prestaţia de a da o
sumă de bani,
- b) obligaţiile de altă natură - au ca obiect alte prestaţii decât
aceea de da o sumă de bani;
- c) obligaţii datorii de valoare - sunt acele obligaţii care au ca
obiect o valoare exprimată într-o sumă de bani pe care debitorul o
datorează creditorului, sumă care este supusă modificării sau recalculării
în acele situaţii în care, la momentul plăţii, nu mai reprezintă acea
valoare din cauza fluctuaţiilor monetare.
Aceste obligaţii reprezintă o creaţie a doctrinei moderne, care
au rezultat din necesitatea firească ca echivalentul valorii, care se
execută la un anumit moment prin plata unei sume, să fie corect şi just
dimensionat, să nu fie influenţat de fenomenele intrinseci a unei
economii fluctuante, care altminteri l-ar putea afecta făcându-l derizoriu.
Sunt datorii de valoare obligaţiile de reparaţie a unui prejudiciu cauzat
unei persoane şi care a fost individualizat printr-o hotărâre
judecătorească şi care se execută prin plata unei sume de bani la un
moment ulterior, când suma individualizată nu mai reprezintă acea
valoare. Ab initio, prin natura sa in obligatione prestaţia nu are ca obiect
plata a unei sume de bani, ci in soluţione banii au doar rolul de a stinge
obligaţia.
Importanţa clasificării:
a) Obligaţiile pecuniare sunt obligaţii de rezultat şi se
caracterizează prin următoarele trăsături ;
1. în cazul executării cu întârziere creditorul nu este obligat
să dovedească prejudiciul şi daunele interese , ci debitorul va plăti
daune moratorii care sunt dobânzi aferente imobilizării unui capital;
daunele moratorii se aplică de la lege, chiar dacă nu s-au stipulat printr-
o clauză penală ( banii sunt purtători de dobânzi);
2. pot fi executate numai în natură şi neexecutarea nu se
poate pune în discuţie ;
3. obligaţiile pecuniare care sunt afectate de un termen
suspensiv sunt supuse fluctuaţiilor monetare.
b). Obligaţiile de altă natură trebuie executate aşa cum rezultă
din natura contractului, dar pot fi executate prin echivalent, sau creditorul
poate solicita în locul executării lor alte prestaţii sau daune - interese
pentru neexecutare

9
 c). Obligaţiile datorii de valoare, în momentul în care se
execută prin echivalent pecuniar,suma de bani se individualizează in
concreto la acel moment şi reflectă echivalentul bănesc al valorii.
1.3.5. După cum obiectul prestaţiei îl constituie plata unui
bun cert, a unor bunuri generice sau sume de bani:
a.) obligaţii de plată a unei sume de bani sau de predare a
unor bunuri generice - sunt obligaţii de a face constând în prestaţia
debitorului de a preda o sumă de bani individualizată prin numărare sau
predare a unor bunuri determinate prin numărare, cântărire sau
măsurare sau printr-un alt mod stabilit de părţi. Transferul dreptului de
proprietate operează deplin drept doar în momentul predării bunului ( ex.
obligaţia vânzătorului unei cantităţi de x kg de fructe, pe care acesta o
predă cumpărătorului )
b.) obligaţii de predare a unui bun cert, individual
determinat - au ca obiect prestaţia de a pune la dispoziţia creditorului a
unui bun determinat asupra căruia el a dobândit un drept real sau un
drept personal (de ex. obligaţia locatorului de apune la dispoziţia
chiriaşului a apartamentului închiriat, obligaţia de a preda autoturismul
vândut cumpărătorului)
Cele două categorii de obligaţii pot fi executate numai în natură
şi în caz de neexecutare, debitorul poate fi silit să le execute forţat.
c.) obligaţii de prestare de servicii-sunt obligaţii care au ca
obiect o activitate proprie a debitorului; (ex. obligaţia croitorului de a
executa haina comandată, obligaţia coafezei de a executa frizura
comandată etc.)
d.) obligaţia de a nu face –este o obligaţie care are ca obiect o
conduită negativă a debitorului: obligaţia de a nu edifica o anumită
construcţie la anumită distanţă sau de o anumită înălţime, obligaţia de a
nu remite manuscrisul unei creaţii intelectuale decât unui anumit editor
etc.
1.3.6. După criteriul sancţiunii:
- a) obligaţii perfecte
- b) obligaţii imperfecte (naturale).
Obligaţiile perfecte - sunt înzestrate cu acţiune în justiţie;
Obligaţiile imperfecte - nu sunt înzestrate cu posibilitatea
acţionării în justiţie.
Obligaţiile imperfecte pot fi:
- a) degenerate : au fost iniţial înzestrate cu acţiune în justiţie;
(ex. creanța care s-a prescris)
- b) avortate : de la început nu au fost înzestrate cu acţiune în
justiţie (obligaţiile născute dintr-un testament nevalabil).
Importanţa clasificării:

10
 - obligaţiile imperfecte degenerate au o caracteristică : dacă
debitorul le execută voluntar acesta nu mai poate cere restituirea
prestaţiei executate întrucât se consideră până la proba contrarie că a
făcut plata cu intenţia de a stinge o datorie (art. 1341 Cod civil );
obligațiile imperfecte
- obligațiile imperfecte avortate executate de debitor naște
dreptul acestuia de a-i fi restituite (moștenitorul legal a predat bunul
stipulat printr-un un legat conținut de un testament nevalabil și naște
obligația celui care l-a primit să-l restituie)
1.3.7. După cum sunt afectate de modalităţi :
- obligaţii pure şi simple;
- obligaţii afectate de modalităţi;
Modalităţile pot să privească anumite elemente ale raportului
obligaţional : subiectele, obiectul, existenţa sau exigibilitatea acestuia.
Dacă modalitatea vizează subiectele – obligaţiile sunt
solidar și indivizibile.
Dacă modalitatea vizează obiectul obligaţiile sunt alternative,
şi facultative;
Dacă modalitatea vizează existenţa obligaţiei obligaţiile pot fi
afectate de condiţie care poate fi suspensivă ori rezolutorie.
Dacă modalitatea vizează exigibilitatea obligaţiile pot fi
afectate de termen sau sub termen suspensiv ori extinctiv.

1.4. Izvoarele obligaţiilor

Constituie izvoare ale obligaţiei acele fapte juridice care dau

naştere unui raport juridic obligaţional.
Faptele juridice în sens larg sunt acţiuni omeneşti care
produc efecte juridice: adică naşterea, modificarea, transmiterea şi
stingerea unui raport juridic.
Faptele juridice se clasifică în:
- acte juridice
- fapte juridice propriu-zise;
Actele juridice sunt manifestări voliţionale făcute cu scopul
de a produce efecte juridice şi sunt:
- contractele civile
- actele juridice unilaterale;
În sens restrâns prin fapte juridice înţelegem şi acele
acţiuni omeneşti care sunt săvârşite fără ca autorul lor să dorească
naşterea unui raport obligaţional, dar acesta se naşte prin efectul
legii.
Faptele juridice în accepţiunea restrânsă pot fi

11
 - licite: acțiuni că nu sunt contrare ordinii juridice și
moralei
- ilicite: acțiuni/inacțiuni prin care sunt lezate drepturi
subiective și interese legitime ale persoanelor prin care se
cauzează altuia un prejudiciu patrimonial (economic) nepatrimonial;
Sunt fapte juridice licite:
- îmbogăţirea fără justă cauză
- gestiunea de afaceri
- plata nedatorată.
Fapte juridice ilicite
- intenţionate când autorul a urmărit sau a acceptat
producerea rezultatului vătămător
- neintenţionate acelea prin care autorul nu a urmărit
producerea unui rezultat vătămător, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă
Noul Cod civil, în Cartea a V- a Despre obligaţii, titlul I, în art.
1165 dispune: ”obligaţiile izvorăsc din contract, act juridic unilateral,
gestiune de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta
ilicită precum şi orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei
obligaţii”.
Textul legal invocat enumeră în concret toată categoria de
acte sau fapte care pot genera raporturi obligaţionale şi din această
perspectivă reprezintă un aspect novator. În următoarele titluri şi capitole
Noul Cod civil analizează fiecare dintre izvoarele enumerate mai sus
consacrându-le o serie de articole care constituie regimul juridic aplicabil:
- contractul de la art. 1166-1323;
- actul juridic unilateral art. 1324-1329;
- faptele juridice licite art. 1130-1348;
- faptele juridice ilicite art. 1349-1395.

12
 CAPITOLUL II
CONTRACTUL IZVOR DE OBLIGAŢII CIVILE

2. 1. Noţiunea de contract. Clasificarea contractelor

2.1.1. Noţiunea de contract

Contractul este fără îndoială cel mai important dintre izvorele
obligaţiilor civile. Conform art. 1166 din Codul civil: ”contractul este
acordul de voinţă dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a
constitui, modifica sau stinge un raport juridic”
Codul civil, în actuala reglementare, defineşte în mod exhaustiv
contractul ca izvor de obligaţii şi îi consacră întreg capitolul I al Titlului II
al Cărţii a V-a , de la art. 1166 al art. 1323 din Codul civil.
De esenţa acestuia este acordul de voinţă a unor subiecte
de drept, realizat cu scopul expres de a constitui, modifica sau
stinge un raport juridic.
În reglementarea anterioară, Codului civil definea contractul ca
fiind un acord de voinţă între două sau mai multe persoane pentru a da
naştere unui raport sau a stinge un raport juridic preexistent.
Definiţia era eliptică întrucât nu se menţiona expres că un
contract poate şi să modifice un raport juridic. Din aceste motive în
doctrina mai veche de drept civil se făcea o distincţie între noţiunea de
convenţie şi cea de contract susţinându-se că au sensuri diferite.
Termenul de convenţie, se arăta că are o sferă mai largă de cuprindere
reprezentând acordul de voinţă realizat cu scopul de a produce efecte
juridice: de a da naştere, a stinge, a modifica un raport obligaţional, iar
contractul avea un sens mai restrictiv pentru că se reţinea că poate da
naştere sau stinge un raport obligaţional.
Ulterior, literatura juridică a relevat că în realitate termenul de
contract şi convenţie sunt sinonime reprezentând acordul de voinţă
dintre două sau mai multe persoane realizat cu scopul de a produce
efecte juridice: de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic
obligaţional ( L. Pop Tratat, op. cit.).
Elementul esenţial al contractului este acordul de voinţă.
Acordul de voinţă reprezintă întâlnirea concordantă a două
sau mai multe voinţe individuale, emanate de la persoane capabile,
cu scopul de a produce efecte juridice constând în naşterea unui
raport juridic, modificarea sau a stingerea lui.
Persoanele fizice şi persoanele juridice sunt libere să încheie
orice acte juridice, potrivit principiului libertăţii contractuale. Libertatea de

13
a contracta face parte din conţinutul juridic al capacităţii civile a
persoanei fizice şi juridice.
În art. 1169 din Cod civil se dispune: „părţile sunt libere să
încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele
impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”. Actuala
reglementare consacră principul libertăţii contractuale ca expresie a
libertăţii fiinţei umane, care s-a născut din teoria autonomiei de voinţă
consacrată de principiile filozofiei pozitiviste a sec. XVIII.
Teoria autonomiei de voinţă postulată anterior a suferit un declin
şi din necesităţi de ordine socială a fost înlocuită cu consensualismul
care a consacrat preceptul că simplul acord de voinţă este suficient
pentru a da naştere, a modifica sau stinge un raport juridic.
Singura limitare a libertăţii de a contracta constituie situaţia
prin care contractul, ca expresie a voinţei libere de a contracta, aduce
atingere ordinii publice şi bunelor moravuri.
Ordinea publică reprezintă totalitatea reglementărilor care
privesc dreptul obiectiv, reglementările juridice în genere
Bunele moravuri sunt reguli de conduită care s-au conturat
în conştiinţa societăţii şi respectarea cărora s-a impus cu
necesitate printr-o practică îndelungată şi continuă.
Principiul libertăţii contractuale generează următoarele
consecinţe:
- normele juridice în materie contractuală au caratcter dispozitiv;
- normele cu caracter imperative în privinţa contractelor sunt
destul de reduse;
- contractele se încheie de regulă prin simplul acord de voinţă;
Legiuitorul reglementează în mod expres mai multe tipuri de
contracte, dar subiectele de drept nu sunt ţinute de lipsa reglementării
exprese a lor, ci pot încheia orice contract cu condiţia ca acesta să nu
contravină ordinii juridice şi moralei.
Contractele se supun regulilor care le reglementează, în cazul
celor reglementare de Codul civil sau de alte legi, iar celelalte sunt
supuse regulilor generale conţinute de Codul civil în Capitolul I,Titlul II
din Cartea V. aşa cum se dispune în art. 1167 din Codul civil .
Sancţiunea încălcării ordinii juridice sau bunelor moravuri
prin încheierea unor contracte este aceea că ele nu pot produce efecte
juridice şi se desprinde din conţinutul dispoziţiilor art. 1247 şi art. 1248
din Codul civil în care se prevede: „încălcarea normelor de interes
general va atrage nulitatea absolută, în timp ce încălcarea normelor
menite să ocrotească un interes particular va atrage nulitatea relativă”

2.1.2. Clasificarea contractelor

14
 Persoanele fizice şi juridice pot încheia, în temeiul principiului
libertăţii contractuale, o multitudine de contracte, dar cu respectarea
ordinii juridice şi ai bunelor moravuri.
Contractele legal încheiate, în raport de particularităţile lor, pot fi
clasificate în funcţie de mai multe criterii. Determinarea apartenenţei unui
contract la un anumit tip este importantă pentru a stabili normele juridice
aplicabile, consecinţele specifice cale generează şi a altor reguli de bază
care le sunt aplicabile.
1. După criteriul conţinutului:
a. contracte sinalagmatice
b. contracte unilaterale
a. Contracte sinalagmatice sau bilaterale - sunt acele
contracte în care părţile se obligă reciproc una faţă de alta să execute
două sau mai multe prestaţii, ambele fiind titulare de drepturi şi obligaţii;
cele mai multe contracte au caracter sinalagmatic.
În Codul civil se conturează noţiunea de contract sinalagmatic în
art. 1171 în care se dispune: ”Contractul este sinalagmatic atunci când
obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi interdependent”.
Din conţinutul definiţiei şi al reglementării rezultă că de esenţa
contractelor sinalagmatice este caracterul interdependent şi
reciproc al prestaţiilor părţilor şi în consecinţă fiecare prestaţie a
unei părţi reprezintă cauza prestaţiei ce-i incumbă celeilalte părţi.
În cazul contractelor sinalagmatice părţile au calităţi
corelative sunt şi debitori şi creditori, fiecare având atât drepturi cât şi
obligaţii. În practică cele mai multe contractele sunt sinalagmatice. Sunt
contracte sinalagmatice contractele de vânzare–cumpărare, contractul
de transport, de prestări servicii etc.
b. Contracte unilaterale - sunt acele contracte prin care
numai una dintre părţi se obligă să execute una ori mai multe
prestaţii celeilalte părţi. Contractele unilaterale sunt diferite de cele
sinalagmatice şi această împrejurare se deduce și din conţinutul
dispoziţiilor art. 1171 din Codul civil în care se dispune: „În caz contrar
contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în
sarcina ambelor părţi”
De esenţa contractelor unilaterale este existenţa obligaţiei
de a face sau a da, de a executa una ori mai multe prestaţii în
beneficiul celeilalte părţi.
În cazul contractelor unilaterale, părţile nu au calităţi corelative,
ci ele pot fi numai debitori şi creditori. Sunt contracte unilaterale:
contractul de depozit, contractul de donaţie, contractul de schimb etc. În
practică, contractele unilaterale sunt mai puţin numeroase decât cele
sinalagmatice. Aceste categorii de contracte au fost denumite în
literatura juridică de specialitate contracte sinalagmatice imperfecte.

15
 Doctrină a fost confruntată cu clarificarea caracterului unor
contracte unilaterale care presupun în mod ocazional şi o contraprestaţie
pe seama părţii creditoare.
Unii autori au susţinut că acestea nu mai au caracter unilateral
ci devin sinalagmatice. Alţi autori au arătat că acele contracte unilaterale
care presupun şi o contraprestaţie pe seama creditorului, care însă
raportată le prestaţia principală a debitorului este nesemnificativă, sunt
contracte sinalagmatice imperfecte. De altfel, Noul Cod civil clarifică
această problemă care anterior era motiv de controversă. Obligațiile
celor două părți în cazul contractelor sinalagmatice imperfecte nu au
caracter interdependent (L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu op. cit.).
Cu titlu de exemplu, contractul de depozit este un contract
unilateral care naște obligația depozitarului de a restitui, la cererea
deponentului, bunul primit în depozit, dar când pentru a asigura
securitatea bunului depozitat ,depozitarul închiriază un spațiu adecvat,
se naște obligația din partea deponentului de a-i restitui depozitarului
contravaloarea chiriei plătite. Dreptul de creanţă nu se naşte din
contractul de depozit propriu-zis, ci din faptul juridic al efectuării unor
cheltuieli pentru depozitarea în securitate a bunului. În această ipoteză
raportul juridic obligaţional este rezultat din faptul juridic licit, cel al
efectuării cheltuielilor referitoare la depozitarea bunului predat în depozit
şi care generează obligaţia deponentului în calitate de beneficiar de a
restitui cheltuiala. Contraprestaţia nu mai are caracter interdependent şi
corelativ nefiind generată de contract şi de faptul juridic ulterior încheierii
contractului reprezentat de cheltuielile făcute pentru depozitare.
În art. 1171 din Codul civil se dispune: „Contractul este
unilateral chiar dacă executarea contractului presupune obligaţii în
sarcina ambelor părţi”. Actual reglementare a rezolvat disputa existentă
până acum în doctrină.
Importanţa clasificării:
clasificarea contractelor în sinalagmatice şi unilaterale este
importantă din următoarele considerente:
a) înscrisul doveditor:
- în cazul contractelor sinalagmatice, înscrisul doveditor ad
probationem presupune întocmirea în atâtea exemplare câte părţi sunt
- în cazul contractului unilateral înscrisul doveditor se
întocmeşte în exemplar unic pe care îl va deţine creditorul;
b) contractul sinalagmatic presupune interdependenţa
obligaţiilor reciproce asumate de părţi, care dă naştere unor efecte
specifice care sunt:
1. excepţia de neexecutare a contractului constă în dreptul
fiecărei părţi de a suspenda executarea prestaţiei atât timp cât
cealaltă parte nu-şi execută prestaţia pe care şi-a asumat-o şi pe o

16
poate opune cu scopul de a se proteja de un eventual prejudiciu
generat de neexecutarea datorată de cocontractant;
2. rezoluţiunea sau rezilierea este specifică doar
contractelor sinalagmatice şi are ca temei neexecutarea culpabilă a
prestaţiei de către o parte care poate duce la desfiinţarea contractului cu
consecinţa realizării echilibrului iniţial dintre părţi.
3. suportării riscului contractual datorat forţei majore sau
cazului fortuit este specifică doar contractelor sinalagmatice şi se
suportă ca regulă generală de debitorul obligaţiei imposibil de executat şi
duce la stingerea obligaţiei celeilalte părţi şi încetarea contractului.
În materia contractelor unilaterale, desfiinţarea lor se face
prin revocare unilaterală în condiţii speciale.
2. După criteriul scopului urmărit , contractele pot fi :
- a. contracte cu titlul oneros
- b. contracte cu titlu gratuit
a. Contractele cu titlu oneros sunt acele contracte în care
fiecare dintre părţi urmăreşte obţinerea unui folos, o contraprestaţie
din partea celeilalte părţi.
În art. 1172 din Codul civil se dispune: ”Contractul prin care
fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor
asumate este unul cu titlu oneros”.
În cazul contractelor oneroase întinderea prestaţiilor părţilor este
cunoscută sau posibil să fie determinată cu exactitate din chiar
momentul încheierii contractului. De exemplu contractul de vânzare
cumpărare este un contract oneros.
În practică cele mai multe contracte au natură oneroasă fiecare
dintre părţi urmărind să obţină pentru sine sau pentru o altă persoană un
avantaj de natură economică.
b. Contractele cu titlu gratuit sunt acele contracte în care
una dintre părţi doreşte să procure alteia un avantaj fără să
urmărească pentru sine obţinerea un avantaj economic, material.
Se mai numesc şi contracte de binefacere.
În alin.2 din art. 1172 din Codul civil se dispune:”contractul prin
care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu,
fără a obţine în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit” .
De exemplu contractul de donaţie este un contract cu titlu
gratuit.
În practică, se întâlnesc mai puţine contracte cu caracter gratuit,
ele sunt mai rare decât cele oneroase.
Contractele cu titlu oneros pot fi :
1. Contracte comutative – acele contracte oneroase în care
obligaţia unei părţi este echivalentul obligaţiei celeilalte părţi şi întinderea
prestaţiei este certă. Ele sunt reglementate de art. 1173 din Codul civil în

17
care prevede: „este comutativ contractul în care, în momentul încheierii
sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea
acestora este determinată sau determinabilă”.
De exemplu contractul de vânzare-cumpărare este un contract
oneros şi comutativ. În practică cele mai multe contracte civile au
caracter comutativ.
2. Contracte aleatorii –sunt acele contracte oneroase în care
prestaţia echivalentă a unei părţi ori a ambelor depinde de un eveniment
viitor incert. De exemplu, contractul de rentă viageră este un contract
aleatoriu.
În alin. 2 al art. 1173 din Codul civil se dispune: „Este aleatoriu
contractul care, prin natura lui ori prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia
dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi,
care depinde de un eveniment viitor şi incert”.
În cazul contractelor aleatorii una dintre părţi poate să fie
avantajată, iar cealaltă să obţină o prestaţie inferioară care nu reprezintă
un echivalent al prestaţiei executate, disproporţia fiind generară de un
eveniment incert. Prestaţia unei părţi nu poate fi anticipată ca întindere
din momentul încheierii contractului.
Partea dezavantajată nu va putea invoca leziunea ca viciu de
consimţământ şi să obţină anularea actului încheiat şi nici faptul că
disproporţia dintre prestaţia sa şi cea a cocontractantului este generată
de impreviziune ca să justifice acţiunea în justiţie pentru reechilibrarea
prestaţiilor.
Importanţa clasificării :
- în cazul contractele comutative leziunea poate fi viciu de
consimţământ
- în cazul contractele aleatorii nu se poate invoca leziunea ca
viciu de consimţământ întemeiat pe disproporţia dintre prestaţiile
reciproce.
Contractele cu titlu gratuit sunt :
1. Contracte liberalităţi (de binefacere)– sunt acele contracte
cu titlu gratuit prin care o parte transmite un drept din patrimoniul
său altei părţi, fără un echivalent. De exemplu, contractul de donaţie
este un contract liberalitate. În cazul contractelor liberalităţi,
patrimoniul unei părţi se diminuează cu una sau mai multe valori
care se vor regăsi în patrimoniul contractantului.
2. Contracte dezinteresate (servicii gratuite)–sunt acele
contracte în care o parte se obligă în mod gratuit să facă un
serviciu, să execute o prestaţie celeilalte altei părţi fără a suferi o
diminuare a propriului patrimoniu. D exemplu, contractul de mandat
este un contract dezinteresat. În cazul contractului dezinteresat,
patrimoniul debitorului nu suferă o diminuare, ci creditorul beneficiază de

18
o prestaţie pe care s-a obligat să o execute în beneficiul său cealaltă
parte.
Importanţă clasificării:
a. încheierea contractului
- contractele liberalităţi sunt contracte solemne, valabilitatea lor
fiind condiţionată de încheierea cu respectare anumitor formalităţi în faţa
unor oficialităţi, prin respectarea anumitor forme.
- contractele dezinteresate nu presupun anumite formalităţi
pentru a fi încheiate, sunt consensuale (se încheie prin simplul acord de
voinţă );
b. persoanele care le pot încheia
- pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, legea
interzice încheierea contractelor liberalităţi prin reprezentare în scopul
protecţiei acestor categorii de persoane;
c. contractul cu titlu gratuit se prezumă că se încheie intuitu
personae (în considerarea unei anumite persoane ) şi în consecinţă
eroarea asupra persoanei este cauză de anulare a contractului;
d. în cazul unei liberalităţi, moştenitorii rezervatari ai
autorului au dreptul de a cere raportul ei la masa succesorală
pentru complinirea rezervei, putând avea drept consecinţă
reducţiunea acesteia;
e. revocarea contractului cu titlu gratuit se poate cere prin
acţiune pauliană de creditorul donatorului; se exercită în condiţii mai
grele decât când contractul este cu titlu oneros şi mai facile când
contractul este cu titlu gratuit;
f. în cazul contractului cu titlu oneros obligaţiile părţilor şi
răspunderea lor contractuală este mai sever reglementată decât în
cazul contractului cu titlu gratuit.
3. După criteriul modului de formare contractele se clasifică
- a. consensuale
- b. solemne
- c. reale.
În art. 1174 din Codul civil se dispune: ”Contractul poate fi
consensual, solemn, sau real. Contractul este consensual când se
formează prin simplul acord de voinţă al părţilor. Contractul este solemn
atunci când valabilitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalităţi
prevăzute de lege. Contractul este real atunci când, pentru valabilitatea
sa, este necesară remiterea bunului”
a. Contractele consensuale - sunt cele care se încheie prin
simplul acord de voinţă dintre părţi, fără nici o formalitate (solo
consensu). În practică cele mai multe contracte au caracter consensual.

19
 b. Contractele solemne - sunt cele pentru a căror încheiere
valabilă pe lângă acordul de voinţă se impune să îmbrace o anumită
formă, să fie însoţite de anumite solemnităţi prevăzute de lege.
Nerespectarea formalităţilor solemnităţii duce la sancţionarea cu
nulitatea absolută a contractului. De exemplu donaţia, contractul de
ipotecă, vânzarea-cumpărarea de terenuri sunt contracte care trebuie
încheiate sub forma înscrisului autentic pentru a produce efecte juridice
specifice. În art. 1242 din Codul civil se dispune: „este lovit de nulitate
absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic,
legea o cere pentru încheierea sa valabilă”.
c. Contractele reale sunt acele contracte care, pentru a putea fi
încheiate în mod valabil, este necesară remiterea materială a bunului
obiect material al contractului. De exemplu contractul de depozit,
contractul de gaj, contractul de transport sunt contracte reale.
Importanţa clasificării
Clasificarea este importantă pentru analiza condiţiilor de
valabilitate a contractelor:
- în cazul celor consensuale se analizează dacă sunt respectate
condiţiile generale şi obişnuite de valabilitate;
- în cazul contractelor solemne pe lângă condiţiile generale de
valabilitate trebuie analizate dacă a fost respectată şi forma cerută de
lege pentru încheierea lui valabilă;
- în cazul contractelor reale pe lângă verificarea coindiţiilor
generale de valabilitate trebuie verificată şi cerinţa remiterii materiale a
bunului
4. După criteriul reglementării contractele pot fi :
- a. contracte numite
- b. contracte nenumite
a. Contractele numite sunt cele expres reglementate de
Codul civil ori alte legi speciale. Codul civil reglementează expres
următoarele contracte: vânzarea-cumpărarea, donaţia, schimbul,
locaţiunea, antrepriza, contractul de societate, de transport, de mandat,
de agenţie, de depozit, de împrumut, de cont curent, de asigurare, de
rentă viageră, de întreţinere, de furnizare, de report, de arendă.
b. Contractele nenumite sunt acele contracte care nu sunt
expres reglementate de lege.
Importanţa clasificării:
- contractelor numite le sunt aplicate dispoziţii legale care
le reglementează;
- contractelor nenumite li se aplică principiile generale,
părţile putând stipula liber ce clauze contractule doresc, dar cu
respectarea a ordinii publice şi a bunei credinţe.
Importanţa practică a clasificării

20
 Clasificarea este importantă pentru a putea stabili regimul juridic
specific fiecărui contract, dacă este cel prevăzut expres de Codul civil
sau o altă lege specială care-l reglementează sau trebuie aplicate
principiile generale ale legii civile, uzanţele etc.
5. După criteriul modului de executare a prestaţiilor
- a contracte cu executare dintr-o dată (uno icto )
- b. contracte cu executare succesivă
a. Contractele cu executare dintr-o dată, imediată, sunt acele
contracte în care părţile au obligaţia să execute prestaţia datorată,
după momentul încheierii contractului. De exemplu, contractul de
vânzare-cumpărare este, în principiu, un contract cu executare dintr-o
dată, imediată.
b. Contractul cu executare succesivă se caracterizează prin
aceea că executarea prestaţiilor se face succesiv la diferite intervale
de timp. De exemplu, contractul de locaţiune, contractul de asigurare
sunt contracte cu executare succesivă.
Importanţa clasificării :
1. neexecutarea prestaţiei unei părţi într-un contract cu
executare instantanee poate determina rezoluţiunea solicitată de
partea adversă.
2. în cazul contractului cu executare succesivă operează
rezilierea în cazul neexecutării prestaţiei de către o parte.
3. contracte cu executare instantanee nu pot fi revocate prin
voinţa unei părţi
4. contractele cu executare succesivă pot fi revocate pe
cale unilaterală în anumite condiţii. De exemplu contractul de locaţiune
poate fi în anumite condiţii revocat unilateral.
5. suspendarea executării prestaţiei poate opera numai în
cazul contractului cu executare succesivă. De exemplu contractul de
asigurare se suspendă pe perioada cât asiguratorul nu plăteşte ratele;
suspendarea contractului cu executare succesivă operează pe timpul cât
dăinuie forţa majoră.
Clasificarea este importantă și din punctul de vedere al efectelor
care le generează în timp, al regimului juridic aplicabil, al legii civile
aplicabile al efectelor care se produc în cazul intrervenţei unor
reglementări care au abrogat reglementarea în vigoare la momnetul
încheierii.
6. După cum părţile pot sau nu să stabilească conţinutul
contractului:
- a. contracte negociate
- b. contracte de adeziune
- c. contracte forţate

21
 a. Contractele negociate - sunt acele contracte în care
părţile stabilesc ele însele conţinutul, clauzele, drepturile şi
obligaţiile. În practică cele mai multe contracte sunt negociate.
b. Contractele de adeziune - sunt acele contracte în care una
sau mai multe părţi acceptă conţinutul, clauzele stabilite de cealaltă
parte ori de celelalte părţile, pe care le acceptă, aderă la contractul
prestabilit. De exemplu, contractul de transport CFR, de furnizare de
gaze, electricitate, telefonie, TV prin cablu sau fibră optică sunt contracte
de adeziune.
În cazul contractului de adeziune o parte îl acceptă în
modalitatea şi forma în care îi este prezentat de cocontractant.
În art. 1175 din Codul civil în care se dispune: „Contratul este de
adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt
redactate de una dintre părţi pentru aceasta sau ca urmare a
instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare”
c. Contractele forţate - sunt contractele pe care suntem
obligaţi de lege să le încheiem. De exemplu, contractul de răspundere
civilă auto obligatorie este un contract forţat fiindcă suntem obligaţi prin
lege să-l încheiem.
În cazul contractului forţat o parte impune altei părţi clauzele
contractului fără nicio posibilitate de a- şi impune clauze proprii.
Importanţa clasificării
Clasificarea este necesară pentru a desluşi regulile aplicabile în
cazul unor litigii generate de astfel de contracte:
- dacă părţile invocă dezechilibru de valoare a prestaţiilor;
- în cazul invocării unor vicii de consimţământ,
- în cazul stabilirii limitelor întinderii obligaţiilor reciproce ale
părţilor etc.
7. După gradul de generalitate al clauzelor :
a. contractul cadru
b. contractul încheiat cu consumatorii
a. Contractul cadru este acordul prin care părţile convin să
negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale
căror elemente esenţiale sunt determinate de acesta (art. 1176 din
Codul civil)
Contractul cadru se încheie pentru o perioadă
nedeterminată/determinată de timp şi presupune ca prestaţiile părţilor şi
relaţiile lor contractuale să dăinuie în timp. Anumite elemente ale
derulării contractului cadru, e concrete de executare a prestaţiilor se vor
stabili prin convenţii ulterioare.
b. Contratul încheiat cu consumatorii este cel încheiat în
vederea executării unor prestaţii determinate de persoane juridice
specializate sau persoane fizice specializate cu beneficiarii care

22
sunt consumatori şi care oferă garanţii privitoare la calitatea
prestaţiilor şi este reglementat de legi speciale (art. 1177 din Codul
civil).

2.2. Încheierea contractului

2.2.1. Noţiunea de acord de voinţă

Contractul, prin natura sa de act juridic izvor de obligaţii,
presupune existenţa acordului de voinţă între două sau mai multe
persoane cu scopul de a produce efecte juridice : naşterea,
modificarea sau stingerea unui raport juridic.
Încheierea unui contract se poate realiza numai cu
respectarea condiţiilor esenţiale de valabilitate:
- capacitatea de a contracta;
- consimţământul liber exprimat al părților;
- existența unui obiect determinat sau determinabil, licit și
posibil;
- existența cauzei licite şi morale
În anumite situaţii, când legea dispune o anumită formă a
contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de
dispoziţiile legale aplicabile. (art. 1179 din Codul civil).
Condiţiile de încheiere valabilă sunt analizate la teoria actului
juridic şi acestea sunt aplicabile şi contractului ca variantă de act juridic.
Pentru a aborda problema încheierii contractului trebuie să
analizăm cu necesitate mecanismul formării acordului de voinţă
întrucât el este de esenţa lui.
În literatura juridică se distinge între „acordul intern de voinţă”
şi „acordul extern de voinţe”.
Acordul intern de voinţă este reprezentat de cauză şi şi
consimţământ, dar şi obiectul şi capacitatea părților.
Cauza reprezintă motivul determinant al încheierii
contractului, motorul naşterii acordului de voinţă (art. 1235 din Codul
civil) şi de aceea ea trebuie să realizeze exigenţele art. 1236 din Codul
civil: să fie licită şi morală. Ilicitatea şi/sau imoralitatea ei antrenează
nulitatea absolută conform art. 1238 din Codul civil.
Consimţământul reprezintă manifestarea individuală a
voinţei unei persoane şi trebuie să fie liber, serios şi exprimat în
cunoştinţă de cauză (art. 1204 din Codul civil).
Obiectul este reprezentat de drepturile şi obligaţiile
reciproce ale părţilor.
Capacitatea semnifică dreptul persoanei de a a avea drepturi şi
obligaţii şi de a le putea exercita în nume propriu.

23
 Acordul extern de voinţă semnifică manifestarea
perceptibilă a voinţei unei persoane capabile din care să rezulte
neîndoielnic voinţa de a încheia un anume contract.
Din această perspectivă distingem între faza precontractuală,
cea a negocierilor propriu-zise.
2.2.2. Faza precontractuală
Contractul se poate încheia spontan prin acceptarea fără
rezerve a unei oferte de a încheia un anume contract, prin oferta de
contractare, fiind suficient ca părţile să ajungă la un consens asupra
elementelor definitorii ale contratului pe care vor să-l încheie.
În unele situaţii, încheierea contractului poate presupune o fază
a negocierilor urmând ca părţile să reglementeze clauzele principale sau
chiar şi unele clauze secundare, această fază putând să aibă un rol
considerabil.
În art. 1182 din Codul civil se dispune: „contractul se încheie
prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptare fără rezervă a unei
oferte de a contracta”.
Uneori, părţile pot lăsa la dispoziţia unor terţi determinarea
clauzelor subsidiare ale contractului pe care înţeleg să-l închei (art.1182
din Codul civil).
În faza precontractuală, din examinarea dispoziţiilor legale,
rezultă că părţile trebuie să respecte anumite rigori, îndatoriri sau în
sens larg obligaţii:
- a) obligaţia de bună-credinţă este o obligaţie imperativă
care semnifică abţinerea părţii de a întrerupe intempestiv şi abuziv
negocierile, îndatorirea de a informa partenerii de negocieri asupra unor
elemente semnificative pentru buna desfăşurare a negocierilor;
legiuitorul nu defineşte buna-credinţă, doar prevede expres această
îndatorire în art. 1183 din Codul civil: „partea care se angajează într-o
negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe”
- b) obligaţia de confidenţialitate este o obligaţie legală
dispozitivă şi constă în îndatorirea părţilor ca pe parcursul derulării
negocierilor să nu divulge terţilor informaţii despre care a luat cunoştinţă,
să nu utilizeze în mod partinic negocierea (art. 1184 din Codul civil);
- c) obligaţia de informare precontractuală este o obligaţie
legală dedusă din obligaţia generală a bunei-credinţe şi presupune ca
fiecare dintre părţi să furnizeze celeilalte toate informaţiile privitoare la
bunurile asupra cărora se va referi contractul ce se va încheia, la starea
lor, situaţia juridică precum şi asupra oricăror elemente semnificative
care ar putea influenţa actul juridic ce se va încheia;
- d) obligaţii de sorginte contractuală sun îndatoriri rezultate
din contracte preparatorii încheiate în vederea organizării fazei
precontractuale (exemplu de a suporta anumite costuri precontractuale);

24
 Faza precontractuală poate presupune anumite contracte,
acte ori operațiuni care permit desfăşurarea negocierilor cum ar fi:
- a) contractele preparatorii - prin care părţile convin să
negocieze cu bună-credinţă încheierea unui contract şi care dă naştere
obligaţiei pozitive de rezultat de negociere şi obligaţiei de diligenţă
de bună-credinţă;
- b) punctajul - este acordul parţial prin care părţile pot
recapitula stadiul negocierilor la nu moment dat pentru ca niciuna dintre
ele să nu poată repune în mod unilateral în discuţie clauze sau elemente
asupra cărora s-a ajuns la acord; se mai numește protocol
precontractual sau acord parțial;
- c) pactul de preferinţă - este o varietate de contract
preparatoriu prin care una dintre părţi se obligă faţă de cealaltă parte să
o prefere ca partener contractual în condiţii identice de contractare, faţă
de alţi parteneri; această formulă contractuală este prevăzută în materia
vânzării-cumpărării din care rezultă dreptul de preemțiune prevăzut în
art. 1730 C. civ.
- d) pactul de opțiune – este contractul prin care o parte,
promitentul se obligă față de cealaltă parte, beneficiarul, la încheierea
unui contract; promitentul va menține pe o durată limitată propunerea, iar
dacă beneficiarul refuză opțiunea , aceasta devine caducă
- e) promisiunea unilaterală de a contracta - reprezintă
contractul preparatoriu prin care una dintre părţi se obligă să contracteze
dacă cealaltă parte doreşte. Versiune a acestui contract o constituie
„pactul de opţiune” prevăzut de art. 1278 din Codul civil: „atunci când
părţile convin ca una dintre ele să rămână legată de propria declaraţie de
voinţă, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza, această declaraţie se
consideră ofertă irevocabilă şi produce efecte”
- e) promisiunea bilaterală de a contracta - constă în
contractul preparatoriu prin care îşi asumă obligaţia reciprocă de a
încheia în viitor un contract; promisiunea sinalagmatică de a contracta
trebuie să respectele exigențele art.1179 C. civ., să cuprindă toate
elementele esențiale ale contractului promis; refuzul încheierii actului
promis antrenează răspunderea cocontractantului care poate uza de
toate remediile comune (excepția de neexecutare, rezoluțiunea, daunele
interese), dar și de un remediu special: pronunțarea unei hotărâri care să
țină loc de contract
- f. contractul cadru - prin care părţile stabilesc principalele
reguli care vor reglementa relaţiile lor contractuale viitoare;
Actele și operațiunile din faza precontractuală sunt cunoscute
sub denumirea de instrumente și acorduri precontractuale.
Unele pot fi acte cu valoare precontractuală: documentele
precontractuale, scrisoarea de intenție, angajamentul de onoare.

25
 Documente precontractule sunt cele care au valoare juridică
diferită cum sunt documentele publicitare care pot conține o ofertă de
contractare,documente care conțin condițiile generale de contractare ori
care furnizează elemente privitore la contract cum sunt devizul, factura
proforma care conțin informații clare referitoare la anumite prestații,
prețul lor etc.
Scrisoarea de intenție reprezintă documentul prin care se
aduce la cunoștința partenerului intenția de a debuta faza de negociere
sau reluare ori continuarea ei, ori poate furniza elemente privitore l
susținerea financiară , confortul financiar care poate geranta relația
contractuală.
Angajamentul de onoare este acel acord privitor la loialitatea
părții care l-a emis, capabilitatea acesteia privitoare la asumarea
obligațiilor.
Când părţile în încheierea contractului au parcurs faza
precontractuală, acesteia îi sunt aplicabiile:
- regulile specifice obligaţiilor care s-au născut din
contractele preparatorii;
- dacă s-au încălcat obligaţii specifice acestei faze, în raport
cu obligaţia încălcată se antrenează răspunderea civilă delictuală,
încălcarea de mai sus fiind o faptă ilicită generatoare de prejudiciu;
Dacă faza precontractuală vizează un contract cu elemente de
extraneitate între parteneri care a sunt cetățeni europeni sau apatrizi
care si-au stabilit reședința între-un stat U.E., se aplică regulile
Regulamentului Roma I sau Roma II în raport cu natura contratului.
2.2.3. Acordul de voinţe. Oferta şi acceptarea
Acordul de voinţe este realizarea concordanţei a mai multor
voinţe individuale şi se realizează când una sau mai multe persoanei
propune uneia sau mai multor persoane încheierea unui contract ori
după ce s-a negociat, s-a ajuns la consens referitor la încheierea
concretă a unui contract şi la stabilirea concretă a principalelor
clauze ale lui.
Cele mai multe contracte se încheie prin propunerea pe care
una sau mai multe persoane o fac altora de a încheia un contract şi
aceasta este acceptată.
Oferta reprezintă manifestarea de voinţă a unei persoane
făcută altei persoane sau publicului în general constând în
propunerea de a încheia un contract determinat.
Consimţământul exprimat fără rezervă de către destinatarul
ofertei se numeşte acceptare.
Contractul se încheie prin mecanismul ofertei şi al
acceptării.

26
 Acordul de voinţă este alcătuit din ofertă şi acceptare ca
elemente succesive care exprimă voinţa subiectelor de a dobândi
anumite drepturi şi obligaţii.
Pentru a produce efecte specifice, oferta şi acceptarea trebuie
să fie emise în forma prevăzută de legiuitor, aşa cum se dispune în art.
1187 din codul civil care dispune: „oferta şi acceptare trebuie să emise în
forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului”
2.2.4. Oferta de a contracta. Condiţiile ofertei. Forţa
obligatorie a ofertei
a. Oferta este propunerea pe care o face o persoană, altei
persoane sau publicului în general, de a încheia un contract în
anumite condiţii. Oferta se mai numeşte şi policiaţiune.
În art. 1188 din Codul civil este definită în mod expres oferta: „o
propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conţine
suficiente elemente pentru formarea contractului şi intenţia ofertantului
de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar”.
Pentru a fi valabilă oferta trebuie făcută în forma cerută de lege,
aşa cum se dispune în art. 1187 din Codul civil.
În principiu, oferta poate fi exprimată în scris, verbal, tacit sau
expres.
b. Condiţiile ofertei
Fiind o manifestare de voinţă, oferta trebuie să îndeplinească
toate condiţiile de valabilitate ale consimţământului şi alte două
condiţii speciale :
- să fie fermă şi neechivocă, adică să exprime voinţa
neîndoielnică a ofertantului de a contracta (art. 1188 din Codul civil);
- să fie precisă şi completă, să cuprindă elemente necesare
pentru realizarea acordului de voinţă; elementele indispensabile sunt :
natura contractului şi obiectul contractului;
- să fie exprimată în forma cerută de lege pentru
valabilitatea contractului
Propunerea făcută unor persoane nedeterminate, chiar dacă
este precisă, nu are valoarea unei oferte, dar poate avea valoarea unei
intenţii de negociere.
Solicitarea de ofertă neurmată de formularea ei nu reprezintă o
ofertă.
c. Forţa obligatorie a ofertei
Oferta trebuie făcută şi menţinută într-un termen rezonabil
pentru a ajunge la destinatar ca să fie acceptată, iar dacă autorul ei s-a
obligat să o menţină un anumit interval de timp, acel termen trebuie
respectat neputând fi revocată.

27
 Caracterul irevocabil al ofertei poate rezulta şi din uzanţe,
practici statornicite sau negocieri care impun menţinerea ei un interval de
timp suficient sau când părţile au negociat acest aspect.
Oferta poate fi retrasă înainte de a ajunge la destinatar sau
concomitent cu ajungerea ei la acesta.
Oferta şi revocarea ei trebuie să fie comunicată pentru a produc
efecte juridice. Comunicarea trebuie făcută prin aceleaşi mijloace ca şi
cele utilizate de ofertant. Efectele juridice ale ofertei se produc numai din
momentul în care ajung la destinatar chiar dacă acesta nu a luat a luat
cunoştinţă de ea din motive care nu-i sunt imputabile.
Codul civil a prevăzut expres situaţiile în care revocarea ofertei
poate antrena răspunderea civilă pentru revocarea ei.
Pentru rezolvarea acestei probleme trebuie să avem în vedere
mai multe ipoteze:
- când oferta este făcută unei persoane prezente;
- când oferta este făcută unei persoane absente, când între
ofertă şi acceptare se scurge o anumită perioadă de timp.
1. Când oferta este făcută unei persoane prezente: ofertantul
şi destinatarul sunt faţă în faţă, în acelaşi loc şi fără să se fi dat un
termen de acceptare, oferta obligă pe ofertant numai dacă a fost
acceptată imediat integral şi fără rezerve;
Dacă oferta a fost acceptată imediat, se realizează acordul
de voinţă şi contractul se încheie valabil; nu se pune problema
retragerii ofertei şi a neexecutării, prestaţia asumată de cel ce a făcut
propunerea fiind o obligaţie contractuală. De aici rezultă că
neexecutarea prestaţiilor asumate antrenează răspunderea
contractuală pentru că a fost încheiat valabil contractul ( în cazul
contractului consensual ).
Dacă oferta nu este acceptată rezultă că ofertantul nu are nici
un fel de obligaţii, ea rămâne fără efecte.
2. Când oferta este făcută unei persoane absente (părţile nu
se află în acelaşi loc), problema forţei obligatorii a ofertei este foarte
dificil de rezolvat.
Într-o astfel de ipoteză oferta este transmisă destinatarului prin
poştă, telex, telefax, curier, radio, televizor, e-mai etc. trebuie
menţinută un anumit termen pentru ca să ajungă la destinatar, să o
analizeze şi să expedieze acceptarea. Distingem mai multe situaţii:
a. Oferta transmisă unei persoane aflate la depărtare poate
fi revocată în mod liber de ofertant până în momentul în care a
ajuns la destinatar. Poate fi retrasă : telefonic, telegrafic, telex, telefax,
cu condiţia ca revocarea să ajungă la destinatar înainte sau concomitent
cu oferta.

28
 b. Atunci când oferta nu a fost revocată şi a ajuns la
destinatar putem distinge două situaţii :
- când ofertantul a stabilit un termen pentru acceptare el va
fi obligat să o menţină înăuntrul acestui termen; dacă termenul a expirat,
iar acceptantul nu şi-a exprimat acceptarea atunci oferta devine
caducă.
- când ofertantul nu a prevăzut un termen de acceptare, se
prezumă că el s-a obligat să o menţină într-un interval de timp
rezonabil, necesar pentru a primi răspunsul de la acceptant.
Dacă ofertantul a decedat, devine incapabil înainte de
acceptare , atunci oferta devine caducă, acceptarea chiar în termen
nu mai produce efecte.
În literatură şi jurisprudenţă s-a consacrat principiul că
revocarea ofertei înainte de expirarea termenului expres sau tacit
înăuntrul căruia există obligaţia de a o menţine angajează răspunderea
civilă delictuală a ofertantului în sensul că va putea fi obligat să repare
prejudiciul cauzat destinatarului prin revocarea intempestivă a ofertei.
Temeiul juridic al acestei răspunderi a creat multiple controverse
în literatură, formulându-se mai multe teorii :
a) Teoria ofertei ca act juridic unilateral şi izvor de obligaţii – se
susţine că oferta este un act juridic unilateral care dă naştere unui raport
obligaţional între ofertant şi acceptant. Se naşte astfel o obligaţie
unilaterală, ofertantul fiind debitorul unei prestaţii negative de a nu
revoca oferta.
b) Teoria antecontractului – se susţine că obligaţia oferantului
de a menţine oferta ar fi de natură contractuală , considerându-se ca
între ofertant şi acceptant s-a încheiat un antecontract.
Oferta ar fi alcătuită din două elemente :
- fondul ofertei se referă la conţinutul contractului ce se propune
a fi încheiat ;
- propunerea accesorie, pe care o face ofertantul de a menţine
oferta înăuntrul termenului ; acest element dă naştere unei obligaţii
unilaterale negative în sarcina ofertantului.
Teoria este criticabilă, până la acceptarea ofertei nu s-a născut
nici un contract.
c) Teoria răspunderii delictuale - unii autori au susţinut că
retragerea intempestivă a ofertei este o faptă ilicită cauzatoare de
prejudicii care angajează răspunderea autorului faptei şi constituie
temeiul obligaţiei de dezdăunare. Teoria este dominantă în literatura de
specialitate şi rezultă şi din dispoziţiile art. 1193 alin 3 din Codul civil).
Art.1193 alin 2., prevede că revocarea intempestivă a ofertei
produce efecte, dacă destinatarul a făcut, în temeiul ofertei, un act sau
un fapt concludent şi în consecinţă se consideră că a fost acceptată şi

29
contractul s-a încheiat în momentul când acceptarea a ajuns la ofertant,
chiar dacă nu a luat cunoştinţă de ea din motive neimputabile.
În actuala reglementare, legiuitorul prevede o cauză de
încheiere forţată a contractului, ca sancţiune pentru ofertantul de
rea-credinţă care a revocat intempestiv oferta.
Chiar şi în această situaţie, considerăm că, destinatarul ofertei
are un drept de opţiune, dacă pentru el încheierea contractrului este
utilă, ea se prezintă ca o o modalitate de a evita o pagubă, iar în ipoteza
contrară, el poate solicita repararea prejudiciului încercat invocând
răspunderea delictuală a ofertantului.
2.2. 5. Acceptare: condiţii, felurile și retragerea ei
1. Noţiunea de acceptare
Acceptarea reprezintă o manifestare exterioară a voinţei
juridice a unei persoane de a încheia un contract în condiţiile stabilite
în oferta ce i-a fost adresată în acest scop.
Codul civil , în art.1196 defineşte acceptarea astfel: „orice act
sau fapt al destinatarului…dacă indică în mod neîndoielnic acordul său
cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată şi ajunge la
termen la autorul ofertei”.
Ca natură juridică acceptare este un act juridic unilateral supus
comunicării. Comunicarea acceptării se poate realiza prin orice mijloc.
2. Condiţiile acceptării
Acceptarea trebuie să îndeplinească:
a. condiţiile de valabilitate pentru consimţământ:
- să emane de la o persoană capabilă, care are capacitatea
de a contracta
- să fie exprimată în mod liber
- b. să fie neîndoilenică
- c. să fie pură şi simplă
- d. să fie necondiţionată
- e. să nu fie tardivă, respectiv să fie făcută în termenul
prevăzut de ofertant
Acceptarea poate fi făcută în scris, verbal sau tacit.
Uneori, acceptarea tacită are valoare juridică, dacă rezultă
din lege, acordul părţilor, practicile statornicite, uzanţe sau alte
împrejurări, aşa cum se prevede în art. 1196 alin 2 din Codul civil
Atunci când acceptarea nu este pură şi simplă, ci cuprinde
modificări, completări, nu respectă forma cerută de ofertant, ne aflăm în
situaţia acceptării necorespunzătoare, potrivit prevederilor art. 1197
din Codul civil.
Astfel, acceptare ajunsă la ofertant după ce oferta a devenit
caducă nu mai poate produce efecte juridice, devenind
necorespunzătoare conform art. 1197 lit. c. din Codul civil.

30
 Acceptarea tardivă ajunsă la destinatar după expirarea
termenului de menţinere a ofertei ori a termenului rezonabil, nu produce
efecte.
Acceptarea tardivă, în principiu, nu produce efecte juridice,
totuşi, pe cale de excepţie, legiuitorul prevede în art. 1198 din Codul civil,
două situaţii în care acceptarea tardivă poate produce efecte juridice:
- dacă autorul ofertei îl înştiinţează de îndată pe acceptant
despre încheierea contractului
- dacă acceptare făcută în termen, dar ajunsă la ofertant după
expirarea termenului, din motive neimputabile acceptantului şi ofertantul
nu îl înştiinţează pe acesta de îndată.
Acceptarea poate fi retrasă înainte de a ajunge la destinatar sau
concomitent cu ajungerea ei la acesta.
Acceptare şi revocarea ei trebuie să fie comunicată pentru a
produc efecte juridice. Comunicarea trebuie făcută prin aceleaşi mijloace
ca şi cele utilizate de ofertant. Efectele juridice ale acceptării se produc
numai din momentul în care ajung la destinatar chiar dacă acesta nu a
luat a luat cunoştinţă de ea din motive care nu-i sunt imputabile.
3. Felurile acceptării
Acceptarea expresă sau tacită.
Acceptarea expresă presupune exprimarea clară, cu
certitudine a acceptantului de a încheia contractul propus de ofertant.
Ea poate fi făcută verbal sau în scris.
Acceptarea tacită nu presupune exprimarea expresă a voinţei
de a încheia contractul, dar ea este dedusă din acţiunile acceptantului
din care rezultă voinţa sa.
Acceptarea necorespunzătoare semnifică acceptarea ofertei în
alte condiţii decât cele prevăzute de ofertant. Ea poate îmbrăca forma
acceptării necorespunzătoare propriu-zis, acceptării tardive, peste
termen sau întârziată
4 Retragerea (retractarea) acceptării - produce efectul
neîncheierii contractului doar atunci când nu a ajuns la destinatar sau cel
puţin concomitent cu acceptarea. Dacă ajunge după aceste momente,
ea nu mai poate produce efecte întrucât actul a fost încheiat şi este
guvernat de principiul forţei obligatorii conform art. 1270 din Codul civil.

2. 3. Determinarea momentului şi a locului încheierii

contractului
2.3.1. Momentul încheierii contractului
Momentul încheierii contractului îl reprezintă momentul
realizării acordului de voinţe. În cazul contractelor solemne,
momentul încheierii contractului este momentul realizării
solemnităţii prevăzute de lege.

31
 Interesul practic al determinării momentului încheierii
contractului este justificat de următoarele considerente :
- capacitatea părţilor se apreciază în momentul încheierii
contractului;
- în caz de conflict de legi în timp, momentul încheierii
contractului este important pentru determinarea legii aplicabile
(regit tempus actum );
- din momentul încheierii contractului încep să curgă
anumite termene ( exemplu: termenul de prescripţie extinctivă );
- în cazul contractelor translative de proprietate care au ca
obiect bunuri certe, determinarea momentului încheierii este
importantă pentru că marchează momentul transferării dreptului de
proprietate şi se pune problema suportării riscurilor contractului;
- cauzele de nulitate se raportează la momentul încheierii
contractului;
- momentul încheierii contractului constituie criteriul de
determinare a locului încheierii contractului.
Momentul încheierii contractului între persoanele prezente
este momentul declarării acceptării ofertei (persoane faţă în faţă ori
care încheie convenţia prin telefon).
Momentul încheierii contractului între persoanele
neprezente ridică mai multe probleme:
a) în cazul contractului sinalagmatic, în literatură s-au
cristalizat mai multe teorii :
1. sistemul emisiunii ori declaraţiunii de acceptare, potrivit
căreia contractul se consideră încheiat în momentul în care
destinatarul ofertei s-a hotărât să accepte oferta chiar dacă aceasta
nu a fost expediată.
Teoria este criticabilă, întrucât momentul încheierii contractului
ar depinde doar de voinţa exclusivă a beneficiarului ofertei.
2. sistemul expedieri acceptării, potrivit căreia momentul
încheierii este cel în care s-a expediat acceptarea ofertei.
Această teorie este criticabilă întrucât până în momentul
receptării acceptării, acceptantul nu o poate revoca.
3. sistemul recepţiunii acceptării, potrivit căreia contractul se
consideră încheiat în momentul când ofertantul primeşte
acceptarea ofertei, se depune în poştă şi este predată
corespondenţa.
4. sistemul informării sau luării la cunoştinţă, potrivit căruia
încheierea contractului are loc în momentul în care ofertantul îl
încunoştinţează pe beneficiarul ofertei că a receptat acceptarea
ofertei.

32
 Această teorie este criticabilă întrucât ofertantul poate ţine
acceptul mult timp asupra sa fără a aduce la cunoştinţă că a receptat
oferta.
În practică, s-a impus sistemul receptării acceptării.
b) în cazul contractului unilateral, momentul încheierii este
cel recepţiunii acceptării, potrivit căreia contractul se consideră încheiat
când ajunge la destinatar.
c) în cazul contractului unilateral solemn contractul se
consideră încheiat când este îndeplinită formalitatea cerută de lege
pentru valabilitatea lui.
Codul civil a pus capăt tuturor disputelor întrucât a dispus în art.
1186: „ contractul se consideră încheiat în momentul şi în locul în care
acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea
din motive imputabile” Reglementarea nu face al ceva decât să consacre
teoria dominantă în doctrină, respectiv sistemul recepţiunii acceptării.
În plus, noile dispoziţii prevăd că un contract se consideră încheiat în
momentul în care destinatarul ofertei a făcut un act sau fapt concludent,
fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor
statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea
se poate face în acest mod. (art. 1186 alin. 2 din Codul civil).
d) Momentul încheierii contractului prin acceptare implicită
este ipoteza încheierii contractului în condiţiile prevăzute de art. 1196 din
Codul civil: „orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă
indică în mod neîndoielnic acordul său cu privire la ofertă”. Cu privire la
această ipoteză trebuie avute în vedere uzanţele părţilor sau uzanţele
generale.
2.3.2 Locul încheierii contractului
Locul încheierii contractului prezintă importanţă în materia
dreptului procesual civil ori a dreptului internaţional privat pentru
determinarea instanţelor abilitate să judece litigiile generate de
contract ori a stabilirii legii aplicabile.
Locul încheierii determină instanţa competentă să
soluţioneze litigiile născute din contract. Relevant pentru unde s-a
realizat acordul de voinţă.
Pentru contractele cu elemente de extraneitate, fondul
contractului este guvernat de legea naţională iar forma de legea
locului (ex loci ).
În contractele internaţionale trebuie avute în vedere
reglementările statornicite prin tratate sau convenţii intrnaţionale, iar în
privinţa celor intracomunitare se vor aplica dispoziţiile în materie ale
Regulamentului Roma I sau Regulamentului Bruxellles I.
2.3.3. Determinarea conţinutului contractului în raport de
ofertă şi acceptare

33
 De multe ori conţinutul contractului nu este suficient de clar
datorită unor împrejurări care au stat la baza încheierii sale, dar
legiuitorul, pentru a preveni astfel de situații a reglementat o serie de
reguli pentru a determina conţinutul contractului: acordul suficient, clauza
de fuziune şi clauzele intrinseci, clauzele standard şi clauzele
surprinzătoare sau neuzuale.
1. Acordul suficient - este acordul realizat în momentul în care
în cursul negocierilor părţile au convenit asupra elementelor esenţiale ale
contractului. Este prevăzut de art. 1182 alin.2 din Codul civil. Elementele
secundare pot constitui obiectul unor convenţii ulterioare.
2. Clauzele de fuziune - sunt clauzele prin care părţile decid
asupra înlăturării din contract a unor elemente extracontractuale cum
sunt: scrisori de intenţie, memorandumuri, propuneri succesive de a
contracta etc. (art. 1201 din Codul civil).
Dacă în contract lipsesc clauzele de fuziune şi se face trimtere
la clauzele externe contractului, părţile vor fi obligate să respecte
clauzele extrinseci la care face trimitere contractul.
3. Clauzele standard - sunt stipulaţii prevăzute în contract la
iniţiativa unei părţi fără să fi fost negociate cu cealaltă parte (art. 1202
din Codul civil). Clauzele standard pun probleme atunci când sunt în
contradicţie cu clauzele negociate. Totuşi contractul se consideră
încheiat chiar în ipoteza unor situaţii de contradicţie, când una sau
ambele şi-au executat obligaţiile.
4. Clauzele surprinzătore sau neuzuale - sunt acele clauze
standard care prevăd în favoarea părţi care le propune: imitarea
răspunderii, denunţarea unilaterală a contractului, dreptul de a suspenda
executarea prestaţiilor, decăderea celeilalte părţi din drepturi sau din
beneficiul termenului, clauze compromisorii care derogă de la normele
privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti, limitarea celeilalte părţi
de a opune excepţii, clauze care prevăd reînoirea tacită a contractului
(art. 1203 din Codul civil).
Dacă o clauză surprinzătoare nu este cunoscută şi înţeleasă ea
nu poate produce efecte şi nu poate fi utilizată de parte în beneficiul ei.

2.4. Efectele contractului

Contractul se încheie cu scopul de produce efecte juridice:
naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic.
Efectele produse de contractele civile sunt guvernate de trei
principii specifice care sunt consacrate de Codul civil :
- principiul forţei obligatorii a contractului prevăzut în art. 1270
din Codul civil
- principiul relativităţii efectelor contractului prevăzut în art. 1280
din Codul civil.

34
 - principiul opozabilităţii contractului înscris în art. 1281 din
Codul civil
Principiul forţei obligatorii a contractului guvernează efectele
acestuia între părţile contractante, dar se impune cu necesitate în caz de
litigiu şi instanţelor de judecată sunt obligate să respecte clauzele
acestuia.
Principiul relativităţii efectelor contractului se referă la efectele
acestuia faţă de părţi şi efectele faţă de terţi propriu-zişi care trebuie să
respecte situaţia juridică generată de contract, iar în privinţa terţilor
intermediari sau avânziilor-cauză, ei sunt obligaţi să respecte clauzele
întocmai ca şi părţile contractante, confundându-se cu principiul forţei
obligatorii.
Principiul opozabilităţii semnifică faptul că terţii propriu-zişi
trebuie să respecte situaţiile juridice, drepturile şi obligaţiile părţilor
născute dintr-un contract valabil încheiat. Terţii se pot prevala de
efectele contractului, fără să poată să ceară executarea lui , cu excepţia
cazurilor autorizate de lege.
2.4.2. Principiul forţei obligatorii a contractului
Conform art. 1270 din Cod civil: „Contractul valabil încheiat are
putere de lege între părţile contractante”.
Principiul forţei obligatorii sau pacta sunt servanda semnifică
faptul că un contract, încheiat cu respectarea legii, se impune cu o forţă
juridică egală acesteia părţilor care l-au încheiat. Prin urmare, contractul
fiind o lege pentru părţile contractante, de aici decurg două consecinţe:
- contractul are forţă obligatorie pentru părţile contractante;
- forţa obligatorie a contractului este aceeiaşi şi pentru instanţa
de judecată.
În prezent, doctrina contemporană fundamentează principiul
forţei obligatorii pe necesitatea asigurării şi garantării securităţii relaţiilor
juridice în genere, forţa obligatorie a contractului impunându-se atât
părţilor cât şi judecătorului
a. Conţinutul principiul forţei obligatorii în raport cu părţile
Conţinutul principiului forţei obligatorii a contractului constă în
următoarele :
- părţile contractante sunt obligate una faţă de alta să execute
întocmai obligaţiile pe care şi le-au asumat;
- contractul se modifică sau încetează numai prin acordul
părţilor sau din cauze autorizate de lege;
- obligaţiile contractuale trebuie să fie executate cu bună
credinţă.
1. Obligaţia părţilor de a executa întocmai contractul
Principala consecinţă a principiului forţei obligatorii a
contractului se concretizează în faptul că părţile sunt obligate să

35
execute întocmai toate prestaţiile la care s-au îndatorat prin contract, iar
executarea trebuie să aibă loc la termenele şi în condiţiile stabilite.
Din punct de vedere legal regula este consacrată de art. 1492
din Codul civil în care se dispune: „debitorul nu se poate libera
executând o altă prestaţie decât cea datorată”, de art. 1516 din Codul
civil în care se arată: „creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală,
exactă şi la timp a obligaţiei”
Creditorul are posibilitatea să utilizeze toate mijloacele juridice
prevăzute de lege pentru a obţine executarea în natură a prestaţiilor.
Când executarea în natură nu mai este posibilă, obligaţia
debitorului se transformă în daune de interese, angajându-se
răspunderea civilă contractuală a debitorului.
2. Contractul nu poate fi modificat sau stins decât prin
voinţa bilaterală a părţilor contractante sau nu poate fi revocat prin
voinţă unilaterală
Regulă consacră principiul potrivit căruia părţile care au încheiat
un contract, ele însele sunt în măsură să-l modifice sau să-l stingă. Acest
principiu se mai numeşte principiul simetriei în contracte sau regula
irevocabilităţii
În art. 1270 al. 2 din Codul civil se prevede: „contractul se
modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze
autorizate de lege” cu alte cuvinte textul mai sus-menţionat consacră
irevocabilitatea pe cale unilaterală a contractului şi în consecinţă
posibilitatea revocării lui doar prin consimţământul mutual ori
pentru cauze autorizate de lege.
Dacă un contract este expresia voinţei liber exprimate de
două sau mai multe părţi, ele însele vor putea dispune asupra
modificării sau încetării conform regulii simetriei.
Per a contrario, revocarea contractului prin voinţa unei singure
părţi poate interveni în mod excepţional şi funcţionează ca o excepţie de
la regula enunţată anterior şi numai în condiţii speciale reglementate de
legiuitor.
Situaţiile de excepţie de revocare unilaterală a contractului
constituie situaţii asimetrice, ele apărând numai din voinţa expresă a
legiuitorului.
a. Revocarea contractelor prin consimţământ mutual
Posibilitatea revocării contractului prin voinţa mutuală a părţilor
este o consecinţă a principiului forţei obligatorii a acestuia. În fapt, între
părţi intervine un nou contract prin care se desface, se desfiinţează
contractul anterior încheiat între ele. Revocarea contractului prin voinţa
mutuală produce efecte numai pentru viitor (ex nunc) şi operează ca o
reziliere amiabilă întrucât nu aduce în nici un fel atingere efectelor
produse anterior.

36
 Neretroactivitatea efectelor rezilierii mutuale este mai uşor
explicabilă în cazul contractelor cu executare succesivă când părţile
înţeleg să devanseze termenul extinctiv (când se scurtează durata
contractului).
În ce priveşte contractul cu executare instantanee, prin
rezilierea amiabilă, părţile doresc să restabilească situaţia juridică înainte
de încheierea contractului. În realitate se încheie un contract nou. Din
această situaţie iau naştere următoarele consecinţe:
- toate drepturile consimţite de dobânditorul bunului în intervalul
dintre încheierea şi rezilierea mutuală se menţin;
- părţile suportă reciproc taxele contractului ;
- când contractul supus rezilierii are ca obiect înstrăinarea unui
bun imobil, convenţia de reziliere va fi supusă formalităţilor de publicitate
imobiliară. De exemplu în cazul în care rezilierea mutuală priveşte un
teren, ea va fi valabilă doar dacă se încheie în formă autentică.
b. Excepţiile de la principiul irevocabilităţii contractelor
sunt de strictă interpretare şi sunt prevăzute expres de legiuitor .
Revocarea unilaterală se mai numeşte şi denunţare
unilaterală şi în art.1276-1277 din Codul civil sunt prevăzute regulile
care guvernează această instituţie:
1. în cazul contractelor încheiate pe durată determinată , în
principiu revocarea unilaterală nu este admisibilă.
Totuşi, pe cale de excepţie, legiuitorul prevede posibilitatea
revocării unilaterală a unor contracte:
- conform art. 1824 din Codul civil când contractul de
închiriere care s-a încheiat pe durată nedeterminată şi nu s-a
convenit altfel , chiriaşul poate denunţa contractul prin notificare cu
respectarea unui preaviz care nu poate fi mai mic decât sfertul
intervalului de timp pentru care s-a stabilit chiria; în cazul închirierii unei
locuinţe, chiriaşul poate denunţa contractul printr-o notificare cu
respectarea unui termen care nu poate fi mai mic de 60 zile, dacă plata
chiriei este de o lună sau mai mare şi, 15. zile , dacă intervalul de timp
pentru care s-a stabilit chiria este mai mic de o lună;
- contractul de mandat poate fi revocat oricând de către
mandant, în mod expres sau tacit, indiferent de forma în care a fost
încheiat şi chiar în ipoteza în care a fost declarat irevocabil (art. 2031 din
Codul civil);
- în conformitate cu dispoziţiile art. 2004 alin 3 din Codul civil,
călătorul poate denunţa unilateral contractul de transport de persoane.
2. în cazul contractelor pe durată nedeterminată, prin natura
lor presupun posibilitatea de a fi desfăcute, revocate pe cale unilaterală,
pentru că astfel s-ar ajunge la perpetuarea continuă a contractului, ceea
ce nu este de dorit.

37
 Potrivit art. 1277 din Codul civil, contractul pe durată
nedeterminată poate fi denunţat unilateral de oricare dintre părţi, cu
respectare unui termen rezonabil de preaviz. Clauzele contrare
acestei dispoziţii inserate într-un contract sunt interzise.
În Codul civil anterior nu exista o astfel de reglementare şi lipsa
ei a fost suplinită de doctrină şi împărtăşită de jurisprudenţă pentru
soluţionarea unor litigii prin care părţile care încheiaseră un contract fără
să stabilească durata lui erau puse în dilemă.
Asemenea contracte sunt: contractul de închiriere fără termen
ce poate fi revocat de oricare dintre părţi ( 1816 Cod civil ); contractul de
mandat fără termen (2004 Cod civil ); contractul de depozit ( 2015 Cod
civil );
Dreptul de reziliere amiabilă poate fi stipulat expres în contractul
respectiv, în favoarea oricăreia dintre părţi cu singura condiţie ca acea
clauză să nu fie interzisă de lege ori să constituie o condiţie pur
potestativă care să depindă în exclusivitate de voinţa unei părţi (art. 1152
din Codul civil).
Dreptul de reziliere amiabilă nu trebuie exercitat discreţionar, ci
cu bună credinţă.
3. Rezilierea forţată a contractelor
Poate avea loc şi împotriva voinţei părţilor contractante şi
intervine în cazul contractelor intuitu personae care se încheie având în
considerare identitatea şi calităţile speciale ale celeilalte părţi.
În cazul contractului de întreţinere, încheiat pe durată
determinată, dacă creditorul întreţinerii decedează înaintea expirării
duatatei pentru care a fost încheiat contractul încetează în mod forţat
3. Executarea cu bună credinţă a contractului
Executarea cu bună-credinţă a contractului este o consecinţă a
forţei obligatorii a contractului şi se deduce din interpretarea articolui
1272 din Codul civil, care dispune: „contractul valabil încheiat obligă nu
numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care
practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau
după natura lui”
Executarea cu bună credinţă presupune două categorii de
îndatoriri:
a. obligaţia de loialitate;
b)obligaţia de cooperare;
a. Obligaţia de loialitate reprezintă îndatorirea părţilor de a
se informa reciproc pe toată durata executării contractului (de
exemplu: vânzătorul unui bun trebuie să-l informeze pe cumpărător
despre viciile lucrului, modul de funcţionare etc. ).
Obligaţia de loialitate mai presupune şi abţinerea părţilor
contractante de la orice comportament abuziv.

38
 b. Obligaţia de cooperare reprezintă îndatorirea părţilor de a
facilita executarea contractului pentru a asigura echilibrul
prestaţiilor, în aşa fel încât să nu impună celeilalte părţi efectuarea
de cheltuieli inutile.

