ACTUL JURIDIC CIVIL

Act juridic civil: manifestare de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice,
respectiv de a naste, modifica ori stinge un raport juridic civil concret.
Elementele definitorii ale actului juridic civil:
- prezenta unei manifestari de vointa care sa provina de la un subiect de dr civil (persoana
fizica ori juridica)
- manifestarea de vointa trebuie exprimata cu intentia de a se produce efecte juridice civile –
tras ce dif actul juridic civil de faptul juridic civil – savarsit fara intentia de a se produce
efecte juridice, efecte ce se produc, insa, in puterea legii
- efectele juridice urmarite la manifestarea vointei pot consta in a da nastere, a modifica sau
a stinge un raport juridic civil concret - tras deoseb actul juridic civil de actele juridice din
alte ramuri de drept – actul administrativ, actul de comert
Sensurile actului juridic civil:
- actul juridic civil: manifestare de vointa cu intentia de a produce efecte juridice civile – se
mai utilizeaza si formula “negotium juris” sau cuv “negotium” (operatiune juridica)
- actul juridic civil: inscrisul constatator al manifestarii de vointa, adica suportul material care
consemneaza ori reda manifestarea de vointa exprimata – utilizat cand se analizeaza
mijlocul de proba al izvorului concret - inscrisul (autentic, sub semnatura privata) – se mai
utilizeaza si formula “instrumentum probationis” sau cuv “intrumentum”
CONDITIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL: elementele din care e alcatuit un act juridic civil –
clasificare:
1. in functie de aspectul la care se refera:
 conditii de fond – care privesc continutul actului juridic civil – conditii intrinseci
 conditii de forma – care se refera la exteriorizarea vointei - conditii extinseci
2. dupa criteriul obligativitatii ori neobligativitatii:
 conditii esentiale – cele cerute pt valabilitatea actului
 conditii neesentiale (intamplatoare) – cele care pot fi prezente ori pot lipsi fara sa puna in
discutie valabilitatea actului
3. dupa sanctiunea nerespectarii lor:
 conditii de validitate – nerespectarea lor se sanctioneaza cu nulitatea actului juridic civil
 conditii de eficacitate – nerespecatrea lor atrage inopozabilitatea
OBS: capacitatea de a incheia actul e in acelasi timp o conditie: de fond, esentiala, de
validitate. Forma solemna e o conditie: de forma, esentiala (pt actele solemne dar nu si pt
cele consensuale, reale si de validitate)
Conditiile de fond, esentiale: capacitatea, consimtamantul, obiectul, cauza si
modalitatile actului juridic civil.
1. CAPACITATEA DE A INCHEIA ACTUL JURIDIC CIVIL: conditia de fond si esentiala care
consta in aptitudinea subiectului de dr civil de a deveni titular de dr si obligatii civile prin
incheierea actelor de dr civil.
E o parte a capacitatii de folosinta a pers juridice si e o premisa a capacitatii de exercitiu a
persoanei, cealalta prem,isa fiind discernamantul juridic. Principiul ori regula e capacitatea de
a face actul juridic civil (exceptia e incapacitatea).
Regula sau principiul este capacitatea de a încheia acte juridice civile, incapacitatea
constituind excepţia.
În legătură cu regula capacităţii de a încheia acte juridice civile, se impun 2 precizări:
- sub aspectul corelaţiei dintre capacitate şi discernământ: în timp ce capacitatea
constituie o stare de drept (de iure), discernământul este o stare de fapt (de facto), care se
apreciază de la persoană la persoană, în raport de aptitudinea şi puterea psiho-intelectivă ale
1
acesteia; capacitatea izvorăşte numai din lege, pe când discernământul este de natură
psihologică  discernământul poate exista izolat, chiar la o persoană incapabilă, după cum o
persoană capabilă se poate găsi într-o situaţie în care, vremelnic, să nu aibă discernământ.
- pentru persoanele juridice, regula capacităţii de a încheia acte juridice civile este
subordonată principiului specialităţii capacităţii de folosinţă.
Nerespectarea incapacităţii de a încheia actul juridic civil atrage sancţiunea nulităţii actului
juridic respectiv.
Felul nulitatii (absoluta sau relativa), vom reţine următoarele:
- în cazul persoanelor fizice, va interveni nulitatea absolută dacă s-a nesocotit o
incapacitate de folosinţă impusă pentru ocrotirea unui interes obştesc, însă va interveni
nulitatea relativă dacă actul juridic a fost încheiat cu încălcarea unei incapacităţi de folosinţă
instituită pentru ocrotirea unui interes individual sau cu nesocotirea regulilor referitoare la
capacitatea de exerciţiu;
- în cazul persoanelor juridice, lipsa capacităţii de folosinţă şi nerespectarea principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă atrag sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic
respectiv, iar nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu atrage nulitatea
relativă.
VOINTA JURIDICA
Actul juridic e manifestarea de vointa cu intentia de a produce efecte juridice. In structura
vointei intra 2 elemente: consimtamantul si cauza (scopul)  intre aceste elemente e o
corelatie de tipul parte-intreg.
Formarea vointei are ca punct de plecare nevoia simtita de om, pe care acesta tinde, vrea sa
o satisfaca – aceasta nevoie e reflectata in mintea omului. Odata reflectata nevoia, se ajunge
la reflectarea mijlocului de satisfacere a acelei nevoi  dobandeste contur dorinta satisfacerii
nevoii. Incepe a doua faza a procesului psihologic – deliberarea: cantarirea avantajelor si
dezavantajelor pe care le prezinta dorintele si mijloacele de realizare a lor, aflate in concurs.
Ca urmare a aparitiei unui motiv determinat, de la deliberare se trece la luarea hotararii
incheierii actului juridic civil, act care apare ca mijloc de realizare a scopului propus. Pt ca
faptul psihologic sa devina fapt sociale, e necesar ca hotararea luata sa fie exteriorizata. Din
acest proces dreptul civil retine doar 2 elemente: hotararea exteriorizata – devine
consimtamant, motivul determinant – devine cauza (scopul) actului juridic civil.
2. OBIECTUL ACTULUI JURIDIC CIVIL: conduita partilor stabilita prin acel act juridic civil,
adica, actiunile ori inactiunile la care partile sunt indreptatite sau de care sunt tinute.
Obiectul constituie o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.
Pentru a fi valabil, obiectul oricărui act juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele
cerinţe:
-să existe;
-să fie în circuitul civil;
-să fie determinat sau determinabil;
-să fie posibil;
-să fie licit şi moral.
Acestea sunt cerinţele generale pentru valabilitatea obiectului actului juridic civil.
Pentru valabilitatea obiectului anumitor acte juridice civile, există însă şi cerinţe speciale:
-obiectul să fie un fapt personal al celui ce se obligă;
-cel care se obligă să fie titularul dreptului subiectiv civil;
-să existe autorizaţia administrativă sau judiciară prevăzută de lege.
Natura unor acte juridice impune ca obiectul lor să privească numai anumite bunuri:

2
EX: împrumutul de folosinţă priveşte numai bunuri neconsumptibile, împrumutul de
consumaţie nu poate privi decât bunuri fungibile şi consumptibile potrivit naturii lor, gajul se
referă la un bun mobil, ipoteca nu se poate constitui decât cu privire la un bun imobil etc.
CAUZA (SCOPUL) ACTULUI JURIDIC CIVIL: obiectivul urmãrit la încheierea acestuia.
Cauza este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.
În structura cauzei actului juridic civil intră 2 elemente:
 Scopul imediat (scopul obligatiei) este stabilit pe principalele categorii de acte juridice
civile, astfel:
-în contractele sinalagmatice –reprezentarea sau prefigurarea mentală, de către fiecare parte,
a contraprestaţiei (o parte se obligă ştiind că şi cealaltă parte, la rândul ei, se obligă);
-în actele juridice cu titlu gratuit care sunt liberalităţi – intenţia de a gratifica (animus donandi);
-în actele juridice reale – prefigurarea remiterii bunului;
-în contractele aleatorii –prefigurarea unei împrejurări viitoare şi incerte de care depinde
şansa câştigului sau riscul pierderii.
In cazul actelor juridice unilaterale, în principiu, scopul imediat este stabilit pentru
fiecare tip de asemenea act. Astfel:
-în cazul promisiunii publice de recompensă, scopul obligaţiei promitentului constă în
prefigurarea mentală a executării prestaţiei pentru care urmează a plăti recompensa;
-pentru purgă, scopul imediat îl reprezintă intenţia de a curăţi imobilul de sarcinile reale care îl
grevează;
-în cazul acceptării unei moşteniri, scopul imediat îl constituie consolidarea calităţii de
moştenitor;
-în cazul ofertei de a contracta, scopul imediat constă în prefigurarea acceptării acesteia, deci
în prefigurarea încheierii unui contract;
-în cazul recunoaşterii de maternitate sau de paternitate, scopul imediat constă în stabilirea
legăturii de filiaţie între cel ce face recunoaşterea şi cel recunoscut etc.
Pentru unele acte juridice, scopul imediat trebuie apreciat ţinându-se cont nu numai de
un anumit caracter juridic al actului respectiv,
EX: în cazul contractului de comodat (act juridic real şi cu titlu gratuit), scopul imediat constă
atât în prefigurarea remiterii lucrului) cât şi în intenţia comodantului de a procura, gratuit, un
folos comodatarului.
 Scopul mediat (scopul actului juridic civil) constă în motivul determinant al încheierii actului
juridic şi se referă:
-fie la însuşirile unei prestaţii,
-fie la calităţile unei persoane.
Scopul mediat se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil de la o categorie la
alta de acte juridice civile şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice civile.
Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele
cerinţe, cumulativ:
-să existe; -să fie reală (să nu fie falsă); -să fie licită şi morală.
Legea instituie 2 prezumţii:
-prezumţia de valabilitate a cauzei, indiferent de faptul redării ei în înscrisul constatator al
actului juridic;
-prezumţia de existenţă a cauzei, ceea ce înseamnă că ea nu trebuie dovedită.
Ambele prezumţii legale sunt relative  cel care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei are
sarcina probei, fiind admisibil orice mijloc de probă.
CONSIMTAMANTUL: conditia esentiala si generala a actului juridic civil care consta in
hotararea de a incheia un act juridic civil manifestata in exterior.

3
Pt a fi valabil, consimtamantul trebuie sa intruneasca conditiile:
-sa provina de la o persoana cu discernamant: subiectul de drept civil trebuie sa aiba
puterea de a aprecia, de a discerne efectele juridice care se produc in baza manifestarii sale
de vointa. Persoana fizica cu deplina capacitate de exercitiu are discernamant juridic
necesar pt a incheia acte juridice civile. Persoana lipsita de capacitate de exercitiu (minorul
sub 14 ani si cel pus sub interdictie judecatoreasca) nu are discernamant, fie datorita varstei
fragede, fie starii de sanatate mintala. Minorul intre 14 si 18 ani are discernamant juridic in
curs de formare. Reprezentantul legal al persoanei juridice are intotdeauna discernamant
deoarece e o persoana fizica cu deplina capacitate de exercitiu. Totodata, in afara de
incapacitatile legale exista si incapacitati naturale in care se gasesc persoane capabile dupa
lege  in drept persoana e capabila (are discernamant) dar in fapt, ea e lipsita temporar de
discernamant (cazurile de betie, hipnoza, somnambulism, manie puternica)
-trebuie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice: rezulta din definitia actului
juridic civil care e o manifestare de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice (a
crea, a modifica ori a stinge un raport juridic civil concret). Aceasta conditie de valabilitate a
consimtamantului nu e indeplinita: cand manifestarea de vointa a fost facut ain gluma, din
prietenie, curtoazie; cand s-a facut sub conditie pur potestativa din partea celui care se
obliga; cand manifestarea de vointa e prea larga sau cand s-a facut cu o rezerva mintala,
cunoscuta de contractant.
-trebuie sa fie exteriorizat: rezulta din definitia consimtamantului: hotarare de a incheia
actul, manifestata in exterior, adica exteriorizata. Partile sunt libere sa aleaga forma de
exteriorizare a vointei lor, simpla manifestare de vointa e necesara si suficienta pt ca actul
juridic civil sa se nasca valabil d.p.d.v. al formei sale (principiul consensualismului).
Manifestarea de vointa poate fi exteriorizata intr-o forma expresa sau tacita (implicita).
Modalitatile de exteriorizare a consimtamantului: in scris, verbal, prin gesturi ori fapte
concludente
-trebuie sa nu fie alterat printr-un viciu de consimtamant: conditie impusa de caracterul
constient, liber al actului juridic civil. Specific viciilor de consimtamant e faptul ca exista
manifestare de vointa (consimtamant, dar aceasta e alterata fie in continutul sau intelectual,
constient cum e cazul dolului (vicleniei) sau erorii, fie in caracterul sau liber cum e cazul
violentei si al leziunii.
Vicii de consimtamant: eroarea, dolul (viclenia), violenta si leziunea.
EROAREA: falsa reprezentare a realitatii la incheierea unui act civil
 dupa criteriul consecintelor care intervin:
- eroarea obstacol (distructiva de vointa): cea mai grava forma a erorii, falsa reprezentare
cazand fie asupra naturii actului ce se incheie – error in negatio - (o parte crede ca incheie
un anumit act juridic iar cealalta parte are credinta, gresita, ca incheie un alt act juridic), fie
asupra identitatii obiectului – error in corpore – (o parte crede ca trateaza cu privire la un
anumit bun, pe cand cealalta parte are in vedere alt bun). Sanctiunea care intervine e
nulitatea absoluta a actului juridic, deoarece nu s-a format acordul de vointa
- Eroarea –viciu de consimtamant: falsa reprezentare ce cade fie asupra calitatilor
substantiale ale obiectului actului – error in substantiam – fie asupra persoanei
cocontractante – error in pesonam. Sanctiunea care intervine e nulitatea relativa a actului
- Eroarea-indiferenta: falsa reprezentare a unor imprejurari mai putin importante la
incheierea actului juridic civil si car enu afecteaza insasi valabilitatea actului. Poate atrage
o diminuare valorica aprestatiei, dar poate ramane fara nici o consecinta juridica, deoarece
e vorba de o usoara reprezentare falsa a realitatii.
 dupa criteriul naturii realitatii fals reprezentata:

4
- eroare de fapt: falsa reprezentare a unei situatii faptice la incheierea actului juridic
- eroarea de drept: falsa reprezentare a existentei ori continutului unei norme de drept civil.
Structura erorii –viciu de consimtamant: un singue element, de natura psihologica – falsa
reprezentare a realitatii  dificultarea probarii sale
Conditii necesare ca eroarea (falsa reprezentare a realitatii, la incheierea unui act juridi civil )
sa fie viciu de consimtamant:
- elementul asupra caruia cade falsa reprezentare trebuie sa fie hotarator, determinant pt
incheierea actului, in sensul ca, daca ar fi fost cunoscuta realitatea, actul nu s-ar fi incheiat
- in cazul actelor bilaterale, cu titlu oneros, e necesar ca cocontractantul sa fi stiut sau sa fi
trebuit sa stie ca elementul asupra caruia cade falsa reprezentare e determinant, hotarator
pt incheierea actului juridic civil
DOLUL (VICLENIA): viciu de consimtamant care consta in inducerea in eroare a unei
persoane prin mijloace viclene pt a determina sa se incheie un act juridic ( e o eroare
provocata).
 dupa consecintele pe care le are ori nu asupra valabilitatii actului juridic:
- dol principal: dolul ce cade asupra unor elem importante, determinate la incheierea actului
juridic si care atrage anularea actului
- dol incident (secundar): dolul care cade asupra unor imprejurari nedeterminate pt
incheierea actului juridic, neatragand nevalabilitatea actului (se poate cere o reducere a
prestatiei, dc e cazul).
Elementele dolului:
- un element obiectiv, material, ce consta in utilizarea de mijloace viclene pt a induce in
eroare – poate consta fie intr-o actiune pozitiva cat si in una negativa. Cand elementul
obiectiv consta intr-un fapt omisiv – dol prin reticenta: ascunderea ori necomunicarea
celeilalte parti a unei imprejurari ce i-ar fi trebuit facuta cunoscuta.
- un element subiectiv, intentional, ce consta in intentia de a induce in eroare o persoana,
pentru a o determina sa incheie un act juridic civil.
Pt a fi viciu de consimtamant, dolul trebuie sa indeplineasca cumulativ conditiile:
- sa fie deterimnant pt incheierea actului juridic, hotarator – se face dupa un criteriu
subiectiv
- sa provina de la cealalta parte: de obicei el apare in actele bilaterale dar poate apare si in
cazul testamentului care e un act multilateral. Dolul nu e comun partilor dar daca ar exista
reciprocitate de dol, fiecare parte este in drept sa ceara anularea actului pt dolul al carui
victima este.
Proba dolului: dolul nu se presupune, adica persoana care invoca existenta dolului,
drept cauza de anulabilitate a actului juridic civil, trebuie sa-l dovedeasca. Fiind un fapt
juridic, dolul poate fi probat prin orice mijloc de proba, inclusiv martori sau prezumtii simple.
VIOLENTA: viciu de consimtamant care consta in amenintarea unei persoane cu un rau
care ii produce o temere ce o determina sa incheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi
incheiat.
 dupa natura raului cu care se ameninta:
- violenta fizica – vis – exista atunci cand amenintarea cu raul priveste integritatea fizica ori
bunurile persoanei
- violenta morala – metus- exista atunci cand amenintarea cu raul se refera la onoarea,
cinstea ori sentimentele pers
 dupa caracterul amenintarii:
- amenintarea legitima, justa cu un rau, care nu e viciu de consimtamant

5
- amenintarea nelegitima, injusta cu un rau, care are semnificatia juridica a viciului de
consimtamant, atragand anulabilitatea actului incheiat sub imperiul unei temeri insuflata de
o asemenea amenintare.
Elementele violentei:
- un element obiectiv, exterior, care consta in amenintarea cu un rau
- un element subiectiv, care consta in insuflarea unei temeri persoanei amenintata, ceea ce
altereaza consimtamantul, in cazul violentei, e tocmai aceasta temere insuflata victimei
violentei.
Pt a fi viciu de consimtamant, violenta trebuie sa indeplineasca cumulativ conditiile:
- sa fie determinanta pt incheierea actului juridic civil, sa fie rationabila – dupa criteriul
aprecierii – un criteriu subiectiv
- sa fie injusta (nelegitima, ilicita): nu orice amenintare constituie violenta –viciu de
consimtamant; e necesar ca aceasta sa reprezinte o incalcare a legii, adica sa fie
nelegitima.
LEZIUNEA: viciu de consimtamant care consta in disproportia vadita de valoare intre 2
prestatii.
Structura leziunii difera in functie de conceptia care sta la baza reglementarii:
- in conceptia subiectiva: leziunea are 2 elemente
 unul obiectiv – consta in disproportia de valoare intre contraprestatii
 unul subiectiv – consta in profitarea de stare de nevoie in care se gaseste cealalta parte
- in conceptia obiectiva: leziunea are 1 element: paguba egala cu disproportia de valoare
intre contraprestatii
Pt anularea actului juridic civil pt leziune, e necesar sa fie intrunite conditiile:
- leziunea sa fie o consecinta directa a actului respectiv
- leziunea sa existe in raport cu momentul incheierii actului juridic
- disproportia de valoare intre contraprestatii trebuie sa fie vadita
Leziunea are un domeniu restrans de aplicare :
- d.p.d.v. al persoanelor care pot invoca leziunea drept cauza de anulare, leziunea priveste
minorii intre 14 si 18 ani (cei cu capacitate de exercitu restransa)
- d.p.d.v. al actelor susceptibile de anulare prin leziune, sunt anulabile prin leziune numai
actele juridice care in acelasi timp sunt acte de administrare, au fost incheiate de minorul
intre 14-18 ani, singur, fara incuviintarea ocrotitorului legal, sunt lezionare pt minor, sunt
comutative.
Leziunea poate conduce la 2 sancţiuni alternative:
-nulitatea relativă (actiune în resciziune: acţiunea în justiţie prin care se solicită anularea
actului juridic pentru leziune);
-reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestaţii.
FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL: modalitatea de exteriorizare a manifestãrii de vointã
fãcutã cu intentia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret. -accepţiune
restrânsă.
In sens larg, desemneaza 3 cerinţe de formă:
-forma cerută pentru însăşi validitatea actului juridic (forma ad validitatem sau ad
solemnitatem);
-forma cerută pentru probarea actului juridic (forma ad probationem);
-forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.
Privită în înţelesul ei restrâns, forma actului juridic civil este guvernată de principiul
consensualismului (reprezintă o aplicare în această materie a principiului libertăţii actelor
juridice civile (principiul autonomiei de voinţă).)

6
 Principiul consensualismului: acea regulă de drept potrivit căreia simpla manifestare de
vointã este nu numai necesarã, ci si suficientã pentru ca actul juridic civil sã ia nastere în mod
valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a
produce efecte juridice.
 pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o
formă specială.
Clasificarea conditiilor de forma ale actului juridic civil:
 in functie de consecintele juridice ale nerespectarii lor:
- forma ceruta pt valabilitatea actului juridic civil (forma ceruta ad validitatem ori ad
solemnitateam) – nerespectarea ei atrage nulitatea actului
- forma ceruta pt probarea actului juridic civil ( forma ceruta ad probationem) –
nerespectarea ei nu atrage nevalabilitatea actului ci imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc
de proba
- forma ceruta pt opozabilitatea pt terti – nerespectarea ei se sanctioneaza cu
inopozabilitatea ( terta persoana e in drept sa ignore actul juridic care trebuia adus la
cunostinta altor persoane prin indeplinirea formalitatii impusa de lege in acest scop)
 dupa sursa ori izvorul care cere o anumita forma pt actul juridic civil:
- forma legala – cea impusa de legea civila
- forma voluntara ori conventionala
 Forma ad validitatem ( forma cerutã pentru valabilitatea actului juridic civil): conditia de
validitate, esentialã si specialã, care constã în necesitatea îndeplinirii formalitãtilor
prestabilite de lege, în lipsa cãrora actul juridic civil nu s-ar putea naste în mod valabil.
Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere:
-reprezintă un element constitutiv (esenţial) al actului juridic civil, în lipsa căruia actul juridic
va fi lovit de nulitate absolută;
-este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă, deci presupune manifestarea expresă de
voinţă;
-este exclusivă: pentru un anumit act juridic civil solemn, trebuie îndeplinită o anumită formă,
de regulă, forma autentică (excepţie pt testament).
Cerinţele care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem sunt
următoarele:
-toate clauzele actului juridic civil trebuie să îmbrace forma cerută pentru valabilitatea sa: în
principiu, nu este admisibil aşa-numitul act per relationem, adică actul în care, pentru
determinarea conţinutului său, se face trimitere la o sursă externă;
-actul juridic aflat în interdependenţă cu un act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el forma
solemnă
-actul juridic care determină ineficienţa unui act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el forma
solemnă (excepţie în cazul legatului, acesta putând fi revocat şi în mod tacit).
 Forma ad probationem (forma cerutã pentru probarea actului juridic civil): cerinta impusã
de lege sau de pãrti, care constã în întocmirea unui înscris cu scopul de a dovedi actul
juridic civil.
Forma ad probationem este obligatorie, dar nu facultativă, adica, nerespectarea ei atrage, in
principiu, inadmisibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă.
nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci, în
principiu, sancţiunea care intervine constă în imposibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un
alt mijloc de probă. Dovada actului juridic civil şi existenţa acestuia sunt 2 chestiuni distincte,
prima nefiind necesară decât în caz de litigiu.

7
 Forma ceruta pentru opozabilitate fata de terti: formalitãtile care sunt necesare, potrivit
legii, pentru a face actul juridic opozabil si persoanelor care nu au participat la încheierea
lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor acestora.
Această cerinţă de formă a actului juridic civil se justifică prin ideea de protecţie a terţilor faţă
de eventualele efecte prejudiciabile ale unor acte juridice civile, expres prevăzute de lege.
Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi este obligatorie, dar nu facultativă.
În cazul nerespectării acestei cerinţe de formă, sancţiunea constă în inopozabilitatea actului
juridic: posibilitatea terţului interesat de a ignora actul juridic invocat de părţile acestuia sau
de una dintre ele împotriva sa.
 actul juridic civil produce efecte între părţi, dar este ineficace faţă de terţi, deci părţile nu au
posibilitatea să se prevaleze de drepturile izvorâte din acel act juridic faţă de terţi.

MODALITATILE ACTULUI JURIDIC CIVIL:

Termenul (dies), ca modalitate a actului juridic civil: evenimentul viitor si sigur ca realizare,
pânã la care este amânatã începerea sau, dupã caz, stingerea exercitiului drepturilor
subiective civile si a executãrii obligatiilor civile corelative.
 Dupa efectul sau:
- termen suspensiv: termenul care amână, până la împlinirea lui, începutul exerciţiului
dreptului subiectiv civil şi al executării obligaţiei civile corelative
- termen extinctiv: termenul care amână, până la împlinirea lui, stingerea exerciţiului
dreptului subiectiv civil şi a executării obligaţiei corelative.
 În raport de persoana care beneficiaza de termen (în functie de titularul beneficiului
termenului):
- termen stabilit în favoarea debitorului (care reprezintă regula);
- termen stabilit în favoarea creditorului
- termen stabilit atât în favoarea debitorului, cât si a creditorului
Această clasificare prezintă interes deoarece numai cel în folosul căruia este stabilit termenul
poate să renunţe la beneficiul termenului, iar, în cazul în care termenul a fost fixat în favoarea
atât a creditorului, cât şi a debitorului, nu se poate renunţa la beneficiul termenului respectiv
decât prin acordul ambelor părţi.
 În functie de izvorul sau:
- termen voluntar (conventional): termenul ce s-a stabilit prin act juridic unilateral, bilateral
sau multilateral;
- termen legal: termenul stabilit printr-un act normativ şi care face parte de drept din actul
juridic;
- termen jurisdictional: termenul acordat debitorului, în cazurile prevăzute de lege, de către
organul de jurisdicţie
 Dupa criteriul cunoasterii sau nu a datei împlinirii sale:
- termenul cu scadenta certa: termenul a cărui dată (calendaristică) de împlinire se cunoaşte
din chiar momentul încheierii actului juridic;
- termenul cu scadenta incerta: termen (deci tot un eveniment viitor şi sigur ca realizare) a
cărui dată de împlinire nu este cunoscută în momentul încheierii actului juridic, deşi
împlinirea lui este sigură
Termenul, ca modalitate a actului juridic, afectează numai executarea actului juridic, nu şi
existenţa acestuia.
Termenul suspensiv are ca efect întârzierea începutului exercitării dreptului subiectiv civil şi
a îndeplinirii obligaţiei civile corelative. Dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă au
însă o existenţă certă.
8
Termenul extinctiv are ca efect stingerea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative.
Până la împlinirea termenului extinctiv, raportul juridic civil concret îşi produce efectele sale,
însă, după împlinirea termenului, acestea încetează.
Conditia, ca modalitate a actului juridic: eveniment viitor si nesigur ca realizare, de care
depinde existenta (naşterea sau desfiinţarea) dreptului subiectiv civil si a obligatiei civile
corelative.
 Dupa efectele pe care le produce:
- Condita suspensiva: conditia de a cărei îndeplinire depinde naşterea drepturilor subiective
civile şi a obligaţiilor corelative.
- Conditia rezolutorie: conditia de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea drepturilor
subiective civile şi a obligaţiilor corelative.
 În raport de legatura cu vointa partilor a realizarii sau nerealizarii evenimentului (dupa
cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului:
- Conditia este cazuala când realizarea evenimentului depinde de hazard, de întâmplare,
fiind deci independentă de voinţa părţilor.
- Conditia este mixta când realizarea evenimentului depinde atât de voinţa uneia din părţi,
cât şi de voinţa unei persoane determinate.
- Conditia potestativa poate fi pură sau simplă.
Conditia potestativa simpla: condiţia a cărei realizare depinde atât de voinţa uneia din părţi,
cât şi de un element exterior acesteia (fapt exterior sau voinţa unei persoane nedeterminate).
Conditia pur potestativa: condiţia a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia dintre
părţi. Obligaţia asumată sub condiţie suspensivă pur potestativă din partea celui care se
obligă este nulă.
 Dupa cum consta în realizarea sau nerealizarea evenimentului, conditia poate să fie:
- pozitiva , -- negativa.
Efectele condiţiei, ca modalitate a actului juridic, sunt guvernate de 2 reguli:
 condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor civile
corelative.
 efectele condiţiei se produc, în principiu, retroactiv: momentul de la care sau până la care
se produc nu este acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei, ci momentul încheierii
actului juridic civil sub condiţie.
Regula retroactivităţii efectelor condiţiei nu are caracter imperativ, aşa încât părţile ar
putea deroga, prin voinţa lor, de la această regulă, prevăzând în mod expres că efectele
condiţiei se vor produce din momentul îndeplinirii sau al neîndeplinirii evenimentului.
Analizarea efectelor condiţiei presupune o dublă distincţie:
-pe de o parte, între condiţia suspensivă şi condiţia rezolutorie,
-pe de altă parte, între intervalul de timp cuprins între momentul încheierii actului juridic şi
momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei devine sigură (pendente
conditione) şi perioada ulterioară acestui moment (eveniente conditione).
Sarcina: o obligaţie de a da, a face sau a nu face, impusă gratificatului de către
dispunător, în actele juridice cu titlu gratuit (mai exact, liberalităţi).
EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL: drepturile subiective civile si obligatiile civile cãrora
actul juridic le dã nastere, le modificã sau le stinge, deci ceea ce pentru raportul juridic civil
reprezintă conţinutul acestuia.
Principiile efectelor actului juridic civil: regulile de drept civil care aratã modul în care se
produc aceste efecte, respectiv cum, în ce conditii si fatã de cine se produc aceste efecte.
Principii ale efectelor actului juridic civil:
- principiul fortei obligatorii,
9
- irevocabilitatea
- principiul relativitatii. Uneori, se apreciază că irevocabilitatea nu reprezintă un principiu
distinct, ci doar un aspect al principiului forţei obligatorii.
 Principiul fortei obligatorii: regula de drept potrivit cãreia actul juridic civil legal încheiat se
impune pãrtilor (în cazul convenţiilor) sau pãrtii (în cazul actelor juridice unilaterale)
întocmai ca legea; actul juridic civil este obligatoriu pentru părţi, iar nu facultativ.
Actul juridic civil legal încheiat are forţă obligatorie nu numai pentru părţile acestuia, ci şi
pentru organul de jurisdicţie învestit cu soluţionarea unui litigiu decurgând dintr-un astfel de
act, deci instanţa este obligată să asigure executarea actului juridic legal încheiat, ţinând
seama, în interpretarea clauzelor lui, de voinţa părţilor.
De la acest principiu, există anumite excepţii, adică situaţii în care efectele actului juridic civil
nu se mai produc aşa cum au prevăzut părţile, la încheierea lui, ci, independent de voinţa
părţilor sau, după caz, a părţii, aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele
stabilite iniţial.
a) Cazurile de restrângere a fortei obligatorii sunt acele situaţii, prevăzute în mod expres de
lege, în care actul juridic îşi încetează efectele înainte de termen, datorită dispariţiei unui
element al său.
Excepţii:
- încetarea contractului de locaţiune din cauza pieirii totale sau considerabile a lucrului;
- încetarea contractului de societate civilă datorită anumitor cauze prevăzute de lege
(pierderea obiectului societăţii;
- moartea, punerea sub interdicţie sau insolvabilitatea unuia dintre asociaţi, afară de cazul
când s-a stipulat că societatea poate continua cu moştenitorii asociatului decedat sau cu
asociaţii rămaşi în viaţă ori cu asociaţii capabili sau solvabili; pieirea lucrului);
- încetarea contractului de mandat din cauza morţii, interdicţiei, insolvabilităţii sau
falimentului mandantului ori mandatarului;
- încetarea contractului de concesiune datorită dispariţiei, dintr-o cauză de forţă majoră, a
bunului concesionat, precum şi încetarea aceluiaşi contract, prin renunţarea concesionarului,
datorită imposibilităţii obiective de a exploata bunul concesionat;
- stabilirea, prin lege, fie a duratei contractului, inferioară celei prevăzute de părţi în
contractul aflat în curs de executare, fie a altor efecte, mai restrânse decât cele prevăzute de
părţi.
b) În categoria cazurilor de extindere a fortei obligatorii se includ:
- prorogarea (prelungirea) efectelor anumitor acte juridice, prin efectul legii, peste termenul
convenit de părţi;
- prelungirea efectelor actului juridic cu executare succesivă datorită suspendării temporare
a executării acestuia pe tot timpul cât durează cauza de suspendare;
- moratoriul legal, adică acordarea, prin lege, a unui termen care are ca efect amânarea
generală a executării unor obligaţii contractuale de către o anumită categorie de debitori, în
considerarea unor împrejurări excepţionale precum crize economice, conflicte militare etc.
 Irevocabilitatea actului juridic civil: (indiferent că ar fi privită ca un principiu al efectelor
actului juridic sau doar ca o consecinţă a principiului forţei obligatorii) înţelegem faptul cã
actului juridic bilateral sau multilateral nu i se poate pune capãt prin vointa numai a uneia
din pãrti, iar actului juridic unilateral nu i se poate pune capãt prin manifestarea de vointã,
în sens contrar, din partea autorului acestuia.
Constituie excepţii de la irevocabilitatea actului juridic acele cazuri în care actului juridic
bilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia din părţi, actului juridic multilateral i se poate

