Sunteți pe pagina 1din 6

PROTECTIA JURIDICA A DREPTURILOR OMULUI

Cursul 1

SUPORT DE CURS – destinat doar studentilor Academiei de Politie (este interzisa


diseminarea pe platforme sociale, site-uri etc)

Bibliografie - Protecţia internaţională a drepturilor civile şi politice – Laura Macarovschi, Mihaela


Vişan, Ed.Sitech, Craiova 2014; ISBN 978-606-11-3905-7
- Conventia europeana a drepturilor omului - Corneliu Bîrsan , Ed. C.H.BECK
Bucuresti 2010

INTRODUCERE

Drepturile omului izvorăsc din năzuinţa crescândă a oamenilor de a trăi într-o lume în care
demnitatea şi valoarea fiecăruia să fie respectate şi protejate. J. J. Rousseau intr-o lucrare a sa
„Discurs asupra originii si fundamentelor inegalităţii între oameni” sublinia că „drepturile omului sunt
daruri esenţiale ale naturii de care nimeni nu se poate atinge în niciun fel.”

Trebuie să fiţi conştienţi că există o mare legătură între activitatea pe care o veţi desfăşura în
calitate de ofiţeri de poliţie, jandarmerie, poliție de frontieră sau penitenciar şi DREPTURILE ŞI
LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI.

Iată cum stau lucrurile, pe scurt: drepturile omului sunt protejate de lege, mai exact,
de prevederile de drept internaţional, de constituţia si de legislaţia statelor, în timp ce politia,
ca instituţie însărcinată cu menţinerea ordinii, este aceea căreia îi revine îndatorirea de a
impune respectarea legilor care protejează drepturile omului, dar mai ales de a le respecta ea
însăşi.
(Poate apărea ca o contradicţie faptul că poliţia reprezintă un element fundamental al
protecţiei drepturilor omului într-o societate democratică (deoarece această instituţie ne protejează
viaţa, căminul, etc.) dar în acelaşi timp, prin natura însăşi a îndatoririlor sale, se poate face
responsabilă, de violarea drepturilor omului prin recursul excesiv la forţă sau prin practici
discriminatorii. Poliţia nu are, în mod evident, dreptul de a încălca legea în momentul în care impune
altora respectarea acesteia.

Este de la sine înţeles faptul că drepturile omului nu se pot exercita în absenţa ordinii sociale
şi că de eficienţa poliţiei depinde existenţa unui nivel tolerabil al delincvenţei si intensitatea redusă a
tensiunilor si tulburărilor sociale. Cu toate acestea, nu se poate considera că există ordine socială,
când aceasta este mentinută în condiţiile încălcării legii si a drepturilor omului. Mai mult decât atât, o
<<ordine>> asiguratà prin abuz de putere nu este altceva decât o formà de dezordine absolutà, de
negare completà a notiunii însesi de aplicare a legii.)

La bine ca şi la rău, exerciţiul forţelor de poliţie are implicaţii asupra drepturilor omului,
poate contribui la consolidarea sau la subminarea drepturilor fundamentale într-un stat de drept şi
într-o democraţie. Este esenţial ca poliţiştii, jandarmii, precum şi personalul penitenciarelor să

1
acţioneze ca agenţi activi în procesul protecţiei drepturilor omului, altfel riscând să prejudicieze
principiile democratice şi juridice pe care se bazează legitimitatea statului pe care îl apără precum
şi propria lor legitimitate.

TERMINOLOGIC – conceptul de drepturi ale omului, aşa cum îl cunoaştem azi, s-a consacrat
după cel de-al II lea rzb. mond. Iniţial, dr. om. au fost denumite „drepturi naturale” deoarece omul se
naste cu aceste drepturi, asa cum se naşte cu inteligenţă, cu suflet şi nu i le conferă societatea.

În ceea ce priveşte expresia „RIGHT OF MAN”, utilizată iniţial în limba engleză, s-a considerat
că are o nuanţă discriminatorie, fapt pentru care a fost înlocuită încă din perioada celui de al II lea
rzb. mond. cu expresia „HUMAN RIGHTS”. Însă, în dr. francez, se fol. încă expresia „DROIT DE
L’HOMME”, care ridică aceeaşi problemă semantică (FEMME). În prezent tot mai mulţi specialişti
folosesc expresia „DR. ALE PERSOANEI/FIINŢEI UMANE.”