2.4.3. Principiul forţei obligatorii în raport cu instanţe de

judecată
Contractul trebuie respectat şi de către instanţa de
judecată. Obligaţia instanţei de judecată de a respecta contractul
intervine în caz de litigiu generat de faptul că una dintre părţi nu și-a
executat obligaţiile asumate ori le-a executat în mod defectuos.
Instanţa nu poate modifica în principiu contractul respectiv,
fiind ţinută, (obligată) să ţină seama de clauzele stipulate de părţi în
conţinutul lui şi în raport cu acestea va soluţiona procesul.
În conformitate cu art. 1266 din Codul civil: „contractele se
interpretează după voinţa concordantă a părţilor”, după ceea ce ele au
stabilit şi au înţeles când au încheiat acel contract şi nu după sensul la
care ne-ar duce termenii pe care i-au utilizat.
Legiuitorul a prevăzut expres că pentru a se stabili voinţa
părţilor contractante se vor avea în vedere:
- scopul contractului;
- negocierile purtate;
- practicile statornicite între ele;
- comportamentul lor ulterior încheierii contractului.
Codul civil reglementează în art. 1267-1268, un set de
reguli, care trebuie luate în considerare atunci când se pune
problema interpretării unui contract.
În art. 1267 din Codul civil se dispune: „clauzele se
interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă
ansamblul contractului”, astfel spus, trebuie clarificată natura
contractului rezultată din examinarea voinţei şi scopul urmărit de
părţi şi în raport cu acestea se vor interpreta clauzele în maniera în care
ele să producă efectele dorite de cocontractanţi
Art. 1268 din Codul civil conţine regulile după care se
interpretează clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri, clauzele
îndoielnice, clauzele exemplificative care sunt inserate într-un contract:
- a. clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri: trebuie
interpretate în sensul în care se potrivesc naturii şi obiectului
contractului;
- b. clauzele îndoielnice se interpretează tot în funcţie de
natura contractului, împrejurările în care a fost încheiat, înţelegerea dată
de părţi unor expresii, şi de uzanţe. Acest gen de clauze cu înţeles
ambiguu trebuie interpretate în maniera în care ele să producă efectele

39
urmărite de părţi, nici să nu se extindă nepermis înţelegerea lor în raport
cu scopul urmărit prin încheierea contractului, nici să le restrângă astfel
încât să nu producă nici un efect.
Trebuie avută în vedere experienţa părţilor, chiar nivelul lor de
înţelegere, pentru a desluşi, în cazul unor clauze echivoce, ce au dorit
ele să obţină prin încheierea contractului în raport cu natura, obiectul şi
scopul urmărit.
- c. clauzele exemplificative sunt stipulate cu rolul de a
explicita şi nu reduce aplicabilitatea în alte situaţii în care nu au fost
prevăzute.
Legiuitorul a prevăzut şi clauze de interpretare a unui
contract al cărui conţinut este neclar, în art. 1269 din Codul civil,
denumindu-le „reguli subsidiare”.
Dacă, un contract a fost redactat într-o terminologie care nu
permite să i se stabilească în mod clar natura sa, clauzele vor fi
interpretate în favoarea debitorului, pentru că el va fi cel chemat să
execute una ori mai multe prestaţii.
De la regula menţionată mai sus, a interpretării contractului în
favoarea celui care se obligă, face excepţie contractul de adeziune, în
care una dintre părţi aderă la clauzele stipulate de cealaltă parte, în
acest caz clauzele se interpretează în favoarea creditorului, debitorul
fiind ţinut să execute clauzele indiferent de cât de oneroase vor fi.
2.4.4. Limitarea principiului forţei obligatorii în contracte
Principiului forţei obligatorii în contracte este limitat în
următoarele situaţii:
- când legiuitorul poate interveni şi modifica unele clauze ale
unui contract;
- în caz de impreviziune când instanţa poate reechilibra
clauzele unui contract;
- în cazul clauzelor abuzive
a. Intervenţia legiuitorului în contracte
Deşi contractul exprimă ceea ce părţile au stabilit între ele şi în
raport cu aceste obligaţii se pune problema forţei obligatorii a acestuia,
totuşi pe cale de excepţie , legiuitorul poate interveni prin dispoziţii
imperative să modifice efectele ori unele clauze ale unui contract.
Regula de principiu este aceea că legiuitorul nu intervine,
contractul fiind expresia autonomiei de voinţă a părţilor şi a
dreptului de a încheia orice contract, dar cu respectarea ordinii
juridice şi a moralei.
Excepţia este intervenţia în modificarea unor clauze când
interese de ordin public reclamă acest aspect.
Formele de intervenţie ale legiuitorului pot referi la :
- durata contractului;

40
 - executarea contractului .
Intervenţia în cazul duratei contractului se realizează prin:
- prorogarea legală reprezentată de prelungirea forţată a
existenţei contractului după împlinirea termenului stipulat de părţi
(ex: Legea nr. 4/1992 prevede prelungirea cu 5 ani a contractelor de
închiriere pentru chiriaşii din imobilele naţionalizate şi restituite foştilor
proprietari,).
Intervenţia în cazul executării prestaţiilor reprezintă
modificarea acestora de către legiuitor şi se realizează prin moratoriul
legal reprezentat de termenul acordat de legiuitor tuturor
debitorilor, ori unora dintre ei având ca efect amânarea generală a
executării obligaţiilor (ex. O.U.G. nr. 37/2020 prin care în timpul
pandemiei s-a suspendat pe o durată de 9 luni plata ratelor pentru
creditele bancare).
b. Impreviziunea în contracte
Problema impreviziunii se pune în cazul contractelor cu
executare succesivă şi a celor afectate de un termen suspensiv.
Originea acestei probleme o vom găsi în conjunctura economică a
societăţii care determină anumite fluctuaţii monetare. Cele mai frecvente
fluctuaţii constau în deprecierea sau aprecier a monedei în cazul
fenomenelor de inflaţie de deflaţie.
Când părţile încheie un contract în perioade de relativă
stabilitate economică, ele au în vedere anumite realităţi economice,
dar pe parcursul executării pot interveni situaţii care pot influenţa
valoarea prestaţiilor creându-se grave dezechilibre ce ar putea duce
la favorizarea unei părţi în detrimentul alteia. Acest fenomen a fost
denumit în doctrină impreviziune.
Impreviziunea reprezintă paguba pe care o suferă una
dintre părţile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de
valoare care intervine între prestaţiile sale şi contraprestaţiile
celeilalte părţi în cursul executării contractului, determinată de
fluctuaţiile monetare care constau în procese inflaţioniste sau
deflaţioniste.
Impreviziunea presupune următoarele caracteristici:
- se poate ivi în sfera contractelor sinalagmatice cu titlu oneros;
- este o problemă de ordin economico-financiar;
Paguba pe care o suferă una dintre părţile contractante rezultă
din dezechilibrul prestaţiilor care intervine ulterior momentului încheierii
contractului, impreviziunea fiind o problema independentă de voinţa
cocontractanţilor.
Impreviziunea se deosebeşte de leziune (viciu de
consimţământ) pentru că apare ulterior încheierii contractului şi pentru

41
motive independente de voinţa părţilor, spre deosebire de leziune care
există în momentul încheierii contractului şi afectează voinţa.
Impreviziunea a ridicat probleme speciale în practică prin modul
de abordare a posibilităţii refacerii echilibrului prestaţiilor reciproce.
Legiuitorul nu defineşte impreviziunea, de aceea a revenit
doctrinei sarcina de a contura instituţia şi de a modela mijloace care să-
şi găsească suportul argumentativ legislativ prin care să se ajungă la
refacerea echilibrului dintre prestaţiile celor două părţi.
În doctrina anterioară modificării Codului civil, s-a propus, pentru
a se evita impreviziunea, următoarele:
- a. părţile pot stipula în chiar conţinutul contractului
anumite clauze prin care să intervină şi să echilibreze prestaţiile (
clauze de indexare şi clauze de revizuire );
- b. părţile pot ca ulterior încheierii contractului să încheie o
convenţie referitoare la reechilibrarea prestaţiilor în caz de de inflaţie
sau deflaţie.
Astfel de clauze care sunt conţinute, fie de contractele propriu-
zise, fie de o convenţie distinctă şi au valore obligatorie pentru părţile
contractante.
Clauzele de indexare sunt valabile întrucât constituie o
concretizare a pricipiului libertăţii contractuale. Prin indexare se înţelege
corelarea unei valori economice cu o altă valoare în vederea
menţinerii în timp a valorii reale a obligaţiilor contractuale. Clauzele
de indexare operează imediat şi fără nici un fel de formalităţi. Clauzele
de indexare abuzive sunt nule.
Pe lângă posibilitatea stabilirii unor clauze de indexare, părţile
mai au la dispoziţie şi stabilirea în conţinutul contractului a unor
clauze de revizuire ( hardship).
Clauzele de revizuire reprezintă obligaţia pe care şi-o asumă
părţile că vor revedea şi vor ajusta prestaţiile lor la anumite
perioade de timp pentru a le echilibra în raport cu circumstanţele
economice. Acestea pot fi conţinute în contract dar pot fi stipulate
într-o convenţie ulterioară, accesorie.
Clauzele de revizuire nu operează imediat în ce priveşte
reechilibrarea prestaţiilor ci presupun obligaţia părţilor de reexamina
periodic contractul în scopul de a rediscuta prestaţiile.
În practica anterioară modificării Codului civil, s-a pus cu
acuitate problema revizuirii contractelor şi reechilibrării prestaţiilor de
către instanţă.
În doctrină, cu privire la această problemă, s-au fundamentat
două opinii :
- a. unii autori au susţinut opinia potrivit căreia instanţa de
judecată, la sesizarea uneia dintre părţi, poate modifica întinderea

42
prestaţiilor când părţile nu au prevăzut clauze de indexare ori
revizuire pentru reechilibrarea prestaţiilor.
În argumentarea acestei opinii s-a invocat :
- părţile s-au obligat sub condiţia subînţeleasă că situaţia
economico-socială se va menţine pe toată durata executării contractului,
dar dacă aceasta s-a schimbat esenţial, instanţa poate interveni în
vederea restabilirii echilibrului prestaţiilor ;
- executarea cu bună-credinţă a contractelor civile prevăzută în
art. 970 din vechiul Cod civil și justifica intervenţia instanţei pentru
reechilibrarea prestaţiilor;
- echitatea impune ca în situaţia în care există disproporţie
vădită între prestaţiile părţilor datorită unor consecinţe economice
survenite ulterior încheierii contractului, dă dreptul instanţei să poată
interveni pentru echilibrarea prestaţiilor, când partea favorizată nu
acceptă voluntar reechilibrarea prestaţiilor.
b. alţi autori susţin că, dimpotrivă, instanţa nu are
posibilitatea să modifice la sesizarea uneia dintre părţi cuantumul
prestaţiilor atunci când apar dezechilibre determinate de
fenomenele inflaţioniste.
În argumentare s-a susţinut:
- fluctuaţia monedei este un fenomen care ţine de esenţa vieţii
economice, ori din moment ce părţile nu au prevăzut clauze de indexare
ori de revizuire, instanţa procedând la modificarea prestaţiilor, ar încălca
voinţa părţilor şi forţa obligatorie a contractului;
- imposibilităţii revizuirii contravenea principiului nominalismului
consacrat de art. 1578 din vechiul Cod civ. conform căruia în obligaţiile
pecuniare puterea de plată a banilor rămâne neschimbată
În ţara noastră, iniţial, jurisprudenţa a fost început reticentă,
susţinând teză a imposibilităţii instanţei de a revizui contractul pentru.
Ulterior, jurisprudenţa a împărtăşit opinia favorabilă posibilităţii
intervenţiei instanţei pentru reechilibrare prestaţiilor, fiind în consens cu
buna-credinţă şi echitatea care trebuie să guverneze toate raporturile
sociale.
În doctrină s-a impus opinia că cel puţin în anumite contracte
este necesară admiterea revizuirii acestora pe temeiul impreviziunii :
- contractul cu executarea succesivă (contractul de vânzare-
cumpărare cu plata în rate, contractul de închiriere ) ;
- contractele din care se nasc obligaţii numite datorii de valoare
(contractul de întreţinere când întreţinerea este stabilită printr-o sumă
globală periodică ).
Legiuitorul actual, în art. 1271 din Codul civil reglementează
condiţiile şi posibilităţile de care poate uza instanţa, atunci când apare un

43
dezechilibru între prestaţiile reciproce ale părţilor, întemeiat pe fenomene
economice inflaţioniste.
În alin 1 al art. 1271 se dispune: „părţile sunt ţinute să execute
obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită
creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii
contraprestaţiei.” Textul fixează cu valoare de principiu că nu orice
dezechilibru justifică intervenţia reechilibrării prestaţiiilor.
Alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede posibilitatea instanţei de a
interveni pentru refacerea echilibrului dintre prestaţiile părţilor fixând
condiţiile acestei intervenţii:
- dezechilibrul dintre prestaţii a fost generat de schimbări
excepţionale cu consecinţe semnificative asupra prestaţiei uneia dintre
părţi,
- prestaţia debitorului a devenit excesivă, fiind injustă;
- împrejurările care au generat schimbările să fi survenit ulterior
încheierii contractului;
- schimbările să nu fi putut fi avute în vedere de debitor în mod
rezonabil la încheierea contractului;
- debitorul să nu-şi asumat riscul schimbărilor;
- debitorul să fi încercat, în mod rezonabil, cu bună-credinţă şi
echitabil renegocierea clauzelor
Textul suscitat stabileşte posibilităţile puse la dispoziţia
instantei de care aceasta poate uza pentru refacerea echilibrului:
- adaptarea contractului pentru a distribui echitabil între părţi
pierderile şi beneficiile;
- încetarea contractului la momentul şi în condiţiile pe care le
stabileşte;
Prima dintre variantele la care poate recurge instanţa este
adaptare contractului, împotriva voinţei părţii recalcitrante şi de rea-
credinţă şi reechilibrarea prestaţiilor.
Cea de a doua variantă constă în încetarea forţată a
contractului dispusă de instanţă în considerarea faptului că
obligaţia uneia dintre părţi a devenit excesivă, dar din motive
independente de voinţa ei.
Instanţa va aprecia de la caz la caz şi în funcţie de opţiunile
debitorului excesiv împovărat respectând principiul disponibilităţii care
guvernează procesul civil.
Debitorul excesiv obligat trebuie să demonstreze întrunirea
cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege pentru a obţine admiterea
acţiunii sale întemeiate pe impreviziune. Reglementarea actuală, ţinând
seama de doctrină, a pus capăt unor ezitări ale jurisprudenţei şi
stabileşte un cadru echitabil de rezolvare a problemei.

44
 c. Clauzele abuzive
Clauzele abuzive intervin mai ales în sfera contractelor de
consum. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive a transpus în ţara
noastră Directiva 93/13/C.E.E. a Consiliului Europei.
Clauzele abuzive sunt acele clauze prin care sunt lezate
drepturile consumatorilor, prin care este încălcată buna-credinţă în
informarea destinatarilor bunurilor de consum etc.
Criterii de determinare a clauzelor abuzive sunt: lipsa de
negociere, dezechilibrul contractual în defavoarea consumatorului,
încălcarea exigenţei bunei-credinţe, utilizarea listei cauzelor abuzive,
criteriul circumstanţelor relevante.
1. lipsa de negociere - este reprezentată de clauzele conţinute
de contractele-tip, contractele standard sau contractele de adeziune
când una dintre părţi acceptă clauzele stabilite de cealaltă parte,
consumatorul în principiu neputând să influenţeze conţinutul contractului.
Contractele de acest tip pretindă câteva trăsături specifice:
- este redactat unilateral de partea care-l propune;
- nu permite negocierea clauzelor sale;
- comerciantul sau profesionistul are o poziţie dominantă;
Lipsa de negociere presupune două consecinţe:
- imposibilitatea consumatorului de a influenţa conţinutul
contractului;
- încălcarea obligaţiei de transparenţă contractuală;
2. dezechilibrul contractual în defavoarea consumatorului -
se referă la fie la o disproporţie de valoare între prestaţia comerciantului
sau profesionistului şi prestaţia consumatorului sau la un dezechilibru
juridic generat de inegalitatea părţilor.
3. încălcarea exigenţei bunei–credinţe - se apreciază în
raport cu solidaritatea utilizatorilor de servicii colective, cu regulile de
evaluare globală a diferitelor interese a părţilor implicate.
4. lista clauzelor abuzive - se referă la o clasificare a clauzelor
potenţial abuzive cum ar fi:
- clauze de limitare a răspunderii comerciantului sau
profesionistului;
- clauze penale excesive;
- clauze potestative în favoarea comerciantului;
- clauze de denunţare unilaterală;
- clauze de cesiune a contractului;
- clauze de executare unilaterală;
- clauza de jurisdicţie;
5. criteriul circumstanţelor relevante - potrivit căruia la
determinarea clauzelor abuzive trebuie avută în vedere natura bunurilor
sau serviciilor, circumstanţele în care a fost încheiat contractul etc.

45
 Clauzele abuzive nu pot produce efecte juridice asupra
consumatorului ele fiind înlăturate tocmai datorită caracterului lor abuziv.
În alte contracte decât cele dintre comercianţi sau profesionişti
şi consumatori, clauzele abuzive pot fi înlăturate prin utilizarea altor
instrumente juridice cum ar fi:
- invocarea viciilor de consimţământ;
- examinarea cauzei în raport cu natura contractului;
- examinarea bunei-credinţe;
- utilizarea regulilor transparenţei în contracte.
2.4.5. Efectele speciale ale contractelor sinalagmatice
Principiul reciprocităţii şi interdependenţei obligaţiilor
părţilor contractelor sinalagmatice este de esenţa acestora Prestația
unei părţi reprezintă cauza juridică a prestaţiei celeilalte părţi; prestaţiile
nu pot exista una fără cealaltă, astfel că ele sunt interdependente.
Principiul reciprocităţii şi interdependenţei prestațiilor în
contractele sinalagmatice se deduce din art. 1171 din Codul civil în care
se dispune: „contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute
din acesta sunt reciproce şi interdependente”. Şi alte texte ale Codului
civil dau expresie acestui principiu cum sunt cele care reglementează
problema suportării riscurilor contractuale etc.
Efectele speciale ale contractelor sinalagmatice care sunt
generate de principiului interdependenţei şi reciprocităţii obligaţiilor
(prestațiilor) sunt:-
- a) regula simultaneităţii executării obligaţiilor asumate de
către părţi;
- b) excepţia de neexecutare;
- c) rezoluţiunea contractelor
- d) suportare riscurilor contractuale
a) Regula simultaneităţii executării obligaţiilor contractelor
sinalagmatice semnifică faptul că fiecare parte contractantă este
obligată să-şi execute prestaţia asumată concomitent cu
cocontractantul său pentru că fiecare obligaţie este cauză pentru
obligaţia celeilalte părţi.
În art. 1555 alin 1 din Codul civil se dispune: „dacă din convenţia
părţilor sau din împrejurări nu rezultă contrar, în măsura în care
obligaţiile pot fi executate simultan, părţile sunt ţinute să să le execute
astfel”.
Din analiza textului de lege rezultă că regula este dispozitivă,
astfel că, părţile prin voinţa lor pot deroga de la ea.
De asemenea regula simultaneităţii executării prestaţiilor nu-şi
găseşte aplicabilitatea dacă natura contractului nu o permite sau anumite
împrejurări nu permit aplicarea ei şi atunci părţile pot executa obligaţiile
contractuale succesiv una în raport cu alta. De exemplu în cazul

46
prestaţiilor în localuri publice, părţile îşi execută succesiv prestaţiile:
clientul, la restaurant, ocupă loc la o masă sau la o masă rezervată în
prealabil, comandă mâncarea, băutura, desertul, este servit şi apoi
plăteşte consumaţia; la hotel clientul se prezintă, se cazează,
beneficiază de prestaţii specifice, apoi la plecare achită costul cazării şi
al altor prestaţii de care a beneficiat.
b) Excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti
contractus) este o consecinţă a nerespectării regulei simultaneităţii,
astfel că, fiecare parte poate refuza executarea prestaţiei sale dacă
partea adversă nu şi-a executat-o pe a sa.
Art. 1556 din Codul civil reglementează expres excepţia de
neexecutare şi ea constituie un remediu eficient în cazul când partea
care nu şi-a executat prestaţia solicită celeilalte părţi să şi-o
execute. Poate fi invocată pe cale de excepţie în cursul procesu lui
declanţat de o parte şi are efect extinctiv al acestuia.
c) Rezoluţiunea contractului este tot o consecinţă a
caracterului interdependent şi reciproc al obligaţiilor generate de
contractele sinalagmatice şi constă în posibilitatea părţii care şi-a
executat prestaţiile sau a fost pe cale de a şi-le executa, de a
solicita în justiţie desfiinţarea contractului. Este reglementată în
art.1549-1554 din Codul civil şi constituie un remediu pentru
neexecutarea obligaţiilor contractuale.
d) Suportarea riscurilor contractule intervine atunci când o
parte nu-şi mai poate executa prestaţiile sale din motive
independente de voinţa sa. În această ipoteză contractul încetează,
iar cealaltă parte este liberată de executarea obligaţiilor sale
generate de acel contract.
Suportarea riscurilor contractuale, a prejudiciilor care sunt
născute din neexecutarea fortuită sunt în sarcina părţii care se află în
imposibilitate de executare.
Problematica riscurilor imposibilităţii fortuite de executare
este o consecinţă a caracterului reciproc şi interdependent al
obligaţiilor contractelor sinalagmatice şi în același timp un remediu
pentru neexecutare

2.5. Efectele contractelor faţă de terţi

2.5.1. Relativitatea efectelor contractelor

Efectele contractelor faţă de terţi au o reglementare amplă în
art. 1270-1314 din Codul Civil. Art. 1270 din Codul civil dispune:
„contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”.
Textul prevede în mod expres că un contract încheiat cu respectarea
dispoziţiilor legale se impune cu forţa juridică a legii numai părţilor

47
contractante, consacrând principiul forţei obligatorii , cunoscut sub
denumirea latină pacta sunt servanda
Per a contrario, rezultă ca un contract nu poate produce nici
un efect faţă de terţul care nu a participat la încheierea lui nici
personal şi nici printr-un reprezentant. Faţă de terţi contractul nu
poate produce niciun fel de efecte, nu poate genera obligaţii decât pentru
părţile contractante. Regula de mai sus este cunoscută sub denumirea
latină res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest
din dreptul roman şi preluată în dreptul evului mediu.
În dreptul modern, contemporan, principiul a cunoscut o
adaptare impusă de realitatea obiectivă şi în consecinţă în anumite
circumstanţe, efectele contractului pot fi extinse şi faţă de unii dintre terţi.
Codul civil arată în art. 1280: „contractul produce efecte numai
între părţi, dacă prin lege nu se dispune altfel”. Dispoziţiile enunţate
consacră legal principiul relativităţii efectelor contractelor civile.
2.5.2. Domeniul de aplicare al relativităţii contractelor
Doctrina distinge între:
- domeniul obiectiv a relativităţii şi
- domeniul subiectiv al relativităţii.
Domeniul obiectiv al relativităţii vizează efectele generate de
contract.
Domeniul subiectiv al relativităţii vizează persoanele cărora li
se aplică regula relativităţii.
1.Domeniul obiectival relativităţii se referă la naşterea
drepturilor şi obligaţiilor în sarcina părţilor care l-au încheiat şi în
raport cu terţi el se impune ca realitate obiectivă pe care trebuie să o
respecte. Pentru terţi contractul este doar opozabil.
Această distincţie prezintă importanţă în planul răspunderii
juridice:
- nerespectarea obligaţiilor de către părţi antrenează
răspunderea civilă contractuală cu reguli şi consecinţe juridice
specifice;
- încălcarea situaţiei juridice generate de un contract de
către un terţ antrenează răspunderea civilă delictuală;
Pentru părţi, neexecutarea obligaţiilor contractuale are
valoarea încălcării actului juridic încheiat, fiind o faptă ilicită
contractuală, iar pentru terţi nesocotirea situaţiei juridice născute de
contract constituie o faptă ilicită (delictuală).
Efectele obligatorii ale contractului se pot extinde asupra
terţilor prin efectul ratificării: convenţia încheiată fără reprezentare pe
seama unui terţ poate fi ratificată de acesta şi în consecinţă poate
produce efecte juridice (art. 1311-1312din Codul civil). Codul civil

48
regelmentează vânzarea bunului altuia care poate fi ratificată de
adevaratul proprietar (art. 1683 din Codul civil).
2. Domeniul subiectiv al relativităţii efectelor contractelor se
referă la sfera persoanelor implicate în relativitatea efectelor
generate de un contract.
Pentru a stabili întinderea principiului relativităţii
contractului, trebuie să se stabilească cine sunt părţile contractului
şi cine sunt terţii unui contract.
a. Părţile contractului sunt persoane fizice sau juridice care
şi-au dat consimţământul personal ori prin reprezentant la
încheierea contractului şi faţă de care acesta produce efecte
juridice conform clauzelor stabilite prin acordul de voinţă.
Părţi ale contractului sunt:
- persoanele care au ratificat un contract încheiat fără
reprezentare;
- persoanele care aderă la un contract deja încheiat;
- persoanele care suportă efectele obligatorii ale unui contract la
care nu au fost parte (de exemplul persoanele angajate ulterior încheierii
contractului colectiv de muncă dintre patronat și leaderii de sindicat, care
sunt obligate să execute și să accepte clauzele negociate);
b. Terţii propriu-zişi ( penitus extranei sau terţi absoluţi) sunt
persoane care nu au participat nici personal şi nici prin
reprezentanţi la încheierea actului juridic. În unele situaţii una dintre
părţi poate deveni terţ propriu-zis, cum este cazul cedentului unui
contract care după finalizarea cesiunii devine terţ, iar cesionarul devine
parte în contract.
În categoria terţilor trebuie să distingem:
- terţii propriu-zişi – persoane complet străine de contract;
- succesorii în drepturi ai părţilor sau avânzii- cauză sau
terţi intermediari sunt acei terţi care nu au participat la încheierea
contractului nici personal, nici prin reprezentant, dar faţă de care
contractul produce anumite efecte datorită legăturii sau raportului
în care se află ei cu părţile. Se mai numesc şi succesorii în drepturi
ai părţilor.
Fundamentul principiului relativităţii efectelor contractului îl
găsim în autonomia de voinţă, persoanele fiind libere să încheie orice
contract prin care să-şi asume obligaţii şi să dobândească drepturi şi în
consecinţă, dacă prin liberă voinţă s-au implicat, apare ca fiind nefiresc şi
abuziv ca o altă persoană care n-a consimţit la încheierea unui contract
să fie constrânsă să execute anumite prestații, decât în circumstanţe
speciale, expres şi limitativ prevăzute de legiuitor.

49
 Între părţile contractante, principiul forţei obligatorii se
suprapune peste principiul relativităţii, dar în privinţa terţilor propriu-ziși
contractul nu generează efecte obligatorii.
Cu referire la avânzii-cauză sau terţii intermediari, pe cale de
excepţie contractul poate produce anumite efecte.
Terţi propriu-zişi sunt obligaţi doar să respecte situaţiile juridice
create prin contractele încheiate între anumite părţi, uneori putându-le
invoca în favoarea lor.
În literatura juridică se mai întâlneşte o clasificare a terţilor:
- terţi propriu-ziși;
- terţi deveniţi părţi;
- succesori în drepturi ai părţilor sau avânzi-cauză;
- terţi care suportă anumite efecte ale contractului;
c. Efectele contractului faţă de succesori ( avânzi cauză)
Avânzii cauză sunt: succesorii universali, succesorii cu titlu
universal, succesorii cu titlu particular, creditorii chirografari.
1.Succesorii universali sunt acele persoane care dobândesc
în întregime şi nefracţionat patrimoniul autorilor lor, cum sunt :
succesorul legal unic, legatarul universal, persoana juridică dobânditoare
a întregului patrimoniu al unei persoane juridice prin fuziune, comasare,
absorbţie.
2. Succesorii cu titlu universal dobândesc o fracţiune dintr-
un patrimoniu şi sunt succesorii legali şi legatarii în cazul persoanei
fizice și persoanele juridice care dobândesc o cotă parte din patrimoniul
unei alte persoane juridice prin divizare.
În alin 1 al art. 1282 din Codul civil se prevede: „La moartea
unei persoane, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se
transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege,
stipulaţia părţilor, natura contractului nu rezultă contrariul”. Textul
articolului citat reglementează regula transmisibilităţii pe cale legală a
drepturilor şi obligaţiilor lui de cujus faţă de succesorii săi.
De la regula mai sus amintită există şi câteva excepţii:
- dacă într-un contract părţile au stipulat expres că efectele
contractului nu sunt transmise succesorilor universali sau cu titlu
universal;
- contractele intuitu personae încetează de drept la moartea
părţii contractante;
- când legea prevede expres că anumite efecte nu se produc
în raporturile dintre succesori (de exemplu solidaritatea pasivă
încetează între succesori);
3. Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care
dobândesc de la o altă persoană unul sau mai multe drepturi

50
determinate, privite în individualitatea lor: cumpărătorul unui bun,
donatarul, cesionarul unei creanţe etc.
Succesorii cu titlu particular nu continuă personalitatea
antecesorului lor, dar efectele contractului încheiat de autorul lor se
produc numai în ce priveşte bunul transmis, respectiv anumite drepturi şi
obligaţii care se referă la acesta.
Alin. 2 al art. 1282 din Codul civil prevede: „Drepturile, precum şi
în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură
cu bunul se transmit odată cu acesta succesorilor cu titlu particular al
părţilor”.
Drepturile şi obligaţiile pot fi reale şi personale.
Drepturile reale privesc bunul dobândit prin contract,
respectiv, drepturi care au fost constituite anterior de proprietar.
Obligaţiile personale sunt legate strict legate de calitatea de
a fi succesor cu titlu particular.
Pentru a fi transmise drepturile şi obligaţiile proprietarului
iniţial către suscesorul cu titlu particular este necesară îndeplinirea
următoarelor condiţii :
- drepturile şi obligaţiile să fie strâns legate de bunul dobândit;
- contractul care a dat naştere drepturilor şi obligaţiilor să aibă
dată certă, anterioară momentului încheierii contractului între succesorul
cu titlu particular şi cel de la care s-a dobândit bunul;
- să fi fost îndeplinite formalităţile de publicitate când această
condiţie este cerută de lege.
De regulă succesorul cu titlu particular este un terţ propriu-
zis în raport cu contractele încheiate de înstrăinător. Totuşi, pe cale
de excepţie, când se stipulează expres, transmiterea drepturilor şi
obligaţiilor se face şi către subdobânditor, iar acesta va dobândi prin
contractul încheiat calitatea de având cauză.
De asemenea, drepturile şi obligaţiile se transmit succesorilor cu
titlu particular când părţile prevăd expres, când rezultă implicit din
contract şi în situaţiile când legea prevede (pentru motive de interes
public) transmiterea drepturilor şi obligaţiilor autorului către succesori .
De pildă în art. 1811 din Codul civil dispune: „dacă bunul dat în locaţiune
este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului…dacă
locaţiunea a fost înscrisă în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii a
fost anterioară datei certe a înstrăinării, …dacă locatarul a îndeplinit
formalităţile de publicitate, dacă la data înstrăinării bunul se afla în
folosinţa locatarului”. Altfel spus, dobânditorul unui imobil trebuie să
respecte contractul de închiriere ori arendă încheiat de autorul său, dacă
s-a făcut în formă scrisă ori autentică cu dată certă; contractul de
asigurare făcut asupra unui bun se transmite dobânditorului odată cu

51
bunul dacă a fost îndeplinită formalitatea înscrieri la anumite organe ale
statului.
4. Creditorii chirografari sunt acei creditori care au o singură
garanţie comună – întregul patrimoniu al debitorului lor, care asigură
drepturile lor de gaj general (nu au o garanţie specială a creanţei lor).
Creditorii chirografari sunt consideraţi avânzi-cauză pentru că
suportă fluctuaţiile care se produc în patrimoniul debitorilor lor ca
urmare a contractelor încheiate. Ei pot să exercite anumite drepturi şi
acţiuni :
- dreptul de a cere separaţia patrimoniilor la moartea
debitorului;
- posibilitatea de a interveni într-un proces de ieşire din
indiviziune în care debitorul este parte.
Creditorii chirografari pot înlătura opozabilitatea prin:
- acţiunea pauliană, prin care tinde să desfiinţeze contractele
fraudulos încheiate de debitorii lor
- acţiunea în simulaţie prin care tinde să înlăture aparenţa unor
contracte încheiate de debitorul lor şi relevarea adevăratelor raporturi
dintre debitori şi persoanele cu care au încheiat acte juridice în scopul
fraudării drepturilor lor;
În cazurile mai sus-menţionate creditorii chirografari devin
terţi propriu-zişi, în caz de simulaţie şi acţiune pauliană când le-au
fost fraudate interesele.
Succesorii universali şi cei cu titlu universal dobândesc
calitatea de părţi după decesul autorului lor şi se mau numesc părţi
derivate sau survenite.
Succesorii cu titlu particular devin terţi propriu-zişi atunci
când nu sunt îndeplinite condiţiile privitoare la contractul care a
generat drepturi sau obligaţii, la publicitate ori la drepturile care
grevau bunul.
Creditorii chirografari sunt avânzi-cauză în raport cu actele
încheiate de către debitorul lor cu alte persoane, dar sunt terţi
propriu-zişi în caz de simulaţie dacă actul încheiat le fraudează
interese.
În mod excepţional un act încheiat între două părţi poate
genera efecte juridice faţă de un terţ, respectiv poate da naştere unui
drept în beneficiul său în cazul stipulaţiei pentru altul.

2.6. Noţiunea de opozabilitate

În sens larg, prin opozabilitate se înţelegem că un contract

produce efecte juridice între părţile contractante şi avânzii cauză ai

52
lor, precum şi faptul că situaţia juridică născută din el trebuie
respectată de toţi ceilalţi, inclusiv de terţii propriu-zişi.
Principiul opozabilităţii este înscris în Codul civil în art. 1281
care dispune: „ contractul este opozabil terţilor care nu pot aduce
atingere drepturilor şi obligaţiilor născute prin contract. Terţii se pot
prevala de efectele contractului fără a avea dreptul de a cere executare
lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege”.
Opozabilitatea poate fi analizată :
- în raport cu părţile contractante;
- în raport cu avânzii-cauză;
- în raport cu terţii propriu-zişi.
1. Opozabilitatea faţă de părţi şi avânzii cauză se confundă
cu relativitatea contractului întrucât dă naştere de drepturi şi
obligaţii care trebuie respectate.
2.Faţă de terţii propriu-zişi, constă în obligarea lor de a
respecta situaţia juridică generată de contract, drepturile ori
obligaţiile născute din acesta.
Opozabilitatea faţă de terţi presupune următoarele
consecinţe:
- opozabilitate probatorie care constă în posibilitatea unei
parţi sau a unui terţ de a putea invoca existenţa contractului faţă de
un un alt terţ ca probă ori ca titlu de dobândire a unui drept real ori
de creanţă ori pentru a putea dovedi o anumită sittuţie juridică;
- opozabilitatea substanţială constă în aceea că partea poate
invoca faţă de un terţ convenţia ca just titlu pentru dobândirea
dreptului de proprietate prin uzucapiune (într-un proces de
revendicare pârîtul poate opune reclamantului contractul încheiat cu o
altă persoană prin care pretinde că i s-a transmis dreptul de proprietate;
contractul poate fi invocat de pârât pentru a dovedi îmbogăţirea sa) ;
Distincţia între relativitatea contractului şi opozabilitate
prezintă următoarele consecinţe practice :
- în raportul dintre părţile contractante, contractul are
valoarea unui act juridic;
- faţă de terţi este un simplu fapt juridic;
- între părţi dovada existenţei contractului se face printr-un
înscris;
- terţii îl pot dovedi prin orice mijloc de probă;
- între părţi neexecutarea obligaţiilor contractului atrage
răspunderea civilă contractuală;
- când un terţ aduce atingere unui drept dobândit prin
contract se angajează răspunderea civilă delictuală.
Posibilitatea terţilor de a invoca în favoarea lor contractul este
prevăzută în art. 1282 din codul civil.

53
 2.7. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor
contractului
2.7.1. Noţiunea de excepţie de la principiul relativităţii
efectelor contractelor. Felurile excepţiilor
Prin excepţii de la principiul relativităţii înţelegem acele
situaţii juridice în care efectele unui contract se produc şi faţă de
alte persoane care nu au calitatea de părţi contractante sau
succesori în drepturi ale acestora ( avânzi-cauză).
În literatură s-au purtat discuţii dacă un contract poate genera
drepturi şi obligaţii faţă de alte persoane decât contractanţii.
Opinia dominantă susține că un contract poate genera
drepturi, dar nu şi obligaţii pentru o persoană care nu are calitatea
de parte ori de terţ intermediar.
Doctrina clasifică excepţiile de la principiul relativităţii astfel:
- excepţii active sunt situaţiile în care un contract dă naştere
unor drepturi în favoarea unui terţ, cum este stipulaţia pentru altul;
- excepţii pasive sunt situaţiile în care se pot naşte drepturi şi
obligaţii pe seama unui terţ;
O altă clasificare a excepţiilor de la principiul relativităţii redată
în literatura juridică este în:
- excepţii aparente ;
- excepţii reale sau veritabile;
2.7.2. Excepţii aparente
a. Excepţii aparente ( nereale ) sunt acele situaţii în care un
contract dă naştere unor drepturi şi obligaţii prin efectul legii şi nu
din voinţa cocontractanţilor şi sunt următoarele :
- contractul colectiv de muncă ;
- acţiunile directe ;
- convenţia de porte fort ( promisiunea faptei altuia );
- reprezentarea
1. Contractul colectiv de muncă - este contractul încheiat
între patroni şi salariaţi prin care se stabilesc, în limitele prevăzute
de lege, clauzele privind condiţiile de muncă, salarizarea, drepturile
şi obligaţiile ce decurg din raportul juridic de muncă. Definiţia
contractului colectiv de muncă o găsim în Codul muncii (Legea nr.
53/2003) în art. 229 care prevede:” convenţia încheiată în formă scrisă
între patron sau organizaţi patronală, pe de o parte, şi salariaţii
reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă
parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă,
salarizarea sau alte drepturi şi obligaţiile ce decurg din raporturile de

54
muncă”. El produce efecte pentru toţi salariaţii din unitate, indiferent de
data angajării, lor ori de afilierea la sindicat.
Contractul colectiv de muncă este considerat o excepţie
aparentă de la principiul relativităţii efectelor contractului pentru că în
puterea legii naşte drepturi şi obligaţii în sarcina persoanelor care nu au
participat la încheierea lui nici personal nici prin reprezentarea lor potrivit
Legea nr. 62/2011, şi nu din voinţa părţilor.
2. Acţiunile directe - reprezintă drepturile unor persoane de
a acţiona împotriva uneia dintre părţile contractului, cu care ele nu
au avut nici un fel de raporturi, invocând contractul în favoarea lor.
Acest drept de a acţiona este conferit de lege şi nu prin voinţa părţilor
contractului. Codul civil prevede următoarele acţiuni directe :
- mandantul are o acţiune directă împotriva submandatarului
(persoana pe care mandatarul şi-a substituit-o în executarea
mandatului); aceasta este expres prevăzută în art. 2023 din Codul civil;
- lucrătorii folosiţi de antreprenor pot acţiona direct pe client
pentru plata sumelor ce li se cuvin pentru munca prestată. Dreptul la
acţiune este prevăzut expres în art. 1856 din Codul civil.
- victima poate solicita direct de la asigurător despăgubiri pentru
prejudiciul cauzat de asigurat, dacă suma solicitată nu depăşeşte
plafonul prevăzut prin hotărâre de guvern. Dreptul este prevăzut art. 42
din Legea nr. 135/1995 (modificată) şi în Codul civil, în alin. 2 al art.
2224.
3. Promisiunea faptei altuia (Convenţia de porte-fort)
Contractul, în principiu, poate da naştere la drepturi şi obligaţii în
sarcina părţilor contractante. Pe cale de excepţie, de la această regulă
pot să existe si situaţii contrare, când un contract poate genera
drepturi în sarcina unor terţi. Când o convenţie ar impune obligaţii unui
terţ, clauza care conţine o astfel de prevedere este sancţionată cu
nulitatea absolută pentru că terţul nu şi-a dat consimţământul pentru
asumarea executării unei prestaţii stabilite prin voinţa altor persoane.
Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort) reprezintă o
excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor contractelor.
Promisiunea faptei altuia este un contract sau o clauză într-
un contract prin care o persoană ( debitorul ) se obligă faţă de o altă
persoană ( creditorul ) să obţină consimțământul unei terţe
persoane de a încheia un contract sau de a ratifica un contract
încheiat.
Convenţia de porte-fort este reglementată în art. 1283 din Codul
civil în care se dispune: „cel care se angajează la a determina un terţ să
încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă
terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca fidejusor,
dacă terţul nu execută prestaţia promisă” .

55
 În realitate, promitentul se obligă la fapta proprie de a
determina pe un terţ să contracteze sau să ratifice un contract. În
ipoteza în care terţul încheie contractul cu partea faţă de care s-a obligat
promitentul, terţul se obligă prin voinţă proprie să execute propria
obligaţie generată de contractul încheiat. În această situaţie obligaţia
promitentului s-a stins prin executare făţă de partea cu care a contractat
terţul.
Intenţia promitentului de a se obliga trebuie să fie fermă, să
rezulte neîndoielnic din contractul sau clauza în care a fost stipulat, aşa
cum se prevede în art. 1283 alin 3 din Codul civil.
Promisiunea faptei altuia poate fi :
a. principală: când se încheie un contract a cărei unică
prestaţie este de a determina un terţ să încheie ori să ratifice un
contract ;
b. accesorie: clauză ce se inserează într-un contract în
care debitorul se obligă pe lângă alte prestaţii şi să-l determine pe
un terţ la încheierea ori ratificarea unui contract.
Caracterele juridice ale promisiunii faptei altuia:
- este bilaterală aşa cum susţin unii autori (I. Adam, Drept
civil. Obligaţii. Contractul în reglementarea Noului Cod civil), contractul
fiind încheiat între promitent şi creditor în interesul lor comun;
- consensuală putându-se încheia prin simplul acord de
voinţă;
- poate fi comutativă întrucât creditorul şi debitorul promitent
îşi cunosc drepturile şi obligaţiile;
Aplicaţii practice :
- în materia contractului de mandat , mandatarul care a
încheiat un contract cu o persoană peste împuternicirea dată de un
mandant, se obligă să-l determine pe acesta, să ratifice acel contract, ori
se obligă faţă de creditor că-l va determina pe mandant să încheie în
viitor un contract cu acesta (art. 2017 din Codul civil)
- în cazul înstrăinării unui bun indiviz de către un singur
coproprietar, acesta se obligă să-l determine pe celălalt coproprietar, să
ratifice acel contract, ori să-l determine pe coproprietar să vândă terţului
şi partea sa indiviză din bun;
- în cazul actelor juridice încheiate pe seama persoanelor
absente ori incapabile - se încheie actul în numele unei persoane
absente şi una dintre părţi se obligă să o determine pe acea persoană să
ratifice actul ori să o determine să contracteze cu creditorul său; se
încheie contractul pe seama unor persoane incapabile (minori, interzişi
judecătoreşti) şi pentru a se evita procedura încuviinţării se obligă ca
minorul sau interzisul să ratifice acest contract când acesta va deveni
capabil;

56
 Efectele promisiunii faptei altuia:
- în sarcina debitorului se naşte o obligaţie de „a face”
obligaţia fiind de rezultat ;
- debitorul promitent se obligă la fapta proprie de
determinare a terţului să ratifice ori să încheie în viitor un contract cu
creditorul promitentului ;
- terţul nu se obligă prin voinţa promitentului, ci dacă va
ratifica ori încheia în viitor contractul promis, o va face prin propriul
consimţământ.
Dacă terţul nu va contracta cu creditorul promitentului, se va
angaja răspunderea contractuală a acestuia fiind obligat la daune-
interese pentru neexecutare. Promitentul nu va răspunde dacă asigură
executarea obligaţiei terţului fără să producă vreun prejudiciu creditorului
(art.1283 alin. 2 din Codul civil).
În Codul civil anterior promisiunea faptei altuia nu era
reglementată expres, ci doar erau prevăzute aplicaţiile practice.
În opinia unor autori, (opinie dominantă) avându-se în vedere
efectele produse de convenţia de porte-fort, se arată că nu este o
excepţie aparentă de la principiul relativităţii, întrucât promitentul
promite fapta proprie de a determina un terţ să ratifice sau să încheie un
contract, şi terţul este obligat prin propria voinţă şi nu prin voinţa
debitorului ( a se vedea L. Pop, Ionuţ-Florin Popa, Stelian-Ioan Vidu
Tratat elementar de drept civil, Editura Universul Juridic 2015).
4. Reprezentarea
Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o
persoană numită generic reprezentant încheie un contract în
numele şi pe seama altei persoane numită reprezentat, astfel ca
efectele actului să se producă direct celui reprezentat. Instiutuţia
este reglementată de Codul civil în art. 1296-1314.
Unii autori analizează reprezentarea ca excepţie aparentă de la
principiul relativităţii efectelor contractului (I. Adam, op.cit.).
În ce ne priveşte ne alăturăm opiniei majoritare care
apreciază că reprezentarea nu este o excepţie de la principiul
relativităţii efectelor actului juridic, ci un procedeu tehnico-juridic
practic de încheierea actelor juridice când titularul dreptului este în
imposibilitate să o facă.
Reprezentare poate fi:
- convenţională – realizată prin intermediul contractului de
mandat;
- legală – realizată în puterea legii pentru anumite categorii de
persoane: minori lipsiţi de capacitate de exerciţiu şi interzişi
judecătoreşti.
Efectele reprezentării :

57
 - creează raporturi directe între reprezentat şi terţ atunci
când reprezentantul i-a făcut cunoscut terţului calitatea sa şi faptul
că actul încheiat va produce efecte în persoana unui terţ; dovada
reprezentării poate fi făcută prin procura de reprezentare materializată
printr-un înscris;
- când reprezentantul acţionează în lipsa puterii de
reprezentare, contractul încheiat nu produce efecte juridice; pe cale
de excepţie contractul va produce efecte totuşi, dacă reprezentantul l-
a determinat pe terţ să creadă în mod rezonabil că-l reprezintă pe
terţ; de asemenea contractul va produce efecte dacă terţul îl va
ratifica;
Reprezentare nu este o excepţie de la principiul relativităţii
efectelor contractului, ci doar o tehnică juridică de încheiere a unui
contract.

2.7.3. Excepţii veritabile de la principiul relativităţii

Excepţiile reale sau veritabile sunt acelea prin care prin
voinţa mutuală a contractanţilor se naşte un drept în favoarea unui
terţ.
Singura excepţie veritabilă este stipulaţia pentru altul
(contractul în favoarea unei terţe persoane ).
Stipulaţia pentru altul este contractul ori o cauză dintr-un
contract prin care o parte numită promitent se obligă faţă de
cealaltă parte numită stipulant să execute o prestaţie în favoarea
unei anumite persoane străine de contract numită terţ beneficiar.
Stipulaţia pentru altul este o tehnică juridică prin intermediul
căreia efectele contractului încheiat de două persoane se produc în
persoana unui terţ, prin naşterea unui drept în patrimoniul acestuia.
Codul civil reglementează stipulaţia pentru altul în art. 1284-
1288.
Codul civil român anterior nu conţinea nici o dispoziţie, nici chiar
cu caracter de principiu, care să reglementeze stipulaţia pentru altul.
Codul civil francez conţine două articole referitoare la această instituţie.
Doctrina şi practica judiciară românească au admis în unanimitate
valabilitatea stipulaţiei pentru altul.
În art. 1284 din Codul civil se dispune: „oricine poate stipula în
numele său, însă în beneficiul unui terţ. Prin efectele stipulaţiei,
beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea
obligaţiei.”
Aplicaţii practice ale stipulaţiei pentru altul
Codul civil prevede câteva aplicaţii practice ale stipulaţiei
pentru altul :

58
 - în materia contractului de rentă viageră ( art. 2243 din
Codul civil) renta viageră la care se obligă debirentierul poate fi stipulată
şi în favoarea unei terţe persoane;
- în cazul donaţiei se poate stipula de donator (stipulant) o
sarcină donatarului (promitent ) în sensul de a executa o prestaţie în
favoarea unei terţe persoane (art. 1027 din Codul civil);
- în materia contractului de transport ce poate fi încheiat în
favoarea unui terţ ( expeditorul predă cărăuşului bunurile care vor fi
transportate și predate beneficiarului (art. 1955 di n Codul civil);
- în materia contractului de asigurare, stipulantul pote stipula
ca asiguratorul (promitent) să plătească renta unei terţe persoane străină
de contractul de asigurare (art. 2199 din Codul civil);

Condiţii de valabilitate
Stipulaţia pentru altul poate fi o clauză într-un contract ori
chiar un contract care dă naştere unor drepturi în favoarea unui terţ.
Pentru a fi valabil încheiată şi să producă efecte juridice trebuie
să îndeplinească toate condiţiile de valabilitate pentru orice
contract, dar şi condiţiile specifice:
- contractul încheiat între stipulant şi promitent să prevadă
o stipulaţie certă, neîndoielnică din care să rezulte că terţul
beneficiar dobândeşte dreptul subiectiv de sine stătător putând
pretinde promitentului să execute o prestaţie în favoarea sa;
- terţul beneficiar trebuie să fie o persoană determinată sau
determinabilă; (art. 1285 din Codul civil); se poate stipula şi în favoarea
unei persoane viitoare;
- terţul beneficiar trebuie să existe în momentul în care
promitentul trebuie să execute prestaţia
În literatura de specialitate s-au purtat discuţii dacă terţul
beneficiar trebuie să accepte stipulaţia. În mod majoritar s-a statuat în
sensul că nu este obligatoriu ca terţul să-şi dea consimţământul. S-a
susţinut că terţul poate confirma, efectul acestui act juridic fiind
consolidarea dreptului dobândit.
În Codul civil, în art. 1286 se arată :”Dacă terţul beneficiar nu
acceptă dreptul său se consideră că nu a existat niciodată.”
Unii autori susţin că actuala reglementare este aceea a
acceptării stipulaţiei de către terţul beneficiar, altfel ea nu va putea
produce efecte (I. Adam, op. cit.).
Alţi autori susţin că stipulaţia va exista din momentul în care
promitentul s-a obligat faţă de stipulant, iar ipoteza refuzului terţului
survenită ulterior stipulaţiei produce efect extinctiv, stipulaţia devenind
caducă.

59
 Stipulaţia poate fi acceptată şi după decesul stipulantului sau
promitentului, în acest caz moştenitorii celui din urmă fiind ţinuţi să
execute prestaţia.
Efectele stipulaţiei pentru altul
Efectele stipulaţiei pentru altul trebuie analizate din trei
perspective :
- efectele între stipulant-promitent ;
- efectele între promitent – terţ beneficiar ;
- efectele între stipulant şi terţ beneficiar.
a. Efectele între stipulant – promitent
Efectele stipulaţiei sunt guvernate de dreptul comun. Stipulantul
are la îndemână toate mijloacele prevăzute de lege în favoarea oricărui
creditor:
- poate acţiona în justiţie pe promitent când nu-şi execută
obligaţia asumată faţă de terţul beneficiar;
- poate opune promitentului excepţia de neexecutare (când
acesta nu şi-a executat obligaţia faţă de terţul beneficiar );
- poate solicita daune – interese în caz de neexecutare sau
executării cu întârziere.
Posibilitatea revocării mutuale a stipulaţiei are un regim
juridic specifie:
- din momentul ajungerii acceptării terţului beneficiar la
stipulant sau la promitent, stipulaţia nu mai poate fi revocată;
- stipulaţia poate fi revocată poate fi revocată înainte de să
fi fost acceptată de terţul beneficiar;
- revocarea unilaterală de către stipulant are caracter intuitu
persoane; în cazul decesului stipulantului moştenitorii lui nu o mai pot
revoca;
- revocarea stipulaţiei produce efecte din momentul
ajungerii sale la promitent;
b. Efectele stipulaţiei între promitent terţ-beneficiar
Stipulaţia determină naşterea unui drept originar în
patrimoniul terţului beneficiar şi din acest aspect decurg următoarele
consecinţe :
- terţul beneficiar nu suportă concursul creditorilor
stipulantului şi nici eventuala insolvabilitate a acestuia;
- dacă terţul beneficiar decedează, dreptul s-a născut în
favoarea sa şi face parte din patrimoniul lui fiind transmis prin
moştenire;
- terţul beneficiar este creditorul promitentului şi acesta este
debitorul terţului şi datorită acestui aspect rezultă :
- poate cere executarea prestaţiei pe calea acţiunii în justiţie;

60
 - poate folosi toate acţiunile de care poate uza un creditor (
acţiunea pauliană, acţiunea oblică );
- poate cere daune-interese pentru neexecutare;
Nu este îndreptăţit să solicite rezoluţiunea contractului
pentru neexecutarea culpabilă a prestaţiei pentru următoarele :
- nu este parte în contract ;
- nu are niciun interes;
Promitentul poate refuza exercitarea obligaţiilor pentru :
- nulitatea contractului;
- realizarea unei condiţii rezolutorii;
- neîmplinirea termenului suspensiv;
- promitentul poate invoca toate excepţiile pe care leputea
invoca şi opune stipulantului;
c. Efectele stipulaţiei pentru altul dintre stipulant şi terţ
În principiu stipulaţia nu dă naştere unui raport juridic între
stipulant şi terţ beneficiar; totuşi dacă în cadrul unei alte operaţiuni
juridice s-a născut un raport juridic între stipulant şi terţ, existenţa
stipulaţiei poate influenţa acel raport juridic. De exemplu dacă
stipulantul este debitorul terţului beneficiar, exercitarea prestaţiei de
către promitent are valoarea unei plăţi care stinge două obligaţii:
obligaţia promitent – stipulant şi obligaţia stipulant – terţ izvorând din alt
act juridic ori fapt juridic.
Alteori stipulaţia pentru altul înseamnă că stipulantul doreşte să
facă terţului o donaţie indirectă. Donaţia este un contract solemn şi
pentru a se evita condiţia autentificării se poate recurge la stipulaţie.
În principiu, stipulantul şi promitentul nu au posibilitatea de a
revoca dreptul născut în favoarea terţului beneficiar.
Stipulaţia va putea fi revocată de către stipulant cât timp
acceptarea nu a ajuns la el sau la promitent (art. 1286 alin 2 din Codul
civil). Moştenitorii stipulantului nu mai pot revoca stipulaţia dispusă de
antecesorul lor (art. 1287 alin1 din Codul civil)
Excepţiile sunt prevăzute expres de lege ori de părţile
contractante prin clauze exprese :
- în cazul contractului de transport – expeditorul poate revoca
dreptul destinatarului de a primi marfa până în momentul remiterii
scrisorii de trăsură;
- în cazul contractului de asigurare – asiguratul poate revoca
în timpul vieţii stipulaţia în favoarea terţului beneficiar al indemnizaţiei de
asigurare.
Natura juridică a stipulaţiei pentru altul
În literatura de specialitate au fost formulate mai multe teorii :
- teoria dublului contract : potrivit acestei teorii prin stipulaţia
pentru altul se realizează două contracte succesive: unul între stipulant

61
şi promitent şi altul între stipulant şi terţ prin care acesta transmite terţului
dreptul său: Din cel de-al doilea contract a rezultat dreptul terţului.
Teoria este criticabilă deoarece contractul se naşte doar între
stipulant şi promitent, fiind unic. Dreptul terţului se naşte direct şi
nemijlocit prin voinţa celor două părţi, stipulant – promitent. Dacă
dreptul terţului ar trece prin patrimoniul stipulantului şi apoi în patrimoniul
acestuia, atunci ar putea fi obligat să suporte concursul creditorilor
stipulantului. Acceptarea ofertei dreptului de către terţ, ar trebui să fie
făcută în timpul vieţii stipulantului, altfel oferta ar deveni caducă.
- teoria gestiunii de afaceri: stipulantul ar încheia un contract
cu promitentul în calitate de gerant de afaceri al terţului, iar acceptarea
stipulaţiei de către terţ semnifică ratificarea gestiunii.
Teoria este criticabilă pentru că nu s-a avut în vedere intenţia
părţilor. Stipulantul încheie contractul cu promitentul în nume propriu şi
fără a avea în vedere interesele altuia. Terţul nu acceptă dreptul, nu se
naşte nici o obligaţie în favoarea stipulantului. În cazul gestiunii de
afaceri când ea nu este ratificată de gerat, obligaţia de despăgubire se
naşte în sarcina geratului, dacă gestiunea a fost utilă.
- teoria actului unilateral al promitentului: dreptul se naşte
direct în patrimoniul său prin voinţa unilaterală a promitentului.
Teoria este criticabilă deoarece manifestarea de voinţă
unilaterală în dreptul nostru nu produce efecte juridice decât în mod
excepţional. Angajamentul unilateral al promitentului nu dă naştere
drepturilor terţului. Se ignoră rolul celor două voinţe în naşterea dreptului
terţului beneficiar. Negându-se rolul contractului nu se poate explica
opunerea excepţiei de neexecutare a promitentului care poate fi opusă
stipulantului şi nici revocarea dreptului de către stipulant.
- teoria dreptului direct, formulată în dreptul german şi
preluată de dreptul francez, dreptul terţului este un drept originar şi este
o excepţie veritabilă de la principiul relativităţii efectelor
contractului.
Avantajele teoriei
- dreptul terţului se transmite moştenitorilor;
- moştenitorii stipulantului nu au nici o acţiune privitoare la acest
drept;
- terţul beneficiar nu suportă concursul creditorilor şi riscul
insolvabilităţi;
- acceptarea de către terţ a beneficiului atribuit poate avea loc şi
după moartea stipulantului.

2.8. Excepţii de la opozabilitatea contractului faţă de terţi

62
 Excepţia de la principiul opozabilităţii contractului faţă de terţi
o constituie simulaţia, ipoteză în care situaţia juridică creată de
contract este doar aparență şi nu reprezintă adevărata realitate pe
care părțile au urmărit-o prin încheierea acestuia.
Etimologic „simulaţia” provine din limba latină unde termenul
simulatio/simulare şi semnifică ascundere, ocultare, respectiv în sens
juridic,ascundere a adevăratelor raporturi juridice generate de un
contract în raport cu terţii.
2.8.2. Noţiunea de simulaţie.
Simulaţia este operaţia juridică complexă care constă în
încheierea concomitentă între aceleaşi părţi a două contracte:
- unul aparent (public) prin care se creează o situaţie
juridică aparentă, publică şi
- altul secret (ocult) care dă naştere situaţiei juridice reale
între părţi anihilând sau modificând efectele produse în aparenţă în
temeiul contractului public.
Contractul secret exprimă voinţa reală a părţilor, stabileşte
adevărata situaţie juridică născută între ele şi se numeşte
contraînscris.
Contractul aparent (public, ostensibil) are rolul de a ascunde
voinţa părţilor faţă de terţi, prin crearea unei situaţii false, aparente.
Actul aparent poate produce anumite efecte subsidiare
când părţile au prevăzut acest aspect în actul secret. (Contraînscrisul
se mai numeşte contrelettre).
Sediul materiei îl găsim în conţinutul art. 1289 din Codul civil în
care se dispune: „contractul secret produce efecte numai între părţile
contractante şi, dacă prin natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu
rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universali”
Din interpretare textului rezultă cu claritate că actul secret care
reflectă voinţa reală a părţilor contractante nu poate constitui temei
pentru terţi ca să-l respecte întrucât el rămâne ocult câtă vreme
părţile i-au conferit această calitate.
Simulaţia, în limbaj prozaic semnifică o mincină de drept cum în
mod sugestiv sublinia un autor (I. Turcu Noul Cod civil republicat, Edit.
C.H.Beck, Bucureşti, 2011 p. 362).
Un alt autor defineşte simulaţia: „operaţiune juridică unitară care
creează o aparenţăne conformă cu realitatea prin încheierea
concomitentă a două acte juridice: unul public şi mincinos ale cărei
efecte sunt înlăturatesau modificate total sau parţial, de actul secret şi
adevărat care conţine în sine acordul, implicit sau explicit al părţilor de a
simula (F. A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Edit.
Rosetti,Bucureşti, 2003, p. 92).

63
 2.8.3. Condiţiile simulaţiei
- existenţa contraînscrisului care să fie un act secret; actul
real trebuie să fie încheiat în aşa fel încât existenţa şi cuprinsul său
să nu fie cunoscute terţilor. Aprecierea caracterului secret al
contraînscrisului este o chestiune de fapt.
Contraînscrisul este lipsit de caracterul secret în următoarele
situaţii:
- când este supus formalităţilor publicităţii care pot consta în
transcrierea actului, întabularea actului, primirea de dată certă;
În art. 1289 din Codul civil se prevede: „Contractul secret nu
produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte de fond cerute de
lege pentru încheierea sa valabilă.
- când existenţa lui este amintită în actul aparent (public ).
- contemporaneitatea contraînscrisului trebuie înţeleasă în
sensul că actul secret trebuie să fie încheiat înainte sau cel puțin
concomitent cu actul public, sau aparent;
În literatura juridică şi doctrina s-a arătat că pentru a fi întrunite
cerinţele simulaţiei, actul public trebuie să fie ulterior ori cel mult simultan
încheiat cu actul secret. Această condiţie este îndeplinită şi atunci când
mai întâi se încheie actul secret ca negotium şi ulterior se redactează
actul secret. Condiţia care trebuie îndeplinită este aceea ca actul secret
să fie încheiat (să se fi realizat acordul de voinţă) anterior sau
concomitent cu actul public. Încheierea ulterioară a actului public
desăvârşeşte simulaţia.
Inexistenţa actului secret face ca simulaţia să nu existe.
- existenţa actului public - acesta se încheie între părți cu
scopul de a crea o aparenţă juridică şi el trebuie adus la cunşinţa
terţilor; actul public trebuie să fie ostensibill în sensul ca terţii să aibă
posibilitatea să-l cunoască
- intenţia comună a părţilor de a simula constă în voinţa
acestora (acordul simulatoriu);
Intenţia de a simula se deosebeşte de discrepanţa de voinţă ce
poate apărea între voinţa declarată şi voinţa reală. Intenţia de a simula
se caracterizează în acordul simulator al părţilor, acord care
intervine cel mai târziu până în momentul perfectării actului secret.
Atunci când părţile încheie un act și ulterior îl modifică sau
revocă printr-un alt act, suntem în prezenţa a două contracte succesive
care nu produc efectele simulaţiei.
Intenţia de a simula trebuie să existe de la început între părţi
fiind de esenţa simulaţiei şi constă în acordul simulator al părţilor.
2.8.4. Formele simulaţiei
În literatura juridică se arată că simulaţia poate fi absolută şi
relativă.

64
 Simulaţia absolută există în ipoteza în care părţile stabilesc că
între ele că actul public nu produce nici un fel de efecte;
Simulaţia relativă este aceea în care părţile simulează unul
sau mai multe elemente ale contractului, ulele dintre clauzele actului
public pot genera drepturi și obligații
Simulaţia se poate realiza prin trei procedee :
- fictivitate;
- deghizare;
- interpunere de persoane.
1. Simulaţia prin fictivitate: prin acel procedeu prin care
părţile disimulează complet realitatea, întrucât prevăd în actul
secret că actul public nu va produce între ele nici un fel de efecte.
Actul secret stabileşte că actul public nu există între părţi, este fictiv. Prin
acest procedeu părţile doresc ca faţă de terţi să prezinte un act care
creează o aparenţă, dar în realitate actul respectiv nu prezintă nici un fel
de importanţă pentru ele.
Procedeul presupune uneori interese frauduloase constând în
prejudicierea intereselor altora ori în eludarea legii (ex. căsătoria fictivă:
două persoane se căsătoresc încheind actul căsătoriei, dar anterior au
stabilit printr-un alt act că acesta nu va produce nici un fel de efecte: nu
vor avea o viață conjugală, nu vor locui împreună, nu se vor susține
reciproc, nu vor coabita ca soț și soție). De regulă părțile urmăresc
anumite beneficii:
- în cazul străinilor obținerea dreptului de ședere;
- debitorul încheie un act aparent cu un terț prin care i-a
înstrăinat un bun determinat din patrimoniul său, deși anterior stabilise
cu cumpărătorul că actul de vânzare-cumpărare dintre ei nu va produce
niciun fel de efecte, respectiv va păstra și folosi bunul înstrăinat;
debitorul urmărește ca prin actul încheiat ă diminueze gajul general al
creditorului său;
Simulaţia prin fictivitate a fost frecvent folosit în materia de Legii
18/1968 privind controlul averilor.
2. Simulaţia prin deghizare constă în acea că părţile încheie
un anumit contract care dă naştere adevăratelor raporturi dintre ele
pe care pentru a-l ţine secret de terţi în tot ori în parte, îl deghizează
într-un alt contract. Actul public are rolul de a ascunde actul secret, în
totalitate ori numai în privinţa unor clauze.
Deghizarea poate fi :
- totală – actul public ascunde în totalitate natura actului
secret. De exemplu părţile încheie un contract de donaţie pe care îl
deghizează într-unul de vânzare-cumpărare. Astfel, contractul secret
este un actul deghizat, iar contractul public este actul deghizant.

65
 Se recurge la acest procedeu în cazul unei donaţii făcute de
părinţii unuia dintre copii, pe care-l deghizează într-un contract de
cumpărare pentru a nu fi raportat la masa succesiunii, atunci când
doresc să favorizeze pe unul dintre moştenitorii; de asemenea donaţia
făcută de o persoană când se doreşte ascunderea gratificaţiei când este
deghizată în contract de vânzare-cumpărare etc.
- parţială – când se ascund prin actul public anumite clauze
ale actului secret. De pildă preţul real este stabilit în actul secret
(deghizat) pentru ca în actul public (deghizant) să se prevadă un preţ
mai mic sau mai mare decât prețul real al bunului vândut/achiziționat,
astfel ca, să se calculeze taxe notariale şi impozite mai mici sau în cazul
spălărilor de bani. Se mai utilizează în cazul unor acte de corupție când
se doreşte recompensarea acoperită a unei persoane pentru un anumit
serviciu sau favoare care poate fi onestă sau ilicită.
3. Simulaţia prin interpunere de persoane constă în aceea că
persoanele care încheie actul aparent prevăd prin actul secret că
una dintre ele nu este parte contractantă şi stabilesc cine este
adevăratul beneficiar al contractului.
Părţile actului public urmăresc ca efectele actului să se producă
faţă de o anumită persoană, dar în realitate se asigură anonimatul
adevăratului beneficiar. De pildă donaţia făcută unei rude al adevăratului
beneficiar al acesteia pentru că ea nu poate accepta donaţia datorită
unei incapacităţi. Donaţia făcută unui cunoscut ori membru de familie
pentru a ascunde provenienţa ilicită a unor fonduri, persoană care, la
rândul ei, îl gratifică pe adevăratul producător al fondurilor oculte.
Pentru a fi în prezenţa simulaţiei prin interpunere de persoane
trebuie ca acordul simulator să se realizeze între cele trei persoane.
Dacă partea care contractează nu participă la acordul simulator,
nu suntem în prezenţa simulaţiei, ci a unui mandat fără reprezentare.
2.8.5. Scopurile şi limitele simulaţiei
Simulaţia nu poate fi categorisită ca fiind în mod exclusiv o
operaţiune ilicită, uneori, ea poate avea un scop nobil cum ar fi o
donaţie sub anonimat, o gratificare a unuia dintre moştenitorii care
demonstrează afecţiune şi solicitudine faţă de părinţii aflaţi în nevoie şi
înlăturarea celui impertinent, agasant, avid, şi sursă de durere. De aceea
se spune că este supusă principiului liceităţii.
Operaţia complexă a simulaţiei restrânge sfera avânzilor-
cauză numai la succesorul universal şi la succesorii cu titlu
universal, astfel, creditorii chirografari, în cazul simulaţiei, devin
terţii propriu-zişi când le-au fost fraudate drepturile lor.
Chiar şi succesorii cu titlu universal pot fi terţi, în cazul
simulaţiei dacă le-au fost afectate drepturile succesorale.

66
 Folosind simulaţia, părţile produc voit o neconcordanţă
între voinţa reală şi cea declarată.
Simulaţia se întemeiază pe anumite scopuri:
- părţile doresc eludarea unei dispoziții legale;
- urmăresc anumite scopuri frauduloase faţă de terţi, scopuri
oculte sau alte scopuri;
- scopuri care se a în limitele liceităţii şi moralităţii anumite
situații când se urmărește gratificarea unei persoane,sau se urmăresc
scopuri filantropice etc.
Potrivit art.1289 alin 1 din Codul civil: „contractul secret produce
efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori din stipulaţia
părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu
universal”. Din textul de lege rezultă cu claritate că actul secret are
putere şi efecte doar faţă de părţi şi faţă de succesorii universali şi cu
titlu universal. Un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra
altor persoane. Legiuitorul recunoaşte dreptul părţilor de a simula.
Dispoziţiile Codului civil mai sus menţionate consacră principiul
neutralităţii simulaţiei în conformitate cu care simulaţia nu poate fi
sancţionată sub aspectul validităţii sale, dar nici nu trebuie încurajată în
sensul producerii efecte faţă de terţi. În principiu, simulaţia nu este
lovită de nulitate, decât în cazuri limitativ prevăzute cum este cea prin
care părţile au urmărit fraudarea legii.
Simulaţia este supusă principiului inopozabilităţii actului
secret faţă de terţi, pentru că nu l-au putut cunoaşte. Aceasta este
limitată şi nu produce efecte specifice atunci când este frauduloasă sau
abuzivă. Frauda se poate realiza prin:
- fraudarea intereselor părţilor;
- frauda la lege;
1. Fraudarea intereselor terţilor este sancţionată cu
inopozabilitatea faţă de aceştia a contractului aparent. În mod normal
terţii, în cazul simulaţiei, le este opozabil actul public pe care-l cunosc şi
sunt ţinuţi să respecte situaţia creată de el.
În cazul simulaţiei frauduloase, terţii au dreptul să se
constate inopozabilitatea acului aparent care le fraudează interesele.
De exemplu, în ipoteza înstrăinării de către debitor a unei părţi din activul
patrimonial, creditorul poate solicita să se constate în justiţie că actul
public este fictiv şi inopozabil faţă de el şi că actul secret al părţilor
stipulează că acesta nu există între ele. Posibilitatea de a putea invoca
inopozabilitatea actului public şi existenţa simulației lui este prevăzută de
art. 1290 din Codul civil se dispune: „terţii pot invoca împotriva părţilor
existenţa contractului secret, atunci când acesta le vatămă drepturile”.

67
 2. Frauda la lege intervine atunci când actul secret a fost
încheiat cu încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii şi este disimulat
într-un act aparent care nu este conform cu dispoziţiile legale. De
exemplu actul secret are o cauză ilicită sau imorală sau prin acesta se
urmăresc scopuri ilicite. În această situaţie prin care părţile au încercat
să eludeze dispoziţiile legii, sancţiunea care intervine este nulitatea
absolută a întregii operaţiuni juridice, atât a actului secret cât şi a actului
public. În art. 1289 alin 2 din Codul civil se dispune: „contractul secret nu
produce efecte nici între părţi dacă nu îndeplineşte condiţiile de fond
cerute de lege pentru încheiere sa valabilă”.
În cazul simulării preţului cu scopul fraudării legii fiscale, când
părţile consemnează în actul public un preţ mai mic decât cel real, care
este menţionat în actul secret, sancţiunea este nulitatea absolută a
întregii operaţiuni juridice, a ambelor acte şi a celui public şi a celui
secret. Opinia nu este susținută în mod majoritar. Notarii publici , când
se confruntă cu astfel de situații, calculează taxele în raport cu valoarea
reală a bunurilor,chiar dacă părțile declară prețul subevaluat. În caz de
litigiu, când părțile au urmărit eludarea unor dispoziții legale, instanțele
pot sancționa cu nulitatea întreaga operațiune.
Când părţile au consemnat în actul public un preţ mai mare
decât cel consemnat în actul secret, dacă prin această manoperă nu s-a
urmărit un scop ilicit, sancţiunea este inopozabilitatea actului secret faţă
de terţi.
2.8.5. Efectele simulaţiei
Sancţiunea nulităţii absolute se aplică operaţiei prin care s-a
încălcat legea, s-a eludat legea ori s-a încălcat ordinea de drept şi
bunele moravuri.
În alte situaţii, operaţiunea simulaţiei este legală şi produce
efecte juridice cu specificația că actul secret nu este opozabil terţilor.
- în raporturile dintre părţile contractante, succesorul cu
titlu universal şi succesorii cu titlu universal, simulaţia nu constituie
în principiu o cauză de nulitate, actul secret produce efectele pe care ele
le-au urmărit.
Sancţiunea specifică simulaţiei este inopozabilitatea faţă
de terţi a actului secret şi a situaţiei juridice create prin aceasta,
părţile neputând să invoce terţilor existenţa actului secret. De altfel,
în art. 1290 din codul civil se dispune expres: „contractul secret nu poate
fi invocat de părţi, succesorii universali, cu titlu universali sau cu titlu
particulari şi nici de creditorii înstrăinătorului aparent împotriva terţilor
care întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public au dobândit
drepturi de la achizitorul aparent”.
Soluţia se întemeiază şi pe dispoziţiile art. 1289 din Codul civil
Faţă de succesorii universali ori cu titlu universal produce efecte actul

68
secret întrucât aceştia sunt continuatorii personalităţii juridice a autorului
lor.
- în raport cu terţii, actul secret nu produce nici un efect
pentru că acestora le este opozabil actul public pe care aceştia îl
cunosc.
Totuşi pe cale de excepţie, terţii au dreptul să invoce în
beneficiul lor actul secret, renunţând la inopozabilitatea acestuia,
dacă sunt de bună credinţă. Acest drept se manifestă ca opţiune a
terţului. Posibilitatea terţilor de bună-credinţă de a invoca în favoare lor
contractul este prevăzută de alin 2 al art. 1290 din codul civil care
revede: „terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa contractului atunci
când acesta le vatămă drepturile.
Terţii, dacă au avut cunoştinţă despre încheierea actului
simulat, sunt de rea-credinţă şi nu pot invoca actul simulat în favoarea
lor.
Contractul secret nu poate fi opus de părţi creditorilor
dobânditorului aparent care, cu bună-credinţă a notat începerea urmăriri
silite în cartea funciară sau au obţinut sechestru asupra bunurilor care au
făcut obiectul simulaţiei ( art. 1291 din Codul civil).
Legiuitorul reglementează conflictul dintre creditorii
înstrăinătorului aparent şi cei ai dobânditorului aparent stabilind în art.
1291 alin 2 din Codul civil: „în caz de concurs între creditorii
înstrăinătorului aparent şi creditorii dobânditorului aparent sunt preferaţi
cei dintâi dacă dreptul lor de creanţă este anterior contractului secret”.
2.8.6. Acţiunea în simulaţie
Acţiunea în justiţie prin care se cere instanţei de judecată să
constate existenţa şi conţinutul actului secret cu scopul de a
înlătura actul aparent sau acele clauze ale sale care anihilează sau
maschează actul secret, se numeşte acţiune în simulaţie.
Acţiunea în simulaţie poate fi exercitată de orice persoană
şi este o acţiune în constatare. Poate fi şi o cauză de desfiinţare a
actului când este dublată de acţiunea în nulitate.
Acţiunea în simulaţie poate fi dublată de acţiunea în nulitate,
când simulaţia s-a realizat cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale
legii sau este contrară ordinii publice şi bunelor moravuri.
Titulari ai acţiunii în simulaţie sunt persoanele interesate să
invoce în favoarea lor actul secret dacă este valabil: partea contractantă,
succesorii în drepturi şi terţii propriu-zişi
Acţiunea în simulaţie sau acţiunea în constatare se poate
exercita:
- pe cale principală când se doreşte înlăturarea actului aparent
care nu reflectă voinţa reală a părţilor;

69
 - pe cale de excepţie când din diferite motive o persoană are
interes să demonstreze obţinerea unor drepturi.
Acţiunea în simulaţie este imprescriptibilă.
Proba simulaţiei pentru părţi şi succesorii universali şi cu
titlu universal, se aplică regula generală de dovedire a existenţei
contractului: înscris sub semnătură privată Pentru terţi, proba
simulaţiei se face cu orice mijloc de probă.
De la regula dovedirii contraînscrisului prin înscris există
excepţii :
- când actul secret s-a încheiat prin frauda sau
consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat prin violenţă;
- când părţile au un început de dovadă scrisă;
- când părţile contractante au fost în imposibilitate morală
de a-şi preconstitui un înscris pentru a dovedi actul real (secret);
- în cazul unei simulaţii ilicite, făcută în scopul de a eluda
dispoziţiile imperative ale legii sau prin încălcarea intereselor
generale ale societăţii;
- în ipoteza în care actul juridic este fictiv.
În anumite situaţii, când simulaţia este fraudulosă, acţiunea
părţilor poate fi calificată ca infracţiune.