10
pune capăt prin voinţa uneia sau mai multor părţi, dar nu toate, iar actului juridic unilateral i se
poate pune capăt prin voinţa autorului lui.
Principalele excepţii de la irevocabilitatea actelor juridice civile bilaterale sau
multilaterale:
-revocarea donaţiei între soţi;
-denunţarea contractului de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată;
-revocarea contractului de mandat de către mandant şi renunţarea mandatarului la mandat;
-încetarea contractului de depozit la cererea deponentului;
-denunţarea contractului de asigurare etc.
Excepţiile de la irevocabilitatea actelor juridice civile unilaterale:
-legatul;
-retractarea renunţării la moştenire;
-revenirea asupra acceptării exprese sau tacite a moştenirii, în cazul în care succesiunea ar fi
absorbită sau micşorată cu mai mult de jumătate, prin descoperirea unui testament
necunoscut în momentul acceptării;
-revocarea mărturisirii pentru eroare de fapt;
-revocarea ofertei înainte de a fi acceptată de către destinatar etc.
 Principiul relativitatii efectelor actului juridic civil: regula de drept potrivit cãreia actul juridic
civil produce efecte numai fatã de autorul sau, dupã caz, autorii lui, fãrã a putea sã profite
ori sã dãuneze tertelor persoane.
Actul juridic civil bilateral sau multilateral dă naştere la drepturi subiective şi obligaţii numai
pentru părţile lui, iar actul juridic unilateral obligă doar pe autorul acestuia.
Dacă un act juridic, ca regulă, nu poate să dea naştere la drepturi subiective şi obligaţii decât
în beneficiul, respectiv în sarcina părţilor actului juridic (principiul relativităţii), aceasta nu
înseamnă că actul juridic nu ar reprezenta nimic pentru terţele persoane, că acestea din urmă
ar putea să îl ignore sau să îl nesocotească.
Dimpotrivă, actul juridic, ca realitate socială (ca situaţie juridică), este opozabil şi persoanelor
străine de el, desigur în privinţa drepturilor şi obligaţiilor ce revin părţilor actului juridic. În
concret, opozabilitatea actului juridic faţă de terţi înseamnă dreptul părţii de a invoca acel act
juridic împotriva terţului care ar ridica pretenţii în legătură cu un drept subiectiv dobândit de
parte prin actul juridic respectiv, iar prin inopozabilitatea actului juridic faţă de terţi se înţelege
lipsa unui asemenea drept.
De regulă, opozabilitatea faţă de terţi a unui act juridic este condiţionată de respectarea
anumitor formalităţi. Trebuie precizat că pot exista cazuri în care şi terţele persoane ar avea
interesul să invoce, în favoarea lor, un act juridic împotriva părţilor acestuia.
Înţelegerea conţinutului principiului relativităţii efectelor actului juridic, precum şi a excepţiilor
de la acest principiu necesită precizarea noţiunilor de parte, având cauză şi terţ, întrucât, în
raport cu un anumit act juridic civil, toate subiectele de drept civil se plasează într-una din
aceste trei noţiuni.
Parte: persoana care încheie actul juridic civil, personal sau prin reprezentare, şi în
patrimoniul ori faţă de care se produc efectele actului respectiv.
Tertii: persoanele străine de un anumit act juridic, care nu au participat nici direct şi nici
prin reprezentare la încheierea acestuia. În principiu, terţii nu sunt afectaţi prin încheierea
unui act juridic, în sensul că acesta nu le profită, dar nici nu le dăunează.
Avand- cauza: persoana care, deşi nu a participat la încheierea actului juridic civil, este
totuşi îndrituită să profite de efectele actului respectiv sau, după caz, este ţinută să suporte
aceste efecte, datorită legăturii sale juridice cu una din părţile acelui act juridic.

11
Categorii de avânzi-cauză: succesorii universali şi succesorii cu titlu universal;
succesorii cu titlu particula; creditorii chirografari.
Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic:
-cazurile în care efectele actul juridic civil s-ar produce şi faţă de alte persoane care nu au
participat la încheierea actului respectiv, deci faţă de alte persoane decât părţile.
Excepţiile de la principiul relativităţii:
-O excepţie reală de la principiul relativităţii ar presupune că, prin voinţa părţilor actului
juridic (şi numai prin voinţa acestora, nu însă şi în temeiul legii ori al unui consimţămând
implicit), actul respectiv crează drepturi subiective sau obligaţii pentru o persoană ce nu a
participat la încheierea lui, nici personal, nici prin reprezentant.
Singura excepţie reală de la principiul relativităţii actului juridic civil este stipulaţia
pentru altul ( contractul în folosul unei terţe persoane), adică acel contract prin care o
parte (promitentul) se obligă faţă de cealaltă parte (stipulantul) să execute o prestaţie în
favoarea unei a treia persoane (terţul beneficiar), fără ca aceasta din urmă să participe la
încheierea convenţiei respective nici direct şi nici reprezentată de stipulant.
-Categoria excepţiilor aparente de la acest principiu include: situaţia succesorilor
universali, cu titlu universal ori cu titlu particular ai părţilor actului juridic, promisiunea faptei
altuia, reprezentarea, acţiunile directe, cesiunea de creanţă, ipoteza gestiunii
intereselor altei persoane, actele juridice colective şi contractul colectiv de muncă.
Situaţia creditorilor chirografari şi simulaţia sunt excepţii de la opozabilitatea actului
juridic faţă de terţi (ca de altfel şi alte cazuri în care, potrivit legii, terţul ce ar justifica un
interes ar putea să atace un act juridic).
Simulatia: operatiunea juridicã în cadrul cãreia printr-un act juridic public, dar aparent
(simulat) se creazã o altã situatie juridicã decât cea stabilitã printr-un act juridic ascuns,
secret, dar adevãrat ( contraînscris).
 în cazul simulaţiei, voinţa reală a părţilor nu este reflectată în contractul public, ci în
contractul secret.
În functie de modul în care este conceput contractul aparent si de elementul în privinta caruia
opereaza simulatia:
- Simulatia prin încheierea unui contract public fictiv e o disimulare totală a realităţii, contractul
public fiind încheiat numai de conivenţă, existenţa lui fiind contrazisă de actul secret, în care
se menţionează că în realitate părţile nu au încheiat nici un contract. Părţile încheie
contractul public numai pentru că au interesul să se creadă că între ele s-a născut astfel un
raport juridic, dar în actul secret se înţeleg ca actul public să nu producă nici un fel de efecte
juridice.
- Simulatia prin deghizare presupune încheierea în realitate a unui contract, care însă este
ţinut secret, în tot sau în parte, faţă de terţi.
& deghizarea este totala dacă părţile urmăresc să ascundă însăşi natura juridică a
contractului, ceea ce înseamnă că în actul public se indică un anumit contract, iar în actul
secret se arată adevăratul contract încheiat de părţi.
& deghizarea este partiala atunci când părţile urmăresc să ascundă unele clauze convenite,
 La simulatia prin interpunere de persoane, actul public se încheie între anumite persoane,
iar în actul secret se menţionează adevăratul beneficiar al actului juridic, altul decât cel
care apare în actul public.
Nu întotdeauna scopul urmărit prin simulaţie are caracter ilicit, astfel încât, în sistemul
Codului civil, nu s-a sancţionat simulaţia cu nulitatea, ci este instituită, cu caracter general, o
altă sancţiune, anume inopozabilitatea faţă de terţii de bună-credinţă a situaţiei juridice create

12
prin contractul secret, precum şi, dacă este cazul, înlãturarea simulatiei pe calea acţiunii în
simulaţie. Există însă şi situaţii particulare în care simulaţia este sancţionată cu nulitatea.
În examinarea efectelor simulaţiei, din perspectiva sancţiunii cu caracter general,
urmează a deosebi:
- raporturile care se stabilesc între părţile simulaţiei (inclusiv, în principiu, succesorii
universali sau cu titlu universal ai părţilor);
- raporturile dintre părţile simulaţiei şi terţele persoane; raporturile dintre terţi.
În raporturile dintre pãrtile simulatiei îsi va produce efectele contractul secret,care reflectă
voinţa reală a părţilor, fiind însă necesar ca acesta să fi fost încheiat cu respectarea tuturor
condiţiilor de validitate. De asemenea, în principiu, contractul secret îsi produce efectele si
fatã de succesorii universali sau cu titlu universal ai pãrtilor simulatiei.
Însă, succesorii universali sau cu titlu universal ai părţilor devin terţi atunci când
simulaţia a fost folosită în vederea fraudării intereselor legitime ale acestora.
Tertilor de bunã-credintã, adică terţilor care, la data naşterii intereselor lor referitoare
la contractul încheiat de participanţii la simulaţie, nu aveau cunoştinţă de existenţa simulaţiei,
nu le este opozabil contractul secret, ci lor le poate fi opus numai contractul public (simulat).
Mai mult, terţii de bună-credinţă pot să invoce, în beneficiul lor şi împotriva părţilor, contractul
secret (desigur, în măsura în care află de existenţa acestuia), prin intermediul acţiunii în
simulaţie.
In materia simulaţiei, tertul de bunã-credintã, în funcţie de interesele sale, se poate prevala fie
de contractul public, fie de contractul secret. În schimb, contractul secret poate fi opus terţilor
care, în momentul când s-au născut interesele lor referitoare la acest contract, îi cunoşteau
existenţa şi conţinutul, deci terţii de rea-credinţă nu au dreptul de opţiune între a invoca actul
aparent sau a se prevala de actul secret.
Este posibil să se ivească un conflict între terţi, în sensul că unii ar avea interesul să se
prevaleze de existenţa contractului secret, iar alţii de cea a contractului aparent.
Se admite că vor fi preferati tertii care, cu bunã-credintã, se întemeiazã pe contractul aparent
(buna-credinţă însemnând necunoaşterea existenţei şi conţinutului contractului secret în
momentul când s-a născut dreptul sau interesul terţului respectiv)  deşi între părţi va
produce efecte contractul secret, totuşi, contractul public va fi opozabil tuturor terţilor, astfel
încât va avea câştig de cauză terţul care are interesul să invoce contractul public (aparent),
chiar dacă acesta nu corespunde voinţei reale a părţilor.
Efectele specifice contractelor sinalagmatice
Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor izvorâte din contractele sinalagmatice
determină unele efecte specifice, care vizează apariţia unor împrejurări, imputabile sau nu
uneia dintre părţi.
Efectele specifice contractelor sinalagmatice sunt următoarele:
 Exceptia de neexecutare a contractului: mijlocul de apãrare care constã în refuzul de
executare a obligatiei exprimat de cãtre una din pãrtile contractului sinalagmatic atunci
când cealaltã parte îi pretinde aceastã executare fãrã a-si îndeplini propria obligatie.
 Rezolutiunea este sanctiunea care intervine în cazul neexecutãrii culpabile a obligatiilor
izvorâte dintr-un contract sinalagmatic cu executare uno ictu, constând în desfiintarea
retroactivã a acestuia.
 În functie de izvorul sau si de modul în care se aplica:
- rezolutiunea judiciara ( legala);
- rezolutiunea conventionala.
Rezoluţiunea poate fi cerută numai de către creditorul obligaţiei neexecutate culpabil,
iar nu şi de către partea vinovată de neexecutarea obligaţiei pe care şi-a asumat-o prin
13
contractul sinalagmatic. Cel care solicită rezoluţiunea trebuie să îşi fi executat obligaţia
asumată prin contractul sinalagmatic ori să se declare gata să şi-o execute.
Partea îndreptăţită să solicite rezoluţiunea nu este obligată să aleagă această cale, ci
poate să opteze pentru soluţia executării silite (în natură sau, după caz, prin echivalent) a
obligaţiei asumată de cealaltă parte contractantă.
Rezoluţiunea judiciară operează din momentul rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti prin care a fost pronunţată. Ea prezintă următoarele inconveniente:
-instanţa, în principiu, are posibilitatea să acorde debitorului un termen de graţie pentru ca
acesta să îşi execute obligaţia;
-instanţa are posibilitatea să aprecieze, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, dacă
este cazul să pronunţe rezoluţiunea ori să oblige la executarea silită a contractului;
-debitorul poate evita rezoluţiunea, executându-şi obligaţia până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti prin care s-a admis cererea de desfiinţare a contractului.
În baza principiului libertăţii de voinţă, părţile, prin acordul lor de voinţă, pot însera în
contractul sinalagmatic anumite clauze referitoare la desfiinţarea contractului în caz de
neexecutare culpabilă a obligaţiei asumate de către oricare dintre ele ( clauzele - pacte
comisorii), (rezoluţiunea - rezoluţiune convenţională).
Rezoluţiunea convenţională presupune de asemenea o neexecutare culpabilă a
obligaţiei asumate de una dintre părţi, iar pactul comisoriu poate fi invocat numai de către
creditorul acestei obligaţii, iar nu şi de către cel culpabil de neexecutare.
De asemenea, partea îndreptăţită poate opta între rezoluţiune şi a cere executarea
silită. Indiferent că este judiciară sau convenţională, rezoluţiunea are ca principal efect
desfiinţarea (retroactivă) a contractului sinalagmatic. Părţile urmează a fi repuse în situaţia
anterioară, prin restituirea a ceea ce s-a executat în baza contractului desfiinţat. De
asemenea, partea care şi-a executat obligaţia ori s-a declarat gata să-şi execute obligaţia
poate să obţină despăgubiri pentru repararea prejudiciului suferit prin neexecutarea culpabilă
a obligaţiei de către cealaltă parte.
Rezilierea: sanctiunea ce intervine în cazul neexecutãrii culpabile a unei obligatii
izvorâte dintr-un contract sinalagmatic cu executare succesivã, constând în desfacerea
contractului respectiv (numai pentru viitor).
Deosebiri între rezoluţiune şi reziliere:
-in domeniul de aplicare,
-o diferenţiere parţială în privinţa efectelor:
* în cazul rezilierii, prestaţiile deja executate nu se mai pot restitui – e vorba despre o
desfacere a contractului (încetează efectele viitoare ale contractului)
* în cazul rezoluţiunii – e vorba de o desfiinţare (şi pentru trecut). În rest, ca şi rezoluţiunea,
rezilierea este o sancţiune ce intervine în cazul unei neexecutări culpabile, are ca fundamant
reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor născute din contractul sinalagmatic,poate fi
judiciară sau convenţională.
Problema riscului contractului sinalagmatic se pune atunci când una din părţile
contractante este împiedicată de un caz fortuit sau de forţă majoră să îşi execute obligaţia
asumată.
Neexecutarea uneia dintre obligaţiile ce izvorăsc din contractul sinalagmatic nu este
consecinţa vinovăţiei debitorului acestei obligaţii, ci a unei împrejurări mai presus de voinţa
lui.
 se pune întrebarea de a şti dacă partea care este debitor al obligaţiei imposibil de
executat mai este îndreptăţită să pretindă celeilalte părţi executarea obligaţiei asumate de
aceasta din urmă.

14
 În cazul unui răspuns afirmativ, ar însemna că riscul contractului sinalagmatic ar fi
suportat de acea parte care este creditorul obligaţiei imposibil de executat, de vreme ce
această parte va fi ţinută să execute obligaţia asumată deşi nu va primi contraprestaţia.
În cazul unui răspuns negativ, înseamnă că partea care are calitatea de creditor al
obligaţiei imposibil de executat este şi ea liberată de executarea propriei obligaţii, deci că
riscul contractului sinalagmatic ar urma să fie suportat de către debitorul obligaţiei imposibil
de executat.
Regula în cazul contractelor sinalagmatice netranslative de proprietate este aceea
că riscul va fi suportat de către debitorul obligatiei imposibil de executat, care deci nu este
îndreptăţit să pretindă celeilalte părţi executarea obligaţiei corelative, după cum nici cealaltă
parte nu va putea pretinde despăgubiri, nefiind vorba despre o neexecutare imputabilă.
Practic, contractul se desfiinţează. În contractele sinalagmatice translative de
proprietate, riscul îl suportă partea care avea calitatea de proprietar în momentul pieirii
fortuite a lucrului. De regulă, această parte este dobânditorul, întrucât, în principiu, dreptul de
proprietate se transmite din momentul realizării acordului de voinţă.
 dobânditorul va trebui să plătească preţul, indiferent dacă lucrul, în momentul pierii fortuite,
se afla la el sau în detenţia înstrăinătorului.
Dacă însă înstrăinătorul era pus în întârziere în privinţa obligaţiei de predare a lucrului,
atunci el va suporta riscul pieirii fortuite, deci nu va mai fi îndreptăţit să pretindă plata preţului.
Totuşi, chiar dacă era pus în întârziere în momentul pieirii fortuite, înstrăinătorul poate face
dovada că lucrul ar fi pierit şi la dobânditor, caz în care riscul va fi suportat de acesta din
urmă.

NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

Nulitatea: sancţiune civilă care intervine în cadrul încheierii unor acte juridice cu
nerespectarea condiţiilor de validitate (de fond sau de formă) impuse de lege. Actul juridic
sancţionat cu nulitate este lipsit de efectele juridice în vederea cărora a fost încheiat - actul în
sine există în mod material.
Funcţiile nulităţii
 preventivă - efectul inhibitoriu pe care-l exercită asupra subiectelor de drept civil care sunt
tentate să încheie actul juridic civil fără a respecta condiţiile de valabilitate
 sancţionatorie - înlăturarea efectelor contrare legii.
 de mijloc de garanţie a principiului legalităţii - se asigură respectarea normelor de drept
civil care reglementează condiţiile de valabilitate a actului juridic civil
Delimitarea nulităţii de alte sancţiuni de drept civil
A. Nulitatea şi rezoluţiunea
Rezoluţiunea: sancţiunea de drept civil care constă în desfiinţarea retroactivă a unui
contract sinalagmatic, cu executare uno ictu, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de
către una din părţi.
Asemănări dintre nulitate şi rezoluţiune:
- ambele cauze de ineficacitate a actului juridic civil;
- atât rezoluţiunea cât şi nulitatea produc efecte retroactiv;
- ambele presupun o hotărâre a organului de jurisdicţie, fiind judiciare;
Deosebiri dintre nulitate şi rezoluţiune:
- nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în timp ce rezoluţiunea presupune un act
juridic valabil încheiat;
- nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, iar rezoluţiunea se aplică doar în cazul
contractelor sinalagmatice cu executare uno ictu;

15
 - cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului juridic, în timp ce la
rezoluţiune cauzele sunt ulterioare momentului încheierii actului juridic civil;
- prescripţia extinctivă este supusă unor reguli diferite, după cum este vorba despre
nulitate sau rezoluţiune.
B. Nulitatea şi rezilierea
Rezilierea: sancţiunea de drept civil care intervine în cazul neexecutării culpabile a
obligaţiilor de către una din părţile unui contract sinalagmatic cu executare succesivă.
Sancţiunea rezilierii constă în încetarea efectelor contractului respectiv numai pentru viitor.
Între nulitate şi reziliere există aceleaşi asemănări şi deosebiri ca şi între nulitate şi
rezoluţiune, cu menţiunea că rezilierea produce efecte doar pentru viitor – ex. nunc.
C. Nulitatea şi caducitatea
Caducitatea: cauza de ineficacitate care constă în lipsirea actului juridic civil de orice
efecte datorită încheierii unor cauze ulterioare încheierii sale şi independent de voinţa
autorului lor. Atât nulitatea cât şi caducitatea sunt cauze de ineficacitate.
Deosebirile dintre acestea 2 sunt:
- nulitatea presupune un act juridic nevalabil încheiat, în timp ce caducitatea presupune
un act juridic valabil încheiat;
- nulitatea este retroactivă (ex. tunc), iar caducitatea produce efecte doar pentru viitor
(ex. nunc);
- nulitatea există în momentul încheierii actului juridic, iar caducitatea presupune o
cauză ulterioară actului juridic, fiind străină de voinţa autorilor actului.
D. Nulitatea şi revocarea
Revocarea: sancţiunea de drept civil care constă în înlăturarea efectelor actului juridic
civil datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a sarcinii.
Asemănarea dintre acestea 2 constă în faptul că ambele sunt cauze de ineficacitate a
actului juridic civil.
Deosebiri dintre nulitate şi revocare:
- nulitatea pp un act nevalabil, iar revocarea pp un act valabil încheiat;
- cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului juridic, iar revocarea pp cauze
ulterioare încheierii actului juridic;
- nulitatea e aplicabilă oricărui act juridic, iar revocarea se aplică, în principiu,
liberalităţilor
- prescripţia extinctivă e supusă unor reguli diferite, după cum este vorba despre
nulitate sau revocare.
E. Nulitatea şi inopozabilitatea
Inopozabilitatea: sancţiunea ce se aplică în cazul nesocotirii unor cerinţe de publicitate
faţă de terţi sau a depăşirii limitelor puterii de a reprezenta.
Deosebiri dintre nulitate şi inopozabilitate:
- nulitatea presupune un act nevalabil, iar inopozabilitatea pp un act valabil încheiat;
- efectele nulităţii privesc atât părţile actului juridic, cât şi terţii, iar în caz de
inopozabilitate, efectele actului juridic se produc faţă de părţi, dar nu şi faţă de terţi;
- la nulitate, cauzele sunt contemporane încheierii actului , pe când inopozabilitatea
presupune neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii actului juridic;
- nulitatea relativă se poate acoperi prin confirmare, iar inopozabilitatea poate fi
înlăturată în materie de reprezentare, prin ratificare.
F. Nulitatea şi reducţiunea
Reducţiunea: sancţiunea de drept civil care se aplică actelor juridice încheiate cu
nesocotirea unor interdicţii stabilite de lege pentru ocrotirea unor persoane sau pentru

16
restabilirea echilibrului contraprestaţiilor într-un contract sinalagmatic cu titlu oneros şi
comutativ.
Deosebiri dintre nulitate şi reducţiune:
- nulitatea se aplică tuturor actelor juridice, iar reducţiunea se aplică fie liberalităţilor
excesive, fie contractelor cu titlu oneros şi comutative;
- nulitatea pp un act nevalabil încheiat, iar reducţiunea pu acte juridice încheiate în mod
valabil;
- cauza nulităţii o reprezintă nerespectarea unei dispoziţii legale privind încheierea
valabilă a actului juridic civil, în timp ce reducţiunea este determinată de încălcarea rezervei
succesorale sau de existenţa în momentul încheierii actului juridic a unei disproporţii vădite
între contraprestaţii.
Clasificarea nulităţilor actului juridic civil
 în funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului
juridic civil:
- nulitatea absolută: nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic
a unei norme care ocroteşte un interes general, obştesc
- nulitatea relativă: nulitatea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic
civil a unei norme care ocroteşte un interes particular, individual, personal
 în funcţie de întinderea efectelor sale:
- nulitatea totală sau integrală: nulitatea care desfiinţează actul juridic civil în întregime
- nulitatea parţială: nulitatea care desfiinţează numai o parte din efectele actului juridic
civil, celelalte urmând să se producă deoarece acestea nu contravin legii
Nulitatea parţială reprezintă regula, iar nulitatea totală reprezintă excepţia  o clauză
nu atrage, în principiu, nulitatea întregului act  va fi nulă doar clauza care încalcă dispoziţia
legală sau este contrară regulilor de convieţuire socială, restul actului rămânând, în principiu,
neafectat.
 în funcţie de modul de consacrare legislativă:
- nulitatea expresă: nulitatea care e prevăzută ca atare într-o dispoziţie legala
- nulitatea virtuală: nulitatea care nu e prevăzută în mod expres de lege, dar rezultă din
modul în care e reglementată o condiţie de validitate a actului civil
 după felul condiţiei de validitate încălcate la încheierea actului juridic civil:
- nulitatea de fond: nulitatea care intervine în caz de lipsă ori nevalabilitate a unei condiţii
de fond a actului juridic civil: consimţământ, capacitate, obiect, cauză.
nulitatea de formă: nulitatea care intervine in cazul nerespectării formei cerută ad
validitatem
 după modul de valorificare:
- nulitatea judiciară
- nulitatea amiabilă.
Nu e agreata distinctia intre actul nul si actul inexistent, intrucat actul inexistent e lovit
de nulitate absoluta, avand regimul juridic, in intregime, al acestei nulitati.
Cauzele de nulitate
Nulitatea are drept cauză generică nerespectarea dispoziţiilor legale care
reglementează condiţiile sale de valabilitate.
Sunt cauze de nevalabilitate a actului juridic civil:
- încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea de a face actul;
- lipsa ori nevalabilitatea consimţământului;
- nevalabilitatea actului juridic civil;
- nevalabilitatea formei cerute ad validitatem;
17
 - nesocotirea limitelor libertăţii actelor juridice;
- lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;
- fraudarea legii.
NULITATEA ABSOLUTA
- nulitatea absolută: nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic
a unei norme care ocroteşte un interes general, obştesc (in f de natura interesului ocrotit)
Cauzele care atrag nulitatea absolută a actului juridic civil:
 încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor în cazurile:
- nerespectarea unei capacităţi speciale impusă pt ocrotirea unui interes obştesc;
- lipsa capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice;
- nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice;
 lipsa totală a consimţământului
 nevaliditatea obiectului actului juridic civil (cu excepţia lipsei calităţii de proprietar a
vânzătorului - actul juridic e lovit de nulitate relativă dacă dobânditorul este de bună-
credinţă)
 nevaliditatea cauzei (scopului) actului juridic civil dar numai atunci când lipseşte cauza
datorită absenţei scopului imediat ori când cauza este ilicită sau imorală (dacă însă cauza
lipseşte datorită lipsei discernământului sau cauza e falsă datorită erorii-viciu de
consimţământ asupra scopului mediat ori, în actele juridice nenumite, chiar asupra
scopului imediat, atunci actul juridic este lovit de nulitate relativă);
 nerespectarea formei cerută ad validitatem;
 nerespectarea dreptului de preemţiune al statului;
 încălcarea ordinii publice;
 fraudarea legii.
Regimul juridic al nulităţii: regulile care guvernează nulitatea absolută sau nulitatea
relativă - vizează în esenţă aspectele: cine poate invoca nulitatea, cât timp poate fi invocată
nulitatea; dacă nulitatea poate fi sau nu acoperită prin confirmare.
Regulile regimului juridic al nulităţii absolute:
 nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, adică de oricare din părţi, de
avânzi – cauză ai părţilor, alte persoane ce nu au participat la încheierea actului juridic dar
care ar justifica un interes propriu, de instanţă din oficiu, de procuror, precum şi de alte
organe prevăzute de lege;
 acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă - actul nu poate deveni niciodată
valabil, oricât timp ar trece, deoarece nu se poate admite că ceea ce este oprit de lege să
devină valabil prin scurgerea timpului  nulitatea poate fi invocată oricând în justiţie, atât
pe cale de acţiune cât şi pe cale de excepţie.
 nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmarea (expresa sau tacita).
Comparaţie între regimul juridic al nulităţii absolute şi regimul juridic al nulităţii
relative:
Între nulitatea absolută şi nulitatea relativă nu există deosebiri de efecte deoarece în
ambele cazuri, actul juridic lovit de nulitate este lipsit de efectele în vederea cărora a fost
încheiat datorită nerespectării dispoziţiilor legale privind condiţiile de validitate, însă există
deosebiri de regim juridic:
 nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, chiar şi din oficiu, în timp ce
nulitatea relativă poate fi invocată doar de persoana al cărui interes a fost nesocotit la
încheierea actului juridic;

18
 nulitatea absolută este imprescriptibilă, în schimb nulitatea relativă este prescriptibilă
extinctiv;
 dacă nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, nulitatea relativ poate fi
confirmată expres sau tacit.
NULITATEA RELATIVA
- nulitatea relativă: nulitatea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic
civil a unei norme care ocroteşte un interes particular, individual, personal (in f de natura
interesului ocrotit)
Cauzele care atrag nulitatea relativa a actului juridic civil:
 viciile de consimţământ (eroarea gravă, dolul, violenţa şi leziunea);
 lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil;
 nerespectarea dreptului de preemţiune a statului;
 nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei:
- actul juridic e încheiat de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu (minor <14)
- actul juridic de administrare s-a încheiat fără încuviinţarea ocrotitorului legal şi e lezionar
pentru minorul între 14 – 18 ani;
- actul juridic de dispoziţie s-a încheiat fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal sau
a autorităţii tutelare;
- actul juridic s-a încheiat în lipsa ori cu depăşirea puterilor pentru persoana juridică sau cu
nerespectarea unor incapacităţi speciale de folosinţă, instituite în vederea protejării unor
interese individuale.
Regimul juridic al nulităţii: regulile care guvernează nulitatea absolută sau nulitatea
relativă - vizează în esenţă aspectele: cine poate invoca nulitatea, cât timp poate fi
invocată nulitatea; dacă nulitatea poate fi sau nu acoperită prin confirmare.
Regulile regimului juridic al nulităţii relative:
 nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana interesată a cărei voinţă a fost
viciată sau de către persoana incapabilă în momentul încheierii actului ori de către
reprezentanţii ei legali.
 nulitatea relativă e prescriptibilă în termenul general de prescripţia extinctivă - 3 ani
 nulitatea relativă poate fi confirmata (expres sau tacit) de persoana în drept sau de
succesorii in drepturi, să ceară anularea actului -actul va deveni activ (valabil) retroactiv;
Comparaţie între regimul juridic al nulităţii absolute şi regimul juridic al nulităţii
relative:
Între nulitatea absolută şi nulitatea relativă nu există deosebiri de efecte deoarece în
ambele cazuri, actul juridic lovit de nulitate este lipsit de efectele în vederea cărora a fost
încheiat datorită nerespectării dispoziţiilor legale privind condiţiile de validitate, însă există
deosebiri de regim juridic:
 nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, chiar şi din oficiu, în timp ce
nulitatea relativă poate fi invocată doar de persoana al cărui interes a fost nesocotit la
încheierea actului juridic;
 nulitatea absolută este imprescriptibilă, în schimb nulitatea relativă este prescriptibilă
extinctiv;
 dacă nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, nulitatea relativ poate fi
confirmată expres sau tacit.