Definiţia drepturilor omului

O definiţie perfectă a „drepturilor omului” este dificil de formulat, ca şi în cazul altor valori
fundamentale ca binele, adevărul, dreptatea, căci aşa cum arăta şi Jean F. Renucci „noţiunea de -
drepturi ale omului – este relativ imprecisă. ”

Conceptului de „drepturi ale omului” în literatura de specialitate , i-au fost date multe
definiţii, acestea reflectând valorile socio-culturale şi politice de pe poziţiile cărora a fost abordată
problematica drepturilor omului.

Din multitudinea de definiţii date dr. om. în doctrină, ne vom opri la una singură pe care o
considerăm completă şi concisă.

Vom defini astfel drepturile omului ca fiind acele drepturi subiective, inalienabile şi
imprescriptibile, esenţiale pentru existenţa şi dezvoltarea fiinţei umane, prevăzute şi garantate
atât de dreptul intern al statelor cât şi de dreptul internaţional.

Trăsăturile drepturilor omului


Din definiţia drepturilor omului putem desprinde următoarele trăsături:
a. sunt drepturi subiective - În general drepturile subiective sunt definite ca
prerogative ale unei persoane, prevăzute de dreptul pozitiv, în virtutea cărora aceasta poate să
se comporte într-un anume fel sau să pretindă altei persoane un anumit comportament, iar în
cazul în care este împiedicată putând apela la forţa coercitivă a statului
b. sunt drepturi inalienabile – care potrivit legii sau voinţei părţilor, nu pot fi
înstrăinate. Nimeni nu le poate pierde deşi în unele situaţii ele pot fi suspendate sau
restricţionate.

2
J. Donnelly spunea că „în lipsa valorificării drepturilor omului persoana devine
alienată faţă de propria sa natură. Astfel drepturile omului sunt inalienabile, nu numai în
sensul că persoanei nu i se poate refuza satisfacerea acestor drepturi dar şi în sensul că
pierderea acestor drepturi este moral imposibilă: nu se pot pierde aceste drepturi şi trăi în
acelaşi timp ca fiinţă umană.”1 .( A se vedea măsurile de restrângere a dreptului la liberă
circulație adoptate prin Ordonanțele Militare nr. 2 si 3 adoptate în scopul prevenirii
răspândirii COVID-19.)
c. sunt drepturi imprescriptibile - a căror existenţă nu se stinge odată cu trecerea
timpului, rămânând valabile totdeauna.
d. sunt drepturi esenţiale, pentru existenţa şi dezvoltarea omului. Aceste drepturi sunt
inerente naturii noastre, fara ele nu am putea exista ca fiinţe umane. Richard Rorty afirma că
în lumea de azi, marcată de pluralism şi diversitate, drepturile omului trebuie văzute ca
principalul mijloc de înlăturare a suferinţei. Ele furnizează standardele minime ale demintăţii,
toleranţei, şi convieţuirii într-o lume globalizată.
e. sunt drepturi universale : ele privesc toate fiinţele umane şi se aplică în mod egal
pentru toate persoanele indiferent de rasă, culoare, sex sau orice alte trăsături ce ar deosebi pe
cei ce compun marea familie umană
f. sunt drepturi indivizibile şi interdependente reprezintă un ansamblu indivizibil în
care fiecare drept sau libertate are ponderea sa specifică şi trebuie garantat în contextual
garantării celorlalte drepturi şi libertăţi2. Cu alte cuvinte drepturile omului nu pot fi abordate
izolat şi trebuie să se bucure de un tratament egal.
g. sunt prevăzute şi garantate atât în dreptul intern, în Constituţie şi alte legi, cât şi în
dreptul internaţional. Problematica drepturilor omului capătând în prezent atât o dimensiune
internă, cât şi una internaţională, dimensiunea internaţională completând prerogativa
esenţială internă, suverană, a fiecărui stat, de apărare şi protejare a drepturilor omului.
Trebuie reliefată, pe de o parte, integrarea normelor internaţionale privind drepturile
omului în dreptul intern şi asigurarea lor prin mijloace specific statale dar şi, pe de altă
parte, posibilitatea garantării drepturilor cetăţeneşti dincolo de graniţele statului, prin
intermediul unor instituţii internaţionale
De altfel, însăşi ideea că dincolo de graniţele statului său mai există cineva care
veghează la respectarea drepturilor omului şi cetăţeanului, care poate în final să înfăptuiască
justiţia, este cu adevărat mobilizatoare, fiind de natură a înarma individul cu puterea de a
persevera în lupta pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale.