70
 CAP. III. RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ

3.1. Noţiunea de răspundere contractuală. Reglementare.Condiţii

3.1.1. Noţiunea de răspundere contractulă

Răspunderea contractuală reprezintă obligaţia debitorului
de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului prin:
neexecutare, executare necorespunzătoare sau executarea cu
întârziere a obligaţiilor născute dintr-un contract valabil încheiat.
Răspunderea contractuală este o aplicaţie practică a răspunderii
civile.
Prejudicul cauzat altei persoane în afara unei legături
contractuale, va angaja răspunderea civilă extracontractuală sau
delictuală (răspundere patrimonială de drept comun).
Răspunderea civilă contractuală este o răspundere patrimonială
și constituie o aplicaţie particulară a principiului răspunderii civile. Ea
este strîns legată de principiul forţei obligatorii a contractului. Ori de câte
ori o parte a unui contract civil suferă un prejujdiciu, care este generat de
neexecutare totală sau parţială ori necorespunzătoare a prestaţiilor
asumate de cealaltă parte care-i reveneau şi pe care le-a asumat în mod
liber, ea va fi ţinută să o despăgubească. Dacă nu va executa voluntar
obligaţia de despăgubire născută prin neexecutare, ea va putea să fie
obligată să o execute în mod forţat.
Răspunderea contractuală este:
- consecinţa obligaţiei generale de a răspunde pentru
prejujdiciile cauzate;
- este o aplicaţie particulară principiului răspunderii civile
- are drept scop repararea pecuniară a prejudiciilor cauzate;
- este generată de neexecutarea în sens larg a prestaţiilor
contractualeasumate;
3.1.2. Reglementare
Răspunderea civilă contractuală este reglementată de art. 1350
în care se prevede: „Orice persoană trebuie să-şi execute obligaţiile pe
care le-a contractat. Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte
această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte
părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii. Dacă
prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura
aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea
altor reguli care i-ar fi mai favorabile”
Codul civil reglementeuază:

1
 - răspundrea civilă pentru fapta proprie a debitorului care nu
şi-a executat, în sensul larg, obligaţiile asumate în art. 1518 din Codul
civil care dispune: „Dacă prin lege nu se dispune în altfel, debitorul
răspunde personal de îndeplinirea obligaţiilor sale. Răspunderea
debitorului poate fi limitată numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de
lege” şi
- răspunderea contractuală pentru fapta altei persoane în
art.1519 din Codul civil în care se prevede: „dacă părţile nu convin altfel,
debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de
care se foloseşte pentru executarea obligaţiior contractuale”
În principiu răspunderea contractuală este directă şi personală,
dar se poate angaja şi pentru fapta altuia.
3.1.3. Condiţiile răspunderii contractuale
Pentru a fi angajată răspunderea contractuală trebuie îndeplinite
cumulativ următoarelel condiţii:
-săvârșirea unei fapte ilicite
- existența unui prejudiciul
- existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu
- vinovăția debitorului.
a. Fapta ilicită: constă în neexecutarea în sens larg a
obligaţiilor contractuale asumate de părţile contractante.
Sintagma „neexecutarea obligaţiilor” are două înţelesuri:
- în sens larg (lato sensu) se înţelege neexecutarea propriu-
zisă a obligaţiilor asumate cât şi executarea necorespunzătoare şi
executarea cu întârzierea a acestora;
- în sens restrâns (stricto sensu) se înţelege doar
neexecutare propriu-zisă;
Neexecutarea poate fi parţială sau totală şi poate antrena
răspunderea contractuală.
În genere se antrenează răspunderea contractuală pentru
neexecutarea totală, dar se poate antrena și atunci când neexecutarea
este parțială și semnificativă.
În cazul neexecutării parţiale trebuie să distingem după cum
obiectul prestaţiei este o prestaţie divizibilă ori indivizibilă:
- obiectul prestaţiei este indivizibil - executarea parţială
echivalează cu neexecutarea obligaţiei și debitorul va plăti despăgubirea
integral;
- obiectul prestației este divizibil se apreciează măsura în
care obligaţia este executată și pot diminuate corespunzătoare
despăgubirile pe care debitorul va fi obligat să le plătească creditorului
său; în cazul neexecutării totale, debitorul va fi obligat să-
ldespșgubească pe debitor pentru neexecutareea prestațiilor;

2
 Executarea necorespunzătoare constă în executarea
prestaţiei cu neîndeplinirea condiţiilor de calitate stabilite în clauzele
contractului ori standardele uzuale. Executarea necorespunzătoare
poate echivala în anumite situaţii cu neexecutarea obligaţiilor. De
exemplu, debitorul predă creditorului un bun cu vicii ascunse care îl fac
inutilizabil sau confecţionează la comandă un constum de haine prea
mare sau prea mic pe care creditorul nu-l poate îmbrăca.
Executarea necorespunzătoare a obligaţiei senmifică
neexecutare şi antrenează răspunderea contractuală.
Executarea cu întârziere semnifică executare obligaţiei la
un termen ulterior celui prevăzut în contract sau într-un termen
nerezonabil în raport cu cel în care trebuia executată obligaţia
asumată.
În cazul executării cu întârziere, debitorul a executat în natură
prestaţia sau este gata să o execute în natură, după împlinirea
termenului stabilit, cauzând un prejudiciu creditorului.
Când a executat prestaţia cu întârziere debitorul va fi obligat la
despăgubiri care se numesc daune moratorii.
În unele situaţii executarea cu întârziere poate fi considerată o
neexecutare a obligaţiei, ceea ce implică obligarea nu la daune moratorii
ci la daune compensatorii. De pildă se livrează cu întârziere preparatele
pentru pregătirea unei mese festive, iar creditorul pentru a nu fi pus în
dificultate a contractat cu o altă firmă care a execuatat prompt obligaţia.
În cazul obligaţiei de rezultat proba neexecutării se
dovedeşte indirect de către creditor prin faptul că nu s-a realizat
rezultatul la care debitorul s-a îndatorat. Se prezumă că debitorul
este în culpă (vinovat) pentru că nu şi-a executat obligaţia
nerealizându-se rezultatul dorit.
În cazul obligaţiei de mijloace creditorul trebuie să
dovedească că debitorul nu a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a
se ajunge la rezultat, că mijloacele folosite au fost insuficiente.
b. Prejudiciul este consecinţa dăunătoare de natură
patrimonială sau nepatrimonială, efect a încălcării de către debitor a
dreptului de creanţă al creditorului prin neexecutarea în sens larg a
obligaţiilor asumate.
Existenţa prejudiciului este de esenţa răspunderii contractuale şi
rezultă expres din art. 1531 din Codul civil: „Creditorul are dreptul la
repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul
neexecutării. Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi
beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului
se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită
rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudicilui. Creditorul are
dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial”.

3
 Din conţinutul reglementării de mai sus rezultă că prin
intermediul răspunderii contractuale pot fi reparate prejudicii
patrimoniale şi nepatrimoniale.
Repararea integrală presupune pe lângă repararea
preudiciului propriu-zis, să fie reparat şi prejdiciul rezultat din
beneficiul pe care creditorul nu a mai putut să-l realizeze, dar şi cel
reprezentat de cheltuielile făcute pentru evitarea sau limitarea
pagubei existente.
Legiuitorul, pentru a se evita anumite practici excesive,
intorduce un criteriu obiectiv, arată că acordarea cheltuielilor făcute
pentru limitarea sau evitarea altor pabube se va face într-o măsură
rezonabilă ,ceea ce presupune dovedirea strictă a lor, strâns legată de
evitarea sau limitarea pagubei.
Pentru a fi reparat prejudiciul trebuie să fie cert. Prejudiciul
este cert atunci când s-a produs şi poate fi evaluat sau când existenţa
sa este sigură şi poate fi stabilită întinderea lui.
Prejudiciile eventuale şi viitoare nu sunt certe, producerea
acestora nu este sigură.
Prejudiciile nepatrimoniale – repararea lor bănească este
admisă cu valoare de regulă generală de către doctrina juridică şi
practica judiciară dacă au fost cauzate printr-o faptă ilicită
extracontractuală. Angajarea răspunderii contractuale pentru
prejudiciile nepatrimoniale are un domeniu restrâns de aplicaţie. De
exemplu se poate angaja în contractul de transport, contractul de
inventator etc.

c. Raportul de cauzalitate este legătura dintre fapta de

neexecutare lato sensu a obligaţiilor şi prejudiciul suferit de creditor,
acesta din urmă fiind consecinţa directă şi necesară a neexecutării.
Existenţa raportului de cauzalitate în materia răspunderii civile
contractuale este prezumată de lege.
În materie contractuală răspunderea nu se angajază când
neexecuatrea obligaţiilor lato sensu este consecinţa forţei majore
sau cazului fortuit.
Dacă neexecutarea lato sensu a obligaţiei este datorată unei
“cauze străine” (forţei majore sau cazului fortuit) produce următoarele
consecinţe:
- a. în contractele unilaterale, obligaţiile debitorului se sting.
- b. contractele sinalagmatice încetează de plin drept atunci
când neexecutarea este determinată de cauze străine; riscul
neexecutării contractului se suportă de debitorul obligaţiilor imposibil de
executat.

4
 - c în contractele cu executare succesivă, forţa majoră şi cazul
fortuit, acţionând numai temporar, vor avea ca efect stingerea doar a
acelor obligaţii a căror executare a devenit imposibilă. Astfel, debitorul
este ţinut să execute în natură obligaţiile scandente, după încetarea
cauzei străine, în afară de cazul când dovedeşte că a devenit imposibilă
şi executarea acestora.
Forţa majoră este o împrejurare de origine externă cu caracter
extraordinar, absolut imprevizibilă şi inevitabilă ( este generată de un
fenomen natural sau eveniment social insurmontabil).
Cazul fortuit este o împrejurare internă care îşi are originea în
câmpul de activitate a debitorului sau într-o împrejurare de origine
internă, care nu are caracter extraordinar şi poate fi prevăzută şi evitată
cu diligenţa şi grija de care este în stare omul cel mai capabil.
Nu există raport de cauzalite când neexecuatarea
obligaţiilor lato sensu este consecinţa faptei unei terţe persoane
sau faptei creditorului.
d. Vinovăţia (culpa) debitorului este condiţie pentru
antrenarea răspunderii contractuale. Debitorul răspunde pentru
neexecuatarea culpabilă (nejustificată ) a obligaţiilor sale.
Răspunderea civilă contractuală nu se poate angaja atunci
cînd ea este justificată de anumite împrejurări.
1. Vinovăţia debitorului, în cazul obligaţiei de rezultat este
prezumată. Prezumţia este relativă putând fi înlăturată.
Legea prezumă vinovăția debitorului, care derivă din
neobţinerea rezultatului pe care părţile l-au urmărit. Debitorul este
prezumat în culpă şi creditorul este dispensat să dovedească vinovăţia
lui atât timp cât a dovedit faptul neobţinerii rezultatului
2. În cazul obligaţiei de mijloace vinovăţia debitorului
trebuie dovedită de creditor, necorespunzându-i nici o prezumţie de
culpă. Neobţinerea rezultatului nu îl prezumă în mod automat vinovat pe
debitor.
Aprecierea comportării debitorului în executarea obligaţiei
contractuale se face după un criteriu obiectiv care impune compararea
activităţii acestuia cu a unei persoane diligente care acţionează cu
responsabilitate faţă de interesele societăţii subordonându-şi conduita
exigenţelor impuse de lege şi bunelor moravuri.
3.1.4. Controverse în doctrina contemporană privind
răspundrea contractuală
În liteartura juridică de specialitate, unii autori, mai ales în
doctrina franceză, au propus demontarea conceptului de răspundre
contractuală. Alţi autori au susţinut că răspundrea contractuală este
inaptă să asigure mijloacelor pe care le creditorul le are la îndemână
pentru a-şi asigura beneficiile pe care le presupune contractul. De

5
aceea, aceşti autori au susţinut că ideea de răspundre contractuală ar fi
inutilă (pentru mai multe detalii L. Pop tratat...op.cit., Fr. Terré, Ph.
Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les Obligation, editura Dalloz, paris
2013).
În doctrina română, în mod tradiţional s-a arătat că răspundrea
contractuală este un concept bine conturat şi utilizat în mod larg în
jurisprudenţa şi cu un spaţiu distinct de aplicaţie fiindu-i ataşat un regim
derogatoriu în raport cu regimul răspunderii civile delictuale.
Răspunderea civilă contractuală se particularizează prin nivelul întinderii
obligaţiei de reparare, la nivelul prescripţiei sau al clauzelor de
nerăspundere.
Uneori, chiar situaţiile derogator, în cazul în care neexecutarea
obligaţiilor se face în mod doloziv, unii autori susţin că trebuie părărsit
domeniul contractual şi este angajată răspunderea civilă delictuală, care
presupune şi acordarea de despăgubiri pentru prejudicii imprevizibile.
În cazul unor contracte încheiate cu profesionişti, regimul juridic
de răspundere se îndepărtează de la răspunderea sa contractulă,
constituindu-se în regimuri juridice de răspundere profesională,
derogatorii de la răspunderea contratuală.
Credem, că nu putem nega caracterul autonom al răspunderii
civile contractulei, caracterul satisfactoriu şi reparatoriu la acesteia şi
rolul său în realizarea stabilităţii şi dinamismului specific al raporturilor
juridice civile.
Răspundrerea civilă contractuală este:
- remediu pentru neexecutarea contractului civil:
- modalitate de reparare a prejudiciului cauzat creditorului
prin neexecutare;
- executare prin echivalent a obligaţiilor contractuale
asumate, expresie a forţei obligatorii a contractului civil
3.1.5. Răspunderea contractuală pentru fapta altei persoane
În principiu răspunderea civilă contractuală are caracter
personal şi direct , totuşi în anumite circumstanţe de poate discuta şi de
o răspundere contractuală pentru fapte altei persoane. De exemplu
încălcarea obligaţiei de securitate rezultate dintr-un contract privind
servicii medicale executate de către un angajat al medicului.
Răspundrea contractuală pentru fapta latei persoa ne estre
reglementetă în art. 1519 din Codul civil şi prezintă anumite
particularităţi:
- obligaţia contractuală a debitorului să se execute prin altul;
trebuie să fie o obligaţie persoanlă a debitorului, dar care împlică în
executarea ei un terţ;

6
 - terţul intrepus în executarea contractului să fie desemnat în
mod voluntar de către creditor;desemnarea volunară se deduce de
regulă din contextul juridic al executării contractului;
- absenţa de scutire de răspundere a debitorului de către
creditorul său contractual;
- neexecutarea obligaţiilor contractuale ale debitoruluii principal
să constituie o faptă ilicită şi culpabilă a terţului interpus;
Teoria răspundrii contractuale pentru fapta altuia este relativ
nouă în doctrina românească.
Codul civil prevede câteva situaţii de răspundere
contractuală pentru fapta altuia:
- art. 1805-1808 din Codul civil referitor la locaţiune se deduce
că în cazul sublocaţiunii, locatarul principal va răspunde de execuatarea
obligaţiilor sublocatarului faţă de locator,
- art. 2023 din Codul civil referitor la contractul de mandat se
deduc două reguli de răspundre pentru fapta latei persoane în cazul în
care mandatarul şi-a substutuit o persoană în executarea mandatului:
a.dacă substituirea nu a fost autorizată de mandant, mandatarul
răspunde pentru actele persoanei pe care şi-a substituit-o ca şi cum le-ar
fi îndeplinit singur;
b.dacă substituirea a fost autorizată de mandant, mandatarul nu
răspunde decât pentru diligenţa cu care a ales persoana pe care şi-a
substituit-o şi i-a dat instrucţiuni privind executarea mandatului;
- art. 1852 din Codul civil referitor la contractul de antrepriză,
când antrprenorul a încreinţat unuia sau mai multor antreprenori
executarea unor părţi sau elemente ale lucrării sau sau serviciilor,
răspunde pentru fapta subantreprenorului la fel ca pentru fapta proprie;
- art. 2127-2130 din Codul civil se deduce existenţa unei
răspunderi a hotelierului pentru fapta prepuşilor săi contractuali;
- art. 18 din O.U.G. 107/1999 privind activitatea de
comecializare a pachetelor de servicii turistice unde se prevede că
agenţia de turism cu care s-a contractat răspunde pentru executarea
obligaţiilor contractuale chiar şi atunci când trebuiau executate de o altă
agenţie;

3.2. Remediile neexecutării contractului

3.2.1. Noţiunea de remedii ale neexecutării contractelor

Prin sintagma „remedii ale neexecutării contractelor”
înţelegem drepturile de care poate uza creditorul atunci când debitorul
său nu şi-a executat prestaţiile asumate.
În Codul civil anterior, unele dintre drepturile cerditorului care nu
şi-a realizat creanţa se numeau „sancţiuni ale neexecutării” .

7
 Doctrina contemporană mai nouă, subliază necesitatea de a se
renunţa la terminologia anterioară întrucât nu este adecvată, ideea se
sancţiune are o altă conotaţie care nu-şi găseşte aplicabilitatea în dreptul
civil când părţile au o poziţie de egealitate între ele.
Remediile neexecutării se găsesc în Titlul V ,Capitolul II, al
Cărțiia V a Codului civil denumit „Executarea silită a obligaţiilor”, dar şi
în alte articole1516-1557.
3.2.2. Principiile care guvernează invocarea remediilor
Principile care guvernează invocarea remediilor neexecutării
sunt:
-principiul dreptului la o executare conformă;
- principiul neexecutării pretgațiilor, temei al invocării unui
remediu al nenexecutării;
- principiul „favor contractus”
- principiul punerii în întârziere;
- principiul cumulului remediilor;
- principiul cenzurii clauzelor privind remediile;
1. Potrivit principiul dreptului la o executare conformă,
creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a
obligaţiei (art. 1516 din Codul civil). Executarea conformă presupune
executarea din perspectiva a trei dimensiuni a obligaţiilor asumate şi
anume executarea cantitativă şi calitativă şi în termen a obligaţiilor.
Neconformitatea executării semnifică încălcarea oricăreia dintre
celed trei dimensiuni privtoare la executare şi în consecință antrenerea
răspunderii contractuale.
2. Potrivit principiului neexecutării condiţie fundamentală a
invocării remediilor este existenţa unei neexecutări chiar şi una
nesemnificativă, totuşi suficient de important pentru creditor.
Din acest punct de vedere pentru invocarea unui remediu
trebuie să fie avute în vedere următoarele criterii:
- graviatatea neexecutării care se apreciază în raport cu natura
contractului şi cu alte elemente;
- elementul vinovăţiei care trebuie să fie prezent, legiuitorul
făcând referire la acesta;
- neexecutarea trebuie să fie nejustificată; atunci când debitorul
invocă o un motiv justificativ permis de lege, creditorul nu va mai putea
să invoce vreun remediul al neexecutării;
- neexecutarea să nu fie imputabilă creditorului în sensul că
acesta să fi obstrucţionat în vreun fel posibilitatea executării;
3. În conformitate cu principiul favor contractus creditorul
are dreptul de a obţine executarea în natură a obligaţiei, chiar dacă
aceasta ar fi deosebit de oneroasă pentru debitor. Fundamentarea
executării în mod prioritar a obligaţiei în natură o găsim în principiul forţei

8
obligatorii a contractului. Legiuitorul român a consacrat în conținutul
Codului civil acest principiu (art. 1516, art. 1527 din Codul civil).
Limitarea principiului este posibilă doar atunci când debitorul se află într-
o imposibilitate fortuită de executare.
Principiul executării în natură presupune o anumită ierarhie a
invocării remediilor şi respectarea unor reguli prevăzute de legiuitor:
- rezoluţiunea poate fi invocată doar dacă neexcutarea este
însemnată, aşa cum rezultă din interperetarea disoziţiilor art. 1551 din
Codul civil;
- posibilitatea acordării termenului suplimentar de executare
(art. 1521 din Codul civil);
- obligativitatea punerii în întârziere pentru invocarea
rezoluţiunii unilaterale (art. 1552 din Codul civil;
- prevalenţa rezoluţiunnii parţiale, dacă ea este posibilă ţn
cazul neexecutării chiar neesenţiale a obligaţie (art. 1549);
4. Principiul punerii în întârziere seminfică faptul că pentru
invocarea oricărui remediu trebuie ca în mod obligatoriu creditorul
să fi procedat la punerea în înârziere a debitorului şi acordarea unui
termen suplimentar de executare, aşa cum se deduce din
interpretarea unor dispoziţii ale Codului civil (art. 1516, art. 1521, art.
1522). De la acestă regulă există şi excepţii atunci când debitorul este
pus de drept în întârziere în cazurile prevăzute expres și limitativ în art.
1523 din Codul civil.
5. Principiul cumulului remediilor poate fi aplicabil dacă sunt
respectate următoarele reguli:
- remediile pot fi cumulate cu condiţia de a nu fi incompatibile;
- dreptul la daune-interese se poare cumula cu orice alt
remediu;
- creditorul poate să opteze asupra remediului pe care-l
consideră favorabil lui, dar opţiunea sa nu este irevocabilă, el putând să
o schimbe;
Principiul cumulului remediilor nu este prevăzut expres şi
regulile sunt deduse pe cale de interpretare din dispoziţiile Codului civil.
6. Principiul cenzurii clauzelor privind remediile semnifică
luarea în considerare în exercitarea dreptului de a invoca drept remediu
clauzele care restricţionează sau conferă drepturi suplimentare
creditorului: pactele comisorii, clauza penală, clauzele de nerăspundere
etc.
Cenzura clauzelor privind remediile este guvernată de
următoarele reguli:
- clauzele care exclud sau limitează anumite remedii vor fi
analizate în raport cu clauzele de înlăturare sau limitare a răspunderii;

9
 - clauzele care exclud sau limitează anumite remedii pecum şi
clauzele care extind sfera remediilor sunt supuse controlului judiciar şi
atunci când se constată că sunt abuzive aplicarea lor va fi înlăturată;
3.2.3. Clasificarea remediilor
În doctrină remediile sunt clasificate în:
- remedii naturale – cele care duc la atingerea scopului
executării cum sunt: termenul suplimnetar de executare, executarea
silită în natură, îndreptarea sau corectarea executării, repararea sau
înlocuirea şi excepţia de neexecutare;
- remedii substitutive – care duc la atingerea rezultatului
contractului cum sumt: rezoluţiunea, rezilierea, reducerea
prestaţiilor şi daunele-interese;

3.3. Termenul suplimentar de executare

3.3.1. Noţiune. Mecanismul de realizare

Remediului natural al termenului suplimentar de executare nu-i
este consacrat un articol distinct în Codul civil, dar el este prevăzut mai
mult ca o condiţie a invocării celorlaltor remedii, iar legiuitorul face
vorbire despre el în mai multe texte în Codul civil (art. 1521-1526 din
Codul civil).
Termenul suplimentar de executare constă în obligaţia
creditorului, în ipoteza ajungerii obligaţiei la scadenţă fără să fi fost
executată, să acorde debitorului un termen suplimentar în care
acesta să-şi execute obligaţiile contractuale(art. 1522 alin.1 din Codul
civil).
În cazul în care prin notificare creditorul nu a stabilit un termen
de executare sau a stabilit u termen prea scurt, debitorul ve beneficia de
un termen rezonabil. Termenul suplimentar de executare reprezintă un
remediu prealabil oricăruia alt remediu prevăzut de Codul civil
Instituţia termenului suplimentar de executare se regăseşte şi în
alte legislaţii. Scopul practic al termenului suplimnetar de executare este
acela de protecţie a debitorului.
3.3.2. Condiţiile termenului suplimenrtar de executare
Din analiza dispoziţiilor legale rezultă care sunt condiţiile
termenului suplimentar de executare:
- punerea în întârziere trebuie făcută numai în scris (art.
1522 din Codul civil) şi comunicată debitorului prin orice mijloc de
comunicare ce asigură dovadă: executor judecătoresc, fax, e-mail, poştă
etc.; se poate realiza şi direct prin cererea de chemare în judecată, dar
în cazul executării în termen rezonabil a obligaţiei de către debitor până
la prima zi de înfăţişare, creditorul pierde dreptul de a obţine cheltuielile
de judecată efectuate;

10
 - punerea în întârziere trebuie să includă un termen
rezonabil de executare în raport cu natura obligaţiei ce urmează să fie
executată, în caz contrar debitorul are oricum un termen de executare
rezonabil şi îşi poate executa prestaţia;
3.3.3. Execepţii de la regula suplimentar de executare
(punerea în întârziere de drept)
Punerea în întârziere nu este obligatorie atunci când
debitorul este pus de drept în întârziere, iar creditorul poate uza de
drept de celelalte remedii. Aceste situaţii sunt prevăzute la art. 1523
din Codul civil:
- dacă printr-o clauză contractuală s-a prevăzut expres că
îndeplinirea termenului contractual produce efectul punerii în
întârzire de drept, iar creditorul poate cere rezoluţiunea (în cazul
pactelor comisorii de gradul III şi IV);
- dacă o dispoziţie legală prevede expres punerea de drept
în întârziere;
- dacă obligaţia debitorului nu putea fi executată în mod util
decât într-un anumit interval de timp (ex. în cazul obligaţiilor de
întreţinere);
- dacă prin fapta sa debitorul a făcut imposibilă executarea
în natură a obligaţiei;
- dacă debitorul s-a manifestat îndoielnic faţă de cerditor
intenţia de a executa obligaţia (ex. în cazul obligaţiilor cu executare
succesivă debitorul neglijază în mod repetat să-şi indeplinească
obligaţiile);
- dacă nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de
bani;
- dacă obligaţia s-a născut din săvârşirea unei fapte ilicite
extracontractuale;
3.3.4. Efectele punerii în întârziere
Acordarea termenului suplimentar de executare reprezintă:
- un remediu prealabil oricărui alt remediu;
- un mijloc indirect de dovadă a refuzului debitorului de a
executa obligaţia;
Punerea în întârziere produce următoarele efecte:
- suspendarea dreptului creditorului la remediul executării
silite în natură, a rezoluţiunii, a reparării sau înlocuirii;
- debitorul răspunde de la data punerii în întârziere de orice
pierdere cauzată chiar şi în caz fortuit, mai puţin când aceasta
exonerează de răspundere;
- când debitorul a făcut o ofertă de executare, chiar dacă nu
a respectat întocmai condiţiile punerii în întârziere, dar creditorul a

11
refuzat-o, debitorul nu poate fi pus în întârziere şi creditorul nu mai
poate invoca celelalte remedii;
- în cazul solidarităţii pasive, punerea în întârziere a unui
codebitor solidar va produce efecte faţă de toţi ceilalţi codebitori;
- în cazul solidarităţii active, punerea în întârziere efectuată
de un cocreditor solidar produce efecte ca şi când ar fi fost
efectuată de către toţi cocreditorii solidari;

3.4. Executarea silită în natură

3.4.1. Noţiune
Executare silită în natură este o consecinţă a principiului
forţei obligatorii a contractului, fiecare parti fiind îndreptăţită să
obţină executare în natură, în calitatea şi cantitatea şi întocmai a
obligaţiei, cum s-a stabillit prin contract, iar debitorul este ţinut să o
execute întocmai. În art. 1516 din codul civil se prevede: „creditorul are
dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei”
Instituţia executării silite în natură este reglementată în art.1527-
1529 din Codul civil.
Executare silită în natură intervine:
- când debitorul nu-şi execută voluntar obligaţiile asumate;
- chiar şi când ea este deosebit de oneroasă pentru debitor;
- chiar dacă ar fi mai utilă înlocuirea ei cu un alt remediu
cum ar fi daunele-interese;
Creditorul nu poate fi constrâns să recurgă la un alt remediu
când el este interesat doar de obținerea executarii silite în natură. În
funcţie de natura obligaţiei, executarea silită în natură prezintă anumite
caracteristici.
3.4.2. Executare silită a obligaţiei de a face şi a obligaţiilor
de praestare
Pentru a solicita executarea silită în natură este necesară
punerea în întârziere a debitorului să-şi execute prestaţia şi acordarea
termenului suplimntar de executare.
Remediul executării silite în materia obligaţiilor de praestare
include şi remediile înlocuirii sau al reparării precum şi orice
remedii în cazul unei executări defectuoase (art. 1527 din Codul civil)
sau pe cel al corectării executării.
Creditorul este îndreptăţit să utilizeze orice mijloace care ar
duce la remedierea executării cum ar fi cumpărarea unui substitut în
vederea executării conforme.
3.4.3. Executarea silită a obligaţiei de a face
Executare silită a obligaţiilor de a face se realizează într-un
mod specific şi chiar indirect. Obligaţia de a face nu trebuie să ducă

12
la constrîngerea debitorului la fapta proprie pentru că s-ar aduce o
gravă atingere a libertăţii individuale, de aceea se realizează cel mai
adesae în mos indirect:
- a. în cazul obligaţiilor de a pune la dispoziţia creditorului a
unui bun cum este cazul obligaţiei de predare se poate proceda la
predarea unui substitut sau prin remediere sau reparare;
- b. restul obligaţiilor de a face nu pot fi în principui
executate silit, dar creditorul poate să execute el însuşi obligaţia ori
să dispună pe cheltuiala sa să se excute; el poate recurge la plata
amenzilor cominatorii. Executare de către creditor sau „autorizarea
creditorului” cum i se mai spune sau „apelarea la un terţ” sunt remedii
alternative.
Debitorul va fi obligat la plata echivalentului prestaţiei
creditorului sau prestaţiei terţului. În aceste ipoteze de fapt obligaţia
creditorului se poate realiza prin echivalent (art. 1528 din Codul civil).
3.4.4. Executarea obligaţiei de a nu face
În cazul acestor obligaţii nu putem vorbi de o executare
silită în natură datorită specificului lor. Încălcarea obligaţiei negative
de a nu face ceva presupune înlăturarea sau ridicarea a ceeea ce s-a
efectuat prin nesocotirea obligaţiei. De exemplu încălcarea obligaţiei de
a nu construi până la o anumită distanţă asumată contractual semnifică
ridicarea, înlăturarea construcţiei executate cu nesocotirea obligaţei
asumate ceea ce presupune în mod larg autorizarea creditorului de a
remedia încălcarea sau apelarea la un terţ urmată de constrângerea
debitorului la plata cheltuieli făcute cu manoperele menţionate anterior.

3.5. Excepţia de neexecutare

3.5.1. Noţiune. Reglementare.

Excepţia de neexecutare sau exceptio non adimpleti
contractus cum mai este cunoscută este reglementată în Codul civil în
capitolul consacrat remediilor neexecutării, fiind o cauză justificativă de
nerespectare a principiului forţei obligatorii a contractului sinalagmatic.
Ea este generată de caracterul interdependent şi reciproc al obligaţiilor
contractelor sinalagmatice, de regula simultaneităţii executării
prestaţiilor, de aceea majoritatea autorilor români o tratează la capitolul
privind efectele speciale ale acestor categorii de contracte.
Excepţia de neexecutare reprezintă mijlocul juridic de
apărare aflat la dispoziţia uneia dintre părţile contractului
sinalagmatic pe care o poate opune celeilalte parti, dacă îi cere să-
şi execute prestaţiile sale, deşi ea însăşi nu şi le-a executat.
Excepţia de neexecutare operează în favoarea părţii care o
invocă fără intervenţia instanţei.

13
 Excepţia de neexecutare poate fi invocată ca mijloc de apărare
în instanţă a pârâtului.
Reglementarea excepţiei de neexecutare o găsim în art. 1556
din Codul civil care dispune: „atunci când obligaţiile născute dintr-un
contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părţi nu execută sau
nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură
corespunzătoare, să refuze executare propriei obligaţii, afară de cazul în
care din lege, din voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte
este obligastă să mai întâi”. Articolul citat este definiţia legală a excepţiei
de neexecutare
Conţinutul concret al excepţiei de neexecutare se deduce şi
din alte articole ale Codului civil.
Excepţia de neexecutare este cunoscută şi de alte sisteme de
drept.
3.5.2. Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare
Pentru a putea să fie invocată excepţia de neexecutare trebuie
să fie îndeplinte cumultiv următoarele condiţii:
- a. obligaţiile reciproce ale părţilor să aibă temeiul în
acelaşi contract sinalagmatic, altfel spus între obligaţiile reciprpce să
existe o legătură de drept;
- b. să existe o neexecutare a obligaţiilor, chiar parţială,
însă suficient de importantă; cauza neexecutării poate fi imputată
debitorului, chiar şi unui unui caz de forţă majoră temporară; dacă
evenimentul de forţă majoră este permanent nu se pune problema
excepţiei de neexecutare, ci a încetării contractului ca urmare a
imposibilităţii fortuite de executare;
- c. neexecutarea să nu se datoreze celui care invocă
excepţia; neexecutarea imputabilă creditorului constituie un impediment
de invocare a oricărui remediu
- d. contractul să presupună regula executării simultane a
obligaţiilor;
- e. ambele obligații trebuie să fie exigibile (să fi ajuns la
scadență)
3.5.3. Efectele excepţiei de neexcutare
Excepţia de neexecutare produce următoarele efecte:
a. invocarea excepţiei de neexecutare antrenează
suspendarea executării prestaţiei celui care o invocă, în mod practic
el beneficiază de un termen care amână executare obligaţiei sale,
contractul rămâne provizoriu neexecutat. În această situţie se suspendă
aplicabilitatea forţei obligatorii a contractului şi creditorul care nu-şi poate
realiza dreptul său de creanţă își asumă supportarea riscurilor
contractuale;

14
 Dacă a fost acţionată în justiţei partea pentru că nu şi-a executat
obligaţia, ea poate opune această excepţie reclamantului şi instanţa va
constata că sunt îndeplinirte condiţiile exercitării ei. Excepţia de
neexecutare invocată în faţa instanţei are efect extinctiv al acţiunii civile
promovate, pe care instnța o va fi respinge
b. poate fi opusă numai celeilalte părţi astfel că partea nu va
putea fi obligată la plata de daune interese pentru neexecutare. Pe cale
de excepţie poate fi opusă şi altor părţi care ar avea interesul executării
obluigaţiei cum ar fi terţul beneficiar al unei stipulții conţinute de contract.
3.5.4.Natura juridică a excepţiei de nenexecutare
Excepţia de neenxecutare este:
- mijloc preventiv de apărare prin care se realizează protecţia
părţii care o invocă;
- mijloc de presiune cu efect cominator eficace, pentru că
determină partea căreia i se opune să-şi execute obligaţia.

3.6. Rezoluţiunea contractelor sinalagmatice

3.6.1. Noţiune. Reglemntare. Domeniu de aplicare

Rezoluţiune este un remediu al neexecutării obligaţiilor unui
contract sinalagmatic şi este generată de specificul acestor contracte.
Instituţia rezoluţiunii este un efect special al contractului
sinalgmatic cu executarea instantanee, generat de caracterul
interdependent şi reciproc al prestaţiilor părţilor unui asemenea
contract şi o consecinţă al forţei obligatorii a acestuia.
Rezoluţiunea constă în desfiinţarea contractului, la cererea
unei părţi care şi-a executat sau a fost pe cale să şi execute
ptrestaţiile, întemeiată pe considerentul că cealaltă parte nu şi-a
executat prestaţiile asumate.
Din punct de vedere al efectelor produse, rezoluţiunea
operează pentru viitor cât şi pentru trecut având efect ex nunc şi ex
tunc, părţile fiind puse în situaţia anterioară încheierii contractului.
În acelaţi timp este o sancţiune şi un remediu la dispoziţia uneia dintre
părţile contracului împotriva părţii de rea-credinţă. Rezoluțiuea produce
efecte distructive totale în privința contractului
Atunci când efectele contractului se vor desfiinţa pentru viitor ex
nunc şi vor fi păstrate efectele produse anterior suntem în prezebţa
rezilierii. Ceea ce deosebeşte rezilierea de rezoluţiune este caracterul
desfiinţării pentru viitor a contractului, altfel spus are efecte distructive
pentru viitor.
Rezoluţiunea sau rezilieira reprezintă o opţiune, un drept al
părţii de bună-credinţă de care poate să uzeze de exercitarea ei dacă

15
 este în interesul său, dacă-i este favorabilă. Din această perspectivă
amintim că rezoluţiunea/rezilierea are caracter facultativ.
În literatura juridică de specialitate se arată că rezoluţiunea
pentru neexecutare este o tehnică originală de desfiinţare a contractului
care sancţionează forţa obligatorie a sa (L. Pop, op. cit. (tratat).
În Codul civil, instituţia rezoluţiunii este reglementată la art.
1549-1554.
Art. 1549 din codul civil dispune: „dacă nu cere executarea silită
a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiune sau după
caz la rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se
cuvin” .
Codul civil anterior care nu reglementa expresis verbis
rezoluţiunea, dar prevedea câteva aplicaţii în art. 1020 – 1021, 1370,
1646 - 1647 C.civ şi în art. 67 din C. Comercial.
Rezoluţiunea se aplică doar contractelor sinalagmatice. Codul
civil cuprinde o serie de reglementări care derogă de la regimul juridic al
rezoluţiunii în privinţa anumitor contracte:
- rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru neplata
preţului sau pentru vicii ascunse;
- rezolzuţiune contractului de locaţiune pentru vicii ascunse ori
pentru lipsa calităţilor obiectului locaţiunii;
Codul civil cuprinde reglementări derogatorii de la regimul
rezoluţiunii în cazul unor contracte pe care doctrina le denumeşte
excepţii propriu-zise cum sunt:
- rezoluţiunea contractului de întrerţinere poate fi pronunţa
numai de către instanţa de judecată (art. 2263 din Codul civil);
- rezoluţiune nu poate fi aplicată contractului de joc şi prinsoare
(jocuri de îndemânare);
- rezoluţiunea nu se aplică nici contractelor unilaterale cu titlu
oneros cunoscute sub denumirea de contrate sinalagmatice imperfecte;
3.6.2. Felurile (tipurile) rezoluţiunii
Din analiza dispoziţiilor Codului civil rezultă că partea
îndreptăţită să solicite rezoluţiunea poate opta între două tipuri:
- rezoluţiune judiciară prin acțiunea în justiție solicitată
instanţei care este pronunţată printr-o hotărâre judecătorească;
- rezoluţiunea unilaterală extrajudiciară care operează fără
intervenţia instanţei de judecată sau care poate opera deplin drept dacă
părţile au convenit în acest fel sau în cazurile anume prevăzute de lege;
Din dispoziţiile art. 1550 Cod civil rezultă: „rezoluţiune poate fi
dispusă de instanţă, la cerere, sau ,după caz, poate fi declarată
unilateral de către partea îndreptăţită. De asemenea, în cazurile
prevăzute de lege sau dacă părţile au convenit astfel, rezoluţiunea poate
opera de plin drept” .

16
 Rezoluţiunea extrajudiciară poate fi:
- rezoluţiune de drept legală când legea prevede că
neexecutarea obligaţiilor contractuale antrenează rezoluţiunea
contractului;
- rezoluţiunea de drept convenţională care se întemeiază pe
pactelor comisorii, care sunt clauze de rezolutorii inserate de părţi în
contract;
De asemenea putem distinge între:
- rezoluţiune totală ale cărei efecte se întind asupra întregului
contract desfiinţându-l în totalitate;
- rezoluţiune parţială care pote produce efecte nu mai asupra
anumior consecinţe produse de contract;
Rezoluţia unilaterală extrajudiciară este o noutate în sistemul
de drept românesc care permite creditorului, chiar în lipsa unui pact
comisoriu, să invoce rezoluţiune contractului fără să recurgă la acţiunea
în justiţie, atunci când sunt îndeplinite condiţiile specifice.
3.6.3. Condiţiile rezoluţiunii
pentru ca rezoluțiunea să poată produce efecte trebuie
îndeplinite următoarele cerințe:
- a. neexecutarea să fie însemnată şi aceasta se deduce din
conţinurtul art. 1551alin 1 din Codul civil în care se dispune: „creditorul
nu are dreptul la rezoluţiune atunci când nenexcutarea este de mică
însemnătate”.
Înţelegem prin neexecutare însemnată cea care este
determinantă, esenţială când îl lipseşte pe creditor de ceea cear fi fost
îndreptăţit să beneficieze în urma contractului.
Cotractele plurilaterale pot fi rezoluţionate dacă
neexcutarea obligaţiei faţă de una dintre părţile contractului este
semnificativă sau dacă nexecutarea vizează toate părţile
contractante.
În cazul contractelor cu executare succesivă neexecutarea
neînsemnată, dar repetată, antrenează rezoluţiunea contractului.
- b. neexecutarea să vizeze o obligaţie contractuală fiind
excluse obligaţiile născute în faza precontractuală.
- c. neexecutarea trebuie să fie suficient de gravă să vizeze
obligaţii principale sau chiar accesorii.
3.6.4. Rezoluţiunea judiciară
Rezoluţiune judiciară o dispune instanţa de judecată, chiar
şi atunci când s-ar putea invoca rezoluţiunea unilaterală şi chiar când a
fost stipulată printr-un pact comisoriu, dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege.
Condiţiile rezoluţiunii judiciare sunt:

17
 - a. neexecutarea însemnată a obligaţiei ca şi condiţie unică
substanţială (de fond);
- b. debitorului să i se fi acordat un termen suplimetar de
executare ca şi condiţie formală;
În cazul punerii de drept în întârziere, acordarea unui termen
suplimentar de executare nu mai este necesară. Când creditorul a
formulat direct cererea de chemare în judecată, fără acordarea
termenului suplimentar de executar, instanţa din oficiu (prin propria
voință în cocordanță cu prevederile legale) îi acordă un astfel de termen.
3.6.5. Declaraţia unilaterală de rezoluţiune
Declaraţia unilaterală de rezoluţiune reprezintă un drept
potestativ stipulat în favoarea creditorului care nu şi-a primit prestaţia.
Este prevăzută de art. 1552 din Codul civil în care se dispune:
„rezoluţiunea sau rezilierea poate avea loc prin notificarea scrisă a
debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se află în
întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin
punerea în întârziere”.
Condiţiile declaraţiei unilaterale de rezoluţiune:
- a. existenţa unei neexecutări însemnate – condiţie ede fond;
- b. punerea în întârziere a debitorului şi acordarea
termenului suplimentar de executare; în cazul în care operează
punerea de drept în întârziere nu se mai pune problema termenului
suplimnentar de executare.
- c. declaraţia unilaterală de rezoluţiune – reprezintă o
manifestare unilaterală de voinţă prin care creditorul îşi exprimă
dorinţa de a desfiinţa contractul; pentru a produce efecte juridice
trebuie ca să fie făcută în termenul de prescipţie, iar dacă se referă la
contracte care sunt supuse publicităţii, trebuie înscrisă în cartea funciară
sau în alte registre publice.
- d. notificarea rezoluţiunii care se realizează prin
comunicarea declaraţiei de rezoluţiune debitorului;
3.6.6. Rezoluţiune convenţională
Rezoluţiunea convenţională poate fi stipulată în contract
sau printr-o convenţie ulterioară care completează şi face parte
integrantă din contract. Acordul părţilor pentru rezoluţiune este inversul
celui pentru ca actul juridic încheiat să produce efecte, pentru că este
exprimat în scop distructiv.
Clauzele de rezoluţiune sau rezolutorii se mai numesc şi
pacte comisorii. Rezoluţiunea convenţională se întemeiază pe pactele
comisorii stipulate de părţi. Părţile pot stipula clauze de rezoluţiune în
temeiul principiului consensualismului care guvernează libertatea
contractuală.

18
 Rezoluţiunea convenţională în principiu este obligatorie,
dar părţile prin voinţă mutuală pot denunţa (renunța) clauzele de
desfiinţare inserate.
Pentru a produce efecte rezolutorii pactele comisori trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii de valabilitate:
- 1. să fie transparente în sensul că au fost stipulat în mod
expres şi neîndoielnic şi nu sunt abuzive;
Cenzura caracterului transparenţei pactului comisoriu revine
înstanţei.
- 2. să fie invocate cu bună-credinţă;
- 3. neexecutare definită prin pactul comiosoriu să se fi
produs şi să fie suficient de gravă
- 4. notificarea specializată a debitorului se referă aducerea
la cunoştinţa debitorului prin intermediul unei notificări a faptul că a
invocat rezoluţiunea şi condiţiile în care operează.
Trebuie să distingem în raport cu conţinutul pactului
comisoriu:
- dacă pactul defineşte neexecutarea şi că rezoluțiunea
operează de drept, nu mai este necesară punerea în întârziere;
- dacă pactul condiţionează că rezoluţiunea operază doar
după punerea în întârziere se va realiza condiţia stipulată;
De regulă prin pactele comisorii se înlătură exigenţa punerii în
întârziere.
3.6.7. Reducerea prestaţiilor
Reducerea prestaţiilor este de fapt o rezoluţiune parţială şi
intervine în ipoteza în care neexecutarea e nu este suficient de
însemnată. Se deduce din art. 1551 alin 2 din Codul civil care dispune:
„el (creditorul) are dreptul la reducerea proporţinală a prestaţiilor sale
dacă, după împrejurări aceasta este posibilă” şi operează atunci când nu
poate fi invocată rezoluțiunea pentru că nu este îndeplinită condiţia
neexecutării însemnate a prestațiilor; dacă nu poate opera nici
reducereea prestațiilor, creditorul poate obţine doasr daune interese.
Pentru a se solicita reducerea prestaţiilor trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
- existenţa neexecutării- condiţie de fond- care să fie
neesenţială;
- posibilitatea obiectivă a reducerii prestaţiei în sensul ca
obligaţia să nu fie indivizibilă – condiţie substanţială;
- punerea în întârziere a debitorului şi acordarea unui
termen suplimentar de executare;
3.6.8. Rezoluţiunea anticipată
Rezoluţiunea anticipată nu este reglementată de legiuitorul
român. Pe cale de interpretare, ea ar putea opera când obligaţia

19
debitorului este afectată de un termen suspensiv şi din diferite motive
este debitorul estedecăzut din termen şi obligaţia devine exigibilă,
iar acesta nu o execută, atunci creditorul poate invoca rezoluţiunea
aniticipată.
Se mai poate pune problema rezoluţiunii anticipate şi cînd
debitorul este pus în întârziere de drept, dacă a manifestat
îndoielnic faţă de creditor intenţia de a executa obligaţia. De
asemenea şi când debitoul refuză sau neglijează să execute obligaţia
cu caracter succesiv în mod repetat.
3.6.8. Rezilierea
Rezilierea reprezintă o rezoluţiune care nu are caracter
retroactiv, efectele ei producându-se pentru viitor, ex nunc. Pot fi reziliate
contractele cu executare succesivă
Pentru ca să opereze rezilierea trebuie să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
- neexecutarea să fie însemnată şi repetată ;
- să fie îndeplinite condiţiile formale ale rezoluţiunii
unilaterale sau ale celei judiciare;
3.6.9. Efectele rezoluţiunii
Efectele rezoluţiunii sunt similare cu cele ale nulităţii şi
principiul care le guvernează este cel al restituirii prestaţiilor.
a. Efectele rezoluţiunii între părţi:
- naşterea obligaţiei de restituire a prestaţiilor de care au
beneficiat- operează ca restotutio in integrum:
- fiecare parte este obligată să restituie în natură prestaţia
de care a beneficiat;
- restituirea în natură presupune restituirea a prestaţiei aşa
cum a primit-o iniţial;
- când restituirea în natură nu mai este posibilă restituirea
se va face prin echivalent;
- persoanele incapabile restituie prestaţiile numai în limita
îmbogăţirii lor;
- restiuirea prin echivalent pote fi dublată de obținerea de daune
interese când creditorul a suferit un prejudiciu;
b. Efectele rezoluţiunii faţă de terţi
Regula de bază care guvernează efectele rezoluţiunii faţă de
terţi este cea a desfiinţării drepturilor acestora constituite de
dobânditorul iniţial între momentul încheierii contractului şi cel al
intervenţiei rezoluţiunii (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis).
De la regula de mai sus există excepţii:
- acţiune în restituire nu poate opera faţă de terţul
dobânditor, dacă regulile în materia carților funciare îl împedică să

20
o facă, respectiv în cazul prescrierii dreptului la acţiune în
rectificare de carte funciară;
- acţiunea de restituire nu poate fi promovată împotriva
dobânditorului de bună-credinţă a unui bun mobil, dacă acesta
dovedeşte că a dobândit dreptul de proprietare prin posesie de
bună-credinţă;
- acţiune în restituire nu poate fi promovată faţă de terţul
care a uzucapat bunul;
- toate actele juridice vor fi menţiunte dacă au fost în
beneficiul unui terţ de bună-credinţă, cu excepţia celor de dispoziţie
şi celor cu executare succesivă care vor fi menţinute cel mult un an
de la data desfiinţării titlului constituitorului;

3.7. Executarea obligaţiei prin echivalent

3.7.1. Noţiune
Concepţia tradiţională asupra răspunderii civile contractuale se
confundă în realitate cu executarea prin echivalent, chiar dacă uneori se
utilizează termenul de răspundere pentru toate remediile care presupun
o neexecutare din partea debitorului.
Executarea prin echivalent reprezintă plata unei sume de
bani cu titlu de despăgubire care înlocuieşte executarea obligaţiei,
sumă care acoperă prejudiciul încercat de către creditor prin
neexecutare obligaţiei de către debitor. Suma de bani pe care o
plăteşte debitorul poartă nu mele de daune-interese.
Daunele-interese sunt definite în doctrină ca fiind despăgubiri
în bani pe care debitorul este îndatorat să le plătească, în scopul
reparării prejujdiciului suferit de creditor ca urmare a nenexutării
culpabile a obligaţiilor contractuale.
În momentul când sunt îndeplinite condiţiile răspunderii
contractuale se naşte dreptul creditorului de a pretinde plata daunelor-
interese. Prin intermediul lor creanţa iniţială este înlocuită creanţa de a
plăti o sumă determinată de bani.
Remediul executării prin echivalent este foarte des utilizat şi
pragmatic. Acest remediu se poate cumula cu orice alt remediu.
Daunele-interese au totdeauna expresie pecuniară. Atunci
când executare în natură a obligaţiilor nu mai este posibilă, nici pe cale
silită, executarea prin echivalent este preferabilă oricărei alte măsuri.
Daunele-interese pot fi acordate şi în cazul executării
necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor.
Reglemetarea daunelor-interese o găsim în art. 1530-1548 din
Codul civil.

21
 Pentru a fi acordate daunele-interese trebuie subliniat că, spre
deosebire de alte remedii, nu este necesară punerea în prealabil în
întârziere. Regula se deduce din conţinutul art. 1522 alin 4 din Codul
civil care dispune: „până la expirarea termenului prevăzut la alineatul 3
(se referă la notificarea şi acordarea unui termen de de executare - n.m.)
creditorul poate suspenda executarea propriei obligaţii, poate cere
daune- interese”
3.7.2. Condiţiile daunelor-interese
Acordarea daunelor-interese este condiţionată de îndeplinirea
următoarelor condiţii:
- a. să existe o neexecutare a unei obligaţii contractuale
principale sau accesorii: totală sau parţilală; daunele interese pot fi
acordate şi pentru neexecutări nesemnificative aşa cum se deduce din
art. 1551 din Codul civil; neexecutare trebie să privească obligaţii ee
rezultat.
- b. este necesară dovedirea vinovăţiei: în cazul obligaţiilor de
rezultat vinovăţia este prezumată şi dedusă din neobşinerea
rezultatului;în cazul obligaţiior de mijloace vinovăţia trebuie probată,
respectiv că debitorul nu a depus toate dilogenţele pebtru a ajune la
rezultatul dorit de părţi;
- c. existenţa prejudiciului material sau nepatrimonial, cert
previzibil, actual, chiar şi cel reprezentat de pierderea unei şanse de
câştig (art. 1531-1532 din Codul civil); în cazul când însuşi creditorul a
avut o contribuţie la producerea prejudiciului reparaţia va fi diminuată în
raport cu contribuţia cauazală a lui (mora creditoris), sau dacă din
contract nu se deduce obligaţia creditorului de a depune diligenţe în
sensul înlăturării consecinţelor prejudiciabile ( art. 1534 din Codul civil);
- existenţa raportului de cauzalitate în sensul că prejudiciul
trebuie să fie consecinţa neexecutării obligaţiilor contractuale (art. 1530
din Codul civil)
3.7.3. Clasificarea daunelor-interese
Daunele-interese sunt despăgubiri pecuniare care trebuie plătite
de debitor pentru nenexecutarea culpabilă a obligaţiilor contracuale şi
pot fi:
- daune-interese compensatorii;
- daune-interese moratorii;
Această clasificare se deduce din conţiutul art. 1531 din Codul
civil care face vorbire de reparaţia integrală a prejudiciului.
Daunele-interese compensatorii sunt despăgubiri în bani
care se plătesc creditorului pentru repararea prejudiciului cauzat
prin neexecutarea totală sau parţială ori pentru executarea
necorespunzătoare.
Daunele compensatorii se caraczerizează prin următoarele:

22
 - înlocuiesc exectarea obligaţiei în natură şi prin urmare nu
pot fi cumulate cu aceasta;
- reprezintă modalitatea de executare a contractului prin
echivalent ;
Daunele-interese compensatorii conţin prejudiciul efectiv
(lucrum cessans), dar şi prejdiciul reprezentat de beneficiul nerealizat
(damnum emergens).
Daune-interese moratorii sunt despăgubiri în bani echivalând
cu prejudiciul provocat creditorului prin întârzierea executării de către
debitor.
Daunele interese moratorii se caracterizează prin următoarele:
- se cumulează cu executarea în natură a obligaţiei;
- sunt acordate pentru a repara prejudiciul cauzat de
executare obligaţiei cu întârziere;
Daunele moratorii reprezintă beneficiul de care a fost lipsit
creditorul prin neexecutarea cu întârziere.
3.7.4. Clauze de modificare a răspunderii contractuale
Normele juridice aplicabile sunt în genere supletive, astfel că,
părţile pot să-şi stabilească anumite clauze prin care să modifice
răspunderea lor. Pentru ca să fie aplicabilă o clauză modificatore a
răspundere contractuale se impune ca ea să nu înlăture în totalitate
răspunderea debitorului.
În art. 1355 din Codul civil se prevede: „nu se poate exclude sau
limita prin convenţii sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul
material cauzat printr-o faptă săvâşită cu intenţie sau din culpă gravă”.
Din conţinutul articolului citat se deduc care sunt categoriile de clauze
care pot modifica răspunderea şi anume:
- a. clauze valabile care exonerează de răspundere- sunt
clauzele care prevăd că debitorul nu va răspunde dacă neexecutarea se
datorează neglijenţei sau imprudenţei (culpei ca formă a vinovăţiei);
clauze prin care se reduc obligaţiile legele ale debitorului: debitorul nu
va răspunde pentru evicţiunea decât dacă aceasta este consecinţa faptei
sale personale;
- b. clauze valabile de limitare a răspunderii- suntacele
clauze prin cae părţile stabilesc o limită maximă a răspunderii lor; se vor
aplica numai dacă neexecutarea este consecinţa vinovăţiei uşoare a
debitorului (neglijenţă sau imprudenţă);
- c. clauze de agravare a răspunderii- sunt clauzele prin care
părţile stipulează că debitorul va răspunde chiar şi atunci când
neexecutarea se datorează forţei majore determinată; în aceste situaţii
debitorul renunţă la unele cazuri de exonerare de răspundere; (de
exemplu locararul îşi asumă obligaţia de repara bunul închiriat şi
defectat, deşi obligaţia de reparaţie îi revine proprietarului;

23
 3.7.5. Evaluarea daunelor-interese
Evalarea daunelor-interese se face de către instanţă, direct prin
lege sau prin acordul de voinţă al părţilor
a. Evaluare judiciară este aceea care o stabileşte instanţa
când soluţionează litigiul dintre părţi generat de neexecutarea
prestaţiilor.
Stabilirea de către instanţă a prejudiciului, evaluarea
daunelor-interese se face cu respectarea principiului reparării
integrale a prejudiciului .
Ca moment, evaluarea judiciară se face în ziua pronunţării
hotărârii judecătoreşti.
b.Evaluarea legală se circumscrie obligaţiilor pecuniare
atunci când părţile nu au prevăzut pe cale convenţională daunele-
interese în cazul exexcutării cu întârziere a obligaţiilor şi realizează
prin plata dobânzilor legale.
În prezent dobânda legală este reglementată de Ordonanţa nr.
13/2011.
Daunele-interese moratorii sunt datorate de la data scadenţei şi
se stabilesc în raport cu dobânda legală remuneratorie şi dobânda legelă
penalizatoare.
Dobânda legală remuneratorie se stabileşte ca dobândă
datorată de debitor pentru obligaţia de a da o sumă de bani la un anumit
termen şi se stabileşte.
Dobânda legală penalizatoare se datorează pentru
neexecutarea obligaţiei la scadenţă.
c. Evaluarea convenţională constă în satabilirea de către părţi
a cauntumului daunelor-interese înainte de producerea prejudiciunlui.
Părţile pot stipula prin contractul încheiat, în mod anticipativ,
evaluarea prejudiciului în cazul neexecutării obligaţiilor lato sensu.
Stabilirea anticipativă a daunelor interese în caz de
neexecutare a obligaţiillor şi a întinderii prejudiciului se face prin
acordul lor de voinţă reflectat printr-o clauză denumită clauză
penală
Posibilitatea stipulării unei clauze panale este prevăzută de art.
1538– 1543 din Codul civil.
Art. 1538 din Codul civil prvede: „clauza penală este aceea prin
care părţilec stipulează că debitorul lor se obligă la o anumită prestaţie în
cazul neexecutării obligaţiei principale”
Clauza penală este convenţia prin care părţile evaluează
anticipat daunele interese contractuale. Poate fi clauză în contract
sau se poate stabili ulterior printr-o convenţie ulterioară, accesorie
contractului.

24
 Clauza penală poate consta în plata unei sume de bani sau
în execuatarea unei alte prestaţii strict determinate sau
determinabile în conţinutul ei. Posibilitatea de a executa o altă
prestaţie decât plata unei sume de bani constituie o noutate adusă de
Codul civil.
Prezintă o mare utilitate practică şi are prioritate în aplicare
pentru că reprezintă voinţa părţilor. Creditorul nu trebuie să
dovedească întinderea prejudiciului, ci doar faptul neexecutării obligaţiei
contractuale.
Clauza penală are efect cominator, fiind un mijloc de
constrângere a debitorului şi are caracter accesoriu.
În principiu clauza penală este guvernată de principiul
imutabilităţii înţeles în sensul că nici părţile şi nici instanţa de judecată
nu o mai pot modifica (art. 1541 din Codul civil).
Clauza penală prezintă dezavantajul că în unele cazuri ar
putea produce efecte lezionare pentru debitor, fiind mult prea oneroasă
raportat la prejudiciul suferit prin neexecutare.
Pe cale de excepţie, caracterul imuabil al clauzei penale nu
poate fi invocat atunci când, ea este vădit excesivă sau când obligaţia a
fost executată parţial şi în aceae împrejurări ea poate fi modificată fiind
redusă (art. 1541 alin. 2 din Codul civil). În această ipoteză clauza
penală se cumulează cu execuarea parţială.
Debitorul nu are dreptul de opţiune între executarea
obligaţiei şi plata despăgubirilor stipulată în clauza penală, acest
drept îl are creditorul.
În principiu, despăgubirile stabilite conform clauzei penale nu
pot fi cumulate cu executarea în natură şi nici cu daunele interese
compensatorii pentru neexecutarea şi executarea necorespunzătoare a
prestaţiei, cu excepţţia invocată anterior.
Cazuri speciale de aplicăre a clauzei penale
Codul civil, ca element de noutate prevede câteva cazuri de
aplicare specială a clauzei penale:
- a. în cazul obligaţiei principale indivizibile şi nesolidare
creditorul poate cere întreaga penalitate de la debitorul culpabil de
neexecutare, ori să solicite o plată parţială de la fiecare dintre ei (art.
1542 din Codul civil);
- b. când obligaţia principală este divizibilă atunci se divide
şi penalizarea prevăzută în clauza penală (art. 1543 din Codul civil);
3.7.6. Arvuna
Arvuna este o stipulaţie contractuală cu funcţie diversă şi
constă în plata unei sume de bani sau cantitate de bunuri fungibile.
Arvuna este o stipulaţie în care se prevede că partea care nu
execută contractul, va restitui dublul sumei de bani sau bunuri, dacă

25
nu execută contractul din cauza celui care a primit arvuna sau se
reţine dacă nu se execută contractul din cauza celui care a plătit
arvauna (art. 1544-1545 din Codul civil).
Arvuna are rolul de a confirma încheiereea contractului în
cazul în care se execută contractul şi de dezicere în cazul în care nu se
execută .
Dacă cel care a plătit arvuana nu execută contractul pierde
dreptul de a primi suma de bani sau bunurile plătite ca arvună, iar
dacă execută contractul, arvuna reprezintă plată anticipată a
preţului.
Dacă cel care a primit arvuana nu execută contractul va fi
obligat la restituirea dublului sumei de bani sau bunuri, iar dacă
execută contractul, arvuna reprezintă executare anticipată şi se
deduce din prestaţia ce se execută.

3.8. Riscurile contractului

3.8.1. Noţiunea de risc contractual. Consecinţe

Problema riscului contractual este strâns legată de cauzele de
stingere a obligaţiilor. Atunci când prestaţiile contractuale nu mai poate fi
executate din motive independente de voinţă unei dintre părţi, obligaţia
se stinge, debitorul fiind liberat pentru imposibilitatea de executare.
În actuala reglemntare, Codul civil distinge între:
- riscul pentru imposibilitate de executare totale, definitivă,
absolută, permanentă;
- riscul în cazul imposibilităţii relative sau temporare.
În cazul imposibilităţii absolute contractul încetează de plin
drept fără nicio notificare, fiind o cauză de înlăturare a răspunderii
contractuale, contractul devenind caduc.
Ipoteza imposibilităţii temporare se pune problema
suspendării contractului pe durata evenimentului care a generat
imposibilitatea executării. Creditorul are un drept de opţiune:
- să suspende executarea propriei prestaţii;
- să invoce rezoluţiunea sau rezilierea
- să solicite reducerea prestaţiilor.
Proba imposibilităţii la executare revine debitorului obligaţiei
imposibil de executat.
De asemenea se poate discuta despre o rezolvare principală pe
terenul remediilor şi o rezolvare specifică în cazul contractelor translative
de proprietate.
Problema riscurilor contractuale, privită prin prisma remediilor
neexecutării, trebuie corelată cu îndatorirea impusă de art. 1634 din
Codul civil. Potrivit dispoziţiilor legale, debitorul este obligat să-l notifice

26
într-un termen rezonabil pe creditor în privinţa evenimentului care-l pune
în imposibilitate de a executa obligaţia.
În cazul unui contract unilateral, situaţia imposibilităţii de
executare nu ridică probleme, dacă debitorul este pus în
imposibilitate de a-şi executa prestaţia, contractul încetează.
Dificultăţi apar în cazul contractului sinalagmatic şi în special
a celor cu executare succesivă, când una dintre părţi se află într-o
situaţie de imposibilitate de executare a prestaţiei din motive care
nu ţin de voinţa sa. În această situaţie se pune problema suportării
riscurilor contractuale. De exemplu în cazul contractul de locaţiune când
imobilul piere într-un incendiu, locatorul nu mai poate să-şi îndeplinească
obligaţia de a asigura locaţiunea, locatarul nu mai este obligat de a plăti
chiria. Riscul este suportat de partea a cărei obligaţie a devenit imobilul
de executat, în cazul expus, debitorul obligaţiei imposibil de execuat este
locatorul, atunci el va suporta riscul cotractului şi în consecinţă el nu va
mai putea solicita chiria.
Prin împrejurare independentă de voinţa părţilor înţelegem o
cauză externă şi obiectivă situată în afara lor, pe care ele nu au putut-
o prevedea sau înlătura: forţa majoră, un caz fortuit
Jurisprudenţa a consacrat cu titlu de principiu că atunci când o
parte se află în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia, ea va
suporta riscurile contractului. Regula este cunoscută sub denumirea
res perit debitori. Temeiul acestui principiu se află în caracterul
interdependent şi reciproc al prestaţiilor contractului sinalagmatic.
Codul civil consacră regula mai sus-amintită în art. 1634 în care
se dispune: „debitorul este liberat atunci când obligaţianu mai poate fi
executată din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a altor
evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fi fost pus
în întârziere.
Debitorul este, de asemenea, liberat chiar dacă se află în
întârziere, atunci când creditorul nu ar fi putut oricum să beneficieze de
executarea obligaţiilor din cauza împrejurărilor de la alin 1, afară de
cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora”
Codul civil anterior nu reglementează acest principiu, dar
prevede câteva cazuri practice de aplicare al acestuia.
Când obligaţia a devenit parţial imposibil de executat , sunt
posibile următoarele soluţii :
- se poate reduce corespunzător contraprestaţia celeilate părţi;
- contractul poate înceta în întregime dacă prestaţia era
suficienrt de importantă pentru cealaltă parte;
3.8.2. Riscul în contractele translative de proprietate
În cazul contractelor translative de proprietate, concepţia
doctrinei tradiţionale susţinea că riscul pieirii fortuite al lucrului este

27
este suportat de partea care avea calitatea de proprietar al bunului
care a pierit. Regula este cunoscută sub denumirea de res perit
domino şi are un profund caracter inechitabil în anumite situaţii.
Codul civil anterior adoptase regula res perit domino.
Codul civil consacră regula res perit debitori în art 1274
care dispune: „în lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este
predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de
predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În
cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde
dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o este obligat să o restituie”
Din interpretarea dispoziţiilor de mai sus rezultă:
- dacă bunul nu a fost predat, riscul rămâne în sarcina
debitorului obligaţiei de predare (de exempu vânzătorul nu a predat
bunul şi acesta a pierit, el va fi cel care va suporta riscul contractual
pentru că el este debitorul obligaţiei imposibil de executat şi va trebui să
restituie preţul);
- dacă a fost pus în întârziere creditorul de către debitor,
riscul se transdferă în sarcina sa de la data punerii în întârzieire; punerea
în întârziere se realizează prin somaţia transmisă de debitor de a prelua
bunul;

CAP. IV. ACTUL JURIDIC UNILATERAL IZVOR DE

OBLIGAŢII

4.1. Actul juridic unilateral

4.1.1. Noţiune
Actul juridic unilateral este o manifestarea de voinţă a unei
singure persoane fizice sau juridice cu intenţia de produce efecte
juridice –naşterea unui raport juridic, modificarea sau stingerea
acestuia. În art. 1324 din codul civil se prevede: „Este unilateral actul
juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a unei persoane”.
Sunt acte juridice unilaterale: testamentul, acceptarea unei
moşteniri, renunţarea la moştenire, denunţarea unui contract de către
una dintre părţi în măsura în care legea permite sau părţile au stipulat în
contract posibilitatea denunţării unilaterale.
Problema actului juridic unilateral în dreptul civil :
- marea majoritate a doctrinarilor consideră că manifestarea
unilaterală de voinţă nu are puterea de a naşte un raport juridic

28
obligaţional pentru că raportul obligaţional presupune că
executarea unei obligaţii nu poate fi impusă altei persoane care nu
și a dat conddimțământulin acest sens;
- voinţa unei singure persoane poate produce efecte
juridice numai în cazurile expres prevăzute de lege: legatul cuprins
într-un testament, acceptarea ori renunţarea la o succesiune,
confirmarea unui act lovit de nulitate relativă, revocarea unui
contract (mandat, societate, donaţie, locaţiune).
Voinţa unilaterală declarată produce următoarele consecinţe
care constau în :
- efecte abdicative de pildă renunţarea la o succesiune;
- efecte extinctive de exemplu revocarea unui contract în cazul
contractului unilateral;
- efecte declarative cum ar cfi ratificarea gestiunii de afaceri;
Singurul act unilateral translativ al unui drept este legatul
conţinut de un testament prin care se transmite un drept unei persoane
determinate.
În dreptul nostru, în doctrina clasică, se susţine, în principiu,
voinţa unilaterală în principiu nu dă naştere unui raport obligaţional, nu
este izvor de drept.
4. 1. 2. Clasificarea actelor juridice unilaterale
Din conţinutul dispoziţiilor art. 1326 din Codul civil rezultă că
acele jurdice unilaterale pot fi clasificate în:
- actejuridice unilaterale supuse comunicării;
- acte juridice unilaterale care nu sunt supuse comunicării;
a. Actele juridice supuse comunicării sunt cele care
constituie, modifică sau sting un drept al destinatarului şi atunci
când informarea este necesară în raport cu natura actului. De exemplu
deunţarea unui contract este un act juridic unilateral care trebuie adusă
la cunoştinţa celuilalt contractant. De asemenea declaraţia unilaterală de
rezoluţiune produce efecte din momentul comunicării. Pentru a fi
îndeplintă obligaţia de comunicare trebuie făcută prin orice mijloc. În art.
1326 din Codul civil se prevede: „actul unilateral produce efecte din
momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta
nu a luat cunoştinţăde aceasta din motive care nu-i sunt imputabile”.
Codul consacră regula receptării comunicării.
b. Actul juridic unilateral care nu este supus comunicării
este acela care nu modifică , nu constituie sau nu stinge un drept . Din
această categorie face parte testamentul. Eficacitatea actului este legată
de accceptarea lui din partea destiantarului.
4.1.3. Regimul juridic aplicabil actelor juridice unilaterale
Actele juridice unilaterale sunt supuse aceloraşi condiţii ca şi
contractele sub aspectul consimţământului, capacităţii, obiectului şi

29
cauzei. Regula rezultă din conţinutul art. 1325 din Codul civil: „dacă prin
lege nu se prevede altfel, dispoziţiile privitoare la contracte se aplică în
mod corespunzător şi la actele juridice unilaterale”.
În doctrină s-a ridicat problema forţei obligatorii a actului juridic
unilateral şi s-a concluzionat că intervine din momentul comunicării
acestuia destinatarului. Din momentul comunicării actul juridic devine
devine irevocabil.
Cu referire la principiul relativităţii actului juridic unilateral,
s-a reţinut în literatura juridică de specialitate, că din momentul în care
terţul destinatar al actului juridic unilateral l-a acceptat, acesta produce
efecte. Până la momentul receptării el nu poate produce efecte.
În privinţa opozabilităţii, comunicarea se face tocmai pentru ca
actul să devină opozabil. În cazul anumitor acte, opozabilitatea se va
putea realiza numai din momentul înscrierii în cartea funciară. De
exemplu renunţarea la un drept real trebuie înscrisă în cartea funciară.

4.2. Angajamentul unilateral

4.2.1.Noţiune
Angajamentul unilateral sau promisiunea unilaterală
reprezintă un act unilateral cu valoare de angajament, prin care
autorul său se obligă faţă de un terţ, independent de acceptarea
acestuia să execute o anumită prestaţie.
Promisiunea unilaterală este reglementată în art. 1327 din
Codul civil, care dispune: „promisiunea unilaterală făcută cu intenţia de
a se obliga independent de acceptare îl leagă numai pe autor.
Destinatarul actului poate să refuze dreptul astfel născut. Dacă autorul
actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea se consideră făcută
pentru o anumtă durată, potrivit cu natura obligaţiei şi cu împrejurările în
care a fost asumată”.
Promisiunea unilaterală semnifică angajamentul făcut de
opersoană că va executa o prestaţie determinată unei persoane
determinate şi determinabile.
Din conţiuntul textului de lege enunţat rezultă că o persoană
porte să-şi asume o obligaţie prin propria voinţă de care va fi ţinută să o
execute.
Promisiunea unilaterală devine caducă dacă destinatarul ei
nu aceptă dreptul corelativ obligaţiei asumate de promitent.
Legiuitorul reglementează expres că promisiunea unilaterală
trebuie să fie menţinută un interval de timp rezonabil în raport cu natura
promisiunii făcute şi împrejurările în care a fost făcută, dacă autorul ei nu
a stipulat durata menţinerii ei (art. 1327 alin 3 din Codul civil). De
exemplu angajamentul unei persoane care a săvârşit o faptă ilicită

30
cauzatoare de prejudiciu şi care se obligă faţă de victimă să plătească a
anumită sumă de bani cu titlu de despăgubire. Victima poate pretinde
executarea obligaţei de despăgubire de la autorul ei.
Promisiunea unilaterală sau angajamentul unilateral se
deosebeşte de contractul unilateral care vizează acordul de voinţă din
care se naşte pe seama uneia dintre părţile contractante obligaţia de a
executa o prestaţie determinată pe seama celeilalte părţi. De asemenea
se deosebeşte de promisiunea unilaterală contractuală cum este cea
prin care o persoană promite unilateral înstrăinarea unui bun (pactul de
opţiune) fără să se promită o contraprestaţie pentru primirera acelui bun
şi care rezultă dintr-un contract.
4.2.2. Efectele angajamentului unilateral
Dacă terţul acceptă anagajamentul unilateral, promitentul
trebuie să execute prestaţia, dar dacă-l refuză, acesta devine caduc şi
nu va putea produce nici un fel de efecte (art. 1327 alin 2 din Codul civil).
Când angajamentul stipulează un termen, trebuie menţinut în
mod obligatoriu în acel termen. Poate fi retractat unilateral până la
comunicarea sa către destinatar. Dacă nu este prevăzut nici un termen,
angajamentul unilateral trebuie menţiunt uin termen rezonabil în raport
cu natura obligaţiei.
Modelul funcţional al unui astfel de angajament este cel al
ofertei adresată unei persoane absente şi fără termen de acceptare.

4.3. Promisiunea publică de recompensă

4.3.1. Noţiune
Promisiunea publică de recompensă reprezintă oferta unei
persoane făcută unor persoane nedeterminate de a plăti o
recompensă celui ce va îndeplini un act ori un fapt.
Se apreciază că promisiunea este irevocabilă din moment ce
actul ori faptul s-a realizat.
În art. 1328 din Codul civil se prevede: „cel care promite în mod
public o recompensă în schimbul executării unei prestaţii este obligat să
facă plata, chiar dacă prestaţia a fost executată fără a se cunoaște
promisiunea”.
În concepţia noii reglementări, simpla manifestare de voinţă
naşte obligaţia în sarcina promitentului şi pe cale de interpretare rezulta
că actul juridic unilateral al promisiunii publice de reeacompensă este
creatoare de obligaţiei.
Obligaţia promitentului subzistă şi în împrejurarea în care
prestatorul a executat prestaţia fără să aibă cunoştiiţă de recompensă,
pentru că obligaţia s-a născut din voinţă unilaterală a promitentului (art.
1328 alin 2 din Codul civil).