EFECTELE NULITATII ACTULUI JURIDIC

19
Efectele nulităţilor: consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii, adică urmările
datorate desfiinţării în întregime sau în parte a unui act juridic civil care a fost încheiat cu
încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate = desfiinţarea raportului
juridic civil născut din actul juridic civil lovit de această sancţiune. Efectele nulităţii diferă
după cum nulitatea e totală sau parţială si în funcţie de ceea ce s-a întâmplat după încheierea
actului juridic civil lovit de nulitate, adica după cum au fost încheiate sau nu acte juridice
ulterioare în legătură cu aceleaşi drepturi  ipotezele:
- dacă actul juridic nu a fost executat până în momentul în care e anulat  actul nu mai
poate fi executat nici după acest moment, deci partea sau părţile actului juridic se află în
situaţia în care nu ar fi făcut actul juridic respectiv  cel pentru care actul juridic ar fi urmat să
dea naştere la drepturi subiective civile nu îşi va mai putea exercita aceste drepturi, care sunt
socotite că nu s-au născut, iar cel pentru care actul urma să dea naştere la obligaţii civile nu
va mai fi ţinut să le aducă la îndeplinire;
- dacă actul juridic a fost executat, în tot sau în parte, până în momentul declarării
nulităţii  se desfiinţeaza retroactiv actul juridic, se restituie, reciproc sau, după caz,
unilateral, prestaţii efectuate în temeiul acelui act;
- dacă actul juridic a fost executat, iar, până în momentul declarării nulităţii, una din
părţile acestuia a încheiat un act juridic cu o terţă persoană, prin care fie s-a transmis dreptul
născut din actul nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul
născut din actul nul  se desfiinţeaza retroactiv actul juridic executat (actul juridic primar), se
restituie prestaţiile efectuate în baza acestui act, se desfiinţeaza actul juridic subsecvent.
Efectele nulităţii sunt cârmuite de principiile:
A. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii: regula potrivit căreia nulitatea nu
produce efecte doar pentru viitor – ex nunc – ci şi pentru trecut – ex tunc, aceste efecte
producându-se chiar din momentul încheierii actului juridic civil.
Excepţii de la retroactivitatea nulităţii - Sunt situaţii în care efectele produse între
momentul încheierii actului şi momentul anulării acestuia sunt menţinute:
 păstrarea fructelor culese anterior anulării actului juridic de către posesorul de bună
credinţă
 menţinerea efectelor produse de contractele cu executare succesivă, retroactivitatea
efectelor nulităţii fiind imposibilă;
 modificarea numelui de familie - această modificare are efecte doar pentru viitor (ex.
anularea recunoaşterii de filiaţie, anularea adopţiei), purtarea numelui de familie până la
data modificării acestuia fiind ireversibilă;
 cazul copiilor dintr-o căsătorie anulată, copiii dintr-o asemenea căsătorie nefiind atinşi de
efectele anulării căsătoriei.
B. Principiul repunerii în situaţia anterioară - Restitutio in integrum: regula de
drept potrivit căreia tot ce s-a executat în temeiul unui act juridic anulat trebuie restituit în aşa
fel încât părţile actului juridic să fie puse în situaţia anterioară încheierii actului, ceea ce
înseamnă că ele trebuie să-şi restituie reciproc prestaţiile efectuate.
Excepţii de la repunerea părţilor în situaţia anterioară - sunt situaţii în care, pentru
anumite raţiuni, nu sunt supuse restituirii prestaţiile efectuate în temeiul actului juridic anulat:
 persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau capacitate de exerciţiu restrânsă restituie
prestaţia primită în temeiul unui act juridic nul, doar dacă le-a profitat acestora,
constituindu-le avantaje patrimoniale;
 în cazul aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem (nimănui nu îi este
îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia
unui drept), actelor juridice care au o cauză imorală;
20
 în cazul în care a intervenit prescripţia extinctivă a acţiunii în restituirea prestaţiilor
executate în temeiul actului juridic lovit de nulitate;
 în cazul în care persoana care a dobândit un drept de proprietate sau un alt drept real în
baza unui act juridic nul, invocă uzucapiunea.
C. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial –
resolutio jure dantis resolvitur jus occipientis: constatarea sau pronunţarea nulităţii
actului iniţial atrage desfiinţarea actului subsecvent -.e o aplicaţie a principiului de drept mai
general potrivit căruia nimeni nu poate transmite un drept pe care nu îl are.
Excepţii - cazurile în care, pentru anumite raţiuni, anularea actului juridic iniţial nu
determină şi anularea actului juridic subsecvent, acesta din urmă fiind menţinut:
 cazul posesorului de bună credinţă a unui bun mobil. În ipoteza în care un terţ a dobândit
un bun mobil cu bună credinţă de la un detentor precar căruia proprietarul i l-a încredinţat
de bună-voie, acesta (terţul) păstrează bunul;
 cazul actelor de conservare şi de administrare a bunului care, cu îndeplinirea anumitor
condiţii, se menţin valabile dat fiind interesul economic al utilităţii menţinerii unor
asemenea acte;
 cazul actelor de dispoziţii cu titlu oneros încheiate cu un subdobânditor de bună credinţă,
având ca obiect un bun imobil.
 dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere oricând anularea hotărârii prin care s-a
declarat moartea.
D. Principii de drept care înlătură regula quad nullum est, nullum producit
effectum - alte principii care în conflict cu nulitatea o înlătură într-un mod specific. Acestea
sunt mult mai eficiente decât excepţiile de la celelalte 3 principii deoarece înlătură în
întregime nulitatea şi nu numai unele efecte:
Principiul conversiunii actului juridic: substituirea unui act juridic valabil, unui act
juridic nul.
Conversiunea: operaţiunea în care un act juridic nul nu mai produce efecte, dar
dobândeşte semnificaţia unei manifestări de voinţă a unui alt act juridic, cu condiţia ca acea
manifestare să nu fie viciată.
Pentru a ne afla în prezenţa unei conversiuni e necesar să fie îndeplinite condiţiile:
- să existe un element de diferenţă între actul nul sau anulabil care poate consta în
natura diferită a celor două acte, forma diferită, conţinutul acestora, efectele lor;
- actul care se socoteşte a fi valabil să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă
cerute de lege pentru acea categorie de acte, iar aceste condiţii să existe în chiar actul nul
sau anulabil  actul lovit de nulitate să cuprindă elementele constitutive ale actului în care e
convertit.
- din manifestarea de voinţă a părţilor sau a părţii să nu rezulte imposibilitatea
conversiunii;
- actul juridic pt care s-a emis manifestarea de voinţă să fie anulat efectiv şi total.
 Putem vorbi despre conversiune în cazurile:
 actul juridic se bucură de prezumţia de validitate, nefiind încă desfiinţat;
 cazul manifestării de voinţă care, deşi este nulă ca şi vânzare-cumpărare, valorează ca
antecontract de vânzare-cumpărare;
 în cazul în care unele clauze sunt anulate, iar altele sunt menţinute (aflându-se astfel în
prezenţa nulităţii parţiale;
 cazul în care dintre 2 acte juridice încheiate de aceleaşi părţi se desfiinţează 1
 refacerea actului juridic;

21
 validarea actului juridic prin confirmare sau prin îndeplinirea ulterior încheierii acestuia a
unei condiţii legale ce nu a fost respectată la data încheierii;
 cazul în care un moştenitor înstrăinează un bun din masa succesorală; deşi actul de
înstrăinare este nul, manifestarea de voinţă exprimată în el valorează ca acceptare a
succesiunii;
 cazul testamentului autentic, care nul fiind pentru vicii de formă, are valoarea unui
testament olograf valabil, dacă este scris în întregime, datat şi semnat de către testator.
Principiul error communis facit jus („principiul validităţii aparenţei în drept”)
înlătură nulitatea actului juridic care a fost încheiat ca urmare a unei erori comune, obşteşte.
Principiul răspunderii civile delictuale: sunt menţinute efectele unui act juridic civil
lovit de nulitate în anumite situaţii - priveşte cazul minorului.
 minorul care a săvârşit un delict civil la încheierea actului juridic civil nu poate cere
anularea acelui act deoarece cealaltă păarte ar fi prejudiciată, cel ce a săvârşit fapta ilicită
(minorul) fiind nevoit să-l despăgubească pe cel prejudiciat prin săvârşirea acelei fapte.

NUMELE
PERSOANA FIZICĂ
Persoană fizică: omul, privit ca titular de drepturi subiective civile şi de obligaţii civile.
Identificarea persoanei fizice: individualizarea persoanei fizice în raporturile juridice, deci
determinarea poziţiei sale în viaţa juridică.
În dreptul civil, principalele mijloace (atribute) de identificare a persoanei fizice sunt: numele,
domiciliul şi starea civilă.
Ca natură juridică, atributele de identificare a persoanei fizice sunt drepturi
nepatrimoniale. În mod excepţional, unele atribute de identificare a persoanei fizice,
care însă aparţin altor ramuri de drept, iar nu dreptului civil, nu sunt drepturi subiective
(de exemplu, persoană cu cazier judiciar, recidivist).
 atributele de identificare a persoanei fizice prezintă acele caractere juridice care sunt ale
drepturilor nepatrimoniale:
- au ca obligaţie civilă corelativă acea obligaţia generală şi negativă de a nu li se aduce
atingere, obligaţie ce revine tuturor celorlalte subiecte de drept (sau, cum se spune în
doctrină, sunt opozabile erga omnes);
- sunt inalienabile (totuşi, există o excepţie în privinţa numelui, în sensul că, în condiţiile legii,
este posibilă o transmisiune sui-generis);
- sunt insesizabile;
- sunt imprescriptibile extinctiv (cu excepţia unor acţiuni de stare civilă) şi achizitiv;
- nu sunt susceptibile de exercitare prin reprezentare (unele excepţii există în privinţa numelui
şi a stării civile);
- aparţin oricărei persoane fizice.
---- caractere juridice comune + caractere proprii fiecărui atribut de identificare a persoanei
fizice (unitatea numelui, stabilitatea, unicitatea şi obligativitatea domiciliului, indivizibilitatea
stării civile).
Atributele de identificare a persoanei fizice pot fi privite şi ca elemente din conţinutul
capacităţii de folosinţă (în sensul de aptitudine a persoanei fizice de a avea drepturile
nepatrimoniale prevăzute de lege)  caracterele juridice care sunt ale capacităţii de folosinţă
a persoanei fizice (legalitatea, generalitatea, egalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea şi
universalitatea) sunt şi caracterele juridice ale atributelor de identificare a persoanei fizice.
Numele

22
a) Numele: atribut de identificare a persoanei fizice care constă în cuvintele prin care aceasta
se individualizează în familie şi în societate, cuvinte stabilite, în condiţiile legii, cu această
semnificaţie.
b) Stabilirea numelui de familie al copilului (şi a prenumelui)
În funcţie de situaţia juridică în care se găseşte copilul la naştere, trebuie deosebite 3 ipoteze
de stabilire a numelui de familie:
- ipoteza copilului din căsătorie;
- ipoteza copilului din afara căsătoriei;
- ipoteza copilului născut din părinţi necunoscuţi (a copilului care, până la înregistrarea
naşterii, nu are filiaţia stabilită nici faţă de mamă, nici faţă de tată).
În cazul în care părinţii copilului din căsătorie au nume de familie comun, copilul va avea, în
mod obligatoriu, acest nume de familie - regulă imperativă, legea nepermiţând dobândirea de
către copil a unui alt nume de familie decât numele de familie comun al părinţilor.
Dacă părinţii copilului din căsătorie nu au nume de familie comun (deci, la încheierea
căsătoriei, fiecare şi-a păstrat numele de familie avut anterior căsătoriei)  stabilirea numelui
de familie al copilului se face prin învoiala părinţilor, învoială ce trebuie consemnată într-o
declaraţie scrisă şi semnată de ambii părinţi. Atunci când părinţii nu se înţeleg, stabilirea
numelui de familie al copilului se face de către primarul localităţii unde se înregistrează
naşterea, prin dispoziţie scrisă, după ascultarea prealabilă a părinţilor. Indiferent de cine
stabileşte numele de familie al copilului (părinţii sau autoritatea administraţiei publice locale),
urmează a se alege una din următoarele posibilităţi:
-copilului i se va stabili, ca nume de familie, numele de familie al tatălui;
-copilului i se va stabili, ca nume de familie, numele de familie al mamei;
-copilului i se va stabili, ca nume de familie, acel nume de familie rezultat din reunirea
numelor de familie ale părinţilor.
Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de naştere făcută de
cel care declară naşterea”. Legea nu limitează numărul cuvintelor care pot fi atribuite cu
semnificaţia de prenume şi nici nu conţine vreun criteriu de determinare a prenumelui, ceea
ce înseamnă că, în principiu, părinţii au o libertate deplină în această privinţă. Totuşi, ofiţerul
de stare civilă poate refuza înscrierea unor prenume care sunt formate din cuvinte indecente
ori ridicole, caz în care părinţii vor opta pentru alte cuvinte având semnificaţia de prenume.
În ipoteza copilului din afara căsătoriei, trebuie să deosebim după cum, la naştere, copilul are
stabilită filiaţia numai faţă de un părinte (de regulă, faţă de mamă) sau filiaţia copilului a fost
stabilită concomitent faţă de ambii părinţi.
În cazul în care, la naştere, copilul are stabilită filiaţia numai faţă de un părinte, atunci el
dobândeşte numele de familie pe care îl are acest părinte.
Dacă, la naştere, copilul din afara căsătoriei a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi
(mai exact, ambii părinţi au recunoscut copilul mai înainte de sau, cel mai târziu, o dată cu
declararea naşterii acestuia), atunci numele de familie al copilului se stabileşte ca în cazul în
care ar fi vorba despre numele de familie al copilului din căsătorie, ai cărui părinţi nu au nume
de familie comun.
În cazul în care la data declarării naşterii, copilul are stabilită filiaţia numai faţă de un părinte,
acesta din urmă va fixa cuvântul sau cuvintele având semnificaţia de prenume. Dacă la data
declarării naşterii, copilul are stabilită filiaţia faţă de ambii părinţi, atunci, în privinţa stabilirii
prenumelui, se va proceda ca şi în cazul copilului din căsătorie.
Uneori, filiaţia unui copil născut nu este stabilită nici faţă de mamă, nici faţă de tată. Este
cazul copilului găsit, născut deci din părinţi necunoscuţi, precum şi al copilului abandonat de
către mamă în spital, dacă identitatea mamei nu poate fi stabilită

23
Numele de familie şi prenumele copilului născut din părinţi necunoscuţi se stabilesc, prin
dispoziţie, de către primarul localităţii unde se înregistrează naşterea.
c) Modificarea numelui de familie
Fiind strâns legat de raporturile de familie, numele de familie al unei persoane fizice poate
suferi anumite modificări determinate de schimbările intervenite în starea civilă a acelei
persoane.
Modificarea numelui de familie: înlocuirea acestuia datorită unor schimbări intervenite în
starea civilă a persoanei respective.
Schimbările de stare civilă care conduc sau pot conduce la modificarea numelui de familie pot
fi grupate astfel:
- schimbări în filiaţia persoanei fizice;
- schimbări determinate de instituţia adopţiei;
- schimbări generate de instituţia căsătoriei.
Schimbările în filiaţie care determină sau pot determina modificarea numelui de familie:
- stabilirea, prin recunoaştere voluntară sau prin acţiune în justiţie, a filiaţiei copilului
născut din părinţi necunoscuţi;
- stabilirea, prin recunoaştere voluntară sau prin acţiune în justiţie, a filiaţiei copilului din afara
căsătoriei şi faţă de al doilea părinte;
- admiterea acţiunii în tăgăduirea paternităţii;
- admiterea acţiunii în contestarea recunoaşterii voluntare de filiaţie sau admiterea acţiunii în
declararea nulităţii recunoaşterii voluntare de filiaţie, precum şi admiterea acţiunii în
contestarea filiaţiei faţă de mamă atunci când filiaţia rezultă din certificatul de naştere fără
însă a exista o folosinţă a stării civile conformă cu acest certificat ori a acţiunii în contestarea
existenţei împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumţia de paternitate.
Cât priveşte incidenţa instituţiei adopţiei asupra modificării numelui de familie, este necesar
să se aibe în vedere nu numai încuviinţarea adopţiei, ci şi desfacerea adopţiei, precum şi
declararea nulităţii (desfiinţarea) adopţiei.
Modificarea numelui de familie poate să intervină sau, după caz, intervine ca efect al
încheierii căsătoriei, al divorţului, precum şi al declarării nulităţii căsătoriei. În schimb,
încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi nu atrage niciodată modificarea numelui de
familie al soţului ce a rămas în viaţă.
d) Schimbarea numelui de familie şi a prenumelui
Schimbarea numelui de familie (sau a prenumelui): înlocuirea, la cerere, a numelui de
familie (sau a prenumelui) cu un alt nume de familie (cu un alt prenume), prin decizie
administrativă sau după ce a fost parcursă procedura administrativă.
e) Retranscrierea numelui de familie şi a prenumelui
Retranscrierea numelui de familie şi a prenumelui intervine atunci când numele de familie
sau prenumele a fost înregistrat în actele de stare civilă tradus în altă limbă decât cea
maternă ori cu ortografia altei limbi.
Cererea de retranscriere se depune la serviciul public comunitar de evidenţă a
persoanelor în păstrarea căreia se află registrele de stare civilă şi se aprobă de primar.
Pe baza acestei aprobări, se efectuează menţiune pe marginea actelor de stare civilă
respective.
DOMICIULIUL SI RESEDINTA
Domiciliul: atributul de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spaţiu, prin
indicarea unui loc având această semnificaţie juridică.
În funcţie de modul de stabilire:
- domiciliul de drept comun;
- domiciliul legal;
24
- domiciliul ales (domiciliul convenţional) - nu reprezintă un veritabil domiciliu.
Domiciliul de drept comun are ca titular, în principiu, persoana cu capacitate de exerciţiu
deplină.
În mod excepţional, şi minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate avea domiciliu de
drept comun. Astfel, autoritatea tutelară poate încuviinţa copilului, la cererea acestuia, după
împlinirea vârstei de 14 ani, să îşi schimbe felul învăţăturii ori pregătirii profesionale stabilite
de părinţi ori să aibă locuinţa pe care o cere desăvârşirea învăţăturii ori pregătirii
profesionale.
La majorat, persoana fizică îşi vede convertit domiciliul legal în domiciliu de drept comun.
Domiciliul legal: domiciliu care este stabilit de lege pentru anumite categorii de persoane
fizice.
Caracteristicile domiciliului legal:
-e stabilit prin lege;
-are semnificaţia unei măsuri de ocrotire a anumitor persoane fizice;
-coincide cu domiciliul de drept comun al persoanei fizice care exercită ocrotirea.
 au domiciliu legal:
- minorul, care are domiciliul legal la părinţii săi ori, după caz, la părintele la care locuieşte
statornic, la părintele care îl ocroteşte sau la tutore;
- persoana pusă sub interdicţie judecătorească, aceasta având domiciliul legal la tutore;
- persoana ocrotită prin curatelă, însă numai atunci când curatorul este în drept să o
reprezinte, caz în care domiciliul curatorului coincide cu domiciliul legal al celui ocrotit.
Domiciliul convenţional (domiciliul ales): locul (adresa) stabilit(ă) prin acordul de voinţă al
părţilor în vederea executării actului juridic în acel loc sau pentru soluţionarea litigiului şi
comunicarea actelor de procedură - e vorba despre o convenţie accesorie, care are ca
principal efect prorogarea competenţei instanţei.
Având natura juridică a unei convenţii accesorii  domiciliul convenţional e supus cerinţelor
legale referitoare la condiţiile şi efectele actelor juridice, si îşi va găsi aplicare regula
accesorium sequitur principale.
În principiu, domiciliul ales nu poate fi schimbat decât prin acordul de voinţă al părţilor. Dacă
însă alegerea de domiciliu s-a făcut exclusiv în favoarea uneia dintre părţi, aceasta poate să
renunţe la beneficiul domiciliului ales.
Există şi situaţii în care domiciliul ales nu îmbracă forma unei convenţii accesorii. EX: în cazul
în care cererea de chemare în judecată e formulată de o persoană care locuieşte în
străinătate, atunci, în cererea respectivă, va trebui să menţioneze şi domiciliul ales în
România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul; de asemenea,
pârâtul care locuieşte în străinătate are obligaţia de a-şi alege domiciliul în România
Reşedinţa: atributul de identificare în spaţiu a persoanei fizice, prin indicarea locuinţei
vremelnice sau temporare.
Reşedinţa nu prezintă caracterul de stabilitate şi nici de obligativitate, în schimb, ca şi
domiciliul, o persoană fizică nu poate avea, la un moment dat, decât o singură reşedinţă
(unicitatea reşedinţei).
Caractere juridice specifice reşedinţei: vremelnicia, caracterul facultativ.

STAREA CIVILA
Starea civilă (statutul civil al persoanei fizice): mijlocul de identificare a persoanei fizice
prin indicarea calităţilor personale având această semnificaţie, potrivit legii.

25
Conţinutul stării civile diferă după cum aceasta este privită ca drept subiectiv civil
nepatrimonial sau ca sumă a unor calităţi personale.
Dreptul subiectiv de individualizare prin starea civilă cuprinde prerogativele:
-posibilitatea omului de a se individualiza prin starea sa civilă;
-posibilitatea de a pretinde să fie individualizat, de către alţii, prin starea sa civilă;
-posibilitatea de a recurge, în caz de nevoie, la forţa coercitivă a statului.
Ca sumă a unor calităţi personale, starea civilă cuprinde mai multe elemente:
-unele privesc situaţia familială, inclusiv filiaţia şi natura acesteia (din căsătorie, din afara
căsătoriei, născut din părinţi necunoscuţi, adoptat, căsătorit, necăsătorit, divorţat, văduv,
recăsătorit, rudă sau afin cu cineva).
-sexul (bărbat sau femeie), vârsta, cetăţenia etc.
 in principiu, orice calitate ce produce efecte juridice ar putea fi inclusă în starea civilă.
Totuşi, vom include în starea civilă numai acele calităţi inerente oricărei persoane fizice, iar
nu şi diversele profesii şi funcţii, chiar dacă acestea implică drepturi şi obligaţii proprii.
Starea civilă e determinată (fixată) de lege. Legea e cea care fixează starea civilă a unei
persoane la naşterea acesteia, iar persoana respectivă nu poate să îşi modifice direct starea
civilă, însă are posibilitatea de a îndeplini anumite acte care, pe cale de consecinţă, vor
antrena schimbări în starea sa civilă.
 pt ca o persoană fizică să dobândească o anume stare civilă, este necesar să intervină
anumite împrejurări (fapte sau acte juridice): naşterea, adopţia, căsătoria etc., de care legea
leagă dife efecte, interesând statutul juridic al pers.
Starea civilă nu trebuie confundată cu folosinţa stării civile (posesia de stat), întrucât prima
noţiune are în vedere statica, pe când cea de a doua are în vedere dinamica atributului de
identificare în discuţie. Deşi starea civilă nu poate fi dobândită prin simpla ei folosire în fapt,
totuşi, această folosire produce anumite efecte.
Folosinţa stării civile (posesia de stat): starea juridică ce rezultă din întrunirea, cumulativă,
a 3 elemente:
- nomen - individualizarea unei persoane prin purtarea numelui ce corespunde stării civile
pretinse de acea persoană;
- tractatus - tratarea, considerarea unei persoane, de către cei apropiaţi, ca fiind persoana
căreia îi aparţine starea civilă de care se prevalează aceasta;
- fama - recun, în familie şi societate, ca fiind persoana căreia îi aparţine starea civilă de care
aceasta se prevalează.
Efectul principal al posesiei de stat se situează pe tărâm probatoriu. Astfel, posesia de stat
(folosinţa stării civile) prezumă că starea civilă corespunde realităţii, prezumţie ce poate fi
completată sau chiar combătută. Dacă însă posesia de stat este întărită de existenţa unui act
de stare civilă (act de naştere) căruia îi corespunde, deci dacă există concordanţă între
posesia de stat şi actul de naştere, atunci prezumţia de existenţă a acelei stări civile este o
prezumţie legală absolută şi irefragabilă.
Diversele elemente ale stării civile pot avea drept cauză fie un act juridic sau jurisdicţional
(EX: adopţia, căsătoria, divorţul etc.), fie un fapt juridic stricto sensu (EX: naşterea, decesul
etc.). Principalele fapte şi acte juridice ce privesc starea civilă a unei persoane sunt
consemnate (înregistrate) în înscrisuri ce poartă denumirea de acte de stare civilă 
Inregistrări de stare civilă: operaţiunile juridice de consemnare, în registrele de stare civilă,
a faptelor şi actelor juridice ce privesc starea civilă, precum şi a altor elemente prevăzute de
lege, operaţiuni efectuate, în condiţiile legii, de către organele cu atribuţii de stare civilă.
Există 2 categorii (feluri) de înregistrări de stare civilă:

26
- înregistrări sub forma întocmirii actelor de stare civilă - utilizată în cazul naşterii, al căsătoriei
şi al decesului, întocmindu-se, în mod corespunzător, actul de naştere, actul de căsătorie şi
actul de deces;
- înregistrări sub forma înscrierii de menţiuni marginale în registrele de stare civilă (pe actele
de stare civilă) - utilizată în cazul stabilirii filiaţiei faţă de mamă, al stabilirii filiaţiei faţă de tată,
al încuviinţării adopţiei, al desfiinţării sau desfacerii adopţiei, al desfacerii (divorţului),
desfiinţării sau încetării căsătoriei, al schimbării numelui pe cale administrativă, al schimbării
sexului ,
Centralizatorul înregistrărilor de stare civilă este actul de naştere, întrucât orice modificare
intervenită în starea civilă a unei persoane se comunică autorităţii administraţiei publice locale
unde s-a întocmit actul de naştere al persoanei respective în vederea înscrierii menţiunii
corespunzătoare.
Actele de stare civilă: actele (instrumentum), din registrele de stare civilă, în care sunt
consemnate, de către organele cu atribuţii de stare civilă, în condiţiile legii, elementele stării
civile.
-În sens restrâns, actele de stare civilă sunt numai actul de naştere, actul de căsătorie şi actul
de deces.
-În sens mai larg, urmează a fi incluse în categoria actelor de stare civilă şi certificatele
eliberate pe baza celor 3 acte de stare civilă (certificatul de naştere, certificatul de căsătorie şi
certificatul de deces), precum şi duplicatele acestor certificate, eliberate în condiţiile legii.
Actele de stare civilă au o natură juridică mixtă.
Pentru dreptul civil, ele reprezintă o categorie de înscrisuri autentice. Pentru dreptul
administrativ, actul de stare civilă este, pe de o parte, înscrisul doveditor (instrumentum) al
actului administrativ individual (negotium) care este înregistrarea de stare civilă, iar, pe de
altă parte, un mijloc de evidenţă a populaţiei.
Regimul juridic al actelor de stare civilă cuprinde, pe lângă regulile referitoare la înregistrarea
lor iniţială, anumite reguli privind reconstituirea şi întocmirea ulterioară, precum şi o serie de
reguli referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea şi completarea actelor de
stare civilă şi ale menţiunilor de pe acestea.
Reconstituirea actelor de stare civilă poate fi cerută atunci când:
- registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate ori în parte;
- actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul
sau extrasul de pe acest act.
Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate cere dacă:
- întocmirea actului de naştere sau deces a fost omisă, deşi au fost depuse actele necesare
întocmirii acestuia;
- întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat consimţământul soţilor de către
ofiţerul de stare civilă.
Anularea (desfiinţarea) actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea
acestora: sancţiunea care intervine atunci când nu au fost respectate dispoziţiile legale ce
reglementează condiţiile de valabilitate a acestora; EX:
- actul de stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător;
- actul nu trebuia întocmit la primăria respectivă sau, după caz, de primăria respectivă
(necompetenţa generală, materială sau teritorială);
- faptul sau actul de stare civilă nu există;
- nu s-au respectat prevederile legale la întocmirea actului de stare civilă;
- menţiunea a fost înscrisă pe un alt act de stare civilă;
- menţiunea a fost operată cu un text greşit .