În ceea ce priveşte relaţia dintre „drepturile cetăţeanului” şi „drepturile omului”


aceasta este una de la parte la întreg căci deşi desemnează acelaşi domeniu şi se află într-o
strânsă legătură, ele nu se suprapun. Profesorul Ion Deleanu, stabileşte foarte clar întinderea
acestor două concepte, considerând că prin « drepturile omului » înţelegem drepturile oricărei
persoane care se afla în spaţiul suveranităţii unui stat, indiferent de raportul său cu statul
respectiv, iar prin expresia « drepturile cetăţeanului » înţelegem drepturile specifice acelei
persoane care, prin raportul de cetăţenie, aparţine statului respectiv. Prin urmare, drepturile

1 J. Donnelly , Universal Human Rights in Theory and Practice, London Cornell University , 1989, pag. 75
2 Ion Diaconu ,Drepturile Omului în Dreptul Internaţional Contemporan, Ediţia aIIa revăzută şi completată, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti 2010, pag. 65

3
cetăţeneşti, reprezintă drepturi ale omului proclamate în constituţia statului al cărui cetăţean
este, căpătând astfel eficienţă şi forţă juridică.

3.Clasificarea drepturilor omului


Referitor la Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, în
practica internaţională a căpătat răspândire concepţia celor 3 generaţii ale drepturilor
omului.
Evoluţia drepturilor omului este descrisă în literatura de specialitate prin trei
"generaţii".
Prima generaţie de drepturi cuprinde drepturile civile şi politice, de exemplu: dreptul
la viaţă, dreptul la integritate fizică şi psihică, dreptul la un proces echitabil, dreptul la liberă
circulaţie, libertatea de expresie, dreptul de a alege şi a fi ales ş.a., valoarea centrală a primei
generaţii de drepturi fiind libertatea.
A doua generaţie de drepturi include drepturile economice, sociale şi culturale - de
exemplu: dreptul la muncă, la salariu egal pentru munca egală, dreptul la sănătate şi la
educaţie, dreptul de a se asocia într-un sindicat. Valoarea fundamentală care a stat la baza
celei de-a doua generaţii este egalitatea: accesul egal la servicii, oportunităţi sociale şi
economice echivalente.
A treia generaţie de drepturi, a cărei valoare fundamentală este – solidaritatea,
promovează o categorie nouă de drepturi, aflate încă în curs de recunoaştere: drepturile
"colective" ale societăţii sau ale persoanelor. Acestea au apărut ca urmare a dezastrelor
ecologice, a războaielor şi sărăciei, fenomene care au atras atenţia omenirii asupra dreptului la
dezvoltare, la pace sau la un mediu sănătos, la asistenţă umanitară.

4. Definiţia PJDO – este o ramură tânără a dreptului internaţional public ce conţine


un ansamblu de norme juridice prin care sunt consacrate şi garantate drepturile omului,
norme ce îşi au izvorul atât în dreptul internaţional cât şi în dreptul intern al statelor.(ram
tânără deoarece s-a consacrat abia după al II lea rzb mond. odată cu ad DUDO 1948 )