31
 Dacă mai multe persoane au executat prestaţia promisă a fi
recompensată, recompensa va fi divizată în raport cu contribuţia fiecărui
executant, iar dacă nu poate fi stabilită în concret aportul fiecăruia la
realizarea prestaţiei, atunci se va împărţi în părţi egale (art. 1327 alin 2
din Codul civil).
Legiuitorul reglementează posibilitatea revocării promisiunii
publice de recompensă în art. 1328 din Codul civil în care dispune că se
poate face în acelaşi fel în care a fost făcută, în aceiaşi formă în care a
fost făcută publicăsau întru-un mod echivalent.Dacă pînă la revocare a
fost executată prestaţia promisă să fie recompensată, revocarea nu
poate opera şi promitentul va fi ţinut să execute recompensa (art. 1328
alin 2 din Codul civil).
În situaţia în care persoana care a dorit să execute prestaţia a
făcut cheltuiali în considerarea executării, are dreptul la o despăgubire,
care nu pote fi mai mare decât recompensa, dacă promitentul a revocat
promisiunea cu rea-credinţă.
Dreptul la acţiune în justiţei pentru a obţine pe cale forţată
despăgubirea se prescrieîn termen de 1an, fiind un drept de decădere.
Cu privire la aceasta problemă, în doctrina anterioară se reţinea
că, promisiunea de recompesnă este o ofertă de a contracta şi actul sau
faptul realizat constituie o acceptare a ofertei , astfel că se încheie un
contract între ofertant ( promitent) şi cel care a săvârşit actul sau faptul (
acceptant) din care rezultă obligaţia de a plăti recompensă.
Promisiunea publică de premiere a unei lucrări în cazul
câştigării unui concurs: constă în angajamentul unuei persoane,
asumat public, de a acorda un premiu persoanei care va realiza în
cadrul unui concurs lucrarea sau acţiunea apreciată ca fiind cea
mai bună.
Unii autori susţin că promisiunea de premiere implică obligaţia
premierii şi se naşte din voinţa unilaterală.
Alţi autori arată că, în realitate, obligaţia promitentului rezultă din
contractul încheiat între promitent care este un ofertant şi acceptant,
individualizat în persoana care a făcut cea mai bună lucrare.
Avînd în vedere că noua reglmentare consideră că promisiunea
publică de recompensă este un act unilateral care naşte obligaţia din
parte promitentului, mutatis mutandi,argumentele invocate şi dispoziţiile
legale se aplică în mod similar.
În doctrina anterioară noii reglementări se arăta că în realitate
promitentul este un oferant şi între el şi cel care execută lucrarea ce
întruneşte exigenţele stabilite de promitent s-ar încheia un contract care
ar fi generat dreptul la recompensă şi obligaţia corealtivă de
recompensare.

32
 Dacă mai multe persoane execută prestaţia inclusă în oferta
publică de recompensă, toate trebuie să fie remunerate proporţinal cu
contribuţia fiecăreia.
Se poate pune problema dacă oferta publică de premiere se
poate revoca. Art. 1329 din Codul civil reglemenază această problemă în
sensul că ea poate fi revoactă în acelaşi fel în care a fost făcută, tot
printr-un anunţ public. Ea nu produce efecte faţă de persoana care a
executat prestaţia înaintea publicării revocării(art 1329 alin 2 din Codul
civil)
Când revocarea s-a făcut în mod abuziv, terţii care au efectuat
cheltuieli au dreptul la o despăgubire echitabilă. Dreptul la despăgubire
se prescrie în termen de 1 an de la data publicării revocării.

CAP. V. FAPTELE JURIDICE LICITE IZVORE DE OBLIGAŢII

CIVILE

5.1. Noţiunea de fapte juridice

Termenul de „faptele juridice” este susceptibil de a fi înţeles în

două sensuri :
a) sensul larg – acţiuni şi fapte voluntare ale omului de
săvârşirea cărora legea leagă anumite efecte juridice: naşterea,
modificarea sau stingerea unui raport juridic. Acest sens include şi
actele juridice care presupun manifestări conşiente de voinţă, dar şi
celelalte fapte juridice
b) sensul restrâns – acţiuni omeneşti licite ori ilicite
săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, care însă se
produc în temeiul şi în puterea legii chiar şi împotriva voinţei
autorului lor. Sensul restrâns presupune faptele juridice propriu-zise
săvârşte de fiinţa umană fără dorinţa expresă de a genera efecte
juridice.
Faptele juridice în sens restrîns se clasifică.
- a. fapte licite – acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a
produce efecte juridice, fără ca prin acestea să se încalce normele
juridice. Faptele licite sunt:
- gestiunea de afaceri căreia Codul civil îi consacră art. 1330-
1340;
- plata nedatorată căreia Codul civil îi consacră art.1341-
1344.;

33
 - îmbogăţirea fără just temei căreia Codul civil îi consacră art.
1345-1348;
- b. fapte ilicite – acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de
a produce efecte juridice, dar prin care se încalcă normele de drept
ori bunele moravuri, iar efectele lor se produc în virtutea legii
Faptelor juridice ilicite, Codul civil le consacră art.1439-1395.

5.2. Gestiunea de afaceri

5.2.1. Noţiune
Gestiunea de afaceri este faptul juridic licit care constă în
aceea că o persoana numită gerant încheie din proprie iniţiativă,
fără a primi o împuternicire şi fără să fie obligată, acte juridice sau
săvârşeşte acte materiale necesare şi utile în favoarea sau în
interesul altei persoane numită gerat.
În art. 1330 din Codul civil se prevede: „Există gestiune de
afaceri atunci când, fără să fie obligată o persoană, numită gerant,
gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită
gerat, care nu cunoştec existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu
este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel
de afacerile sale”
Textul de lege dă o definiţie clară şi completă gestiunii de
afaceri. Din conţinutul aceluiaşi articol rezultă că nu suntem în prezenţa
gestiunii de afaceri atunci când o persoană acţionează fără să
conştientizeze că acţionează pentru altul sau când acţionează cu intenţia
de a efectua un serviciu gratuit pentru altă persoană (art 1330 alin.2 şi 3
din Codul civil.
Urmare a servciului benevol prestat de o persoană în interesul
altuia se naşte un raport de obligaţii între gerant în calitate de creditor şi
gerat în calitate de debitor.
5.2.2. Condiţii le gestiunii de afaceri
a. să existe o gerare a intereselor altuia, constând în
efectuarea de acte juridice sau fapte materiale în interesul altuia.
Actele juridice pot fi variate – actul încheiat cu un terţ pentru
repararea unor stricăciuni, plata unei creanţe, chemarea unui medic în
caz de boală etc.
Trebuie precizat că actele juridice nu pot depăşi sfera actelor de
administraţie şi conservare fiind excluse acte de dispoziţie. Totuşi pe
cale de excepţie, gerantul poate efectua şi acte de mică dispoziţie care
raportate la ansamblul patrimoniului pot fi asimialte actelor de
administrare. De pildă poate vinde o cantitate de fructe culese pentru că
în timp se vor deprecia.

34
 Faptele materiale pot fi variate: stingerea unui incendiu,
repararea unei conducte, efectuarea unei lucrări etc.
Atât actele materiale cât şi faptele juridice trebuie să fie cu
caracter patrimonial şi să fie utile geratului. Utilitatea gestiunii este o
chestiune de fapt şi în caz de litigii se apreciază din probe de către
instanţă.
b.actele de gesiune să fie săvârşite din proprie iniţiativă a
gerantului, fără împuternicire, fără ştirea geratului şi fără să fie obligat în
vreun fel la aceasta. Intervenţia gerantului este spontană, fără ştirea
geratului, per a contrario, când acesta are cunoştinţă de actele geratului
suntem în prezenţa unui contractului de mandat.
c. Actele juridice şi faptele materiale să fie făcute cu
intenţia de a gera intersele altuia în sensul ca gestiunea să fie
voluntară. Dacă gerantul face acte din eroare crezând că le face în
interesul său, nu suntem în prezenţa gestiunii de afaceri (eventual a unei
îmbogăţiri fără justă cauză). Nu este obligat să execute acte materiale
sau juridce în exclusivitate în interesul geratului. Acţiunile gerantului
trebuie să fie făcute cu intenţia de a-l obliga pe gerat la restituirea
cheltuielilor făcute şi nu de a-l gratifica (gerantul face un act unilateral, o
liberalitate geratului).
d. gerantul să aibă capacitatea de a contracta, de a încheia
acte juridice;
5.2.3. Efectele gestiunii de afaceri
Gestiunea de afaceri dă naştere unui raport obligaţional înte
gerant şi gerat, acesta din urmă fiind obligat să achite primului toate
cheltuielile ocazionate de gestiune.
Raportul obligaţional creat între gerat şi gerant dă naştere
următoarelor obligaţii:
a. Obligaţiile gerantului:
- să se ocupe de afacerile altuia cu diligenţa unui bun
proprietar (persoană competentă, prudentă). Dacă nu se va ocupa de
afacerile geratului ca un bonus pater familias va răspundere faţă de
gerat pentru orice culpă indiferent de forma ei (art. 1334 din Codul civil).
De la această regula, există şi excepţii când răspunderea
gerantului este atenuată:
- dacă gerantul a acţionat cu intenţia de a-l apăra pe gerat de
o pagubă iminentă, el va răspunde doar pentru prejudiciul cauzat cu
intenţie, cu o formă de vinovăţie gravă;
- dacă se face dovada că fără activitatea gerantului afacerea
ar fi putut fi compromisă, acesta răspunde pentru prejudiciile
cauzate cu intenţie, dar nu va răspunde pentru simpla neglijenţă.
Obligaţia mai sus-menţionată este expres prevăzută în art. 1334
alin 2 din Codul civil.

35
 - obligaţia de a duce la bun sfârşit afacerea începută, până
când geratul va fi în măsură să o preia, iar în caz de deces până va
putea fi preluată de moştenitorii geratului. Chiar în ipoteza decesului
gerantului, această obligaţie reveine moştenitorilor lui dacă au avut
cunoştiinţă despre ea. Obigaţia este expres prevăzută în art. 1333 din
Codul civil: „moştenitorii gerantului care cunosc gestiunea sunt ţinuţi să
continue afacerileîncepute de acesta din urmă, în aceleaşi condiţii c a şi
gerantul”.
- să dea socoteală geratului de tot ce a făcut în cursul
gestiunii de afaceri efectuate; obligaţia este reglementată în art. 1335
din Codul civil: „La încetarea gestiunii gerantul trebuie să dea socotelă
geratului şi să îi remită acestuia toate bunurile obţinute cu ocazia
gestiunii”
- e. obligaţia de înştiinţare a geratului, rezultă din dispoziţiile
art. 1331 din Codul civil în care se prevede: „gerantul trebuie să-l
înşiinţeze pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru
este posibil”. Această obligaţie nu era prevăzută de vechea
reglementare, iar raţiunea ei rezidă în caracterul voluntar al implicării
geratului, care intervine în situaţii de excepţie şi în acest fel se dovedeşte
buna-credinţă a lui.
Dacă gerantul s-a implicat în gestiune şi a cunoscut opoziţia
geratului, pe care a ignorat-o, are dreptul la restiutuirea doar a
cheltuielior necesare, nu şi a celor utile sau a dobânzilor. În această
ultimă ipoteză gerantul va răspunde faţă de gerat chiar pentru prejudiciul
cauzat cu culpă uşoară, imprudență (art. 1338 din Codul civil). Codul civil
denumeşte acest fapt licit gestiune inoportună.
b. Obligaţiile geratului:
- obligaţia de a plăti gerantului toate cheltuielile necesare şi
utile chiar şi în cazul în care nu ratifică gestiunea; obligaţia de a plăti
toate cheltuielile incumbă dacă gestiunea a fost utilă. În art. 1337 din
Codul civil se dispune: „atunci când condiţiile gestiunii sunt întrunite chiar
dacă rezultatul nu a fost atins, garatul trebuie să ramburseze gerantului
toate cheltuielile necesare, precum şi, în limita sporului de valoare,
cheltuielile utile făcute”.
- obligaţia de a repara toate prejudiciile suferite din cauza
gestiunii; din conţinutul articolului anterior enunţat rezultă obligaţia de
dezdăunare a gerantului de către gerat: „să-l despăgubească pentru
preudiciul care fără culpa sa, gerantul l-a suferit din cauza gestiunii”.
Gerantul nu va fi remunerat pentru prestaţiile sale întrucât
acţiunea sa este dezinteresată şi benevolă.
Gerantul va fi ţinut să restituie cheltuielile generate de actele
efectuate care nu au fost necesare şi utile, numai dacă a-au procurat
vreun beneficiu (art. 1339 din Codul civil).

36
 Ratificarea este o recunoaştere de către gerat a gestiunii
efectuate . După ratificare, legiuitorul prevede că ea produce efecte
retroactiv ca şi mandatul (art.1340 din Codul civil).
c. Obligaţiile geratului faţă de terţi:
- geratul este obligat să execute toate obligaţiile contractate
de gerant când ratifică gestiunea ori când aceasta a fost utilă.
- dacă gerantul le-a făcut cunoscut terţilor că acţiunea sa
este în beneficiul geratului şi gestiunea a fost ratificată ori utilă,
gerantul nu mai are nici un fel de raporturi cu terţii. În această
împrejurare, geratul va fi obligat să-i indemnizeze pe terţii care au
furnizat servicii sau au prestat alte activităţi în cursul gestiunii.
- gerantul nu le-a făcut cunoscut terţilor că acţionează în
beneficiul geratului, atunci el va fi obligat faţă de ei să-i indemnizeze
pentru toate prestaţiile efectute în legătură cu gestiunea, urmând să-
şi recupereze cheltuielile de la gerat.
5.2.4. Natuta juridică a gestiunii de afaceri
Doctrina şi jurisprudenţa după multe dispute au califiacat
gestiunea de afaceri ca fiind fapt juridic licit izvor distinct de obligaţii
civile.
Gestiunea de afaceri se deosebeşte de mandat pentru că
mandatarul lucrează în beneficiul altei persoane, dar în baza unei
împuterniciri emante de la aceasta.
3.2.5. Acţiunea în justiţie pentru recuperarea cheltuielilor
ocazionate de gestiune este o acţiune persoanlă.
Dreptul la acţiune este supus prescriţiei extinctive în
termenul general de 3 ani prevăzut de art. 2517 din Codul civil.

5.3. Plata nedatorată

5.3.1. Noţiun
Plata nedatorată este faptul juridic licit care constă în
executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestaţii la care
nu era obligată şi fără intenţia de plăti pentru altul.
Subiectele acestui raport obligaţional au denumiri specifice:
- creditorul se numeşte solvens;
- debitorul se numeşte accipiens.
De esenţa acestei instituşii este plata făcută din eroare pe
către o persoană care se considrea debitoare altei persoane care
primeşte plata crezând că i se datorează fiind de bună-credinţă ori o
primşte, deşi ştie că nu i se cuvine fiind de rea-credinţă.
Cu refeire la plata nedatorată în art. 1341 se dispune: „cel care
plăteşte fără a datora are dreptul la restiuire. Nu este supus restituirii
ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri”.

37
 Codul civil nu defineşte plata nedatorată, ci reglementeză
consecinţa acesteia restituirea.
5.3.2. Condiţiile plăţii nedatorate
Pentru a fi în prezenţa plăţii nedatorate trebuie îndeplinite
cumulativ următoarele condiţii:
a. existenţa unei plăţi : plata făcută constă în remiterea unei
sume de bani ori a unui bun individual determinat.
b. solvensul (creditorul) trebuie să facă o plată fermă cu
voinţa de a stinge o datorie.
c. datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe
în realitate respectiv între solvens ori accipines să nu existe un raport
obligaţional.
Plata nedatorată poate avea:
- caracter absolut constând în absenţa oricărei obligaţii;
- caracter relativ, plata făcută nu formează obiectul prestaţiei
făcute între părţi, dar este posibil să fi existat anterior un raport
obligaţional.
d. plata să fi fost făcută din eroare, solvensul să fi făcut plata
având credinţa greşită că este debitorul lui accipines.
Eroarea trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe :
- numai solvens să fie în eroare, să aibă credinţa falsă că
odatorează; este irelevant că şi accipiens este în eroare;
- eroarea să aibă un caracter determinat, să fi fost
determinată de o împrejurare concretă;
- să fie scuzabilă, presupune buna-credinţă a lui solvensului;
De la regula mai sus stabilită există şi o excepţie potrivit
căreia credinţa erorii lui solvens nu este necesară în următoarele
situaţii :
- când vizează plata unei obligaţii sub condiţie suspensivă,
dacă această condiţie nu s-a realizat;
- plata unei obligaţii care ulterior a fost rezolvită;
- plata unei obligaţii nule ;
- plata unei obligaţii pentru a doua oară de către un debitor
care după ce a executat prestaţia datorată, pierde chitanţa
liberatorie şi este ameninţat cu urmărirea de către fostul creditor şi
găseşte ulterior acest act;
5.3.3. Efectele plăţii nedatorate
Plata nedatorată dă naştere unui raport obligaţional între
solvens şi accipiens în temeiul căruia accipiens-ul este obligat să
restituie cea primit fără să i se fi datorat.
Această obligaţie trebuie analizată în raport cu buna ori
reaua credinţă a lui accipiens.
1. Plata are ca obiect un bun fungibil distingem:

38
 -a. accipiens de bună-credinţă:
- restituie prestaţiei, dacă a fost un bun fungibil, se face în
cantitatea şi calitatea în care a fost primit; ea nu are obligaţia plăţii
unor dobânzi ori despăgubiri; dacă accipiensul a primit plata
considerând că i se datorează fiind vorba de un drept de creanţă care s-
a prescris, el nu va fi obligat la restituire întrucât iniţial obigaţia
solvensului a fost o obligaţie civilă perfectă, dar care s-a prescris şi a
executat-o în considerarea calităţii iniţiale a acesteia, iar accipiensul este
protejat (art. 1342 din Codul civil).
- b. accipiensul de rea-credinţă – restituie bunul, plăteşte
daune interese şi plăteşte dobânzi (pentru sume de bani).
2. Plata are ca obiect un bun cert:
Accipiens se obligă să restituie în natură bunul;
- a. când bunul a pierit datorită forţei majore sau cazului
fortuit , se face distincţie între accipiens de bună-credinţă şi cel de
rea-credinţă;
- accipiensul de bună-credinţă nu va fi obligat la
echivalentul valoric al bunului;
- accipiensul de rea-credinţă va fi obligat la echivalentul
valoric al bunului pierit.
- b. când bunul a fost întrăinat :
- accipiensul de bună-credinţă a înstrăinat bunul cu titlu
oneros , va restitui preţul, dacă bunul a pierit fără vinovăția sa este
liberat de obligaţie;
- accipiensul de rea credinţă a întrăinat bunul, va restitui
valoarea bunului în momentul introducerii acţiunii; accipiensul de
rea-credinţă, în cazul pieirii bunului, va restitui valoarea sa în
momentul introducerii acţiunii.
b. Plata nedatorată are ca obiect un bun frugifer
- accipiensul de bună credinţă restituie bunul mai puţin
fructele până în momentul când devine de rea-credinţă.
- accipiensul de rea-credinţă are obligaţia de a restitui
bunul şi fructele culese, neculese, consumate, neconsumate ori
valoarea acestora;
Codul civil, cu referire la obligaţiile ce decurg din plata
nedatorată, face referire la regulile consacrate în art 1635-1649 privind
restituirea prestaţiilor şi a modalităţilor de realiazare.
În sarcina lui solvens pot să se nască şi anumite obligaţii:
- să plătească valoarea cheltuielilor făcute cu conservarea
bunului ori cu sporirea valorii acestuia, plătind impensele necesare
(cheltuielile de conservare) şi cele utile, mai puţin impensele voluptorii.
5.3.4. Acţiunea în restituirea plăţii nedatorate

39
 Acţiunea în restiutirea plăţii nedatorate este o acţiune
personală care vizează realizarea unui drept personal patrimonial de
creanţă.
Dreptul la acţiune este supus prescriţiei extinctive în
termenul general de 3 ani prevăzut de art. 2517 din Codul civil.
Acţiunea în restituire poate fi respinsă când plata s-a făcut unei
persoane incapabile (minor sau interzis judecătoresc ).
Atunci când obiectul plăţii nedatorate îl constituie un bun
determinat, acţiunea în restituire are caracterul unei acţiuni în
revendicare.

5.4. Îmbogăţirea fără justă cauză

3.4.1. Noţiune
Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic licit prin care
are loc mărirea patrimoniului unei persoane prin micşorarea
corelativă a patrimoniului altei persoane fără ca pentru acest efect
să existe o cauză justă (act juridic, hotărâre judecătorescă) sau un
temei juridic.
Subiectele raportului juridic obligaţional generat de îmbogăţirea
fără justă cauză poartă o denumire specifică:
- creditorul se numşte însărăcit;
- debitorul se numeşte îmbogăţit.
Spre deosebire de Codul civil anterior, Codul civil actual
reglemntează instituţia îmbogăţirii fără justă cauză în art.1345-1348.
În art. 1345 din Codul civil se dispune: „cel care, în mod
neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este
obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă
persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri”
Anterior, îmbogăţirea fără justă cauză a fost creaţia doctrinei şi
jurisprudenţei, iar Codul civil anterior prevedea câteva aplicaţii practice a
acesteia.
Per a contrario în art. 1346 din Codul civil se dispune:
„îmbogăţirea este justificată când rezultă: din executarea unei obligaţii
valabile, din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui
îmbogăţit, dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal
sau exclusiv, pe riscul său ori după caz cu intenţia de gratifica”
5.4.2. Condiţiile îmbogăţirii fără justă
Pentru a fi în prezenţa îmbogăţirii fără justă cauză trebuie
întrunite cumulativ două categorii de condiţii: materiale şi juridice.
a. Condiţiile materiale :

40
 - să existe o îmbogăţire a unei persoane constând în
dobândirea unui patrimoniu, a unui bun, a unei creanţe ;
- să existe o însărcinare corelativă a altei persoane constând
într-o diminuare a patrimoniului, constând în ieşirea unui bun sau
pierderea unui drept de creanţă;
- între îmbogăţire şi însărăcire să existe o relaţie perfectă,
dreptul ori bunul ieşit din patrimoniu însărăcitului să se regăsească
în patrimoniul îmbogăţitului.
b. Condiţiile juridice :
- îmbogăţirea şi însărăcirea să nu se întemeieze pe o justă
cauză : act juridic, hotărâre judecătorescă, posesie de bună- credinţă (
uzucapiune), pe efectul legii;
- îmbogăţitul să fie de bună-credinţă în sensul că îmbogăţirea
sa să nu implice conduita lui culpabilă. Când îmbogăţitul este de rea-
credinţă, temeiul acţiunii este fapta ilicită cauzatoare de prejudicii;
- însărăcitul să nu aibă la dispoziţie o altă acţiune în justiţie
pentru realizarea dreptului său.
3.4.3. Efectele îmbogăţirii fără justă cauză
Îmbogăţirea fără justă cauză dă naştere unui raport juridic de
obligaţii în care îmbogăţitul este debitor iar însărăcitul este creditor,
asrfel că, debitorul restituie îmbogăţirea creditorului.
Obligaţia de restituirea este datorată, dacă subzistă la data
introducerii acţiunii în justiţie (art. 1347 din Codul civil).
Obligaţia de restituire are dublu efect :
- a. îmbogăţitul este obligat să restituie însărăcitului numai
valoarea îmbogăţirii sale chiar dacă însărăcirea este mai mare. Nu va fi
obligat la restituirea fructelor sau să plătească dobânzi legale pentru că
este de bună credinţă;
- b. însărăcitul are dreptul să i se restituie valoarea
însărăcirii sale chiar dacă foloasele obţinute sunt mari. Cu privire la
momentul în funcţie de care se stabileşte întinderea obligaţiei de
restituire, s-a opinat pentru momentul introducerii acţiunii (opinia
dominantă).
În momentul contemporan există autori care susţin că
îmbogăţirea ar trebui reevaluată în raport cu deprecierea monedei
naţionale pentru ca restituirea îmbogăţirii să fie reală şi nu derizorie.
5.4.4. Acţiunea în justiţie pentru restituirea îmbogăţirii fără
justă cauză
Acţiunea în justiţie pentru restituirea îmbogăţirii se mai
numeşte actio de in rem verso. Îmbogăţirea ttrebuie să existe în
momentul introducerii acţiunii.
Dreptului la acţiune se prescrie, potrivit art. 2517 din Codul
civil, în 3 ani. Termenul începe să curgă din momentul în care însărăcitul

41
a cunoscut ori trebuia să cunoască îmbogăţirea altuia în paguba sa. În
cazul chiriaşului care îmbunătăţeşte locuinţa locatorului, termenul curge
din momentul în care nu mai foloseşte locuinţa.

42
 CAP. VI. FAPTELE JURIDICE ILICITE IZVOR DE OBLIGAŢII
CIVILE

6.1. Noţiunea de răspundere civilă

Punctul de plecare în conturarea definiției răspunderii civile îl

constituie conturarea definiţiei de răspundere socială.
În doctrină, răspunderea socială este înțeleasă ca obligaţie
tuturor subiectelor dotate cu discernământ de a înţelege că acţiuni ori
inacţiuni lor care au generat anumite consecinţe și de a le înlătura atunci
când este posibil.
Răspunderea juridică este expresia specifică a ideii de
responsabilitate a fiinţei umane ca fiinţă socială.
Răspunderea juridică reprezintă complexul de drepturi şi
obligaţii care, în conformitate cu legea, se naşte ca urmare a
săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a
constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul
asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi îndrumării membrilor
societăţii în spiritul respectării ordinii de drept ( M. Costin).
Răspunderea civilă este formă a răspunderii juridice care
constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este
îndatorată să repare prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa, ori în
cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este chemat să
răspundă.
Răspunderea civilă este consacrată legislativă în art. 1349 din
Codul civil: „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de
conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă
atingere prin acţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor
persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire
răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare
prejudiciul cauzat prin fapta altuia, de lucrurile, ori animalele aflate sub
paza sa, precum şi de ruina edificiului. Răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială.
Textul de lege consacră răspunderea civilă delictuală directă,
subiectivă pentru fapte proprie, dar şi răspunderea pentru fapta altei
persoane, pentru lucruri, pentru animale, pentru ruina edificiului, unii
autori tratând-o ca răspundere civilă indirectă.
Articolul citat are valoare de principiu, înscriind regula generală
a responsabilităţii pentru prejudiciile cauzate prin acţiuni care aduc
atingeri drepturilor şi intereselor legale ale oricărei persoane.

1
 În art. 1350 din Codul civil reglementează răspunderea
contractuală: „Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-
a contractat. Atunci când, fără justificare nu îşi îndeplineşte această
îndatorire, ea este răspunzătore de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi
este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii. Dacă prin lege
nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea
regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli
care i-ar fi mai favorabile”.
Dispoziţiile legale de mai sus reglementează în mod distinct
răspunderea civilă contractuală care intervine în cazul neexecutării
obligaţiilor generate de un contract civil.
Răspunderea civilă este o instituţie juridică alcătuită din
totalitatea normelor de drept prin care se reglementează obligaţia
oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa
contractuală sau extra-contractuală, prin fapta altuia ori pentru
lucruri, animale, ruina edificiului.
În doctrină (a se vedea L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, Tratat
elementar de drept civil. Obligaţiile, Editura Universul juridic, Bucureşti,
2012 care face trimetere la doctrina franceză) se subliniază că din
interpretarea textelor din Codul civil, atât cel actual cât şi cel anterior,
care erau în mod majoritar inspirate după Codul civil francez de la 1804,
rezultă că răspunderea civilă se caracterizează prin:
- universalism – impunând obligaţia oricărei persoane care a
cauzat altuia un prejudiciu să îl repare (art. 1349-1350);
- individualism – orice persoană răspunde personal pentru
prejudiciul cauzat altuia;
- moralism – răspunderea pentru prejudicii se angajează în mod
majoritar pentru fapta cauzatoare de prejudiciu săvârşită cu vinovăţie;
În raport cu evoluţia societăţii, cu schimbările majore intervenite
de-a lungul timpului, aceste caracteristici au pălit pentru că nu mai
răspundeau unor cerinţe de ordin social, economic, juridico-etic şi
răspunderea civilă în societatea contemporană are o configurație nouă
care a făcut loc socializării riscurilor, declinului răspunderii individuale şi
răspunderii obiective antrenate în afara oricărei vinovății, pe temei
obiectiv.

6.2. Principiile răspunderii civile

Unii autori (M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa ) susţin că principiile
răspunderii civile sunt :
- principiul legalităţii;
- principiul reparării integrale a prejudiciului;
- principiul răspunderii pentru culpă.

2
 Alţi autori (C. Stătescu, C. Bârsan) arată că principiile
răspunderii civile sunt:
- principul reparării integrale;
- principiul reparării în natură a prejudiciului;
- principiul reparării prompte.
Profesorul Liviu Pop, cu referire la această problemă relevă că
răspunderea civilă este guvernată de următoarele principii:
- principiul reparării integrale a prejudiciului;
- principiul reparării în natură a daunei.
a. Principiul reparării integrale presupune pe cât posibil
înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit în
scopul repunerii victimei în situaţia anterioară (restitutio in integrum).
În Codul civil anterior, principiul reparării integrale era consacrat
legislativ în art. 998 care dispunea: „orice faptă a omului care cauzează
altuia un prejudiciu, obligă pe acela…a-l repara” şi de art. 999 …”omul
este responsabil nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi…,.
Principiul rezulta şi din art. 1073 C. civ. :” creditorul are dreptul de a
dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiilor şi în caz contrar are dreptul la
dezdăunare”.
În Codul civil, în art. 1357 se dispune: „Cel care cauzează altuia
un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăţie, este obligat să îl
repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”.
Textul prevede în mod expres obligaţia de reparare, care va fi
antrenată chiar şi atunci când autorul faptei ilicite a comis-o cu cea mai
lejeră formă de vinovăţie.
Jurisprudenţa, a statuat ca despăgubirile acordate victimei
trebuie să constituie o justă şi integrală reparaţie a pagubei cauzate prin
fapta ilicită a autorului.
Repararea integrală a prejudiciului este principiul fundamental al
răspunderii civile.
Pe lângă doctrină, o contribuţie semnificativă în aplicarea
pragmatică a acestui principiu a adus şi jurisprudenţa instanţelor
judecătoreşti prin fundamentarea unor criterii şi modalităţi de realizare.
S-a formulat o adevărată teorie a reparării integrale a prejudiciului.
b. Principiul reparării în natură a prejudiciului constă într-o
activitate concretizată în restituirea bunurilor, înlocuirea bunurilor
distruse, remedierea stricăciunilor, defecţiunilor cauzate, dar poate
consta şi într-o altă operaţiune juridică – ignorarea de către instanţă a
revocării intempestive a ofertei şi să constate că actul a fost încheiat în
momentul acceptării.
Repararea în natură constituie însăşi esenţa răspunderii
civile, înseamnă obligaţia de reparare în întregime a prejudiciului în

3
natură şi atunci când nu este posibilă se recurge la repararea prin
echivalent bănesc.

6.3. Funcţiile, formele şi fundamentul răspunderii civile

6.3.1. Funcţiile răspunderii civile

Răspunderea civilă îndeplineşte două funcţii fundamentale:
funcţia preventiv-educativă şi funcţia reparatorie
a) Funcţia preventiv-educativă: este determinată de natura
juridică a răspunderii juridice civile; când se întemeiază pe vinovăţie,
constituie o sancţiune specifică de drept civil cu caracter reparatoriu al
prejudiciul încercat de o persoană vătămată, de aceea are şi scop
educativ şi preventiv.
Răspunderea civilă presupune o constrângere a celui care a
cauzat prejudiciul, prezentându-se uneori ca o sarcină suficient de
împovărătoare în raport cu întinderea consecinţelor vătămătoare, şi în
situaţia neexecutării voluntare a obligaţiei de dezdăunare se poate
recurge la executarea silită. Datorită caracterului sancţionator,
răspunderea civilă are efect persuasiv şi în acest fel se reflectă funcţia
sa educativă.
b) Funcţia reparatorie constă în repararea prejudiciului
cajzat persoanei lezate, prin repunerea în situaţia anterioară, prin
înlăturarea tuturor consecinţelor vătămătoare. Reparaţia, acordată celui
vătămat prin fapta altuia, tinde să refacă echilibrul distrus prin încălcarea
drepturilor subiective ale victimei şi repunerea ei pe cât posibil în situaţia
în care se găsea înainte de comiterea faptei ilicite.
Uneori, reparaţia este posibilă, dar alteori ea nu mai poate
opera ca o repunere în situaţia anterioară. Atunci, cu titlu de
compensaţie, jurisprudenţa şi doctrina au consacrat principiul
reparaţiei pecuniare, care are menirea de a constitui o satisfacţie
dată celui vătămat, echitabilă şi justă, când reparaţia în natură nu
este permisă.
6.3.2. Formele răspunderii civile
În dreptul civil distingem între răspundere civilă delictuală şi
răspundere civilă contractuală.
Răspunderea civilă delictuală reprezintă obligaţia unei
persoane de a repara prejudiciul cauzat altei persoane printr-o faptă
ilicită extra-contractuală sau de a repara prejudiciul cauzat de altul,
în temeiul legii.
Răspunderea civilă delictuală este consacrată, în principiu, în
art. 1349 din Codul civil. În art. 1357 din Codul civil este
reglementată răspunderea pentru fapta proprie, în art. 1372 din
Codul civil este prevăzută răspunderea pentru fapta altei persoane,

4
art. 1373, răspunderea comitenţilor pentru faptele prejudiciabile ale
prepușilor lor, art. 1375-1377 Cod civil răspunderea pentru
prejudiciile cauzate de lucruri şi animale şi în art. 1378 răspunderea
pentru prejudiciul cauzat de ruina edificiului.
Răspunderea civilă contractuală reprezintă obligaţia
debitorului rezultată dintr-un contract de a repara prejudiciul
încercat de creditor prin neexecutarea obligaţiei, executarea cu
întârziere ori executarea necorespunzătoare a prestaţiei asumate.
Cu privire la cele două forme ale răspunderii civile au fost
formulate în literatura de specialitate mai multe teorii.
a. Teoria dualităţii răspunderii civile: potrivit acesteia între
răspunderea civilă delictuală şi răspunderea civilă contractuală
există deosebiri fundamentale.
b. Teoria unităţii răspunderii civile: între cele două forme de
răspundere civilă nu există deosebiri fundamentale, ci există
asemănări multiple: răspunderea civilă delictuală constituie dreptul
comun, răspunderea civilă contractuală este o răspundere de excepţie.
În doctrina română este dominantă teoria dualităţii
răspunderii civile, respectiv fiecare formă de răspundere civilă este
guvernată de reguli specifice şi are o configuraţie proprie.
6.3.3. Fundamentul răspunderii civile
Cu privire la la fundamentul răspunderii civile şi în actualitate
există controverse. S-au formulat mai multe teorii :
a. Teoria subiectivă potrivit căreia răspunderea civilă se
întemeiază pe ideea de culpă, de vinovăție a acelui care a săvârşit
fapta ilicită ori nu şi-a executat obligaţiile contractului în sensul larg.
Teoria nu este la adăpost de critici pentru că în cazul
răspunderii pentru ruina edificiului, pentru animale, pentru lucruri, este
exclusă ideea de culpă a persoanei chemate să răspundă, astfel că,
postulatul vinovăţiei nu-şi găseşte aplicarea.
b. Teoria obiectivă potrivit căreia răspunderea civilă poate fi
antrenată şi în afara ideii de culpă, bazată pe un temei obiectiv. În
argumentare s-a invocat ideea cauzalităţii, autorul trebuie să răspundă şi
fără culpă, avându-se în vedere ideea interesului activ, interesului
preponderent, ideea riscului şi a garanţiei.
Teoria riscului s-a bucurat de cea mai mare şi largă audiență.
Tot ceea ce generează un risc în activitate, obligă la reparaţie în caz de
prejudiciu cauzat altuia.
În doctrina contemporană şi teoria garanției se bucură de o
largă apreciere.
c. Teoria mixtă acceptă fundamentarea răspunderii civile atât
pe ideea riscului în activitate cât şi pe ideea culpei autorului faptei ilicite.
De la această teorie s-a formulat teoria garanţiei,potrivit căreia

5
răspunderea civilă intervine de cele mai multe ori şi pe temei obiectiv (în
afara ideii de vinovăție), dar alteori ea este antrenată în considerarea
unei vinovății a celui chemat să răspundă.
În literatura juridică românească, iniţial a fost avansată ideea
răspunderii subiective, dar ulterior s-a îmbrăţişat ideea garanţiei –
temeiul îl constituie obligaţia tuturor care au cauzat prejudicii să le
repare ori a acelora care se folosesc de anumite bunuri, lucruri, de
servicii prestate de alții în beneficiul lor lucruri etc., să garanteze
repararea lui.
În doctrina străină, mai ales cea franceză, s-a acreditat ideea că
în cazurile de răspundere pentru fapte altei persoane, răspunderea
trebuie să întemeieze pe un temei obiectiv. Fundamentul obiectiv
permite victimei prejudiciate să-i fie reparat cu promptitudine
prejudiciul suferit. Neîndoielnic, în cazul răspunderii pentru lucruri şi
animale răspunderea are caracter obiectiv.
În momentul actual, obiectivarea răspunderii civile delictuale,
corespunde unor exigenţe de etică social şi asistăm la declinul
răspunderii subiective şi individuale care este înlocuit de răspunderea cu
caracter obiectiv şi de preluarea sarcinii despăgubiri de către organisme
colective care desdăunează victima.

CAP. VII. RASPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ SUBIECTIVĂ

7.1. Răspundere civilă delictuală

Răspunderea civilă delictuală reprezintă un raport juridic de

obligaţii care se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite prejudiciabile
care impune obligaţia de reparare a prejudiciu rezultat.
Este reglementată în art. 1349 din Codul civil care dispune:
„orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care
legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere prin acţiunile
sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care,
având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate
prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. În cazurile anume
prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat
prin fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi
de ruina edificiului. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
produsele cu defecte se stabileşte prin lege specială”.
Din conţinutul textului invocat anterior rezultă că răspunderea
civilă delictuală este consecinţa încălcării drepturilor sau

6
intereselor legitime ale altei persoane când s-a cauzat un prejudiciu.
Articolul stabileşte cu valoare de principiu că răspunderea delictuală se
antrenează pentru săvârşirea unei acţiuni ilicite culpabile prin care
sunt încălcate drepturile subiective sau interesele altuia. În cazurile
prevăzute de lege se poate răspunde şi pentru fapta altuia, pentru
prejudiciile cauzate de animale, lucruri şi ruina edificiului.
Răspunderea civilă delictuală se aplică tuturor situaţiilor în care
unei persoane i s-a cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită extra-
contractuală, constituind dreptul comun în materie de răspundere civilă.
Legiuitorul român i-a consacrat răspunderii civile delictuale sau extra-
contractule cum se mai numeşte Titlul II, Capitolul IV de la articolele
1349-1395 din Codul civil. Acestor texte lise adaugă şi art. 214-224 din
Codul civil care reglementează răspunderea persoanelor juridice de
drept privat şi de drept public, precum şi alte dispoziţii din Legi speciale:
O.U.G. 195/2005 aprobată şi modificată prin Legea 265/2006 privind
protecţia mediului, Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor,
Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Legea nr.
703/2001 privind daunele nucleare etc.
7.2. Felurile răspunderii civile delictuale
Din textul de principiu care reglementează răspundere civilă
delictuală rezultă că îmbracă trei forme:
- răspunderea pentru fapta proprie ( art. 1357- 1371din Codul
civil);
- răspunderea pentru fapta altei persoane (art. 1372 şi 1373
din Codul civil);
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri,
animale, ruina edificiului (art. 1375, 1376 şi 1378 din Codul civil);
a. Răspunderea pentru fapta proprie consacră regula cu
valoare de principiu potrivit căruia obligaţia de reparaţie revine
celui care a cauzat direct acel prejudiciu persoanei vătămate.
Răspunderea pentru fapta proprie se întemeiază pe
vinovăţia celui care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu
fiind o răspundere civilă subiectivă şi directă.
Răspunderea pentru fapta altei persoane este consacrată
pentru a proteja victima care a suferit un prejudiciu. Codul civil
reglementează următoarele forme :
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de minori şi
persoanele puse sub interdicţie (interzişii judecătoreşti) ( art. 1372
din Codul civil); este o formă de răspundere subiectivă întemeiată pe
ideea de vinovăţie a persoanei chemate să răspundă pentru fapta
minorului sau a interzisului judecătoresc;
- răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor lor
săvârşite în exercitarea funcţiei încredinţate (art. 1373 din Codul

7
civil); răspunderea este întemeiată obiectiv, în afara oricărei
vinovăţii, fiind o răspundere civilă indirectă bazată pe ideea de
garanţie;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri,
animale, ruina edificiului (art. 1375, 1376 şi 1378 din Codul civil)
răspunderea se întemeiată obiectiv, angajată în afara ideii de
vinovăţiei şi este menită să asigure protecţia şi dezdăunarea
victimei care a suferit un prejudiciu;
Alte ipoteze speciale de răspunderea civilă delictuală
prevăzute de legislaţia română:
- răspunderea autorităţilor publice pentru prejudiciile
cauzate prin acte de putere (acte administrative) ilicite – Legea nr.
554/2004;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori
judiciare - Legea nr. 303/2004 şi art. 504-507 din Codul de procedură
penală;
- răspunderea pentru produse cu defecte de fabricaţie -
Legea nr. 540/2004;
- răspunderea pentru daunele ecologice - Legea nr.265/2006;
- răspunderea pentru daunele nucleare - Legea nr. 703/2001;
- răspunderea personalului medical şi a furnizorilor de
produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice – Legea nr.
95/2006;
În funcţie de criteriul fundamentului său distingem:
- răspunderea civilă subiectivă - care se fundamentează pe
principiul vinovăţiei celui care este chemat să repare prejudiciul;
- răspunderea civilă obiectivă care se angajează în afara
oricărei vinovăţii a celui chemat să repare prejudiciul, pe temeiul
garanţiei
Fiecare formă de răspunderea are o conotaţie proprie şi după
cum se întemeiază, subiectiv sau obiectiv, ridică o anumită problematică
privind probaţiunea sau cauzele de exonerare de răspundere.

7.3. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie

7.3.1. Reglementarea și condițiile răspunderii pentru fapta

proprie
Răspunderea pentru fapta proprie este reglementată în art.
1357 din Codul civil: „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă
ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să-l repare. Autorul prejudiciului
răspunde pentru cea mai uşoară culpă”.
Legiuitorul a statuat că răspunderea pentru fapta proprie se
angajează numai dacă autorul a săvârşit o faptă prejudiciabilă şi cu

8
vinovăţie. Din conţinutul reglementării deducem condiţiile răspunderii
pentru fapta proprie:
- prejudiciul ;
- fapta ilicită ;
- raportul de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită;
- vinovăţia (culpa);
Condiţiile răspunderii pentru fapta proprie
Condiţiile răspunderii pentru fapta proprie mai sunt denumite
şi condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale.
În doctrina română, unii autori au susţinut că mai este necesară
şi existenţa capacităţii delictuale (Anghel, F.Deak, Popa, Albu, Ursa).
În mod majoritar, autorii au susţinut că nu este necesară
capacitatea delictuală ca o condiţie a antrenării răspunderii civile
delictuale (Stătescu, Bârsan, T.R. Popescu ). Opinia majoritară susţine
că răspunderea delictuală are patru elemente capacitatea delictuală fiind
presupusă de existenţa vinovăţiei.
În ce ne priveşte considerăm că nu este necesară să se pună în
discuție capacitatea delictuală care presupune existenţa
discernământului, condiţie necesară a vinovăţiei. De altfel, legiuitorul
actual reglementând răspunderea pentru persoanele puse sub interdicţie
a rezolvat dilema doctrinară.
Victima trebuie să dovedească existenţa celor patru condiţii
ale răspunderii civile delictuale pentru a beneficia de reparaţie.
Proba condiţiilor răspunderii delictuale se face prin orice
mijloc de probă, întrucât se tinde să se dovedească o stare fapt
care a generat consecinţele păgubitoare.
Din punctul de vedere al probaţiunii, vinovăţia ridică multiple
probleme fiind un element psihic, intelectiv, care trebuie dedus din
manifestările exterioare ale persoanei, din felul ei de a se manifesta.
7.3.2. Analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale
a. Prejudiciul reprezintă rezultatul dăunător de natură
patrimonială sau nepatrimonială, efect al încălcării unui drept
subiectiv ori a unui interes legitim al persoanei.
Prejudiciul reprezintă condiţia esenţială a răspunderii civile
delictuale, cel mai important element. În absenţa prejudiciului, oricât
de gravă ar fi încălcarea nu se poate antrena nici un fel de răspundere
civilă
Clasificarea prejudiciilor:
Prejudiciul poate fi clasificat în funcţie de mai multe criterii:
a. după cum poate fi evaluat pecuniar prejudiciul poate fi:
- prejudiciu patrimonial;
- nepatrimonial;

9
 Prejudiciul patrimonial este prejudiciul care are un conţinut
economic, putând fi evaluat pecuniar (în bani).
Prejudiciul nepatrimonial (prejudiciul extrapatrimonial, dauna
morală) este prejudiciul care nu are conţinut economic nefiind
susceptibil de evaluare bănească (pecuniară) rezultând din încălcarea
unui drept subiectiv, fără conţinut economic al persoanei și în condiţii de
excepţie şi prin încălcare unui drept patrimonial.
b. după cum prin fapta ilicită sunt aduse atingeri persoanei
ori bunurilor acesteia, prejudiciile pot fi:
- prejudicii cauzate direct fiinţei umane;
- prejudicii cauzate direct bunurilor.
1. Prejudiciile cauzate persoanei se clasifică în :
- prejudiciile cauzate personalităţii fizice:
- atingeri aduse sănătăţii, integrităţii corporale care determină
dureri fizice, psihice; repararea bănească a unor astfel de prejudicii se
numeşte pretium doloris şi prejudiciul a căpătat denumirea de pretium
doloris;
- prejudiciul antrenat de vătămări care pun persoana în
imposibilitatea de a se bucura de satisfacţiile şi plăcerile normale
ale vieţii se numeşte prejudiciul de agrement sau prejudiciu
psihologic;
- prejudiciul antrenat de dizarmonii, cicatrici irecuperabile,
infirmităţi care este denumit prejudiciu estetic.
- prejudiciul cauzat unor persoane tinere care nu se mai pot
bucura de atuurile tinereţii, le sunt reduse speranţele unor realizări în
plan social, familial etc., care a fost denumit prejudiciu juvenil
- prejudiciul cauzat personalităţii afective: constă în
traumele psihice determinate de pierderea unei fiinţe dragi unui
părinte, a unei rude apropiate , a soţului , a logodnicului, a unui animal,
introducerea intempestivă a divorţului; se mai numeşte prejudiciu prin
ricoşeu;
- prejudiciul cauzat personalităţii sociale cauzat prin
încălcării ale unor drepturi subiective nepatrimoniale: onoarea,
demnitatea, reputaţia, dreptul la nume, la firmă etc.
2. Prejudiciile aduse bunurilor pot fi:
- prejudicii aduse bunurilor din avutul privat;
- prejudicii aduse bunurilor din avutul public;
c)după cum poate fi ori nu prevăzut :
- prejudiciu previzibil este cel care se produce după momentul
săvârşirii faptei ilicite sau a cărei existenţă poate fi prevăzută.
- prejudiciu imprevizibil este cel care nu poate fi anticipat,
care poate apărea ulterior fără să fi fost fi prevăzut din momentul
săvârşirii faptei ilicite.

10
 d. după momentul producerii:
- prejudicii instantanee - se produc imediat după săvârşirea
faptei ilicite.
- prejudicii succesive sunt consecinţele păgubitoare se
produc continuu pe o perioadă îndelungată de timp, de exemplu
prejudiciile corporale;
O clasificare modernă a prejudiciilor, adopată de cei mai mulţi
doctrinari în trei categorii:
- prejudicii patrimoniale – cele care au valoare economice; de
regulă rezultă din încălcarea drepturilor intereselor economice ale
victimelor; uneori pot rezulta şi din încălcarea unor drepturi
nepatrimoniale cum sunt dreptul la onoare, cinste, demnitate;.
- prejudicii corporale rezultate din încălcarea drepturilor
nepatrimoniale ale persoanei care definesc personalitate fizică: dreptul al
viaţă, sănătate fizică şi psihică, dreptul la integritate corporală;
prejudiciile corporale pot fi prejudicii economice şi nepatrimoniale;
- prejudicii morale pure sau daune morale rezultate din
încălcarea atribuţiilor personalităţii afective a fiinţei umane sau a
personalităţii sociale: prejudiciul moral cauzat de moartea unei fiinţe
apropiate şi dragi ( prejudiciu prin ricoșeu), atingeri aduse onoarei,
demnităţii, probităţii, dreptului la imagine etc.
Alte clasificării:
- prejudicii individuale - cele produse uneia sau altei persoane;
- prejudicii colective – cel cauzate unor grupuri compacte de
persoane;
Condiţiile prejudiciului
Pentru ca un prejudiciu să antreneze obligarea autorului faptei
ilicite la repararea lui este necesar să îndeplinească următoarele condiţii
:
- să fie consecinţa încălcării unui drept subiectiv sau a unui
interes legitim;
- să fie cert;
- să fie nereparat;
Prejudiciul să fie consecinţa încălcării unui drept sau
interes legitim semnifică faptul că el a rezultat din atingerea adusă unia
dintre drepturile subiective ale fiinţei umane: dreptul la viaţă, sănătate,
onoare, imagine, probitate etc.
Cu referire la încălcarea unui interes legitim relevăm că interesul
reprezintă o situaţie de fapt cu caracter statornic, care nu contravine
moralei sau ordinii juridice şi care a fost perturbată prin săvârşirea unei
fapte ilicite, ce a avut drept consecinţă cauzarea unei pagube pentru
persoana aflată în acea situaţie. Cu referire la repararea prejudiciului
rezultat din atingeri aduse unui interes legitim, Codul civil, în art. 1359

11
dispune expres: „autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul
cauzat şi când acesta este urmarea atingerii aduse unui interes al altui,
dacă interesul era legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă,
creează aparenţa unui drept subiectiv”
Caracterul cert al prejudiciului se referă la faptul că prejudiciul
este neîndoielnic şi poate fi evaluat în momentul producerii sale. Sunt
certe toate prejudiciile actuale şi prejudiciile viitoare şi sigure.
Prin prejudiciu actual se înţelege acela care s-a produs în
totalitate până la data când se cere repararea lui.
Prejudiciile viitoare şi sigure sunt acele prejudicii care, deşi nu
s-au produs, dar a căror producere este certă, putând fi evaluate în
prezent, pe baza unor elemente îndestulătoare.
Prejudiciul să fie nereparat semnifică cerinţa ca să nu fi fost
înlăturate consecinţele vătămătoare. A răspunde civil înseamnă a fi
obligat la repararea unui prejudiciu. În cazul în care prejudiciul a fost deja
reparat, răspunderea civilă încetează, victima nu mai are dreptul de a
obţine din nou o reparaţie deoarece s-ar îmbogăţi fără justă cauză.
În cazul în care victima a primit o pensie în sistemul asigurărilor
publice, repararea prejudiciului semnifică acoperirea diferenţei dintre
veniturile pe care victima le obţinea înainte de săvârşirea faptei ilicite şi
cuantumul pensiei pe care o primeşte.
În cazul asigurării de bunuri, dacă asigurătorul a achitat
valoarea bunului sustras ori distrus, prejudiciul cauzat victimei este
reparat, ea nemaiputând să obţină de la autorul faptei alte despăgubiri.
Răspunderea civilă nu poate fi antrenată dacă autorul faptei a
restituit bunul sustras, a înlocuit sau reparat bunul avariat ori a pus la
dispoziţia victimei toate mijloacele băneşti necesare pentru restabilirea
situaţiei anterioare.
Repararea prejudiciul moral (daunei morale sau
nepatrimoniale) a constituit şi constituie motiv de controversă în literatura
de specialitate. S-au ridicat probleme privind modalităţile reparării lui.
Posibilitatea reparării daunei morale este unanim admisă.
Victima are dreptul să solicite repararea prin mijloace
nepatrimoniale :
- să ceară instanţei să dispună încetarea săvârşirii în viitor a
faptei ilicite;
- să obţină obligarea autorului să efectueze anumite prestaţii
pentru a se ajunge la restabilirea dreptului încălcat;
- să obţină obligarea autorului la anumite sancţiuni: amenzi, alte
sancţiuni pentru restabilirea dreptului încălcat.
Victima are posibilitatea să obţină repararea daunei morale
prin despăgubiri băneşti. Repararea pecuniară a prejudiciului moral a

12
creat multiple controverse şi mai ales a generat discuţii privind criteriile
de evaluare a despăgubirilor.
În România, repararea patrimonială a daunei morale a cunoscut
următoarea evoluţie :
în perioada 1865 – 1952 –doctrina şi jurisprudenţa au
recunoscut posibilitatea reparării daunei morale prin echivalent bănesc.
- din anul 1952, prin Decizia de îndrumare nr. VII/1952 a
Plenului Tribunalului Suprem şi până în 1989 nu a fost admisă repararea
bănească a daunei morale, invocându-se considerente de ordin
ideologic;
- după anul 1989 doctrina şi jurisprudenţa au revenit la practica
reparării patrimoniale a prejudiciului moral;
Legislaţia ulterioară a consacrat repararea bănească a
prejudiciului moral şi cu titlu de exemplu invocăm Legea nr. 29/1990
prevede repararea daunei morale, Legea nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale, Legea nr. 49/1992 Legea audio-vizualului.
b. Fapta ilicită reprezintă o conduita omului prin care se
încalcă normele dreptului obiectiv ori regulile de convieţuire
socială, săvârşită fără intenţia de a produce efecte juridice
împotriva autorului, efecte care se produc în virtutea legii.
Fapta ilicită se realizează ca acţiune (faptă comisivă) sau
inacţiune (faptă omisivă) care are ca rezultat încălcarea unui drept
subiectiv ori a unui interes legitim.
Fapta ilicită este o condiţie sine qua non a răspunderii
civile delictuale prevăzută în art. 1357 din Codul civil.
Trăsăturile faptei ilicite:
a) să aibă caracter obiectiv –semnifică cerinţa de a avea
existenţă materială, constă în exteriorizarea ei sub forma unei
acţiuni sau inacţiuni;
b) să fie modalitatea prin care se exteriorizează voinţa unui
subiect, să fie rezultatul unei atitudini psihice a acestuia;
c) să fie contrară ordinii de drept ori bunelor moravuri, să
fie reprobată din punct de vedere social.
Codul civil foloseşte termenul de faptă ilicită.
Literatura de specialitate relevă distincţia între fapta ilicită şi
vinovăţie.
Fapta ilicită este o manifestare exteriorizată a conştinţei, a
voinţei autorului. Fapta este ilicită când este contrară legii şi
regulilor de conduită în societate prin care aceasta încalcă un drept
subiectiv ori un interes legitim.
Fapta ilicită constă în:
- acţiune – conduita comisivă;

13
 - inacţiune – conduită omisivă atunci când legea ori bunele
moravuri impun autorului obligaţia de a acţiona şi acesta are o conduită
contrară. Inacţiunea este faptă ilicită atunci când legea prevede
imperativ obligaţia unei persoane de a acţiona într-un anume fel.
Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt acele
împrejurări în care, deşi fapta săvârşită provoacă un prejudiciu altei
persoane, răspunderea civilă este înlăturată. Sunt cauze care înlătură
caracterul ilicit al faptei: legitima apărare, starea de necesitate,
îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege sau ordinul
superiorului, divulgarea secretului comercial, impusă de anumite situaţii,
exercitare normală a dreptului subiectiv şi consimţământul victimei.
d. Raportul de cauzalitate este o condiţie generală, absolută
a răspunderii civile reprezentând relaţia cauzală care trebuie să
existe între fapta ilicită şi prejudiciu.
Paguba, vătămarea este consecinţa directă a faptei ilicite. Altfel
spus, fapta ilicită reprezintă cauza şi prejudiciul este efectul ei.
Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu
reprezintă o condiţie obiectivă a răspunderii civile, în lipsa acestuia, nu
poate fi antrenată răspunderea civilă pentru prejudiciul suferit de victimă.
Raportul de cauzalitate lipseşte când prejudiciul se datorează
forţei majore, faptei unui terţ, faptei victimei şi în unele împrejurări cazului
fortuit.
În multe cazuri stabilirea raportului de cauzalitate nu prezintă
dificultăţi pentru că rezultatul vătămător la faptei ilicite este relavant, în
sensul că el reprezintă efectul firesc al acesteia.
Complexitatea vieţii sociale a pus în discuţie şi situaţiile în care
stabilirea raportului de cauzalitate a fost extrem de dificilă, datorită
interpunerii unor multitudini de circumstanţe. În cazurile dificile, doctrina,
pentru a putea stabili existenţa raportului de cauzalitate, a formulat mai
multe sisteme şi criterii de stabilire a raportului de cauzalitate:
a) sistemul echivalenţei condiţiilor – potrivit căruia, în cazul în
care nu se poate determina cu precizie faptul cauzal, sunt analizate
toate faptele şi împrejurările în absenţa cărora prejudiciul final nu ar
fi survenit reţinându-se că au aceeaşi valoare cauzală. Toate
împrejurările care produc rezultatul şi în lipsa cărora prejudiciul nu s-ar
produce sunt considerate deopotrivă condiţii şi cauze ale prejudiciului.
Teoria este criticabilă întrucât lărgeşte excesiv câmpul cauzal
incluzând şi fapte conexe, inutile. Teoria a fost formulată în dreptul
francez.
b) sistemul cauzei proxime –potrivit căruia din multitudinea
de împrejurări se selectează şi se reţine ca fiind cauză fapta imediat
anterioară a producerii prejudiciului.

14
 Această teorie este criticabilă pentru că îngustează prea mult
sfera cauzalităţii, putându-se produce erori grave. Teoria a fost formulată
în dreptul anglo-saxon.
c) sistemul cauzei adecvate – potrivit căruia, constituie cauză
a prejudiciului toate faptele şi condiţiile în prezenţa cărora în mod
obişnuit, potrivit experienţei umane se produce prejudiciul.
Teoria este extensivă şi poate introduce în câmpul cauzal şi
împrejurări străine.
d) sistemul unităţii indivizibile dintre cauze şi condiţii–
potrivit căruia din ansamblul faptelor şi împrejurărilor se selectează
care anume sunt cauze propriu-zise şi în consecinţă produc
prejudiciul şi care anume sunt condiţii care-l favorizează.
Acest sistem s-a impus şi permite o selecţie adecvată a acelor
fapte care au determinat prejudiciul şi a acelora care doar l-au influenţat
şi împreună alcătuiesc o unitate indivizibilă, în cadrul căreia ele ajung să
dobândească prin interacţiune cu cauza un rol cauzal.
Sistem care corespunde tuturor exigenţelor. (în doctrina de M.
Eliescu în lucrarea „Răspunderea civilă delictuală”, Editura Academiei,
Bucureşti, 1972)
5. Vinovăţia sau culpa reprezintă atitudinea subiectivă a
autorului faptei ilicite faţă de acea faptă şi de urmările ei
păgubitoare
Vinovăţia, culpa sau greşeala constituie o condiţie necesară în
cazul răspunderii pentru fapta proprie, mai puţin în cazul celorlalte forme.
În Codul civil, în art. 1357 se dispune: „cel care cauzează altuia un
prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie…” Textul dispune în
mod expres că vinovăţia, în cazul răspunderii pentru fapta proprie, este
una dintre condiţiile esenţiale.
Vinovăţia este un element intelectiv, reprezentarea în conştiinţa
individuală a semnificaţiei sociale a faptei sale, în prevederea ori cel
puţin posibilitatea prevederii urmărilor acesteia. De asemenea este un
element volitiv concretizat în procesul psihic de deliberare şi de luare a
hotărârii. Cele două elemente sunt strâns legate unul de celălalt şi se
deduc din săvârşirea faptei în materialitatea ei.
Legiuitorul nu se face nici un fel de distincţie între formele
vinovăţiei, autorul faptei răspunde civil indiferent că a acţionat cu intenţie
sau din culpă, el va fi obligat la repararea integrală a prejudiciului cauzat.
În doctrină s-a subliniat că vinovăţia îmbracă următoarele forme:
a) dolul direct sau intenţie directă atunci când autorul prevede
consecinţele păgubitoare ale faptei sale şi le urmăreşte (culpa lata);
b)dolul indirect sau intenţia indirectă atunci când autorul
prevede consecinţele păgubitoare ale faptei sale, nu le urmăreşte, dar le
acceptă producerea lor;

15
 c) imprudenţa sau culpa cu prevedere atunci când autorul
prevede consecinţele păgubitoare ale faptei sale, dar speră în mod
neîntemeiat că nu se vor produce (culpa levis);
d) neglijenţa sau culpa fără prevedere atunci când autorul nu
prevede consecinţele păgubitoare ale faptelor sale, deşi trebuia şi putea
să le prevadă (culpa levissima);
De pildă, când prejudiciul este consecinţa faptei a două ori mai
multe persoane, partea din contribuţie se stabileşte între persoane în
raport cu vinovăţia fiecăruia, în caz de neînţelegere instanţa este
chemată să proporţionalizeze vinovăţia.
Gradele culpei uneori prezintă o anumită utilitate practică :
- clauzele de nerăspundere pot fi administrate în materie extra-
contractuală, în ce priveşte culpa uşoară şi foarte uşoară, în mod
excepţional;
- în cazul culpei (vinovăţiei) comune a autorului faptei ilicite şi a
victimei, reparaţia la care are dreptul victima va fi redusă în raport direct
cu gradul culpei celor două părţi; ca excepţie de la regulă, în cazul
răspunderii pentru prejudiciile cauzate terţilor de aeronave, simpla culpă
a victimei nu are efect exonerator de răspundere;
- moştenitorul aparent nu răspunde de administrarea averii
decât pentru greşeli grave;
- pagubele cauzate de asigurat cu intenţie nu pot fi acoperite de
asigurator.
Stabilirea vinovăţiei este mai facilă în cazul intenţiei directe sau
indirecte este uşor de stabilit.
În cazul culpei propriu-zise s-au născut dificultăţi care au creat
dispute între doctrinari :
a) unii autori au susţinut că imprudenţa şi neglijenţa trebuie
interpretate după un criteriu subiectiv, în funcţie de particularităţile
individuale ale subiectului răspunzător;
b) alţi autori au susţinut că imprudenţa şi neglijenţa trebuie
apreciate după un criteriu obiectiv, în raport cu capacitatea şi prudenţa
medie a unui om care dă dovadă de prudenţă şi diligenţă;
c) alţii au optat pentru aprecierea culpei pornindu-se de la un
criteriu obiectiv sau prin raportarea la comportamentul unui om care
manifestă diligenţă medie, dar în raport şi cu calităţile speciale ale
subiectului implicat cum ar fi: infirmităţi grave, condiţii speciale de timp,
felul activităţii etc.
Legiuitorul român, prevede în mod expres că angajarea
răspunderii se realizează numai dacă subiectul are capacitatea de a
înţelege consecinţele faptelor sale. În art. 1366 din Codul civil se
prevede: „Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă

16
sub interdicţie judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă
nu se dovedeşte discernământul său la data săvârşirii faptei.
Existenţa răspunderii civile delictuale presupune existenţa
discernământului. Lipsa discernământului semnifică lipsa vinovăţiei.
Problema lipsei de discernământ se pune în cazul minorului sub 14 ani şi
a persoanei pusă sub interdicţie judecătorească care sunt prezumate ca
fiind lipsite de discernământ.
Minorului peste 14 ani va răspunde civil fiind prezumat că are
discernământ. Prezumţia existenţei discernământului este relativă pentru
că în ipoteza în care se va dovedi că nu a avut discernământ,
răspunderea sa va fi înlăturată (art. 1366 alin. 2 din Codul civil).
Legiuitorul a prevăzut că cel lipsit de discernământ sau
care se află într-o stare de tulburare mintală care nu i-a permis să-şi
dea seama de consecinţele faptei sale, chiar în mod vremelnic, nu va
răspunde civil ( art. 1367 din Codul civil dispune: „cel care a cauzat un
prejudiciu nu este răspunzător dacă în momentul în care a săvârşit fapta
păgubitoare era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii care l-
a pus în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale). Totuşi, pe
cale de excepţie, dacă şi-a provocat anume starea de tulburare sau de
neputinţă prin ingestia de alcool, substanţe stupefiante ori alte asemenea
substanţe, va fi obligat să repare prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicită
(art. 1367 alin. 2 din Codul civil dispune: „cel care a cauzat prejudiciul
este răspunzător, dacă stare vremelnică de tulburare a minţii a fost
provocată de el însuşi, prin beţia produsă de alcool, de stupefiante sau
de alte substanţe ).
În mod excepţional, Codul civil a prevăzut că, în cazul în care
autorul unei fapte ilicite nu a avut discernământ în momentul comiterii
acesteia şi nu poate fi angajată răspunderea altei persoane care avea,
potrivit legii, obligaţia de supraveghere, nu va fi scutit de obligaţia de
dezdăunare a victimei prejudiciate (art. 1368 alin. 1 din Codul civil).
Răspunderea reglementată în art. 1368 din Codul civil este o
răspundere subsidiară, ea angajându-se doar în măsura în care nu
poate fi angajată răspunderea persoanei care-l are în supraveghere
pe cel lipsit de discernământ.
Cuantumul reparaţiei va fi stabilit în mod echitabil,în raport
cu stare patrimonială a sa şi a victimei (art. 1368 alin. 2 din Codul civil).
Legiuitorul a recurs la această rezolvare, având în vedere
principiul echităţii, potrivit căruia, nu este firesc ca victima prejudiciată să
suporte singură consecinţele faptei păgubitoare săvârşită de a persoana
lipsită de discernământ şi care are posibilităţi să acopere paguba.
Problema ar putea fi pusă în acest fel, în ipoteza în care fapta ilicită a
fost comisă de un bolnav psihic care nu a fost pus sub interdicţie şi se
dovedeşte că nu a avut discernământ.

17
 Actuala reglementare este nu numai echitabilă, dar şi
pragmatică şi a pus capăt unor inconveniente provocate de persoanele
lipsite de discernământ şi faţă de care nu s-au luat măsuri de ocrotire şi
care săvârşesc fapte prejudiciabile, punând victimele al adăpost de
imposibilitate angajării răspunderii acestora. De asemenea, a rezolvat şi
disputa care a existat, ca bolnavii psihici care nu sunt puşi sub interdicţie
să fie prezumaţi ca având discernământ şi în acest fel să răspundă
pentru faptele lor, dar mai ales a găsit o rezolvare judicioasă pentru
victima prejudiciată.

7.4. Răspunderea civilă a persoanei juridice pentru fapta

proprie

7.4.1. Particularităţi privind răspunderea persoanei juridice

pentru fapta proprie
Conform art. 219 alin.1 din Codul civil: „faptele licite sau ilicite
săvârşite de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică,
însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor
încredinţate”.
Pentru a determina condiţiile răspunderii persoanei juridice
este necesar să se expliciteze:
- noţiunea de „organe ale persoanei juridice”. În acest sens
trebuie cunoscute actele normative care reglementează anumite
categorii de persoane juridice, actele de constituire ale acesteia;
- stabilirea faptei în legătură cu atribuţiile de serviciu sau scopul
funcţiilor încredinţate, în sensul că fapta este ilicită sau abuzivă, care a
creat un prejudiciu și a fost orientată spre realizarea unor scopuri proprii
persoanei juridice;
- stabilirea vinovăţiei persoanei juridice.
În acest scop, având în vedere că voinţa persoanei juridice se
exteriorizează prin voinţa persoanelor fizice care alcătuiesc organele
persoanei juridice, victima va trebui să dovedească:
- existenţa unei vinovăţii a persoanei fizice din componenţa
organelor persoanei juridice;
- dovedirea și a altor elemente ale răspunderii civile delictuale:
prejudiciu, faptă ilicită, raport de cauzalitate, urmând să se aplice regulile
generale prevăzute de la răspunderea pentru fapta proprie.
Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice cu scop nelucrativ este aplicabil numai în materia actelor
juridice, astfel încât persoana juridică cu scop nelucrativ nu poate
înlătura răspunderea decât demonstrând că fapta prejudiciabilă,
săvârşită în interesul său, nu are legătură cu obiectul sau de
activitate.

18
 7.4.2. Efectele răspunderii persoanei juridice: victima
prejudiciată de persoana juridică are următoarele opţiuni:
- să solicite despăgubiri de la persoana juridică în temeiul art.
1357 din Codul civil;
- să pretindă despăgubiri de la persoana fizică aflată în
componenţa organului persoanei juridice în temeiul art. 219 raportat la
art. 1357 din Codul civil;
- să solicite despăgubiri atât de la persoana juridic ă cât şi de la
persoana fizică în temeiul art. 1357 coroborat cu art. 1382 din Codul civil;
Dacă persoana juridică a dezdăunat victima, ea are un drept de
regres împotriva persoanelor fizice care fac parte din componenţa
organului de conducere.
Răspunderea persoanei juridice pentru fapta proprie este o
garanţie de insolvabilitate, o măsură de protecţie a victimei
prejudiciate care va putea acţiona în justiţie persoana juridică ce
este prezumată că este mai solvabilă decât persoana fizică. Această
interpretare rezultă din conţinutul art. 219 alin 2 din Codul civil în care se
dispune că faptele ilicite „atrag şi răspunderea personală şi solidară a
celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de
terţi”
Dreptul de regres al persoanei juridice reprezintă o subrogaţie
legală conform art. 1596 din Codul civil.

7.5. Răspunderea civilă subiectivă pentru fapta altei

persoane

7.5.1. Problema formele răspunderii pentru fapta altei

persoane
Răspunderea civilă pentru fapta altei persoane este
reglementată în art. 1372- 1373 din Codul civil.
Art. 1372 din Codul civil reglementează răspunderea
persoanelor care supraveghează un minor sau o persoană pusă sub
interdicţie: „Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri
judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor sau o persoană
pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste
din urmă persoane. Răspunderea subzistă chiar în cazul când
făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta
proprie”.
Art. 1373 din Codul civil reglementează răspunderea
comitenţilor pentru fapta prepuşilor lor: „comitentul este obligat să repare
prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de
aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”.

19
 Din conţinutul celor două texte de lege rezultă că răspunderea
pentru fapta altuia se antrenează ori de câte ori cel care comite fapta
este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, (interzis judecătoresc
sau minor) sau care acţionează în beneficiul altei persoane.
Art. 1374 din Codul civil prevede regulile în funcţie de care se
soluţionează concursul dintre răspunderea diferitelor persoane pentru
prejudiciile cauzate prin fapta altuia, cum ar fi răspunderea părinţilor în
raport cu răspunderea altor persoane care aveau obligaţia de
supraveghere a minorului, în raport cu comitentul pentru fapta
prejudiciabilă săvârşită de prepusul minor.
Analiza textelor de lege care reglementează răspunderea pentru
fapta altuia ne arată că răspunderea părinţilor şi a altor persoane cărora
le revine obligaţia de a supraveghea minori sau persoane puse sub
interdicţie este o răspundere întemeiată pe ideea de culpă în exercitarea
obligaţiei de supraveghere, fiind o răspundere subiectivă, iar
răspunderea comitenţilor se angajează în afara oricărei vinovăţii, fiind o
răspundere obiectivă.
În art. 1372 alin. 3 se dispune: „Cel obligat la supraveghere este
exonerat de răspundere numai dacă dovedeşte că nu a putut împiedica
fapta prejudiciabilă. În cazul părinţilor sau, după caz al tutorilor, dovada
se va considera făcută numai dacă ei probează că fapta copilului
constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care şi-au îndeplinit
îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti”.
Reglementarea este totuşi restrictivă, înlăturarea răspunderii
poate opera numai dacă fapta persoanei aflată sub supraveghere se
datorează unei cauze străine şi fără legătură cu obligaţiile care le
presupune exerciţiul autorităţii parentale.
Răspunderea comitentului poate fi înlăturată doar în ipoteza în
care se dovedeşte că presupusul a săvârşit un abuz în exerciţiul funcţiei
încredințate şi victima cunoştea caracterul abuziv al faptei lui sau putea
să-l cunoască. Art. 1373 alin 3 din Codul civil dispune: „Comitentul nu
răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau după împrejurări
trebuia să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a
acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate”
Codul civil, ca şi cel anterior a păstrat fundamentul subiectiv al
răspunderii părinţilor, deşi literatura de specialitate a subliniat de
nenumărate ori insuficienţa acestui fundament.
Răspunderea pentru fapta altei persoane este reglementată
în sarcina acelora care au anumite relaţii cu personale pentru care
răspund, unele derivând din obligaţia legală de întreţinere rezultată
din relaţiile de rudenie, altele din raporturile contractuale existente
sau din conţinutul unor hotărâri judecătoreşti care au statuat un
anumit regim legal faţă de acele persoane.

20
 Din perspectiva victimei prejudiciate, răspunderea pentru
fapta altuia este o garanţie legală care-i permite să-i fie recuperat
prejudiciu suferit, ea beneficiind prin efectul legii dovedirea
anumitor condiţii specifice care îi permit să-i fie acoperită cu
celeritate paguba suferită şi să fie ferită de o eventuală
insolvabilitate a autorului faptei ilicite prejudiciabile.