27
Modificarea actelor de stare civilă pp înregistrarea unor menţiuni ce privesc, în general,
schimbările în starea civilă a unei persoane, în ipotezele prevăzute de lege (dar şi în alte
ipoteze):
- înscrierea recunoaşterii sau stabilirii ulterioare a filiaţiei;
- înscrierea adopţiei, a anulării sau a desfacerii acesteia;
- înscrierea divorţului, anulării sau desfacerii căsătoriei;
- înscrierea schimbării pe cale administrativă a numelui de familie sau a prenumelui;
- înscrierea acordării sau pierderii cetăţeniei române.
Rectificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea acestora pp
îndreptarea unor erori materiale comise cu ocazia înregistrărilor de stare civilă, EX: dacă
există neconcordanţă între cele 2 exemplare ale registrelor de stare civilă, dacă la rubrica
„numele tatălui” din actul de naştere a fost înregistrat un alt nume decât cel care trebuia trecut
etc.
Completarea actelor de stare civilă pp întregirea acestora cu menţiunile omise, atunci când,
din diferite motive, unele rubrici au rămas libere deşi trebuiau completate, EX, la rubrica
„numele tatălui” din actul de naştere nu a fost trecut nici un nume, deşi la data întocmirii
actului de naştere copilul respectiv avea stabilită filiaţia faţă de tată.
Anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea şi completarea actelor de stare civilă şi a
menţiunilor înscrise pe marginea acestora se pot face numai în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti irevocabile.
Acţiuni de stare civilă: acţiuni în justiţie care au ca obiect elemente de stare civilă.
Acţiunile de stare civilă nu trebuie confundate cu acţiunile în justiţie ce privesc anularea
(desfiinţarea), modificarea, rectificarea şi completarea actelor de stare civilă ori menţiunilor
înscrise pe marginea acestora.
Deosebiri intre cele 2 categorii de acţiuni în justiţie:
 dupa obiectul acţiunii:
- acţiunea de stare civilă are ca obiect un element al stării civile,
- acţiunea referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau completarea
actelor de stare civilă ori menţiunilor înscrise pe marginea acestora are ca obiect
înregistrarea de stare civilă, deci nu priveşte starea civilă, ci doar modul în care aceasta
(legalmente şi precis stabilită) a fost înregistrată în registrele de stare civilă  prin aceste
acţiuni nu se contestă şi nici nu se solicită schimbarea vreunui element de stare civilă 
aceste acţiuni nu sunt de natură să schimbe însuşi statutul civil al persoanei.
 în privinţa temeiului juridic:
- acţiunile de stare civile se întemeiază pe anumite dispoziţii înscrise în Codul familiei,
-acţiunile referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau completarea
actelor de stare civilă ori menţiunilor înscrise pe marginea acestora se fundamentează pe
Legea nr. 119/1996.
 dpdv al competenţei materiale:
- unele acţiuni de stare civilă sunt de competenţa materială în primă instanţă a tribunalului
(acţiunea în anularea căsătoriei, acţiunea în încuviinţarea adopţiei, acţiunea în desfiinţarea
adopţiei şi acţiunea în desfacerea adopţiei),
- toate acţiunile referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau completarea
actelor de stare civilă ori menţiunilor înscrise pe marginea acestora sunt de competenţa în
primă instanţă a judecătoriei.
 dpdv al competenţei teritoriale:
- pentru majoritatea acţiunilor de stare civilă competenţa aparţine instanţei de la domiciliul
pârâtului, cu excepţia cazurilor în care, printr-o normă specială, se stabileşte competenţa

28
teritorială de a soluţiona o anumită acţiune de stare civilă în favoarea unei alte instanţe (EX: al
acţiunii de divorţ, al acţiunilor în materie de adopţie),
- competenţa teritorială de rezolvare a acţiunii referitoare la anularea (desfiinţarea),
modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă ori menţiunilor înscrise pe
marginea acestora aparţine judecătoriei în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau, după
caz, sediul solicitantului.
 dupa eventuala incidenţă a prescripţiei extinctive:
- unele acţiuni de stare civilă (acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei, acţiunea în stabilirea
paternităţii, acţiunea în tăgăduirea paternităţii) sunt prescriptibile extinctiv,
- acţiunile referitoare la anularea (desfiinţarea), modificarea, rectificarea sau completarea
actelor de stare civilă ori menţiunilor înscrise pe marginea acestora sunt, în toate cazurile,
imprescriptibile extinctiv.
După obiectul sau finalitatea lor, acţiunile de stare civilă sunt clasificate în:
- acţiuni în reclamaţie de stat: acţiunile prin care se urmăreşte obţinerea altei stări civile
(mai exact, altui element de stare civilă) decât cea existentă la data intentării acţiunii –include:
acţiunea în stabilirea maternităţii, acţiunea în stabilirea paternităţii;
- acţiuni în contestaţie de stat: acţiunile prin care se urmăreşte înlăturarea unei stări civile
(mai exact, a unui element de stare civilă), pretins nereale, şi înlocuirea ei cu alta, pretins
reală, EX, acţiunea în tăgăduirea paternităţii, acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare
de maternitate sau de paternitate, acţiunea în nulitatea căsătoriei, acţiunea în nulitatea
adopţiei, acţiunea în nulitatea recunoaşterii voluntare de maternitate sau de paternitate etc.;
- acţiuni în modificare de stat: acţiunile prin care se urmăreşte o schimbare, doar pentru
viitor, în starea civilă a persoanei, cea anterioară nefiind contestată. EX: acţiunea de
divorţ, acţiunea în desfacerea adopţiei, acţiunea prin care se solicită schimbarea
sexului.
În cazul primelor 2 categorii de acţiuni, hotărârea ce se va pronunţa, în caz de admitere a
cererii, va avea un efect declarativ, în sensul că ea va declara o stare civilă anterioară. EX: în
cazul admiterii unei cereri în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, stabilirea
filiaţiei acestui copil faţă de pârât va avea efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut,
pârâtul faţă de care s-a admis acţiunea fiind considerat tatăl copilului încă de la naşterea
acestuia din urmă, iar nu numai din momentul rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a
admis cererea în stabilirea paternităţii. Având în vedere efectul declarativ al hotărârilor
respective, se consideră, uneori, că acţiunile în reclamaţie de stat şi acţiunile în contestaţie
de stat formează o singură categorie de acţiuni de stare civilă, în ambele ipoteze fiind vorba
de recunoaşterea, cu efect retroactiv, a unui element de stare civilă contrar celui care, în
aparenţă, există la data intentării acţiunii.
În cazul celei de a 3-a categorii, dacă se admite cererea, hotărârea va avea un efect
constitutiv, efectele producându-se numai pentru viitor, nu şi pentru trecut. EX: adopţia se
consideră desfăcută de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a
desfăcut adopţia, deci, de la această dată, încetează rudenia creată prin adopţie şi reapare
rudenia firească.
In funcţie de sfera persoanelor îndreptăţite să le exercite, deci în raport de legitimarea
procesuală activă:
- acţiuni ce pot fi pornite numai de către titularul stării civile, EX: acţiunea de divorţ,
precum şi acţiunea în declararea nulităţii relative a căsătoriei;
- acţiuni ce pot fi pornite de titular, de reprezentantul legal al acestuia şi de pro curor,
eventual şi de alte organe sau persoane expres prevăzute de lege, nu însă de orice

29
persoană care ar justifica un interes (acţiunea în stabilirea maternităţii, acţiunea în
stabilirea paternităţii, acţiunea în tăgăduirea paternităţii, acţiunea în desfacerea adopţiei);
- acţiuni ce pot fi pornite de orice persoană interesată (acţiunea în contestarea
recunoaşterii voluntare de maternitate, acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare de
paternitate, acţiunea în contestarea filiaţiei faţă de mamă atunci când filiaţia rezultă din
certificatul de naştere fără însă a exista o folosinţă a stării civile conformă cu acest certificat,
acţiunea în contestarea existenţei împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumţia de
paternitate, acţiunea în declararea nulităţii absolute a căsătoriei, acţiunea în declararea
nulităţii absolute a adopţiei).
Acţiunile de stare civilă sunt acţiuni nepatrimoniale, astfel încât, în principiu, ele nu sunt
supuse prescripţiei extinctive.
Excepţii de la regula imprescriptibilităţii acţiunilor de stare civilă:
-acţiunea în declararea nulităţii relative a căsătoriei;
-acţiunea în tăgăduirea paternităţii;
-acţiunea în stabilirea paternităţii.
Aplicând regula exceptio est strictissimae interpretationis et aplicationis, rezultă că toate
celelalte acţiuni de stare civilă sunt imprescriptibile extinctiv.

INCEPUTUL SI CONTINUTUL CAPACITATII DE FOLOSINTA A PERS FIZICE

Capacitatea civilă a persoanei fizice: partea capacităţii juridice, ce constă în aptitudinea
persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii civile şi în aptitudinea de a
dobândi şi exercita drepturi subiective civile, precum şi de a-şi asuma şi executa obligaţii
civile, prin încheierea de acte juridice civile.
Capacitatea civilă a persoanei fizice este alcătuită din 2 elemente:
- capacitatea de folosinţă;
- capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice: partea capacităţii civile care constă în
aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi subiective civile şi obligaţii civile.
Caractere juridice ale capacitatii civilă de folosinţă a persoanei fizice: legalitate, generalitate,
inalienabilitate, intangibilitate, egalitate şi universalitate.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice începe, în principiu, de la data naşterii.
Excepţie - drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se va
naşte viu– infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis eius agitur.
Conţinutul capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice este dat de aptitudinea
persoanei fizice de a avea toate drepturile subiective şi obligaţiile civile. Acest conţinut se
obţine din reunirea a 2 laturi: latura activă, adică aptitudinea persoanei fizice de a avea
drepturi subiective civile; latura pasivă, adică aptitudinea persoanei fizice de a avea obligaţii
civile.
Întinderea reală a conţinutului capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice se
determină însă prin luarea în considerare a îngrădirilor acestei capacităţi, astfel cum
acestea sunt stabilite prin diverse acte normative.
 în conţinutul capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice nu intră drepturile interzise prin
îngrădirile capacităţii de folosinţă, drepturile care aparţin altor ramuri de drept
Îngrădirile capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice nu pot exista decât în cazurile şi
condiţiile prevăzute expres de lege, putând fi calificate ca incapacităţi (speciale) de drept civil.

INCETAREA CAPACITATII DE FOLOSINTA A PERS FIZICE

Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice încetează o dată cu moartea persoanei, data
morţii fiind şi data încetării acestei capacităţi.
30
Poate fi vorba fie de o moarte constatată fizic (direct, adică prin examinarea cadavrului), fie
de o moarte declarată pe cale judecătorească.
Cât priveşte declararea judecătorească a morţii, trebuie deosebite 2 situaţii:
a) declararea judecătorească a morţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei;
Pentru declararea judecătorească a morţii în situaţia de drept comun, deci precedată de
declararea dispariţiei, trebuie îndeplinite cumulativ, 3 condiţii de fond:
- să existe o hotărâre definitivă prin care s-a declarat dispariţia, care să fi fost afişată, în
extras, la uşa instanţei şi a primăriei ultimului domiciliu al celui dispărut timp de 30 de zile;
- de la data afişării extrasului de pe hotărârea prin care s-a declarat dispariţia să fi trecut cel
puţin 6 luni;
- de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă să fi trecut cel puţin 4 ani.
b) declararea judecătorească a morţii neprecedată de declararea judecătorească a dispariţiei.
Pentru declararea morţii unei persoane neprecedată de declararea dispariţiei, trebuie
îndeplinite, cumulativ, 2 condiţii de fond:
- persoana să fi dispărut într-o împrejurare excepţională, care îndreptăţeşte a se presupune
decesul, precum fapte de război, accident feroviar, naufragiu şi altele asemănătoare
(cutremur, accident aviatic, inundaţie etc.);
- să fi trecut cel puţin 1 an de la data la care a avut loc împrejurarea în care a dispărut
persoana respectivă.
CAPACITATEA DE EXERCITIU
Capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei fizice: partea capacităţii civile care constă în
aptitudinea persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile, precum şi de a-
şi asuma şi executa obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile.
Premisele capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice sunt:
-existenţa capacităţii civile de folosinţă
-existenţa discernământului, adică existenţa puterii individului de a-şi reprezenta corect
consecinţele juridice ale manifestării sale de voinţă (această premisă se apreciază în raport
cu vârsta, precum şi cu starea sănătăţii minţii).
Regulile referitoare la capacitatea civilă de exerciţiu vizează numai încheierea actelor juridice
civile, însă, în materie delictuală, prezintă relevanţă numai existenţa discernământului (lipsa
acestuia antrenând lipsa vinovăţiei), cu precizarea că, în unele sisteme de drept, răspunderea
civilă pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii se angajează chiar şi în cazul lipsei de
discernământ.
Din perspectiva capacităţii civile de exerciţiu a persoanei fizice, trebuie să deosebim 3 situaţii:
- lipsa capacităţii civile de exerciţiu;
- capacitatea civilă de exerciţiu restrânsă;
- capacitatea civilă de exerciţiu deplină.
Caracterele juridice ale capacităţii civile de exerciţiu (depline şi restrânse) a persoanei fizice:
legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea.
LIPSA CAPACITATII DE EXERCITIU A PERS FIZICE
Sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu:
- minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani;
- persoanele puse sub interdicţie judecătorească.
În cazul persoanelor lipsite de capacitate civilă de exerciţiu intervine reprezentarea legală, în
sensul că, pentru aceste persoane, actele juridice se încheie de reprezentanţii lor legali,
adică, după caz, de părinţi ori părinte, tutore sau curator.
 persoanele lipsite de capacitatea civilă de exerciţiu nu pot participa personal la încheierea
actelor juridice civile, ci numai prin reprezentare legală.

31
In cazul când reprezentantul legal ar urma să încheie, pentru incapabil, un act juridic de
dispoziţie, este necesară încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.
În cazul incapabililor nu este totuşi vorba despre o veritabilă şi totală lipsă a capacităţii de
exerciţiu, deoarece, având în vedere finalitatea instituirii situaţiei (stării) juridice de lipsă a
capacităţii de exerciţiu (legiuitorul a urmărit să asigure ocrotirea anumitor persoane), precum şi
împrejurarea că situaţia juridică în discuţie nu trebuie să funcţioneze împotriva acestei finalităţi,
ci numai atât cât este necesar, rezultă că se poate recunoaşte celor lipsiţi de capacitate civilă
de exerciţiu (uneori, chiar şi în lipsa unor dispoziţii legale exprese) dreptul de a efectua în mod
valabil anumite acte juridice.
 chiar pentru lipsa capacităţii de exerciţiu există un minimum de conţinut, exprimat în 2
categorii de acte juridice patrimoniale, precum şi în anumite acte juridice nepatrimoniale ce
pot fi încheiate valabil de către incapabil.
Actele juridice patrimoniale care pot fi încheiate de către cel lipsit de capacitate civilă de
exerciţiu, deci fără a interveni reprezentarea legală:
- actele juridice de conservare;
- actele juridice mărunte, care se încheie aproape zilnic, pentru nevoile obişnuite.
Legea prevede posibilitatea pentru cel lipsit de capacitate de exerciţiu de a face anumite acte
juridice nepatrimoniale: ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani în vederea
adopţiei, ascultarea minorului care a împlinit 10 ani în vederea stabilirii domiciliului său legal,
a încredinţării ori, după caz, a reîncredinţării sale unuia dintre părinţi etc.
CAPACITATEA CIVILĂ DE EXERCIŢIU RESTRÂNSĂ
- se dobândeşte la împlinirea vârstei de 14 ani, cu excepţia cazului în care, în acel moment,
minorul se află sub interdicţie judecătorească. Dacă minorul a fost pus sub interdicţie, iar
aceasta se ridică în intervalul în care el are între 14 şi 18 ani, capacitatea de exerciţiu
restrânsă va începe pe data ridicării interdicţiei.
Specificul capacităţii civile de exerciţiu restrânse constă în aceea că minorul între 14-18 ani
are posibilitatea să încheie personal acte juridice civile, însă, pentru a fi valabil încheiate,
minorul are nevoie, în principiu, de anumite încuviinţări prealabile
 prin capacitatea de exerciţiu restrânsă nu se exprimă un aspect cantitativ al capacităţii de
exerciţiu (în sensul că minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani ar putea încheia anumite
acte juridice), ci însăşi aptitudinea minorului de 14-18 ani de a încheia personal acte juridice,
dar, de regulă, cu încuviinţare prealabilă.
Acte juridice civile pot fi încheiate personal şi singur de către minorul cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, deci fără a fi nevoie de vreo încuviinţare prealabilă::
- actele juridice pe care le putea încheia valabil şi până la împlinirea vârstei de 14 ani (actele
juridice de conservare şi actele mărunte);
- depozitul special la C.E.C.;
- actele juridice de administrare, în măsura în care acestea nu sunt lezionare pentru cel cu
capacitate de exerciţiu restrânsă;
- minorul care a împlinit 16 ani poate să dispună, prin testament, de jumătate din ceea ce ar fi
putut dispune dacă ar fi fost major.
Actele juridice civile nepatrimoniale sau care aparţin altor ramuri de drept ce pot fi efectuate, în
mod valabil, de către cel cu capacitate civilă de exerciţiu restrânsă, singur:
-ascultarea în vederea stabilirii domiciliului legal, încredinţării sau reîncredinţării;
-ascultarea în vederea încuviinţării adopţiei;
-solicitarea schimbării, de către autoritatea tutelară, a felului învăţăturii ori pregătirii
profesionale, precum şi a locuinţei;

32
-intentarea, de către mama minoră, a acţiunii în stabilirea paternităţii, în numele copilului
acesteia din afara căsătoriei;
-încheierea căsătoriei de către minora care a împlinit vârsta de 16 ani sau, după caz, vârsta de
15 ani;
-încheierea, de către minorul care a împlinit 16 ani, a unui contract individual de muncă .
Acte juridice patrimoniale care pot fi încheiate valabil de către minorul cu capacitate de
exerciţiu restrânsă numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal (părinţii ori părintele,
tutorele sau curatorul):
-actele juridice civile de administrare, atât cele privitoare la un bun ut singuli, cât şi cele
privitoare la un patrimoniu.
In ceea ce priveşte încuviinţarea prealabilă din partea ocrotitorului legal, nu s-ar putea admite
o încuviinţare generală, adică o încuviinţare prealabilă pentru toate actele juridice pe care ar
urma să le încheie minorul, întrucât o asemenea încuviinţare ar echivala cu transformarea,
prin voinţa ocrotitorului legal, a capacităţii de exerciţiu restrânse în capacitate de exerciţiu
deplină, iar, în plus, nu ar mai exista certitudinea că ocrotirea minorului ar fi permanentă şi
eficientă  încuviinţarea prealabilă din partea ocrotitorului legal trebuie să fie dată pentru
fiecare act juridic în parte.
Dacă minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă încheie singur un act juridic de
administrare, deci fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal, actul respectiv va putea fi
anulat numai în cazul în care el este lezionar pentru minor – minor restituitur non tanquam
minor, sed tanquam laesus.
Actele juridice de dispoziţie (înstrăinarea, grevarea unui bun cu o sarcină reală, renunţarea la
un drept, tranzacţia, acceptarea unei succesiuni), se încheie personal de către minorul cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, dar cu dublă încuviinţare prealabilă, atât a ocrotitorului
legal, cât şi a autorităţii tutelare.
Actele juridice civile care, deşi permise majorului, sunt interzise minorului, inclusiv celui cu
capacitate de exerciţiu restrânsă:
-minorul nu poate să facă, nici chiar cu încuviinţare, donaţii, şi nici să garanteze obligaţiile
altuia;
-nu sunt valabile actele juridice încheiate între minor, pe de o parte, şi, pe de altă parte,
tutore, soţul acestuia, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui.
Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil
Pentru anumite categorii de persoane fizice aflate în situaţii speciale datorită vârstei, stării de
sănătate mintală sau altor împrejurări deosebite, legea civilă oferă mijloace proprii de ocrotire -
ocrotirea minorilor, a alienaţilor şi debililor mintali, a bolnavilor psihic periculoşi, precum şi a
unor persoane fizice care, deşi au capacitate de exerciţiu deplină, se află în anumite situaţii
deosebite, prevăzute de lege.
CAPACITATEA DE FOLOSINTA SI DE EXERCITIU A PERSOANEI JURIDICĂ
Persoană juridică: entitatea (ansamblul de elemente umane şi materiale) care, îndeplinind
condiţiile prevăzute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii.
Pentru a avea calitatea de persoană juridică, entitatea trebuie să întrunească
următoarele cerinţe, cumulativ:
- să aibă o organizare de sine stătătoare, deci o organizare proprie;
- să aibă un patrimoniu propriu;
- să aibă un scop propriu.
Caractere ale elementelor constitutive ale persoanei juridice:
- sunt legale, în sensul că ele sunt instituite prin lege şi numai un act normativ poate institui
sau poate circumstanţia un asemenea element constitutiv;

33
- sunt generale, adică sunt aplicabile tuturor categoriilor de persoane juridice, deci, orice
entitate, pentru a dobândi personalitate juridică, trebuie să întrunească cele trei elemente
constitutive;
- sunt cumulative, deci entitatea trebuie să întrunească toate cele 3 elemente pentru existenţa
calităţii de persoană juridică, lipsa oricăruia dintre acestea având drept consecinţă inexistenţa
personalităţii juridice;
- sunt exclusive, adică cele 3 elemente sunt nu numai necesare, ci şi suficiente pentru ca
entitatea să dobândească, în condiţiile prevăzute de lege, personalitate juridică.
În actele normative aplicabile anumitor categorii de persoane juridice, există dispoziţii care
circumstanţiază un element constitutiv ori altul.
Identificarea persoanei juridice: individualizarea acesteia în raporturile juridice la care
participă ca subiect de drept distinct.
Atributele de identificare a persoanei juridice:
- denumirea: atributul de identificare a persoanei juridice ce constă în cuvântul sau grupul de
cuvinte stabilit, cu această semnificaţie, în condiţiile legii (atributul de identificare a persoanei
juridice care corespunde numelui pentru persoana fizică);
- sediul: atributul de identificare a persoanei juridice prin indicarea unui anumit loc, stabilit cu
această semnificaţie, în condiţiile legii (atributul de identificare a persoanei juridice care
corespunde domiciliului pentru persoana fizică);
- naţionalitatea: apartenenţa la un anumit stat (atributul de identificare a persoanei juridice
echivalent cetăţeniei pentru persoana fizică);
- contul bancar;
- codul fiscal;
- nr de înmatriculare în registrul comerţului sau, după caz, nr de înmatriculare în registrul
bancar ori nr de înscriere în registrul persoanelor juridice;
- capitalul social;
- firma (denumirea sub care persoanele juridice care au calitatea de comerciant îşi exercită
comerţul şi semnează, cu precizarea că firma este un atribut de identificare a oricărui
comerciant, deci şi a comerciantului persoană fizică);
- emblema (semnul sau denumirea care deosebeşte o anumită persoană juridică de altele ce
desfăşoară acelaşi fel de activitate);
- marca (semnul susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a
serviciilor unei persoane de produsele sau serviciile ce aparţin altor persoane);
- telefon, fax, telex.
Înfiinţarea persoanelor juridice: crearea, în condiţiile legii, a acestui subiect de drept.
În unele situaţii, înfiinţarea unei persoane juridice pp un singur act juridic, căruia legea îi
recunoaşte acest efect creator. În alte situaţii, înfiinţarea unei persoane juridice pp o serie de
operaţiuni juridice, care, numai luate împreună, conduc la crearea persoanei juridice
respective.
Moduri de înfiinţare a persoanelor juridice:
- prin actul de dispoziţie al organului de stat competent;
- prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, recunoscut de organul competent a verifica
legalitatea înfiinţării (prin actul de înfiinţare recunoscut);
- prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, cu prealabila autorizare a organului
competent a aprecia oportunitatea înfiinţării (prin actul de înfiinţare autorizat);
- printr-un alt mod reglementat de lege.
Capacitatea civilă a persoanei juridice: aptitudinea de a avea drepturi subiective civile şi
obligaţii civile (capacitatea civilă de folosinţă), precum şi aptitudinea de a dobândi şi exercita

34
drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile, prin încheierea de acte
juridice, de către organele sale de conducere (capacitatea civilă de exerciţiu).
Capacitatea civilă a persoanei juridice este numai o parte din capacitatea juridică (numită şi
capacitate de drept sau personalitate juridică) a acesteia, deci, este o capacitate de ramură,
adică o capacitate de drept civil.
Inceputul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice:
- persoanele juridice care sunt supuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă de la
data înregistrării lor.
- persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă, în funcţie de
modul de înfiinţare aplicabil, după caz, de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de
la data recunoaşterii actului de înfiinţare, de la data autorizării înfiinţării, de la data înde plinirii
altei cerinţe pe care legea o prevede.
Excepţie: unele persoane juridice au o capacitate de folosinţă anticipată (numită şi limitată
sau restrânsă): „chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaştere ori de
data îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitate chiar de
la data actului de înfiinţare cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea
obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt
cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil”.
Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice e determinat de scopul (obiectul
de activitate) pentru care a fost înfiinţată. Cum scopul nu e acelaşi la fiecare persoană juridică
 nici capacitatea de folosinţă nu este aceeaşi pentru toate persoanele juridice, ci diferă
după specialitatea fiecăreia.
 capacitatea de folosinţă a persoanei juridice cuprinde aptitudinea gene rală şi abstractă de
a avea toate acele drepturi şi obligaţii care servesc reali zării scopului pentru care persoana
juridică a fost înfiinţată
 principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice: „persoana juridică nu
poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de
înfiinţare sau statut”.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se sfârşeşte o dată cu încetarea fiinţei
(desfiinţarea) acesteia. Încetarea persoanei juridice poate avea loc printr-unul din
următoarele moduri: reorganizarea sub forma comasării (absorbţia şi fuziunea) sau
sub forma divizării totale; dizolvarea; transformarea.
Persoana juridică trebuie să participe la circuitul civil şi prin încheierea de acte juridice civile,
acte a căror esenţă o reprezintă manifestarea de voinţă  legiuitorul a adoptat soluţia
considerării voinţei unei persoane sau unor persoane din colectivul persoanei juridice ca fiind
însăşi voinţa persoanei juridice respective.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se pune în valoare prin organele sale de
conducere 
-persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de
conducere;
-actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost
conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi;
-faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au
fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiilor lor;
-faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de terţi, cât şi
faţă de persoana juridică.
Începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este dat de momentul înfiinţării acesteia,
însă, realizarea efectivă a capacităţii de exerciţiu astfel dobândită este condiţionată, în
35
practică, de desemnarea organelor sale de conducere. Organele de conducere şi modurile de
constituire a acestora sunt reglementate de o serie de acte normative ce privesc organizarea
şi funcţionarea diferitelor categorii de persoane juridice.
Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este determinat de 2 limite:
-capacitatea de folosinţă
-pluralitatea organelor de conducere ale persoanei juridice respective.
Sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice corespunde cu încetarea capacităţii sale
de folosinţă.