5. Delimitarea PJDO de Dreptul International Public


DIP – ansambl. normelor jurid. care reglementează raporturile dintre state şi alte
subiecte de drept internaţional, aşa cum rezultă din tratate şi alte documente internaţionale.
În urma codificării DreptuluiIP au fost identificate m m ramuri ale acestuia: dr mării,
dr tratatelor, dr diplomatic, dr inţ umanitar, dr inţ al dr omului, etc. Deşi PJDO este o ramură
de drept desprinsă parţial din DIP între cele două existând un raport specific relaţiei general-
particular, aceasta şi -a
căpătat în timp autonomia, dreptul protecţiei j d o reunind atât o componentă internaţională
cât şi una naţională. În ceea ce priv comp internațională, PJDO reuneşte elemente specifice
DIP în sensul că din conţinutul său fac parte norm jurid de dr inţ publ, însă acestea se referă
strict la problema consacrării şi garantării drepturilor omului. Pe de altă parte, componenta
naţională reuneşte reglementările cu caracter naţional referitoare la drepturile fundamentale
ale omului.
Prin urmare vom stud ac disc atât în contextul general asigurat de DIP dar şi în
contextul dr intern.
6. Izvoarele PJDO – 1.a) izv internaţ : Tratatele, acestea indiferent de den. lor (tratat,
conventie, pact, acord, cartă) au fţ jurid oblig. Trat – actul juridic ce exprimă acordul de
voinţă între 2 sau m m state sau alte sub de dr inţ în scopul de a crea, modifica sau stinge dr şi
oblig în raporturile dintre ele.
b. alte doc inţ cu valoare politică (nu au forșă jurid oblig)

4
2.izv. interne: Constituţia R 2003 – cap. II –dr şi lib fundam ; Noul Cod Civil
(1.10.2011) – cartea I, titlul I, cap II- respectul datorat fiintei umane şi drepturilor ei inerente;
Codul Penal- asigură o garantare a respectării dr om prin norme de drept penal.

Scurt istoric

Consacrarea conceptului de „drepturi fundamentale ale omului” reprezintă rezultatul


unui îndelungat proces evolutiv, în cursul căruia ideea respectului pentru drepturile omului a
depăşit concepţiile anacronice, elitiste sau totalitare, care se opuneau recunoaşterii egalităţii
oamenilor şi ideii de respect al drepturilor omului
Azi, pe planul dreptului internaţional problematica drepturilor omului este unanim
acceptată de statele lumii şi chiar dacă în cazul unor state este doar formală şi superficială,
niciun stat nu o contestă.
Ca fenomen social, drepturile omului îşi au originea în antichitate. In schimb ca fenomen
juridic, drepturile omului îşi au originea în doctrina dreptului natural, care porneşte de la ideea că
omul, prin însăşi natura sa, are în orice loc şi în orice moment drepturi care sunt anterioare şi primare
celor acordate de către societate şi recunoscute de dreptul natural.

Aceste drepturi sunt inerente naturii umane, iar lipsirea omului de ele face ca el să
înceteze de a mai trăi ca fiinţă umană. Negarea drepturilor omului deschide calea spre
dezordine politică şi socială, spre conflicte armate între state, ca şi spre ostilităţi între diferite
grupuri sociale din cadrul popoarelor.
În toate epocile, societăţile au definit, implicit sau explicit, în termeni juridici sau nu,
drepturile şi obligaţiile membrilor lor, în special natura nevoilor şi aspiraţiilor socio-umane
acceptabile, ca şi restricţiile impuse pentru menţinerea ordinii sociale. În acest sens apare cât
se poate de corectă aprecierea că „istoria drepturilor omului se confundă cu istoria
oamenilor”
Sorgintea concepţiei asupra drepturilor omului se găseşte în sistemele de gândire
stoice, naturaliste, greceşti şi romane din antichitate.
Treptat au apărut şi instrumentele juridice de transpunere, în prevederi legale, a
acestor drepturi.
Vom trece in revista câteva documente marcante, care consfinţeau drepturi care se
regăsesc şi astăzi în cele mai multe dintre instrumentele privitoare la drepturile omului.
Magna Charta a Angliei - 1215 garanta drepturile nobilimii şi bisericii şi prevedea
protejarea oamenilor simpli prin anumite legi. Simbol al victoriei legii asupra absolutismului,
Magna Carta este considerata piatra de temelie a parlamentarismului si monarhiei
constitutionale britanice.
Acest document conţinea elemente care au influenţat evoluţia teoriilor drepturilor
omului şi norme ce au inspirat documente precum "The Petitions of Rights" (1628) şi
"Habeas Corpus Act", lege impusă de Parlamentul englez în 1679, considerată o a doua
constituţie a Angliei după "Magna Charta".
MAGNA CHARTA 1215 La începutul secolului XIII, Anglia se trezeşte condusă de un rege
incompetent, ale cărui erori diplomatice urmate de răsunătoare eşecuri militare au cauzat pierderea
principalei surse de venit a regatului, ducatul Normandiei in favoarea Frantei, precum şi împovărarea
vistieriei regale cu datorii de război, care au necesitat impunerea unor noi impozite şi mărirea fără
precedent a celor existente. Prin această Cartă se urmărea îngrădirea puterii regelui în scopul
eliminării abuzurilor comise de monarh sau de reprezentanții săi direcți, precum și garantarea unui
număr de drepturi pentru toți cetățenii. În timp, Magna Carta s-a afirmat ca un element de bază a
parlamentarismului englez.