7.5.2.Răspunderea persoanelor care au obligaţia de

supraveghere a unui minor sau interzis judecătoresc
a. Reglementare: răspunderea persoanelor care
supraveghează minori sau interzişi judecătoreşti este reglementată de
art. 1372 din Codul civil.
Spre deosebire de vechea reglementare, Codul civil prevede
răspunderea tuturor persoanelor fizice sau juridice care au obligaţia
legală sau contractuală de supraveghere a anumitor persoane: minori
lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă de exerciţiu
şi persoana puse sub interdicţie judecătorească.
Codul civil anterior reglementa distinct răspunderea părinţilor
strâns legată de obligaţia lor legală de întreţinere şi răspunderea
cadrelor didactice şi a meşteşugarilor rezultată din obligaţia contractuală
de instruire şi supraveghere. Rămânea în afara sferei de responsabilitate
răspunderea tutorilor, a asistenţilor maternali, a centrelor de minori etc. a
căror răspundere puntea fi antrenată în mod limitat şi numai dacă victima
prejudiciată dovedea toate condiţiile răspunderii pentru fapta proprie,
situaţie forte greu de realizat.
Cu referire la interzişi judecătoreşti nu erau prevăzute nici un fel
de dispoziţii cu caracter protector al victimei, astfel că de cele mai multe
ori aceasta suporta ca o fatalitate ea însăşi consecinţele păgubitore. Din
această perspectivă, reglementarea actuală reprezintă un progres
semnificativ care a avut în vedere principiile şi orientările doctrinare şi
jurisprudenţiale.
Răspunderea se angajează pentru faptele săvârşire de
minori, indiferent dacă au avut sau nu au avut discernământ în
momentul săvârşirii faptei şi pentru persoanele puse sub interdicţie
judecătorească indiferent dacă au săvârşit fapta într-un moment de
luciditate.
b. Determinarea sferei persoanelor chemate să răspundă
În conformitate cu dispoziţiile art. 1372 din Codul civil rezultă că
răspunderea se angajează în sarcina tuturor persoanelor fizice sau
juridice care au obligaţia prevăzută de lege, prevăzute într-un contrat sau
printr-o hotărâre judecătorească de a supraveghea un minor sau o
persoană pusă sub interdicţie. Textul instituie o răspundere a oricărei

21
persoane care are obligaţia de a supraveghea una dintre categoriile de
persoane amintite anterior.
Obligaţia de supraveghere poate rezulta fie dintr-o prevedere
legală grefată pe anumite relaţii între autorul faptei ilicite şi persoana
responsabilă cum este rudenia. Poate proveni şi dintr-o relaţie
contractuală care presupune între alte obligaţii şi supravegherea. Se
poate naşte din conţinutul unei hotărâri judecătoreşti care a statornicit
unei persoane determinate anume obligaţii în legătură cu minorul sau
interzisul judecătoresc şi care presupune implicit şi obligaţia de
supraveghere.
Cu alte cuvinte, vor fi chemaţi să repare prejudiciul cauzat de
un minor: părinţii lui, tutorii, asistenţii maternali, centrele de minori,
asociaţiile private care au în plasament minori, cadrele didactice din
învăţământul preuniversitar, meşteşugarii, persoanele cărora le-au fost
încredinţaţi prin plasament minori prin hotărâri judecătoreşti, centrele de
reeducare, persoane fizice care şi-au asumat sarcina supravegherii
minorilor, unităţi sanitare etc.
În privinţa interzisului judecătoresc vor fi răspunzători tutorii,
unităţile sanitare de stat sau private care îngrijesc şi supraveghează
astfel de persoane, asociaţiile private care se ocupă de ele, centre de
supraveghere, societăţi private care se ocupă de activităţi de
supraveghere sau orice persoană fizică ce îşi asumă obligaţii de
supraveghere a lor etc.
Sfera persoanelor chemate să răspundă este foarte amplă şi
este de natură să asigure victimei prejudiciate de un minor sau interzis
judecătoresc o garanţie reală.
c. Condiţiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de
minori sau interzişi judecătoreşti: pentru a fi antrenată răspunderea
civilă persoanei chemate să repare prejudiciul cauzat de altul victima
prejudiciată trebuie să dovedească îndeplinirea cumulativă a două
categorii de condiţii: condiţii generale şi condiţii speciale.
Condiţiile generale sunt:
- prejudiciul;
- fapta ilicită săvârşită de minor sau interzis judecătoresc;
- existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
paguba (prejudiciu) suferită.
Vinovăţia autorului faptei ilicite este inrelavantă, răspunderea
persoanei chemate să repare prejudiciul cauzat de altul se angajază şi
atunci când minorul este lipsit de discernământ, dar şi atunci când are
discernământul faptelor sale, la fel se angajază chiar şi atunci când
interzisul a săvârşit fapta într-un moment de luciditate.

22
 Când victima a chemat în judecată pe autorul direct şi care a
avut discernământul faptelor sale, acesta va răspunde pentru fapta
proprie conform art. 1357 din Codul civil.
Când acţiunea victimei s-a îndreptat împotriva persoanei
chemate să repare prejudiciul cauzat de altul cât şi împotriva autorului
faptei ilicite, răspunderea lor este solidară aşa cum rezultă din conţinutul
art. 1382 din Codul civil în care se dispune: „cei care răspund pentru o
faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat”.
Condiţiile speciale se referă la:
- starea de minoritate şi statutul de persoană pusă sub
interdicţie a autorului faptei ilicite prejudiciabile;
- existenţa obligaţiei de supraveghere a autorului faptei
prejudiciabile în sarcina persoanei chemate să răspundă născută
direct din lege, contract sau hotărâre judecătorească;
a. Minoritatea sau ,după caz statutul de persoană pusă sub
interdicţie trebuie să fi existat în momentul în care autorul a săvârşit
fapta prejudiciabilă.
În privinţa minorităţii legiuitorul nu face distincţie între minorul
care a împlinit 14 ani care este prezumat că are discernământul faptelor
sale şi cel sub această vârstă care este prezumat să este lipsit de
capacitatea critică de a-şi reprezenta mintal consecinţele faptelor
comise.
Dacă autorul faptei, ulterior devine major sau se ridică măsura
interdicţiei, răspunderea civilă a celui chemat să repare prejudiciul
subzistă.
În situaţia minorului emancipat care a dobândit prin căsătorie
capacitate deplină de exerciţiu sau care fiind de bună-credinţă a păstrat
și după desfacerea căsătoriei capacitatea de exerciţiu dobândită (art. 39
alin 1 şi 2 din Codul civil) care a săvârşit o faptă ilicită şi prejudiciabilă el
va răspunde personal fiind asimilat persoanei majore cu capacitate
deplină de exerciţiu, victima fiind obligată să dovedească toate condiţiile
răspunderii pentru fapta proprie.
b. Fapta ilicită prejudiciabilă să fie săvârşită de minor sau
interzisul judecătoresc după momentul naşterii efective a obligaţiei
de supraveghere în sarcina persoanei chemate să răspundă
Obligaţia de supraveghere semnifică îndatorirea şi puterea
celui chemat să răspundă de a organiza, dirija, îndruma şi controla
activitatea autorului faptei ilicite (minor sau interzis judecătoresc)
Supravegherea subzistă numai în persoana celui care, datorită vârstei
fragede, stării fizice şi psihice trebuie să se afle sub îngrijirea şi
autoritatea altei persoane.
Termenul de „supraveghere” la care face trimitere art. 1372 din
Codul civil, aşa cum se arată în literatura de specialitate, ( a se vedea L.

23
Pop, F. I. Popa, S. I. Vidu Tratat,op. cit.) trebuie înţeles în sens larg, el
presupunând un ansamblu de îndatoriri cu referire la persoana celui
supravegheate şi nu în sensul îngust din vorbirea laică de pază propriu-
zisă. Supravegherea are o conotaţie amplă însemnând îngrijire,
consiliere, îndrumare, asigurarea unui climat de securitate pentru
viaţa celui supravegheat, dirijare, control al vieţii etc. Din această
perspectivă rezultă cu prisosinţă că pot fi supravegheaţi minorii şi
interzişii judecătoreşti, neputându-de pune această problemă în cazul
persoanelor adulte.
Cu referire la părinţi şi tutori obligaţia de supraveghere se
suprapune obligaţiei de creştere prevăzute de art. 261 din Codul civil
care dispune: „părinţii sunt cei care au în primul rând, îndatorirea de
creştere şi educare a copiilor lor minori” şi respectiv art. 134 din acelaşi
cod potrivit căruia: „tutorele are îndatorirea de a se îngriji de minor…este
obligat să asigure îngrijirea minorului, sănătatea şi dezvoltarea lui fizică
şi mentală, educarea, învăţătura şi pregătirea acestuia, potrivit cu
aptitudinile lui”
Pentru a putea exercita obligaţia de supraveghere, legiuitorul nu
impune ca persoana minorului sau interzisul judecătoresc să aibă
locuinţă comună cu persoana chemată să răspundă, spre deosebire de
reglementarea anterioară care lega angajarea răspunderii părinţilor de
comunitatea de locuinţă cu minorul. Problema comunităţii de locuinţă a
ridicat numeroase inconveniente şi pentru rezolvarea favorabilă a fost
necesar să se recurgă la numeroase artificii pentru a pune la adăpost
victima prejudiciată de posibilitatea facilă de a înlătura răspunderea când
părinţii dovedeau că nu au avut locuinţă comună cu copilul minor.
Victima prejudiciată va trebui să dovedească atât condiţiile
generale cât şi condiţiile cât și speciale şi prin efectul legii va beneficia
de prezumţiile de vinovăţie care operează în sarcina persoanei chemate
să răspundă deduse din săvârşirea de către minor sau interzisul
judecătoresc a faptei ilicite şi prejudiciabile:
- prezumţia că în exercitare supravegherii au existat abateri;
- prezumţia vinovăţiei celui chemat să răspundă în privinţa
exercitării necorespunzătoare sau neexercitării obligaţiei de
supraveghere;
- prezumţia raportului de cauzalitate între exercitarea
necorespunzătoare sau neexercitarea obligaţiei de supraveghere;
Prezumţiile de vinovăţie stabilite în sarcina celui chemat să
repare prejudiciul cauzat de altul, au caracter relativ întrucât acesta
poate dovedi că a fost în imposibilitate să împiedice fapta prejudiciabilă
(art. 1372 alin 3 din Codul civil). Caracterul relativ al prezumţiilor de
vinovăţie rezultă şi din conţinutul art. 1374 din Codul civil în care se
dispune: „ părinţii nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite

24
condiţiile răspunderii persoanei care avea obligaţia de supraveghere a
minorului”. De exemplu, copilul se afla la şcoală şi cadrul didactic nu a
venit la cursuri şi nu a asigurat un înlocuitor, iar unul dintre copii l-a lovit
pe un altul cauzându-i un prejudiciu grav, se va angaja răspunderea
profesorului care nu a fost la cursuri pentru că lui îi revenea obligaţia de
supraveghere. În mod similar se pune problema şi în privinţa tutorelui în
cazul copilului lipsit de ocrotirea părintească şi a interzisului
judecătoresc.
Dacă minorul sau interzisul judecătoresc s-au sustras de sub
supraveghere şi a săvârşit o faptă ilicită prejudiciabilă, nu mai poate fi
angajată răspunderea celui căruia îi revenea din punct de vedere legal,
contractual sau prin efectul respectării unei hotărâri judecătoreşti
obligaţia de supraveghere.
7.5.3. Fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate
de minori sau interzişi judecătoreşti
În literatura juridică de specialitate s-a arătat că fundamentul
răspunderii persoanelor cărora le revine sarcina supravegherii minorilor
sau interzişilor judecătoreşti este subiectiv, fiind întemeiat pe prezumţia
legală de vinovăţie privind neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a obligaţiei mai sus menţionate (a se vedea G. Boroi,
L. Stănciulescu, Instituţii de drept civil, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2012).
Redactorii Codului civil român s-au inspirat din dreptul german
potrivit căreia răspunderea pentru minori şi interzişi judecătoreşti trebuie
se întemeiază pe vinovăţia celui chemat să exercite supravegherea, art.
1372 din Codul civil fiind similar art. 832 din Codul civil german.
Alţi autori (a se vedea L .Pop, op. cit. şi alţii ) susţin că
răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin faptele săvârşite de minori
sau interzişi judecătoreşti ar trebui să se angajeze pe temei obiectiv,
vinovăţia prezumată nefiind o condiţie a angajării acestei răspunderi.
Reţine această idee din conţinutul art. 1372 alin 1şi 2 din Codul civil
interpretând că va putea fi înlăturată numai prin invocarea unei cauze
străine, respectiv prejudiciul este consecinţa forţei majore, a unui fortuit,
faptei victimei sau faptei unui terţ. În argumentare se invocă faptul că ea
are caracter direct nefiind condiţionată de vinovăţia autorului faptei ilicite
şi din această perspectivă nu are caracter accesoriu. Se mai arată că
fundamentul obiectiv, de plin drept ar răspunde unor exigenţe sociale
privind garanţia de care se bucură, prin efectul legii, victima prejudiciată.
Trebuie să reţinem că, la puţin timp după intrare în vigoare a
Codului civil, primele dispute doctrinare au şi început să-şi facă simţită
apariţia.
În ce ne priveşte credem că nu putem face abstracţie de
dispoziţiile art. 1372 şi art. 1374 din Codul civil referitoare la înlăturarea a

25
răspunderii celor chemaţi să repare prejudiciul cauzat de minori sau
interzişi judecătoreşti, care ne duc fără putinţă de tăgadă către un temei
subiectiv. Desigur, suntem întrutotul de părere că temeiul obiectiv la
răspunderii lor ar fi reprezentat un progres indiscutabil şi ar fi răspuns
eficient unor exigenţe sociale şi putând reprezenta într-adevăr o garanţiei
reală pentru victima prejudiciată.
7.5.4. Efectele răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin
faptele minorilor sau interzişilor judecătoreşti: victima prejudiciată
poate pretinde despăgubiri de la cel chemat să răspundă în temeiul
dispoziţiilor art. 1372 din Codul civil.
De asemenea, victima poate chema pe autorul direct, minor sau
interzis judecătoresc în temeiul art. 1357 din Codul civil, dar va fi ţinută
să dovedească vinovăţia acestora, respectiv că minorul a avut
discernământul faptei sale având cel puţin 14 ani sau dacă interzisul a
comis-o într-un moment de luciditate.
Dacă prejudiciul victimei a fost acoperit de către persoana
chemată să răspundă şi minorul sau interzisul judecătoresc au avut
discernământ, în conformitate cu art. 1384 alin.1 din Codul civil,
persoana responsabilă are drept de regres împotriva autorului faptei
ilicite. Potrivit art. 1384 din Codul civil „cel care răspunde pentru fapta
altuia se poate întoarce împotriva aceluia care cauzat prejudiciul, cu
excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru
prejudiciul cauzat”.
În ipoteza în care supravegherea minorului revenea altei
persoane decât părintele, tutore, cum ar fi spre exemplu cadrului didactic
sau meseriaşului şi acesta demonstrează că nu a putut înlătura fapta
prejudiciabilă, răspunderea se va angaja în sarcina părinţilor sau
tutorilor. Răspunderea părinţilor şi a tutorilor pentru faptele minorilor sau
interzişilor judecătoreşti are caracter general în raport cu răspunderea
altor persoane.
Dacă părintele sau tutorele este comitent în raport cu minorul,
fapta ilicită prejudiciabilă săvârşită de acesta, antrenează răspunderea în
calitate de comitent a părintelui sau tutorelui, potrivit art. 1374 din Codul
civil. Când comitent este părintele minorului, victima are un drept de
opţiune între răspunderea întemeiată pe dispoziţiile art. 1372 din Codul
civil şi de art. 1373 din acelaşi cod.
Probleme speciale pot apărea în ipoteza asistenţilor maternali
sau a asociaţiilor care îşi asumă obligaţia creşterii şi educării şi implicit a
supravegherii unor minori sau interzişi judecătoreşti întrucât Codul civil
nu conţine decât prevederi de ordine generală. Se pune problema
răspunderii lor contractuale sau delictuale în ipoteza în care minorii,
respectiv interzişii judecătoreşti ce se află sub supravegherea lor
săvârşesc fapte ilicite prejudiciabile. Credem că în această materie

26
legiuitorul ar trebui să reglementeze expres pentru a înlătura eventualele
disfuncţionalităţile si inconvenientele care vor apărea şi pentru a asigura
o garanţie reală de reparare a prejudiciului victimei.

27
 CAP. VIII. RĂPUNDEREA CIVILĂ OBIECTIVĂ

8.1. Răspunderea civilă a comitenţilor pentru prejudiciile

cauzate de prepuşii lor

8.1.1.Reglementare: răspunderea comitenţilor este prevăzută

în art. 1373 din Codul civil care dispune: „comitentul este obligat să
repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de
aceştia are legătură cu atribuţiile sau funcţiile încredinţate”.
Actuala reglementare este mult mai generoasă întrucât Codul
civil anterior prevedea răspunderea pentru fapta altuia limitativ într-un
singur articol, art.1000, care în mai multe alineate reglementa toate
formele de răspundere pentru fapta altuia. Din aceste motive a fost
necesar ca doctrina şi jurisprudenţa să rezolve o multitudine de
probleme care s-au ivit în practică.
Noul cod civil prevede în art. 1373 alin 2 ce se înţelege sau cine
poate fi comitent: „este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în
temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui
care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al
altuia”.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1373 din Codul civil,
răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepusul
său survine doar atunci când prepusul cauzează un prejudiciu unei
terţe persoane printr-o faptă ilicită şi prejudiciabilă
extracontractuală. Când fapta prejudiciabilă şi ilicită este săvârşită de
prepus în executarea unui contract încheiat de comitent cu un terţ,
răspunderea este contractuală, aflându-se în sensul larg al cuvântului în
ipoteza unei neexecutării ceea ce implică aplicarea dispoziţiilor art. 1519
din Codul civil.
Răspunderea susmenţionată este o răspundere indirectă,
după susţinerile unor autori (a se vedea G: Boroi, L.Stăncilescu
Instituţii de drept civil în reglemntarea noului Cod civil, Editura
Hamangiu, 2012, Bucureşti) sau o răspundere civilă directă,
principală şi cu cartacter autonom, aşa cum arată alţi autori (a se
vedea L.Pop, I.F.Pop, S.I.Vidu, op. cit.)
Răspunderea comitentului asigură victimei posibilitatea de a
obţine repararea pagubei în condiţii favorabile de la o persoană care de
regulă este mai solvabilă în raport cu prepusul, autorul faptei ilicite şi
prejudiciabile.
8.1.2. Condiţiile angajării răspunderii comitenţilor
Pentru a fi angajată răspunderea comitentului trebuie îndeplinite
cumulativ anumite condiţii generale cât şi unele condiţii speciale.

1
 Potrivit opiniei dominante din literatură şi jurisprudenţă, victima
trebuie să dovedească toate condiţiile răspunderii civile delictuale
pentru fapta proprie:
- fapta prepusului;
- prejudiciul;
- raportul de cauzalitate
- vinovăţia prepusului;
Condiţii speciale se referă la:
- existenţa raportului de prepuşenie;
- săvârşirea faptei în legătură cu funcţiile şi atribuţiile
încredinţate.
Opinia minoritară susţine că răspunderea comitentului se
poate angaja şi în lipsa vinovăţiei prepusului (I.M.Anghel, M.F. Popa,
F. Deak Răspunderea civilă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti ,1970, p.168-
169, L. Pop, F.I.Popa, S.I.Vidu op. cit. 477-480) şi teoriile mai noi în
doctrina şi jurisprudenţa franceză contemporană. Se susţine că prin
prisma noilor dispoziţii ale Codului civil că răspunderea comitentului se
poate angaja şi în afara vinovăţiei prepusului pentru că
reglementarea nu prevede în mod expres necesitatea vinovăţiei
prepusului şi în această împrejurare nu se poate impune ca să fie o
condiţie a ei.
Jurisprudenţa a împărtăşit opina majoritară.
Tradiţional, se susţine că este necesar să se dovedească culpa
prepusului pentru că răspunderea comitentului se angajează în calitate
de garant al acestuia şi numai astfel se permite explicarea dreptului de
regres total al comitentului care a acoperit paguba victimei.
De la această regulă există anumite excepţii:
- nu trebuie dovedită vinovăţia atunci când fapta ilicită este
săvârşită de un prepus minor lipsit de discernământ, sau când fapta
ilicită este săvârşită de un prepus pus sub interdicţie. În aceste situaţii
comitentul va răspunde pe temeiul art. 1357 din Codul civil.
- nu trebuie dovedită culpa când prepusul a cauzat prejudiciul
prin utilizarea unui lucru al comitentului care răspunde în calitate de
păzitor juridic (proprietar al lucrului) în temeiul art. 1375 din Codul civil
În privinţa condiţiilor generale nu vom insista pentru că au fost
analizate la răspunderea pentru fapte proprie.
În argumentarea susţinerii că vinovăţia prepusului nu constituie
o condiţie a răspunderii comitentului s-a arătat că ea este o răspundere
principală şi autonomă nefiind în dependenţă cu răspunderea
proprie a prepusului, comitentul având o răspundere proprie de
reparare a prejudiciului suferit de victimă.

2
 Urmează ca viitorul să releve care dintre opinii se va impune în
jurisprudenţă şi în raport cu aceasta să se lege anumite dezbaterii în
doctrină.
Condiţiile speciale ale răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului
a. Existenţa raportului de prepuşenie
Raportul de prepușenie este un raport de autoritate și
subordonare dintre și comitent și prepus și în consecință presupune cu
necesitate consimțământul acestuia din urmă. El semnifică puterea
comitentului de a-l direcționa, conduce sau supraveghea pe prepus.
Comitentul poate fi o persoană fizică sau juridică ce
încredințează exercitarea unor funcții sau atribuții altei persoane fizice,
prepusului. În baza raportului de subordonare, comitenții au dreptul
să dea ordine dispoziții, instrucțiuni prepușilor în îndeplinirea
funcțiilor încredințate. Raportul de prepușenie presupune dreptul
comitentului de direcție și control asupra activității prepușilor care
se exercită în mod independent. Literatura juridică a subliniat că
raportul de prepușenie conține trei elemente:
- acordul de voință expres sau tacit dintre comitent și prepus;
- îndeplinirea unei funcții sau activități de către prepus în
beneficiul sau interesul comitentului;
- acceptarea de către prepus a poziției sale de subordonare
în raport cu comitentul său;
Izvorul principal al raportului de prepușenie este contractul de
muncă. În mod obișnuit, contractele civile nu dau naștere unui raport de
prepușenie, dar pe cale de excepție, anumite contracte civile pot da
naștere unui astfel de raport: contractul de antrepriză, contractul de
mandat , contractul de locațiune.
În jurisprudență au existat controverse privitoare la calitatea
unităților sanitare ,dacă acestea au calitatea de comitenți în raport cu
medicii care prestează asistență medicală pacienților. Opinia care s-a
impus susține că spitalele nu au calitatea de comitenți în raport cu
medicii care-și desfășoară activitatea în cadrul lor pentru că nu se
stabilește un raport de prepușenie între ele și medici în calitate de
angajați pentru că medicii, în îndeplinirea actului medical, sunt
independenți. Opinia mai veche a susținut contrar. Atunci când un medic
săvârșește o faptă prejudiciabilă, o faptă de mall praxis, va răspunde
personal și nu va putea fi antrenată răspunderea unității sanitare în
calitate de comitent. Victima prejudiciată va putea să-și recupereze
prejudiciul de la o societate de asigurări pentru că medicii sunt obligați să
încheie contracte de asigurare pentru fapte de mall praxis sau alte fapte
care pot avea consecințe vătămătoare.

3
 O altă situație care de-a lungul timpului a generat soluții
contradictorii a constituit-o faptul dacă unitățile militare pot fi comitenți
în raport cu militarii în termen care își satisfac stagiul militar. Într-o opinie
mai veche s-a susținut că acestea nu pot avea calitatea de comitenți,
ulterior jurisprudența și doctrina s-a reorientat și au precizat că acestea
au aceasta calitate. Atunci când un militar comite o faptă cauzatoare de
prejudiciu în perioada stagiului și în legătură cu activitățile desfășurate,
victima prejudiciată va putea să-și recupereze prejudiciul de la unitatea
militară pentru că militarul acționează sub îndrumarea, direcția unității
militare, altfel spus militarul are calitatea de prepus al unității militare
unde și satisface stagiul militar.
Și în cazul magistraților s-au purtat discuții dacă ei sunt
prepuși ai Ministerului de Justiție sau ai Ministerului Public și s-a
concluzionat că nu pot avea o astfel de calitate pentru că activitățile
desfășurate de acești sunt efectuate în mod independent și fără nici un
fel de direcționare, îndrumare sau control din partea acestor instituții
administrative, pentru că principiul independenței magistraților în
activitate și a justiției în general este un principiu constituțional. Dacă un
magistrat, în activitatea de jurisdicție, săvârșește o faptă ilicită și
prejudiciabilă, este antrenată răspunderea personală potrivit art. 1357
din Codul civil.
Raportul de prepușenie poate fi născut și dintr-o relație specială
între două persoane dintre care una are calitatea de comitent în raport
cu cealaltă, cum ar fi situația când un soț desfășoară o activitate în
beneficiul exclusiv al celuilalt și după îndrumarea și direcționarea
acestuia. Situația este similară când un copil desfășoară activități în
beneficiul unui părinte sub îndrumarea acestuia.
b. Săvârșirea faptei ilicite de către prepus în cadrul funcției,
atribuției încredințate de comitent
Condiția specială este prevăzută de art. 1373 din Codul civil
care dispune: „fapta săvârșită de acesta are legătură cu atribuțiile sau în
scopul funcțiilor încredințate”
Dacă prepusul se îndepărtează de exercitarea atribuțiilor ori
funcției încredințate și comite fapta prejudiciabilă, aflându-se într-o
exercitare abuzivă a sarcinilor sale și victima prejudiciată putea și trebuia
să o cunoască, atunci nu poate fi antrenată răspunderea civilă a
comitentului și în consecință prepusul va fi cel care va repara prejudiciul
creat. Soluția se degajă și din conținutul art. 1373 alin. 3 Cod civil care
dispune: „comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea
sau, după împrejurări , putea să cunoască, la data săvârșirii faptei
prejudiciabile, că a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau scopul
funcției încredințate”.

4
 Pentru a fi atrasă răspunderea civilă comitentului, prepusul
trebuie să acționeze în interesul lui și în limitele atribuțiilor sau în scopul
funcției încredințate și cu respectarea ordinelor comitentului.
În doctrină s-au purtat discuții dacă se poate antrena
răspunderea comitentului când prepusul a săvârșit fapta prejudiciabilă
prin depășirea atribuțiilor sau funcției încredințate, în cazul abuzului
prepusului, și în legătură cu acest aspect s-au formulat mai multe opinii:
- opinia restrictivă – răspunderea comitentului pentru fapta
prejudiciabilă a prepusului nu poate fi antrenată;
- opinia extensivă – răspunderea comitentului se va antrena în
toate situațiile în care prepusul comite fapta ilicită în exercitarea abuzivă
a funcției încredințate;
- opinia moderată – răspunderea comitentului se angajează ori
de câte ori prepusul a săvârșit fapta prejudiciabilă în exercitarea abuzivă
a atribuțiilor sau funcției încredințate, dacă victima nu a putut
conștientiza de caracterul abuziv al funcției încredințate, per contrario
răspunderea acestuia va fi antrenată când victima trebuia și putea să
conștientizeze caracterul abuziv al atribuțiilor exercitate.
În cazul opiniei moderate care a devenit dominantă, se
subliniază că răspunderea comitentului în situația conduitei a abuzului
prepusului trebuie circumscrisă unor limite rezonabile,el putând
răspunde și în ipoteza exercitării abuzive a funcției încredințate, dacă
acest exercițiu abuziv are legătură cu funcția încredințată. În acest sens
art. 1373 alin. 3 Cod civil introduce un criteriu de diferențiere între
situațiile în care comitentul va trebui să răspundă pentru prejudiciile
cauzate de prepus în exercitarea depășită a funcției încredințate, iar
reglementarea pare să apeleze la ideea aparenței n drept și la efectele ei
în raporturile dintre autorul faptei și victimă (a se vedea L. Pop, I.F.
Popa, I.S. Vidu , op cit.).
Victima va beneficia de reparația prejudiciului chiar și atunci
când a avut reprezentarea eronată că prepusul a acționat în limitele
funcției încredințate.
În doctrină mai nouă, mai ales în cea franceză sunt susținători
care arată că răspunderea comitenților fiind o răspundere obiectivă ar
trebui angajată în mod extensiv.
8.1.3. Fundamentul răspunderii comitenților
Fundamentul răspunderii comitenților a cunoscut un traseu
sinuos. S-au formulat mi multe teorii:
- teorii bazate pe ideea de vinovăție prezumată a
comitentului potrivit cărora acesta este vinovat în alegerea prepusului
său; teoria a fost susținută de doctrina de la începutul secolului trecut;
teoria a cunoscut două variante:

5
 1. teoria prezumției de culpă: comitentul este prezumat în
culpă pentru alegerea greșită a prepusului său (culpa in eligendo) sau
prezumția de culpă în supravegherea prepusului său (culpa in vigilando),
2. teoria considerării culpei prepusului ca fiind culpa
comitentului potrivit căreia fapta prejudiciabilă comisă de prepus este
consecința culpei comitentului care în cadrul raportului de prepușenie nu
l-a direcționat, nu i-a supravegheat corespunzător pe acesta;
- teoria răspunderii comitenților întemeiată e ideea de
reprezentare conform căreia prepusul , în acțiunile sale îl reprezintă pe
comitent și prin urmare culpa lui prin reprezentare culpa comitentului;
teoria a fost abandonată pentru că reprezentarea este specifică actelor
juridice și vinovăția fiind un element subiectiv, personal nu se poate pune
problema tranzitării ei;
- teorii bazate pe temei obiectiv: răspunderea comitenților
este o răspundere care se angajează în lipsa oricărei vinovății din partea
acestuia, pe temei obiectiv; teoria a cunoscut mai multe variante:
1. teoria răspunderii întemeiată pe ideea de risc în activitate
potrivit căreia răspunderea comitentului se întemeiază pe ideea că cel
care are folosul unei activități desfășurate de altul în beneficiul său
trebuie să suporte și riscul și riscul consecințelor păgubitoare ale acestor
activități;
2. teoria garanției potrivit căreia răspunderea comitentului
intervine pentru că legea îl consideră pe acesta ca fiind garantul
intereselor victimei constând în posibilitatea acesteia de a obține
reparația promptă a prejudiciului suferit ; ideea garanției s-a bucurat de o
mare autoritate în literatura de specialitate; la rândul ei, această teorie
presupune mai multe variante:
a. teoria garanției obiective potrivit căreia răspunderea
comitentului este o cauțiune legală a suportării eventualei insolvabilități a
debitorului prepus;
b. teoria garanției obiective potrivit căreia obligația de garanție a
comitenților derivă din împrejurarea că exercită supravegherea ,
îndrumarea și controlul activității prepusului;
În literatura juridică de specialitate contemporană susțin că în
viziunea Codului civil actual răspunderea comitentului este o răspundere
de plin drept, obiectivă fundamentată pe ideea sau obligația de garanție
dedusă din conținutul dispozițiilor art.1384 Cod civil care dispune: „cel
care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva celui care
a cauzat prejudiciul, cu excepția cazului în care acesta din urmă nu este
răspunzător pentru prejudiciul cauzat” (a se vedea L. Pop, F.I. popa, S.I.
Vidu, op. cit.).
8.1.4. Efectele răspunderii comitentului

6
 Pentru a obține reparația prejudiciului de la comitent, victima va
trebui va trebui să demonstreze existența tuturor condițiilor răspunderii a
celor generale și speciale.
Când prepusul a acționat cu vinovăție victima are un drept de
opțiune:
- poate solicita reparația prejudiciului de la prepus direct în
temeiul art. 1357 din Codul civil (răspunderea pentru fapta proprie);
- îl poate acționa numai pe comitent în temeiul art. 1373 Cod
civil;
- îl poate acționa atât pe comitent cât și pe prepus;
Când prepusul a acționat fără vinovăție, victima va putea obține
reparația prejudiciului de la comitent.
Răspunderea comitenților este solidară atunci când prepușii lor
au cauzat împreună prejudiciul suportat de victimă. În această situație
regresul comitenților va li limitat la partea de contribuție plătită cu titlu de
reparație victimei pentru contribuția propriului prepus.
În doctrină s-a exprimat opinia că solidaritatea subzistă numai
între prepuși. autori ai faptei ilicite.
Când prepușii au cauzat prejudiciu unui alt prepus,
răspunderea este corelativă.
Comitentul are un drept de regres împotriva prepusului
său, acționând ca și garant când avansează despăgubirile victimei și
apoi le recuperează de la propriu prepus. Acțiunea în regres este o
acțiune civilă cu caracter personal.
8.1.5. Corelația dintre răspunderea comitentului cu
răspunderea persoanelor care au obligația de a supraveghea alte
persoane
Corelația dintre cele două forme de răspundere poate apărea
atunci când părintele este comitent și între el și minor s-a născut un
raport de prepușenie. De pildă minorul de 16-18 ani este angajat la
societatea părintelui și minorul în activitatea desfășurată cauzează un
prejudiciu unui terț și se pune problema dacă părintele răspunde în
calitate de comitent sau de părinte. Dacă sunt întrunite condițiile
răspunderii comitentului, acesta va răspunde în această calitate pentru
că această formă de răspundere are caracter special în raport cu
răspunderea părintelui. Această soluție se degajă și din dispozițiile art.
1374 din Codul civil care dispune: „nicio altă persoană în afara
comitentului, nu va răspunde pentru fapta prejudiciabilă săvârșită de
minorul care avea calitatea de prepus” Totuși legiuitorul se abate de la
această regulă arătând că victima are un drept de opțiune în ipoteza de
mai sus amintită când ea poate opta în privința temeiului răspunderii,
prevalându-se fie de răspunderea în calitate de părinte, fie de cea în
calitate de comitent.

7
 9. 2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri

9.2.1.Reglementare
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri este
reglementată de art. 1376 din Codul civil care dispune „oricine este
obligat să repare , independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de
lucrul aflat sub paza sa”
Răspunderea pentru prejudiciilor cauzate de lucruri a fost
generată de apariția primei revoluții industriale și a mașinismului în
special. Originea ei o găsim la sfârșitul secolului IX și începutul sec. XX
ca urmare a creșterii accidentelor din fabrici și a celor produse de mașini.
În Codul civil anterior, răspunderea pentru lucruri era
reglementată cu valoare de principiu în art. 1000 alin. 1. Evoluția vieții
economice și sociale a dezvoltat și conturat regimul juridic distinct de
răspundere, care și-au găsit consacrarea în diferite acte normative. La
dezvoltarea răspunderii pentru lucruri, o contribuție semnificativă au
adus doctrina și jurisprudența care au fost chemate să dea o rezolvare
unor soluții ivite în practică și aceasta a răspuns problemei recuperării
prejudiciului suferite de victimei accidentelor de muncă sau auto.
În momentul actual există regimuri juridice distincte pentru
anumite categorii de lucruri, pentru situații în care persoanele suportă
consecințe dăunătoare datorită acțiunii, forței puse în execuție de către
om prin intermediul lucrurilor. Pe parcursul dezvoltării, necesitățile
sociale au pus în discuție soluționarea unor probleme cum ar fi:
determinarea sferei lucrurilor pentru care se antrenează răspunderea,
determinarea sferei persoanelor care sunt chemate să răspundă pentru
prejudiciile cauzate de lucruri și a fundamentului acestei forme de
răspundere pentru fapta altuia.
9.2.2. Determinarea sferei lucrurilor pentru care se
răspunde
Pentru a determina domeniul de aplicare al răspunderii pentru
lucruri trebuie să avem în vedere dispozițiile art. 1376 Cod civil care ne
spune că suntem răspunzători pentru lucrurile pe care le avem sub
pază. Din conținutul textului legal rezultă că în privința lucrului trebuie să
fie îndeplinită o singură condiție specială aceea ca lucrul să se afle
sub paza unei persoane atunci când a cauzat prejudiciul unei
persoane. Prin urmare, răspunderea poate interveni pentru orice
categorie de lucruri care sunt susceptibile de a se afla sub paza unei
persoane. Per a contrario pentru prejudiciile cauzate de lucrurile care nu
sunt susceptibile de a se putea afla sub vreunei persoane nu se
antrenează răspunderea. Din categoria lucrurilor care nu pot fi apropriate

8
pentru a se putea exercita paza acestora amintim: energia solară,
energia eoliană etc.
În doctrina s-a încercat să se limiteze răspunderea și în acest
sens s-au avut în vedere anumite criterii:
- unii autori au încercat să susțină că răspunderea poate fi
angajată pentru lucrurile care au dinamism propriu și pot fi mutate dintr-
un loc în altul, iar pentru lucrurile inerte, fără dinamism nu se poate
angaja nici un fel de răspundere pentru că nu pot produce consecințe
dăunătoare; teoria nu este realistă pentru că în practică chiar și lucrurile
fără dinamism pot antrena prejudicii și în consecință se ridică problema
reparării lor.
În momentul actual se consideră nu se pot face niciun fel de
distincții , ci așa cum a prevăzut legiuitorul, ori de câte ori un lucru aflat
sub paza unei persoane produce un prejudiciu unui terț, păzitorul
juridic al acestuia va răspunde din punct de vedere civil și va fi
chemat să repare prejudiciul victimei potrivit art. 1376 Cod civil .
Există o categorie de lucruri pentru care legiuitorul român a
reglementat o răspundere civilă distinctă:
- răspunderea pentru prejudiciu cauzat prin ruina unui
edificiu se întemeiază pe dispozițiile art. 1378 Cod civil;
- răspunderea pentru produsele sau produsele cu defecte
de fabricație se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 240/2004;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate printr-un accident
nuclear se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 703/201;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de aeronave se
întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 21/2020 privind Codul Aerian al
României; etc.
Răspunderea pentru lucruri nu va putea fi antrenată atunci
când lucrul este folosit ca instrument în mâinile unei persoane în
scopul săvârșirii unei fapte ilicite care a creat un prejudiciu altei
persoane, dar răspunderea se va angaja și în ipoteza în care lucrul a
creat un prejudiciu în timpul când din anumite motive a ieșit de sub
controlul păzitorului său , mai ales într-o situație de caz fortuit.
9.2.3. Determinarea persoanelor chemate să răspundă
pentru lucruri
Textul art. 1376 Cod civil prevede că suntem răspunzători
pentru prejudiciile cauzate de lucrurile aflate sub pază și în consecință se
impune să clarificăm noțiunea de „pază a lucrurilor”. Sintagma „pază a
lucrurilor„ semnifică , așa cum se susține în literatura juridică de
specialitate „paza juridică ”a acestora. Prin paza juridică înțelegem
puterea de direcție, control supraveghere pe care o poate exercita în
mod independent o persoană aspra unui lucru.

9
 Păzitorul juridic al lucrului este persoana care poate
exercita direct și personal activitatea de direcție, control,
supraveghere, utilizare a lucrului, sau care exercită aceste
prerogative prin intermediul altei persoane care i se subordonează
și care se supune instrucțiunilor sale.

Paza juridică se înfățișează ca drept care conferă titularului

său autoritate, putere independentă de direcție, control și
supraveghere a lucrului.
Păzitor al lucrului este proprietarul său căruia îi sunt
recunoscute de legiuitor aceste prerogative. Pentru circumscrierea
corectă a noțiunii de pază juridică trebuie să se recurgă la criteriul
direcției intelectuale care constă în puterea de fapt și de drept de a
exercita în mod independent direcția și controlul asupra lucrului. În
art. 1377 cod civil se dispune: „are paza lucrului proprietarul ori cel care ,
în temeiul unei dispoziții legale sau a unui contract , ori chiar în fapt
exercită în mod independent controlul și supravegherea lucrului și se
servește de le în interes propriu”. Textul citat indică expres cine poate fi
păzitorul juridic al unui lucru:
- proprietarul lucrului;
- altă persoană care în temeiul unui contract sau în fapt
exercită prerogativele pazei juridice;
Între paza juridică și paza materială a lucrului există o
deosebire fundamentală: păzitorul material al lucrului nu exercită
paza lucrului în mod independent, ci el se supune, este direcționat,
subordonat păzitorului juridic care exercită autoritatea asupra
lucrului în mod independent.
Sunt situații frecvente când paza juridică o exercită
proprietarul lucrului o și paza materială o îndeplinește o terță
persoană.
De asemenea sunt și cazuri de excepție când prerogativele
pazei juridice sunt exercitate fără un temei legitim sau de fapt de un
terț, prin urmare terțul dobândește calitatea de păzitor juridic al
lucrului prin uzurparea fără temei și în fapt a pazei juridice (ex. hoțul
care fură lucrul devine păzitorul al lui și dacă acesta cauzează unei
persoane un prejudiciu va fi chemat să-l repare; depozitarul care în mod
abuziv folosește lucrul și acesta cauzează un prejudiciu unei persoane
va fi obligat la repararea lui).
Noțiunea de paza juridică nu se identifică întotdeauna cu
noțiunea de proprietate. În doctrină s-a subliniat că fundamentul pazei îl
constituie criteriul direcției și intelectuale, conform căruia acesta
constă în puterea de fapt de a exercita în mod n mod independent
direcția , controlul și supravegherea lucrului.

10
 Paza materială presupune o putere de direcție, control și
supraveghere care se exercită de către o persoană sub autoritatea
păzitorului juridic. Prin urmare păzitorul juridic nu exercită această
putere în mod independent ci sub autoritatea păzitorului juridic.
În practică , de cele mai multe ori păzitorul juridic este și
păzitorul material al lucrului, dar se pot întâlni și situații în care paza
juridică nu se suprapune pazei materiale , care este exercitată de o altă
persoană. În aceste situații păzitorul juridic este cel care va răspunde
pentru prejudiciul cauzat de lucru și nu păzitorul material.
Răspunderea păzitorului material va fi antrenată numai
dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii pentru fapta proprie a
păzitorului material în sensul că acesta a acționat cu vinovăție și ca
urmare a conduitei sale lucrul a cauzat prejudiciul victimei. În acest caz
răspunderea păzitorului material se va întemeia pe dispozițiile art.1357
Cod civil.
Persoanele care au paza juridică a lucrurilor sunt
proprietarii și în sarcina lor operează o prezumție simplă de pază
juridică conferită de prerogativele pe care le implică dreptul de
proprietate. Proprietarul poate înlătura prezumția de pază prin probă
contrară demonstrând că paza juridică a fost exercitată de o altă
persoană, fie legitim în temeiul unui act juridic, fie ilegitim.
Când lucrul se află în coproprietate, paza juridică incumbă
tuturor coproprietarilor. În mod similar și în cazul codevălmășiei
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucru revine codevălmașilor.
Atât răspunderea proprietarilor cât și a codevălmașilor este o
răspundere solidară.
În practică, s-au ridicat probleme legate de paza juridică în
cazul succesiunilor vacante în timpul termenului de opțiune
succesorală de 1 an și s-au exprimat opinii divergente. S-a impus opinia
potrivit , răspunderea pentru lucrurile care fac parte din masa
succesorală revine curatorului succesiunii, care a avut lucrurile în
posesie. Răspunderea unității administrativ teritoriale care culege
succesiunea revine numai când a intrat în stăpânirea de fapt a lucrurilor
carte aparțin succesiunii vacante.
Paza juridică revine și altor persoane decât proprietarul în
temeiul unor acte juridice încheiate cu proprietarul:
- uzufructuarul lucrului;
- uzuarul, cel a are constituit numai un drept de uz;
- superficiarul;
- titularul unei servituți; toate aceste persoane sunt
titularele unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate dobândite
prin efectul unor acte juridice sau unui alt titlu cum ar fio hotărâre
judecătorească definitivă;

11
 - creditorul gajist când este și detentorul lucrului;
- posesorul lucrului ( ex. locatarul unui lucru închiriat);
- hoțul care este un detentor precar al lucrului;
- detentorul precar al lucrului;
Aceste categorii de persoane dobândesc posesia în baza unui
act juridic sau poseda bunul în mod nelegitim. Prin actul juridic care
constituie temei al posesiei se transmite și paza juridică a lucrului,
transmiterea pazei juridice fiind efectul convenției încheiate.
Transmiterea și scindarea pazei juridice poate interveni
atunci când proprietarul sau titularul unui drept real asupra lucrului
poate transmite poate transmite paza juridică a acestuia altor
persoane în temeiul unui act juridic: contract de locațiune, închiriere,
comodat, antrepriză, arendă, locație de gestiune, concesiune. În această
situație paza juridică se exercită de detentorul precar lucrului.
Proprietarului îi rămâne paza juridică a structurii lucrului și
în consecință el va răspunde pentru prejudiciul cauzat de lucru din
cauza unui viciu ascuns al acestuia (ex. în cazul unui autoturism
închiriat unei persoane pentru efectuarea unor activități de taximetrie,
care a produs un accident pentru că mecanismul de direcție avea un
viciu ascuns care nu putea fi sesizat de către nicio persoană fiindcă
materialul din care fusese confecționat nu avusese compoziția corectă și
pe parcursul utilizării normale a apărut un blocaj și din aceste motive
mașina nu a mai putut fi direcționată și a lovit un alt autoturism care
circula regulamentar, va răspunde pentru prejudiciul creat proprietarul
pentru că el avea paza juridică a structurii interne a mașinii).
Detentorul precar care utilizează lucrul, va răspunde pentru
prejudiciul cauzat de lucru datorită modului în care folosește lucrul.
Victima prejudiciată poate pretinde reparația după caz,
având un drept de opțiune între a-l acționa pe proprietar sau pe
detentorul precar al lucrului ( ex. dacă cel care utilizează un
autoturism închiriat omite să efectueze revizia tehnică și în cursul
utilizării apare o defecțiune la sistemul de frânare pentru că nu a fost
înlocuită o piesă care se uzase și se produce un accident, chiriașul
(detentorul precar) va repara prejudiciul cauzat).
Scindarea pazei semnifică împărțirea pazei juridice între
proprietar, posesor și detentor precar.
Atunci când păzitorul juridic al lucrului este o persoană
lipsită de capacitat juridică (minor sub 14 ani sau interzis
judecătoresc) s-au ivit controverse privind modul de soluționare juridică
a problemei:
- într-o opinie s-a susținut că nu poate fi antrenată
răspunderea persoanei incapabile pentru că nu are capacitate juridică
și prin urmare nici nu are calitatea de păzitor juridic; paza juridică a

12
lucrului are semnificația de putere intelectuală și independentă de
direcție, control și supraveghere a lucrului și în consecință incapabilul
fiind lipsit de capacitatea înțelegere nu poate exercita în cunoștință paza
lucrului și prin urmare nici nu-i poate fi antrenată răspunderea pentru
prejudiciu cauzat de lucru; susținătorii aceste opinii au menționat că
răspunderea ar reveni reprezentantului legal al incapabilului ( a se
vedea Fr. Deak și alții op.cit.). Soluția este inechitabilă și contravine
oarecum fundamentului obiectiv al răspunderii pentru lucruri;
- în altă opinie s-a susținut că în această ipoteză
obligația de pază revine incapabilului și în consecință el va
răspunde pentru prejudiciul cauzat de lucru; răspunderea s-ar
întemeia pe ideea de garanție
În doctrina contemporană se susține această ultimă opinie
căreia i-au fost aduse argumente solide opiniei. Răspunderea trebuie
să-i revină incapabilului în calitate de păzitor juridic pentru că este o
răspundere care e antrenată fără să se pună în discuție vinovăția fiind
întemeiată în mod obiectiv și în consecință va repara prejudiciul creat de
lucru. Păzitorul juridic este garantul lucrului utilizat și dacă acesta
cauzează un prejudiciu atunci el trebuie să-l repare (a se vedea L. Pop,
F. I. Popa, S.I. Vidu, op.cit., M. Eliescu , Răspunderea civilă delictuală,
Editura Academiei 1072, I. Lulă, Studii de drept civil, Editura Universul
Juridic, 2011). Un argument suplimentar care a fost relevat este acela
că din conținutul art. 1368 Cod civil în care se dispune că lipsa
discernământului nu-l scutește nici pe autorul unei faptei ilicite și
prejudiciabile de a unei indemnizații echitabile către victimă. (a se vedea
L. Pop, F. I. Popa, S.I. Vidu, op.cit.). De altfel, aceasta este opinia
dominantă în doctrina și jurisprudența franceză a ultimilor ani fiind
dezvoltată o adevărată teorie a răspunderii pentru lucruri în sarcina
oricărei persoane care este proprietara sau posesoarea lucrului
Ne raliem acestei ultime opinii pentru că reprezintă o modalitate
de rezolvare achitabilă a problemei răspunderii pentru lucruri..
9.2.4. Condițiile răspunderii pentru lucruri
Condițiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri sunt:
- prejudiciul cauzat unei persoane;
- relația cauzală între prejudiciu și acțiunea lucrului;
- lucrul să fie în paza juridică a unei persoane;
Persoana îndreptățită să invoce răspunderea pentru prejudiciul
cauzat de lucru întemeiată pe dispozițiile art. 1376 Cod civil trebuie să
demonstreze existența prejudiciului cauzat de lucru care se află în paza
juridică a unei persoane. În favoarea victimei prejudiciate operează
prezumția de pază care incumbă proprietarului, titularului unui drept real
sau posesorului lucrului care a cauzat prejudiciul.

13
 Păzitorul juridic va putea înlătura prezumția dacă va dovedi că
prejudiciu este consecința unui caz de forță majoră, faptei victimei sau
faptei unui terț. Prezumția nu este înlăturată de cazul fortuit pentru că
păzitorul juridic va răspunde și va repara prejudiciul și într-o situație de
caz fortuit.
Dacă lucrul este doar instrumentul de care se folosește cineva
pentru comiterea unei fapte ilicite, atunci nu poate fi angajată
răspunderea păzitorului juridic .
Când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege păzitorul
juridic al lucrului va răspunde și va repara prejudiciul victimei.
Când lucrul cauzează prejudiciul în timp ce paza materială este
exercitată de o altă persoană decât păzitorul juridic, victima poate
pretinde reparația de la păzitorul material numai dacă dovedește toate
condițiile pentru angajarea răspunderii pentru fapta proprie conform art.
1357 Cod civil. Dacă însă reparația a fost executată de păzitorul juridic
acesta are o acțiune în regres asupra păzitorului material, care este o
acțiune personală prescriptibilă în termenul prevăzut de art. 1257 din
Codul civil (3 ani ).
Pot invoca această formă de răspundere:
- victima care a suferit direct acest prejudiciu;
- succesorii săi în drepturi;
Nu pot solicita reparația prejudiciului păzitorul material al
lucrului împotriva păzitorului juridic al lucrului, când victima
prejudiciată a fost un terț .
Dacă păzitorul material este le însuși victimă și în consecință
a suferit un prejudiciu cauzat de lucru, el poate invoca această formă
de răspundere față de păzitorul juridic care-i va repara paguba
încercată.
9.2.5. Cazuri speciale de răspundere pentru lucruri
În doctrină și jurisprudență au fost analizate câteva cazuri de
răspundere pentru lucruri, care prezintă anumite particularități.
a. Răspunderea pentru coliziuni de autovehicule:
- când prin coliziunea mai multor autovehicule aflate în
paza unor păzitori juridici s-a cauzat un prejudiciu uni terț fiecare
păzitor va răspunde conform art. 1376 Cod civil pentru acest
prejudiciu; răspunderea lor va fi solidară; soluția rezultă din
interpretarea per a contrario dispozițiilor art. 1376 alin 2 Cod civil care
dispune: „dispozițiile alin. 1 sunt aplicabile și în cazul coliziunii unor
vehicule sau în alte cazuri speciale. Cu toate acestea, în astfel de
cazuri, sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cărei
faptă culpabilă întrunește fată de ceilalți, condițiile forței majore”. Din
textul legal rezultă că nu se poate angaja răspunderea păzitorilor juridici
atunci când în raport cu fapta lor, fapta unuia dintre ei reprezintă o

14
situație de forță majoră care nu o puteau prevedea și nici nu o puteau
înlătura.
Dacă fiecare dintre păzitori este și victimă pentru că
autovehiculul propriu a fost avariat, fiecare dintre ei va repara prejudiciul
celuilalt, răspunderea lor fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1376 Cod
civil.
b. Răspunderea păzitorul juridic și victimă există un raport
contractual
În situația în care între victima a suferit un prejudiciu cauzat de
lucru și între ea și păzitorul juridic a existat un contract, se va angaja
răspunderea contractuală care are caracter special în raport cu
răspunderea delictual care este de drept comun.
Când s-a cauzat moartea unei persoane, răspunderea revine
păzitorului juridic al lucrului pentru că acesta avea paza structurii lucrului
, iar răspunderea va fi delictuală și întemeiată e dispozițiile art.1376 din
Codul civil.
În cazul contractului de transport persoane, transportatorul
garantează securitatea transportului persoanei și răspunderea sa va fi
contractuală ( ex. o persoană dorește să se deplaseze cu un microbuz
dintr-o localitate în alta, dar dup ce s-a parcurs jumătate din drum,
autovehiculul de defectează; transportatorul este obligat să pună la
dispoziție un alt vehicul pentru continuarea drumului și eventual să
despăgubească pentru că nu s-a putut ajunge la timp sau să restituie
contravaloare sau o parte a prețului transportului urmând ca persoana să
continue deplasarea cu un alt autovehicul).
Când s-a produs moartea persoanei transportate pentru că
vehiculul a suferit o defecțiune tehnică și s-a răsturnat fiindcă
mecanismul de direcție a cedat datorită unui viciu ascuns, s-a înfrânt
obligația de securitate și păzitorul juridic va răspunde pentru moartea
victimei (persoanei transportate) față de aparținătorii ei urmând să-i
indemnizeze pentru toate prejudiciile suferite. Condiția antrenării
răspunderii delictuale a păzitorului juridic întemeiată pe dispozițiile art.
1376 Cod civil (răspundere pentru lucruri) este ca acestuia să nu-i poată
fi imputată o conduită abuzivă privind manevrare vehiculului sau
încălcarea unor norme privind pe circulația pe drumurile publice.
c. Răspunderea păzitorului juridic în ipoteza în care acesta
a prestat un serviciu benevol și gratuit victimei
În această ipoteză s-au formulat mai multe soluții:
- victima beneficiară a unei prestații gratuite și benevole
dacă suferă un prejudiciu nu va putea solicita repararea lui conform
art. 1376 Cod civil; ar putea solicita despăgubiri numai dacă
dovedește vinovăția păzitorului juridic și atunci răspunderea se va
întemeia pe dispozițiile art. 1357 Cod civil (răspunderea pentru fapta

15
proprie), dar într-o situație de caz fortuit nu va putea obține despăgubiri.
Susținătorii acestei opinii au invocat dispozițiile art. 1354 Cod civil care
prevăd: „victima nu poate obține repararea prejudiciului cauzat de
persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat sau de lucrul sau
animalul de care s-a folosit în mod gratuit” . Din conținutul textului legal
rezultă că redactorii Codului civil împărtășesc această opinie,
reglementarea dă eficiență principiului echității, dar textul deturnează
finalitatea instituirii răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri.
- se va angaja răspunderea păzitorului juridic conform
art. 1376 Cod civil pentru prejudiciu cauzat de lucru cu ocazia
efectuării unui serviciu benevol și gratuit pentru că acesta este
garantul lucrului în raport cu victima prejudiciată.
Opinia este împărtășită de jurisprudență și o parte a doctrinei
fiind o opinie dominantă. Unii autori au susținut că se poate angaja
răspunderea contractuală a păzitorului juridic transportator, victima fiind
ținută să dovedească vinovăția lui. Această ultimă susținere este
necorespunzătoare pentru că ar însemna c în situații de caz fortuit
victima să nu poată fi despăgubită.
d. Răspunderea păzitorului juridic în ipoteza în care victima
a folosit ilegal sau clandestin lucrul care i-a cauzat prejudiciul
În soluționarea problemei privind răspunderea păzitorului juridic
în ipoteza în care lucrul este folosit clandestin sau ilegal de o persoană
s-au formulat mai multe poziții:
- păzitorul juridic fiind garantul lucrului va răspunde și pentru
prejudiciul cauzat de lucru în ipoteza când el este utilizat ilegal și
clandestin de un terț
- păzitorul juridic nu va răspunde pentru prejudiciul cauzat
de lucru pentru ca acesta a fost folosit de un terț în mod ilegal sau
clandestin și prin urmare nu poate răspunde pentru utilizarea abuzivă, el
pierzând paza juridică a bunului care a fost transferată asupra terțului
care va repara prejudiciul creat victimei; chiar și în ipoteza în care lucrul
folosit ilegal sau clandestin de terț îi cauzează un prejudiciu acestuia, nu
va putea fi obligat la reparația prejudiciului păzitorul juridic pentru că
acesta a pierdut paza lucrului care a trecut asupra terțului;
- terțul va repara prejudiciul cauzat victimei de către lucru
pentru că el devine păzitorul juridic al lucrului pe care-l folosește ilegal
sau clandestin și temeiul răspunderii îl constituie art. 1376 din Codul
civil;opinia este dominantă în doctrină și a fost îmbrățișată de
jurisprudență ( ex. o persoană sustrage un autoturism pe care-l folosește
și produce un accident datorită unei defecțiuni tehnice a vehiculului
accidentând o persoană; hoțul va repara prejudiciul victimei pentru că el
devine păzitorul juridic al lucrului);

16
 9.2.6. Fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate
de lucruri
În legătură cu fundamentul pentru lucruri s-au conturat două
orientări:
- concepția răspunderii subiective care implică ideea
răspunderii bazate pe vinovăția păzitorului juridic constând în
neîndeplinirea obligațiilor de supravegherea lucrului;
În opinia susținătorilor acestei poziții vinovăția păzitorului juridic
este prezumată de legiuitor, unii autori susțin că prezumția este relativă
alții că este una absolută, neputând fi înlăturată decât prin efectele forței
majore și fapta unui terț. Alți autori au susținut ideea vinovăției care
trebuie demonstrată de victimă, în sensul că nu și-ar fi îndeplinit obligația
de supraveghere care ar rezulta din împrejurarea că lucrul a cauzat
prejudiciul.
- concepția răspunderii obiective potrivit căreia
răspunderea are caracter obiectiv și se angajează în afara ideii de
vinovăție;
Opinia este dominantă în doctrină și jurisprudență.
- concepție răspunderii obiective întemeiată pe ideea de
risc în sensul că cine poate profita de foloasele unui lucru, trebuie să
suporte și riscul generat de lucru și prin urmare va repara consecințele
păgubitoare create de lucru;
- concepția răspunderii obiective bazate pe ideea de
garanție în sensul că păzitorul juridic este garantul lucrului în raport cu
terții și dacă acesta va produce prejudicii este obligat să le repare
Au existat și teorii mixte în sensul că de angajează atât pe
ideea de garanție cât și pe cea de risc.
În viziunea Codului civil fundamentul răspunderii pentru
lucruri este obiectiv și se va angaja răspunderea păzitorului juridic ori
de câte ori lucrul va cauza un prejudiciu vreunei persoane, înafara ideii
de vinovăție. Fundamentul obiectiv are ca suport riscul în activitate
generat de lucru care trebuie suportat de păzitorul juridic pentru că el are
și beneficiu lucrului.

9.3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

9.3.1. Reglementare: răspunderea pentru prejudiciile cauzate

de animale este reglementată în art. 1375 din Codul civil în care se
dispune: „proprietarul unui animal sau cel care se servește de el,
răspunde independent de orice culpă de prejudiciul cauzat de animal” .
Textul de mai sus se completează cu dispozițiile conținute de art. 1377
din Codul civil care definesc termenul de „pază” și cu cele conținute de

17
art. 1380 din Codul civil care se referă la cauzele de înlăturare a acestei
forme de răspundere: fapta victimei, fapta unui terț sau forța majoră.
Actuala reglementare nu se deosebește fundamental de
vechea reglementare din Codul civil, dar acesta precizează în mod
expres că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale are
caracter obiectiv fiind angajată în afara oricărei vinovății.
9.3.2. Persoanele chemate să răspundă pentru prejudiciile
cauzate de animale
Sunt răspunzătoare pentru prejudiciile cauzate de animale
persoanele care au paza juridică în momentul cauzării prejudiciului.
Paza juridică aparține proprietarului sau persoanei căreia
proprietarul i-a transmis paza juridică: uzufructuarul, chiriașul,
comodatarul.
Nu poate fi angajată răspunderea persoanelor care exercită
paza materială a animalului/animalelor. (ex. boitarul nu este păzitorul
juridic al turmei de oi, ci el este păzitorul material; păzitorul juridic al
acesteia fiind proprietarul turmei, ciobanul; prepusul îngrijitor de animale
este păzitorul material al lor, iar proprietarul comitent este păzitor
juridic).
În sarcina proprietarului operează o prezumție de pază
juridică , însă acesta , în temeiul unui act juridic poate transmite paza
juridică altei persoane chiriașul, comodatarul, uzufructuarul.
Paza juridică a animalelor o are persoana care exercită în
mod independent puterea de direcție, control sau supravegherea a
acestora în sens juridic.
9.3.3. Animalele pentru care se răspunde
Răspunderea pentru animale se angajează pentru animalele în
raport cu care se poate exercita paza juridică:
- animalele domestice;
- animalele aflate în captivitate în grădini zoologice, în
circuri, menajerii sau crescute în complexe de vânătoare;
- animalele sălbatice aflate în arii protejate sub control și
supraveghere ( în zone controlate, îngrădite);
În privința animalelor sălbatice aflate în libertate nu se poate
angaja răspunderea pentru că ele nu pot fi supravegheate, controlate
sau direcționate.
În doctrina a fost pusă în discuție problema răspunderii
pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice aflate în libertate.
Potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 407/2006 în care s-a statuat
responsabilitatea pentru pagube aduse de animalele sălbatice aflate în
libertate, s-a dispus că repararea prejudiciului revine pentru pagube
aduse culturilor agricole sau silvice sau animalelor domestice deținute de
persoanele fizice sau juridice sau prejudicii cauzate direct ființei umane,

18
 care vor fi suportat de administratorii fondurilor de vânătoare unde
trăiesc animalele. Legiuitorul precizează că răspunderea se va angaja în
condițiile art. 1357 -1371 Cod civil după caz. Despăgubirile se vor stabili
prin indemnizații care se e anual prin Hotărâri de Guvern. Din conținutul
legii enunțate anterior rezultă că vor fi acordate despăgubiri pentru
următoarele prejudicii:
- prejudicii pentru distrugerile sau avarierea bunurilor
persoanelor fizice sau juridice;
- prejudicii cauzate direct ființei umane constând în vătămări
le sănătății, integrității corporale și pentru moartea victimei;
Legea nr. 407/2006 stabilește un regim juridic derogator,
răspunderea administratorului fondului de vânătoare fiind o răspundere
subiectivă, întemeiată pe vinovăția acestuia pentru neluarea măsurilor de
protecție și supraveghere.
Victima prejudiciată trebuie să demonstreze ea însăși:
- că a luat măsuri de securitate și protecție a bunurilor
sale: a împrejmuit proprietățile agricole și alte culturi, a adăpostit
bunurile și animalele domestice în locuri special amenajate etc.
- îndeplinirea tuturor condițiilor privitoare la
răspunderea pentru fapta proprie conform art.1357 Cod civil.
Reglementarea este mai puțin facilă pentru că victimei i se
impune sarcina să dovedească faptul că ea și-a îndeplinit obligația de
protecție a bunurilor.
În privința prejudiciilor cauzate ființei umane, răspunderea este
obiectivă și se angajează în afara ideii de vinovăție ,victima trebuie să
demonstreze :
- existența prejudiciului corporal, vătămarea sănătății sau
moartea unei persoane;
- raportul de cauzalitate între comportamentul animalului și
prejudiciul victimei ;
9.3.4. Condițiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de
animale
Victima prejudiciată, pentru a obține reparația de la păzitorul
juridic al animalului, trebuie să probeze urătoarele condiții:
- prejudiciul;
- raportul de cauzalitate între prejudiciu și comportamentul
animalului;
- faptul că animalul se află în paza juridică a unei persoane;
Dacă victima a demonstrat existența condițiilor răspunderii
pentru fapta altuia, va putea obține repararea prejudiciului de la păzitorul
juridic al animalului. În situația în care animalul a cauzat prejudiciul cât
timp se afla în paza materială a altei persoane decât păzitorul juridic,
victima s-ar putea îndrepta împotriva acelei persoane numai da că va

19
demonstra toate condițiile răspunderii civile pentru fapta proprie conform
art. 1357nCod civil. Dacă păzitorul juridic al animalului va indemniza
victima pentru prejudiciul suferit , va avea un drept de regres împotriva
păzitorului material, dacă acesta se face vinovat pentru exercitarea
necorespunzătoare a îndatoririlor lui privind supravegherea animalului.
9.3.5. Fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate
de animale
Din examinarea textelor legale care reglementează
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, rezultă că în
viziunea legiuitorului român această formă de răspundere are un
temei obiectiv fiind angajată în afara oricărei vinovății. Caracterul
obiectiv este relevat de art.m1375 din Codul civil care prevede că
răspunderea se angajează „independent de orice culpă”.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale se
fundamentează pe obligația de garanție a „comportamentului ” animalului
și prin urmare numai forța majoră, fapta victimei sau fapt unui terț poate
duce la înlăturarea ei. Păzitorul juridic al animalului va răspunde și în
situația în care prejudiciu este cauzat într-o împrejurare de caz fortuit.

9.4. Răspunderea pentru prejudiciile caazate de ruina

edificiului
9.4.1. Reglementare
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului
este reglementată de art. 1378 din Codul civil care prevede: „proprietarul
unui edificiu sau al unei construcții de orice fel este obligat să repare
prejudiciul cauzat prin ruină lor ori prin desprinderea unor părți din ele,
dacă acesta este urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de
construcție”.
Textul mai suscitat instituie o răspundere specială în raport cu
răspundere pentru lucruri prevăzută de art. 1376 din Codul civil.
Răspunderea pentru prejudiciu creat prin ruina unei constricții de orice
fel , edificiu este o formă de răspundere cu caracter derogator special.
9.4.2. Noțiunea de edificiu și de ruină a acestuia
Pentru a stabili posibilitatea aplicării dispozițiilor art. 1378 din
Codul civil trebuie să se expliciteze înțelesul termenilor de „edificiu” și
”ruină” a acestuia, termeni care sunt utilizați în textul legal.
Prin „edificiu” înțelegem orice construcție realizată de om
prin asamblare trainică a unor materiale care prin încorporarea lor
în sol sau subsol devine în mod durabil un imobil prin natura sa,
chiar dacă această construcție depășește sau nu nivelul solului și
dacă este destinată folosinței directe a omului sau altui scop. Nu
sunt „edificiu” în înțelesul legii civile construcțiile demontabile,

20
improvizațiile de orice fel ori anumite aglomerări de pietriș, lemne,și alte
elemente ca urmare a unor evenimente naturale.
Prin „ruina” unei construcții ori edificiu se înțelege
dărâmarea, surparea, dezagregarea sau desprinderea și căderea
unor elemente unor componente ale acestuia. Ruina se poate
produce datorită propriei greutăți, a greutății oamenilor sau lucrurilor
aflate în edificiu sau sub acțiunea forțelor naturale (zăpadă , îngheț).
9.4.3. Persoana chemată să răspundă
Persoana care va fi chemată să repare prejudiciul cauzat
prin ruina construcției sau edificiului este proprietarul acestuia. În
textul art. 1378 din Codul civil legiuitorul este indicat expres că
proprietarul edificiului sau clădiri va fi obligat să răspundă pentru
prejudiciul cauzat de ruina acestuia. Prin urmare chiriașul, uzufructuarul,
abitantul sau cel care folosește abuziv clădirea sau edificiul nu va fi
chemat să răspundă pentru prejudiciul născut prin ruina acestora.
9.4.4.Condițiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin
ruina edificiului sau construcției
Pentru a putea fi antrenată răspunderea proprietarului trebuie
să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
- existența prejudiciului ;
- ruina edificiului sau desprinderea unor părți care să
fie urmarea lipsei de întreținere ori a viciului de construcție;
- existența raportului de cauzalitate între ruina
edificiului și prejudiciu
Dacă ruina este urmarea unor acțiuni voluntare sau involuntare
ale oamenilor: dinamitare, incendiu, dărâmare explozie etc. nu sunt
îndeplinite condițiile răspunderii proprietarului.
Ruina edificiului sau clădirii trebuie să fie consecința:
- lipsei de întreținere;
- unui viciu de construcție;
Lipsa de întreținere semnifică obligația care-i revine oricărui
proprietar de a executa periodic sau ori de câte ori este necesar lucrări
de reparație sau înlocuire a unor elemente deteriorate, de consolidare
etc.
Cu referire la ruina edificiului datorită unui viciu de
construcție, proprietarul va repara prejudiciul cauzat victimei , dar
are o acțiune în regres împotriva constructorului sau a
proiectantului ,arhitectului pentru modul defectuos de realizare a
edificiului sau construcției.
Dacă prejudiciul este consecința aruncării unui obiect din
interior sau desprinderii lui din locul unde a fost montat, nu se va putea
angaja răspunderea întemeiată pe dispozițiile art.1378 Cod civil, ci
răspunderea pentru fapta proprie (ex. dacă se aruncă cu un obiect pe

21
fereastră și este lovit un trecător și ucis se va angaja răspunderea celui
care a aruncat obiectul întemeiată pe dispozițiile art. 1357 Cod civil; în
mod similar, dacă locatarul unui imobil montează pe un pervaz un vas cu
flori, dar nu-i montează elemente sigure de prindere și când bate vântul
vasul se desprinde și în cădere lovește pe o persoană , acesta
(locatarul) va repara prejudiciul cauzat victimei lovite în temeiul art. 1357
Cod civil).
9.4.5. Fundamentul răspunderii pentru prejudiciul cauzat
prin ruina edificiului
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale are
temei obiectiv fiind angajată fără să se ia în discuție problema
culpei proprietarului, întemeindu-se pe ideea de garanție și
constituind o sarcină a proprietății, având caracter derogator și
special în raport cu de la răspunderea pentru lucruri. Doctrina și
jurisprudența actuală au împărtășit fără rezerve această susținere.
Înlăturarea acestei forme de răspundere se poate realiza
numai dacă proprietarul probează că ruina a fost generată de o
cauză străină: forța majoră, fapta unui terț, fapta victimei și prin urmare
ea subzistă și într-o situație de caz fortuit.
În mod izolat, s-a susținut că răspunderea proprietarului
pentru ruina imobilului care se datorează lipsei de întreținere se
întemeiază subiectiv pe ideea vinovăției acestuia în îndeplinirea
obligației de întreținere. De asemenea și în situația în care ruina se
datorează unui viciu deconstrucție, proiectare sau execuție,
răspunderea are temei subiectiv în sensul că proiectantul sau
constructorul nu și-au îndeplinit corespunzător obligația de proiectare
sau execuție ( a se vedea A. Țamba, Încercare de reconsiderare a
calificării răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1002 Cod
civil, Dreptul nr.7/2007; art. 1002 din vechiul Cod civil este echivalentul
art. 1378 din actualul Cod civil).

9.4.6. Efectele răspunderii pentru ruina edificiului sau

construcției
Dacă victima prejudiciată probează toate condițiile
răspunderii întemeiate pe dispozițiile art. 1378 din Codul civil, va
obține reparația de la proprietarul imobilului.
Când ruina se datorează activității uzufructuarului, abitantului,
chiriașului, proprietarul imobilului după de a reparat prejudiciul cauzat
are o acțiune în regres împotriva posesorilor imobilului, dar
răspunderea acestora este contractuală, pentru că nu-și îndeplinit
obligația de utilizare corespunzătoare a imobilului. Proprietarul poate să
uzeze și de răspunderea delictuală , dar întemeiată pe dispozițiile art.

22
1357 Cod civil ,urând să probeze toate elementele răspunderii pentru
fapta proprie a uzufructuarului, abitantului, chiriașului.
Proprietarul are o acțiune în regres împotriva:
- prepusului când în exercitarea funcțiilor încredințate avea
obligația reparării imobilului;
- constructorului pentru vicii de construcție;
- vânzătorului de la care a cumpărat imobilul în temeiul
contractului de vânzare cumpărare;
Acțiunea în regres are în general un temei contractual, între
proprietar și uzufructuar, abitant sau chiriaș existând un contract civil.

CAP. VIII. RĂPUNDEREA CIVILĂ OBIECTIVĂ

8.1. Răspunderea civilă a comitenţilor pentru prejudiciile

cauzate de prepuşii lor

8.1.1.Reglementare: răspunderea comitenţilor este prevăzută

în art. 1373 din Codul civil care dispune: „comitentul este obligat să
repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de
aceştia are legătură cu atribuţiile sau funcţiile încredinţate”.
Actuala reglementare este mult mai generoasă întrucât Codul
civil anterior prevedea răspunderea pentru fapta altuia limitativ într-un
singur articol, art.1000, care în mai multe alineate reglementa toate
formele de răspundere pentru fapta altuia. Din aceste motive a fost
necesar ca doctrina şi jurisprudenţa să rezolve o multitudine de
probleme care s-au ivit în practică.
Noul cod civil prevede în art. 1373 alin 2 ce se înţelege sau cine
poate fi comitent: „este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în
temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui
care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al
altuia”.

23
 În conformitate cu dispoziţiile art. 1373 din Codul civil,
răspunderea comitentului pentru prejudiciile cauzate de prepusul
său survine doar atunci când prepusul cauzează un prejudiciu unei
terţe persoane printr-o faptă ilicită şi prejudiciabilă
extracontractuală. Când fapta prejudiciabilă şi ilicită este săvârşită de
prepus în executarea unui contract încheiat de comitent cu un terţ,
răspunderea este contractuală, aflându-se în sensul larg al cuvântului în
ipoteza unei neexecutării ceea ce implică aplicarea dispoziţiilor art. 1519
din Codul civil.
Răspunderea susmenţionată este o răspundere indirectă,
după susţinerile unor autori (a se vedea G: Boroi, L.Stăncilescu
Instituţii de drept civil în reglemntarea noului Cod civil, Editura
Hamangiu, 2012, Bucureşti) sau o răspundere civilă directă,
principală şi cu cartacter autonom, aşa cum arată alţi autori (a se
vedea L.Pop, I.F.Pop, S.I.Vidu, op. cit.)
Răspunderea comitentului asigură victimei posibilitatea de a
obţine repararea pagubei în condiţii favorabile de la o persoană care de
regulă este mai solvabilă în raport cu prepusul, autorul faptei ilicite şi
prejudiciabile.
8.1.2. Condiţiile angajării răspunderii comitenţilor
Pentru a fi angajată răspunderea comitentului trebuie îndeplinite
cumulativ anumite condiţii generale cât şi unele condiţii speciale.
Potrivit opiniei dominante din literatură şi jurisprudenţă, victima
trebuie să dovedească toate condiţiile răspunderii civile delictuale
pentru fapta proprie:
- fapta prepusului;
- prejudiciul;
- raportul de cauzalitate
- vinovăţia prepusului;
Condiţii speciale se referă la:
- existenţa raportului de prepuşenie;
- săvârşirea faptei în legătură cu funcţiile şi atribuţiile
încredinţate.
Opinia minoritară susţine că răspunderea comitentului se
poate angaja şi în lipsa vinovăţiei prepusului (I. M. Anghel, M.F.
Popa, F. Deak Răspunderea civilă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti ,1970,
p.168-169, L. Pop, F. I. Popa, S I. Vidu op. cit. 477-480) şi teoriile mai
noi în doctrina şi jurisprudenţa franceză contemporană. Se susţine că
prin prisma noilor dispoziţii ale Codului civil că răspunderea
comitentului se poate angaja şi în afara vinovăţiei prepusului pentru
că reglementarea nu prevede în mod expres necesitatea vinovăţiei
prepusului şi în această împrejurare nu se poate impune ca să fie o
condiţie a ei.