REORGANIZAREA PERSOANELOR JURIDICE:

- operaţiunea juridică ce cuprinde cel puţin 2 persoane juridice şi care produce efecte
creatoare, modificatoare sau de încetare a lor.
 elementele care sunt de esenţa reorganizării:
- reorganizarea antrenează cel puţin 2 persoane juridice;
- reorganizarea pp efecte creatoare, modificatoare sau extinctive, care se produc toate ori în
parte, în funcţie de formele reorganizării.
Uneori, chiar şi în anumite acte normative, cuvântul reorganizare este folosit şi cu un alt
înţeles – e fie o restructurare aplicabilă unei singure persoane juridice, fie o reformă
economico-socială.
Forme ale reorganizarii:
-comasarea, care se poate realiza fie prin absorbţie, fie prin fuziune; in legislaţia comercială -
fuziune (echivalenta comasării din dreptul comun), care se poate realiza fie prin absorbţie, fie
prin contopire (echivalenta fuziunii din dreptul comun).
-divizarea, care poate să fie o divizare totală sau o divizare parţială.
Absorbţia: formaa de comasare care constă în încorporarea unei persoane juridice, care îşi
încetează existenţa, într-o altă persoană juridică, ce îşi sporeşte astfel activitatea.
 în cazul absorbţiei nu dispar toate persoanele juridice implicate în această formă de
reorganizare, ci numai persoana juridică absorbită, în schimb, persoana juridică absorbantă
îşi continuă existenţa ca subiect de drept.
Fuziunea: forma de comasare care constă în unirea (contopirea) a 2 sau mai multe persoane
juridice, care îşi încetează existenţa, înfiinţându-se astfel o nouă persoană juridică  dispar,
ca subiecte de drept, toate persoanele juridice implicate, iar în locul lor apare o nouă
persoană juridică, deci un subiect de drept distinct de cele existente anterior.
Divizarea totală: forma de divizare care constă în împărţirea întregului patrimoniu al unei
persoane juridice, care îşi încetează existenţa, între 2 sau mai multe persoane juridice
existente sau care iau astfel naştere  persoana juridică supusă divizării totale dispare ca
subiect de drept, însă, apariţia unui nou subiect de drept nu este de esenţa divizării totale,
deoarece patrimoniul poate fi transmis către două (sau mai multe) subiecte de drept deja
existente şi care nu vor suferi decât modificări cantitative.
Divizarea parţială: forma divizării care constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei
persoane juridice, care îşi menţine fiinţa, şi transmiterea acestei părţi către una sau mai multe
persoane juridice existente sau care se înfiinţează în acest fel  persoana juridică supusă
divizării parţiale nu dispare ca subiect de drept, ci îşi continuă existenţa, însă cu un
patrimoniu diminuat.
INCETAREA PERSOANELOR JURIDICE. DIZOLVAREA
Încetarea persoanelor juridice poate avea loc printr-unul din următoarele moduri:
- reorganizarea sub forma comasării (absorbţia şi fuziunea) ori sub forma divizării totale;
- dizolvarea;
36
- transformarea.
Dizolvarea: modul de încetare a persoanei juridice ce se aplică în cazurile prevăzute de lege
şi care presupune lichidarea.
Deosebiri intre dizolvarea persoanelor juridice şi reorganizarea persoanelor juridice,
aceasta din urmă privită ca mod de încetare a persoanei juridice:
- legea stabileşte în mod expres cazurile în care intervine dizolvarea, ceea ce nu se întâmplă
în cazul reorganizării;
- dizolvarea presupune, obligatoriu, lichidarea persoanei juridice, însă această fază nu
intervine în procesul de încetare a persoanei juridice prin reorganizare;
- domeniul reorganizării este mai larg decât cel al dizolvării, în sensul că reor ganizarea este
aplicabilă, în principiu, tuturor categoriilor de persoane juridice, pe când dizolvarea se aplică
în special persoanelor juridice de tip asociativ;
- dizolvarea presupune o transmisiune cu titlu particular, în vreme ce, în cazul reorganizării,
operează o transmisiune universală sau cu titlu universal.
Transformarea persoanei juridice: operaţiunea juridică, ce intervine în cazurile şi în
condiţiile special reglementate de lege, prin care o persoană juridică îşi încetează existenţa,
concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a altei persoane juridice.

POSESIA
1. DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE POSESIEI.
Art.1846 C.civ: „posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată –
una sau alta – de noi înşine sau de altul în numele nostru”. Trebuie să distingem între
posesie - ca element constitutiv al dreptului de proprietate, alături de folosinţă şi dispoziţie şi
posesia, ca stare de fapt e reprezentată de totalitatea faptelor juridice în sens restrâns şi a
actelor juridice prin care se obiectivează, în concret, conţinutul juridic al dreptului de
proprietate sau al oricărui drept real.
= posesia - o stare de fapt generatoare de efecte juridice ce constă în stăpânirea
materială ori exercitarea unei puteri de fapt, de catre o persoană asupra unui bun, cu
intenţia de a se comporta faţă de acel bun ca un adevărat proprietar ori titular al altui
drept real.
În conţinut juridic, posesia înglobează un element material, corpus, şi un element subiectiv,
animus.
CORPUS – poate conţine unul sau mai multe fapte juridice în sens restrâns, ori acte
juridice prin care se exercită concret, unul sau altul din atributele conferite de drepturile reale.
De regulă, elementul corpus este realizat chiar de catre posesor. Este însa posibilă situaţia
în care, elementul corpus să fie exercitat de catre o altă persoană dar în numele posesorului.
În această situaţie, se spune că posesia este exercitată „corpore alienum”.
ANIMUS – reprezintă elementul psihologic şi nu poate fi exercitat în mod normal decât de
către posesor. Constă în intentia posesorului de a stăpâni bunul pentru sine şi sub nume de
proprietar, ori titular al altui drept real (animus domini, animus rem sibi habendi). Intenţia de a
stăpâni bunul în nume propriu este prezumată relativ până la proba contrarie în favoarea
celui care are stapănirea materială. Numai în mod excepţional, în cazul persoanelor fizice
lipsite de capacitate de exercitiu, se admite ca animus ar putea fi exercitat prin intermediul
persoanei care-l reprezintă pe cel lipsit de capacitatea de exerciţiu.
A. DOBÂNDIREA ŞI PIERDEREA POSESIEI.
POSESIA se dobândeşte numai dacă sunt întrunite ambele elemente, CORPUS şi
ANIMUS, în aceeaşi persoană (corpus se poate dovedi prin orice mijloc de probă, iar animus
este pezumat până la proba contrarie); dar se pierde fie prin pierderea simultană a ambelor

37
elmente ale posesiei, fie prin pierderea oricăruia dintre acestea în parte. Corpus se pierde
atunci când bunul a intrat în stăpânirea altei persoane, cum ar fi în cazul furtului. Animus se
pierde atunci când posesorul înstrăinează bunul respectiv. În situaţia în care posesorul
înstrăinează bunul respectiv iar dobânditorul îl închiriază înstrăinătorului posesorul se va
transforma într-un detentor precar, deoarece, deşi stăpâneşte material lucrul, o face numai
sub nume de chiriaş ori de titular al unui alt drept real dar nu sub nume de proprietar. Această
operaţie juridică poartă denumirea de constitut posesor.
Dovada posesiei este instituită de Codul civil prin mai multe rezoluţii:
 art. 1854 C.civ. prevede că „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume
de proprietar, dacă nu este probat că a început a poseda pentru altul”. În acest text există
două prezumţii:
a) se pleacă de la ideea existenţei elementului material al posesiei şi se
concluzionează ca exista şi elementul animus;
b) apoi considerându-se astfel dovedită posesia, se instituie o a doua prezumţie
şi anume că posesorul e proprietar.
 art. 1855 C.civ. prevede că atunci: „când posesorul a început a poseda pentru altul, se
presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este proba contrarie.”Aici, termenul de
posesie este folosit eronat, deoarece se are în vedere cazul detentorului precar. Adică, se
spune, că detenţia precară se păstrează atâta timp cât nu se face dovada intervertirii
precarităţii în posesie utilă.
2. POSESIA ŞI DETENŢIA PRECARĂ.
Detenţia precară constă în exercitarea unei puteri de fapt asupra unui lucru, fie cu
permisiunea, fie pe contul proprietarului, fie în virtutea unui titlu legal sau judiciar.Detentorul
se aseamănă cu posesorul, deoarece, ca şi la acesta din urmă, lucrul se află la dispoziţia sa
şi el exercită puterea materială asupra lucrului. Diferenţa esentială între posesie şi detenţia
precară, constă în faptul că detentorul nu deţine lucrul cu intenţia de a se comporta ca
titularul unui drept real, astfel cum apare din manifestările sale exterioare. Deci, el nu are
animus şi deţine lucrul în contul altuia.
Detenţia nu constituie o stare de fapt, ci este o situaţie juridică bine definită. Ea rezultă
din titlul în virtutea căruia detentorul este îndreptăţit să exercite elementul corpus. Totodată,
ea este delimitată prin titlu şi nu conferă avantaje atât de întinse ca posesia.
Prin urmare, în exercitiul puterii asupra lucrurilor există o gradaţie:
a) pe prima treaptă se află titularul dreptului de proprietate;
b) pe cea de a doua treaptă, posesorul care se comportă ca un titular al dreptului de
prorietate ori al altui drept real;
c) pe cea de a treia treaptă, detentorul precar care exercită puterea în temeiul unei
autorizări primite fie de la proprietar, fie de la lege.
Caracterele precarităţii
În dreptul nostru, termenul de precar a dobândit întelesul de lipsit de stabilitate şi se
aplică acelor detentori sau posesori care au o stăpânire instabilă asupra unui lucru, caci titlul
lor nu e de natură a le consolida un drept de proprietate în timp, asupra lucrului pe care-l
detin.
1. detenţia precară este inutilă în mod absolut: ea nu poate produce efecte
împotriva nimănui. Defectul ei ţine de absenţa unui element esenţial realizat în persoana
detentorului, defect ce apare faţă de toată lumea.
2. starea de precaritate e perpetuă prin natura sa. Precaritatea rezultă din obligaţia
de restituire contractată de detentor în legătură cu bunul pe care-l deţine. Aceasta obligaţie
se transmite asupra succesorilor cu titlu universal care dobândesc patrimoniul precaristului.

38
3. precaritatea este ineficace: nu produce efectele posesiei.
4. precaritatea nu poate fi inlăturată de detentor prin simpla sa voinţă: aşadar
voinţa de a fi proprietar şi chiar cu manifestările ei prin acte de folosinţă nu este suficientă
pentru a schimba calitatea detenţiei aceluia ce deţine lucrul cu titlu precar.
În art.1858 C.civ. sunt reglementate patru cazuri de excepţie prin care este posibilă
intervertirea precarităţii în posesie utilă, prin intervertirea titlului:
1) când deţinătorul lucrului primeşte cu bună credinţă de la o a treia persoană, alta
decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate în privinţa lucrului ce-l deţine.
Ex: locatarul cumpăra imobilul, sau îl dobândeşte prin schimb/donaţie/legat de la un terţ
neproprietar, dar pe care-l consideră adevărat proprietar, iar din acel moment, detentorul
posedă în virtutea unui titlu capabil de a-i transmite dreptul de proprietate dacă ar fi emanat
de la un adevărat proprietar.
În acest caz titlul posesiei sale este intervertit: în locul unui titlu precar el are un titlu de
proprietate. Prin urmare va putea dobândi imobilul prin uzucapiune, cu condiţia ca
schimbarea titlului să coincidă cu schimbarea sa de conduită, altfel, posesia va fi lovită de
viciul echivocului.
2) când deţinătorul lucrului neagă dreptul celui de la care ţine posesiunea prin acte de
rezistenţă la exerciţiul dreptului său. Nu e suficient să aibă loc o simplă negare a dreptului de
proprietate, ci este necesar să se ivească un conflict direct între proprietar şi detentorul
precar. Conflictul poate să îmbrace forma judiciară, sau opunerea poate fi făcută prin
notificare extrajudiciară.
Ex: proprietarul reclamă restituirea lucrului iar detentorul (chiriaş/depozitar) refuză,
pretinzându-se proprietar. Spre deosebire de primul caz de intervertire, fostul detentor precar
deţine lucrul din momentul intervertirii precarităţii în posesie utilă, fără să fi obţinut asupra
lucrului vreun titlu nou.
3) când deţinătorul strămută posesiunea lucrului printr-un act cu titlu particular,
translativ de proprietate la altul care este de bună-credintă. Nu e o intervertire a propriului titlu
al precaristului prin schimbarea calităţii acestuia, ci o strămutare a calităţii de posesor, de la
detentorul precar la o altă persoană care devine posesor veritabil.
Fostul precarist nu mai are nici o calitate în raportul posesorului cu fostul proprietar, pentru că
acest raport a încetat la apariţia noului titlu translativ de propirtate. Dobânditorul de la
precarist, nu este un detentor precar ci un adevărat posesor, deoarece el deţine dreptul său
în temeiul titlului prin care precaristul i-a transmis chiar dreptul de proprietate.
4) când transmisiunea posesiunii din partea deţinătorului la altul se face printr-un act cu
titlu universal, dacă acel succesor universal este de bună-credinţă. Ex: moştenitorul care
crede sincer că defunctul era proprietarul lucrului deşi acesta deţinea lucrul cu titlu precar.
3. CALITĂŢILE ŞI VICIILE POSESIEI.
Calităţile posesiei.
Art. 1847 C.civ. dispune „se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi
sub nume de proprietar”. Două dintre aceste calităţi nu-şi au locul în enumerare:
 caracterul neîntrerupt nu se referă la posesia însăşi ci la curgerea termenului de
prescripţie achizitivă;
 „Sub nume de proprietar” desemnează elementul subiectiv al posesiei, ori dacă nu
exista animus, nu putem vorbi despre posesie, ci despre detenţie precară.
Rezultă că pentru a fi utilă, mai exact capabilă de a produce efecte juridic, posesia
trebuie sa fie continuă, paşnică, publică şi neechivocă.
În lipsa uneia dintre aceste calităţi, încetează utilitatea posesiei. Absenţa oricărei
calităţi, echivalează cu viciile posesiei.

39
 Viciile posesiei sunt:
 Discontinuitatea posesiei. Potrivit art. 1848 C.civ. „posesiunea este discontinuă când
posesorul o exercită în mod neregulat, adică cu intermitenţe anormale”, în sensul că orice
lucru trebuie folosit cu intermitenţele normale pe care le presupune natura sa. Iar art. 1850
C.civ. instituie o prezumţie legală relativă de continuitate în sensul că „posesorul actual care
probează că a posedat într-un moment dat mai înainte, este presupus ca a posedat tot timpul
intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie”Acest viciu este absolut
(deoarece poate fi invocat de oricine), este temporar (deoarece încetează în momentul în
care posesia devine regulată) şi se referă atât la bunurile mobile cat şi la bunurile imobile.
 Violenţa. Art. 1851 C.civ. prevede că „posesia e tulburată când e fondată sau conservată
prin acte de violenţă în contra sau din partea adversarului” Formularea acestui text e
criticabilă, deoarece lasă să se înteleagă că posesia este viciată nu doar de violenţa activă ci
şi de către violenţa pasivă, lucru ce nu este adevărat. Termenii se referă la violenţa ca
agresiune din partea posesorului, fie la violenţa care nu vine din partea posesorului (violenţa
pasivă). În practică şi doctrină s-a spus că numai violenţa activă determină vicierea
posesiei, iar acest viciu este relativ, deoarece poate fi invocat doar de posesorul împotriva
căruia se exercită violenţa. Deasemenea este un viciu temporar, pentru că încetează odata
cu încetarea violenţei; şi se referă atât la bunuri mobile cat şi la bunuri imobile.
 Clandestinitatea. Art. 1847 C.civ. precizează: „posesiunea este clandestină când
posesorul o exercită în ascuns de adversarul său încât acesta nu este în stare de a putea sa
o cunoască” Este un viciu ce alterează caracterul public al posesiei. Clandestinitatea
presupune ca posesia – stăpânirea bunului – se face pe ascuns faţă de adevaratul proprietar,
prin urmare acest viciu putând fi invocat numai de acesta. În general se referă la bunuri
mobile, fiind mai greu de imaginat clandestinitatea în materia imobilelor. Este un viciu
temporar, deoarece încetează în momentul în care posesia redevine publică.
 Echivocul. Acest viciu există ori de câte ori nu se cunoaşte exact dacă stăpânirea
materială a bunului – corpus – se exercită în nume propriu, sau pentru altul. Ex. un
coproprietar care stăpâneste întregul bun, nu lasă să se înţeleagă în mod clar, prin atitudinea
sa, dacă neagă ori nu cotele părţi din dreptul aparţinând celorlalţi coproprietari.Viciul e
cunoscut atât la bunurile mobile cât şi imobile, este temporar (în sensul că încetează odată
ce devine clară atitudinea posesorului) şi este absolut (în sensul că poate fi invocat de
oricine).
4. EFECTELE POSESIEI. APĂRAREA POSESIEI PRIN ACŢIUNI POSESORII.
Posesia are efecte generale şi efecte particulare:
Efectele generale ale posesiei:
 posesia creează o prezumţia de proprietate în favoarea posesorului. Art.1854 C.civ.,
care prevede că „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar,
dacă nu a început a poseda pentru altul” stabileşte o prezumţie de existenţă a dreptului
real în favoarea posesorului. Sarcina probei revine celui care contestă legitimitatea
posesiei, iar în cazul bunurilor mobile, prezumţia este mai puternică.
 posesia e apărată prin acţiunile posesorii. Acestea pot fi exercitate nu numai de cel
care posedă cu titlu de proprietate ci şi de titularii oricărui drept real în al cărui conţinut
intră şi posesia. Există o acţiune posesorie generală (acţiunea în complângere, acţiunea
incipientă în revendicare), pentru a cărei introducere se cer a fi îndeplinite următoarele
condiţii:
 posesia să fi durat cel puţin 1 an
 să nu fi trecut mai mult de 1 an de la tulburare sau deposedare
 posesia să fie utilă
40
 În mod excepţional, art. 676 C.pr.civ acordă posibilitatea detentorului precar de a folosi
acţiunea posesorie specială (acţiunea în reintegrare). Această acţiune poate fi introdusă de
posesor ori de către detentorul precar, în cazul în care tulburarea s-a facut prin violenţă. Se
cere îndeplinirea unei singure condiţii: să nu fi trecut un an de la tulburarea prin violenţă.
Efectele speciale ale posesiei.
 Posesia utilă imobiliară duce prin uzucapiune (prescripţie achizitivă) la dobândirea
dreptului de proprietate.
 Dobândirea fructelor în proprietate de catre posesorul de bună-credinţă. Posesorul
dobândeşte fructele lucrului ce se află în posesia sa, cu condiţia să fi fost de bună-credinţă
în momentul perceperii acestora. În acest caz, buna-credinţă constă în convingerea
posesorului că lucrul ale cărui fructe le culege a fost dobândit de la adevăratul proprietar,
sau, din credinţa lui că titlul în temeiul căruia posedă e valabil, nefiind afectat de vicii.

DREPTUL DE PROPRIETATE
= acel drept subiectiv care da expresia aproprierii unui bun, drept care permite
titularului sa posede, sa foloseasca şi sa dispuna de acel lucru, in putere proprie şi in
interes propriu, in cadrul şi cu respectarea legislatei existente
- definit în art 480 C.civ., cu critica de rigoare adusa acelei definitii
ATRIBUTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE
- în continutul dreptului de proprietate intra trei atribute
- de a folosi bunul - ius utendi
- de a culege fructele - ius fruendi
- de a dispune de bun - ius abutendi IUS
Posesia – IUS UTENDI
- presupune exercitarea unei stapâniri efective, directe şi nemijlocite, asupra bunului în
materialitatea sa, prin putere proprie şi în interes propriu
- presupune şi facultatea de a nu uza de bun, în afara situatiilor în care aceasta constituie o
obligatie legala
- uzul este prerogativa cea mai directa a dreptului de proprietate
- în cazul bunurilor consumptibile uzul se confunda cu dreptul de a dispune de ele
- presupune şi posesia nu numai folosirea bunului.... cu toata discutia de la posesie
- Folosinta - IUS FRUENDI
- dreptul proprietarului de a-şi pune bunul în valoare prin exploatarea sa, şi anume de a
culege fructele şi productele
- însotit de dreptul de a nu exploata acest bun, în afara situatiilor în care exploatarea
constituie o obligatie legala
- culegerea fructelor se poate face prin acte materiale sau prin acte juridice
Fructele= derivatele bunului care se obtin in mod periodic, fara alterarea
substantei bunului
Naturale=produse de bun în mod spontan, pasuni naturale, prasila animalelor
Industriale= produse de bun ca urmare a muncii omului, recolte
Civile= venituri periodice ale bunului culese de proprietar prin transmiterea folosintei
bunului catre un tert, chirie, dobânda
Productele= derivatele bunului care prin culegerea lor, conduc la alterarea substantei bunului
- defrişarea unei paduri
- prin vointa omului, pot fi considerate fructe
- exploatarea eşalonata pe parcele a unei paduri cu reîmpadurire
- exploatarea rationala şi periodica a unei pepiniere

41
Culegerea fructelor - reprezinta exercitarea folosintei bunului ca atribut esential al
dreptului de propr, acestea nefiind dobândite în temeiul dreptului de accesiune cum dispune
Codul Civil în art. 483
Dispozitia - IUS ABUTENDI
- prerogativa proprietarului de a hotarî cu privire la soarta bunului sau, atât din punct de
vedere material, cât şi din punct de vedere juridic, in conditiile prevazute de lege
- daca celelalte prerogative, stapânirea şi folosinta pot fi transmise catre un tert fie
temporar - uzufruct, fie perpetuu – servitute, prerogativa dispozitiei nu poate fi transmisa
decât o data cu însusi dreptul de proprietate
- facultatea de a înstraina este de ordine publica
- interzicerea instrainarii dreptului transmis este incompatibila cu transmiterea dreptului şi
trebuie privita ca ilicita
- exista însa limitari ale exercitiului atributului dispozitiei:
- necesitatea unei autorizajii prealabile
- dreptul de preemtiune pentru anumite categorii de persoane
- inalienabilitatea temporara a unor categorii de bunuri,
- interzicerea circulatiei juridice a bunurilor ce fac exclusiv ob prop publice

CARACTERELE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE

DREPT ABSOLUT - art. 480 C.civ
- singurul drept real complet care permite titularului exercitiul tuturor celor trei prerogative,
posesia, folosinta, dispozitia, titularii dezmembramintelor dreptului de proprietate neavând
niciodata prerogativa dispozitiei
- restrictiile impuse de lege exercitiului acestui drept au caracter de exceptie şi sunt dictate de
un just echilibru intre interesele proprietarului şi interesul general social
- proprietarul este liber sa efectueze toate actele materiale şi juridice care nu îi sunt interzise
în mod expres
DREPT EXCLUSIV- art. 480 C.civ
- proprietarul este indreptatit sa exercite singur toate prerogativele
- este singurul care poate dezmembra dreptul, consimtind ca unele prerogative sa fie
exercitate de alte persoane ca drepturi reale sau ca drepturi de creanta
- şi în cazul coproprietatii se verifica acest caracter exclusiv, deoarece sunt exercitate
prerogativele DP concomitent asupra aceluiaşi bun / aceleiaşi mase de bunuri de catre toti
titularii
DREPT PERPETUU - adaugat de literatura juridica
- dureaza cât subzista bunul
- nu este un drept viager, se trasmite prin succesiune
- se transmite prin acte intre vii şi isi continua existenja în patrimoniul celui cel dobândeşte
- exists independent de exercitarea sa, daca legea nu obliga pe proprietar sa uzeze de bun
- în temeiul caracterului perpetuu, actiunea în revendicare este imprescriptibila extinctiv
- deoarece i se recunoaşte caracterul perpetuu, de aceea s-a pus problema reconstituirii lui în
anumite situaii - legea fondului funciar

DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ

Art.135, pct.2 din Constituţie prevede: „Proprietatea este publică sau privată”, deoarece
dreptul de proprietate privată are un regim juridic de drept comun, dreptul de proprietate
publica are un regim juridic special, şi va fi tratat în capitolul urmator.

42
 Subiecte ale dreptului de proprietate privată pot fi persoane fizice şi persoane juridice
de tip particular, societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, unităţilor
administrativ – teritoriale, regiilor autonome.
Dreptul de proprietate privată este acel drept real ce conferă titularului exercitarea
asupra bunurilor a posesiei, folosinţei şi dispoziţiei, în mod exclusiv şi permanent, prin putere
proprie şi în interes propriu, cu respectarea dispozitiilor legale.
Art.41 alin. 2 din Constituţie prevede: „Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de
lege, indiferent de titular.”; prin urmare regimul juridic al proprietătii private rămâne acelaşi
chiar dacă titularul dreptului de proprietate privată este statul. Asadar statul este atât titular de
drept public cât şi titular de drept privat – asupra bunurilor aparţinătoare domeniului privat al
statului, formate din bunuri alienabile, prescriptibile şi sesizabile.

DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ

1. DEFINIŢIA ŞI SUBIECTELE
Dreptul de proprietate publică este acel drept real care aparţine statului şi unităţilor
administraiv-teritoriale care exercită posesia; folosinţa şi dispoziţia în regim de drept public,
prin puterea proprie şi în interes public, în limitele prevăzute de lege.
Statul ca titular al dreptului de proprietate publică apare în dublă calitate: de titular al
puterii suverane, dar şi ca proprietar.
Exercitarea atributelor sau a unor atribute ale dreptului de proprietate are loc în cadrul
unor raporturi juridice specifice. De regulă titularii dreptului de proprietate publică transmit
unor persoane juridice sau fizice, prin acte de autoritate sau contracte, executarea atributelor
de proprietate. Ex. art. 135 pct.5 Constituţie prevede că “bunurile proprietate publică pot fi
date în administrarea regiilor autonome ori a instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori
închiriate”.
2. CARACTERELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ
Art. 135 pct.5 Constituţie prevede că bunurile proprietate publică sunt “inalienabile”.
Legea nr. 69/1991, în ar.74 al.1, dispune că “Bunurile ce fac parte din domniul public sunt
inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile”.
Legea nr. 18/1991 art.5 al.2 prevede că “terenurile care fac parte din domeniul public sunt
inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă
potrivit legii sunt dezafectate din domeniul public”.
Dreptul de proprietate publică este:
a. inalienabil – deci bunurile proprietate publică sunt scoase din circuitul civil.
Este, totuşi, posibilă existenţa asupra acestor bunuri a dreptului de administrare, dreptul de
concesionare, dreptul de a fi folosit pe baza unui contract de închiriere (art. 76 şi 78 din
Legea 69/1991).
Conform Ordonanţei Guvernului nr. 15/1993, “regiile autonome, statul, comuna etc. pot
transmite cu titlu de concesiune sau închiriere bunurile, dar nu pot fi beneficiarii unui contract
de concesionare sau închiriere”;
b. imprescriptibil sub aspect extinctiv şi sub aspect achizitiv;
c. insesizabil – bunurile proprietate publică nu pot fi urmărite de creditori, ele nu pot fi
supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale;
d. negrevabil – cu servituţi sau cu orice fel de sarcini, mai puţin sarcinile pentru protecţia
mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi.
Exercitarea dreptului de proprietate publică
Titularul dreptului de proprietate publică trebuie să asigure administrarea eficientă a bunurilor
publice în acord cu interesul general. În exercitarea rolului de gestionar al afacerilor publice,

43
statul poate acorda unor persoane fizice sau juridice, de drept public sau de drept privat
concesiuni sau autorizări de ocupare temporară, cu caracter precar, adică esenţialmente
temporare şi, în general, revocabile sau susceptibile de răscumpărare. Vom vorbi în cele ce
urmează de dreptul de administrare, dreptul de închiriere, dreptul de concesiune şi dreptul de
folosinţă gratuită.
Dreptul de folosinţă gratuită
Pentru a încuraja desfăşurarea unor activităţi de utilitate publică, articolului 17 din Legea
proprietăţii publice prevede că statul şi unităţile administrativ teritoriale pot da imobile din
patrimoniul lor, în folosinţa gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ,
care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice.
Observăm că obiectul dreptului de folosinţă gratuită îl pot constitui atât imobile din domeniul
public cât şi bunuri din domeniul privat al persoanelor juridice de drept public. Constituţia
revizuită extinde domeniul de aplicare al acestei dispoziţii şi asupra bunurilor mobile din
domeniul public, iar în privinţa beneficiarilor potenţiali face referire
la instituţii de utilitate publică. Alături de doctrină apreciem că beneficiarii unui asemenea
drept de folosinţă gratuită pot fi (a) persoanele juridice de drept privat fără scop lucrativ, care
desfăşoară activităţi de utilitate publică, în sensul articolelor 38 şi 381 din Ordonanţa
Guvernului nr.26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile şi (b) persoanele juridice de drept privat
care exploatează un serviciu public dar, în acest caz, dreptul de folosinţă poate purta numai
asupra unor bunuri din domeniul privat. Dreptul de folosinţă gratuită se constituie prin act
administrativ unilateral de titularul proprietăţii publice, adică, după caz, prin Hotărâre a
Guvernului, prin hotărâre a Consiliului judeţean, a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti sau a consiliilor locale.
Titularul acestui drept poate să folosească bunul în condiţiile actului de constituire şi potrivit
scopului stabilit şi poate culege fructele naturale sau industriale produse de bunule respectiv.
Fiind recunoscut intuitu personae, dreptul de folosinţă gratuită el împrumută caracterul
inalienabil şi insesizabil al dreptului de proprietate publică. Titularul nu poate să închirieze
bunul sau să cedeze în tot sau în parte dr său.
Dreptul de administrare
Bunurile din domeniul public pot fi date – cu titlu gratuit - în administrare regiilor autonome şi
instituţiilor publice. Dreptul de administrare se constituie prin act administrativ unilateral emis
de titularul proprietăţii publice, adică, după caz, prin Hotărâre a Guvernului, prin hotărâre a
Consiliului judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliilor locale.
Dreptul de administrare este considerat de doctrină ca fiind un drept real, inalienabil şi
imprescriptibil, ce conferă titularului dreptul de a folosi şi de a dispune de bunul respectiv, în
condiţiile stabilite de actului constitutiv. Aceasta poate folosi el însuşi bunul, îl poate închiria
unor terţe persoane şi îşi poate însuşi fructele naturale, industriale sau civile produse de
acesta.
Dreptul de administrare poate înceta prin revocare: (a) cu titlu de sancţiune, în cazul în care
titularul său nu exercită drepturile şi nu execută obligaţiile stabilite prin actul administrativ care
constituie dreptul de administrare; (b) prin trecerea bunului în administrarea unei alte
persoane juridice de drept public (c) prin reorganizare sau desfiinţarea titularului; (d) prin
trecerea bunurilor în domeniul privat.
Concesiunea
Legea nr.219/1998 a fost abrogată prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 34/2006
privind atribuirea contractelor de achizitie publica, a contractelor de concesiune de lucrari
publice si a contractelor de concesiune de servicii. Cadrul legislativ a fost completat de

44
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul concesiunilor de bunuri
proprietate publică.