5
"THE PETITIONS OF RIGHTS" (1628) Este unul din actele constituţionale
fundamentale ale Angliei, înaintat de parlament regelui Carol I Stuart, în scopul de a-l obliga,
pe acesta, să respecte vechile prerogative ale parlamentului. În document sunt cerute
garantarea inviolabilităţii persoanei, recunoaşterea rolului parlamentului pentru impunerea de
impozite şi interzicerea legii marţiale pe timp de pace. Mai târziu Petiţia Dreptului a devenit o
garanţie ale unor drepturi cetăţeneşti.

Carol al IIlea - a acceptat în 1679 legea numită HABEAS CORPUS ACT prin care se
urmărea stoparea arestărilor abuzive. Orice arestat trbuia prezentat în 24 de ore în faţa unui
judecător care pe baza probelor existente hotâra dacă persoana respectivă rămâne în
închisoare sau va fi judecată în stare de libertate.

În secolul al XVII-lea, apare în Anglia Declaraţia Drepturilor - Bill of Rights – 1689.


"Bill of Rights" a reprezentat o încercare de aplicare la scară largă a principiilor enunţate în
actele anterioare. Se arată astfel că, puterea monarhica emană din voinţa poporului, fiind
totodată proclamate anumite drepturi fundamentale ale individului, printre care interzicerea
pedepselor ilegale si crude, obligaţia de a se comunica imediat unui deţinut motivele arestării,
eliberarea pe cauţiune, etc.
În secolul următor, "Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite" din anul 1776, statua că
toţi oamenii se nasc liberi şi apăra libertăţile fundamentale precum, libertatea de credinţa,
libertatea cuvântului, libertatea presei, etc.

FRANTA Documentul juridic care a consacrat în maniera cea mai completă conceptul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale a fost „Declaraţia drepturilor omului şi ale
cetăţeanului”, din 26 august 1789, adoptată în perioada revoluţiei franceze. În primul său
articol Declaraţia proclama că „oamenii se nasc liberi şi rămân liberi şi egali în drepturi.”.
Sunt enunţate apoi drepturi imprescriptibile ca: libertatea, proprietatea, siguranţa, şa.
Sunt înscrise de asemenea prevederi exprese referitoare la: cadrul legal al exercitării
drepturilor omului; dreptul de a participa direct sau prin reprezentanţi la elaborarea legilor, ca
expresie a voinţei generale; reţinere, arestare şi acuzare; prezumţia de nevinovăţie; libertatea
cuvântului; libertatea presei, ş.a.
Conform Declaraţiei, libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altora
Punerea în aplicare a drepturilor astfel proclamate, atât în SUA cât şi în Franţa, s-a
realizat prin adoptarea de constituţii scrise. Exemplul lor a fost urmat şi de alte state:
Olanda în 1798, Suedia în 1809, Spania în 1812, Belgia în 1831, Danemarca în 1849.
Cu toate acestea, problema protecţiei acestor drepturi nu putea depăşi în acel stadiu al
dezvoltării dreptului şi relaţiilor internaţionale, cadrul intern al fiecărui stat.

Protecţia drepturilor omului a fost abordată ca imperativ al comunităţii


internaţionale abia după cel de-al doilea război mondial, sub impulsul dezvăluirii
atrocităţilor naziste şi s-a concretizat - în perioadele ce au urmat - într-un impresionant
ansamblu de reglementări cu caracter universal, regional sau sectorial, ca urmare mai
ales a perpetuării practicii încălcării drepturilor omului în statele cu regim comunist.

S-ar putea să vă placă și