24
 Jurisprudenţa a împărtăşit opina majoritară.
Tradiţional, se susţine că este necesar să se dovedească culpa
prepusului pentru că răspunderea comitentului se angajează în calitate
de garant al acestuia şi numai astfel se permite explicarea dreptului de
regres total al comitentului care a acoperit paguba victimei.
De la această regulă există anumite excepţii:
- nu trebuie dovedită vinovăţia atunci când fapta ilicită este
săvârşită de un prepus minor lipsit de discernământ, sau când fapta
ilicită este săvârşită de un prepus pus sub interdicţie. În aceste situaţii
comitentul va răspunde pe temeiul art. 1357 din Codul civil.
- nu trebuie dovedită culpa când prepusul a cauzat prejudiciul
prin utilizarea unui lucru al comitentului care răspunde în calitate de
păzitor juridic (proprietar al lucrului) în temeiul art. 1375 din Codul civil
În privinţa condiţiilor generale nu vom insista pentru că au fost
analizate la răspunderea pentru fapte proprie.
În argumentarea susţinerii că vinovăţia prepusului nu constituie
o condiţie a răspunderii comitentului s-a arătat că ea este o răspundere
principală şi autonomă nefiind în dependenţă cu răspunderea
proprie a prepusului, comitentul având o răspundere proprie de
reparare a prejudiciului suferit de victimă.
Urmează ca viitorul să releve care dintre opinii se va impune în
jurisprudenţă şi în raport cu aceasta să se lege anumite dezbaterii în
doctrină.
Condiţiile speciale ale răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului
a. Existenţa raportului de prepuşenie
Raportul de prepușenie este un raport de autoritate și
subordonare dintre și comitent și prepus și în consecință presupune cu
necesitate consimțământul acestuia din urmă. El semnifică puterea
comitentului de a-l direcționa, conduce sau supraveghea pe prepus.
Comitentul poate fi o persoană fizică sau juridică ce
încredințează exercitarea unor funcții sau atribuții altei persoane fizice,
prepusului. În baza raportului de subordonare, comitenții au dreptul
să dea ordine dispoziții, instrucțiuni prepușilor în îndeplinirea
funcțiilor încredințate. Raportul de prepușenie presupune dreptul
comitentului de direcție și control asupra activității prepușilor care
se exercită în mod independent. Literatura juridică a subliniat că
raportul de prepușenie conține trei elemente:
- acordul de voință expres sau tacit dintre comitent și prepus;
- îndeplinirea unei funcții sau activități de către prepus în
beneficiul sau interesul comitentului;
- acceptarea de către prepus a poziției sale de subordonare
în raport cu comitentul său;

25
 Izvorul principal al raportului de prepușenie este contractul de
muncă. În mod obișnuit, contractele civile nu dau naștere unui raport de
prepușenie, dar pe cale de excepție, anumite contracte civile pot da
naștere unui astfel de raport: contractul de antrepriză, contractul de
mandat , contractul de locațiune.
În jurisprudență au existat controverse privitoare la calitatea
unităților sanitare ,dacă acestea au calitatea de comitenți în raport cu
medicii care prestează asistență medicală pacienților. Opinia care s-a
impus susține că spitalele nu au calitatea de comitenți în raport cu
medicii care-și desfășoară activitatea în cadrul lor pentru că nu se
stabilește un raport de prepușenie între ele și medici în calitate de
angajați pentru că medicii, în îndeplinirea actului medical, sunt
independenți. Opinia mai veche a susținut contrar. Atunci când un medic
săvârșește o faptă prejudiciabilă, o faptă de mall praxis, va răspunde
personal și nu va putea fi antrenată răspunderea unității sanitare în
calitate de comitent. Victima prejudiciată va putea să-și recupereze
prejudiciul de la o societate de asigurări pentru că medicii sunt obligați să
încheie contracte de asigurare pentru fapte de mall praxis sau alte fapte
care pot avea consecințe vătămătoare.
O altă situație care de-a lungul timpului a generat soluții
contradictorii a constituit-o faptul dacă unitățile militare pot fi comitenți
în raport cu militarii în termen care își satisfac stagiul militar. Într-o opinie
mai veche s-a susținut că acestea nu pot avea calitatea de comitenți,
ulterior jurisprudența și doctrina s-a reorientat și au precizat că acestea
au aceasta calitate. Atunci când un militar comite o faptă cauzatoare de
prejudiciu în perioada stagiului și în legătură cu activitățile desfășurate,
victima prejudiciată va putea să-și recupereze prejudiciul de la unitatea
militară pentru că militarul acționează sub îndrumarea, direcția unității
militare, altfel spus militarul are calitatea de prepus al unității militare
unde și satisface stagiul militar.
Și în cazul magistraților s-au purtat discuții dacă ei sunt
prepuși ai Ministerului de Justiție sau ai Ministerului Public și s-a
concluzionat că nu pot avea o astfel de calitate pentru că activitățile
desfășurate de acești sunt efectuate în mod independent și fără nici un
fel de direcționare, îndrumare sau control din partea acestor instituții
administrative, pentru că principiul independenței magistraților în
activitate și a justiției în general este un principiu constituțional. Dacă un
magistrat, în activitatea de jurisdicție, săvârșește o faptă ilicită și
prejudiciabilă, este antrenată răspunderea personală potrivit art. 1357
din Codul civil.
Raportul de prepușenie poate fi născut și dintr-o relație specială
între două persoane dintre care una are calitatea de comitent în raport
cu cealaltă, cum ar fi situația când un soț desfășoară o activitate în

26
beneficiul exclusiv al celuilalt și după îndrumarea și direcționarea
acestuia. Situația este similară când un copil desfășoară activități în
beneficiul unui părinte sub îndrumarea acestuia.
b. Săvârșirea faptei ilicite de către prepus în cadrul funcției,
atribuției încredințate de comitent
Condiția specială este prevăzută de art. 1373 din Codul civil
care dispune: „fapta săvârșită de acesta are legătură cu atribuțiile sau în
scopul funcțiilor încredințate”
Dacă prepusul se îndepărtează de exercitarea atribuțiilor ori
funcției încredințate și comite fapta prejudiciabilă, aflându-se într-o
exercitare abuzivă a sarcinilor sale și victima prejudiciată putea și trebuia
să o cunoască, atunci nu poate fi antrenată răspunderea civilă a
comitentului și în consecință prepusul va fi cel care va repara prejudiciul
creat. Soluția se degajă și din conținutul art. 1373 alin. 3 Cod civil care
dispune: „comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea
sau, după împrejurări , putea să cunoască, la data săvârșirii faptei
prejudiciabile, că a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau scopul
funcției încredințate”.
Pentru a fi atrasă răspunderea civilă comitentului, prepusul
trebuie să acționeze în interesul lui și în limitele atribuțiilor sau în scopul
funcției încredințate și cu respectarea ordinelor comitentului.
În doctrină s-au purtat discuții dacă se poate antrena
răspunderea comitentului când prepusul a săvârșit fapta prejudiciabilă
prin depășirea atribuțiilor sau funcției încredințate, în cazul abuzului
prepusului, și în legătură cu acest aspect s-au formulat mai multe opinii:
- opinia restrictivă – răspunderea comitentului pentru fapta
prejudiciabilă a prepusului nu poate fi antrenată;
- opinia extensivă – răspunderea comitentului se va antrena în
toate situațiile în care prepusul comite fapta ilicită în exercitarea abuzivă
a funcției încredințate;
- opinia moderată – răspunderea comitentului se angajează ori
de câte ori prepusul a săvârșit fapta prejudiciabilă în exercitarea abuzivă
a atribuțiilor sau funcției încredințate, dacă victima nu a putut
conștientiza de caracterul abuziv al funcției încredințate, per contrario
răspunderea acestuia va fi antrenată când victima trebuia și putea să
conștientizeze caracterul abuziv al atribuțiilor exercitate.
În cazul opiniei moderate care a devenit dominantă, se
subliniază că răspunderea comitentului în situația conduitei a abuzului
prepusului trebuie circumscrisă unor limite rezonabile,el putând
răspunde și în ipoteza exercitării abuzive a funcției încredințate, dacă
acest exercițiu abuziv are legătură cu funcția încredințată. În acest sens
art. 1373 alin. 3 Cod civil introduce un criteriu de diferențiere între
situațiile în care comitentul va trebui să răspundă pentru prejudiciile

27
cauzate de prepus în exercitarea depășită a funcției încredințate, iar
reglementarea pare să apeleze la ideea aparenței n drept și la efectele ei
în raporturile dintre autorul faptei și victimă (a se vedea L. Pop, I.F.
Popa, I.S. Vidu , op cit.).
Victima va beneficia de reparația prejudiciului chiar și atunci
când a avut reprezentarea eronată că prepusul a acționat în limitele
funcției încredințate.
În doctrină mai nouă, mai ales în cea franceză sunt susținători
care arată că răspunderea comitenților fiind o răspundere obiectivă ar
trebui angajată în mod extensiv.
8.1.3. Fundamentul răspunderii comitenților
Fundamentul răspunderii comitenților a cunoscut un traseu
sinuos. S-au formulat mi multe teorii:
- teorii bazate pe ideea de vinovăție prezumată a
comitentului potrivit cărora acesta este vinovat în alegerea prepusului
său; teoria a fost susținută de doctrina de la începutul secolului trecut;
teoria a cunoscut două variante:
1. teoria prezumției de culpă: comitentul este prezumat în
culpă pentru alegerea greșită a prepusului său (culpa in eligendo) sau
prezumția de culpă în supravegherea prepusului său (culpa in vigilando),
2. teoria considerării culpei prepusului ca fiind culpa
comitentului potrivit căreia fapta prejudiciabilă comisă de prepus este
consecința culpei comitentului care în cadrul raportului de prepușenie nu
l-a direcționat, nu i-a supravegheat corespunzător pe acesta;
- teoria răspunderii comitenților întemeiată e ideea de
reprezentare conform căreia prepusul , în acțiunile sale îl reprezintă pe
comitent și prin urmare culpa lui prin reprezentare culpa comitentului;
teoria a fost abandonată pentru că reprezentarea este specifică actelor
juridice și vinovăția fiind un element subiectiv, personal nu se poate pune
problema tranzitării ei;
- teorii bazate pe temei obiectiv: răspunderea comitenților
este o răspundere care se angajează în lipsa oricărei vinovății din partea
acestuia, pe temei obiectiv; teoria a cunoscut mai multe variante:
1. teoria răspunderii întemeiată pe ideea de risc în activitate
potrivit căreia răspunderea comitentului se întemeiază pe ideea că cel
care are folosul unei activități desfășurate de altul în beneficiul său
trebuie să suporte și riscul și riscul consecințelor păgubitoare ale acestor
activități;
2. teoria garanției potrivit căreia răspunderea comitentului
intervine pentru că legea îl consideră pe acesta ca fiind garantul
intereselor victimei constând în posibilitatea acesteia de a obține
reparația promptă a prejudiciului suferit ; ideea garanției s-a bucurat de o

28
mare autoritate în literatura de specialitate; la rândul ei, această teorie
presupune mai multe variante:
a. teoria garanției obiective potrivit căreia răspunderea
comitentului este o cauțiune legală a suportării eventualei insolvabilități a
debitorului prepus;
b. teoria garanției obiective potrivit căreia obligația de garanție a
comitenților derivă din împrejurarea că exercită supravegherea ,
îndrumarea și controlul activității prepusului;
În literatura juridică de specialitate contemporană susțin că în
viziunea Codului civil actual răspunderea comitentului este o răspundere
de plin drept, obiectivă fundamentată pe ideea sau obligația de garanție
dedusă din conținutul dispozițiilor art.1384 Cod civil care dispune: „cel
care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva celui care
a cauzat prejudiciul, cu excepția cazului în care acesta din urmă nu este
răspunzător pentru prejudiciul cauzat” (a se vedea L. Pop, F.I. popa, S.I.
Vidu, op. cit.).
8.1.4. Efectele răspunderii comitentului
Pentru a obține reparația prejudiciului de la comitent, victima va
trebui va trebui să demonstreze existența tuturor condițiilor răspunderii a
celor generale și speciale.
Când prepusul a acționat cu vinovăție victima are un drept de
opțiune:
- poate solicita reparația prejudiciului de la prepus direct în
temeiul art. 1357 din Codul civil (răspunderea pentru fapta proprie);
- îl poate acționa numai pe comitent în temeiul art. 1373 Cod
civil;
- îl poate acționa atât pe comitent cât și pe prepus;
Când prepusul a acționat fără vinovăție, victima va putea obține
reparația prejudiciului de la comitent.
Răspunderea comitenților este solidară atunci când prepușii lor
au cauzat împreună prejudiciul suportat de victimă. În această situație
regresul comitenților va li limitat la partea de contribuție plătită cu titlu de
reparație victimei pentru contribuția propriului prepus.
În doctrină s-a exprimat opinia că solidaritatea subzistă numai
între prepuși. autori ai faptei ilicite.
Când prepușii au cauzat prejudiciu unui alt prepus,
răspunderea este corelativă.
Comitentul are un drept de regres împotriva prepusului
său, acționând ca și garant când avansează despăgubirile victimei și
apoi le recuperează de la propriu prepus. Acțiunea în regres este o
acțiune civilă cu caracter personal.

29
 8.1.5. Corelația dintre răspunderea comitentului cu
răspunderea persoanelor care au obligația de a supraveghea alte
persoane
Corelația dintre cele două forme de răspundere poate apărea
atunci când părintele este comitent și între el și minor s-a născut un
raport de prepușenie. De pildă minorul de 16-18 ani este angajat la
societatea părintelui și minorul în activitatea desfășurată cauzează un
prejudiciu unui terț și se pune problema dacă părintele răspunde în
calitate de comitent sau de părinte. Dacă sunt întrunite condițiile
răspunderii comitentului, acesta va răspunde în această calitate pentru
că această formă de răspundere are caracter special în raport cu
răspunderea părintelui. Această soluție se degajă și din dispozițiile art.
1374 din Codul civil care dispune: „nicio altă persoană în afara
comitentului, nu va răspunde pentru fapta prejudiciabilă săvârșită de
minorul care avea calitatea de prepus” Totuși legiuitorul se abate de la
această regulă arătând că victima are un drept de opțiune în ipoteza de
mai sus amintită când ea poate opta în privința temeiului răspunderii,
prevalându-se fie de răspunderea în calitate de părinte, fie de cea în
calitate de comitent.

9. 2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri

9.2.1.Reglementare
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri este
reglementată de art. 1376 din Codul civil care dispune „oricine este
obligat să repare , independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de
lucrul aflat sub paza sa”
Răspunderea pentru prejudiciilor cauzate de lucruri a fost
generată de apariția primei revoluții industriale și a mașinismului în
special. Originea ei o găsim la sfârșitul secolului IX și începutul sec. XX
ca urmare a creșterii accidentelor din fabrici și a celor produse de mașini.
În Codul civil anterior, răspunderea pentru lucruri era
reglementată cu valoare de principiu în art. 1000 alin. 1. Evoluția vieții
economice și sociale a dezvoltat și conturat regimul juridic distinct de
răspundere, care și-au găsit consacrarea în diferite acte normative. La
dezvoltarea răspunderii pentru lucruri, o contribuție semnificativă au
adus doctrina și jurisprudența care au fost chemate să dea o rezolvare
unor soluții ivite în practică și aceasta a răspuns problemei recuperării
prejudiciului suferite de victimei accidentelor de muncă sau auto.
În momentul actual există regimuri juridice distincte pentru
anumite categorii de lucruri, pentru situații în care persoanele suportă
consecințe dăunătoare datorită acțiunii, forței puse în execuție de către
om prin intermediul lucrurilor. Pe parcursul dezvoltării, necesitățile

30
sociale au pus în discuție soluționarea unor probleme cum ar fi:
determinarea sferei lucrurilor pentru care se antrenează răspunderea,
determinarea sferei persoanelor care sunt chemate să răspundă pentru
prejudiciile cauzate de lucruri și a fundamentului acestei forme de
răspundere pentru fapta altuia.
9.2.2. Determinarea sferei lucrurilor pentru care se
răspunde
Pentru a determina domeniul de aplicare al răspunderii pentru
lucruri trebuie să avem în vedere dispozițiile art. 1376 Cod civil care ne
spune că suntem răspunzători pentru lucrurile pe care le avem sub
pază. Din conținutul textului legal rezultă că în privința lucrului trebuie să
fie îndeplinită o singură condiție specială aceea ca lucrul să se afle
sub paza unei persoane atunci când a cauzat prejudiciul unei
persoane. Prin urmare, răspunderea poate interveni pentru orice
categorie de lucruri care sunt susceptibile de a se afla sub paza unei
persoane. Per a contrario pentru prejudiciile cauzate de lucrurile care nu
sunt susceptibile de a se putea afla sub vreunei persoane nu se
antrenează răspunderea. Din categoria lucrurilor care nu pot fi apropriate
pentru a se putea exercita paza acestora amintim: energia solară,
energia eoliană etc.
În doctrina s-a încercat să se limiteze răspunderea și în acest
sens s-au avut în vedere anumite criterii:
- unii autori au încercat să susțină că răspunderea poate fi
angajată pentru lucrurile care au dinamism propriu și pot fi mutate dintr-
un loc în altul, iar pentru lucrurile inerte, fără dinamism nu se poate
angaja nici un fel de răspundere pentru că nu pot produce consecințe
dăunătoare; teoria nu este realistă pentru că în practică chiar și lucrurile
fără dinamism pot antrena prejudicii și în consecință se ridică problema
reparării lor.
În momentul actual se consideră nu se pot face niciun fel de
distincții , ci așa cum a prevăzut legiuitorul, ori de câte ori un lucru aflat
sub paza unei persoane produce un prejudiciu unui terț, păzitorul
juridic al acestuia va răspunde din punct de vedere civil și va fi
chemat să repare prejudiciul victimei potrivit art. 1376 Cod civil .
Există o categorie de lucruri pentru care legiuitorul român a
reglementat o răspundere civilă distinctă:
- răspunderea pentru prejudiciu cauzat prin ruina unui
edificiu se întemeiază pe dispozițiile art. 1378 Cod civil;
- răspunderea pentru produsele sau produsele cu defecte
de fabricație se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 240/2004;
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate printr-un accident
nuclear se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 703/201;

31
 - răspunderea pentru prejudiciile cauzate de aeronave se
întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 21/2020 privind Codul Aerian al
României; etc.
Răspunderea pentru lucruri nu va putea fi antrenată atunci
când lucrul este folosit ca instrument în mâinile unei persoane în
scopul săvârșirii unei fapte ilicite care a creat un prejudiciu altei
persoane, dar răspunderea se va angaja și în ipoteza în care lucrul a
creat un prejudiciu în timpul când din anumite motive a ieșit de sub
controlul păzitorului său , mai ales într-o situație de caz fortuit.
9.2.3. Determinarea persoanelor chemate să răspundă
pentru lucruri
Textul art. 1376 Cod civil prevede că suntem răspunzători
pentru prejudiciile cauzate de lucrurile aflate sub pază și în consecință se
impune să clarificăm noțiunea de „pază a lucrurilor”. Sintagma „pază a
lucrurilor„ semnifică , așa cum se susține în literatura juridică de
specialitate „paza juridică ”a acestora. Prin paza juridică înțelegem
puterea de direcție, control supraveghere pe care o poate exercita în
mod independent o persoană aspra unui lucru.
Păzitorul juridic al lucrului este persoana care poate
exercita direct și personal activitatea de direcție, control,
supraveghere, utilizare a lucrului, sau care exercită aceste
prerogative prin intermediul altei persoane care i se subordonează
și care se supune instrucțiunilor sale.

Paza juridică se înfățișează ca drept care conferă titularului

său autoritate, putere independentă de direcție, control și
supraveghere a lucrului.
Păzitor al lucrului este proprietarul său căruia îi sunt
recunoscute de legiuitor aceste prerogative. Pentru circumscrierea
corectă a noțiunii de pază juridică trebuie să se recurgă la criteriul
direcției intelectuale care constă în puterea de fapt și de drept de a
exercita în mod independent direcția și controlul asupra lucrului. În
art. 1377 cod civil se dispune: „are paza lucrului proprietarul ori cel care ,
în temeiul unei dispoziții legale sau a unui contract , ori chiar în fapt
exercită în mod independent controlul și supravegherea lucrului și se
servește de le în interes propriu”. Textul citat indică expres cine poate fi
păzitorul juridic al unui lucru:
- proprietarul lucrului;
- altă persoană care în temeiul unui contract sau în fapt
exercită prerogativele pazei juridice;
Între paza juridică și paza materială a lucrului există o
deosebire fundamentală: păzitorul material al lucrului nu exercită
paza lucrului în mod independent, ci el se supune, este direcționat,

32
subordonat păzitorului juridic care exercită autoritatea asupra
lucrului în mod independent.
Sunt situații frecvente când paza juridică o exercită
proprietarul lucrului o și paza materială o îndeplinește o terță
persoană.
De asemenea sunt și cazuri de excepție când prerogativele
pazei juridice sunt exercitate fără un temei legitim sau de fapt de un
terț, prin urmare terțul dobândește calitatea de păzitor juridic al
lucrului prin uzurparea fără temei și în fapt a pazei juridice (ex. hoțul
care fură lucrul devine păzitorul al lui și dacă acesta cauzează unei
persoane un prejudiciu va fi chemat să-l repare; depozitarul care în mod
abuziv folosește lucrul și acesta cauzează un prejudiciu unei persoane
va fi obligat la repararea lui).
Noțiunea de paza juridică nu se identifică întotdeauna cu
noțiunea de proprietate. În doctrină s-a subliniat că fundamentul pazei îl
constituie criteriul direcției și intelectuale, conform căruia acesta
constă în puterea de fapt de a exercita în mod n mod independent
direcția , controlul și supravegherea lucrului.
Paza materială presupune o putere de direcție, control și
supraveghere care se exercită de către o persoană sub autoritatea
păzitorului juridic. Prin urmare păzitorul juridic nu exercită această
putere în mod independent ci sub autoritatea păzitorului juridic.
În practică , de cele mai multe ori păzitorul juridic este și
păzitorul material al lucrului, dar se pot întâlni și situații în care paza
juridică nu se suprapune pazei materiale , care este exercitată de o altă
persoană. În aceste situații păzitorul juridic este cel care va răspunde
pentru prejudiciul cauzat de lucru și nu păzitorul material.
Răspunderea păzitorului material va fi antrenată numai
dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii pentru fapta proprie a
păzitorului material în sensul că acesta a acționat cu vinovăție și ca
urmare a conduitei sale lucrul a cauzat prejudiciul victimei. În acest caz
răspunderea păzitorului material se va întemeia pe dispozițiile art.1357
Cod civil.
Persoanele care au paza juridică a lucrurilor sunt
proprietarii și în sarcina lor operează o prezumție simplă de pază
juridică conferită de prerogativele pe care le implică dreptul de
proprietate. Proprietarul poate înlătura prezumția de pază prin probă
contrară demonstrând că paza juridică a fost exercitată de o altă
persoană, fie legitim în temeiul unui act juridic, fie ilegitim.
Când lucrul se află în coproprietate, paza juridică incumbă
tuturor coproprietarilor. În mod similar și în cazul codevălmășiei
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucru revine codevălmașilor.

33
Atât răspunderea proprietarilor cât și a codevălmașilor este o
răspundere solidară.
În practică, s-au ridicat probleme legate de paza juridică în
cazul succesiunilor vacante în timpul termenului de opțiune
succesorală de 1 an și s-au exprimat opinii divergente. S-a impus opinia
potrivit , răspunderea pentru lucrurile care fac parte din masa
succesorală revine curatorului succesiunii, care a avut lucrurile în
posesie. Răspunderea unității administrativ teritoriale care culege
succesiunea revine numai când a intrat în stăpânirea de fapt a lucrurilor
carte aparțin succesiunii vacante.
Paza juridică revine și altor persoane decât proprietarul în
temeiul unor acte juridice încheiate cu proprietarul:
- uzufructuarul lucrului;
- uzuarul, cel a are constituit numai un drept de uz;
- superficiarul;
- titularul unei servituți; toate aceste persoane sunt
titularele unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate dobândite
prin efectul unor acte juridice sau unui alt titlu cum ar fio hotărâre
judecătorească definitivă;
- creditorul gajist când este și detentorul lucrului;
- posesorul lucrului ( ex. locatarul unui lucru închiriat);
- hoțul care este un detentor precar al lucrului;
- detentorul precar al lucrului;
Aceste categorii de persoane dobândesc posesia în baza unui
act juridic sau poseda bunul în mod nelegitim. Prin actul juridic care
constituie temei al posesiei se transmite și paza juridică a lucrului,
transmiterea pazei juridice fiind efectul convenției încheiate.
Transmiterea și scindarea pazei juridice poate interveni
atunci când proprietarul sau titularul unui drept real asupra lucrului
poate transmite poate transmite paza juridică a acestuia altor
persoane în temeiul unui act juridic: contract de locațiune, închiriere,
comodat, antrepriză, arendă, locație de gestiune, concesiune. În această
situație paza juridică se exercită de detentorul precar lucrului.
Proprietarului îi rămâne paza juridică a structurii lucrului și
în consecință el va răspunde pentru prejudiciul cauzat de lucru din
cauza unui viciu ascuns al acestuia (ex. în cazul unui autoturism
închiriat unei persoane pentru efectuarea unor activități de taximetrie,
care a produs un accident pentru că mecanismul de direcție avea un
viciu ascuns care nu putea fi sesizat de către nicio persoană fiindcă
materialul din care fusese confecționat nu avusese compoziția corectă și
pe parcursul utilizării normale a apărut un blocaj și din aceste motive
mașina nu a mai putut fi direcționată și a lovit un alt autoturism care

34
circula regulamentar, va răspunde pentru prejudiciul creat proprietarul
pentru că el avea paza juridică a structurii interne a mașinii).
Detentorul precar care utilizează lucrul, va răspunde pentru
prejudiciul cauzat de lucru datorită modului în care folosește lucrul.
Victima prejudiciată poate pretinde reparația după caz,
având un drept de opțiune între a-l acționa pe proprietar sau pe
detentorul precar al lucrului ( ex. dacă cel care utilizează un
autoturism închiriat omite să efectueze revizia tehnică și în cursul
utilizării apare o defecțiune la sistemul de frânare pentru că nu a fost
înlocuită o piesă care se uzase și se produce un accident, chiriașul
(detentorul precar) va repara prejudiciul cauzat).
Scindarea pazei semnifică împărțirea pazei juridice între
proprietar, posesor și detentor precar.
Atunci când păzitorul juridic al lucrului este o persoană
lipsită de capacitat juridică (minor sub 14 ani sau interzis
judecătoresc) s-au ivit controverse privind modul de soluționare juridică
a problemei:
- într-o opinie s-a susținut că nu poate fi antrenată
răspunderea persoanei incapabile pentru că nu are capacitate juridică
și prin urmare nici nu are calitatea de păzitor juridic; paza juridică a
lucrului are semnificația de putere intelectuală și independentă de
direcție, control și supraveghere a lucrului și în consecință incapabilul
fiind lipsit de capacitatea înțelegere nu poate exercita în cunoștință paza
lucrului și prin urmare nici nu-i poate fi antrenată răspunderea pentru
prejudiciu cauzat de lucru; susținătorii aceste opinii au menționat că
răspunderea ar reveni reprezentantului legal al incapabilului ( a se
vedea Fr. Deak și alții op.cit.). Soluția este inechitabilă și contravine
oarecum fundamentului obiectiv al răspunderii pentru lucruri;
- în altă opinie s-a susținut că în această ipoteză
obligația de pază revine incapabilului și în consecință el va
răspunde pentru prejudiciul cauzat de lucru; răspunderea s-ar
întemeia pe ideea de garanție
În doctrina contemporană se susține această ultimă opinie
căreia i-au fost aduse argumente solide opiniei. Răspunderea trebuie
să-i revină incapabilului în calitate de păzitor juridic pentru că este o
răspundere care e antrenată fără să se pună în discuție vinovăția fiind
întemeiată în mod obiectiv și în consecință va repara prejudiciul creat de
lucru. Păzitorul juridic este garantul lucrului utilizat și dacă acesta
cauzează un prejudiciu atunci el trebuie să-l repare (a se vedea L. Pop,
F. I. Popa, S.I. Vidu, op.cit., M. Eliescu , Răspunderea civilă delictuală,
Editura Academiei 1072, I. Lulă, Studii de drept civil, Editura Universul
Juridic, 2011). Un argument suplimentar care a fost relevat este acela
că din conținutul art. 1368 Cod civil în care se dispune că lipsa

35
discernământului nu-l scutește nici pe autorul unei faptei ilicite și
prejudiciabile de a unei indemnizații echitabile către victimă. (a se vedea
L. Pop, F. I. Popa, S.I. Vidu, op.cit.). De altfel, aceasta este opinia
dominantă în doctrina și jurisprudența franceză a ultimilor ani fiind
dezvoltată o adevărată teorie a răspunderii pentru lucruri în sarcina
oricărei persoane care este proprietara sau posesoarea lucrului
Ne raliem acestei ultime opinii pentru că reprezintă o modalitate
de rezolvare achitabilă a problemei răspunderii pentru lucruri..
9.2.4. Condițiile răspunderii pentru lucruri
Condițiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri sunt:
- prejudiciul cauzat unei persoane;
- relația cauzală între prejudiciu și acțiunea lucrului;
- lucrul să fie în paza juridică a unei persoane;
Persoana îndreptățită să invoce răspunderea pentru prejudiciul
cauzat de lucru întemeiată pe dispozițiile art. 1376 Cod civil trebuie să
demonstreze existența prejudiciului cauzat de lucru care se află în paza
juridică a unei persoane. În favoarea victimei prejudiciate operează
prezumția de pază care incumbă proprietarului, titularului unui drept real
sau posesorului lucrului care a cauzat prejudiciul.
Păzitorul juridic va putea înlătura prezumția dacă va dovedi că
prejudiciu este consecința unui caz de forță majoră, faptei victimei sau
faptei unui terț. Prezumția nu este înlăturată de cazul fortuit pentru că
păzitorul juridic va răspunde și va repara prejudiciul și într-o situație de
caz fortuit.
Dacă lucrul este doar instrumentul de care se folosește cineva
pentru comiterea unei fapte ilicite, atunci nu poate fi angajată
răspunderea păzitorului juridic .
Când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege păzitorul
juridic al lucrului va răspunde și va repara prejudiciul victimei.
Când lucrul cauzează prejudiciul în timp ce paza materială este
exercitată de o altă persoană decât păzitorul juridic, victima poate
pretinde reparația de la păzitorul material numai dacă dovedește toate
condițiile pentru angajarea răspunderii pentru fapta proprie conform art.
1357 Cod civil. Dacă însă reparația a fost executată de păzitorul juridic
acesta are o acțiune în regres asupra păzitorului material, care este o
acțiune personală prescriptibilă în termenul prevăzut de art. 1257 din
Codul civil (3 ani ).
Pot invoca această formă de răspundere:
- victima care a suferit direct acest prejudiciu;
- succesorii săi în drepturi;
Nu pot solicita reparația prejudiciului păzitorul material al
lucrului împotriva păzitorului juridic al lucrului, când victima
prejudiciată a fost un terț .

36
 Dacă păzitorul material este le însuși victimă și în consecință
a suferit un prejudiciu cauzat de lucru, el poate invoca această formă
de răspundere față de păzitorul juridic care-i va repara paguba
încercată.
9.2.5. Cazuri speciale de răspundere pentru lucruri
În doctrină și jurisprudență au fost analizate câteva cazuri de
răspundere pentru lucruri, care prezintă anumite particularități.
e. Răspunderea pentru coliziuni de autovehicule:
- când prin coliziunea mai multor autovehicule aflate în
paza unor păzitori juridici s-a cauzat un prejudiciu uni terț fiecare
păzitor va răspunde conform art. 1376 Cod civil pentru acest
prejudiciu; răspunderea lor va fi solidară; soluția rezultă din
interpretarea per a contrario dispozițiilor art. 1376 alin 2 Cod civil care
dispune: „dispozițiile alin. 1 sunt aplicabile și în cazul coliziunii unor
vehicule sau în alte cazuri speciale. Cu toate acestea, în astfel de
cazuri, sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni numai celui a cărei
faptă culpabilă întrunește fată de ceilalți, condițiile forței majore”. Din
textul legal rezultă că nu se poate angaja răspunderea păzitorilor juridici
atunci când în raport cu fapta lor, fapta unuia dintre ei reprezintă o
situație de forță majoră care nu o puteau prevedea și nici nu o puteau
înlătura.
Dacă fiecare dintre păzitori este și victimă pentru că
autovehiculul propriu a fost avariat, fiecare dintre ei va repara prejudiciul
celuilalt, răspunderea lor fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1376 Cod
civil.
f. Răspunderea păzitorul juridic și victimă există un raport
contractual
În situația în care între victima a suferit un prejudiciu cauzat de
lucru și între ea și păzitorul juridic a existat un contract, se va angaja
răspunderea contractuală care are caracter special în raport cu
răspunderea delictual care este de drept comun.
Când s-a cauzat moartea unei persoane, răspunderea revine
păzitorului juridic al lucrului pentru că acesta avea paza structurii lucrului
, iar răspunderea va fi delictuală și întemeiată e dispozițiile art.1376 din
Codul civil.
În cazul contractului de transport persoane, transportatorul
garantează securitatea transportului persoanei și răspunderea sa va fi
contractuală ( ex. o persoană dorește să se deplaseze cu un microbuz
dintr-o localitate în alta, dar dup ce s-a parcurs jumătate din drum,
autovehiculul de defectează; transportatorul este obligat să pună la
dispoziție un alt vehicul pentru continuarea drumului și eventual să
despăgubească pentru că nu s-a putut ajunge la timp sau să restituie

37
contravaloare sau o parte a prețului transportului urmând ca persoana să
continue deplasarea cu un alt autovehicul).
Când s-a produs moartea persoanei transportate pentru că
vehiculul a suferit o defecțiune tehnică și s-a răsturnat fiindcă
mecanismul de direcție a cedat datorită unui viciu ascuns, s-a înfrânt
obligația de securitate și păzitorul juridic va răspunde pentru moartea
victimei (persoanei transportate) față de aparținătorii ei urmând să-i
indemnizeze pentru toate prejudiciile suferite. Condiția antrenării
răspunderii delictuale a păzitorului juridic întemeiată pe dispozițiile art.
1376 Cod civil (răspundere pentru lucruri) este ca acestuia să nu-i poată
fi imputată o conduită abuzivă privind manevrare vehiculului sau
încălcarea unor norme privind pe circulația pe drumurile publice.
g. Răspunderea păzitorului juridic în ipoteza în care acesta
a prestat un serviciu benevol și gratuit victimei
În această ipoteză s-au formulat mai multe soluții:
- victima beneficiară a unei prestații gratuite și benevole
dacă suferă un prejudiciu nu va putea solicita repararea lui conform
art. 1376 Cod civil; ar putea solicita despăgubiri numai dacă
dovedește vinovăția păzitorului juridic și atunci răspunderea se va
întemeia pe dispozițiile art. 1357 Cod civil (răspunderea pentru fapta
proprie), dar într-o situație de caz fortuit nu va putea obține despăgubiri.
Susținătorii acestei opinii au invocat dispozițiile art. 1354 Cod civil care
prevăd: „victima nu poate obține repararea prejudiciului cauzat de
persoana care i-a acordat ajutor în mod dezinteresat sau de lucrul sau
animalul de care s-a folosit în mod gratuit” . Din conținutul textului legal
rezultă că redactorii Codului civil împărtășesc această opinie,
reglementarea dă eficiență principiului echității, dar textul deturnează
finalitatea instituirii răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri.
- se va angaja răspunderea păzitorului juridic conform
art. 1376 Cod civil pentru prejudiciu cauzat de lucru cu ocazia
efectuării unui serviciu benevol și gratuit pentru că acesta este
garantul lucrului în raport cu victima prejudiciată.
Opinia este împărtășită de jurisprudență și o parte a doctrinei
fiind o opinie dominantă. Unii autori au susținut că se poate angaja
răspunderea contractuală a păzitorului juridic transportator, victima fiind
ținută să dovedească vinovăția lui. Această ultimă susținere este
necorespunzătoare pentru că ar însemna c în situații de caz fortuit
victima să nu poată fi despăgubită.
h. Răspunderea păzitorului juridic în ipoteza în care victima
a folosit ilegal sau clandestin lucrul care i-a cauzat prejudiciul
În soluționarea problemei privind răspunderea păzitorului juridic
în ipoteza în care lucrul este folosit clandestin sau ilegal de o persoană
s-au formulat mai multe poziții:

38
 - păzitorul juridic fiind garantul lucrului va răspunde și pentru
prejudiciul cauzat de lucru în ipoteza când el este utilizat ilegal și
clandestin de un terț
- păzitorul juridic nu va răspunde pentru prejudiciul cauzat
de lucru pentru ca acesta a fost folosit de un terț în mod ilegal sau
clandestin și prin urmare nu poate răspunde pentru utilizarea abuzivă, el
pierzând paza juridică a bunului care a fost transferată asupra terțului
care va repara prejudiciul creat victimei; chiar și în ipoteza în care lucrul
folosit ilegal sau clandestin de terț îi cauzează un prejudiciu acestuia, nu
va putea fi obligat la reparația prejudiciului păzitorul juridic pentru că
acesta a pierdut paza lucrului care a trecut asupra terțului;
- terțul va repara prejudiciul cauzat victimei de către lucru
pentru că el devine păzitorul juridic al lucrului pe care-l folosește ilegal
sau clandestin și temeiul răspunderii îl constituie art. 1376 din Codul
civil;opinia este dominantă în doctrină și a fost îmbrățișată de
jurisprudență ( ex. o persoană sustrage un autoturism pe care-l folosește
și produce un accident datorită unei defecțiuni tehnice a vehiculului
accidentând o persoană; hoțul va repara prejudiciul victimei pentru că el
devine păzitorul juridic al lucrului);
9.2.6. Fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate
de lucruri
În legătură cu fundamentul pentru lucruri s-au conturat două
orientări:
- concepția răspunderii subiective care implică ideea
răspunderii bazate pe vinovăția păzitorului juridic constând în
neîndeplinirea obligațiilor de supravegherea lucrului;
În opinia susținătorilor acestei poziții vinovăția păzitorului juridic
este prezumată de legiuitor, unii autori susțin că prezumția este relativă
alții că este una absolută, neputând fi înlăturată decât prin efectele forței
majore și fapta unui terț. Alți autori au susținut ideea vinovăției care
trebuie demonstrată de victimă, în sensul că nu și-ar fi îndeplinit obligația
de supraveghere care ar rezulta din împrejurarea că lucrul a cauzat
prejudiciul.
- concepția răspunderii obiective potrivit căreia
răspunderea are caracter obiectiv și se angajează în afara ideii de
vinovăție;
Opinia este dominantă în doctrină și jurisprudență.
- concepție răspunderii obiective întemeiată pe ideea de
risc în sensul că cine poate profita de foloasele unui lucru, trebuie să
suporte și riscul generat de lucru și prin urmare va repara consecințele
păgubitoare create de lucru;

39
 - concepția răspunderii obiective bazate pe ideea de
garanție în sensul că păzitorul juridic este garantul lucrului în raport cu
terții și dacă acesta va produce prejudicii este obligat să le repare
Au existat și teorii mixte în sensul că de angajează atât pe
ideea de garanție cât și pe cea de risc.
În viziunea Codului civil fundamentul răspunderii pentru
lucruri este obiectiv și se va angaja răspunderea păzitorului juridic ori
de câte ori lucrul va cauza un prejudiciu vreunei persoane, înafara ideii
de vinovăție. Fundamentul obiectiv are ca suport riscul în activitate
generat de lucru care trebuie suportat de păzitorul juridic pentru că el are
și beneficiu lucrului.

9.3. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

9.3.1. Reglementare: răspunderea pentru prejudiciile cauzate

de animale este reglementată în art. 1375 din Codul civil în care se
dispune: „proprietarul unui animal sau cel care se servește de el,
răspunde independent de orice culpă de prejudiciul cauzat de animal” .
Textul de mai sus se completează cu dispozițiile conținute de art. 1377
din Codul civil care definesc termenul de „pază” și cu cele conținute de
art. 1380 din Codul civil care se referă la cauzele de înlăturare a acestei
forme de răspundere: fapta victimei, fapta unui terț sau forța majoră.
Actuala reglementare nu se deosebește fundamental de
vechea reglementare din Codul civil, dar acesta precizează în mod
expres că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale are
caracter obiectiv fiind angajată în afara oricărei vinovății.
9.3.2. Persoanele chemate să răspundă pentru prejudiciile
cauzate de animale
Sunt răspunzătoare pentru prejudiciile cauzate de animale
persoanele care au paza juridică în momentul cauzării prejudiciului.
Paza juridică aparține proprietarului sau persoanei căreia
proprietarul i-a transmis paza juridică: uzufructuarul, chiriașul,
comodatarul.
Nu poate fi angajată răspunderea persoanelor care exercită
paza materială a animalului/animalelor. (ex. boitarul nu este păzitorul
juridic al turmei de oi, ci el este păzitorul material; păzitorul juridic al
acesteia fiind proprietarul turmei, ciobanul; prepusul îngrijitor de animale
este păzitorul material al lor, iar proprietarul comitent este păzitor
juridic).
În sarcina proprietarului operează o prezumție de pază
juridică , însă acesta , în temeiul unui act juridic poate transmite paza
juridică altei persoane chiriașul, comodatarul, uzufructuarul.

40
 Paza juridică a animalelor o are persoana care exercită în
mod independent puterea de direcție, control sau supravegherea a
acestora în sens juridic.
9.3.3. Animalele pentru care se răspunde
Răspunderea pentru animale se angajează pentru animalele în
raport cu care se poate exercita paza juridică:
- animalele domestice;
- animalele aflate în captivitate în grădini zoologice, în
circuri, menajerii sau crescute în complexe de vânătoare;
- animalele sălbatice aflate în arii protejate sub control și
supraveghere ( în zone controlate, îngrădite);
În privința animalelor sălbatice aflate în libertate nu se poate
angaja răspunderea pentru că ele nu pot fi supravegheate, controlate
sau direcționate.
În doctrina a fost pusă în discuție problema răspunderii
pentru prejudiciile cauzate de animalele sălbatice aflate în libertate.
Potrivit dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 407/2006 în care s-a statuat
responsabilitatea pentru pagube aduse de animalele sălbatice aflate în
libertate, s-a dispus că repararea prejudiciului revine pentru pagube
aduse culturilor agricole sau silvice sau animalelor domestice deținute de
persoanele fizice sau juridice sau prejudicii cauzate direct ființei umane,
care vor fi suportat de administratorii fondurilor de vânătoare unde
trăiesc animalele. Legiuitorul precizează că răspunderea se va angaja în
condițiile art. 1357 -1371 Cod civil după caz. Despăgubirile se vor stabili
prin indemnizații care se e anual prin Hotărâri de Guvern. Din conținutul
legii enunțate anterior rezultă că vor fi acordate despăgubiri pentru
următoarele prejudicii:
- prejudicii pentru distrugerile sau avarierea bunurilor
persoanelor fizice sau juridice;
- prejudicii cauzate direct ființei umane constând în vătămări
le sănătății, integrității corporale și pentru moartea victimei;
Legea nr. 407/2006 stabilește un regim juridic derogator,
răspunderea administratorului fondului de vânătoare fiind o răspundere
subiectivă, întemeiată pe vinovăția acestuia pentru neluarea măsurilor de
protecție și supraveghere.
Victima prejudiciată trebuie să demonstreze ea însăși:
- că a luat măsuri de securitate și protecție a bunurilor
sale: a împrejmuit proprietățile agricole și alte culturi, a adăpostit
bunurile și animalele domestice în locuri special amenajate etc.
- îndeplinirea tuturor condițiilor privitoare la
răspunderea pentru fapta proprie conform art.1357 Cod civil.

41
 Reglementarea este mai puțin facilă pentru că victimei i se
impune sarcina să dovedească faptul că ea și-a îndeplinit obligația de
protecție a bunurilor.
În privința prejudiciilor cauzate ființei umane, răspunderea este
obiectivă și se angajează în afara ideii de vinovăție ,victima trebuie să
demonstreze :
- existența prejudiciului corporal, vătămarea sănătății sau
moartea unei persoane;
- raportul de cauzalitate între comportamentul animalului și
prejudiciul victimei ;
9.3.4. Condițiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de
animale
Victima prejudiciată, pentru a obține reparația de la păzitorul
juridic al animalului, trebuie să probeze urătoarele condiții:
- prejudiciul;
- raportul de cauzalitate între prejudiciu și comportamentul
animalului;
- faptul că animalul se află în paza juridică a unei persoane;
Dacă victima a demonstrat existența condițiilor răspunderii
pentru fapta altuia, va putea obține repararea prejudiciului de la păzitorul
juridic al animalului. În situația în care animalul a cauzat prejudiciul cât
timp se afla în paza materială a altei persoane decât păzitorul juridic,
victima s-ar putea îndrepta împotriva acelei persoane numai da că va
demonstra toate condițiile răspunderii civile pentru fapta proprie conform
art. 1357nCod civil. Dacă păzitorul juridic al animalului va indemniza
victima pentru prejudiciul suferit , va avea un drept de regres împotriva
păzitorului material, dacă acesta se face vinovat pentru exercitarea
necorespunzătoare a îndatoririlor lui privind supravegherea animalului.
9.3.5. Fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate
de animale
Din examinarea textelor legale care reglementează
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale, rezultă că în
viziunea legiuitorului român această formă de răspundere are un
temei obiectiv fiind angajată în afara oricărei vinovății. Caracterul
obiectiv este relevat de art.m1375 din Codul civil care prevede că
răspunderea se angajează „independent de orice culpă”.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale se
fundamentează pe obligația de garanție a „comportamentului ” animalului
și prin urmare numai forța majoră, fapta victimei sau fapt unui terț poate
duce la înlăturarea ei. Păzitorul juridic al animalului va răspunde și în
situația în care prejudiciu este cauzat într-o împrejurare de caz fortuit.

42
 9.4. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina
edificiului
9.4.1. Reglementare
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiului
este reglementată de art. 1378 din Codul civil care prevede: „proprietarul
unui edificiu sau al unei construcții de orice fel este obligat să repare
prejudiciul cauzat prin ruină lor ori prin desprinderea unor părți din ele,
dacă acesta este urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de
construcție”.
Textul mai suscitat instituie o răspundere specială în raport cu
răspundere pentru lucruri prevăzută de art. 1376 din Codul civil.
Răspunderea pentru prejudiciu creat prin ruina unei constricții de orice
fel , edificiu este o formă de răspundere cu caracter derogator special.
9.4.2. Noțiunea de edificiu și de ruină a acestuia
Pentru a stabili posibilitatea aplicării dispozițiilor art. 1378 din
Codul civil trebuie să se expliciteze înțelesul termenilor de „edificiu” și
”ruină” a acestuia, termeni care sunt utilizați în textul legal.
Prin „edificiu” înțelegem orice construcție realizată de om
prin asamblare trainică a unor materiale care prin încorporarea lor
în sol sau subsol devine în mod durabil un imobil prin natura sa,
chiar dacă această construcție depășește sau nu nivelul solului și
dacă este destinată folosinței directe a omului sau altui scop. Nu
sunt „edificiu” în înțelesul legii civile construcțiile demontabile,
improvizațiile de orice fel ori anumite aglomerări de pietriș, lemne,și alte
elemente ca urmare a unor evenimente naturale.
Prin „ruina” unei construcții ori edificiu se înțelege
dărâmarea, surparea, dezagregarea sau desprinderea și căderea
unor elemente unor componente ale acestuia. Ruina se poate
produce datorită propriei greutăți, a greutății oamenilor sau lucrurilor
aflate în edificiu sau sub acțiunea forțelor naturale (zăpadă , îngheț).
9.4.3. Persoana chemată să răspundă
Persoana care va fi chemată să repare prejudiciul cauzat
prin ruina construcției sau edificiului este proprietarul acestuia. În
textul art. 1378 din Codul civil legiuitorul este indicat expres că
proprietarul edificiului sau clădiri va fi obligat să răspundă pentru
prejudiciul cauzat de ruina acestuia. Prin urmare chiriașul, uzufructuarul,
abitantul sau cel care folosește abuziv clădirea sau edificiul nu va fi
chemat să răspundă pentru prejudiciul născut prin ruina acestora.
9.4.4.Condițiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin
ruina edificiului sau construcției
Pentru a putea fi antrenată răspunderea proprietarului trebuie
să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
- existența prejudiciului ;

43
 - ruina edificiului sau desprinderea unor părți care să
fie urmarea lipsei de întreținere ori a viciului de construcție;
- existența raportului de cauzalitate între ruina
edificiului și prejudiciu
Dacă ruina este urmarea unor acțiuni voluntare sau involuntare
ale oamenilor: dinamitare, incendiu, dărâmare explozie etc. nu sunt
îndeplinite condițiile răspunderii proprietarului.
Ruina edificiului sau clădirii trebuie să fie consecința:
- lipsei de întreținere;
- unui viciu de construcție;
Lipsa de întreținere semnifică obligația care-i revine oricărui
proprietar de a executa periodic sau ori de câte ori este necesar lucrări
de reparație sau înlocuire a unor elemente deteriorate, de consolidare
etc.
Cu referire la ruina edificiului datorită unui viciu de
construcție, proprietarul va repara prejudiciul cauzat victimei , dar
are o acțiune în regres împotriva constructorului sau a
proiectantului ,arhitectului pentru modul defectuos de realizare a
edificiului sau construcției.
Dacă prejudiciul este consecința aruncării unui obiect din
interior sau desprinderii lui din locul unde a fost montat, nu se va putea
angaja răspunderea întemeiată pe dispozițiile art.1378 Cod civil, ci
răspunderea pentru fapta proprie (ex. dacă se aruncă cu un obiect pe
fereastră și este lovit un trecător și ucis se va angaja răspunderea celui
care a aruncat obiectul întemeiată pe dispozițiile art. 1357 Cod civil; în
mod similar, dacă locatarul unui imobil montează pe un pervaz un vas cu
flori, dar nu-i montează elemente sigure de prindere și când bate vântul
vasul se desprinde și în cădere lovește pe o persoană , acesta
(locatarul) va repara prejudiciul cauzat victimei lovite în temeiul art. 1357
Cod civil).
9.4.5. Fundamentul răspunderii pentru prejudiciul cauzat
prin ruina edificiului
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale are
temei obiectiv fiind angajată fără să se ia în discuție problema
culpei proprietarului, întemeindu-se pe ideea de garanție și
constituind o sarcină a proprietății, având caracter derogator și
special în raport cu de la răspunderea pentru lucruri. Doctrina și
jurisprudența actuală au împărtășit fără rezerve această susținere.
Înlăturarea acestei forme de răspundere se poate realiza
numai dacă proprietarul probează că ruina a fost generată de o
cauză străină: forța majoră, fapta unui terț, fapta victimei și prin urmare
ea subzistă și într-o situație de caz fortuit.

44
 În mod izolat, s-a susținut că răspunderea proprietarului
pentru ruina imobilului care se datorează lipsei de întreținere se
întemeiază subiectiv pe ideea vinovăției acestuia în îndeplinirea
obligației de întreținere. De asemenea și în situația în care ruina se
datorează unui viciu deconstrucție, proiectare sau execuție,
răspunderea are temei subiectiv în sensul că proiectantul sau
constructorul nu și-au îndeplinit corespunzător obligația de proiectare
sau execuție ( a se vedea A. Țamba, Încercare de reconsiderare a
calificării răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1002 Cod
civil, Dreptul nr.7/2007; art. 1002 din vechiul Cod civil este echivalentul
art. 1378 din actualul Cod civil).

9.4.6. Efectele răspunderii pentru ruina edificiului sau

construcției
Dacă victima prejudiciată probează toate condițiile
răspunderii întemeiate pe dispozițiile art. 1378 din Codul civil, va
obține reparația de la proprietarul imobilului.
Când ruina se datorează activității uzufructuarului, abitantului,
chiriașului, proprietarul imobilului după de a reparat prejudiciul cauzat
are o acțiune în regres împotriva posesorilor imobilului, dar
răspunderea acestora este contractuală, pentru că nu-și îndeplinit
obligația de utilizare corespunzătoare a imobilului. Proprietarul poate să
uzeze și de răspunderea delictuală , dar întemeiată pe dispozițiile art.
1357 Cod civil ,urând să probeze toate elementele răspunderii pentru
fapta proprie a uzufructuarului, abitantului, chiriașului.
Proprietarul are o acțiune în regres împotriva:
- prepusului când în exercitarea funcțiilor încredințate avea
obligația reparării imobilului;
- constructorului pentru vicii de construcție;
- vânzătorului de la care a cumpărat imobilul în temeiul
contractului de vânzare cumpărare;
Acțiunea în regres are în general un temei contractual, între
proprietar și uzufructuar, abitant sau chiriaș existând un contract civil.

45
46
 CAPITOLUL X. EFECTELE RĂPUNDERII CIVILE
DELICTUALE

10.1. Nașterea raportului obligațional de reparare a

prejudiciului

Principalul efect al răspunderii civile delictuale îl constituie

nașterea unui raport obligațional între persoana răspunzătoare și
persoana prejudiciată (victimă). Victima este titulara dreptului de
creanță , creditoarea obligației de reparare a prejudiciului și persoana
responsabilă este debitoarea acestei obligații.
Obligația de reparare se naște in momentul în care sunt în
care sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. În art.
1381 Cod civil „orice prejudiciu dă naștere la reparație”.
Din momentul nașterii raportului obligațional de reparare
decurg anumite consecințe:
a. dacă debitorul execută despăgubirea în mod voluntar , el
face o plată valabilă și deci nu poate să ceară restituirea de pe motiv că
ar fi executat o plată nedatorată;
b. dreptul de creanță și obligația de reparare a pagubei se
pot transmite universal sau cu titlu universal; dreptul de creanță se
poate transmite și cu titlu particular prin acte între acte între vii sau
pentru cauză de moarte;
c. creditorii victimei pot exercita toate mijloacele juridice de
conservare a gajului lor general și pot recurge la acțiunea pauliană
împotriva actelor încheiate de debitor în frauda intereselor lor;
d. debitorul obligației de reparare este de drept în întârziere,
putând fi obligat la plata de daune moratorii;
e. în caz de conflict de legi în timp, se va aplica legea în vigoare
în momentul nașterii obligației de reparare;
Dreptul la reparație constă în repararea prejudiciului
material sau moral suferit de victimă, pe cât posibil pentru a fi repusă
în situația în care se afla înainte să se fi comis fapta ilicită și în ipoteza în
care reparația în natură nu mai este posibilă, să se acorde victimei o
despăgubire care să i ofere o anume satisfacție care să-i atenueze
prejudiciul.

10.2. Acțiune în repararea prejudiciului

10. 2. 1. Noțiunea de acțiune în reparație a prejudiciului

Dreptul la reparație se naște atunci când s-a săvârșit fapta
ilicită prejudiciabilă și sunt îndeplinite condițiile antrenării răspunderii,

1
dar atunci când creditorul obligație de reparare și victima nu s-au înțeles
în privința întinderii despăgubirii și debitorul nu-și execută voluntar
obligația de reparație se ivește problema posibilității realizării lui.
Modalitatea de realizare a dreptului la reparație o constituie
acțiunea în justiție.
Acțiunea în repararea prejudiciului este acțiunea în justiție
adresată de titularul dreptului de creanță ori reprezentantul legal sau
convențional (mandatar cu procură specială) al acestuia prin care
solicită să fie obligat autorul faptei ilicite sau persoana chemată să
răspundă să repare prejudiciul într-o anumită modalitate: în natură
când este posibil sau printr-un echivalent bănesc atunci când repararea
în natură nu mai este posibilă.
10.2. 2. Persoanele care au calitatea procesuală activă
Persoanele care au calitate procesuală activă sunt persoanele
fizice sau juridice care au suferit un prejudiciu patrimonial sau
nepatrimonial și care în temeiul dreptului la reparație au vocația de a
promova acțiunea în justiție:
- persoana prejudiciată care este titulara dreptului de
creanță;
- reprezentantul legal, în situațiile în care titularul dreptului
de creanță este o persoană incapabilă
Dreptul la acțiune în justiție constituie, în raport cu patrimoniul
unei persoane, o acțiune de administrare a patrimoniului.
Dacă în cursul procesului intervine o renunțare, recunoaștere,
tranzacție referitoare la dreptul la reparație al cărui titular este un minor
sau un interzis judecătoresc indiferent că este reprezentat sau asistat de
reprezentantul legal, acesta are nevoie de încuviințarea instanței de
tutelă ca for suprem de ocrotire al persoanelor incapabile.
Dacă dreptul la acțiune constă în repararea prejudiciului
patrimonial, acesta se poate transmite pe cale succesorală sau prin acte
mortis causa.
Dreptul la reparație a prejudiciului moral nu poate fi transmis pe
cale succesorală.
Dacă victima este o persoană lipsită de capacitate de exerciți și
fapta prejudiciabilă este infracțiune, acțiunea în reparare se exercită din
oficiu. Procurorul și instanța de judecată trebuie să exercite din oficiu
acțiunea în repararea prejudiciului material și moral suferit de victima
persoană incapabilă.
Dacă prejudiciul constă în deteriorarea sau distrugerea unui
bun aflat în coproprietate , fiecare coproprietar poate acționa
împotriva persoanei chemate să răspundă civil pentru repararea
prejudiciului.

2
 10.2.3. Persoanele care au calitatea procesuală pasivă
Persoanele care au calitate procesuală pasivă sunt
persoanele fizice sau juridice împotriva cărora se promovează
acțiunea în justiție și care vor repara prejudiciul persoanei
prejudiciate (victima).
Au calitatea procesuală pasivă :
- autorul faptei ilicite prejudiciabile,
- persoanele chemate să răspundă pentru fapta altui
părinți, tutori, comitenți;
- persoanele care răspund pentru prejudiciul cauzat de
lucruri, animale sau ruina edificiului;
Dacă două sau mai multe persoane răspund pentru
repararea solidară a prejudiciului,victima poate pretinde reparația
de la oricare dintre ele; în acest sens dispune art. 1382 din Codul civil:
„cei care răspund solidar pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la
reparație față de cel prejudiciat”
În doctrină s-a subliniat că dispozițiile art. 1382 Cod civil sunt
redactate în mod deficitar pentru că din interpretarea literală a textului
rezultă că solidaritatea operează numai între persoanele chemate să
repare prejudiciul civil și nu și între persoanele care au coparticipat la
comiterea faptei: complici, tăinuitori etc. Interpretarea corectă și în spiritul
legii presupune că solidaritatea subzistă și între coparticipanții la
săvârșirea unei a ilicite prejudiciabile pe care legiuitorul penal a
incriminat-o ca infracțiune.
După moartea persoanei fizice responsabile civil, acțiunea
va continua față de moștenitorii ei care au acceptat moștenirea pur
și simplu.
Între debitorii obligației de a repara prejudiciul care sunt ținuți
solidar, potrivit dispozițiilor legale, există anumite raporturi. Art. 1383 Cod
civil dispune: „între cei care răspund solidar, sarcina reparației se
împarte proporțional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea
prejudiciului ori potrivit cu intenția sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă
această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se
poate împărți sarcina reparației , fiecare va contribui în mod egal le
repararea prejudiciului.” Textul redat statuează criterii legale de
repartizare a sarcinii reparației în cazul pluralității de debitori chemați
(persoane care răspund deopotrivă de repararea prejudiciului cum ar fi
părinți, comitenții sau care au comis împreună fapta ilicită cauzatoare e
prejudiciu):
- fiecare va participa în raport cu gradul său de participare;
- fiecare va suporta reparația în raport de intenția sau culpa
în producerea prejudiciului;

3
 - repartizare egalitară atunci când nu se poate stabili gradul
de participare;
Legiuitorul adoptat principiile contributivității și egalității în
repartizarea sarcinii reparației.
În art. 1384 Cod civil este reglementat dreptul de regres al
fiecărui codebitor solidar ai obligației de reparație și se prevede
expres: „cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce
împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul” Din conținutul textului legal
se deduce că dreptul de regres are:
- caracter complet - regresul fiind pentru toată reparația
executată;
- caracterul facultativ – este la latitudinea celui care a
executat obligația de reparație să exercite regresul;
În alin 2 al art. 1384 Cod civil este reglementat dreptul de
regres al statului când este chemat să răspundă pentru fapta altuia:
„Când cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul
Finanțelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară,
împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în măsura în care acesta din
urmă este răspunzător, potrivit legii speciale, pentru producerea acelui
prejudiciu”. Dreptul de regres al statului are caracter obligatoriu
Când mai multe persoane au cauzat un prejudiciu și sunt
chemate să să-l repare și persoane care răspund civil pentru fapta
altuia și acestea au reparat paguba , ele vor avea un drept de regres
împotriva celor care au contribuit la producerea ei, regresul fiind
limitat la ceea ce depășea partea care revenea celui pentru care au
răspuns (art. 1384 alin. 3 Cod civil).
În cazul insolvabilității unuia dintre codebitori, debitorii
solvabili vor suporta împreuna insolvabilitatea acestuia ( art.1385 alin. 4
Cod civil).

10.2.4. Prescripția acțiunii în reparație

Acțiunea în reparație se prescrie în termen de 3 ani potrivit art.
2517 Cod civil pentru că prin ea este apărat un drept de creanță.
De la regula generală a prescriptibilități există următoarele
excepții:
- când se tinde repararea unui prejudiciu patrimonial sau
moral cauzat unei persoane prin acte de tortură sau barbarie ori
prin acte de violență sau agresiune sexuală comise asupra unui
minor, asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de a se apăra
ori de a-și exprima voința termenul este de 10 ani;
Termenul de prescripție curge din momentul când
persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciu
cât și persoana care răspunde civil.

4
 Cauzele de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției
sunt cele comune prevăzute de legiuitor

10.2. 5. Hotărârea judecătorească pronunțată asupra

acțiunii în reparație
Hotărârea judecătorească pronunțată asupra acțiunii în
reparația prejudiciului , în unele situați are ca efect transformare a
obligației de reparare în natură în plata unei sume de bani
determinată, corespunzătoare întinderii prejudiciului. Această
transformare are loc în momentul pronunțării hotărârii judecătorești
rămase definitivă.
În doctrină au existat controverse asupra caracterului
hotărârii judecătorești:
- unii autori au reținut că hotărârea judecătorească are
caracter declarativ în sensul că dreptul la reparație se naște în
momentul săvârșirii faptei ilicite prejudiciabile și hotărârea îl consfințește
cu efect retroactiv;
- alți autori susțin că hotărârea judecătorească are caracter
constitutiv în sensul că dă nașterea dreptului de reparați și produce
efecte pentru viitor;
- o a treia categorie de autori consideră că hotărârea are
caracter mixt în sensul că pe de o parte are caracter declarativ al
existenței dreptului de reparare și pe de altă parte are caracter constitutiv
în privința modalității concrete de reparație a prejudiciului; această ultimă
poziție este cea dominantă în doctrină și jurisprudență pentru că în
mod obiectiv dreptul la reparație se naște în momentul în care fapta
ilicită a generat prejudiciul și instanța, prin hotărâre judecătorească
conturează modul de reparație adecvat prejudiciului desăvârșind acest
drept.
Dacă fapta ilicită este incriminată de legea penală ca
infracțiune, acțiunea civilă poate fi exercitată alături de acțiunea
penală.
Victima prejudiciată va putea exercita acțiune civilă în repararea
prejudiciului fie la instanța civilă, fie la instanța penală, dar odată aleasă
o cale ea nu va putea să renunțe, potrivit principiului electa una via.
Hotărârea judecătorească penală pronunțată are autoritate de lucru
judecat în privința faptei autorului și vinovăției acestuia, nu și în ce
privește întinderea prejudiciului și a despăgubirii acordate (pentru mai
multe detalii a se vedea M. Vladu, prejudiciul cauzat prin infracțiuni
contra persoanei fizice, Editura Humanitas, București, 2010)

5
 10.3. Repararea prejudiciului

10.3.1. Principiile și regulile care guvernează repararea

prejudiciului
Repararea prejudiciului semnifică repunerea victimei în situația
în care se găsea înainte de săvârșirea faptei, dacă este posibil trebuie
reparat în natură. Repararea prejudiciului este guvernată de următoarele
principii:
- principiul reparării integrale a prejudiciului; acest
principiu este consacrat de art. 1385 alin. 1 Cod civil care dispune:
„ Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel”;
- reparării în natură al prejudiciului ; acest principiul este
reflectat în art. 1386 Cod civil care dispune: „ Repararea prejudiciului se
face în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar dacă aceasta nu
este cu putință ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură,
prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin
hotărâre judecătorească. Repararea prejudiciului se face în natură, prin
restabilirea situației anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putință ori
dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei
despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre
judecătorească”; repararea în natura presupune restituirea bunurilor
sustrase, înlocuirea bunurilor distruse cu altele de aceiași natură,
efectuarea unor remedieri, reparații tehnice etc. Această modalitate de
reparare se realizează ca o restitutio in integrum.
Repararea prin echivalent a prejudiciului are caracter
subsidiar în sensul că operează când nu se poate realiza repararea în
natură și se are în vedere valoarea prejudiciului exprimată pecuniar în
momentul pronunțării hotărârii definitive. Din acest moment încep să
curgă și dobânzile aferente pentru că atunci creanța devine certă, lichidă
și exigibilă.
Dacă prejudiciul este pur pecuniar (bănesc) dobânzile se
acordă de la data când prejudiciul a devenit cert (data săvârșirii faptei) și
ele reprezintă pentru creditor beneficiu nerealizat (lucrum cessans). În
acest sens art. 1385 alin 3 și 4 Cod civil dispune: „ Despăgubirea trebuie
să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în
condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit,
precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea
prejudiciului. Dacă fapta ilicită a determinat și pierderea unei șanse de a
obține un avantaj sau de a evita o pagubă, reparația va foi proporțională
cu posibilitatea obținerii avantajului, ori după caz a evitării pagubei,
ținând cont de împrejurările concrete și de situația concretă a victimei”.

6
 Jurisprudența și doctrina au concretizat mai multe reguli
aplicabile în privința reparării prejudiciului care sunt reflectate de diferite
dispoziții ale Codului civil:
- determinarea reparației nu trebuie să fie influențată
de situația patrimonială a victimei sau as persoanei chemate să
răspundă;
- stabilirea reparației datorate urmașilor unei persoane
decedate în urma săvârșirii faptei ilicite de către o altă persoană nu
trebuie să se aibă în vedere criteriile din dreptul familiei referitoare
la obligația de întreținere ;
- la determinarea reparației nu trebuie să se țină cont de
forma și gradul vinovăției autorului faptei ilicite;
- pentru determinarea reparației nu se pot utiliza
procentele de venituri din sistemul asigurărilor sociale;
- în cazul deteriorării sau degradării unor bunuri , care
nu pot fi reparate, determinarea reparației se face în raport cu
cheltuielile necesare aducerii lor în starea anterioară și nu având în
vedere un bun nou de același fel;
- soția victimei unei infracțiuni are dreptul la
despăgubiri și în situația în care este capabilă de muncă;
- întinderea despăgubirilor la care are dreptul victima
unei erori judiciare se va stabili luându-se în calcul nu numai
echivalentul veniturilor de care a fost lipsită și de valoarea
cheltuielile ocazionate de faptul dețineri;
10.3.2. Stabilirea întinderii despăgubirilor în cazul în cazul
vătămării sănătății ori integrității corporale (prejudiciului corporal)
În cazul prejudiciului corporal, la stabilirea întinderii
despăgubirilor se vor avea în vedere toate cheltuielile ocazionate de
însănătoșire , diferența dintre veniturile pe care victima le putea
obține și indemnizația primită în cadrul asigurărilor sociale de stat,
alte venituri de care a fost lipsită victima. Vor fi acordate și
compensații financiare cu titlu de reparare a prejudiciului moral
(dauna morale).
În cazul pierderii totale a capacității de muncă despăgubirile
se vor acorda sub forma unor prestații periodice care se stabilesc ca
diferență între veniturile pe care le obținea anterior victima și
indemnizația acordată în sistemul asigurărilor sociale de stat. Se vor
acorda și compensații financiare cu titlu de reparație a prejudiciului
nepatrimonial. Când persoana prejudiciată este un minor sau o
persoană care nu a fost anterior angajată în muncă , reparația este
destul de dificil de cuantificat, în genere trebuie să-i fie acordată o
prestație periodică prin care să i se asigure victimei un trai decent (a se
vedea M. Vlad , op. cit.)

7
 În situația pierderii unei șanse se vor acorda despăgubiri
pentru pierderea acesteia care se vor raporta la avantajul de care a fost
lipsită victima prin pierderea șansei de câștig.
10.3.3. Stabilirea despăgubirilor în cazul decesului victimei
La stabilirea despăgubirilor în cazul decesului victimei se vor
lua în calcul toate cheltuielile ocazionate de înmormântare, pomeniri
ulterioare, contravaloarea unui monument funerar etc.
Pentru persoanele aflate în întreținerea victimei se vor stabili
prestații periodice sub forma unor sume de bani care să asigure
întreținerea pe care victima o acordase anterior acestora.
În situația în care persoanele întreținute obțin pensie de urmaș
în sistemul asigurărilor sociale de stat, prestațiile periodice se vor stabili
ca diferență între sumele pe care le afectase victima în susținerea
persoanelor întreținute și indemnizația acordată cu titlu de pensie de
urmaș.
Despăgubirile vor conține și compensațiile acordate pentru
prejudiciul afectiv (daunele morale ale victimelor prin ricoșeu).
Despăgubirile port fi stabilite și sub forma unor sune globale.
Prestațiile periodice vor fi actualizate în raport cu inflația/deflația
monetară.
Pot obține despăgubiri pentru întreținere și victimele care au
fost întreținute voluntar de către victima decedată
Unitățile sanitare, care au acordat asistență medicală victimelor
care au decedat ,vor putea recupera cheltuielile ocazionate de îngrijirea
victimei de la autorul faptei ilicite sau de la persoana chemată să
răspundă civil (art. 303 din Legea nr. 95/2006).

CAP. XI. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUDEREA CIVILĂ

11.1. Noțiunea de cauze care înlătură răspunderea civilă

Prin cauze care înlătură răspunderea civilă înțelegem acele

situații, împrejurări în prezența cărora nu sunt îndeplinite una sau
mai multe condiții prevăzute de legiuitor pentru nașterea obligației
de reparare în sarcina unei persoane.
Unele dintre cauzele care înlătură caracterul ilicit și
vinovăția, altele înlătură raportul de cauzalitate între fapta ilicită și
prejudiciu. Efectul existenței unei cauze care exclude răspunderea civilă

8
este acela că autorul sau persoana chemată să răspundă din punct
de vedere civil nu va fi ținut la repararea prejudiciului.
Cauze care înlătură raportul de cauzalitate:
- forța majoră;
- cazul fortuit;
- fapta unui terț;
- fapta victimei;
Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei și vinovăția
- legitima apărare;
- starea de necesitate;
- îndeplinirea unei îndatoriri legale sau ordinului legal al unei
autorități;
- divulgarea secretului comercial impusă de anumite
împrejurări
- consimțământul victimei;
- exercitarea unui drept;

11.2. Cauzele care exclud raportul de cauzalitate

11.2.1. Forța majoră

Forța majoră înlătură răspunderea civilă pentru că prejudiciul nu
mai este consecința faptei unei persoane, ci rezultatul acestui eveniment
lipsind raportul de cauzalitate, condiție a răspunderii civile. În art. 1073
Cod civil prevede că forța majoră și cazul fortuit exclud răspunderea
civilă.
Legislația civilă nu definește noțiunea de „forță majoră” și prin
urmare doctrina și jurisprudența au conturat conținutul acestei noțiuni.
Cu referire la această problema s-au formulat mai multe teorii:
- teoria subiectivă care subliniază că forța majoră și are
caracter absolut, imprevizibil, inevitabil, nu poate fi prevăzută și nici
evitată chiar cu cea mai deplină diligență și prudență de care este
capabil un om;
- teoria obiectivă care susține caracterul obiectiv, exterior,
are cauze care se plasează în exterioritatea subiectului chemat să
repare prejudiciul,
Forța majoră este acel eveniment extern, imprevizibil,
inevitabil, invincibil, absolut care exclude răspunderea civilă.
Forța majoră poate fi un fenomen natural neobișnuit
(cutremur, tornadă erupții vulcanice etc.) sau un fenomen social
neobișnuit (izbucnirea unui război).
În privința răspunderii civile contractuale, forța majoră
exclude angajarea răspunderii civile în mod majoritar. De la această
regulă există excepții și cu titlu de exemplu invocăm contractul de

9
depozit, când depozitarul a fost somat și pus în întârziere să predea
bunul și va suporta pierderea bunului într-o situație de forță majoră fiind
obligat către deponent la echivalentul valoric al bunului depozitat.
În materia răspunderii civile delictuale forța majoră exclude
răspunderea în toate cazurile fiind o cauză generală de înlăturare a
răspunderii.
Trăsăturile forței majore:
- exterioritatea - art. 1082 Cod civil face precizarea că
forța majoră este o cauză străină, care-și are originea în afara celui
chemat să răspundă, fără legătură cu această persoană ori cu lucru sau
sfera sa de activitate (cutremur, inundații, tornadă, erupții vulcanice);
- imprevizibilitatea – forța majoră nu poate fi prevăzută nici
cu diligența unei persoane superdotate, superinteligente; aprecierea
caracterului imprevizibilității se efectuează în in abstracto cu referire la o
persoană deosebită nu o persoană obișnuită;
- inevitabilitatea sau irezistibilitatea – se referă la faptul
că nu pot fi evitată sub nicio formă efectele păgubitoare ale acestui
fenomen;
Efectele forței majore:
- când forța majoră este singura cauză care a determinat
producerea prejudiciului este exclus raportul de cauzalitate este
înlăturată răspunderea civilă;
- dacă forța majoră nu este cauză exclusivă, prejudiciul este
consecința și a altor împrejurări, răspunderea va fi parțială înlăturată, iar
persoana chemată să răspundă va răspunde doar pentru prejudiciul care
se datorează altor cauze;
Așa cum am subliniat, forța majoră este cauză generală de
înlăturarea a răspunderii civile. În privința unor contracte cu executare
succesive forța majoră stinge obligațiile pe perioada cât durează, iar
aceste vor fi reluate după încetarea forței majore, prin urmare produce
efecte suspensive.
11.2.2. Cazul fortuit
Cazul fortuit , așa cum prevede art. 1083 Cod civil este o cauză
care poate înlătura răspunderea civilă în anumitor forme de răspundere
civilă pentru că prejudiciul nu mai este consecința directă a faptei unei
persoane , ci rezultatul acestui eveniment intervenit în fără voinței unei
persoane.
În legislația civilă nici cazul fortuit nu a fost definit și prin
urmare doctrina și jurisprudența au conturat sub aspect noțional
termenul de „caz fortuit”.
Constituie situații de caz fortuit fenomene naturale obișnuite
(grindină, vijelie, brumă etc.) sau fenomene sociale firești (greve, mișcări
sociale, remanieri guvernamentale etc.).