PROPRIETATEA PUBLICA. BUNURILE CARE FORM OBIECTUL PROPR PUBLICE

Proprietatea publică şi regimul juridic sunt reglementate de Legea nr.213/17 noiembrie 1998.
Legea nr. 213/1998 prevede că:
- dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra
bunurilor care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.
- Statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra
bunurilor care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi condiţiile legii.
- Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin.(4) din Constituţie, din
cele stabilite în anexa care face parte integrantă din Legea 213 şi din orice alte bunuri care,
potrivit legii sau prin naura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau
de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.
Domeniul public poate fi de interes naţional când proprietatea asupra sa în regim public
aparţine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, la fel în regim public, aparţine
comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor.
Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin.(4) din
Constituţie, din cele prevăzute la pct.I din anexa la lege, precum şi din alte bunuri de uz sau
interes public naţional, declarate ca atare prin lege. A se vedea în acest sens, cu titlu de
exemplu, art. 5 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar; art. 475-478 C.civ.; art.4 alin.3
din Legea nr.56/1992 privind frontiera de stat a României; art.1 din Legea petrolului nr.
134/1995.
Domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct.II din anexă şi din alte
bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului
judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional.
Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute
la pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin
hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes
public naţional ori judeţean.
- Regimul juridic al dreptului de proprietate publică este reglementat de legea 213/1998,
dacă prin legi organice speciale nu se dispune altfel.
Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi
bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în
proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor
internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către
stat.
Bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin care vicierea
consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu
fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Regimul juridic al proprietăţii publice
Dreptul de proprietate publică se dobândeşte:
a) pe cale naturală;
b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;
c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;
d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de
consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;

45
 e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-
teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică;
f) prin alte moduri prevăzute de lege, cum ar fi confiscarea, bunurile fără stăpân,
impozitele şi taxele, şi altele.
Trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în
domeniul public al acestora, potrivit art.7 lit.e) se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a
consiliului judeţeamn, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti ori a consiliului
local.
Trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul societăţilor comerciale, la care
statul sau o unitate administrativ-teritorială este acţionar, se poate face numai cu plată şi cu
acordul adunării generale a acţionarilor societăţii comerciale respective. În lipsa acordului
menţionat, bunurile societăţii comerciale respective pot fi trecute în domeniul public numai
prin procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică şi după o justă şi prealabilă
despăgubire.
Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi
administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General
al Municipiului Bucureşti sau consiliul local, după caz, prin hotărâre a Guvernului.
Trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul
public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv
a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local.
Dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul
privat.
Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a
Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti
sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.
Hotărârea de trecere a bunului din domeniul privat poate fi atacată în condiţiile art.8 alin.(2)
din lege.
Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum
urmează:
a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în
condiţiile legii;
b) nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale;
c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efecul posesiei de
bună-credinţă asupra bunurilor mobile.
Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor de mai sus, privind regimul juridic al
bunurilor din domeniul public, sunt lovite de nulitate absolută.
Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a
prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de
interes naţional, judeţean sau local.
Darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre a guvernului sau a
consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului
local.
Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună
de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Dreptul de
administrare va putea fi revocat numai dacă titularul său nu-şi exercită drepturile şi nu-şi
execută obligaţiile născute din actul de transmitere.
În litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă titularul acestui drept va sta în
nume propriu. În litigiile referitoare la drepul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului

46
de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate,
potrivit Codului de procedură civilă. Titularul dreptului de administrare răspunde, în condiţiile
legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. De asemenea,
neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage revocarea dreptului de administrare.
În litigiile de mai sus, satul este reprezentant al Ministerului Finanţelor, iar unităţile
administrativ-teritoriale de către consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului
Bucureşti sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, preşedintelui
consiliului judeţean sau primarului. Acesta poate desemna un alt funcţionar de sat sau un
avocat care să-l reprezinte în faţa instanţei.
Servituţile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care
aceste servituţi sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile
afectate.
Domeniul privat al statului. Regim juridic
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale, ca persoane juridice de drept privat sunt şi titulare
ale dreptului de proprietate privată.
Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din
bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor
bunuri statul sau unităţile administrativ-terioriale au drept de proprietate privată.
Dreptul de proprietate privată al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale asupra
bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu
dispune altfel.
Bunurile din domeniul privat se află în circuitul civil, pot fi concesionate, închiriate sau
date în locaţie de gestiune.
a) Sunt prescriptibile sub aspect achizitiv, putând fi dobândite prin uzucapiune (imobile),
sau prin posesia de bună-credinţă, şi imprescriptibile sub aspect extinctiv.
b) Sunt sesizabile.
Asupra lor se pot constitui servituţi ori alte dezmembrăminte sub forma unor drepturi
reale imobiliare. Legea nr.213 din 24 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul
juridic al acesteia, constituie actul normativ de bază al acestei materii.
Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unei unităţi
administrativ-teritoriale se face la cererea consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General
al Municipiului Bucureşti sau consiliului local, după caz, prin hotărârea Guvernului.
Trecerea unui bun din domeniul public al unei unităţi administrativ-teritoriale în domeniul
public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului judeţean, respectiv
a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local.
Dreptul de proprietate publică încetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul
privat.
Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a
Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti
sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.
Hotărârea de trecere a bunului în domeniul privat poate fi atacată în condiţiile art. 8 alin.(2)
din lege.
Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum
urmează:
a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în
condiţiile legii;
b) nu pot fi supuse executării silite şi nu se pot constitui garanţii reale asupra lor;

47
c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de
bună-credinţă asupra bunurilor mobile.
Actele juridice încheiate cu încălcare prevederilor de mai sus, privind regimul juridic al
bunurilor din domeniul public, sunt lovite de nulitate absolută.
Bunurile din domeniul public pot fi date, după caz, în administrarea regiilor autonome, a
prefecturilor, a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, a altor instituţii publice de
interes naţional, judeţean sau local.
Darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre a guvernului sau a
consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului
local.
Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul şi să dispună
de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Dreptul de
administrare va putea fi revocat numai dacă titularul său nu-şi exercită drepturile şi nu-şi
execută obligaţiile născute din actul de transmitere.
În litigiile privitoare la dreptul de administrare, în instanţă titularul acestui drept va sta în
nume propriu. În litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului
de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate,
potrivit Codului de procedură civilă. Titularul dreptului de administrare răspunde, în condiţiile
legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. De asemenea,
neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage revocarea dreptului de administrare.
În litigiile de mai sus, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, iar unităţile
administrativ-teritoriale de către consiliile judeţene, de Consiliul General al Municipiului
Bucureşti sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz, preşedintelui
consiliului judeţean sau primarului. Acesta poate desemna un alt funcţionar de stat sau un
avocat care să-l reprezinte în faţa instanţei (art.12 alin.5 din L 213/1998).
Dispoziţiile de mai sus trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă şi cu dispoziţiile
art.42 alin.2 din Legea nr. 69 din 26 noiembrie 1991 a administraţiei publice locale, care
prevede că “Primarul reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu persoanele fizice sau
juridice din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie” şi cu dispoziţiile art. 4 din Legea
administraţiei locale care prevede, în alin.1, că “Comunele, oraşele şi judeţele sunt persoane
juridice (…)” iar în alin. 2 “Ca persoane juridice civile au în proprietate bunuri din domeniul
privat, iar ca persoane juridice de drept public sunt proprietare ale bunurilor din domeniul
public de interes local, potrivit legii”.
Servituţile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura în care
aceste servituţi sunt incompatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile
afectate.

COMPARAŢIE ÎNTRE
PROPRIETATEA PUBLICĂ ŞI
PROPRIETATEA PRIVATĂ
Proprietatea publică Proprietatea privată
Noţiune Drept subiectiv, ce aparţine Drept subiectiv, al persoanelor
statului şi unităţilor fizice, juridice, al statului şi al
administrativ-teritoriale, unităţilor administrativ-teritoriale,
48
 asupra bunurilor care, fie prin asupra bunurilor mobile şi imobile,
natura lor, fie printr-o altele decât cele care alcătuiesc
dispoziţie a legii sunt de uz şi domeniul public
utilitate publică
Inalienabilă Alienabilă
Nedezmembrabilă Dezmembrabilă
Caractere Imprescriptibilă Prescriptibilă
juridice Negrevabilă Grevabilă
Insesizabilă Sesizabilă
Exclusivă Exclusivă
Statul Persoane fizice
Titulari Unităţile administrativ- Persoane juridice de drept privat
teritoriale Persoane juridice de drept public

Bunuri care prin natura lor
sunt de uz şi interes public
Obiect
Bunuri declarate ca atare
printr-o dispoziţie a legii
Orice bun, cu excepţia celor care
fac parte din domeniul public al
statului si al unităţilor administrativ-
teritoriale

EXPROPRIEREA PT CAUZA DE UTILITATE PUBLICA. NOTIUNE, OBIECT. EFECTE

LEGEA 33/1994
- art. 44(3) Constitute, art. 481 Cod Civil, şi legea 33/1994 - caracter de exceptie
DEFINIJIE = actul puterii de stat competente prin care se realizeaza trecerea în proprietate
publica a unor bunuri imobile proprietate privata, necesare executarii unor lucrari de interes
public, în schimbul unei despagubiri
NATURA JURIDICA A DREPTULUI DE RETROCEDARE REGLEMENTAT DE ART. 35-36
- este un drept de creanta impotriva expropriatorului ce se naşte în patrimoniul
expropriatului la împlinirea unui an din momentul în care imobilele expropriate nu au fost
utilizate pentru scopul avut în vedere la preluarea lor şi nu s-a facut în acest interval de timp o
noua declaratie de utilitate publica
- acest drept trebuie exercitat în termenul general de prescriprie de 3 ani
- nu este un drept real deoarece nu poate fi exercitat direct şi nemijlocit asupra unui lucru fara
interventia altei persoane, iar dreptul de proprietate a fost transferat ca efect al exproprierii
- dreptul se poate realiza pe cale amiabila sau prin instanta
APLICAREA ÎN TIMP A DISPOZITIILOR PRIVIND DREPTUL DE RETROCEDARE
- art. 35 nu se aplica situatiilor nereglementate de legea 33/1994, adica exproprierilor
realizate inaintea intrarii în vigoare a acestei legi
- toate efectele exproprierii se consumau la data preluarii efective
- art. 6(1) Legea 213/1998 - imobilele preluate cu titlu valabil fac parte din proprietatea
statului
- art. 25 - Legea 112/1995 - situatia juridica a imobilelor preluate abuziv.... va fi
reglementata prin legi speciale
- art. 11 - Legea 10/2001 - reglementeaza situatia imobilelor expropriate
- simpIa problema de aplicare în timp a legii civile - art. 15(2) Constitute, - art. 1 C.civ.

În procedura exproprierii trebuie distinse trei etape:

49
(a) declararea utilităţii publice de către diverse autorităţi publice, în funcţie de natura şi
importanţa lucrărilor care urmează a fi realizate, iar în anumite cazuri utilitatea publică se
declară prin lege;
(b) exproprierea care poate fi amiabilă sau judiciară. Este amiabilă atunci când părţile convin
transferul dreptului de la proprietar la autoritatea administrativă. În lipsa unei asemenea
convenţii este necesară o hotărâre judecătorească de expropriere;
(c) în cazul unei cesiuni amiabile indemnizaţia este stabilită prin convenţie. În cazul unor
neînţelegeri, cuantumul indemnizaţiei se stabileşte în justiţie;
Despăgubirea trebuie să fie dreaptă şi prealabilă. Ea trebuie să fie dreaptă în sensul că
trebuie să corespundă pierderii efectiv suferite de expropriat. Ea trebuie să fie de asemenea
prealabilă, adică trebuie plătită înaintea intrării în posesie a expropriatorului. În consecinţă, cu
excepţia unor cazuri de extremă urgenţă (articolul 32 din Legea exproprierii), expropriatul
poate refuza predarea imobilului până la plata efectivă a despăgubirilor. Pe lângă
expropriere, dreptul românesc cunoaşte o serie lungă de limitări ale proprietăţii cum sunt
rechiziţiile sau aşa numitele servituţi administrative (spre exemplu accesul pe terenurile
proprietate privată pentru diverse activităţi).

MODALITĂŢILE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE

1. NOŢIUNE
În general dreptul de proprietate se prezintă ca aparţinând unei singure persoane şi ca pur şi
simplu.
În anumite cazuri el poate prezenta un caracter complex care decurge fie din faptul că este
afectat de modalităţi (termen sau condiţie), fie că aparţine simultan la două sau mai multe
persoane.
În sens larg, prin modalitate juridică se înţelege atât situaţia unor incertitudini vremelnice, în
care se află dreptul de proprietate, cât şi situaţia când mai multe persoane au un drept de
proprietate asupra unui bun sau mase de bunuri.
2. PROPRIETATEA ANULABILĂ
Este modalitatea juridică care exprimă starea de incertitudine a dreptului când el a fost
transmis de la o persoană la alta printr-un act juridic anulabil.
Până la împlinirea termenului de prescripţie extinctivă a dreptului de a cere anularea actului
sau până la confirmarea lui, cel care a dobândit dreptul de proprietate se află într-o situaţie
incertă. La confirmarea actului anulabil sau expirarea termenului de prescripţie, dreptul se
consolidează.
3. PROPRIETATEA REZOLUBILĂ constituie o modalitate juridică a dreptului de proprietate
ce exprimă situaţia de incertitudine vremelnică a acestui drept, atunci când transmiterea
dreptului de proprietate de la o persoană la alta a avut loc sub condiţie rezolutorie.
Când condiţia se realizează, dreptul de proprietate se desfiinţează retroactiv.
Când condiţia nu se realizează, dreptul se consolidează retroactiv.
Proprietatea rezolubilă poate rezulta din lege sau din convenţia părţilor. Din lege: în cazul
donaţiilor între soţi şi al donaţiilor făcute de persoane care nu au copii, în cazul naşterii
ulterioare a unui copil.
Ea poate rezulta dintr-o convenţie, ca în cazul vînzărilor cu pact de răscumpărare.
Efecte: Pendente conditionae – proprietarul, sub condiţie rezolutorie, se va comporta ca
proprietar pur şi simplu (administrează, culege fructele şi suportă riscul pieirii bunului).
Eveniente conditionae – la împlinirea condiţiei se desfiinţează, cu efect retroactiv, dreptul de
proprietate al dobânditorului, astfel că transmiţătorul redobândeşte dreptul de proprietate
asupra bunului.

50
În practică, rezoluţiunea a produs efecte retroactiv în privinţa actelor de dispoziţie, dar nu şi în
cazul actelor de administrare care rămân valabile.
În cazul constituirii proprietăţii asupra terenurilor în cadrul Legii nr.18/1991, se pun condiţiile
stabilirii dobânditorului în localităţile unde se află terenurile, de a nu deţine în alte localităţi
teren, ori de a renunţa la terenurile pe care le are în altă localitate, de a le cultiva etc.
Nerespectarea condiţiilor duce la pierderea dreptului de proprietate asupra terenului primit.
4. PROPRIETATEA COMUNĂ
Definiţie: Proprietatea comună este proprietatea în care prerogativele dreptului aparţin
împreună şi concomitent mai multor persoane.
Formele proprietăţii comune:
- Proprietatea comună poate fi pe cote părţi sau în indiviziune (când poartă asupra unei
universalităţi juridice).
- Proprietatea comună în devălmăşie (când nu se cunosc nici fracţiuni din bun, nici cotele
din dreptul de proprietate nu sunt stabilite).
Caractere:
DR DE PROPR COMUNĂ PE COTE PĂRŢI OBISNUITA SAU TEMPORARA
PROPRIETATEA COMUNĂ
Definiţie: Proprietatea comună este proprietatea în care prerogativele dreptului aparţin
împreună şi concomitent mai multor persoane.
Formele proprietăţii comune:
- Proprietatea comună poate fi pe cote părţi sau în indiviziune (când poartă asupra unei
universalităţi juridice).
- Proprietatea comună în devălmăşie (când nu se cunosc nici fracţiuni din bun, nici cotele
din dreptul de proprietate nu sunt stabilite).
Caractere:
- se caracterizează prin faptul că dreptul fiecărui coproprietar e determinat abstract,
matematic, nu în natură.
Deci: a) nici un coproprietar nu e titularul exclusiv al unei fracţiuni din bun;
b) fiecare coproprietar este titular exclusiv numai asupra unei cote părţi ideale,
abstracte, din dreptul de proprietate.
Drepturile coproprietarilor nu trebuie să fie egale între ele.
Dispoziţiile legale de reglementare a coproprietăţii sunt: art. 728 C.civ. (durata
indiviziunii); 1517 C.civ. (privind îndatoririle asociaţilor în societatea civilă).
Din punct de vedere al duratei, coproprietatea poate fi obişnuită sau temporară, sau forţată şi
perpetuă. Coproprietatea obişnuită poate înceta prin împărţeală (partaj).
Modurile de dobândire ale dreptului de proprietate comună pe cote-parte sunt cele
generale prevăzute de art. 485 şi 486 C.civil; pe lângă ele pot exista moduri specifice. Cele
mai întâlnite moduri de dobândire sunt succesiunea şi convenţiile.
Dreptul de proprietate poate aparţine în acelaşi timp mai multor persoane, fără o
divizare materială a lucrulu = stare de drept ce se numeşte coproprietate. Cauza cea mai
frecventă a acestei situaţii este decesul proprietarului care lasă mai mulţi moştenitori sau
legatari universali, fiecare moştenitor primeşte o fracţiune, egală sau inegală, după caz, din
bunurile defunctului. Coproprietatea se poate naşte şi dintr-un contract - mai multe persoane
cumpără în comun un lucru. Codul civil nu consacră o reglementare de ansamblu privind
efectele coproprietăţii. Ideea de coproprietate este amintită, cu titlu general, de articolul 728,
care priveşte durata coproprietăţii ce se formează, după decesul unei persoane, între
moştenitorii acesteia.

51
 Teoria coproprietăţii a fost construită de doctrină pe modelul principiilor dreptului roman,
ea este o formă, o modalitate a proprietăţii individuale. Fiecare coproprietar are un drept
complet şi absolut asupra unei cote părţi abstracte din lucrul comun. În consecinţă el
păstrează dreptul de a dispune în mod liber de această cotă parte.
Drepturile coproprietarilor
Coproprietarii pot amenaja prin convenţii modalitatea de exploatare a dreptului comun.
În lipsa unei asemenea convenţii, se aplică urm reguli:
1. Principiul cf caruia niciunul din copropr nu are un dr exclusiv asupra unei parti det
din bun ul privit in materialitatea sa
- regula unanimitatii – niciun fel de act nu poate fi infaptuit cu privire la bun in materialitatea
sa, fara acordul unanim al copropr
a) acte materiale - folosinta materiala - teoretic niciunul din copropr nu ar avea dr de
folosinta materiala a bunului in lipsa acordului unanim, jurisprudenta – fiecare dintre copropr
are folosinţa bunului cu cond ca in exercitarea ac folosinte sa fie respectate dr celorlalti, fara
a schimba destinatia bunului sau utilizarea lui obisnuita in lipsa acordului unanim
=>admiterea partajului de folosinta care nu este interzis de lege
- fructele –se cuvin tuturor copropr, proportional cu cota lor parte; copropr
care a efectuat chelt si a prestat munca pt producerea fructelor e indreptatit sa solicite
despagubiri de la ceilalti, de asemenea proportional cu cota lor parte, potrivit dr comun,
avand ca temei mandatul, gestiunea de afaceri sau imbogatirea fara justa cauza.
b) acte juridice – 1. Care profita tuturor – practica judiciara a hot ca nu se aplica regula
unanimitatii, astfel incat au fost considerate ca valabile acte incheiate numai de catre unul
dintre copropr, in temeiul unui mandat chiar tacit sau in temeiul gestiunii de afaceri.
- acte de conservare = acte juridice care au drept scop pastrarea, conservarea unui bun in
patrimoniul titularului ex. Intreruperea unei prescriptii, transcrirea unei vanzarii, ipoteci
- acte de administrare = acte juridice care se incheie pt a pune bunul in valoare sau pt
mentinerea lui in stare de a fi exploatat ex. Inchiriere, repararea bunului.
- 2. Care au drept scop recunoastereadreptului de proprietate –
presupun acordul tuturor copropr cf regulii unanimitatii ex. Actiunea in revendicare
2. principiul cf caruia fiecare copropr are un dr exclusiv asupra propriei cote parti
ideale din dr de propr asupra bunului
- fiecare copropr are dr sa dispuna liber si neingradit de cota sa parte ideala din dr, fără
consimţământul celorlalţi coproprietari – prin instrainare (poate vinde sau dona dreptul său
indiviz) si prin grevare cu sarcini reale (poate chiar să ipotecheze cota parte din dr de propr
dintr-un imobil, efectul ipotecii depinde de rezultatul partajului -> în dr românesc, ca şi în dr
francez, partajul are un efect declarativ. Dacă imobilul revine în lotul unui alt coproprietar sau
este adjudecat la licitaţie, ipoteca dispare. Ea va subzista numai dacă bunul este atribuit în
întregime coproprietarului care a constituit ipoteca).
- in cazul in care un copropr instraineaza bunul in intregime, practica judiciara a decis: * daca
dobanditorul a cun calitatea de copropr – vanzarea e sub cond rezolutorie repr de caderea
bunului la partaj in lotul altui propr ->implinirea cond cu ocazia partajului desfiinteaza actul de
instrainare, neimplinirea cond consolideaza retroactiv dreptul, precum si ratificarea actului de
ceilalti copropr de asemenea validea actul juridic; * daca dobanditorul nu a cun calitatea
de copropr – actul e lovit de nulitate relativa.
Obligatiile copropr
- de a contribui proportional cu cota parte la acoperirea chelt de intretinere, conservare si
administrare a bunului comun
- de a indeplini eventualele obligatii propter rem care privesc bunul

52
 Încetarea coproprietăţii
- moduri in care se poate incheia: * cand unul din copropr devine titular al tuturor cotelor
parti sau prin * partaj = operatia juridica prin care se pune capat starii de coproprietate sau
indiviziune, bunul/masa de bunuri fiind impartite in materialitatea lor, dr indiviz fiind prevazut
intr-un dr diviz si exclusiv
Partajul – cine poate cere partajul: oricare din copropr, succesorii lor in dr sau creditorii
personali ai unuia dintre ei pe calea actiunii oblice sau subrogatorii
- obiectul partajului: bunul aflat in propr comuna si fructele produce de bun (naturale, civile,
industriale), cu exceptia cazului in care copropr s-au inteles asupra modului de culegere in
cursul existentei starii de copropr
- pana cand? - * bunul - dr de a cere incetarea indiviziunii e imprescriptibil – art 728 C Civ,
dispozitie aplicabila si simple copropr; in cazul in care unul din copropr a inteles sa
transforme posesia din comuna in exclusiva si a exercitat timp de 30 de ani o asemenea
posesie poate paraliza dr de a cere imparteala prin invocarea uzucapiunii; art 728 permite
copropr sa incheie conventii de mentinere a starii de indiviziune pe o durata de cel mult 5 ani,
care poate fi reinnoita la expirarea termenului
* fructele - dr de a revendica cota parte din fructe printr-o act separata – fructe naturale sau
industriale si exista in mom intentarii actiunii- act reala imprescriptibila – accesorium sequitur
principale, fructe civile sau echivalentul in bani al celor naturale si industriale – act personala
prescriptibila in 3 ani din mom culegerii.
Formele partajului
1. partajul voluntar/conventional = acordul de vointa exprimat de toti copropr in sensului
incetarii starii juridice a propr comune. Conditii: - cond de validitate privitoare la orice act
juridic civil – act supus principiului consensualismului actelor juridice, in orice forma, chiar si
verbal, dovada se face cjiar si cu martori daca partile sunt de acord. Cond suplimentare de
validitate: prezenta tuturor copropr si capacit deplina de exercitiu a tuturor copropr, iar in
cazul minorilor si interzisilor acordul autoritatii tutelare sub sanctiunea nulitatii relative
2. partajul juduciar – cand se realiz: cand nu s-a putut realiza partajul voluntar, cand legea
impune in mod obligatoriu (daca nu sunt prezenti personal sau prin reprezentanti toti copropr
si daca exista minori si cond ocrotirii nu sunt indeplinite)
- cum se realiz:prin atribuirea in natura prin formarea unui nr de loturi egale cu nr copropr,
prin atribuirea bunului in propr exclusiva unuia dintre copropr, cu plata echivalentului cotelor
corespunzatoare celorlalti copropr sau prin vanzarea bunului si impartirea pretului potrivit
cotelor.
PROPRIETATEA PE COTE-PĂRŢI FORŢATĂ ŞI PERPETUĂ
= dreptul de proprietate asupra unei cote parti ideale şi abstracte dintr-un bun cu destinatie
perpetua, care are caracter accesoriu pe lânga alt bun principal aflat în proprietate exclusiva,
drept ce nu poate fi instrainat decât cu instrainarea dreptului asupra bunului principal
CAZURI
1. coproprietatea fortata asupra partilor şi dotarilor comune din cladirile cu mai
multe apartamente de locuit sau spatii cu alta destinatie, aflate in proprietate
exclusiva sau comuna pe cote parti obişnuita sau temporara
2. coproprietatea fortata asupra lucrurilor comune necesare sau utile pentru
folosirea a 2 imobile vecine
3. coproprietatea fortata a despartiturilor comune
4. coproprietatea fortata asupra bunurilor considerate de familie - hârtii de
familie, tablouri de familie, morminte, constructii funerare
DREPTURILE COPROPRIETARILOR

53
- mai largi decât în cazul PCPCPOT
- se comporta fata de bunul comun ca şi cum ar aparea proprietari exclusivi
- ACTE DE FOLOSINTA cu doua limite: * sa nu aduca atingere dreptului EGAL şi
RECIPROC de folosinta al celorlalti coproprietari si * dreptul de folosinta este egal indiferent
de cota ideala
-doar în interesul utilizarii fondului caruia i-a fost afectat bunul comun accesoriu
OBLIGATIILE COPROPRIETARILOR
- de a suporta proportional de aceasta data cu cota parte, cheltuielile de întretinere
şi de conservare a bunului comun, de care se pot elibera doar daca nu mai au niciun drept
asupra bunului principal
ÎNCETAREA PCPCPFP
-nu poate înceta prin partaj, dar poate înceta prin:
1. disparitia imobilului
2. exproprierea lui pentru cauza de utilitate publica
3. dobândirea tuturor bunurilor principale al carui bun accesoriu este imobilul, de catre
acelaşi titular
4. când nu se mai impune necesitatea de a fi mentinuta, iar natura bunului accesoriu
permite impartirea lui (de exemplu, podul unei constructii, terenul unei curti care depaseşte
suprafata normala) - cazuri izolate de incetare prin partaj
COPROPRIETATEA FORTATA ASUPRA PARTILOR s1 DOTARILOR COMUNE DIN
CLADIRILE CU MAI MULTE APARTAMENTE
1. Decretul - lege 61/1990 privind vânzarea de locuinte construite din fondurile
statului catre populatie - art. 14, da un drept de proprietate şi folosinta
2. Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinte şi spatii cu alta destinatie
construite din fondurile statului şi din fondurile unitatilor economice sau bugetare de
stat - art. 10, da un drept de proprietate
3. Legea 114/1996 privind locuintele - aplicatie generala în materie
- art.69 - constituirea asociajiilor de proprietari - anexa 2 - regulamentul cadru
- completat şi modificat implicit prin OG 85/2001 privind organizarea şi funqionarea
asociajiilor de proprietari - art. 1, art. 15
- art.36 - masuri împotriva chiriaşului / proprietarului de rea credinta
- plus raspundere civila delictuala art. 998-999 C.civ.
COPROPRIETATEA FORTATA ASUPRA LUCRURILOR COMUNE NECESARE SAU
UTILE PENTRU FOLOSIREA A 2 IMOBILE VECINE
- drumurile, potecile, fântânile, izvoarele, care servesc pentru folosirea a doua imobile
învecinate in masura in care se afla chiar pe linia despartitoare dintre cele doua
proprietari se afla în proprietate comuna stabila şi fortata pe cote parti ce are ca titulari pe
proprietarii exclusivi ai imobilelor învecinate
- daca se afla pe unul din fonduri şi servesc pentru utilitatea celuilalt fond suntem in situatia
unei servituti
COPROPRIETATEA FORTATA A DESPARTITURILOR COMUNE - dr egal de copropr
fortata şi perpetua, a doi propr învecinaji, asupra zidului, şanjului sau gardului comun, ce
constituie un bun accesoriu al celor doua imobile învecinate
SEDIUL MATERIEI: art. 590 - 609 C.civ si art 590-594 - zidul comun, 602-604 şanjul comun,
606 gardul comun
PROBA COPROPRIETAJII ÎN CAZ DE LITIGIU
1. înscris, titlu
2. stapânire comuna în termenul prevazut pentru uzucapiune

54
3. prezumtii legale relative cu conditia ca despartitura sa fie aşezata exact pe hotarul dintre
cele doua imobile
Proprietatea pe cote-părţi forţată şi perpetuă
- se caracterizează prin faptul că se menţine independent de voinţa copărtaşilor şi că este
determinată de desinaţia bunului respectiv.
Bunurile respective sunt accesorii faţă de altele care sunt bunuri principale.
Coproprietarii au dreptul de a folosi lucrul comun ca un adevărat proprietar, fără însă a aduce
atingere drepturilor celorlalţi şi destinaţiei bunului.
Nu se poate dispune decât de cota abstractă din dreptul de proprietate, iar actele de
administrare se fac cu acordul tuturor, conform regulei unanimităţii.
Cazuri de proprietate forţată:
- asupra unor bunuri considerate bunuri de familie (morminte, cărţi sau tablouri de familie),
- părţi comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente şi asupra termenului dat în
folosinţă;
- lucruri comune şi utile pentru folosinţa a două imobile vecine;
- asupra despărţiturilor comune (ziduri, şanţuri, garduri), cu privire la care există o prezumţie
relativă de comunitate.