10
 Teoria subiectivă apreciază că un caz fortuit are caracter relativ
în sensul că poate fi prevăzut de un om diligent, prudent;
Teoria obiectivă reține că un caz fortuit are iun caracter care se
plasează în sfera locului de acțiune a celui chemat să răspundă civil ori
în exterior , dar care putea fi anticipat de o persoană diligentă.
Trăsăturile cazului fortuit sunt:
- își are originea în sfera de activitate în sfera de activitate a
oamenilor, are origine interne, dar poate avea și origine externă;;
- este previzibil în sensul că o persoană diligentă ar fi putut
să-l anticipeze;
Cazul fortuit este acea împrejurare care-și are originea în
câmpul de activitate a persoanei chemate să răspundă din punct de
vedere civil ori o împrejurare externă, cu caracter previzibil, evitabil,
care ar fi putut fi anticipat de o persoană cu niște calități de
excepție, diligentă, prudentă și înlătură răspunderea civilă în
anumite cazuri
În materia răspunderii civile contractuale cazul fortuit este
cauză de înlăturare a răspunderii civile cu excepția contractului de
transport, depozit necesar sau contractul de arendă.
În privința răspunderii civile delictule, prezența cazului fortuit
înlătură răspunderea în privința faptei proprii, răspunderii pentru fapta
ilicită săvârșită de minori, interziși judecătorești sau comitenți, dar în
celelalte cazuri de răspundere civilă delictuală, respectiv pentru
prejudiciile cauzate de lucruri, de animale, ruina edificiului, răspunderea
pentru daune nucleare,daune ecologice, accidente aeriene nu înlătură
răspunderea civilă.
Cazurile fortuite care au origine internă exemplificăm:
defecte de fabricație, sperietura unui animal, vicii de execuție, vicii de
construcție etc.
Cazuri fortuite cu origine externă sunt: ploi torențiale,
inundații în zone în care s-au mai produs, alunecări de teren etc.
În doctrină s-a subliniar că delimitarea între forța majoră și cazul
fortuit este foarte sensibilă, afirmându-se în mod sugestiv că incidența
cazului fortuit începe unde încetează culpa și sfârșește unde începe forța
majoră.
11.2.3. Fapta unui terț
Fapta unui terț costă în acțiunea care se interpune între
fapta autorului/debitorului sau a altor persane pentru care se
răspunde ori între lucru, animal și cauzează prejudiciul.
În mod practic prejudiciul este consecința faptei terțului ( ex. o
persană conduce un autoturism regulamentar și victima îi sare în față și
acesta deși a încercat evitarea accidentului nu a reușit; autorul
accidentului nu va răspunde civil pentru că vătămarea integrității victimei

11
a fost determinată de conduita sa nefirească și nu de fapta autorului;
câinele era în fața porții liniștit si un vecin îl asmute asupra unei
persoane care trecea pe stradă și câinele o mușcă; proprietarul câinelui
nu va răspunde pentru că fapta terțului, în speță vecinul a determinat
vătămarea de către câine a animalelor).
În materie contractuală, fapta terțului este fapta oricărei
persoane cu excepția creditorului sau debitorului, cu condiția ca fapta
aceasta să nu fie provenită de la una dintre părți,
Cu referire la această problemă trebuie să distingem:
- când legea nu prezumă vinovăția autorului, victima
trebuie să demonstreze toate condițiile răspunderii civile; autorul poate
înlătura răspunderea probând că fapta terțului a este cauza neexecutării;
dacă debitorul demonstrează că alături de fapta sa a contribuit și fapta
terțului se va angaja și răspunderea acestuia;
- când legea prezumă vinovăția debitorului, poate să
demonstreze că neexecutarea se datorează faptei terțului;
În materie delictuală ,fapta terțului înlătură răspuderea. Dacă
faptei autorului sau persoanei pentru care se răspunde se alătură și cele
două conjugate cauzează prejudiciul victimei, atunci răspunderea civilă
se partajează între cele două persoane în raport cu gradul de participare.
11.2.4. Fapta victimei sau a creditorului
Fapta victimei sau a debitorului constituie cauză de înlăturarea
a răspunderii civilă în totalitate sau parțial.
Cu referire la incidența faptei victimei atât în materie
contractuală cât și delictuală distingem două situații:
- legiuitorul nu prezumă vinovăția - autorului/debitorului,
creditorul/victima trebuie să dovedească toate condițiile răspunderii;
autorul poate demonstra că faptei sale i s-a alăturat și fapta victimei și
ambele au concurat la producerea prejudiciului și în consecință se va
angaja răspunderea proporțional cu gradul de participare la cauzarea
prejudiciului; victimei îi va fi repart parțial prejudiciul, diferența va fi
suportată de ea pentru contribuția la cauzarea prejudiciului;
- legiuitorul prezumă vinovăția – autorul faptei ilicite poate
înlătura răspunderea, demonstrând că prejudiciul a fost cauzat de fapta
victimei; dacă la producerea prejudiciului au concurat atât fapta victimei
cât și fapta autorului răspunderea va fi parțială în raport cu gradul de
participare la producerea prejudiciului; pentru a produce efecte depline
exoneratorii de răspundere civilă se impune ca, în raport cu autorul,
fapta victimei să fie obiectivă, imprevizibilă și invincibilă;

12
 11.3. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei

Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt acel

împrejurări în care, deși fapta săvârșită provoacă un prejudiciu unei
persoane, răspunderea civilă este înlăturată.
11.3.1. Legitima apărare
Legitima apărare este cauza care înlătură a răspunderii
civile așa cum este prevăzut în art. 1360 Cod civil care dispune: „nu
datorează despăgubirea cel care, fiind în legitima apărare a cauzat
prejudiciul”
Doctrina definește legitima apărare ca fiind fapta săvârșită
pentru a înlătura in atac material ,direct , injust și imediat îndreptat
împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes general și care
pune în pericol grav persoana , drepturile celui atacat sau un
interes general.
Se consideră ca fiind în legitimă apărare cel care din cauza
tulburării sau a temerii a depășit limitele unei apărări proporționale
cu gravitatea pericolului și cu pericolul și împrejurările în care s-a
produs (în timpul nopții intră un hot în casă și proprietarul, crezând că
este înarmat, îl lovește cu putere cauzându-i un traumatism cranio-
cerebal cu înfundare care are drept punerea în pericol grav a vieții).
Simpla depășire a limitelor legitimei apărări nu constituie cauză
de înlăturare a răspunderii civile așa cum dispune art. 1360 alin 2 Cod
civil: „va putea fi obligat la plata unei indemnizații adecvate șu echitabile
cel care a săvârșit o infracțiune prin depășirea limitelor legitimei apărări”.
Dacă fapta a fost săvârșită în interesul unei terțe persoane cel
prejudiciat se va putea îndrepta împotriva acestuia în temeiul îmbogățirii
fără justă cauză așa cum dispune art. 1362 Cod civil.
11.3.2. Starea de necesitate
Starea de necesitate este acea împrejurare în care o
persoană săvârșește fapta prejudiciabilă cu scopul de a salva de la
un pericol iminent și care nu poate fi înlăturat altfel, viața
integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia, sau un bun
important al său ori al altuia sau un interes general.
În art. 1361 Cod civil se dispune: „cel care, aflat în stare de
necesitate a distrus sau deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe
sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat
să repare prejudiciul cauzat potrivit regulilor aplicabile îmbogățirii fără
justă”
Așa cum dispune textul citat, în mod practic, starea de
necesitate nu înlătură răspunderea civilă, ci reparația nu va fi făcută
după regulile răspunderii delictuale, potrivit cărora reparația

13
presupune repararea prejudiciului efectiv cât și al beneficiului
nerealizat, ci după regulile îmbogățirii fără justă cauză , în sensul că
va fi reparat numai prejudiciul efectiv.
11.3.3. Îndeplinirea unei activități impuse ori permise de
lege, sau ordinului legal al unei autorități
Îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege sau a
ordinului legal al unei autorități reprezintă împrejurarea în care
prejudiciul este generat de punerea în aplicare a unei îndatoriri
legale sau a unui ordin legal emis de o autoritate, de o activitate și
justificată și constituie o cauză legală de înlăturare a răspunderii
civile.
Cu referire la îndeplinirea unei activități impuse ori prevăzute de
un act normativ amintim:
- sacrificarea unor animale pentru a preveni o epizootie;
- izolarea și ținerea forțată în carantină unor persoane care
nu mai pot să-și îndeplinească temporar anumite activități care le
aduceau beneficii, în scopul limitării unor îmbolnăviri care se transmit de
la o persoană sau alta;
- încasarea forțată a unor creanțe ale statului: amenzi,
impozite sau alte taxe etc.;
În privința punerii în aplicare a ordinului unei autorități publice
exemplifică:
- punerea în executare a uni mandat de arestare
preventivă, ori a unei condamnări privative de libertate;
- punerea în executare silită a unei hotărâri judecătorești
definitive;
Îndeplinirea unei îndatoriri legale sau impuse de legiuitor
trebuie ca dispoziția legală să prevadă expres, prin norme
imperative, acțiunea care va produce un prejudiciu.
Punerea în aplicare a ordinului unei autorități se poate
realiza dacă ordinul aplicat îndeplinește următoarele cerințe:
- să fie emanat de autoritatea competență potrivit legii;
- să fie emis cu respectarea condițiilor de fond și formă;
- să nu fie un ordin abuziv;
Când este pus în executare un ordin ilegal sau abuziv și cel
care execută are reprezentarea caracterului ilicit și abuziv al
ordinului, acesta va răspunde pentru prejudiciile create prin
aplicarea acestuia. În acest sens art. 1364 Cod civil dispune:
„îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege sau ordinului
superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să-și dea
seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârșite în asemenea
împrejurări”

14
 11.3.4. Divulgarea secretului comercial impusă în anumite
împrejurări
Divulgarea secretului comercial impusă de anumite
împrejurări este o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei de
Codul civil în art. 1363 în care se dispune: „o persoană se poate
exonera de răspundere pentru prejudiciu cauzat prin divulgarea
secretului comercial dovedind că divulgarea a fost impusă de împrejurări
grave ce priveau sănătatea și siguranța publică” .
Pentru a produce efectul exonerator trebuie ca persoana să fi
recurs la un act de divulgare a secretului comercial, atunci când a
luat cunoștință despre anumite activități despre anumite activități
care aduc atingere gravă dreptului la viață, sănătate și pun în
pericol grav securitatea societății.
Prin divulgare, în mod cert se produce un prejudiciu
comerciantului, dar fapta este justificată de îndatorire generală de a
preveni actele care aduc atingere drepturilor subiective și atentează la
securitatea comunității.
11.3.5. Exercitare normală a unui drept
Exercitarea normală a unui drept este prevăzută de art. 1353
Cod civil în care se dispune: „cel care cauzează un prejudiciu prin chiar
exercițiul drepturilor sale, nu este obligat să îl repare cu excepția cazului
în care dreptul este exercitat abuziv”.
Dacă o persoană acționează în limitele exercițiului unui
drept recunoscut de lege și în cadrul exercițiului normal cauzează
un prejudiciu altei persoane , ea nu va fi obligată să-l repare.
În cazul unui exercițiu abuziv, prin care cauzează o pagubă, cel
care a acționat peste limitele firești, va fi obligat să repare dauna
provocată
Exercițiul normal al unui drept subiectiv presupune
respectarea legii, a uzanțelor și a exigențelor etice ( bunelor
moravuri), respectiv a limitelor externe ale dreptului, atât în sens
material, cât și în sens juridic, respectarea limitelor interne, în
scopul în vederea căruia a fost recunoscut de legiuitor și
exercitarea cu bună-credință (ex. acțiunea de delimitare a două
proprietăți și înlăturarea gardului care încalcă limita de hotar.)
Abuzul de drept se caracterizează prin exercitarea acestuia
în alt scop decât cel recunoscut de lege și exercitarea cu rea-
credință a dreptului (ex. construirea unui gard pe terenul vecinului pe o
porțiune doar proprietatea cestuia). Exercitarea abuzivă a dreptului naște
obligația de reparare a daunei produse altei persoane.
11.3.6. Consimțământul victimei
Consimțământul victimei este recunoscut ca fiind cauză de
înlăturare a răspunderii civile. și semnifică acordul victimei ca

15
autorul să acționeze într-un anumit mod, chiar dacă există riscul de
a produce o pagubă.
În această privință, în doctrină s-a subliniat că victima nu
consimte la suportarea prejudiciului, ci își asumă numai riscul producerii
lui (a se vedea G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în
reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012).
Consimțământul victimei constituie cauză de exonerare de
răspundere civilă, dacă a intervenit anterior comiterii faptei. Nu
constituie clauză de nerăspundere dacă autorul a acționat cu intenție
directă sau indirectă (art. 1355 Cod civil).
Pot produce efecte exoneratorii clauzele referitoare la
prejudiciile cauzate bunurilor printr-o simplă neglijență sau imprudență
9art. 1355 alin.2 Cod civil).
Răspunderea civilă pentru prejudicii cauzate sănătății,
integrității fizice sau psihice nu poate fi înlăturată prin
consimțământul victimei sau printr-o clauză de nerăspundere (art.
1355 alin. 3 Cod civil).
De asemenea declarația de acceptare a riscului producerii unei
daune nu reprezintă ea însăși o clauză de înlăturare a răspunderii (art.
1355 alin. 4 Cod civil).

16
 CAP. XII. OBLIGAŢII COMPLEXE

12.1.Noţiune. Clasificarea obligaţiilor complexe

12.1.1. Obligaţiile complexe

Obligațiile complexe sunt raporturi obligaţionale care
prezintă anumite particularităţi care pot să se refere la: fiinţa,
executarea, subiectele sau obiectul lor.
În mod normal, obligaţiile sunt pure şi simple, se execută de
îndată aşa cum s-a stipulat, şi au câte un singur creditor şi debitor şi un
obiect.
Obligaţiile care nu se execută de îndată şi cele cu
pluralitate de subiecte sau obiecte multiple se numesc obligaţii
complexe.
Obligaţiile complexe sunt reglementate de Codul civil la art.
1399-1420 (obligaţiile afectate de termen sau condiţie), art. 1421-1460
(obligaţiile cu pluralitate de subiecte), art. 1461-1468( obligaţii a căror
modalităţi afectează obiectul lor).
12.1.2. Clasificarea obligaţiilor complexe
Obligaţiile complexe sunt clasificate după cum modalităţile care
afectează existenţa, executarea, subiectele sau obiectul lor.
1. obligaţii afectate de modalităţi care vizează fiinţa sau
executarea sunt:
- obligaţii contractate sub condiţie
- obligații sub termen;
Sunt reglementate în art. 1399-1420 din Codul civil.
2. obligaţii cu subiecte multiple presupun o pluralitate de
subiecte pasive şi active şi din acest punct de vedere pot fi:
- obligaţii solidare;
- obligaţii conjuncte;
- obligaţii indivizibile,
Sunt reglementate în art. 1421-1460 din Codul civil;
3. obligaţii cu obiecte multiple au o pluralitate de obiecte;
din acest punct de vedere obligaţiile pot fi:
- obligații alternative;
- obligații facultative
Sunt reglementate în art. 1461-1468 din Codul civil;

1
 12. 2. Obligaţii afectate de condiţie şi termen

12. 2. 1. Obligaţii afectate de condiţie

1. Condiţia este un eveniment viitor şi incert de realizarea
căruia părţile au făcut să depindă naşterea sau stingerea raportului
obligaţional, cu efect retroactiv.
Condiţia este reglementată – în art. 1399-1410 din Codul civil .
2. Condiţiile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii:
a. După cum naşterea raportului obligaţional depinde de
voinţa părţilor sau de hazard:
- condiţia cazuală depinde de întâmplare sau de hazard;
(ex. dacă voi câştiga un concurs te voi împrumuta cu suma necesară
cumpărării unui apartament);
- condiţia mixtă depinde de voinţa unei părţi şi de voinţa
unui terţ; (ex. îţi voi vinde tabloul pictat de T. Amnan dacă voi fi instituită
legatară particulară a lui prin testamentul bunicului);
- condiţia potestativă – depinde în exclusivitate de voinţa unei
părţi; (ex. te voi împrumuta când voi vrea);
Condiţia potestativă poate fi:
- condiţia potestativă pură – realizarea raportului depinde în
exclusivitate de voinţa unei părţi; (ex. dacă voi vrea, voi vinde); nu
produce efecte fiind lovită de nulitate.
- condiţia potestativă simplă – raportul depinde de voinţa
unei părţi şi de un fapt exterior (ex. voi vinde, dacă voi fi transferat în
interesul serviciului la București);
b. După cum împlinirea condiţiei naşte sau stinge raportul
obligaţional :
- condiţia pozitivă – fiinţa obligaţiei depinde de un
eveniment ce urmează să se producă; (ex. dacă te vei căsători cu X,
îţi voi dona casa mea);
- condiţia negativă – fiinţa obligaţiei depinde de un eveniment
ce urmează să nu se împlinească; de exemplu dacă nu te vei căsători cu
X, îţi voi dona casa mea.
c. După efectele pe care le produce (cel mai important criteriu
de clasificare), condiţia poate fi:
- condiţie rezolutorie - împlinirea ei duce la desfiinţarea cu
efect retroactiv a obligaţiei (ex. îţi închiriez apartamentul până când se
va căsătorii fiica mea); este reglementată în art. 1401 din Codul civil;
- condiţie suspensivă - de împlinirea sa depinde naşterea
raportului obligaţional (ex. îţi vând apartamentul dacă fiica mea se va
căsătorii şi va pleca din ţară); este reglementată în art. 1400 din Codul
civil;
d. Codul civil mai distinge între: condiţia imposibilă, imorală,

2
 ilicită (art. 1402 din Codul civil;
3. Efectele condiţiei
a. Efectele condiţiei rezolutorii deosebim trei situații:
pendente conditione, eveniente conditione, deficiente conditione.
- pendente conditione până la realizarea şi îndeplinirea
condiţiei, obligaţia există şi îşi produce efectele ca şi cum ar fi pură
şi simplă;
- debitorul este ţinut să execute toate prestaţiile pe care le
datorează ; ex. îţi închiriez apartamentul până la căsătorirea fiicei mele,
până atunci contractul produce efecte ca un contract pur şi simplu,
- când obiectul obligaţiei a constat în prestaţia de a da un lucru
cert, creditorul-debitor va suporta riscul pieirii sale, conform principiului
“res perit domino”;
- deficiente conditione când condiţia rezolutorie nu se
realizează, obligaţia se va consolida definitiv, fiind considerată pură şi
simplă retroactiv din momentul în care s-a născut.
- eveniente conditione în situaţia în care condiţia rezolutorie
se realizează, raportul se stinge cu efect retroactiv;
b. Efectele condiţiei suspensive: - deosebim trei situaţii:
pendente conditione, eveniente conditione, deficiente conditione.
- pendente conditione înţelegem intervalul de timp dintre
momentul naşterii embrionare a raportului de obligaţii şi momentul
realizării condiţiei. Rezultă următoarele consecinţe:
- creditorul nu poate cere executarea obligaţiei de către debitor;
- dacă debitorul execută prestaţia, el poate cere restituirea ei, pe
temeiul plăţii nedatorate (obligaţia nu există);
- nici una dintre părţi nu poate invoca compensaţia ca mijloc de
stingere a obligaţiei;
- prescripţia dreptului la acţiune nu curge în acest interval de
timp.
- dacă obligaţia este translativă de proprietate, riscul pieirii
fortuite a bunului îl suportă debitorul;
- creditorul are doar un drept embrionar, un drept eventual şi de
aceea are unele prerogative:
- poate cere înscrierea unei ipoteci;
- întreruperea cursului prescripţiei etc.,
- poate cesiona dreptul, ipoteca sau renunţa la el; (art. 1408,
1409 din Codul civil)
- eveniente conditione exprimă situaţia când condiţia
suspensivă s-a realizat; consecinţele efectului retroactiv al realizării
suspensive sunt:
- plata efectuată de debitor pendente conditione devine o plată
datorată şi deci un poate fi cerută repetiţiune (restituirea) ei;

3
 - drepturile sub condiţie suspensivă transmise pendente
conditione de creditor la terţe persoane devin pure şi simple.
- deficiente conditione înseamnă că împrejurarea sau
evenimentul condiţie nu s-a realizat; atunci când condiţia nu se
realizează se consideră că între cele două părţi nu a existat niciodată
obligaţia respectivă, astfel încât toate prestaţiile executate se restituie şi
garanţiile constituite în favoarea creditorului se desfiinţează retroactiv.

12. 2. 2. Obligaţii afectate de termen

1. Termenul este un eveniment viitor şi sigur care afectează
exigibilitatea obligaţiei, fără efecte retroactive.
Termenul este reglementat în art. 1411-1420 din Codul civil
(art. 1411 din Codul civil)
2. Clasificarea termenelor
a. După efectele pe care le produc:
- termenul suspensiv este acela care amână exigibilitatea
(executarea) obligaţiei până în momentul împlinirii sale;
2. termenul extinctiv este acela la a cărui împlinire se
stinge obligaţia civilă pentru viitor (art. 1412 din Codul civil). Termenul
extinctiv este specific obligaţiilor cu executare succesivă. El poate fi
denunţat unilateral de una dintre părţi.
b. După faptul cunoaşterii sau necunoaşterii momentului
împlinirii sale, termenul poate fi:
- termenul cert este acela a cărui împlinire este cunoscută cu
exactitate din momentul naşterii obligaţiei cum ar fi: o anumită zi din
calendar etc.
- termenul incert este acel termen al carei zi de împlinire nu
este cunoscută cu exactitate.
c. După originea sau izvorul său, termenul poate fi:
- termenul convenţional este termenul stabilit prin acordul de
voinţă al părţilor.
- termenul legal este termenul stabilit printr-un text de lege.
- termenul judiciar este acordat de instanţele de judecată şi se
numeşte termen de graţie (art. 1415 din Codul civil).
3. Efectele termenului
a. termenul suspensiv
- nu afectează existenţa obligaţiei;
- are ca efect amânarea exercitării drepturilor şi executării
obligaţiilor într-un interval de timp; datorită acestei împrejurări rezultă
anumite consecinţe:
- creditorul poate să ia măsuri de conservare a dreptului;
- dacă debitorul execută prestaţiile, plata este valabilă;
- creditorul devine proprietarul bunului;

4
 - creditorul nu poate opune compensaţia legală pe motivul că pe
această cale pot fi stinse numai creanţele reciproce exigibile;
- prescripţia extinctivă curge din momentul împlinirii termenului
suspensiv;
b. termenului extinctiv
- are ca efect stingerea raportului obligaţional pentru viitor,
nu afectează ceea ce s-a executat până la împlinirea lui.
- prescripţia extinctivă începe să curgă numai de la împlinirea
lui;
- decăderea din termenul suspensiv poate opera în caz de
insolvenţă, când debitorul cu rea-credinţă a micşorat garanţiile
creditorului ;

12.3. Obligaţii cu pluralitate de obiecte

Obligaţiile cu pluralitate de obiecte sunt reglementate

deart.1461-1467 din Codul civil.
Obligaţiile cu obiecte multiple pot fi:
- obligaţii alternative
- obligaţii facultative
12. 3.1. Obligaţii alternative
1.Obligația alternativă este acea obligaţie complexă care ca
obiect două sau mai multe prestaţii dintre care la alegerea uneia
dintre părţi, debitorul este ţinut să execute doar una singură şi este
liberat de datorie (ex. între A și B se încheie un contract de arendă cu
referire la o suprafață de 10 ha teren și în luna decembrie arendașul va
preda arendatorului fie suma de 20 000 lei fie 1 t. grâu si 1 t. orz);
Obligația alternativă este reglementată de art. 1461 din Codul civil;
2.Particularităţile obligaţiei alternative:
- obligaţia presupune pluralitatea de obiecte;
- presupune facultatea de alegere a uneia dintre părţi cu referire
la care dintre prestaţii va fi executată de debitor;
- opţiunea părţii care are dreptul de a alege prestaţia care se va
executa este indivizibilă, irevocabilă şi transmisibilă;
Dreptul de alegere aparţine de regulă debitorului, dar sunt
situaţii când acest drept este acordat, printr-o clauză expresă a
contractului, creditorului.
3.Efectele obligaţiei alternative
Trebuie să distingem după cum dreptul de alegere aparţine
debitorului sau creditorului
a) Dacă posibilitatea alegerii prestaţiei ce se execută
aparţine debitorului, obligaţia alternativă produce următoarele efecte:

5
 - la scadenţa datoriei debitorul nu alege prestaţia ce urmează să
o execute, creditorul are dreptul de a cere executarea silită a oricăreia
dintre prestaţii;
- obligaţia are ca efect două prestaţii alternative, iar una dintre
ele este ilicită, imorală sau imposibilă, ea va fi considerată pură şi simplă,
având un singur obiect;
- obligaţia alternativă devine simplă atunci când unul dintre cele
două obiecte piere sau nu poate fi predat din orice altă cauză; debitorul
nu are posibilitatea de a plăti creditorului preţul respectiv, ci va fi obligat
să execute cealaltă prestaţie;
- ambele obiecte ale obligaţiei au pierit, unul fortuit iar celălalt
din culpa debitorului; creditorul are dreptul de a cere plata preţului
acestuia din urmă;
b) Dacă dreptul de a alege aparţine creditorului, rezultă
următoarele efecte:
- dacă obligaţia are ca obiect două prestaţii de a da un lucru cert
şi unul din lucruri a pierit fortuit, creditorul are dreptul să pretindă
transmiterea bunului care există;
- un lucru piere din culpa debitorului, creditorul alege între lucrul
existent şi preţul celui pierdut;
- ambele lucruri pier creditorul poate cere preţul oricăruia dintre
ele.
12. 3. 2. Obligaţii facultative
1. Obligația complexă care au ca obiect la naşterea ei o
singură prestaţie, dar debitorul are posibilitatea de a se libera
executând o altă prestaţie determinată prin acordul părţilor (ex. între
A și B se încheie un contract de arendă cu referire la o suprafață de 10
ha teren și în luna decembrie arendașul va preda arendatorului suma de
20 000 lei sau 3 t. de cereale) Este reglementată de art. 1468 din Codul
civil).
2. Particularităţile obligaţiei facultative
Obligaţia facultativă are următoarele particularităţi:
- la originea ei are ca obiect o singură prestaţie, dar ulterior
datorită anumitor circumstanţe, debitorul va executa o altă prestaţie
stabilită prin acordul reciproc dintre debitor şi creditor;
- imposibilitatea fortuită de executare atrage stingerea lor;
- facultatea de alegere aparţine în mod exclusiv debitorului;
3. Efectele obligaţiilor facultative
- creditorul poate cere debitorului să execute numai prestaţia
care constituie obiectul obligaţiei;cealaltă prestaţie este doar o facultate
de plată, la care poate recurge numai debitorul; caracterul sau natura
obligaţiei facultative depinde de natura obiectului său unic.

6
 - dacă prestaţia principală devine imposibil de executat,
debitorul este liberat de datorie;
- dacă prestaţia subsidiară devine imposibil de executat raportul
obligaţional devine raport obligaţional pur şi simplu;
- dacă prestaţia principală devine imposibil de executat din vina
debitorului, atunci creditorul are dreptul să ceară daune-interese, fără a
pretinde plata prestaţiei subsidiare;

12.4. Obligaţii cu subiecte multiple

Obligaţiile cu subiecte multiple sunt acele raporturi obligaţionale

care au mai multe subiecte pasive, (cu pluralitate de debitori sau
pluralitate pasivă), mai multe subiecte active (cu pluralitate de creditori
sau pluralitate activă) sau cu pluralitate mixtă, adică mai mulţi creditori şi
mai mulţi debitori.
În cazul unor raporturi obligaţionale cu pluralitate de subiecte,
dreptul de creanţă şi datoria se divide, de plin drept, în atâtea părţi câte
subiecte există. În altele, când dreptul şi datoria nu sunt divizibile, fiecare
debitor este ţinut pentru întreaga datorie.
Obligaţiile cu subiecte multiple pot fi:
- conjuncte (divizibile);
- indivizibile;
- solidare;
9.4.1. Obligaţia conjunctă (divizibilă)
1. Obligaţia conjunctă este acel raport obligaţional cu
pluralitate de subiecte între care creanţa şi datoria se divid, se
împart de plin drept( ex. decuius avea de încasat o datorie de la o
persoană și moștenirea sa a fost culeasă de cei doi copii ai săi, fiecăruia
revenindu-i ½ din creanță; fiecare moștenitor va urmări pe debitor pentru
partea sa de creanță)
Fiecare creditor – poate pretinde numai partea sa din datorie şi
fiecare debitor este obligat să execute numai partea sa de datorie.
Divizibilitatea datoriei este prezumată considerându-se că
fiecare debitor este ţinut doar pentru partea sa de datorie, obligaţia fiind
divizibilă de plin drept.
Obligaţiile conjuncte sunt reglementate în art. 1421-1424 din
Codul civil.
2. Efectele obligaţiilor conjuncte:
- dacă sunt mai mulţi debitori (pluralitate pasivă), fiecare va fi
obligat doar pentru partea sa din datorie;
- dacă sunt mai mulţi creditori (pluralitate activă), fiecare
poate urmări pe debitor pentru partea sa din creanţă;

7
 - insolvabilitatea unuia sau unora dintre debitori este
suportată de creditor;
- punerea în întârziere a unui debitor sau întreruperea
prescripţiei efectuată de unul dintre creditori nu produce efecte şi în
favoarea celor care au rămas pasivi;
- punerea în întârziere a unui debitor şi întreruperea
prescripţiei nu au nici un efect în raport cu ceilalţi debitori;
- plata făcută de către un debitor a cotei sale părţi din
datorie nu are efect liberator, nici măcar parţial, pentru ceilalţi
debitori.
În scopul înlăturării unor inconveniente, Codul civil
reglementează în mod derogator solidaritatea şi indivizibilitatea.
12.4.2. Obligaţiile indivizibile
1. Obligaţiile indivizibile sunt acele raporturi obligaţionale
cu pluralitate de subiecte al căror obiect este nesusceptibil de
divizare prin natura sa ori prin convenţia părţilor ( ex. soți au vândut
un autoturism unei persoane, fiecare fiind ținut la predarea în mașinii în
întregime în materialitatea ei a mașinii)
Obligaţiile indivizibile sunt reglementate în art. 1425-1433 din
Codul civil.
Indivizibilitatea poate fi:
- indivizibilitate naturală: rezultă din natura indivizibilă a
prestaţiei; (ex. obligaţia a doi debitori de a preda un autoturism)
Obligaţiile de „a nu face” şi marea majoritate a obligaţiilor de „a
face” sunt indivizibile prin natura lor.
- indivizibilitatea convenţională : intervine atunci când, deşi
prestaţia, obiect al obligaţiei, este prin natura sa divizibilă, părţile se
înţeleg să o considere ca fiind indivizibilă;
2. Efectele obligaţiilor indivizibile
Efectul principal al obligaţiilor indivizibile este acela că:
- orice creditor poate pretinde de la debitor executarea în
întregime a prestaţiei;
- orice debitor este îndatorat şi poate fi constrâns să execute
întreaga prestaţie;
- plata oricărui debitor are efect liberator pentru toţi
debitorii.
Indivizibilitatea poate fi activă și pasivă
Indivizibilitatea activă este situaţia în care raportul
obligaţional are mai mulţi creditori şi este de regulă naturală.
Efectele indivizibilităţii active:
- obligaţia nu se divide între creditori nici măcar prin
succesiune (art. 1425 din Codul civil);

8
 - între creditorii activi nu operează nicio prezumţie de
reprezentere reciprocă aşa cum se dispune în art. 1431 din Codul civil
- punerea în întârziere sau întreruperea prescripţiei
efectuată de către unul din creditori produce efecte în beneficiul
tuturor creditorilor;
- întreruperea prescripţiei efectuată de către unul din
creditori produce efecte în beneficiul tuturor creditorilor;
- plata făcută de debitor unuia dintre creditori are efect
extinctiv la creanţei
- remiterea de datorie, darea în plată, cesiunea de creanţă şi
novaţia făcute de către unul din creditori cu privire la dreptul de
creanţă sunt inopozabile celorlalţi creditori;
b. Indivizibilitatea pasivă există atunci când sunt mai mulţi
debitori şi poate fi naturală şi convenţională
Efectele indivizibilităţii pasive:
- creditorul poate cere executarea obligaţiei de la oricare
debitor (art. 1432 din Codul civil);
- punerea în întârziere a unui codebitor ori întreruperea
prescripţiei produce efecte faţă de toţi ceilalţi codebitori (art. 1433
din Codul civil);
- debitorul urmărit nu poate opune excepţia beneficiului de
diviziune, dar îi poate introduce în cauză şi pe ceilalţi codebitori;
- dacă referitor la obligaţia indivizibilă s-a stipulat o clauză
penală, plata clauzei penale poate fi cerută în totalitate de la
debitorul în culpă, fie de la oricare din debitori în proporţie cu
părţile din datorie ce revin fiecăruia;
- când un debitor a plătit întreaga datorie el are acţiune în
regres împotriva tuturor codebitorilor.

9.4.3. Obligaţii solidare

1. Obligaţiile solidare sunt acele raporturi obligaţionale cu

pluralitate de subiecte care prezintă particularitatea că orice
creditor solidar poate cere plata în întregime a datoriei sau orice
debitor este ţinut să execute întreaga prestaţie la care are dreptul
creditorul.
Obligaţia solidară nu se prezumă, de aceea stabilirea
solidarităţii trebuie dovedită
Solidaritatea poate fi:
- convenţională rezultată din stipulaţia expresă prevăzută în
contractul încheiat de către părţi;

9
 - legală rezultată din conţinutul unei dispoziţii legale cum ar fi
cea prevăzută de Codul civil în cazul faptei ilicite prejudiciabile săvârşită
de două sau mai multe persoane împreună;
2. Solidaritatea activă există atunci când sunt doi sau mai
mulţi creditori în cadrul raportului obligaţional şi este prevăzută în
art. 1434 Cod civil prevede: „Obligaţia solidară conferă fiecărui creditor
dreptul de a cere executarea întregii obligaţii şi de a da chitanţă
liberatorie pentru tot. Executare obligaţiei în beneficiul unuia dintre
creditori îl liberează pe debitor în privinţa celorlalţi creditori solidari” .
Solidaritatea activă ia naştere numai dintr-un act juridic: contract
sau testament.
2. Efectele solidarității active.
În raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul comun
obligaţia solidară produce următoarele efecte:
- oricare creditor poate pretinde debitorului plata integrală a
datoriei, care îl liberează pe debitor faţă de toţi creditorii (art. 1435 din
Codul civil);
- debitorul poate plăti datoria oricărui creditor atâta timp cât
nu a fost chemat în judecată de către unul dintre ei.
În raporturile dintre creditorii solidari – fiecare creditor îl
reprezintă pe celălalt, creanţa aparţinându-le pe cote-părţi, între ei
operând un mandat tacit reciproc de reprezentare şi de aici decurg
următoarele efecte:
- dacă un creditor solidar pune în întârziere un debitor,
aceasta profită şi celorlalţi creditori;
- daunele moratorii cerute debitorului de către unul dintre
creditori profită şi celorlalţi;
- fiecare creditor poate primi plata datoriei în întregime şi să
dea debitorului chitanţă liberatorie;
- niciunul dintre creditori nu poate face singur acte de
dispoziţie – novaţie, remitere de datorie, dare în plată, fără
consimţământul celorlalţi;
- dacă unul dintre creditori a obţinut o hotărâre
judecătorească, efectele acesteia vor profita şi celorlalţi în cazul în
care este favorabilă reclamantului;
- creditorul solidar care a încasat întreaga creanţă este
obligat s-o împartă cu ceilalţi.
Cazurile de solidaritate activă sunt foarte rare în practică
3. Solidaritatea pasivă există atunci când sunt doi sau mai
mulţi debitori în cadrul aceluiaşi raport obligaţional. Este
reglementată în art. 1443-1460 din Codul civil.
În art. 1443 din Codul civil se dispune: „Obligaţia este solidară
între debitori când toţi sunt obligaţi la aceiaşi prestaţie, astfel încât

10
fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea
acesteia de către unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalţi faţă de
creditor”
Solidaritatea pasivă reprezintă:
- garanţie a realizării creanţei;
- este regulă în dreptul comercial.
Izvoarele solidarităţii pasive sunt: voinţa părţilor şi legea.
Voinţa părţilor poate fi exprimată în orice act juridic, convenţie,
testament.
Codul civil prevede expres următoarele cazuri de solidaritate
pasivă legală:
a) persoanele care prin fapta lor ilicită cauzează în comun un
prejudiciu altei persoane, răspund solidar faţă de cel prejudiciat ( art.
1381 din Codul civil );
b) când două sau mai multe persoane au împuternicit, pentru o
afacere comună, un singur mandatar, fiecare răspunde solidar pentru
toate efectele mandatului ( art. 2022 din Codul civil );
4. Efectele solidarităţii pasive
Efectele solidarităţii pasive trebuie analizate din două
perspective:
- raporturile dintre creditor şi debitorii solidari
- raporturile dintre codebitori.
a. Efectele principale ale solidarităţii pasive în raporturile
dintre creditor şi debitorii solidari:
- fiecare debitor are obligaţia de a plăti datoria în întregime;
deşi există o pluralitate de debitori, datoria este unică.
- creditorul are dreptul să ceară oricăruia dintre debitori
întreaga datorie, fără ca debitorul urmărit să poată opune excepţia
beneficiului de discuţie sau a beneficiului de diviziune;
- plata făcută de un codebitor solidar are ca efect liberarea
de datorie a tuturor codebitorilor;
- obligaţia codebitorilor se poate stinge şi prin alte
procedee juridice decât plata cum ar fi compensaţia, novaţia şi
remiterea de datorie
Compensaţia care operează faţă de un codebitor în raporturile
sale cu creditorul, liberează de datorie şi pe ceilalţi codebitori solidari.
Novaţia prin care creditorul îl acceptă ca unic debitor pe
unul din codebitorii solidari, îi liberează pe ceilalţi codebitori
solidari.
Remiterea de datorie intervenită între un codebitor şi creditor
liberează total sau parţial şi pe ceilalţi codebitori;
b.. Efectele secundare ale solidarităţii pasive sunt:

11
 - întreruperea prescripţiei extinctive faţă de unul dintre
codebitori are efect faţă de toţi codebitorii solidari;
- punerea în întârziere a unui codebitor produce efecte faţă
de toţi codebitorii solidari;
- cererea de dobânzi făcută de creditor împotriva unuia dintre
codebitorii solidari are ca efect curgerea dobânzilor faţă de toţi
codebitorii;
- pieirea lucrului, obiect al prestaţiei, din culpa unuia dintre
debitori, angajează răspunderea tuturor codebitorilor.
Debitorul urmărit de către creditor poate să-i opună, ca
mijloace de apărare, două categorii de excepţii: comune şi personale:
Excepţii comune:
- cauzele de stingere a obligaţiei;
- cauzele de nulitate absolută;
- modalităţi comune tuturor legăturilor obligaţionale dintre
debitori şi creditorii;
Excepţiile comune au efect liberator faţă de toţi debitorii.
Excepţii personale: - pot fi opuse numai de către unul dintre
codebitorii solidari şi profită în exclusivitate acestuia cum sunt:
nulitatea relativă a cărei cauză este vicierea consimţământului unuia
dintre codebitori, modalităţile care afectează numai obligaţia unuia dintre
codebitori.
Există şi anumite excepţii personale care profită indirect şi
altor debitori solidari:
- remiterea de datorie consimţită de creditor în favoarea
unuia dintre codebitorii solidari;
- confuziunea stinge obligaţia pentru partea din datorie ce
ar reveni codebitorului faţă de care a operat;
- compensaţia parţială intervenită între creditor şi unul
dintre codebitorii solidari liberează pe toţi codebitorii pentru partea
acestuia;
- renunţarea de către creditor la solidaritate în favoarea
unuia dintre codebitori face ca obligaţia să rămână solidară faţă de
ceilalţi codebitori, micşorată cu partea debitorului respectiv.
c. Efectele solidarităţii pasive în raporturile dintre
codebitorii solidari
- între codebitori nu există solidaritate; obligaţia lor este
divizibilă.
- ori de câte ori un debitor plăteşte întreaga datorie, prestaţia
executată se împarte de plin drept şi trebuie suportată de fiecare.
- codebitorul care a plătit întreaga datorie are la dispoziţie,
pentru a obţine restituirea de la ceilalţi codebitori a cotei lor de
contribuţie, două acţiuni

12
 1) acţiunea subrogatorie, în temeiul art. 1108 pct.3 C.civ.,
când se bucură de eventualele garanţii care însoţesc creanţa: ipotecă,
gaj, privilegii
2) acţiunea personală, întemeiată pe mandat sau gestiunea de
afaceri.
5.Încetarea solidarităţii pasive
Solidaritatea pasivă încetează în următoarele cazuri
- plata întregii datorii făcută creditorului;
- moartea unuia dintre codebitorii solidari;
- renunţarea totală la solidaritate.
6. Deosebiri dintre solidaritate şi indivizibilitate
- în cazul indivizibilităţii lipseşte reprezentarea reciprocă între
subiecte, care însă există în privinţa subiectelor obligaţiei solidare;
- menţinerea indivizibilităţii chiar şi în caz de succesiune;
- efecte diferite privind punerea în întârziere,
- efecte diferite privind remiterea de datorie, compensaţia darea
în plată a debitorului;

CAP. XIII. GARANTAREA EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR

13.1. Aspecte generale privind garanţiile obligaţiilor

13.1.1. Garantarea obligaţiilor semnifică totalitatea mijloacelor

juridice, a drepturilor şi acţiunilor recunoscute direct de lege sau născute
prin acordul părţilor prin a căror exercitare se asigură realizarea
drepturilor de creanţă.
13.1.2. Clasificarea garanţiilor: garantarea executării
obligaţiilor se face prin două categorii de mijloace: generale şi
speciale.
a. Mijloace juridice generale: în această categorie se înscrie
dreptul de gaj general al creditorilor chirografari (obişnuiţi) asupra
întregului patrimoniului la debitorului ( art.2324 din Codul civil).
b. Mijloace juridice speciale constau în recunoaşterea în
favoarea anumitor creditori numiţi şi creditori garantaţi, a unor drepturi şi
garanţii speciale.
Garanţiile generale conferă creditorului gajist două categorii
de mijloace de apărare :
- mijloace preventive şi de conservare;

13
 - mijloace reparatorii
pe care le poate utiliza creditorul pentru a-şi putea realiza
dreptul de creanţă.
a. Mijloacele preventive şi de conservare:sunt
1. dreptul de a cere separarea de patrimonii la moartea
debitorului;
2. dreptul de a interveni prin opoziţie în procesul de ieşire
din indiviziune în care este antrenat debitorul;
3. dreptul de a cere punerea sub sechestru asigurator a
unor bunuri ale debitorului;
4. acţiunea oblică, etc.
b. Mijloace reparatorii sunt:
1. acţiunea pauliană (revocatorie)
2. acţiunea în simulaţie
b. Garanţii speciale conferă creditorului anumite drepturi,
prerogative suplimentare care-i permit să-şi realizeze creanţa.
Garanţiile speciale sunt:
a. reale
b. personale
c. privilegiile
Garanţiile personale constau în angajamentul altei persoane
decât debitorul pe care şi-l asumă faţă de creditor, prin care se
obligă să execute obligaţia în situaţia în care debitorul nu o va
executa el însuşi.
Cea mai importantă garanţie personală este fidejusiunea sau
cauţiunea. Pe lângă fidejusiune, au funcţie de garanţii personale,
solidaritatea şi indivizibilitatea şi garanţiile autonome.
Garanţii reale sunt drepturile reale accesorii constituite
asupra unor bunuri individual determinate ale debitorului care
conferă dreptul de urmărire şi preferinţă: dreptul de gaj (mobile),
dreptul de ipotecă (imobile), privilegiile speciale imobiliare.
Privilegiile sunt cauze de preferinţă acordate de lege
anumitor categorii de creditori datorită calităţii creanţei şi permite
dreptul de a fi plătit cu prioritate din preţul obţinut din vânzarea
bunului grevat fără să se asigure titularului un drept de urmărire a
bunului.

13. 2. Garanţiile generale

Garanţiile generale asigură creditorilor chirografari sau

obişnuiţi posibilitatea garantării executării prestaţiilor şi se întemeiază pe

14
dreptul de gaj general al acestor creditori asupra patrimoniului debitorilor
lor.
13. 2.1. Dreptul de gaj general
1. Dreptul de gaj general desemnează puterea comună pe
care o au creditorii asupra patrimoniului debitorului, în temeiul
căreia pot urmări bunurile creditorului pentru îndeplinirea creanţelor
lor, fără putinţa de a-l împiedica să le înstrăineze.
2. Dreptul de gaj general este reglementat de art. 2324 din
Codul civil care dispune: „cel care este obligat personal răspunde cu
toate bunurile sale mobile şi imobile prezente şi viitoare. Ele servesc
drept garanţie comună creditorilor săi”
Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari este o garanţie
generală recunoscută creditorilor care nu şi-au constituit alte garanţii și
este diferit de dreptul de gaj special care poartă asupra unui bun mobil
determinat a debitorului.
3. Particularităţile dreptului de gaj general
a. este o garanţie generală întrucât are ca obiect întreg
patrimoniul creditorului, o universalitate de bunuri şi suportă toate
fluctuaţiile patrimoniale ale debitorului.
b. este o garanţie comună întrucât aparţine tuturor
creditorilor debitorului ei putând urmări oricare dintre bunuri în mod
concurent;
De la această regulă există şi excepţii:
- debitorul şi creditorul pot conveni să limiteze dreptul
creditorului de a urmări bunurile care nu sunt ipotecate (art. 2325 din
Codul civil);
- creditorul nu poate urmării în acelaşi timp imobilele care nu
sunt ipotecate, decât în cazul în care nu sunt suficiente pentru
acoperirea creanţei (art. 2478 din Codul civil);
c. debitorul nu este deposedat de bunurile sale, el păstrând
posesia şi exercitându-şi toate prerogativele dreptului de proprietate,
putând face chiar acte de dispoziţie cu privire la acestea, care-i sunt
opozabile creditorului, cu excepţia celor frauduloase;
d. dreptul de gaj general nu-i conferă creditorului
chirografar dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă el putându-şi
realiza creanţa numai prin valorificarea silită a bunurilor existente;
e. dreptul de gaj general este o garanţie proporţională
întrucât plasează creditorii chirografari într-o poziţie de egalitate asupra
urmăririi bunurilor debitorului;
4. Limitele dreptului de gaj
Dreptul de gaj general este limitat pentru că nu pot fi urmărite de
către creditori bunurile insesizabile (art. 2324 alin 2 din Codul civil).

15
 Insesizabilitatea poate fi legală când bunurile sunt
calificate de lege ca fiind insesizabile: bunuri proprietate publică,
dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de întreţinere, bunurile de uz
personal, bunurile casnice, combustibilul şi alimentele necesare familiei
pe timp de iarnă pentru 3 luni, bunuri care servesc la exercitarea
profesiei;
Insesizabilitatea voluntară decurge dintr-o:
- clauză expresă stabilită în actul de dobândire a
bunului;
- clauze de inalienabilitate şi prin clauze de insesizabilitate.
Clauza de inalienabilitate poate fi inserată în orice fel de acte:
oneroase, cu titlu gratuit. Pentru ca să fie valabilă se cere ca să fie
întrunite două condiţii:
- clauza să fie temporară stabilită pentru cel puţin 49 de ani;
- să fie fondată pe un interes serios şi legitim;
- pentru opozabilitate să fie înscrisă în cartea funciară;
Clauza de insesizabilitate pentru a fi valabilă trebuie să
îndeplinească aceleaşi condiţii ca şi clauza de inalienabilitate:
- să fie temporară stabilită pentru cel puţin 49 de ani;
- să fie fondată pe un interes serios şi legitim;
- pentru opozabilitate să fie înscrisă în cartea funciară;
5. Mijloace juridice conferite creditorilor în virtutea
dreptului de gaj general
Dreptul de gaj conferă dreptul de a uza de mijloacele
preventive şi de conservare şi mijlocele reparatorii.
a. Mijloacele preventive şi de conservare:sunt
- dreptul de a cere separarea de patrimoniu la moartea
debitorului;
- dreptul de a interveni prin opoziţie în procesul de ieşire din
indiviziune în care este antrenat debitorul;
- dreptul de a indisponibiliza bunurile prin punerea sub
sechestru asigurator a unor bunuri ale debitorului;
- acţiunea oblică etc.
b. Mijloace reparatorii sunt:
- acţiunea pauliană (revocatorie)
- acţiunea în simulaţie
- acţiunile directe

13.2.2. Acţiunea oblică (subrogatorie sau indirectă)

1. Acţiunea oblică (subrogatorie, indirectă) este mijlocul
juridic prin care creditorul exercită drepturile şi acţiunile
debitorului, atunci când acesta refuză sau neglijează să le exercite
cu scopul prejudicierii creditorului.

16
 Acţiunea oblică este un mijloc reparatoriu întrucât în
patrimoniul debitorului sunt aduse elemente active.
Acţiunea oblică este reglementată în art. 1560-1561 din Codul
civil : „creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor,
afară de cele strict personale”.
Ca natură juridică, acţiunea oblică este o măsură de
conservare a gajului general al creditorilor, pentru că ea nu duce în
mod direct la realizarea creanţei (art. 1558 din Codul civil).
Creditorii exercită dreptul lor în temeiul dreptului de gaj general
asupra patrimoniului, în calitate de avânzi-cauză şi prin aceasta previn o
stare de insolvabilitate a debitorului şi se produce o majorare a activului
debitorului, care asigură posibilitatea executării creanţei.
2. Domeniu de aplicare
Pe calea acţiunii oblice pot fi exercitate în principiu toate
drepturile şi acţiunile patrimoniale ale debitorului întrucât se
întemeiază pe dreptul de gaj general al creditorilor chirografari.
- acţiunea confesorie (apărare a unui uzufruct)
- acţiunea pentru plata unei creanţe
- acţiunea în partaj
- acţiunea în petiţie de ereditate
- acţiunea pentru raportul donaţiilor şi reducţiunea
liberalităţilor excesive
- acţiunea în anularea unui act juridic
- acţiunea în repararea unui prejudiciu
- acţiunea în rezoluţiunea unui contract de vânzare-
cumpărare pentru neplata preţului,
- acţiunea pentru restituirea unei plăţi nedatorate.
Pe calea acţiunii oblice nu pot fi exercitate:
a. acţiunile cu caracter extrapatrimonial cum sunt:
- acţiuni de stare civilă;
- acțiunea în stabilirea filiaţiei;
- acţiuni vizând drepturile părinteşti, tăgadă ori contestaţie de
paternitate
b. dreptul de administrare a patrimoniului
c. dreptul de dispoziţie
d. acţiunile şi drepturile patrimoniale care au caracter
exclusiv, strict personal care implică o apreciere subiectivă a
titularului (ex. acţiunea în revocarea unei donaţii pentru ingratitudinea
donatarului, renunţarea la o succesiune);
e. acţiuni patrimoniale referitoare la drepturi incesibile:
- dreptul la pensie de întreţinere;
- dreptul de a primi o bursă;
- dreptul de uz, de abitaţie.

17
 3. Condiţii de exercitare
Pentru exercitarea acţiunii oblice de către creditor trebuie
îndeplinite următoarele condiţii:
- creanţa creditorului să fie certă, lichidă şi exigibilă;
- debitorul să fie inactiv, să neglijeze ori să refuze exercitarea
dreptului;
- creditorul să aibă un interes legitim şi serios pentru a
exercita un drept ori o acţiune a debitorului și prin neglijare sau refuz de
exercitare a unei acțiuni , debitorului îşi provoacă ori își măreşte starea
de insolvabilitate
4. Momentul exercitării acţiunii oblice
Acţiunea oblică se poate exercita pe cale judiciară şi pe cale
extrajudiciară.
Când acţiunea oblică se exercită pe cale judiciară, îndeplinirea
condiţiilor de admisibilitate trebuie să fie realizată în momentul
introducerii acţiunii.
Când acţiunea oblică se exercită extrajudiciar, îndeplinirea
condiţiilor trebuie realizată în momentul formulării cereri de către creditor
(ex. cererea pentru intabulare a unui drept în cartea funciară.
5. Efectele acţiunii oblice
Creditorul exercită acţiunea oblică în numele şi în locul
debitorului; din această situaţie decurg următoarele consecinţe:
- pârâtul acţionat în judecată de creditor îi poate opune toate
apărările şi excepţiile pe care le putea opune debitorului;
- când acţiunea exercitată de creditor este admisă se evită
micşorarea patrimoniului debitorului – consecinţa garantării gajului
general
- acţiunea oblică profită tuturor creditorilor chirografari ( are
caracter colectiv).
hotărârea pronunţată în urma exercitării acţiunii oblice este
opozabilă debitorului când el a fost introdus în proces.
- acţiunea oblică nu se confundă cu acţiunile directe pentru
că este comună şi colectivă.
Este o acţiune comună întrucât poate fi exercitată de orice
creditor pe când acţiunile directe sunt introduse de anumiţi creditori
prevăzuţi de lege.
Este o acţiune colectivă întrucât profită tuturor creditorilor
debitorului pe când acţiunea directă profită creditorilor care au exercitat-
o ( caracter personal).

13. 2. 3. Acţiunea pauliană (revocatorie)

1. Acţiunea pauliană este un mijloc reparatoriu prin care este
asigurat gajul general al creditorilor chirografari.

18
 Acţiunea pauliană este mijlocul juridic prin care creditorul
solicită ca să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice
încheiate de debitor în frauda intereselor lui, cum sunt cele prin care
debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate. Altfel
spus, acţiunea pauliană este instrumentul juridic prevăzut de lege
pentru protecţia creditorului împotriva fraudei debitorului. Ea este
mijlocul juridic prin care creditorul solicită revocarea sau desfiinţarea
actelor încheiate de debitor în frauda drepturilor sale.
Temeiul juridic și reglementarea acțiunii pauliene îl găsim în
art. 1562-1565 din Codul civil.
2. Domeniul de aplicare
În principiu pe calea acţiunii pauliene pot fi desfiinţate orice
fel de acte juridice cu titlu oneros sau gratuit prin care debitorul a
micşorat gajul general al creditorilor (ex. actele de înstrăinare a
bunurilor, constituirea unei ipoteci, remiterea de datorie, tranzacţia; unii
autori susţin că poate fi atacat actul acceptării pur şi simplu a unei
moşteniri insolvabile). Acțiunea pauliană se circumscrie numai actelor
juridice.
Nu pot fi revocate pe calea acţiunii pauliene:
- actele care privesc drepturile nepatrimoniale;
- actele care privesc drepturile patrimoniale care presupun
o apreciere subiectivă a debitorului (ex. renunţarea debitorului de a
solicita revocarea judiciară a unei donaţii pentru ingratitudinea
donatarului);
- actele referitoare la drepturi patrimoniale neurmăribile
(insesizabile); prin excepţie pot fi atacate actele referitoare la întreţinere
prin care debitorul îşi asumă obligaţie excesivă;
- actele prin care debitorul angajează alte datorii cu scopul
de a diminua gajul general al creditorilor săi;
- actele prin care se cere partajul unei succesiuni (ex.
creditorii pot exercita dreptul de opoziţie prin participarea la partaj pentru
a nu se face în frauda sa).
3. Condiţii de exercitare
Pentru a exercita acţiunea pauliană este necesar să fie întrunite
următoarele condiţii:
- creanţa să fie certă, lichidă şi exigibilă;
Art. 1563 din Codul civil arată că creanţa trebuie să fie certă.
Condiţia referitoare la caracterul exigibil şi lichid la creanţei trebuie să fie
îndeplinită la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, pentru că acţiune
pauliană tinde să repare un prejudiciu realizat prin actul fraudulos
încheiat de debitor, ori se poate discuta de existenţa prejudiciului doar
atunci când datoria este certă lichidă şi exigibilă.

19
 - creanţa trebuie să fie anterioară încheierii de către debitor
a actului a cărei opozabilitate se solicită; această cerinţă trebuie să fie
dovedită de creditor şi el poate uza de orice mijloc de probă
- creanţa nu trebuie să fie confirmată de un titlu executoriu;
titlul executoriu care confirmă existenţa creanţei certe lichide şi exigibile
este necesar doar atunci când creditorul cere executarea silită a
obligaţiei. El poate recurge la acţiune pauliană cu scopul de a obţine
revocarea actelor juridice încheiate de debitor în scopul de a-şi crea o
stare de insolvabilitate, astfel ca executarea silită pornită de creditor să
nu se poată realiza.
- actul atacat să fi fost încheiat în fraudarea drepturilor
creditorului, să-i fi cauzat un prejudiciu;
Acţiunea pauliană are caracter subsidiar – poate fi exercitată
numai dacă creditorul, urmărind bunurile debitorului stabileşte că
acesta este insolvabil şi deci se află în imposibilitatea realizării
creanţei.
Actul a cărei revocare se cere trebuie să producă o însărăcire a
debitorului, care pune în pericol grav starea sa de solvabilitate. De plidă,
se susţine în literatură că actul debitorului de a renunţa la o moştenire
solvabilă care l-ar scoate pe debitor din starea de insolvabilitate poare fi
atacat de creditor pe calea acţiunii pauliene, Susţinerea este dedusă din
dispoziţiile art. 1122 din Codul civil care prevăd: „creditorii succesibilului
care a renunţat la moştenire în frauda lor, pot cere instanţei revocarea
renunţării în ceea ce-i priveşte, însă numai în termen de 3 luni de la data
de la care au cunoscut renunţarea. Admiterea acţiunii în revocare
produce efectele acceptării moştenirii de către succesibilul debitor numai
în privinţa creditorului reclamant şi în limita creanţei acestuia”
Nu trebuie dovedită insolvabilitatea când debitorul este în stare
de falimentul pentru că semnifică insolvabilitate notorie.
Acţiunea pauliană este inadmisibilă când insolvabilitatea se
datorează unui caz fortuit intervenit ulterior încheierii actului atacat.
- frauda debitorului;
Noţiunea de fraudă a creat controverse în literatură. Prin fraudă
se înţelege că debitorul şi-a dat seama că prin actul pe care îl încheie îşi
provoacă sau agravează insolvabilitatea.
Cu referire la înţelesul termenului de fraudă, în literatura juridică
de specialitate, au fost exprimate două opinii:
- opinia restrictivă potrivit căreia prin fraudă se înţelege în mod
strict intenţia manifestă a debitorului de a cauza un prejudiciu creditorului
său prin actul încheiat;
- opinia extensivă potrivit căreia prin termenul de fraudă se
înţelege simpla cunoaştere a debitorului a împrejurării că încheierea
actului îi aduce u n prejudiciu creditorului;

20
 - complicitatea terţului la fraudarea creditorului;
Există complicitate atunci când terţul a cunoscut faptul că prin
încheierea actului juridic dintre el şi debitor se cauzează un prejudiciu
creditorului. Necesitatea complicităţii rezultă din conţinutul art. 1562 alin
2. din Codul civil.
Complicitatea terţului trebuie tratată diferit după cum actul este
cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. În cazul actelor cu titlu oneros nu se
pune în discuţie această condiţie pentru ca printr-un astfel de act
operează o înlocuire în patrimoniu a unei valori cu o altă valoare.
Condiţia este cerută atunci când prin acţiunea pauliană se
solicită revocarea unui act cu titlu oneros încheiat de debitor cu un
terţ.
Complicitatea terţului dobânditor reprezintă atitudinea lui. El
trebuie să fi avut reprezentarea că actul încheiat cu debitorul îl
prejudiciază pe creditor şi din motive de echitate se impunea ca terţul să
restituie bunul. Dacă terţul dobânditor al unui bun al debitorului
înstrăinează bunul dobândit, subdobânditorul cu titlu gratuit, va suporta
consecinţele revocării a actului încheiat cu terţul potrivit principiului
“resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis”, indiferent de reaua sau
buna sa credinţă.
Dacă subdobânditorul a dobândit bunul cu titlu oneros se face
distincţie între subdobânditorul de bună-credinţă – care va păstra bunul
fiind apărat de buna sa credinţă, dar terţul va restitui preţul acestuia.
Subdobânditorul de rea-credinţă va restitui bunul, el cunoscând că actul
încheiat cu debitorul aduce atingere drepturilor creditorului.
4. Efectele acţiunii pauliene
Efectele acţiunii pauliene trebuie analizate din mai multe
perspective:
- raportul dintre creditor şi terţul care a încheiat actul
fraudulos – actul încheiat va fi declarat inopozabil faţă de creditor,
fiind lipsit de efecte juridice.
Dacă prin actul încheiat s-a înstrăinat un bun, creditorul
reclamant va putea urmări silit bunul, actul înstrăinării faţă de el
neavând nici un fel de efecte.
Hotărârea judecătorească va produce efectul
indisponibilizării bunului şi măsură va fi supusă formalităţilor de
publicitate imobiliară.
Dacă terţul dobânditor a înstrăinat la rândul său bunul, actul
este lovit de nulitate, la cererea creditorului (art.1565 din Codul civil)
Terţul dobânditor are un drept de opţiune, fie va putea să
păstreze bunul dacă va plăti creditorului o sumă care va reprezenta
valoarea prejudiciului suferit de el, fie va abandona bunul în mâna
creditorului.

21
 - raportul dintre părţile actului fraudulos
Faţă de creditor, actul încheiat de debitor cu terţul dobânditor
nu este opozabil, deci nu produce efecte, dar în raport cu părţile care l-
au încheiat el va continua să existe.
Astfel, valoarea înstrăinată urmare a acţiunii pauliene, nu se
întoarce în patrimoniul debitorului, ci revine creditorului, iar excedentul
revine terţului dobânditor. Revocarea actului se va face în limitele
necesităţii dreptului de creanţă al creditorului. Dacă terţul a dobândit
bunul cu titlu gratuit, va fi obligat sa-l restituie.
Faţă de debitor, actul atacat în cadrul acţiunii pauliene va
rămâne valabil şi îşi va produce efectele şi în raporturile sale cu
terţul. Lucrul se întoarce în patrimoniul debitorului printr-o ficţiune, ceea
ce excede nevoilor de plată a creditorului aparţine definitiv terţului.
Terţul, în virtutea faptului că actul dintre el şi debitor
rămâne valabil, are o acţiune în regres împotriva acestuia. Acţiunea
în regres se întemeiază pe garanţia de evicţiune pe care o datora
debitorul.
Faţă de ceilalţi creditori ai debitorului, admiterea acţiunii
pauliene nu produce nici un efect, având caracter individual.
- raporturile dintre creditor şi creditorii proprii ai terţului
Când creditorul urmăreşte bunul înstrăinat în natură, el nu va
intra în conflict cu creditorii chirografari ai terţului.
Când bunul înstrăinat este grefat de o garanţie reală în favoarea
unui creditor al terţului, garanţia reală îi este opozabilă. În această
situaţie creditorul va fi plătit cu prioritate din preţul bunului care a făcut
obiectul actului atacat prin acţiunea pauliană.
5. Natura juridică
Acţiunea pauliană este o acţiune personală şi în
inopozabilitate a actului încheiat de debitor în fraudarea creditorului,
exercitată în temeiul unui drept propriu şi care tinde să repare prejudiciul
încercat de creditor prin actul fraudulos încheiat de debitorul său.
Acţiunea pauliană se deosebeşte fundamental de acţiunea
oblică :
1. acţiunea pauliană are caracter individual întrucât profită
doar creditorului care o exercită.
2. pârâtul nu poate opune excepţiile pe care le putea opune
debitorului, deoarece creditorul o exercită în nume personal.

13.3. Garanţiile personale

În categoria garanţiilor personale se înscriu fidejusiunea şi

garanţiile autonome: scrisoarea de garanţie şi scrisoarea de confort.

22
 Fidejusiunea este reglementată în art. 2280-230 din Codul civil
şi garanţiile autonome la art. 1321-1322 din Codul civil.
13. 3.1. Fideiusiunea
1. Fideiusiunea (cauţiunea) este contractul prin care o
parte, fideiusorul se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt
raport obligaţional calitatea de creditor, să execute cu titlu gratuit
sau în schimbul unei remuneraţii obligaţia debitorului, dacă acesta
nu o execută (art. 2280 din Codul civil).
Fidejusiunea are natură contractuală, debitorul obligaţiei
garantate nu este parte în contractul de fideiusiune. Perfectarea
contractului de fideiusiune se poate realiza şi fără acceptul sau chiar
împotriva debitorului obligaţiei garantate.
Fideiusiunea poate fi
- convenţională
- legală
- judiciară
Fideiusiunea este convenţională când opţiunea încheierii ei
aparţine debitorului şi creditorului.
Fidejusiunea este legală atunci când un text de lege impune
debitorului să aducă un fideiusor. De exemplu în cazul constituirii unui
uzufruct, în absenţa unei stipulaţii contrare, uzufructuarul este obligat să
aducă o garanţie pentru îndeplinirea obligaţiilor sale.
Fideiusiunea judiciară este aceea în care instanţa dispune
în sarcina debitorului obligaţia de a aduce un fideiusor. De exemplu,
atunci când o parte în procesul civil este obligată să aducă o cauţiune.
Fiecare dintre formale de fideiusiune are natură convenţională, iar
fideiusorul trebuie să fie o persoană solvabilă.
În Codul civil se vorbeşte şi de fideiusiunea asimilată în art.
2292 care dispune: „în cazul în care o parte se angajează faţă de o altă
parte să acorde un împrumut unui terţ, creditorul acestui angajament
este considerat fideiusor al obligaţiei de restituire a împrumutului”.
2. Caracterele contractului de fideiusiune
Contractul de fideiusiune are următoarele caracterele juridice:
- contract solemn pentru că trebuie încheiat sub forma
înscrisului autentic sau sub semnătură privată, norma care
reglementează forma lui este imperativă;
- contract esenţialmente unilateral implică în mod univoc
obligaţia fideiusorului;
- contract cu titlu gratuit sau oneros după cum fideiusorul
pretinde sau nu o remuneraţie;
- contract accesoriu pentru că însoţeşte şi garantează o
obligaţie principală;

23
 Din caracterului accesoriu al fidejusiunii rezultă următoarele
consecinţe:
- fideiusiunea are aceiaşi soartă ca şi obligaţia principală;
- întinderea fideiusiunii – nu poate fi mai mare decât obligaţia pe
care o garantează;
- fideiusiunea nu poate exista decât pentru o obligaţie valabilă;
3. Condiţii privind persoana fidejusorului
Persoana fideiusorului trebuie:
- să aibă capacitatea deplină de exerciţiu;
- să fie o persoană solvabilă;
Dacă fideiusorul devine insolvabil este obligat să aducă alt
fideiusor.
4. Efectele fideiusiunii
Efectele contractului de fideiusiune trebuie analizate din mai
multe perspective:
- efectele fideiusiunii în raporturile dintre fideiusor şi creditor;
- efectele fideiusiunii în raporturile dintre fideiusor şi debitor;
- efectele dintre cofideiusori;
a. Efectele fideiusiunii în raporturile dintre fideiusor şi
creditor rezultă din contractul de fidejusiune, fideiusorul va executa
prestaţia debitorului, când acesta nu o execută; obligaţia
fidejusorului are caracter subsidiar şi accesoriu. Din caracterul
accesoriu al obligaţiei fideiusorului rezultă următoarele consecinţe, el
poate opune creditorului două excepţii personale specifice:
1. beneficiul de discuţiune: fideiusorul poate cere
creditorului să-l urmărească pe debitorul principal şi dacă nu-şi
poate îndestula creanţa de la acesta, să-l urmărească pe el ca şi garant
al obligaţiei
2. beneficiul de diviziune: dacă sunt mai mulţi fidejusori, cel
urmărit poate cere creditorului să-i urmărească şi pe ceilalţi fideiusori,
ei garantând împreună creanţa.
b. Efectele fideiusiuni în raporturile dintre fideiusor şi
debitor
Când fideiusorul a plătit datoria are acţiune în regres
împotriva debitorului principal. Fidejusorul are la dispoziţie două
acţiuni:
- o acţiune personală întemeiată pe gestiunea de afaceri sau
mandat; acţiunea se întemeiază pe mandat atunci când a făcut plata cu
acceptul debitorului şi el are drept să-i fie restituite toate cheltuielile
ocazionate de plată, capital, dobânzi şi cheltuieli aferente; atunci când
fideiusorul a plătit fără încunoştinţarea debitorului, în baza gestiunii de
afaceri, el are drept să-i fie restituite doar ceea de plătit sau ceea ce ar fi
plătit şi debitorul;

24
 - acţiune subrogatorie întrucât prin plată s-a subrogat în
drepturile creditorului plătit.
Fideiusorul pierde dreptul la acţiune:
- dacă a plătit fără să fi fost urmărit, fără a-l fi încunoştinţat pe
debitor când acesta avea mijloace pentru a le opune creditorului:
compensaţia, prescripţia plăţii;
- a plătit fără să-l încunoştinţeze pe debitor, iar acesta plăteşte a
doua oară;
El are o acţiune împotriva creditorului pentru plata nedatorată
dacă nu l-a încunoştinţat pe debitor şi acesta a făcut plata a doua oară.
Regresul anticipat poate fi exercitat de către fideiusor înainte ca
el să fi achitat creditorului datoria debitorului şi are caracter excepţional.
Poate fi exercitat în temeiul art. 2312 din Codul civil: când debitorul este
insolvabil, fideiusorul este urmărit în justiţie pentru plată, debitorul s-a
obligat să-l libereze de garanţie, dar termenul a expirat, debitorul a
înregistrat pierderi din culpă proprie şi fideiusorul suportă riscuri mult mai
mari decât atunci când s-a obligat.
c. efectele fidejusiunii între cofideiusori
– când un fidejusor a plătit singur datoria are drept de regres
contra celorlalţi garanţi pentru porţiunea ce priveşte pe fiecare.
Cofideiusorul care a făcut plata are la dispoziţie o acţiune
personală întemeiată pe gestiunea de afaceri împotriva cofideiusorilor
sau o acţiune subrogatorie.
5. Stingerea fideiusiunii
Stingerea fideiusiunii se poate face pe cale accesorie ca
urmare a stingerii obligaţiei garantate prin: darea în plată, novaţia,
remitere de datorie, compensaţie sau confuziune.
Fideiusiunea se poate stinge şi pe cale indirectă prin plata
făcută de debitor sau prin alte moduri prevăzute de lege: compensaţie,
confuziune, remiterea de datorie, darea în plată acordate de creditor
fiedeiusorului. Se mai poate stinge şi prin decesul fideiusorului,
revocarea unilaterală a fideiusiunii când a fost dată pentru garantarea
obligaţiilor viitoare sau nedeterminate ori pe o perioadă nedeterminată.
Pe cale indirectă se mai poate stinge lipsa de diligenţă a
creditorului în urmărirea debitorului principal, pentru pierdea beneficiului
subrogaţiei când creditorul din propria culpă a pierdut sau limitat anumite
garanţii, prin încetarea funcţiilor deţinute de debitor.
13.3.2. Garanţiile autonome
Din categoria garanţiilor autonome fac parte scrisoarea de
garanţie şi scrisoarea de confort pe care Noul Cod civil le reglementează
în art. 2321-2322.
a. Scrisoarea de garanţie

25
 1. Scrisoarea de garanţie este angajamentul irevocabil şi
necondiţionat prin care o persoană, denumită emitent se obligă la
solicitarea unei persoane denumită ordonator, în considerarea unui
raport obligaţional preexistent, dar independent de acesta, să
plătească o sumă de bani unei terţe persoane, denumite beneficiar,
în conformitate cu termenii angajamentului asumat (art. 2321 din
Codul civil).
2. Caracterele juridice ale scrisorii de garanţie
Scrisoarea de garanţie prezintă următoarele caractere juridice:
- caracterul convenţional - este un contract unilateral dintre
emitent în calitate de debitor şi beneficiar în calitate e creditor.
Ordonatorul nu este parte în contract. Rolul scrisorii de garanţie este de
a garanta executarea obligaţiei de către ordonator faţă de beneficiar.
- caracter autonom – emitentul nu se obligă să plătească
datoria debitorului, ci el va avea o obligaţie nouă independentă de
cea rezultată dintre ordonator şi beneficiar. Emitentul va putea fi
obligat la plata unei sume de bani şi nu a obligaţiei asumate de
debitor.
- caracterul necondiţionat – scrisoarea de garanţie trebuie
executată la simpla cerere a beneficiarului, fără îndeplinirea vreunei
formalităţi;
- caracterul irevocabil – emitentul nu are posibilitatea de a
retrage unilateral garanţia înainte de expirarea termenului de valabilitate
a scrisorii de garanţie.
3. Efectele scrisorii de garanţie
Efectele scrisorii de garanţie sunt următoarele:
- obligaţia emitentului de a executa plata sumei de bani
datorate la simpla cerere a beneficiarului;
- dreptul de regres împotriva ordonatorului;
- dreptul de regres al ordonatorului împotriva beneficiarului
care a executat abuziv scrisoarea de garanţie primind o plată
nedatorată;
- dreptul de regres al ordonatorului împotriva emitentului se
naşte atunci când emitentul a plătit în mod abuziv, deşi, cererea de
executare a beneficiarului era tardivă şi emitentul a procedat la
debitarea contului ordonatorului;
4. Stingerea scrisorii de garanţie
Scrisoarea de garanţie se stinge:
- pe cale principală prin mijloacele de stingere a obligaţiilor
civile;
- prin împlinirea termenului de valabilitate;
- formularea de către beneficiar a unei cereri abuzive sau
vădit frauduloase de executare de către beneficiar;

26
 b. Scrisoarea de confort
1. Noţiune: Scrisoarea de confort este acel angajament
irevocabil şi autonom prin care emitentul îşi asumă o obligaţie de a
face sau a nu face, în scopul susţinerii unei alte alte persoane,
denumită debitor, în vederea executării obligaţiilor acesteia faţă de
creditorul său ( art. 2322 din Codul civil).
2. Caractere juridice
Scrisoarea de confort are următoarele caractere juridice:
- caracterul convenţional – scrisoarea de confort este un
contract unilateral în care emitentul are calitatea de debitor al
obligaţiei de a face sau a nu face, iar beneficiarul are calitatea de
creditor;
- caracterul autonom – rezultă din faptul că emitentul nu se
obligă la să execute obligaţia debitorului principal, ci se obligă să
execute o prestaţie de a face sau a nu face determinată;
- caracterul irevocabil – rezultă din conţinutul dispoziţiilor
legale şi semnifică faptul că emitentul nu are posibilitatea de a
retrage unilateral angajamentul dat creditorului;
3. Efectele scrisorii de confort
Scrisoarea de confort produce următoarele efecte:
- obligaţia emitentului la plata daunelor-interese când nu şi-
a executat obligaţia asumată faţă de creditor şi debitorul obligaţie
principale nu a executat obligaţia asumată faţă de creditor;
- dreptul de regres al emitentului care se exercită împotriva
debitorului care nu şi-a executat obligaţia asumată şi se poate
întemeia pe gestiunea de afaceri sau pe contractul dintre el şi
debitor;
4. Stingerea scrisorii de confort
Stingerea scrisorii de confort are loc numai pe cale
principală datorită caracterului autonom, prin mijloacele dec
stingere a oricărei obligaţii.

13. 4. Garanţiile reale

Garanţii reale sunt dreptul de gaj special şi ipoteca. Ele sunt

drepturi constituite asupra unor bunuri determinate mobile şi
imobile ale debitorului sau ale unui terţ şi conferă creditorului
garantat anumite drepturi.
13. 4. 1. Privilegiile
1.Privilegiul reprezintă dreptul unui creditor de a fi plătit cu
prioritate în raport cu alţi creditori, datorită calităţii creanţei sale.
Privilegiile sunt cauze de preferinţă acordate de lege unor
creditori în considerarea creanţei lor.

27
 Privilegiile sunt reglementate în 2333-2342 din Codul civil.
2. Caracterele juridice
- privilegiile sunt simple cauze de preferinţă, creditorul
privilegiat are dreptul de fi plătit cu prioritate în raport cu alţi creditori
- privilegiile pot rezulta numai din lege;
- privilegiile au caracter accesoriu;
3. Opozabilitatea privilegiilor
Privilegiile pot deveni opozabile terţilor fără să fie înscrierea
lor în registre de publicitate (art. 2334 din Codul civil);
De la regula de mai sus există două excepţii:
- în raport cu o ipotecă mobilară, privilegiul devine opozabil
numai dacă a fost înscris în arhiva electronică de garanţii înainte ca
ipoteca să fi devenit perfectă;
- în raport cu o ipotecă imobiliară, privilegiul devine opozabil
numai dacă a fost înscris în cartea funciară înaintea ipotecii;
4. Concursul dintre creditorii privilegiaţi, şi dintre ei şi alţi
creditori
- a. creditorul privilegiat este preferat în raport cu creditorul
chirografar;
- b. creditorii beneficiari ai unor privilegii generale asupra
tuturor mobilelor sau imobilelor, ordinea lor de preferinţă se
stabileşte conform art. 563 din Codul de procedură civilă; dacă
creanţele au același rang şi aceiaşi ordine de preferinţă , suma se
repartizează între creditori proporţional cu valoarea creanţei sale;
- dacă există concurs între creditorii beneficiari a unor
privilegii speciale, va fi preferat cel al vânzătorului pentru plata
preţului ;
5.Concursul dintre creditorii privilegiaţi şi cei beneficiari ai
altor garanţii reale
- creditorii cheltuielilor de judecată, sau ai cheltuielilor de
executare silită, pentru conservarea bunurilor ori ai altor cheltuieli
comune sunt preferaţi celor care garantate cu un drept de gaj sau
de ipotecă;
- titularii unor privilegii speciale sunt preferaţi celor care au
drept garanţii un drept de gaj sau ipotecă;
6. Stingerea privilegiilor
Privilegiile se sting pe cale accesorie prin stingerea creanţei
şi pe cale principală, indiferent de creanţa garantată, se stinge
privilegiul special prin înstrăinarea, pieirea sau transformarea
bunului care a conferit creanţei o calitate ce a justificat rangul de
preferinţă.
13. 4. 2. Ipoteca

28
 1. Ipoteca este dreptul real accesoriu care are ca obiect
bunuri imobile sau mobile ale debitorului sau ale altei persoane,
fără deposedare, care conferă creditorului ipotecar dreptul de a
urmări imobilul în stăpânirea oricui s-ar afla şi de a fi plătit cu
prioritate faţă de ceilalţi creditori din preţul acestui bun.
Ipoteca este o garanţie reală imobiliară şi mobiliară care se
constituie fără deposedarea constituitorului, dar care conferă
creditorului garantat dreptul de urmărire şi preferinţă.
Ipoteca este reglementată în art. 2343-2479 din Codul civil.
Art. 2343 din Codul civil dispune: „ipoteca este un drept real
asupra mobilelor sau imobilelor afectate executării unei obligaţii”
2. Caractere juridice:
- ipoteca este un drept real asupra unui imobil sau mobil
care conferă atributul de urmărire şi preferinţă; în virtutea acestor
prerogative creditorul ipotecar poate urmării şi valorifica bunul în mâinile
oricărei persoane se va afla (art. 2345 şi art. 2360 din Codul civil) şi de
a-şi realiza creanţa în mod prioritar în raport cu alţi creditori (art. 2345
alin 2 din Codul civil);
- dreptul real accesoriu întrucât nu are existenţă de sine
stătătoare, ci garantează o obligaţie civilă, garantează un drept de
creanţă care are caracter principal şi de aceea transmiterea dreptului
garantat face să se transmită şi ipoteca;
În literatura de specialitate s-au purtat discuţii dacă ipoteca
poate sau nu poate fi transmisă separat de dreptul de creanţă pe care-l
garantează. S-au formulat mai multe opinii. Opinia majoritară este
favorabilă transmiterii şi se concretizează prin cesiunea ipotecii sau
renunţare la ipotecă.
- ipoteca este indivizibilă fiindcă imobilul sau mobilul este
afectat în întregime pentru garantarea creanţei, indiferent că acesta
are o valoare inferioară sau dacă creanţa a fost stinsă parţial sau a fost
divizată; ipoteca prin natura ei este indivizibilă indiferent de divizibilitatea
creanţei;
3. Bunuri care pot fi ipotecate
Din conţinutul dispoziţiilor legale care reglementează ipoteca
rezultă că se poate constitui asupra oricărui bun mobil sau imobil. Se
poate constitui ipotecă şi asupra unui mobil accesoriu al unui imobil.
Poate constitui obiect al ipotecii şi drepturile de creanţă cu excepţia celor
intuitu persone. Pot constitui obiect al ipotecii universalităţi de bunuri,
bunuri determinate sau determinabile, corporale sau incorporale cum
sunt creanţele.
Nu pot constitui obiect al dreptului de ipotecă bunurile
inalienabile sau insesizabile.
4. Întinderea ipotecii

29
 În principiu ipoteca se întinde asupra unui anumit bun sau
universalităţi de bunuri în totalitatea lor.
Pot exista situaţii în care ipoteca să se extindă chiar şi asupra
unor bunuri, altele decât cele pentru care ea s-a înfiinţat.
Extinderea ipotecii poate opera în următoarele cazuri:
- extinderea ipotecii nudei proprietăţi în cazul când s-a stins
dezmembrământul ce grefa asupra bunului;
- extinderea ipotecii prin accesiune;
- extinderea ipotecii asupra produselor;
În unele situaţii prevăzute de lege ipoteca încetează să mai
grefeze un bun atunci când se strămută si se va exercita asupra altui
bun:
- dacă bunul grevat a fost deteriorat sau a pierit,
indemnizaţia de asigurare sau suma ce va fi primită ca despăgubire
va fi afectată plăţii cu prioritate a creanţei ipotecare;
- ipoteca grevată asupra unei cote părţi dintr-o
coproprietate, în urma partajării sau a altui act translativ de
drepturi, constituitorul păstrează vreun drept asupra unei părţi din
bun ipoteca este strămută asupra acelei părţi;
5. Felurile ipotecii
a. După cum se constituie asupra unui bun sau universalităţi
de bunuri, ipotecile pot fi: generale şi speciale.
b. După cum bunurile asupra cărora se constituie sunt mobile
sau imobile ipotecile pot fi: mobiliare şi imobiliare.
c. După izvorul lor ipotecile pot fi: convenţionale şi legale.

6. Ipoteca convenţională
Ipoteca convenţională se constituie prin contractul încheiat
între creditor şi constituitor.
Pentru a produce efecte se impune ca să fie întrunite
următoarele condiţii de fond şi formă
1. Condiţii de fond:
a. Condiţii care vizează persoana creditorului şi cea a
constituitorului:
- identificarea celor două subiecte (art. 2372 din Codul
civil)sub sancţiunea nulităţii absolute;
- constituitorul să aibă capacitate deplină de exerciţiu;
b. Condiţii care vizează creanţa garantată:
- contractul de ipotecă trebuie să conţină elemente
suficiente pentru a se determina în mod rezonabil suma pentru care
este constituită ipoteca, cauza obligaţiei garantate, faptul generator,
actul juridic sau faptul juridic în sens restrâns (art. 2372 din Codul
civil);

30
 c. Condiţii care privesc bunul ipotecat:
- relaţii privind dreptul constituitorului dacă este afectat de
o condiţie rezolutorie sau un drept anulabil;
- dacă ipoteca vizează un bun viitor sau un bun al altuia,
ipoteca va produce efecte numai în momentul intrării bunului în
patrimoniul constituitorului;
2. Condiţii de formă:
Contractul de ipotecă este un contract solemn fiind supus
respectării anumitor cerinţe de formă sub sancţiunea nulităţii absolute:
- dacă ipoteca este imobiliară contractul se încheie valabil
în formă autentică;
- dacă ipoteca este mobiliară contractul se încheie valabil
sub forma înscrisului autentic sau înscris sub semnătură privată;
De la regulile de mai sus există două excepţii:
- dacă ipoteca se referă la instrumente financiare, ea se
constituie în mod valabil potrivit regulilor pieţei pe care acestea se
tranzacţionează;
- dacă se referă la acţiuni sau părţi sociale ale unei societăţi
comerciale, ea se constituie în conformitate cu dispoziţiile legii
speciale care reglementează funcţionarea respectivei entităţi juridice;

7. Ipoteca legală
Ipoteca legală se naşte prin efectul legii şi este întâlnită în
materie imobiliară.
Cazuri de ipotecă legală:
Cazuri prevăzute de art. 2386 din Codul civil:
- ipoteca vânzătorului asupra bunului vândut pentru plata
preţului;
- ipoteca promitentului achizitor pentru neexecutarea
promisiunii de a contracta având ca obiect un imobil înscris în
cartea funciară, pentru restituirea sumelor plătite în contul acestuia;
- ipoteca celui care a împrumutat o sumă de bani pentru
dobândirea unui imobil, pentru garantarea împrumutului dobândit;
- ipoteca celui care a înstrăinat un imobil în schimbul
întreţinerii, asupra imobilului pentru plata rentei în bani
corespunzătoare a întreţinerii neexecutate;
- ipoteca coproprietarilor pentru plata sultelor sau a
preţului datorat de coproprietarul adjudecatar al imobilului ori
pentru garantarea creanţei rezultând din evicţiune asupra imobilelor
ce au revenit coproprietarului ţinut de o asemenea obligaţie;
- ipoteca arhitecţilor şi antreprenorilor care au convenit
cu proprietarul să edifice, să construiască sau să repare un imobil,
asupra imobilului pentru garantarea sumelor datorate;

31
 - ipoteca legatarilor cu titlu particular, asupra imobilelor
din moştenire cuvenite celui obligat la executarea legatului, pentru
plata acestuia;
Alte cazuri de ipoteci prevăzute de lege:
- ipoteca autorului de bună-credinţă asupra imobilului
pentru plata indemnizaţiei datorate de proprietarul care invocă
accesiunea (art. 591 din Codul civil);
- ipoteca proprietarului iniţial asupra imobilului pentru
plata preţului acestuia de către autorul lucrării (art. 592 din Codul
civil);
- ipoteca uzufructuarului asupra imobilului grevat (art.
747 din Codul civil);
- ipoteca gerantului asupra imobilului geratului pentru
restituirea cheltuielilor efectuate (art. 1337 din Codul civil);
- ipoteca antreprenorului asupra lucrării efectuate până
la achitarea preţului (art. 1869 din Codul civil);

8. Publicitatea ipotecii
a. Publicitatea ipotecii imobiliare
Ipoteca asupra unui bun imobil se înscrie în cartea
funciară.
Pe cale de excepţie ipoteca asupra chiriilor şi arenzilor
produse de un imobil, deşi are natură mobiliară, se înscrie în cartea
funciară.
a. Publicitatea ipotecii mobiliare
Publicitatea ipotecii imobiliare se realizează prin înscrierea
în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, dacă prin alte
dispoziţii nu se prevede altfel (art. 2413 din Codul civil).
De la această regulă există excepţii:
- publicitatea asupra conturilor deschise se realizează prin
înscriere la arhivă sau prin controlul asupra contului; controlul este
posibil când creditor este banca la care este deschis contul;
- publicitatea instrumentelor financiare se face potrivit legii
unde se tranzacţionează sau se transferă instrumentul;
- publicitatea supra unei creanţe garantate cu ipotecă se
înscrie şi în cartea funciară;
Ipoteca devine opozabilă după realizarea publicităţii ei.
9. Efectele ipotecii
Efectele generate de ipotecă între creditorul ipotecar şi
constituitorul ei sunt reglementate de Codul civil, ele prezintă anumite
particularităţi după cum ipoteca este mobilară sau imobiliară. Putem
distinge între efectele comune şi cele specifice.

32
 Efectele produse în raporturile dintre creditor, debitor şi
constituitor
a. Efecte comune ipotecilor imobiliare şi mobiliare:
- constituitorul îşi păstrează toate prerogativele conferite
de dreptul său de proprietate asupra bunului;
- creditorul garantat este îndreptăţit să obţină daune-
interese de la proprietarul bunului grefat pentru prejudiciile suferite
prin distrugerea, deteriorarea sau diminuarea valorii bunului;
b. Efecte specifice ipotecii imobiliare
- în favoarea constituitorului se consideră că operează o
clauză prin care el este îndreptăţit la posesia şi culegerea fructelor şi
veniturile bunului;
c. Efecte specifice ipotecii mobiliare
- constituitorul poate obţine printr-o solicitare scrisă o
declaraţie de la creditor referitoare la valoarea rămasă din creanţă
(art. 2397 din Codul civil);
- creditorul este obligat să comunice debitorului în termen
de 15 zile de la solicitarea acestuia scrisă o declaraţie prin care să
indice suma rămasă a fi garantată prin ipotecă (art. 2397 din Codul
civil);
- debitorul poate obţine în mod gratuit o declaraţie de la la
fiecare 6 luni privitoare la bunurile grevate şi suma rămasă (art.
2397 din Codul civil);
- creditorul are drept să inspecteze bunul ipotecat, fără să
stânjenească activitatea celui care deţine bunul (art. 2394 din Codul
civil);
- creditorul are dreptul de a-și însuşi produsele bunului în
contul datoriei (art. 2395 din Codul civil);
- dreptul la exigibilitatea anticipată a creanţei când constată
că posesorul bunului nu-l întreţine corespunzător sau în alte situaţii
care ar putea face dificilă sau imposibilă executarea ipotecii (art.
2396 din Codul civil);
- dreptul creditorului la realizarea creanţei ipotecare în
sensul de a putea percepe şi obţine capitalul, dobânzile şi celelalte
sume pe care le produce (art. 2405 din Codul civil);
- creditorul are dreptul să obţină plata integrală a creanţei
chiar dacă valoarea ei este superioară celei ipotecare (art. 2408 din
Codul civil);
- creditorul ipotecar are dreptul să încuviinţeze
constituitorului să perceapă el la scadenţă capitalul și celelalte
sume cuvenite în temeiul creanţei ipotecate (art. 2406 din Codul civil);

33
 - creditorul şi constituitorul sunt îndreptăţiţi să introducă
acţiuni împotriva debitorului creanţei ipotecate;
- creditorul are obligaţia de a-l înştiinţa pe constituitor
despre împrejurarea că debitorul nu-şi execută creanţa şi de a-l
acţiona în justiţie;
Efectele în raporturile dintre creditorul ipotecar şi terţul
dobânditor la bunului:
Problema se poate pune atunci când constituitorul a înstrăinat
bunul şi debitorul nu execută obligaţia. În această ipoteză terţul
dobânditor are două alternative:
- achită el însuşi creanţa şi păstrează bunul; el are un drept
de regres împotriva constituitorului;
- nu achită creanţa şi bunul este urmărit silit de creditorul
ipotecar;
Efectele între raporturile cu alţi creditori
Problema se poate pune atunci când asupra aceluiaşi bun s-
au stabilit mai multe ipoteci sau când creditorul ipotecar vine în
concurs cu un creditor chirografar. Situaţiile amintite sunt guvernate de
următoarele reguli:
- cel care a înscris mai întâi ipoteca are rang preferenţial în
raport cu cel care a înscris-o ulterior;
- creditorul ipotecar are rang preferenţial superior
creditorului chirografar;
De la aceste reguli există următoarea excepţie:
- dacă ipoteca are rang preferenţial stabilit printr-o dispoziţie
legală, indiferent de rangul ei, este preferată la executare.
10. Transmiterea ipotecii
Transmiterea ipotecii se poate face pe cale accesorie sau
pe cale principală
a. Transmiterea ipotecii pe ale accesorie se realizează prin
transmiterea creanţei care se face cu garanţia constituită după
regula accesorium sequitur principale.
b. Transmiterea pe cale principală se poate face prin
cesiunea ipotecii însăşi sau cesiunea rangului ipotecii.
Cesiunea rangului ipotecii reprezintă operaţiunea juridică
prin care doi creditori ipotecari ai aceluiaşi debitor stabilesc prin
voinţă comună schimbarea rangului ipotecilor lor.
Cesiunea dreptului de ipotecă este operaţiunea juridică prin
care un creditor ipotecar cedează unui creditor chirografar, ambii fiind
creditorii aceluiaşi debitor, ipoteca sa în favoarea celuilalt.
11. Stingerea ipotecii
Stingerea ipotecii poate avea loc pe cale accesorie şi pe cale
accesorie principală.

34
 Stingerea ipotecii pe cale accesorie are loc atunci când se
stinge obligaţia principală.
Stingerea ipotecii pe cale principală are loc atunci când
creditorul devine dobânditorul bunului, în urma confuziunii când
creditorul devine şi proprietarul bunului.
12. Executarea ipotecii
Dacă debitorul nu execută obligaţia garantată se poate urmării
silit bunul ipotecat. Pentru declanşarea procedurii silite trebuie
îndeplinite următoarele condiţii.
- creanţa să fie certă, lichidă şi exigibilă;
- creditorul să fie în posesia unui titlu executoriu;
Executarea ipotecii diferă după cum se poartă asupra unui
bun imobil sau mobil. Codul civil reglementează executarea silită a
bunurilor mobile şi imobile.

13. 4. 3. Gajul special

1. Gajul este o garanţie o garanţie care se constituie prin
deposedarea debitorului de bunul grevat, conferind creditorului un
drept de urmărire cât şi un drept de preferinţă.
Gajul este reglementat în art. 2480-2494 din Codul civil.
2. Caracterul juridic ale gajului:
- gajul este o garanţie reală ce conferă titularului său un drept
de preferinţă şi de urmărire;
- gajul este o garanţie mobiliară întrucât are ca obiect un bun
mobil (art. 2480 din Codul civil);
- gajul este o garanţie convenţională întrucât se naşte numai
pe cale convenţională; contractul de gaj este un contract real (art. 2481
din Codul civil); contractul de gaj se încheie în formă scrisă.
- gajul este o garanţie accesorie pentru că se constituie
pentru garantarea executării unei obligaţii;
- gajul este o garanţie indivizibilă în sensul să indiferent de
valoarea creanţei bunul gajat este afectat în întregime garantării
acesteia;
3. Publicitatea gajului
Publicitatea gajului se poate realiza prin:
- deposedarea debitorului (art. 2482 din Codul civil);
- deţinerea bunului se către creditor trebuie să fie publică şi
neechivocă. Cu acordul creditorului posesia bunului se poate exercitată
şi de un terţ, dar detenţia nu asigură opozabilitatea decât dacă când s-a
primit înscrisul constatator al gajului.
- remiterea sau andosarea titlului, dacă gajul poartă asupra
unor titluri negociabile(art. 2482 din Codul civil);
- înscrierea gajului la arhiva electronică .E.G.M.),

35
 4. Efectele gajului
Din contractul de gaj se nasc drepturi şi obligaţii în favoarea
creditorului gajist:
a. drepturile creditorului:
- dreptul de retenţie a bunului gajat în conformitate cu care
debitorul nu poate solicita restituirea lui până la executarea obligaţiei
garantate;
- dreptul de urmărire a bunului; acţiunea creditorului gajist
este reală şi petitorie putând fi îndreptată împotriva oricărei persoane
care deţine bunul; pe cale de excepţie restituirea nu poate fi pretinsă
când bunul a fost preluat de un creditor ipotecar de rang superior
sau când preluarea intervine în cazul procedurii executării silite sau
când terţul invocă dobândirea dreptului de proprietate ca efect al
posesiei de bună-credinţă;
- dreptul de preferinţă conform căruia creditorul gajist
poate fi plătit cu prioritate faţă de alţi creditori din preţul obţinut din
valorificarea bunului gajat;
b. obligaţiile creditorului gajist:
- obligaţia de conservare a bunului gajat;
- obligaţia de a nu folosi bunul şi de a nu-şi însuşi fructele
lui;
- obligaţia de a restitui bunul gajat la achitarea datoriei;
5. Stingerea gajului
Stingerea gajului se poate face:
- pe cale accesorie – ca urmare a stingerii obligaţiei principale;
gajul va mai exista când debitorul a făcut alte datorii;
- pe cale principală prin renunţarea creditorului la dreptul de
gaj prin remiterea voluntară a bunului gajat şi prin decăderea creditorului
din dreptul lui când foloseşte sau conservă bunul în mod abuziv;

13. 4. 4. Dreptul de retenţie

1. Dreptul de retenţie este un dreptul real care conferă

creditorului (care este debitor al obligaţiei de restituire sau predare a
bunului altuia) posibilitatea de a reţine acel bun în stăpânirea sa şi de
a refuza restituirea lui până când debitorul (creditor al bunului) va plăti
datoria ce s-a născut în sarcina lui în legătură cu lucrul respectiv.
Dreptul de retenţie este reglementat în general în art. 2495-
2499 din Codul civil.
Referiri la dreptul de retenţie por fi regăsite:
- art. 566 din Codul civil referitor la retenţia fructelor bunului
frugifer până la restituirea cheltuielilor făcute cu producerea şi culegerea
lor,;

36
 - art. 937 din Codul civil care recunoaşte retenţia bunului
posesorului de bună credinţă etc.
Fundamentul dreptului de retenţie îl găsim în existenţa unei
legături speciale între creanţa creditorului retentor şi bun.
2. Caracterele juridice ale dreptului de retenţie
- caracterul legal - dreptul de retenţie se naşte din lege;
- caracterul real - dreptul de retenţie este o garanţie reală; în
literatura juridică se arată că el nu este o veritabilă garanţie, dar asigură
creditorului retentor posibilitatea realizării creanţei sale;
- caracterul accesoriu – nu are o existenţă de sine stătătoare,
ci presupune un drept de creanţă pe care-l garantează;
3. Condiţiile dreptului de retenţie:
- creanţa să fie certă, lichidă şi exigibilă;
- bunul asupra căruia se invocă dreptul de retenţie să fie
proprietatea exclusivă a proprietarul - debitor fată de retentorul
bunului al unei prestaţii;
- între lucru şi creanţă să existe o legătură contractuală
(contractul de depozit) sau extracontractuală (gestiunea de
afaceri);
- bunul respectiv să fie un bun corporal, mobil sau imobil
aflat în stăpânirea retentorului;
4. Atributele şi funcţia de garanţie
- dreptul de retenţie presupune atributul creditorului retentor
de a refuza predarea bunului până la executarea obligaţiei de către
creditorului bunului;
- dreptul de retenţie are o funcţie de garanţie a creanţei
creditorului retentor;
- dreptul de retenţie este opozabil debitorului obligaţiei
garantate;
- dreptul de retenţie este indivizibil, el va subzista cât va exista
conexitatea dintre creanţa creditorului retentor şi obligaţia debitorului
obligaţiei garantate;
5. Stingerea dreptului de retenţie
Dreptul de retenţie se stinge:
- pe cale accesorie prin stingerea obligaţiei garantate
- pe cale principală dreptul de retenţie se stinge: prin pieirea
bunului asupra căruia s-a născut sau prin folosirea abuzivă a bunului de
către creditorul retentor ;

37
 CAP. XIV: DINAMICA OBLIGAŢIILOR

14.1. Aspecte introductive

Prin dinamica obligaţiilor înţelegem anumite modificări care

vizează un raport obligațional lor, fără a avea ca efect stingerea
acestuia în mod definitiv şi ireversibil.
Dinamica obligaţilor se realizează prin:
- transformarea raportului obligaţional;
- transmiterea dreptului de creanţă sau a obligaţiei
Transmiterea obligaţiilor reprezintă operaţiunea juridică prin
care dreptul de creanţă sau datoria din conţinutul raporturilor
obligaţionale se transmit de la una dintre părţi la o terţă persoană.
Transmiterea vizează subiectele raportului obligațional ca
elemente structurale ale raportului obligaţional.
a. Mijloace de transmitere a dreptului de creanţă adică a
laturii active a raportului obligaţional sunt:
- cesiunea de creanţă;
- subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei;
- preluarea datoriei, cesiunea de datorie,cesiunea de
contract;
Transformarea obligaţiilor constituie operațiunea juridică
prin care se schimbă unul ori mai multe elemente structurale ale
raporturilor juridice obligaţionale având ca obiect înlocuirea unei
obligaţii iniţiale cu o alta.
Transformarea vizează obiectul obligaţiei ca element
structural al raportului obligaţional.
Mijlocul de transformare:
- novaţia;

14. 2. Mijloace de transmitere a obligaţiilor

14. 2.1. Cesiunea de creanţă

1. Cesiune de creanţă este contractul prin care un creditor
transmite dreptul său de creanţă cu titlu oneros sau gratuit altei
persoane.
Cesiunea de creanţă este reglementă de în mod general în art.
1566-1586 din Codul civil.
Art.1566 defineşte cesiunea de creanţă: „cesiunea de creanţă
este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o
creanţă împotriva altei persoane”. Codul civil face referiri practice la

38
instituţia cesiunii de creanţă şi în alte articole: în materia contractului de
vânzare cumpărare, art. 1391-1398, art. 1402-1404.
Creditorul transmiţător se numeşte cedent. Terţul
dobânditor se numeşte cesionar. Debitorul se numeşte debitor cedat.
2. Domeniul de aplicare
Cesiunea de creanţă are natură contractuală şi în principiu se
pot cesiona orice fel de creanţe.
Nu suntem în prezenţa cesiunii de creanţă atunci când creanţa
se transmite universal sau cu titlu universal în cazul decesului persoanei
fizice prin procedura succesiunii şi în cazul persoanei juridice prin
absorbție, comasare şi divizare.
Nu pot face obiectul cesiunii de creanţă:
- creanţele care sunt declarate de lege netransmisibile
(incesibile);
- creanţele intuitu personae;
- creanţele având ca obiect altă prestaţie decât plata unei sume
de bani, dacă prin efectul transmiterii obligaţia va fi în mod substanţial
mai oneroasă;
- creanţele care au fost declarate de părţi ca fiind
netransmisibile (incesibile);
3. Funcţiile cesiunii de creanţă
În doctrină s-ac relevat că cesiune de creanţă are următoarele
funcţii:
- funcţie translativă; dreptul de creanță tranzitează de la
cedent la terțul cesionar;
- funcţie de instrument de credit; prin acest procedeu se
poate stinge o creanță veche a cedentului față de cesionar;
- funcţie de garanţie; poate constituie o garanție a cedentului
în raport cu cesionarul pentru o operațiune dintre cei doi sau o persoană
pe care o garantează cedentul;
4.Condiţii
În privința cesiunii distingem între două categorii de condiții:
condiții generale și condiții speciale
a. Condiţii generale
Cesiunea de creanţă este un contract care se încheie între
cedent şi cesionar şi în consecinţă trebuie să fie îndeplinite condiţiile
de valabilitate pentru orice contract.
Cesiunea de creanţă cu titlu oneros este un contract
consensual încheiat între cedent şi cesionar.
Cesiunea de creanţă cu titlu gratuit constituie sub aspectul
formei, o excepţie de la regulă, în sensul că pentru a fi încheiată în
mod valabil trebuie să fie întocmită în formă autentică, fiind o donaţie.
Consimţământ al debitorului cedat nu este necesar.

39
 b. Condiţii speciale:
- acceptarea cesiunii de către debitorul cedat care se poate
realiza printr-un înscris cu dată certă (art. 1578 din Codul civil)..
- notificarea scrisă a cesiunii pe suport de hârtie, în format
electronic arătându-se cu claritate identitatea cesionarului, să se indice
în mod rezonabil a creanței cedate şi să se solicite debitorului direct
plata creanţei (art. 1578 din Codul civil);
- înscrierea în arhiva electronică trebuie îndeplinită în cazul
cesiunii unei universalităţi de creanţe;
Notificarea cesiunii de creanţă produce efecte diferite:
- dacă este făcută de cedent, debitorul trebuie să execute
plata direct faţă de cesionar;
- dacă este făcută de cesionar, debitorul are dreptul să-i
ceară dovada scrisă a cesiunii, iar până la comunicarea ei poate
face plata cedentului;
Are valoare de notificare a debitorului cererea de chemare în
judecată a debitorului cedat de către cesionar.
Opozabilitate cesiunii faţă de terţi se realizează prin
aceleaşi mijloace ca şi faţă de debitorul cedat.
Notarea în cartea funciară a cesiunii de creanţă are efect de
realizare a opozabilităţii când este expres prevăzută de lege (ex.
cesiunea veniturilor bunului imobil, art. 902 din Codul civil).
5. Efectele cesiunii de creanţă
Efectele cesiunii se produc între:
- cedent şi cesionar;
- față de terţi şi în cazul unor cesiuni succesive și faţă de alţi
terţi.
a. Efectele cesiunii între cedent şi cesionar
Cesiunea de creanţă produce următoarele efecte:
- transferul creanţei - transmiterea dreptului de creanţă de
la cedent la cesionar se realizează împreună cu toate garanţiile şi
accesoriile etc.
Dacă garanţia constituită are ca obiect un drept de gaj asupra
unui bun, cedentul nu poate transmite dreptul fără acceptul
constituitorului.
- obligaţia de garanţie – când cesiunea se face cu titlu oneros,
cedentul are o obligaţie de garanţie faţă de cesionar în sensul că
răspunde pentru existenţa şi valabilitatea actuală a creanţei (art. 1586
din Codul civil);
Garanţia nu semnifică faptul că cedentul garantează
cesionarului solvabilitatea debitorului cedat.
a. Efectele cesiunii de creanţă faţă de terţi

40
 Cesiunea de creanţă este opozabilă debitorului cedat din
momentul acceptării sau comunicării.
Până la comunicare sau acceptare debitorul poate efectua în
mod valabil plata cedentului care are efect liberator.
După comunicarea sau acceptarea cesiunii de creanţă se
produc următoarele efecte:
- debitorul trebuie să facă plata direct cesionarului pentru a
se libera de datorie.
- debitorul poate invoca faţă de cesionar toate apărările pe
care le putea opune cedentului;
- debitorul poate invoca plata făcută unui creditor aparent;
- debitorul care a acceptat cesiunea prin înscris cu dată
certă nu mai poate opune cesionarului compensaţia ca mijloc de
stingere a obligaţiei pe care ar fi putut să o opună cedentului;
c. Efectele cesiunilor succesive:
- dacă s-au făcut mai multe cesiuni ale aceleiaşi creanţe,
cesionarul care a notificat-o primul va dobândi creanța;
- în raporturile dintre cesionarii succesivi ai aceleiaşi creanţe
este preferat cel care şi-a înscris mai întâi cesiunea în arhivă;
- creditorii cedentului până la notificare sau acceptare sunt
terţi faţă de cesiune;
14.2.2. Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata
creanţei
1. Subrogarea constă în înlocuirea creditorului într-un
raport obligaţional (creditor iniţial) cu o altă persoană care plătind
datoria pe care o avea debitorul, devine creditorul acestuia (se mai
numește subrogat, solvens sau creditor prin subrogaţie) dobândind toate
drepturile creditorului plătit.
Subrogaţia este reglementată în art. 1593-1598 din Codul
civil.
Plata prin subrogaţie are un rol practic considerabil pentru că
presupune:
- este o modalitate de plată a unei obligaţii;
- este un mijloc de transmitere a unei obligaţii.
- produce modificarea subiectelor creditorului iniţial (subiectul
activ) i se substituie acela care-i plăteşte creanţa.
Avantajele subrogaţiei în drepturile creditorului:
- cel subrogat beneficiază de toate garanţiile şi accesoriile
creanţei;
- debitorul beneficiază de o prelungire a termenului de plată.
Subrogaţia poate fi :
- convenţională;
- legală;

41
 2. Subrogaţia convenţională
a. Subrogația convenţională rezultă din voinţa părţilor, când
un terţ plăteşte creanţa în temeiul contractului dintre el şi creditorul
plătit ori dintre el şi debitorul obligat.
Subrogaţia convenţională presupune două forme:
- subrogaţia consimţită de creditor – rezultă din convenţia
terţ – creditor, nu este necesar acceptul debitorului (art. 1594 din Codul
civil).
- subrogaţia consimţită de debitor – rezultă din convenţia
dintre debitor şi terţ (art. 1595 din Codul civil)
b. Subrogaţia consimţită de creditor operează ca o cesiune
oneroasă de creanţă şi rezultă din convenţia dintre terţul plătitor şi
creditorul plătit. Operaţia juridică trebuie să fie concomitentă cu plata,
respectiv să se prevadă expres în chitanţa de plată eliberată de
creditorul plătit.
Înscrisul (chitanţa) doveditor trebuie să aibă dată certă ca să
poată fi opozabil terţilor.
c. Subrogaţia consimţită de debitor
Subrogaţia consimţită de debitor rezultă din convenţia
încheiată de debitor cu terţul plătitor şi trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii
- actul de împrumut şi chitanţa de plată să îmbrace forma
actului cu dată certă;
- actul de împrumut – trebuie să se stipuleze expres că suma
s-a împrumutat pentru plata datoriei faţă de creditor.
- în chitanţa de plată să se menționeze că terţul
împrumutător devine noul creditor al debitorului
3. Subrogaţia legală
a. Subrogaţia legală rezultă din dispoziţiile legii fără a fi
necesar consimţământul creditorului ori debitorului şi operează de plin
drept.
Subrogaţia legală operează de plin drept (prin efectul legii)
când:
- în interesul celui care, fiind el însuşi creditor al debitorului,
plăteşte pe un alt creditor al acestuia care are un drept de preferinţă,
se substituie în drepturile acestuia.
- în interesul celui care dobândind un imobil care face
obiectul unei garanţii, plăteşte pe titularul creanţei pentru a preveni
urmărirea bunului;
- în interesul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale
datoriile moştenirii;
- subrogaţia care se realizează asigurărilor, dacă riscul
asigurat s-a produs;

42
 - fideiusorul plăteşte creanţa pentru a preveni urmărirea
sa;
4. Efectele subrogaţiei
Efectele subrogaţiei indiferent de natura ei sun următoarele:
- subrogatul ia locul celui plătit şi poate exercita toate drepturile
şi acţiunile acestuia;
- beneficiază de toate garanţiile care însoţesc creanţa;
- subrogatul care a plătit are şi o acţiune proprie împotriva
debitorului izvorâtă din mandat, gestiune de afaceri, sau îmbogăţire fără
justă cauză prin care poate obţine după caz nu numai ceea ce plătit
creditorului iniţial, dar şi alte cheltuieli sau daune generate de efectuarea
plăţii.
5. Efectele subrogaţiei parţiale
Când plata a fost făcută parţial şi drepturile terţului plătitor
vor fi proporţionale cu valoarea creanţei stinse. Din această situaţie
rezultă următoarele consecinţe:
- când creditorul iniţial era titularul unei garanţii, el are
prioritate în realizarea creanţe pentru dobândirea integrală a plăţii;
- dacă creditor iniţial s-a obligat faţă de noul creditor să
garanteze suma pentru care a operat subrogaţia, atunci subrogatul
este preferat creditorului iniţial la executarea silită a garanţiei;
14.2.3. Preluarea datorie
Noul Cod civil prevede transmiterea datoriei pe care o
denumeşte preluarea datoriei. În reglementarea anterioară s-au
identificat unele dispoziţii legale care reglementau cesiunea de datorie,
însă în mod limitativ. Cu referire la transmiterea laturii pasive a raportului
obligaţional noile dispoziţii o denumesc „preluarea datoriei” şi jalonează
cadrul juridic mai amplu al acestei instituţii.
1. Preluarea datoriei este operaţiunea juridică prin care
datoria unui debitor (debitor iniţial, cedentul datoriei) este preluată
de un terţ (debitorul nou, cesionarul datoriei) care va fi obligat
împreună cu debitorul iniţial sau singur, liberându-l pe primul de
datorie, faţă de creditorul raportului obligaţional iniţial (creditorul
cedat).
2. Preluarea datoriei este reglementată în art.1599- 1608 din
Codul civil. Definirea noţiunii o găsim în art. 1599 din Codul civil care
dispune: „obligaţia de plăti o sumă de bani ori de a executa o altă
prestaţie poate fi transmisă de debitor unei alte persoane:
a) fie printr-un contract încheiat între debitorul iniţial şi noul
debitor sub rezerva dispoziţiilor art. 1601 Cod civil;(n.m dacă noul
debitor este insolvabil, debitorul iniţial nu va fi liberat de obligaţie)
b) fie printr-un contract încheiat de creditor şi debitor, prin
care acesta din urmă îşi asumă obligaţia”

43
 Preluarea datorie prezintă următoarele particularităţi:
- existenţa unei datorii vechi care se transmite debitorului
cesionar cu toate accesoriile şi garanţiile;
- debitorul cesionar poate să rămână singur îndatorat
creditorului, ar debitorul este liberat de datorie;
- transmiterea datoriei se poate realiza prin acordul de voinţă
dintre cedent şi cesionar fără consimţământul creditorului;
3. Modalităţi directe de preluare a datoriei
Preluarea de datorie se poate realiza prin :
- contractul încheiat între debitorul iniţial şi noul debitor;
- contractul încheiat între creditor şi noul debitor:
a. Preluarea datoriei prin contractul încheiat între debitorul
iniţial (debitor cedent) şi noul debitor (debitor cesionar) are o dublă
semnificaţie în funcţie de cum analizezi problematica, o
transmiterea a datorie, dar şi o transformarea obligaţiei
reprezentând o cesiune de datorie.
Creditorul cedat este un terţ faţă de contractul încheiat de
debitorul iniţial şi noul debitor de aceea se impune ca operaţiunea
juridică intervenită între cei doi debitori să fie comunicată pentru a
fi opozabilă (art. 1605 din Codul civil).
Comunicarea poate fi făcută de debitorul cedat sau de
debitorul cesionar. În vederea acceptării preluării datoriei, cel care a
făcut comunicarea stabileşte un termen rezonabil pentru ca creditorul să
comunice acceptarea, iar dacă a fost făcută de ambii debitori, creditorul
se poate prevala de termenul cel mai lung de comunicare a acceptului.
Dacă termenul a expirat şi creditorul nu şi-a exprimat acceptul, atunci
preluarea se consideră refuzată (art. 1607 din Codul civil).
Până la acceptarea cesiunii de către creditor nu se poate
obţine executarea obligaţiei de la noul debitor. Totuşi dacă creditorul
faţă de care a fost comunicată cesiunea de datorie nu a comunicat
acceptul sau a refuzat-o debitorul cesionar poate executa obligaţia
liberându-l pe debitorul cedent (art. 1608 din Codul civil).
După acceptarea cesiunii de datorie, creditorul îl liberează
pe debitorul iniţial cu excepţia cazului când acesta este insolvabil,
când nu-l mai liberează (art. 1601 din Codul civil). El se poate prevala
de toate drepturile care le avea faţă de debitorul cedent.
b. Preluarea de datorie realizată prin contract încheiat între
creditor şi noul debitor presupune ca acesta din urmă să execute
toate obligaţiile ce-i reveneau debitorului cedent.
După încheierea contratului de preluare a datoriei nu este
necesară efectuarea vreunei formalităţi. Transmiterea operează cu toate
garanţiile şi accesoriile mai puţin cele consimţite de terţi.

44
 c. Ineficacitatea preluării de datorie operează când este
desfiinţat contractul translativ pentru orice cauză de desfiinţare. În
această ipoteză reînvie toate drepturile şi obligaţiile anterioare între
creditor şi debitor, sub rezerva drepturilor dobândite de terţii de bună
credinţă (art. 1604 din Codul civil).
d. Procedee prin care se poate realiza indirect preluarea de
datorie sunt mijloace prin care se preia datoria de către un nou
debitor.
Singurul mijloc de preluare a datorie în mod indirect este
stipulaţia pentru altul când stipulantul este debitor al terţului
beneficiar şi prin contractul dintre el şi promitent se statuează ca
acesta din urmă să execute obligaţia faţă de terţul beneficiar
creditorul său dintr-un alt raport obligaţional.
e. Preluarea de datorie ca accesoriu a transmiterii unui bun
sau cesiunii unui contract operează atunci când este dobândit un bun
asupra căruia grevează o obligaţie şi estre prevăzută expres de lege.
Dobânditorul bunului grevat de un contract de locaţiune încheiat
anterior, trebuie să respecte locaţiunea. Petru el, locaţiunea asupra
bunului se prezintă ca o preluare a datorie, ca accesoriu al bunului
dobândit (art. 1822 din Codul civil).
Dobânditorul unui bun asigurat trebuie să respecte contractul de
asigurare încheiat între fostul proprietar al bunului şi asigurător. Din
perspectiva dobânditorului asigurarea bunului constituie o preluare de
datorie.
Dobânditorul unui bun asupra căruia grevează o obligaţie
propter rem, pentru el reprezintă o preluare de datorie (obligaţia celor
care au dobândit terenuri agricole de la cei care şi-au reconstituit dreptul
de proprietate conform Legii 18/1991 sunt obligaţie să le cultive şi să ia
toate măsurile pentru prevenirea degradării solului).
14.2.4. Cesiunea de contract
1. Prin cesiune de contract se înţelege o cesiune globală a
poziţiei contractuale pe care o parte o are într-un contract în
manieră independentă de cesiunea individuală a conţinutului
contractului.
Caracterul acestei operaţiuni a fost şi este viu disputată în
literatura juridică de specialitate.
În Codul civil ea este configurată în art. 1315-1320. Art. 1315
din Codul civil dispune: „o parte poate să îşi substituie un terţ în
raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestaţiile nu au fost
încă executate integral, iar cealaltă parte consimte la aceasta”
Din analiza textului de lege rezultă că poate opera cu privire la
orice contract, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege şi este
condiţionată de acceptul cocontractantului.

45
 Cesiunea de contract reprezintă contractul (contract de
cesiune) încheiat între o parte (contractant cedent) şi un terţ (contractant
cesionar) prin care se convine la transmiterea drepturilor şi obligaţiilor,
cât şi la eliberarea contractantului (contractant cedent) urmând ca
efectele contractului să se producă între contractantul cesionar şi
contractantul cedat.
Pentru a produce efecte se impune ca contractantul cedent,
contractantul cesionar şi contractantul cedat să existe un acord de
voinţă, convenţia fiind tripartită.
2. Condiţii de valabilitate sunt cele de fond și formă pentru orice
contract.
Condiţii de fond sunt cele referitoare la capacitatea părţilor,
consimţământ, cauză licită şi morală, obiect determinat/determinabil şi
licit (art. 1179).
Contractul se încheie valabil prin simplu acord tripartit de
voinţă, iar dacă contractul iniţial era valabil încheiat prin respectarea
anumitor formalităţi cum ar fi forma autentică şi contractul de cesiune de
contract se încheie în acelaşi fel.
Pentru a produce efecte se cere să fie îndeplinită o condiţie
specială, obligaţiile generate de contract să nu fi fost integral executate.
3. Efectele cesiunii de contract
În funcţie de caracterul complet sau parţial al cesiunii, drepturile
şi obligaţiile se transmit contractantului cesionar.
Contractantul cedent este liberat, locul său în cadrul raportului
obligaţional fiind luat de cesionar. Contractantul cedat va avea aceleaşi
drepturi şi obligaţii ca şi în cadrul contractului iniţial.
În privinţa terţilor efectele cunosc anumite nuanţări:
- creditorii cedentului şi cesionarului pot ataca contratul de
cesiune;
- terţii care au constituit garanţii în favoarea cedatului acestea
se vor menţine;
- terţii care au constituit garanţii în favoarea cedentului, în lipsa
acordului lor expres acesta se vor stinge;
4. Cesiunea legală de contract
Cesiunea legală de contract este cea prevăzută:
- în materia locaţiunii (art. 1811 din Codul civil);
- în materia contractului de asigurare (art. 2220 din Codul
civil);
- în ipoteza exercitării dreptului de preemţiune de către
preemptor când devine proprietarul bunului în urma căruia se
desființează contractul dintre vânzător şi terţ (art. 1733 din Codul civil).

46
 14.3. Novaţia mijloc de transformare a obligaţiilor

1. Novaţia este operaţiunea juridică contractuală prin care

părţile sting o obligație veche şi o înlocuiesc cu o obligație nouă.
Stingerea obligaţiei vechi şi naşterea celei noi au loc
concomitent, altfel spus obligaţia existentă se transformă într-o
nouă obligaţie.
2. Felurile novaţiei
Novaţia poate fi:
- obiectivă: se realizează când se schimbă obiectul sau
cauza obligaţiei vechi (art. 1609 alin1 din Codul civil);(ex. nu mai vreau
să cumpăr imobilul, ci să-l închiriez, sau nu mai percep împrumutul
acordat pentru că doresc să-i donez suma împrumutatului);
- subiectivă: se realizează prin schimbarea debitorului sau
creditorului; schimbarea debitorului intervine când o terţă persoană
plăteşte datoria fără acceptul debitorului iniţial; schimbarea creditorului
intervine prin substituirea creditorului iniţial cu un altul, operaţiuni prin
care debitorul va fi liberat faţă de creditorul iniţial (art. 1609 alin 2,3, din
Codul civil).
3. Condiţiile novaţiei
Pentru valabilitatea novaţiei trebuie îndeplinite toate
condiţiile de valabilitate pentru orice contract precum şi condiţii
speciale
Condiţiile speciale ce trebuie întrunite sunt:
- să existe o obligaţie valabilă care urmează ca prin voinţa
părţilor să se stingă;
- obligaţia nouă valabilă să se nască din voinţa bilaterală;
- obligaţia nouă trebuie să conţină unul sau mai multe
elemente de noutate; elementul nou poate viza obiectul prestaţiei,
subiectele sau cauza; elementul nou se numeşte novi aliquid;
Schimbarea obiectului semnifică să se execute o altă
prestaţie (plata în bani –se substituie prin executarea în muncă)
Schimbarea cauzei intervine când părţile se înţeleg ca
prestaţia datorată de debitor să aibă o altă cauză decât aceea a
obligaţiei iniţiale (ex. părţile unui contract de vânzare-cumpărare se
înţeleg ca suma datorată de cumpărător cu titlu de preţ să rămână la
acesta înăuntrul unui termen, pentru a fi plătită creditorului cu titlu de
împrumut);
Schimbarea creditorului intervine atunci când creditorul şi
debitorul în contractul de vânzare-cumpărare se înţelege că preţul
să fie achitat unei alte persoane.

47
 Schimbarea debitorului intervine atunci când părţile se
înţeleg că plata să fie făcută de o altă persoană care la rândul ei este
debitorul său – se aseamănă cesiunea de datorie.
- să existe intenţia de a nova (animus novandi) care rezultă din
conţinutul contractului;
11.3.4. Efectele novaţiei
Efectele novaţiei semnifică:
- stingerea obligaţiei vechi împreună cu toate garanţiile care
o însoţeau;
- se naşte o obligaţie nouă printr-un nou acord de voinţă cu
toate consecinţele care le presupune: debitorul nu mai poate opune
creditorului apărările pe care le putea opune anterior intervenţiei novaţiei.

CAP. XV. STINGEREA OBLIGAŢIILOR

15.1. Noțiunea de stingere a obligațiilor, clasificarea

mijloacelor de stingere a obligațiilor

15.1.1. Noțiunea de stingere a obligațiilor

Stingerea obligaţiilor, în principiu, semnifică atingerea
scopurilor pentru care au fost născute raporturile obligaţionale.
Raporturile obligaţionale se nasc, evoluează şi se sting cu
scopul de a asigura dinamica circuitului civil.
Regula stingerii obligaţiilor presupune executarea lor în natură.
În caz de neexecutare, obligaţiile se realizează prin:
- executarea silită;
- prin plata de daune-interese ( executarea prin echivalent;
- constrângerea la executarea în natură;
- plata daunelor cominatorii sau în cazul executării cu întârziere
prin plata de daune moratorii.
Mijloace de stingere a obligaţiilor sunt reglementate de lege:
- plată;
- remiterea voluntară de datorie;
- compensaţie;
- confuziunea;
- imposibilitatea fortuită de executare;
- prescripţia extinctivă;

48
 15.1.2. Clasificarea mijloacelor de stingere a obligaţiilor
a. După rolul voinţei părţilor:
- mijloace voluntare de stingere: remiterea de datorie,
executarea voluntară, compensaţia convenţională;
- mijloace silite de stingere a obligaţiilor: imposibilitatea
fortuită de executare, compensaţia legală şi judiciară şi confuziunea.
b. După cum prin stingerea obligației a produs realizarea
creanţei:
- mijloace de stingere prin care se realizează dreptul
creditorului : executarea obligaţiilor, compensaţia, darea în plată.
- mijloace de stingere a obligaţiilor prin care nu se
realizează creanţa: remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de
executare.

15.2. Stingerea obligaţiilor prin executare

Obligaţiile oferă creditorului dreptul de a pretinde şi primi de la

debitor executarea prestaţiei, iar acesta trebuie să o execute. Prestaţiile
pot fi pozitive sau negative.
Modurile de executare a obligaţiilor sunt:
- executarea directă (în natură) a obligaţiilor se realizează prin
plată. În cazul în care debitorul refuză, creditorul poate obţine
executarea silită prin forţa de constrângere a statului.
- executarea indirectă intervine când executarea în natură nu
mai este posibilă şi nu suntem în prezenţa unei imposibilităţi fortuite de
executare, când debitorul poate cere plata de daune interese pentru
neexecutarea în sens larg a obligaţiilor;
Principiul care guvernează executarea obligaţiilor este cel al
executării în natură, iar executarea prin plata daunelor-interese are
caracter subsidiar.

15.3. Plata

1. Plata reprezintă executarea voluntară a obligaţiei şi care

are efect extinctiv al raportului obligaţional.
Plata semnifică executarea întocmai a prestaţiei asumate în
materie contractuală şi a reparaţiei în natură sau prin echivalent şi
integrală a prejudiciului cauzat victimei în materie delictuală.
Plata are două accepţiuni în sens juridic:
1. este un mijloc de executare al obligaţiilor
2. este un act juridic.
În sens larg plata este mijlocul de executare voluntară a
oricărei obligaţii. În sens restrâns, desemnează executarea obligaţiei

49
de a da o sumă de bani (este o interpretare laică a termenului fără a se
avea în vedere explicația sensului juridic al plății)..
2. Plata este reglementată în art. 1499-1515 din Codul civil, în
capitolul I, Titlul 1, din Cartea a V-a.
3. Natura juridică
În literatura juridică unii autori consideră plata un act juridic.
În această accepţie, unii autori susţin că este un act juridic bilateral care
se manifestă ca un contract, alţii apreciază că este un act juridic
unilateral.
Alţi autori consideră că plata este un fapt juridic, mijloc de
stingere a unei obligaţii.
Indiferent de calificarea ei cauza imediată a plăţii este
stingerea unei obligaţii civile.
Înclinăm să ne alăturăm autorilor care consideră plata un act
juridic care împrumută schema unui contract, presupune voinţa de a
stinge o obligaţie (animo solvendi) şi implică şi voinţa creditorului de a o
accepta, iar în ipoteza contrară posibilitatea debitorului de a-l constrânge
să o primească (a se vedea L. Pop, I. F. Popa, S.I. Vidu op. cit.)
3.Subiectele plăţii
a. Subiectul care poate face plata
Persoana care face plata se numeşte solvens.
Potrivit art. 1472 din Codul civil: „plata poate fi făcută de orice
persoană, chiar dacă este un terţ cu acea obligaţie”
Din conţinutul textului invocat rezultă că persoana care face
plata (solvens) are interes să o facă şi poate fi: debitorul sau un terţ.
Debitorul poate face plata personal sau printr-un reprezentant.
Terţul plătitor poate fi un fideiusor, o persoană din cele chemate
să răspundă civil pentru fapta altuia, o un terţ interesat care doreşte să
se subroge în drepturile creditorului plătit, un terț neinteresat care o
poate face în temeiul unui fapt juridic licit.
b. Subiectul care poate primi plata
Subiectul care poate primi plata se numeşte accipiens.
Poate primi plata creditorul, reprezentantul convenţional sau
legal al creditorului, persoana indicate de creditor, persoana autorizată
de instanţă (art. 1475 din Codul civil).
4. Condiţiile plăţii
a. în cazul obligaţiilor de rezultat debitorul trebuie să procure
creditorului rezultatul promis
b. în cazul obligaţiilor de a da un lucru cert debitorul trebuie
să remită bunul în starea în care se găsea la naşterea raportului
obligaţional; dacă debitorul transmite creditorului un bun care nu-i
aparţine, acesta nu este ţinut să-l restituie; dacă bunul a pierit în sensul

50
că a ieşit din circuitul civil, el va fi ţinut să cedeze creditorului toate
acţiunile ce-i reveneau în despăgubire;
c. când obiectul plăţii este strămutarea dreptului de
proprietate, debitorul are şi obligaţia complementară de a preda bunul
şi de a-l conserva până la predare;
d. când obiectul obligaţiei este de a constitui o garanţie plata
reprezintă constituirea efectivă a garanţiei în raport cu particularităţile
ei;
e. când obiectul obligaţiei este de preda bunuri generice
debitorul are dreptul să aleagă bunurile şi să remită creditorului
totdeauna bunuri de o calitate medie şi în cazul pieirii lor fortuite
debitorul este obligat să procure altele şi să le predea;
5. Indivizibilitatea plăţii
Plata este indivizibilă ( nu poate fi fracționată). În art. 1490 din
Codul civil consacră principiul indivizibilităţii plăţii: „creditorul poate refuza
să primească o executare parţială, chiar dacă prestaţia ar fi divizibilă”
Excepţii de la principiul indivizibilităţii:
- creditorul consimte ca plata să fie divizibilă;
- debitorul decedează și datoria se divide între moştenitori;
- când o parte din datorie se stinge prin compensaţie
legală;
- instanţa de judecată acordă debitorului termen rezonabil
pentru a putea face plata;
- când există doi sau mai mulţi fideiusori ai aceleiaşi datorii
şi unul dintre ei invocă beneficiul de diviziune.
6. Data plăţii
Plata trebuie făcută imediat după naşterea raportului
obligaţional sau în momentul când creanţa devine exigibilă – datoria
a ajuns la scadenţă.
Dacă obligaţia este afectată de un termen suspensiv, plata
trebuie făcută la expirarea acelui termen.
Termenul este stipulat în favoarea debitorului care poate
renunţa la beneficiul termenului şi poate face plata anticipat.
Plata prin virament se face la sediul băncii unde debitorul are
cont bancar deschis.
7. Locul plăţii
Locul plăţii este stabilit prin acordul părţilor (art. 1484 din
Codul civil).
Când părţile nu au stabilit locul plăţii, plata se face la
domiciliul debitorului fiind cherabilă.
Când plata este făcută la domiciliul creditorului, plata este
portabilă.

51
 În raport cu obiectul plăţii, locul acesteia poate fi cel rezultat
din anumite uzanţe:
- obligaţiile pecuniare se execută la domiciliul creditorului
prestaţia de a da u n bun cert se execută la locul de situare a bunului;
- plata oricăror alte obligaţii este în principiu cherabilă;
8. Cheltuielile pentru efectuarea plăţii revin ca regulă
generală debitorului. Părţile pot stabili pe cale convenţională ca să
suporte proporţional cheltuielile pentru efectuare plăţii, care se vor
împărţi între creditori şi debitorii raportului obligaţional.
9. Proba plăţii
Plata fiind un act juridic sau un fapt juridic este supusă
dreptului comun. În art. 1499 din Codul civil se dispune: „dacă prin lege
nu se prevede altfel, dovada plăţii se face prin orice mijloc de probă”.
Sarcina probei revine debitorului.
Debitorul care a executat plata are dreptul de a obţine de la
creditor o chitanţă liberatorie sau remiterea înscrisului doveditor al
creanţei, iar dacă acesta refuză, poate suspenda plata.
În scopul de a uşura sarcina probei plăţii legiuitorul a prevăzut
în art. 1501-1505 din Codul civil mai multe prezumţii:
- chitanţa care confirmă primirea plăţii principale generează
prezumţia relativă a executării şi a prestaţiilor accesorii;
- chitanţa care confirmă plata unei prestaţii periodice
generează prezumţia relativă că toate prestaţiile periodice anterioare au
fost executate;
- când creditorul a remis debitorului titlul original al creanţei
se prezumă în mod relativ că debitorul a fost eliberat prin plată;
- dacă plata s-a făcut prin virament bancar se prezumă
efectuarea plăţii dacă ordinul de paltă este semnat de debitor şi vizat
instituţia unde are credit;
- prezumţia de liberare prin plată se extinde şi aspra
debitorilor obligaţi solidar;
10. Imputaţia plăţii (art. 1506-1509 din Codul civil)
Imputaţia plăţii apare atunci când există situaţii când un
debitor are mai multe datorii, având acelaşi obiect, prestaţii de
aceeaşi natură, faţă de unul şi acelaşi creditor şi face o plată care
este insuficientă pentru a le stinge pe toate prin executare
voluntară.
Imputaţia plăţii este de două feluri: legală şi convenţională
unilaterală.
a. Imputaţia convenţională unilaterală – făcută prin acordul
părţilor. Debitorul poate face imputaţia plăţii în următoarele limite:
- să nu impună creditorului o plată fracţionată, înfrângând
principiul indivizibilităţii plăţii;

52
 - dacă unele datorii sunt scadente iar altele nu au ajuns la
scadenţă, iar termenul a fost stipulat în beneficiul creditorului, debitorul
poate face imputaţia numai asupra datoriilor scadente;
- când creanţa este producătoare de dobânzi, nu se poate
impune creditorului plata înaintea plăţii dobânzilor.
b. Imputaţia legală – atunci când imputaţia plăţii nu s-a făcut
de părţile raporturilor obligaţionale, aceasta se face de drept în
puterea legii.
Art. 1509 din Codul civil prevede regulile după care se face
imputaţia legală a plăţii şi anume:
- se consideră plătită datoria ajunsă la scadenţă;
- dacă toate datoriile sunt scadente, imputaţia se face
asupra celei mai oneroase;
- se sting prioritar datoriile pentru care creditorul are mai
puţine garanţi sau cele pentru care nu are constituite garanţii;
- dacă toate datoriile sunt scadente şi la fel de oneroase, se
va considera plătită datoria ce mai veche;
- dacă toate datoriile scadente sunt la fel de oneroase şi au
aceeaşi vechime, plata se impută proporţional asupra fiecăreia,
înfrângându-se principiul indivizibilităţii plăţii.
11. Punerea în întârziere a creditorului
Punerea în întârziere a creditorului este o instituţie nou
reglementată în Codul civil fiind prevăzută în art. 1510-1515 din Codul
civil.
a. Punerea în întârziere a creditorului semnifică operaţiunea
la care poate recurge debitorul atunci când creditorul refuză în mod
nejustificat plata oferită corespunzător de debitor sau când refuză
să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu poate
face plata (art. 1510 din Codul civil).
b. Condiţii
Condiţiile care trebuie să fie îndeplinite sunt:
- să existe o ofertă reală de plată din partea debitorului;
- creditorul să refuze neîntemeiat să accepte plata sau să
facă demersurile necesare pentru ca debitorul să facă plata;
- aducerea la cunoștința creditorului a intenţiei de a efectua
plata;
- consemnarea bunului la dispoziţia creditorului;
- oferta reală urmată de consemnaţiune;
- vânzarea publică a bunului de către debitor, cu notificarea
creditorului urmată de consemnarea sumei la dispoziţia creditorului;
c. Efectele punerii în întârziere a creditorului
Efectele punerii în întârziere a creditorului sunt graduale:

53
 - punerea în întârziere prin notificarea creditorului atrage
prezumţia de bună-credinţă şi este un mijloc de probă eficace;
- creditorul preia riscul pieirii fortuite a lucrului;
- creditorul va putea să fie obligat la repararea prejudiciului
generat de întârzierea în executarea obligaţiei şi al cheltuielilor de
conservare;
- stingerea obligaţiei debitorului;

15. 4. Executarea silită a obligaţiei

1. Executarea silită este mijlocul de a executa în natură

obligaţia, pentru a se ajunge la realizarea creanţei. Executarea silită
în natură este prevăzută în titlul V al capitolului II din Codul civil, în art.
1527-1529.
2. Condiţiile executării silite în natură:
- punerea în întârziere a debitorului; se realizează prin orice
act care să asigure comunicarea către debitor a somaţiei la executare;
- executarea silită în natură să fie posibilă;
- debitorul să nu aibă o cauză justificată de a refuza executarea;
3. Executarea silită în natură a anumitor obligaţii:
a. obligaţii care au ca obiect prestaţia de a da :
- prestaţia are ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani,
creditorul va putea să recurgă la poprirea contului financiar al
debitorului său a sumelor pe care le are de primit de la terţi;
- prestaţia de a da un bun cert se realizează potrivit normelor
de procedură civilă referitoare la predarea silită a bunurilor mobile;
- prestaţia de a da bunuri de gen se realizează prin
intermediul constrângerii potrivit normelor instituite de procedura
civilă de regulă prin executorul judecătoresc;
- în cazul predării de către debitor a unor bunuri
neconforme, cu defecte, creditorul are drept la repararea lor sau la
înlocuirea lor;
- b. executarea obligaţiei de a face:
- în principiu executarea obligaţiei de a face nu se poate
realiza în natură, dar debitorul poate fi constrâns prin mijloace
indirecte cum sunt daunele cominatorii sau amenzi cominatorii
prevăzute de art. 580 din Codul civil. Daunele/amenzile cominatorii sunt
sume de bani pentru neexecutare şi se plătesc până la executarea
prestaţiei.
De asemenea, poate fi autorizat creditorul să efectueze
prestaţia, dar pe cheltuiala debitorului.
- c. executarea prestaţiei de a nu face:

54
 - se realizează prin activitatea creditorului căruia i s-a
încuviinţat să înlăture abuzul debitorului;
4. Amenzile cominatirii
Amenzile cominatorii reprezintă măsuri speciale de
constrângere, sume de bani pe care debitorul este obligat să le
plătească şi sunt stabilite printr-o hotărâre judecătorească. Debitorul va fi
obligat să le plătească creditorului la anumite intervale de timp până la
executarea în natură a obligaţiei.

15.5. Executare obligaţiei prin echivalent

Executarea silită prin echivalent se poate realiza în privinţa

oricărei obligaţii care nu mai poate fi executată în natură.
Executare prin echivalent sau a daunelor-interese se face în
conformitate cu dispoziţiile art. 1530-1548 din Codul civil. Prin această
formă de executare se realizează răspunderea civilă contractuală şi
delictuală se repară prejudiciul suferit de una dintre părţile
cocontractante sau de victimă. Nu insistăm asupra acestei chestiuni
pentru că am analizat aceste aspecte în partea priitoare la răspunderea
contractuală și efectele răspunderii delictuale și din aceste motive nu le
mai reluăm.

15.6. Opoziţia la plată. Poprirea

15.6.1. Opoziţia la plată este intervenţia pe care o face o
persoană îndreptăţită de lege la un anumit debitor, punându-i în
vedere să nu efectueze plata, fără prezenţa sa ori fără
consimţământul său.
Instituţia este reglementată de Codul de procedură civilă şi are
drept scop conservarea unui drept care ar putea fi pus în pericol de o
executare silită. Pot face opoziţie creditorul creditorului, un alt
creditor al debitorului etc.
15.6.2. Poprirea este o opoziţie la plată care reprezintă în
acelaşi timp un mijloc de executare indirectă.
Se realizează când debitorul este creditorul unui terţ, iar
creditorul său cere terţului de a nu-l plăti pe debitor (creditor la terţului) ci
să-i achite creanţa lui. În această relaţie tripartită, creditorul se numeşte
creditor popritar, debitorul se numeşte debitor poprit, iar terţul se
numeşte terţ poprit.
Obiectul popririi este totdeauna o sumă de bani.
Poprirea se realizează după regulile instituite de procedura
civilă.

55
 15.7. Compensaţia

15.7.1. Compensaţia este mijlocul de stingerea a două

obligaţii reciproce şi de aceiaşi natură între două persoane, astfel
încât fiecare este concomitent creditor şi debitor al celuilalt.
Compensaţia este reglementată de art. 1616-1623 din Codul
civil.
1. Compensația are utilitate practică:
- compensaţia stinge cele două obligaţii până la concurenţa
celei mai mici;
- este un mod simplificat de stingere a obligaţiilor civile;
- asigură egalitatea între cele două părţi;
- prin compensaţie se pot stinge orice obligaţii indiferent de
izvorul lor;
Pe cale de excepţie nu pot fi stinse prin compensare
următoarele categorii de creanţe:
- creanţa rezultată dintr-un act făcut cu intenţia de a
păgubi;
- când obligaţia are ca obiect bunul dat în depozit sau
comodat;
- când una dintre creanţe are ca obiect un bun insesizabil;
- debitorul care a fost în procedura popririi nu mai poate
opune creditorului compensaţia;
12.7.2. Felurile compensaţiei
Compensaţia poate fi : legală şi convenţională.
a. Compensaţia legală operează de plin drept în temeiul
legii, fără acordul părţilor sau printr-o hotărâre judecătorească.
Condiţiile compensaţiei legale:
- obligaţiile să fie reciproce, între aceleaşi persoane;
- obligaţiile să aibă ca obiect plata unei sume de bani sau
bunuri fungibile de aceeaşi natură;
- creanţa să fie certă, lichidă şi exigibilă.
Părţile pot renunţa la compensaţie.
b. Compensaţia convenţională operează prin voinţa părţilor
când nu sunt îndeplinite condiţiile compensaţiei legale.
Ea nu este reglementată de legiuitor, dar nu este prohibită
părţile fiind libere să procedeze la compensare.
2. Efectele compensaţiei
- stinge cele două datorii reciproce;
- compensaţia operează ca o plată dublă;
- când între părţi există două sau mai multe datorii
reciproce – se aplică regulile de la imputaţia plăţii;

56
 - fideiusorul poate opune creditorului compensaţia creanţei pe
care debitorul principal a cărui datorie o garantează, o dobândeşte faţă
de creditorul obligaţiei garantate;
În cazul indivizibilităţii, compensaţia intervenită între creditor şi
unul dintre debitori stinge obligaţia liberându-i şi pe ceilalţi;

15.8. Darea în plată

15.8.1. Darea în plată este acel mijloc de stingere a

obligaţiilor care constă în contractul prin care creditorul acceptă, la
propunerea debitorului, de a primi o altă prestaţie în locul celei pe
care debitorul era obligat iniţial să o execute.
Darea în plată este reglementată de art. 1492-1493 din Codul
civil. Ea operează numai dacă între debitor şi creditor intervine acordul
de voinţă în sensul ca debitorul să execute o altă prestaţie.
15.8.2. Condiţii
Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca darea în plată să
opereze sunt:
- acceptarea înlocuirii prestaţiei de către creditor care
trebuie să fie concomitentă cu plata;
- între prestaţia oferită şi cea iniţială să existe o echivalenţă
valorică;
- să fie îndeplinite toate condiţiile de fond ca pentru orice
contract;
15.8.3. Efectele dării în plată
Darea în plată stinge obligaţia cu garanţiile şi accesoriile ei;
când prestaţia iniţială a constat într-o sumă de bani şi debitorul a propus
stingerea prin predarea unui bun şi creditorul acceptă, darea în plată
apare ca o vânzare-cumpărare.

15.9. Confuziunea

15.9.1. Confuziunea este acel mod de stingere a obligaţiilor

care constă în întrunirea în aceeaşi persoană, deopotrivă, a calităţii
de creditor şi de debitor al aceleiaşi obligaţii.
Confuziunea este reglementată în art. 1624-1628
Confuziunea intervine între:
- persoane fizice – în caz de moştenire;
- persoane juridice – prin comasare, divizare;
15.9.2. Condiţiile confuziunii

57
 Pentru a opera confuziunea este necesar să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
- persoana să fi avut calitatea de debitor şi urmare a unei
împrejurări devine creditoarea aceleiaşi datorii;
Datoria şi creanţa să se găsească în patrimoniul aceleiași
persoane care s-a mărit cu dreptul de creanţă dobândit;
15.9.3. Efectele confuziunii
- confuziunea stinge obligaţia principală şi garanţiile ei;
- confuziunea nu poate duce la stingerea drepturilor
dobândite de terţi;
- în cazul desfiinţării actului sau constatării eronate a
evenimentului care a generat confuziunea, obligaţia reînvie aşa cum
a existat iniţial;

15.10. Remiterea de datorie

15.10.1. Remiterea de datorie este un mod voluntar de

stingere a obligaţiei care constă în renunţarea creditorului, cu
consimţământul debitorului, la dreptul său de creanţă.
Remiterea de datorie este un contract între creditor care-l
liberează pe debitor de obligaţia sa, cu condiţia ca acesta să
accepte, în lipsa acceptului ea nu poate opera.
În principiu este un contract cu titlu gratuit, dar poate fi chiar
oneros
Este reglementată în art. 1629-1633 din Codul civil.
15.10.2. Felurile remiterii de datorie
Remiterea de datorie poate fi :
- totală când creditorul renunţă integral la executarea obligaţiei
- parţială când debitorul doar parţial la creanţa sa;
- expresă ;
- tacită;
Felurile remiterii de datorie sunt prevăzute de art. 1629 din
Codul civil.
15.10.3. Condiţiile remiterii de datorie
- remiterea de datorie cu titlu gratuit este o liberalitate; ea
poate fi făcută printr-o donaţie sau printr-un testament;
- când se face printr-o donaţie, pe cale de excepţie, ea nu
trebuie făcută printr-un act autentic, fiind o donaţie indirectă.
- când remiterea de datorie se realizează printr-un act cu
titlu oneros (art. 1630 din Codul civil), creditorul primeşte un anumit
folos şi se poate confunda cu o dare în plată, împrejurare care
legiuitorul se pare că nu a avut-o în vedere.

58
 - dacă remiterea de datorie s-a făcut printr-un act mortis
causa, ea se prezintă ca un legat în favoarea debitorului;
12.10. 4. Efectele remiterii de datorie
Efectele remiterii de datorie sunt similare cu ale plăţii,
stinge obligaţia cu garanţiile şi accesoriile ei şi-l liberează pe
debitor.
Dacă remiterea de datorie s-a făcut unui fideiusor, se stinge
obligaţia accesorie a acestuia, nu şi obligaţia principală a
debitorului principal, iar în lipsa altei garanţii, creditorul devine un
creditor chirografar.
Când remiterea de datorie s-a făcut unui codebitor, ea
stinge obligaţia acestuia, dar nu şi obligaţia celorlalţi care rămân
ţinuţi pentru partea lor de datorie, dacă creditorul a stipulat expres
acest aspect.
În cazul obligaţiei indivizibile, cu pluralitate de debitori,
remiterea de datorie are efect extinctiv pentru toţi debitorii.
Remiterea de datorie făcută printr-o donaţie indirectă, este
supusă regimului reducţiunii liberalităţilor excesive.
15.10.5. Proba remiterii de datorie
Proba remiterii de datorie este supusă rigorilor plăţii conform
art.1631 din Codul civil coroborat cu art. 1499 din Codul civil.
Prezumţiile prevăzute de art. 1499-15054 din Codul civil sunt
aplicabile şi în cazul remiterii de datorie:
- dacă creditorul remite voluntar debitorului titlul original
constatator al creanţei sale, care este un înscris sub semnătură
privată (chitanţă semnată de debitor), operează o prezumţie
absolută că debitorul a fost liberat de datorie.
- dacă creditorul remite voluntar debitorului titlul original
constatator al creanţei sale care este un înscris autentic sau o copie
legalizată a unei hotărâri judecătoreşti investită cu formulă
executorie, în favoarea debitorului operează o prezumţie relativă de
remitere de datorie.

15.11. Imposibilitatea fortuită de executare a obligaţiei de

către debitor
15.11.1. Imposibilitatea fortuită de executare stinge
obligaţia datorită faptului că debitorul se află într-o stare de
imposibilitate absolută de executare a prestaţiei pe care o
datorează care este generată de o situaţie de forţă majoră sau caz
fortuit.
Imposibilitatea fortuită de executare este reglementată în art.
1634 din Codul civil.

59
 15.11.2. Condiţiile imposibilităţii fortuite de executare
Pentru a se invoca imposibilitatea fortuită de executare
trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- intervenţia unei cauze de forţă majoră sau caz fortuit;
- imposibilitatea să fie continuă şi perpetuă;
- debitorul să fi fost pus în întârziere;
- debitorul să notifice creditorului survenirea evenimentului
fortuit;
- debitorul să nu-şi fi asumat răspunderea pentru
neexecutările survenite din cauze fortuite;
- obiectul prestaţiei să fie orice prestaţie cu excepţia celei
având ca obiect bunuri de gen;
15.11.3. Efectele imposibilităţii fortuite de executare
- imposibilitatea fortuită de executare stinge obligaţia
împreună cu garanţiile şi accesoriile sale;
- dă imposibilitatea este temporară, ea suspendă
executarea obligaţiei;
- în materie contractuală imposibilitatea fortuită perpetuă
duce la desfiinţarea contractului;
- când imposibilitatea fortuită la executare duce la pieirea
bunului asupra căruia se referea obligaţia pune problema suportării
riscului contractului;

60