COMPARAŢIE ÎNTRE PROPR COMUNĂ PE COTE-PĂRŢI ŞI PROPR COMUNĂ ÎN

DEVĂLMĂŞIE
Proprietatea comună în devălmăşie
Noţiune : În cazul proprietăţii comune în devălmăşie nici dreptul de proprietate, nici bunul
asupra căruia poartă nu sunt divizate, determinate, cunoscute. Aceasta are loc la împărţirea
bunurilor aflate în devălmăşie; când fiecărui proprietar devălmaş i se stabileşte cota din
dreptul de proprietate şi partea din bun care i se atribuie.
Cazuri: proprietatea comună a soţilor asupra bunurilor comune (art. 30 Codul familiei) sau
cea stabilită prin convenţia părţilor.
Încetarea proprietăţii devălmaşe a soţilor asupra bunurilor are loc, la cerere, la desfacerea
căsătoriei. În timpul căsătoriei, pentru motive temeinice, poate avea loc împărţirea bunurilor
comune existente la cererea unuia dintre soţi sau a unui creditor personal.
Consecinţe: nici unul dintre soţi nu poate dispune prin acte între vii de dreptul său.
Fiecare soţ poate face, în schimb, singur acte de administrare şi de folosinţă asupra bunurilor
comune, pp că are şi consimţământul celuilalt soţ (mandatul tacit reciproc – prevăzut de art.
35 C.fam.).
Fiecare soţ poate, de asemenea, dispune de bunuri (cu excepţia imobilelor, terenuri şi
construcţii şi a celor de unică folosire), fiind considerat că are şi consimţământul celuilalt.
Cota fiecăruia nu este predeterminată împărţirii, ci se stabileşte la partaj, conform
contribuţiei lor la dobândirea bunurilor comune.
Acţiunile posesorii nu se pot exercita între soţi, în timp ce proprietarii posesori le pot
folosi împotriva coproprietarului care îi tulbură sau deposedează.
Acţiunea de revendicare nu se poate exercita între soţi, şi nici în cazul coproprietăţilor
pe cote-părţi între coproprietari.
Comunitatea de bunuri a soţilor nu exclude coproprietatea. Soţii pot fi în coproprietate cu
bunurile comune cu un alt coproprietar (ex. un copil).
Devălmăşia poate rezulta şi din convenţia părţilor. Încetarea ei poate avea loc fie pe cale
amiabilă, fie pe cale judiciară.
Părţi comune:
 Constituie modalităţi juridice ale dreptului de proprietate

55
 Dreptul de proprietate aparţine de două sau mai multe persoane simultan asupra unui bun
sau a unor bunuri nefracţionate material
 Încetează prin partaj
Diferenţe:
Proprietatea comună Proprietatea comună
pe cote-părţi în devălmăşie
Fiecare coproprietar este titular Nici unul dintre codevălmaşi nu
exclusiv al unei cote-părţi ideale deţine o cotă-parte ideală din
din dreptul de proprietate dreptul de proprietate
Fiecare coproprietar poate Nici un codevălmaş nu poate
dispune liber de cota-parte din înstrăina dreptul său deoarece nu
drept se cunoaşte cota-parte ce revine
fiecăruia
Izvorăşte din contract, Apare ca urmare a căsătoriei şi în
succesiune, uzucapiune, etc. mod excepţional prin convenţie
Caracter neorganizat şi Caracter organizat (Legea
temporar organizează exerciţiul ei)
Se aplica principiul unanimităţii Se aplică prezumţia legală a
mandatului reciproc
Se naşte şi există independent Are un caracter intuitu-personae
de identitatea şi calităţile
coproprietarilor

ACCESIUNEA - mod de dobândire a proprietăţii

Accesiunea este încorporarea materială a unui lucru mai puţin important într-un lucru mai
important.
Tot ce se uneşte cu lucrul principal se cuvine proprietarului acestuia.
Titularul dreptului asupra unui lucru mai important devine şi titularul dreptului asupra lucrului
mai puţin important.
Dacă lucrul încorporat nu ar aparţine nimănui, accesiunea apare ca o ocupaţiune.
În sens larg, proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra a tot ce produce lucrul
şi asupra a tot ce se uneşte, ca accesoriu, cu lucrul, în mod natural sau artificial.
Dobândirea fructelor este însă un efect normal al exercitării dreptului de proprietate.
1. Accesiunea poate fi mobiliară sau imobiliară.
2. Accesiunea imobiliară poate fi: naturală sau artificială.
Accesiunea imobiliară artificială presupune intervenţia omului.
Art. 493 şi 494 C.civ. reglementează două situaţii:
1) construcţia sau plantaţia făcută de proprietar pe terenul său, dar cu materialul altcuiva;
2) construcţia sau plantaţia făcută de o persoană cu materialele sale, însă pe terenul altcuiva.
Accesiunea imobiliară artificială presupune intervenţia omului şi implică obligaţia
proprietarului ce beneficiază de accesiunea imobiliară artificială de a despăgubi pe cel
împotriva căruia operează.
- Lucrările făcute de proprietar pe terenul său cu materialele altcuiva, devin
proprietatea constructorului în temeiul accesiunii, dar proprietarul terenului trebuie să
plătească preţul materialelor. Proprietarul materialelor nu are însă dreptul de a le ridica.
Proprietarul terenului dobândeşte proprietatea lucrărilor fie că este de bună-credinţă, fie că
este de rea credinţă.
56
 - Lucrările făcute de o persoană cu materialele proprii pe terenul altcuiva.
Proprietarul terenului devine proprietarul lucrărilor prin accesiune, cu obligaţia de a despăgubi
pe constructor. Se dising două situaţii:
Dacă constructorul e de rea credinţă, adică cunoaşte că terenul aparţine altcuiva, dar face
totuşi construcţia sau plantaţia; proprietarul terenului are 2 posibilităţi: fie să păstreze
lucrările, devenind proprietarul lor în temeiul accesiunii, cu obligaţia de a plăti constructorului
valoarea materialelor şi preţul muncii, fără a se lua în considerare sporirea valorii fondului
ocazionată de lucrările efectuate, fie să oblige pe constructor să-şi ridice construcţiile pe
cheltuiala sa, eventual cu obligaţia de a plăti daune-interese pentru pagubele suferite de
proprietarul terenului.
În practica judiciară, în legătură cu modul de aplicare a soluţiilor menţionate de art. 494
C.civ., s-a decis (Decizia de îndrumare nr.13 din 6 august 1959) că instanţele judecătoreşti,
sesizate cu asemenea acţiuni, trebuie să cerceteze condiţiile în care s-au făcut construcţiile,
dacă proprietarul terenului nu se face vinovat de abuz de drept, acceptând efectuarea
lucrărilor şi că vor căuta să înlocuiască soluţia neeconomică a dărâmării construcţiilor cu
aceea a acordării unei despăgubiri.
Pentru a dispune desfiinţarea construcţiilor sau amenajărilor este nevoie de autorizaţia
organului administrativ competent (vezi Legea nr.50/1991).
Dacă constructorul, pe terenul altuia, este de bună credinţă, adică nu ştie că
terenul aparţine altuia, ci crede că îi aparţine lui, şi construieşte pe acel teren (de exemplu
constructorul are calitatea de posesor al terenului pe care a construit), proprietarul terenului
devine obligatoriu şi proprietar al construcţiei, fără a mai putea cere dărâmarea şi ridicarea
construcţiei. El trebuie însă să dăuneze pe constructor.
Constructorul e de bună-credinţă dacă a executat construcţia considerând că este
proprietarul terenului, credinţă întemeiată pe un titlu al cărui vicii nu le cunoştea; aprecierea
bunei credinţe se face în momentul în care se realizează construcţia şi buna-credinţă
încetează în momentul ivirii unei îndoieli în convingerea posesorului cu privire la legitimarea
titlului.
Proprietarul terenului poate opta pentru întinderea despăgubirii şi anume: fie să se
achite contravaloarea materialelor şi a sumei, fie să plătească o sumă egală cu creşterea
valorii fondului, ca urmare a efectuării construcţiei.
Constructorul de bună credinţă va avea faţă de proprietarul terenului un drept de
creanţă, iar proprietarul terenului un drept de proprietate asupra construcţiei.
Art. 494 C.civ. nu se aplică celui care a construit fără a avea puterea materială asupra
terenului, nefiind posesor ori chiar detentor.
Art. 494 C.civ.se aplică şi constructorului pe un teren al cărui proprietar nu este cunoscut ori
manifestă lipsă de interes în preluarea construcţiei.
Probleme comune pentru constructorul de bună credinţă pentru cel de rea credinţă.
Dacă proprietarul terenului îşi însuşeşte construcţia, constructorul devine un creditor,
având o creanţă în despăgubire.
Creanţa lui se prescrie în 3 ani, din momentul în care proprietarul terenului ridică pretenţii cu
privire la construcţii în temeiul art. 494 C.civ.
Până la achitarea despăgubirilor, constructorul are un drept de retenţie cu privire la
construcţiile efectuate pe terenul altuia.
Constructorul este îndreptăţit să pretindă despăgubirile ce i se cuvin chiar de la proprietarul
care a dobândit construcţia ulterior efectuării ei.

UZUCAPIUNEA

57
= este un mod de dobândire a proprietatii sau a altor drepturi reale cu privire la un
lucru, prin posedarea neintrerupta a acestui lucru in tot timpul fixat de lege
UTILITATEA UZUCAPIUNII ÎN DREPTUL CIVIL ROMÂN
1. posesorul proprietar doreşte o dovada a dreptului sau şi desparte în persoana sa posesia
pe care o exercita de dreptul de proprietate, invocând uzucapiunea
- uzucapiunea şi ocupatiunea în conceptia codului civil în vigoare sunt probe absolute ale
dreptului de proprietate
2. nevoia de stabilitate a raporturilor juridice mai ales în privinja imobilelor conduce la
recunoaşterea de efecte juridice aparentei de proprietate create în persoana celui ce se
comporta timp îndelungat ca proprietar, deşi poate fi doar posesor
3. sanctiune pentru adevaratul proprietar care a neglijat timp îndelungat bunul sau
DOMENIU DE APLICARE
- dreptul de proprietate privata şi dezmembramintele sale: uzufruct, uz, abitatie,
servituti continue şi aparente, teoretic şi superficia
- dreptul de proprietate publica e imprescriptibil atât extinctiv, cât şi achizitiv - Constitutie,
Legea 18/1991, Legea 213/1998, art. 1844 C.civ
- exista şi posibilitatea dobândirii mobilelor prin uzucapiune chiar şi de posesorul de
rea credinta
- deriva din necesitatea egalitatii de tratament
POSESIA CONDITIE ESENTIALA A UZUCAPIUNII
- trebuie sa fie utila, neviciata - art. 1847 C.civ.
- chiriaşul este detentor precar
- comoştenitorul are o posesie cu caracter echivoc
- poate dobândi prin uzucapiune doar în cazul în care a avut loc intervertirea precaritatii
posesiei
FELURILE UZUCAPIUNII
1. UZUCAPIUNEA DE 30 DE ANI - art. 1890
- uzucapiune longisaimi temporis
CONDITII:
1. sa posede bunul în tot timpul prevazut de lege
2. posesie utila, neviciata
- regularitatea posesiei se prezuma, cel ce invoca vreun viciu trebuie sa îl dovedeasca
- nu trebuie sa fie de buna credinta
- nu trebuie sa produca vreun titlu
2. UZUCAPIUNEA DE 10 PÂNA LA 20 DE ANI - art. 1895
- uzucapiunea prescurtata reprezinta dobândirea unui imobil de catre posesorul de buna-
credinta care produce un just titlu, printr-o posesie de zece ani daca adevaratul proprietar
locuieşte în circumscripta tribunalului judejean unde se afla imobilul şi de 20 de ani daca
adevaratul proprietar locuieşte în afara acestei circumscriptii
DOMENIU DE APLICARE: se aplica doar cu privire la bunurile imobile, privite ut singuli
CONDITII:
a) JUST TITLU - art. 1897 = orice titlu translativ de proprietate, vânzare, schimb, etc
Conditii pe just titlu:
1. provine de la altcineva decât adevaratul proprietar
- daca provine de la proprietar, este un titlu suficient şi nu poate fi vorba de uzucapiune
2. este real (nu este putativ)
- este element separat de buna credinta şi trebuie dovedit dupa regulile de proba a acestelor
juridice - art. 1899

58
3. sa aiba data certa
- nu este necesar sa fie transcris în registrul de transcriptiuni imobiliare
Nu reprezinta just titlu (conform legii şi practicii judecatoreşti)
1. titlu lovit de nulitate absoluta (lege)
2. conventii de locatiune, depozit, comodat
3. HJ declarative
4. Conventii de partaj - au efect declarativ
5. Certificatul de moştenitor - nu constituie titlu de proprietate, confirma doar calitatea
de moştenitor şi Intinderea drepturilor succesorale Poate fi invocat ca just titlu
1. un titlu lovit de nulitate relativa - doar împotriva unor terti, iar dupa împlinirea termenului
de prescriprie şi impotriva celui care ar fi putut cere anularea
2. tranzactia - deşi declarative de drepturi este asimilata actului translativ
3. HJ de adjudecare a unui bun
4. HJ care constata o conventie translativa intre partile unui proces
5. Problema titlului pro herede
- succesiunea ab intestat sau legatul universal poate constitui just titlu, în cazul în care printre
bunurile autorului exists un bun al carui proprietar nu era el? Literatura iuridica spune NU
- nemo plus iuris ad allium transferre potest quam ipse ha bet. Codul civil spune DA - art.
1858 (4) - intervertirea precaritatii posesiei
b) POSESIE DE BUNA-CREDINTA - art. 1898, 1899
- credinta greşita ca a dobândit de la adevaratuI proprietar
- trebuie sa existe în momentul dobândirii: mala fides superveniens non impedit usucapionem
- este prezumata (doar justul titlu trebuie dovedit)
CALCULUL TERMENULUI UZUCAPIUNII PRESCURTATE - art. 1896
- la numarul de ani cât proprietarul a locuit în circumscripjia aceluiaşi tribunal judejean în care
se gaseşte imobilul, se adauga dublul numarului de ani ramaşi, perioada în care el locuieşte
în alta circumscriptie
MODUL DE CALCUL AL TERMENULUI UZUCAPIUNII
1. ÎNCEPUTUL s1 SFÂRŞITUL TERMENULUI - art. 1887 - 1889
- se calculeaza pe zile
- ziua în care începe prescriptia nu se socoteşte
- ziua are 24 de ore, începe la ora 0 şi se termina la miezul noptii urmatoare
- prescriptia se socoteşte încheiata la împlinirea ultimei zile a termenului
2. ÎNTRERUPEREA PRESCRIPTIEI ACHIZITIVE - art. 1847
- cerinta ca posesia sa fie neîntrerupta este distincta de viciul discontinuitatii şi se refera
în realitate la termenul prescriptiei achizitive
- are ca efect înlaturarea oricaror efecte ale posesiei anterioare întreruperii
- este necesara curgerea integrala a unei noi prescriptii
- poate fi naturala şi civila
2.1 ÎNTRERUPEREA NATURALA
- lipsirea posesorului de folosinta lucrului timp de mai mult de un an in favoarea
adevaratului proprietar sau a altei persoane
- declararea lucrului imprescriptibil prin lege: Legea 58/1974 - art. 30, Legea 59/1974 -
art. 44, terenurile de orice fel puteau fi dobândite doar prin moştenire legala, anterior anului
1989, întreaga literatura de specialitate şi practica judecatoreasca au admis ca pentru
uzucapiunile în curs în momentul intrarii în vigoare a celor doua legi a operat întreruperea
naturala a cursului prescriptiei prin declararea bunului în cauza neprescriptibil prin lege,
ulterior, controverse

59
 - posesia în perioada în care aceste legi erau în vigoare nu poate duce la
dobândire prin uzucapiune
- de comentat art. 1864, 1866, 1867

2.2 ÎNTRERUPEREA CIVILA

- cauze comune cu cele aplicabile prescriptiei extinctive
- recunoaşterea dreptului a carui actiune se prescrie de catre cel in folosul caruia
curge prescriptia
- cererea de chemare in judecata ori de arbitrare - indiferent daca a fost introdusa la o
instanta sau la un organ arbitral necompetent, cu conditia sa nu se pronunte incetarea
procesului, sa nu fie respinsa, anulata, perimata, cererea de chemare în judecata sau cel
care a facut-o sa nu fi renunjat la ea
- act începator de executare - cu conditia ca cererea de executare sa nu fi fost respinsa,
anulata, perimata, sau sa nu fi renunjat la ea cel ce a facut-o
3. SUSPENDAREA PRESCRIPTIEI ACHIZITIVE
- nu inlatura timpul scurs anterior cauzei de suspendare, iar cursul prescriptiei se reia dupa
incetarea cauzei, socotindu-se şi timpul scurs anterior
- reglementata de art. 13 şi 14 Decret 167/1958
3.1 caz de forja majora care il impiedica pe cel impotriva caruia curge prescriptia
sa faca acte de intrerupere
3.2 posesorul care se pretinde proprietar sau care invoca uzucapiunea, se afla in
rândul fortlor armate ale RO care sunt puse pe picior de razboi
3.3 parinti/tutore şi cel ocrotit, curator şi cel reprezentat şi orice alt administrator
al unor bunuri in temeiul legii sau HJ şi titularul bunurilor administrate atât timp
cât socotelile nu au fost date şi aprobate
3.4 lipsa reprezentatului legal pentru cel lipsit de CE, lipsa celui care
incuviinteaza actele celui cu CE restrânsa
3.5 Intre soti in timpul casatoriei
4. JONCTIUNEA POSESIILOR - art. 1859 - 1860
= adaugarea la termenul posesiei actuale a posesorului, a timpului cât lucrul a fost posedat
de autorul sau
= este întotdeauna posibila, însa este facultativa
CAZURI ÎN CARE NU POATE FI INVOCATA JONCTIUNEA POSESIILOR (PRACTICA
JUDECATOREASCA)
1. posesia bunului imobil a fost transmisa printr-un act lovit de nulitate absoluta
2. autorul în sensul art. 1860 este insuşi titularul dreptului real - în acest caz
posesia sa nu poate fi folosita împotriva sa, deoarece uzucapiunea opereaza ca o
sanctiune civila a pasivitatii titularului dreptului şi nu este cazul
3. detentia precara nu poate fi unita cu o posesie
4. atunci când posesorul actual a uzurpat posesia
5. atunci când posesia actuala este dobândita în urma unei acjiuni în revendicare
CONDITII ÎN CARE POATE FI INVOCATA JONCTIUNEA POSESIILOR
1. autorul în sensul art. 1860 nu este titularul dreptului real
2. este vorba de o posesie propriu-zisa, iar posesorul actual este succesor în drepturi al
autorului
TREI SITUATII CARE SE POT IVI ÎN PRACTICA
1. posesia dobânditorului este de aceeaşi natura cu a autorului (BC sau RC) - este în
interesul posesorului actual sa invoce jonctiunea

60
2. posesia dobânditorului este de RC, iar a autorului este de BC cu just titlu - dobânditorul va
putea uzucapa doar în 30 de ani, însa va putea invoca jonctiunea posesiilor
3. posesia dobânditorului este de BC şi cu just titlu, iar posesia autorului este de rea credinta
Obs:- pentru uzucapiune prescurtata nu poate invoca jonctiunea posesiilor
- daca posesia anterioara este de lunga durata şi pâna la împlinirea termenului de 30 de ani
au mai ramas mai pujin de 10 ani, are interes sa invoce jonctiunea posesiilor
EFECTELE UZUCAPIUNII
1. DOBÂNDIREA PROPRIETATII
- efectul uzucapiunii este retroactiv, deci uzucapantul e considerat proprietar din ziua în
care şi-a început posesia
- uzucapiunea poate fi invocata atât pe cale de actiune, cât şi pe cale de exceptie
- nu poate fi invocata din oficiu (1841), spre deosebire de cea extinctive care poate fi
invocata şi din oficiu dupa intrarea în vigoare a decretului 167/1958
2. RENUNTAREA LA PRESCRIPTIA ACHIZITIVA - 1838, 1839, 1840, 1843
- poate fi facuta doar dupa împlinirea ei
- poate fi expresa sau tacita rezultând dintr-un fapt neechivoc
- cel ce renunta trebuie sa aiba capacitatea de a înstraina
- creditorii sai sau orice alta persoana interesata, pot invoca prescriptia câştigata de
debitorul lor, chiar şi în cazul în care acesta a renuntat la ea
UZUCAPIUNEA ÎN SISTEMUL LEGII 115/1938
1. UZUCAPIUNEA TABULARA - art. 27
- înscrierea în cartea funciara a unui drept real susceptibil de dobândire prin uzucapiune, pe
baza unui titlu nevalabil determina dobândirea lui în mod valabil daca titularul sau îl poseda
cu BC potrivit legii timp de 10 ani
2. UZUCAPIUNEA EXTRATABULARA - art. 28
- posesorul unui imobil pe care l-a posedat în conditiile legii timp de 20 de ani de la moartea
titularului dreptului de proprietate înscris în cartea funciara, poate cere intabularea dreptului
în favoarea sa în temeiul uzucapiunii
- dupa intrarea in vigoare a Legii 7/1996 - uzucapiunile începute şi neîmplinite isi urmeaza
cursul şi isi produc efectele doar în conditiile şi termenele prevazute de Codul Civil, deoarece
aceasta lege nu a mai preluat aceste doua cazuri speciale

DEMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE

1. PRECIZĂRI PREALABILE
a. Noţiunea de dezmembrământ
Drepturile reale rezultate din separarea atributelor componente ale dreptului de proprietate se
numesc dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
b. Enumerare
- Dreptul de uzufruct: uz, habitaţie, servitute şi superficie.
c. Domeniul de aplicare
Dezmembrămintele pot exista numai în cazul proprietăţii private, cu excepţia bunurilor
inalienabile (ex. terenurile atribuite în cadrul constituirii dreptului de proprietate privată, care
nu pot fi înstrăinate un anumit termen).
Nu poate fi dezmembrată proprietatea asupra bunurilor din domeniul public.
Bunurile din domeniul privat sunt supuse dreptului comun, dacă legea nu dispune altfel; deci
sunt posibile dezmembrăminte ale proprietăţii lor.

61
Statul, unităţile administrativ-teritoriale, persoanele juridice prin care se administrează
bunurile din domeniul privat, regiile autonome, societăţile comerciale cu capital de stat, pot
dobândi dezmembrăminte ale proprietăţii.
Drepturile reale prevăzute de actele normative, altele decât Codul civil, nu sunt considerate
ca dezmembrăminte ale proprietăţii.
DREPTUL DE UZUFRUCT
a.) Definiţie şi caractere
Uzufructul este un dezmembrământ al dreptului de proprietate care presupune dezlipirea a
două atribute ale dreptului de proprietate (jus utendi şi jus fruendi) şi constituirea lor într-un
drept real care aparţine unei alte persoane decât proprietarul numită uzufructuar; cel de al
treilea atribut al proprietăţii – jus abutendi – rămâne proprietarului lucrului şi constituie nuda
proprietate, titularul fiind numit nud proprietar.
Deci, uzufructuarul are dreptul de a se folosi de lucru şi a-i culege fructele (usus şi fructus),
iar proprietarul rămâne doar cu nuda proprietate care cuprinde numai dreptul de a dispune de
lucru (abusus).
b.) Caractere
a. Este un drept real care nu se confundă cu dreptul de folosinţă de care se bucură, de
exemplu, locatarul asupra bunului închiriat.
Uzufructul constituit asupra unei creanţe sau valori mobiliare (aciuni, obligaţiuni) nu mai
este un drept real, deoarece dreptul din care rezultă nu are acest caracter.
Între dreptul de uzufruct şi cel de folosinţă există mai multe deosebiri:
1) locatorul predă lucrul în bună stare, nudul proprietar în starea în care se află;
2) dreptul locatarului este întotdeauna mobiliar, chiar când obiectul este imobil, pe când
uzufructul poate fi bun mobiliar sau imobiliar, după cum bunul asupra căruia se exercită
este un bun mobil sau imobil;
3) locatarul nu se poate elibera de obligaţia sa prin delăsarea lucrului şi abandonarea
folosinţei, pe când uzufructuarul este ţinut propter rem şi se poate sustrage obligaţiei prin
abandonarea lucrului şi a folosinţei lui;
4) locaţiunea se transmite moştenitorilor părţilor, pe când uzufrucutl se stinge prin moartea
uzufructuarului.
b. Este un drept real temporar, se stinge cel mai târziu la moartea uzufructuarului.
Când uzufructul aparţine unei persoane juridice, a cărei durată nu este, de regulă,
predeterminată, uzufructul nu poate dura mai mult de 30 ani.
c. Este un drept de folosinţă.
d. Este un drept al cărui exerciţiu este cesibil, pentru că uzufructuarul poate dispune de
dreptul său fie prin act cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit.
Actul de dispoziţie al titularului dreptului nu atinge deci dreptul de uzufruct însuşi, ci numai
emolumentul lui, adică avantajele de ordin economic pe care lucrul este susceptibil să le
producă.
Uzufructul face parte din dreptul de gaj general al creditorului uzufructuarului.

c.) Importanţă şi dezavantaje

Uzufructul este un mijloc de a procura folosinţa complexă asupra lucrului, fără ca
proprietarul să piardă dreptul de proprietate asupra lui. În schimb el prezintă dezavantajul că
uzufructuarul caută să aibă toate folosurile lucrului, fără a se preocupa de conservarea şi
ameliorarea acestuia.
d.)Obiectul uzufructului

62
 Pot fi obiect al uzufructului orice fel de bunuri, mobile şi imobile, corporale şi
incorporale, fungibile şi nefungibile. Uzufructul poate avea ca obiect chiar un alt drept de
uzufruct.
Regula este că uzufructul are ca obiect bunuri neconsumabile, pentru că trebuie conservată
substanţa lucrului şi restituit la expirarea termenului.
Uzufructul poate avea ca obiect o turmă de vite privată ca universalitate de lucruri (universum
corpus), şi nu ca diferite animale ce o compun, ut singuli.
Terenurile proprietate privată sunt şi rămân în circuitul civil. Ele pot fi deci obiect al
uzufructului.
Terenurile primite în constituirea (nu în reconstituirea) dreptului de proprietate privată nu pot fi
înstrăinate 10 ani. Deci, în acest timp ele nu pot fi obiect de uzufruct.
În cazul terenurilor şi construcţiilor nu este nevoie de încă o autorizaţie pentru constituirea
uzufructului.
e.) Modurile în care se poate constitui uzufructul:
Art. 517 C.civ.: uzufructul se stabileşte prin lege şi prin voinţa omului (act între vii sau
testament).
Nu se mai cunosc cazuri de uzufruct legal. Uzufructul se poate constitui de asemenea prin
uzucapiune.
Prin voinţa omului uzufructul se poate constitui:
- direct – prin înstrăinarea celor două atribute (usus şi fructus) către uzufructuar, proprietarul
rezervându-şi nuda proprietate;
- indirect – înstrăinarea nudei proprietăţi, vânzătorul rezervându-şi uzufructul; sau
- proprietarul transmite nuda proprietate unei persoane, iar usus şi fructus unei alte persoane.
Convenţia poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Uzufructul constituit prin voinţa omului poate fi, pur şi simplu, sub condiţie sau pe termen.
Prin uzucapiune
Uzucapiunea de 30 ani îşi găseşte rar aplicarea, pentru că posesorul poate invoca însăşi
dobândirea proprietăţii, nu numai a uzufructului.
Se poate folosi uzucapiunea de 10-20 ani dacă posesorul are just titlu şi este de bună
credinţă, exercitând în fapt uzufructul.
Dispoziţiile art. 1909 alin. 1 C.civ., adică prescripţia instantanee, se pot aplica uzufructului
privind bunurile mobile, acesta fiind susceptibil de posesie.
f.) Drepturile uzufructuarului
- Uzufructuarul are dreptul să ceară predarea în folosinţă a lucrului având la dispoziţie
acţiunea confesorie. Dacă uzufructul a fost născut din convenţie, are la îndemână o acţiune
personală, născută din convenţie, pentru predarea lucrului.
- Are dreptul de se a folosi de lucru şi de a-i culege fructele, fără a se atinge de
substanţa lucrului.
Dreptul de a se folosi de lucru, e la fel ca şi al proprietarului. El nu poate schimba
destinaţia lucrului, trebuie să păstreze substanţa lucrului, dar în cazul bunurilor consumptibile
are şi drept de dispoziţie.
Uzufructuarul are dreptul de a-i culege fructele. Fructele naturale şi industriale sunt
dobândite de uzufructuar în măsura în care le-a perceput. Dreptul la ele este determinat de
durata uzufructului. Fructele civile se socotesc (dobândesc) zi cu zi şi se cuvin uzufructuarului
în proporţie cu durata uzufructului.
- Uzufructuarul poate ceda beneficiul (emolumentul) dreptului său de uzufruct. El rămâne
titularul dreptului şi el răspunde faţă de nudul proprietar.
- Pentru apărare, uzufructuarul poate folosii acţiunile posesorii.

63
- Pentru anumite bunuri (fond de comerţ, păduri, turme de vite) există dispoziţii speciale.
- Uzufructuarul se poate bucura personal de dreptul său, sau îl poate închiria, ori îi poate
ceda exerciţiul.
- La bunuri incorporale uzufructuarul are dreptul la veniturile produse de acţiuni, obligaţiuni,
rente, fond de comerţ, drept de creanţă.
- Uzufructuarul are dreptul de a încasa creanţe (la universalitate juridică) şi obligaţia de a
restitui aceeaşi sumă la încetarea uzufructului.
- El poate încasa indemnizaţia de asigurare, dacă este numai pentru folosinţa bunului.
Uzufructul asupra imobilelor se poate ipoteca.
- Contractul de locaţiune încheiat de nudul proprietar este opozabil uzufructuarului dacă a
fost încheiat în formă autentică ori sub semnătură privată cu dată certă.
Contractul încheiat de uzufructuar e opozabil noului proprietar, cât durează uzufructul; iar
după încetarea lui, cel mult 5 ani.
- Uzufructuarul poate folosi următoarele acţiuni:
 acţiunea confesorie de uzufruct (corespunzătoare acţiunii în revendicare a
proprietarului);
 acţiunile posesorii, chiar împotriva nudului proprietar, pentru apărarea posesiei
dreptului de uzufruct, pentru că uzufructuarul este detentor precar numai în ce priveşte
dreptul de proprietate, dar nu şi în ce priveşte dreptul de uzufruct;
 acţiunea de grăniţuire ori hotărnicie, pentru a determina porţiunea de pământ
care face obiectul dreptului de uzufruct;
 acţiunea de ieşire din indiviziune (pentru a pune capăt indiviziunii în care se
află obiectul dreptului de uzufruct);
 acţiunile prin care se poate valorifica ori apăra dreptul de uzufruct (acţiunea
de executare a creanţelor ajunse la scadenţă); acţiunea pauliană (revocatorie împotriva
actelor de dispoziţie încheiate de debitor în frauda creanţei ce face obiectul uzufructului).
- Hotărârile obţinute de uzufructuar în favoarea sa, fie în petitoriu, fie în posesoriu,
folosesc şi nudul proprietar, în măsura în care, prin acţiunea pornită, s-a urmărit conservarea
lucrului-obiect al uzufructului.
Hotărârile judecătoreşti pronunţate în defavoarea uzufructuarului nu sunt opozabile noului
proprietar, deoarece drepturile acestuia nu pot fi compromise prin fapta uzufructuarului.
g.) Obligaţiile uzufructuarului au ca scop asigurarea unei bune întreţineri a lucrului-
obiect al uzufructuarului şi restituirea lui.
Înainte de intrarea în exerciţiul dreptului de uzufruct, uzufructuarul are:
a) obligaţia de a întocmi un inventar al bunurilor mobile şi un proces-verbal de constatare a
stării materiale a imobilelor. Lucrurile se primesc în starea în care se găsesc. Sancţiunea
pentru neîndeplinirea acestei obligaţii este că noul proprietar îl poate împiedica pe
uzufructuar să intre în folosinţa lucrurilor;
b) în momentul stingerii uzufructului, noul proprietar poate să facă dovada pretenţiilor lui prin
orice mijloc de dovadă, inclusiv prin martori şi prezumţii;
c) obligaţia de a găsi o cauţiune (persoană) care să se oblige alături de uzufructuar în caz de
insolvabilitate a acestuia. Îndeplinirea acestei obligaţii se face fie prin găsirea şi darea unei
cauţiuni propriu-zise, fie prin constituirea unei garanţii reale (gaj sau ipotecă). Noul proprietar
poate scuti pe uzufructuar de darea cauţiunii.
În timpul exercitării dreptului de uzufruct, uzufructuarul este obligat:
a) să se folosească de lucrul-obiect al uzufructuarului ca un bun proprietar şi să se
conformeze modului de folosire stabilit de către nudul proprietar şi obiceiul locului.

64
Uzufructuarul are obligaţia de a întreţine lucrul în bună stare, având sarcina de a face
reparaţii mici (de întreţinere) şi pe cele mari, dacă ele apar ca necesare, ca urmare a
nefacerii la timp a reparaţiilor de întreţinere. Proprietarul are obligaţia de a face reparaţiile
mari, care sunt definite de lege.
b) Să aducă la cunoştinţa nudului proprietar orice încălcări ale dreptului acestuia.
c) Să suporte o parte din sarcinile lucrului; uzufructuarul suportă sarcinile folosinţei – cele
care se suportă din venituri; de exemplu, impozite şi taxe, iar sarcinile proprietăţii (cu caracter
extraordinar) sunt suportate de nudul proprietar.
d) Uzufructuarul este obligat să contribuie şi la plata datoriilor autorului uzufructului. Obligaţia
nu există la uzufructul cu titlu particular, dar există în cazul uzufructului universal şi cu titlu
universal.
Datoriile se reglează după următoarele reguli:
- uzufructuarul plăteşte datoria, iar nudul proprietar este obligat să restituie suma la stingerea
uzufructului;
- nudul proprietar plăteşte datoria, iar uzufructuarul va trebui să plătească noului proprietar
dobânda la sumele plătite pe timpul uzufructului;
- nudul proprietar vinde o parte din bunurile supuse uzufructului – cât este necesar pentru a
plăti datoria;
e) Suportarea cheltuielilor de judecată care privesc folosinţa lucrului revine uzufructuarului,
cele care privesc proprietatea revin nudului proprietar.
Dacă uzufructul e gratuit, cheltuielile de judecată revin nudului proprietar.
h.) Drepturile nudului proprietar:
- Dreptul de a dispune de lucru, cu respectarea atributelor ce revin uzufructuarului (vânzare,
donaţi, girare cu ipotecă sau gaj în timpul uzufructului; dar aceste acte nu-şi produc integral
efectele, deoarece nudul proprietar nu poate – cât durează uzufructul – să-i aducă nici o
modificare);
- nudul proprietar este îndreptăţit să facă unele lucrări de sporire a spaţiului, inclusiv
construirea pe terenul proprietatea sa a unei unităţi locative, cu condiţia ca prin asemenea
lucrări să nu aducă modificări esenţiale clădirii ce formează obiectul uzufructului;
- dreptul de a exercita toate acţiunile ce interesează dreptul de proprietate (acţiune în
revendicare, acţiunii posesorii; acţiunea negatorie de contestarea unei servituţi; acţiunea de
ieşire din indiviziune).
Uzufructuarul şi nudul proprietar nu se găsesc în indiviziune ori în comunitate de interese, ci
au fiecare drepturi cu totul independente unul faţă de celălalt. De aceea nici unul dintre ei nu
poate reprezenta şi nu poate fi reprezentat de celălalt;
- dreptul asupra productelor;
- dreptul de a încasa indemnizaţia de asigurare, în caz de distrugere a lucrului, dacă a fost
asigurată nuda proprietate;
- dreptul de a introduce acţiuni împotriva uzufructuarului, ca acesta să-şi execute obligaţiile în
cursul uzufructului.
i.) Obligaţiile nudului proprietar
De regulă, nu are nici o obligaţie pozitivă în favoarea uzufructuarului, el având obligaţia
negativă de a nu stânjeni pe uzufructuar în exercitarea dreptului lui.
Nudul proprietar are totuşi obligaţia de garanţie (dacă uzufructul a fost constituit cu titlu
oneros) sau obligaţia de garanţie dacă aceasta a fost asumată prin actul de constituire a
uzufructuluil, chiar dacă acesta a fost constituit cu titlu gratuit.
j.) Cauzele de stingere ale uzufructului
Uzufructul se stinge prin:

65
a) Moartea uzufructuarului, dreptul de uzufruct fiind viager. Dar dreptul de uzufruct poate fi
constituit în favoarea mai multor persoane, succesori, însă cu condiţia să existe, la momentul
constituirii lui, toţi beneficiarii. Uzufructul poate fi stabilit pe o perioadă de cel mult 30 ani;
a) Expirarea termenului pentru care a fost constituit;
b) Consolidarea (adică întrunirea în persoana uzufructuarului şi a calităţii de nud proprietar);
c) Neuzul, adică neexercitarea timp de 30 ani a dreptului de uzufruct; în acest caz intervine
prescripţia extinctivă;
d) Uzucapiunea (prescripţia achizitivă) în favoarea unui terţ (fie numai pentru uzufruct, fie atât
a nudei proprietăţi cât şi a uzufructului).
e) Pierderea totală a lucrului, care nu se datorează unei culpe. Pierderea poate fi şi juridică;
de exemplu, lucrul este scos din circuitul juridic fiind expropriat.
f) Renunţarea uzufructuarului la obiectul său (expresă sau tacită; cu titlu oneros sau gratuit).
g) Abuzul de folosinţă. În acest caz stingera uzufructului se pronunţă de instanţa
judecătorească când uzufructuarul abuzează de folosinţa lucrului aducându-i stricăciuni
sau îl lasă să se degradeze prin lipsă de întreţinere.
h) Rezoluţiunea; revocarea, anularea dreptului celui care a constituit uzufructul. Pe cale de
consecinţă se desfiinţează şi dreptul de uzufruct constituit.
i) Rezoluţiunea, revocarea, anularea titlului prin care s-a constiuit uzufructul.
j) Exproprierea imobilului, cu dreptul titularului la despăgubire.
k.) Efectul stingerii uzufructului
a. Uzufructul încetează la stingerea lui. Uzufructuarul nu mai are dreptul la fructele neculese
la data stingerii uzufructului;
b. Uzufructuarul este obligat să restituie noului proprietar lucrul ce a fost obiect al
uzufructului;
c. Uzufructuarul datorează despăgubiri în caz de pieire sau deteriorare din culpă a lucrului şi
de încălcare a obligaţiilor pe care le are faţă de nudul proprietar;
d. Nudul proprietar este obligat să restituie uzufructuarului sumele de bani pe care acesta din
urmă le-a plătit pentru el;
e. Uzufructuarul nu are dreptul să ceară, la încetarea uzufructului despăgubiri pentru
îmbunătăţirile pe care le-a făcut, dacă prin ele a sporit valoarea lucrului.
Se discută dacă se pot cere despăgubiri pentru reparaţiile mari făcute de uzufructuar.
LICHIDAREA UZUFRUCTULUI
1. obligatia uzufructuarului de a restitui proprietarului lucrul ce a format obiectul dreptului de
uzufruct
- aceasta obligatie nu mai subzista în caz de pieire a bunului fara culpa uzufructuarului sau în
caz de consolidare

- în starea în care a fost primit cu exceptia cvasiuzufructului când se restituie bunuri de

aceeaşi natura, cantitate, calitate
- în cazul în care bunurile sunt mobile care se deterioreaza prin întrebuintare, se
accepta gradul normal de uzura al acestora
2. uzufructuarul datoreaza despagubiri în caz de pierire / deteriorare din culpa şi de încalcare
a îndatoririlor pe care le are fata de nudul proprietar
3. nudul proprietar este obligat sa îi restituie uzufructuarului sumele de bani pe care acesta
din urma le-a platit pentru el
- uzufructuarul nu are dreptul sa ceara despagubiri pentru îmbunatatiri, chiar daca prin ele a
sporit valoarea lucrului

66
DREPTUL DE UZ SI DE ABITATIE
DREPTUL DE UZ
= dreptul real in virtutea caruia titularul sau se poate folosi de lucru şi ii poate culege
fructele numai pentru nevoile lui şi ale familiei
CARACTERISTICI
1. drept real, dezmembramânt al dreptului de proprietate
2. este o varianta a uzufructului
3. Intinderea sa e stabilita în titlul constitutiv, iar daca nu, se apreciaza în baza art. 570 (1)
C.civ.- conform trebuintelor uzuarului şi ale familiei sale, inclusiv ale copiilor ce se nasc
ulterior constituirii acestui drept
4. este un drept intuitu personae - - nu poate fi cedat, nici închiriat

DREPTUL DE ABITATIE
= o varianta a uzului care are insa ca obiect o casa de locuit in care titularul poate
şedea impreuna cu familia sa chiar daca n-a fost insurat in momentul naşterii
dreptului, exercita atributul folosintei
CARACTERISTICI
1. drept real, dezmembramânt al dreptului de proprietate
2. este o varianta a uzului
3. poate lua naştere din conventia parjilor
- chiar când are şi alt obiect, cum ar fi de exemplu un contract de vânzare cu
rejinerea dreptului de abitatie asupra unei parti din locuinta
- poate fi aparat printr-o actiune confesorie, sau actiune personala ex
contractu
4. dreptul nu poate fi cedat, nici inchiriat - dar art. 572(2) permite titularului sa închirieze
partea de casa pe care nu o locuieşte
5. poate izvorî din Legea 319/1944 privind dreptul de moştenire a sotului supravietuitor
-care îi recunoaşte acestuia un drept de abitatie în urmatoarele conditii
1. casa de locuit sa faca parte din moştenire
2. sotul supravietuitor sa nu fie moştenitor unic (devine proprietar)
3. sotul supravietuitor sa nu aiba o locuinja proprie
- dreptul poate fi mentinut pâna la ieşirea din indiviziune, cel pujin un an de la deces
- se stinge daca sotul supravietuitor se recasatoreşte înainte de ieşirea din indiviziune
- sotul supravietuitor nu e obligat sa dea cautiune
- daca locuinta nu e necesara în întregime, ceilalti moştenitori îi pot restrânge dreptul
- de asemenea îi pot procura locuinta în alta parte

DREPTUL DE SERVITUTE
= dr real, dezmembramant al dr de propr, ce consta intr-o sarcină impusă asupra unui
fond/imobil, pentru uzul şi utilitatea unui imobil având un alt proprietar.
- prin instituirea servitutii, titularul dr de propr nu pierde niciunul dintre atrib dr de propr, insa
are loc o limitare a exercitiului acestora
Caracterele servituţii:
1. drept real imobiliar
- se constituie doar în folosul/sarcina unor imobile prin natura lor
- nu sunt susceptibile de a forma obiectul DS nici imobilele prin destinatie, nici imobilele prin
obiectul la care se aplica
2. existenja a doua imobile ce aparjin la doi proprietari diferiti

67
- fond dominant / fond aservit
- daca ar fi acelaşi proprietar orice lucrare cu aparenta de servitute ar fi doar un mod de
exercitare a dreptului şi nu un dezmembramânt
3. accesoriu al fondului dominant caruia ii profita
- nu poate fi instrainata, urmarita, ipotecata separat de acesta
4. caracter perpetuu
- are aceeaşi durata ca şi dreptul de proprietate
- caracter perpetuu prin natura ei, deoarece în esenta, daca natura lucrurilor permite
- partile pot stabili prin conventie un termen limitat de exercitare
- proprietarul fondului dominant poate sa renunte la servitute
5. caracter indivizibil
- greveaza intregul fond aservit şi profita intregului fond dominant
- nu se poate constitui o servitute decât cu acordul tuturor proprietarilor fondului aservit
- se poate constitui o servitute doar de catre unul dintre coproprietarii fondului dominant
deoarece profita tuturor, insa pentru orice act de limitare sau stingere a servitujii e nevoie
de acordul tuturor
Clasificare:
A. După modul constituirii în:
- servituţi naturale – născute din situaţia naturală a locurilor (scurgerea
apelor, servitutea izvorului, de grăniţuire);
- servituţi legale – stabilite prin lege (zidul sau şanţul comun, plantaţia sau
construcţia la o anumită distanţă de vedere; servitutus de trecere);
- stabilite prin fapta omului (convenţie, testamen, prin uzucapiune).
Observaţii:
- Servituţile naturale sunt în fond legale.
- Servituţile naturale şi legale nu sunt servituţi propriu-zise, deci nu sunt
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, ci limite de exercitare a acestui drept. Sunt
obligaţii impuse proprietarilor ca reguli de bună vecinătate. Rezultă că bunurile din domeniul
public nu pot fi grevate cu servituţi propriu-zise, dar sunt compatibile cu servituţile naturale şi
legale.
B. După obiectul lor:
- pozitive – care îndreptăţesc pe proprietarul fondului dominant să facă
direct acte de folosinţă pe fondul aservit,
- negative – cele care impun proprietarului fondului aservit anumite
restricţii sau împiedicări în exerciţiul dreptului său de proprietate.
C. După natura fondului, cum sunt stabilite în folosul unei clădiri ori al unui teren:
- urbane – în folosul unei clădiri,
- rurale – în folosul unui teren.
D. Dupa modul de exercitare:
- servituţi continue – fără exerciţiul omului (apeduct, scurgerea apelor),
- servituţi necontinue – cele care au nevoie de faptul actual al omului
pentru a fi exercitate (ex. de trecere, de a lua apă din fântână).
E. dupa manifestarea la exterior:
- servituţi aparente – care se cunosc prin anumite semne exterioare (uşă,
fereastră),
- servituţi neaparente – care nu au un semn exterior de existenţă (ex.
interzicerea de a zidi).

68
Din combinarea clasificărilor de mai sus rezultă patru categorii: servituţi continue şi
neaparente (ex. de a nu zidi); servituţi necontinue şi aparente (de trecere); servituţi
necontinue şi neaparente (servituţi de trecere când nu există potecă sau drum vizibil) şi
servituţi continue şi aparente care prezintă importanţă pentru că se pot dobândi prin
uzucapiune.
Servituţile naturale sunt cele născute din situaţia naturală a lucrurilor, cum ar fi:
servitutea de scurgere a apelor naturale; servitutea izvoarelor (nu-i poate schimba cursul);
servitutea de grăniţuire; servitutea de îngrădire.
Servituţi legale sunt cele stabilite de lege.
CRITICA CLASIFICARII SERVITUTILOR ÎN LEGALE / NATURALE
- în ambele cazuri izvorul este legea
- simpla situare a doua imobile nu e suficienta pentru a da naştere servitutii decât daca legea
prevede astfel
- atât cele aşa numite legale cât şi cele aşa numite naturale nu sunt adevarate servituti ci
limite ale exercitarii dreptului de proprietate
- obligatii fireşti ce decurg din raporturile de vecinatate corespunzatoare cel putin unor
anumite necesitati de ordin social
SERVITUTI NATURALE - art. 578-585 C.civ.
- pot fi clasificate în: reciproce / bilaterale (în folosul şi sarcina reciproca a doua imobile
învecinate fiecare fiind în raport cu celalalt atât fond aservit, cât şi fond dominant) si
nereciproce / unilaterale - stabilite exclusiv în folosul unui imobil şi în sarcina celuilalt
- pot fi clasificate dupa obiectul lor (ca mai jos)
1. SERVITUTEA DE SCURGERE A APELOR NATURALE - art. 578 C.civ.
- proprietarul fondului inferior nu are dreptul sa ridice stavile
- proprietarul fondului superior nu are dreptul agraveze prin lucrari servitutea
- solutionarea litigiilor tine cont de: interesul cultivarii terenurilor, interesele proprietarilor,
regulamentele particulare şi locale
2. SERVITUTEA IZVOARELOR - art. 579 C.civ.
- proprietarul care are un izvor pe proprietatea sa poate sa îl întrebuinteze fara a avea
dreptul sa vatame dreptul pe care proprietarul altui fond l-ar fi dobândit cu privire la acest
izvor
- daca da apa necesara locuitorilor unei comune, nu îi poate schimba cursul
3. SERVITUTEA / DREPTUL DE GRANITUIRE - art. 584 C.civ.
- orice proprietar poate obliga pe vecinul sau la procedeze la granituirea proprietatii lipite de a
sa, cheltuielile fiind suportate pe jumatate
- în caz de neînjelegere, poate fi introdusa actiunea în granituire în temeiul acestui articol
4. SERVITUTEA / DREPTUL DE ÎNGRADIRE - art. 585 şi 616 C.civ.
- este mai degraba un atribut al proprietarului şi face parte din dreptul acestuia de a folosi
în mod liber fondul sau, cu obligajia de a respecta normele legale şi raporturile de vecinatate
Principalele servituţi legale privesc – art 586 -619 C Civ:
a) distanţa plantaţiilor – art 607 C Civ:
- arborii înalţi se plantează la distanţa de 2 m de hotar, iar arbuştii şi gardul viu la o
distanţă de 0,5 m de hotar – dacă nu există obiceiuri locale;
- se poate obţine însă o servitute convenţională la distanţe mai mici.
b) Distanţa lucrărilor intermediare pentru anumite construcţii – art 610 C Civ: obligatia
reciproca a propr unor fonduri invecinate de a nu executa pe terenurile lor: fierarii, cuptoare,
vetre, de a nu construi: magazii de sare, depozite de materiale corozive, la o distanta mai
mica decat cea prevazuta de regulamente;

69
c) Servitutea de vedere – art 611-613 C Civ care implică interdicţii ale construcţiei pentru
ferestre şi balcoane la mai puţin de 1,90 m de unghi drept, sau 0,6 m în unghi de 90º faţă de
gardul despărţitor. Este o servitute continuă şi aparentă;
d) Picătura streaşinilor – art 615 C Civ – obligatia propr de a-si face streasina casei astfel
incat apele rezultate din precipitatii sa nu cada pe fondul vecin;
e) Servitutea de trecere – art 616-617 C Civ care dă dreptul proprietarului înfundat să ceară
vecinului său dreptul de trecere spre calea publică pentru folosirea fondului, cu îndatorirea de
a despăgubi pentru pagubele ce i s-ar produce; Art 616 se aplica: daca accesul la calea
publica e imposibil,, sau e posibil, inca cu inconveniente grave sau periculos. Nu se aplica
daca accesul e doar impracticabil, dar poate deveni practicabil cu anumite chelt, daca
infundarea locului e rezultatul faptei sau neglijentei propr fondului infundat sau daca propr
locului infundat a dobandit un teren invecinat cu acces la calea publica.
- e o servitute stabilita cu titlu oneros – despagubiri pentru lipsa de folosinta a terenului utilizat
pentru trecere in raport cu valoarea lui de circulatie
- obligatiile titularului dr de servitute: * de a nu face nicio schimbare impovaratoare
fondului aservit, nici pe fondul aservit, nici pe fondul dominant, * de a accepta alt loc de
trecere oferit de proprietarul fondului dominant, in cazul in care servitutea a devenit prea
impovaratoare pentru acesta, sau de a folosi o cale ce i se deschide de la natura care sa-i
asigure trecerea in aceleasi conditii, daca este cazul si * de a exercita dreptul in limitele avute
initial de parti (trecerea cu automobilul pe o cale de acces avuta in vedere pt trecerea cu
piciorul sau cu caruta, constituie exercitare abuziva a dr de servitute).
- obligatia propr fondului aservit - de a nu incomoda exercitarea dr de servitute
- stingerea dr de servitute – atunci cand ratiunea pt care a fost infiintat nu mai exista
Servituti legale speciale
3. servituţi aeronautice prin care se interzice amplasarea lucrării, construcţii sau instalaţii în
apropierea locurilor de decolare aterizare care pot periclita siguranţa zborurilor;
g) Servituţi în zona de frontieră prin care plantarea pomilor sau arbuştilor este permisă
numai la mai mult de 500 m de fâşia de protecţie în interior, iar a culturilor înalte la mai mult
de 250 m către interior;
h) Alte servituţi legale prevăd ca construcţiile să aibă o distanţă minimă faţă de calea
ferată. Există, de asemenea, servituţi din regimul pădurilor, apelor ori ale construirii
drumurilor.
1. SERVITUTEA STABILITA DE LEGEA APELOR - art. 495 C.civ
- servitute speciala de trecere pentru cei ce conduc vase de pe tarm, nu prea mai este
aplicabila în zilele noastre
- Legea Apelor 107/1996 - art. 28
- servitute de trecere cu titlu gratuit în favoarea Regiei Autonome a Apelor Române
- proprietarul are dreptul la despagubiri daca sufera pagube
- nu poate fi stabilita permanent pentru anumite categorii de imobile - art. 29(2)
- se stinge prin neexercitare timp de 3 ani - art. 29(4)
- se stinge daca mentinerea ei nu mai e necesara
2. SERVITUTILE INSTITUITE PRIN LEGEA MINELOR s1 LEGEA PETROLULUI
- Legea Petrolului 238/2004- art. 7
- Legea Minelor 85/2003 - art. 7
- în legatura cu perimetrele de exploatare declarate de utilitate publica, proprietatea publica a
statului
- trecerea pe terenuri care nu sunt proprietatea publica a statului
- servitute cu titlu oneros cu durata determinata

70
- renta anuala, durata de exploatare
- accesul stabilit prin negociere cu respectarea principiului egalitatii de tratament şia al
echitatii
Servituţi stabilite prin fapta omului – art 620 – 643 C Civ
Sunt servituţile propriu-zise, deci dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
Îngrădirile proprietăţii sunt servituţile naturale, legale. Se pot stabili orice fel de servituţi, cu
condiţia ca acestea să nu contravină ordinei publice şi să nu aibă la obiect prestaţii
personale.
- art. 620 permite constituirea oricarui tip de servitute cu o singura limita reprezentata de
respectarea ordinii publice, inclusiv servituti ce sunt reglementate ca legale dar nu sunt
indeplinite conditiile legale pentru naşterea lor (servitute de trecere pentru un loc care nu este
înfundat)
1. PRIN TITLU - 624, 629
- prin conventie sau testament
- servitute neaparente (continue sau necontinue) se pot constitui numai prin titlu
- stabilirea unei servituti presupune acordarea tuturor mijloacelor pentru intrebuintarea ei
- forma titlului este cea prevazuta de lege: donatie- act autentic, testament - cerintele
privitoare la validitatea testamentului, act juridic între vii cu titlu oneros, consensual - nicio
cerinta de forma
2. PRIN UZUCAPIUNE - 623
- doar cele continue şi aparente cu conditia unei posesii utile, neviciate, timp de 30 de ani
3. PRIN DESTINATIA PROPRIETARULUI- 625
- ia naştere atunci când proprietarul a doua imobile stabileşte între ele o stare de fapt
care ar constitui o servitute daca cele doua imobile ar avea proprietari diferiti, iar ulterior unul
din cele doua fonduri este instrainat
- conform art. 625 - doar cele continue şi aparente se pot constitui astfel
- conform practicii judecatoreşti - şi cele necontinue şi aparente, daca în actul de
instrainare partile nu prevad nimic privitor la servitutea astfel constituita
EXERCITAREA DREPTULUI DE SERVITUTE
1. PROPRIETARUL FONDULUI DOMINANT
1.1 DREPTURI
- de a folosi servitutea
- de a face lucrarile necesare asigurarii existentei şi conservarii servitutii
- daca nu se prevede altfel în titlul de constitute, proprietarul fondului dominant suporta
aceste cheltuieli
- dreptul de a exercita şi servitutea accesorie daca exista
1.2 OBLIGATII
- de a respecta limitele stabilite prin titlul de constituire
- lucrarile de mentinere şi conservare a servitutii nu reprezinta agravarea acesteia
- nu poate schimba caracterul servitutii, nu poate modifica servitutea, nu o poate utiliza în
alt scop decât pentru cel în vederea caruia i-a fost recunoscuta
- de a nu face nimic de natura de a agrava servitutea
- daca exista mai multi coproprietari ai fondului dominant toti trebuie sa foloseasca aceeaşi
cale de trecere
2. PROPRIETARUL FONDULUI ASERVIT
2.1 DREPTURI
- de a instraina bunul şi de a-l greva cu sarcini, fara a leza exercitiul servitutii
-se transmite ca o obligatie propter rem noului proprietar al fondului aservit

71
-de a pretinde despagubiri de la titularul servitutii
-în caz de exercitare abuziva a dreptului, poate cere sistarea lucrarilor şi daune interese
-de a abandona fondul la dispozijia titularului servitutii, pentru a se elibera de cheltuielile
necesare pastrarii şi exercitarii servitutii daca sunt stabilite prin titlu in sarcina lui
2.2 OBLIGATII
- obligatia pasiva de a nu impiedica exercitiul dreptului de servitute
- de a respecta obligatia propter rem de a efectua lucrari necesare pastrarii şi exercitarii
servitutii daca aceasta obligatie a fost stabilita prin titlu in sarcina lui şi nu doreşte sa
abandoneze fondul
ACTIUNI
1. PROPRIETARUL FONDULUI DOMINANT
1.1 actiunea confesorie - împotriva proprietarului fondului aservit
1.2 actiunea posesorie - în caz de tulburare a exercitarii dreptului
- doar pentru cele continue şi aparente sau constituite prin titlu
2. PROPRIETARUL FONDULUI ASERVIT
2.1 actiunea negatorie - pentru a nega dreptul de servitute reclamat de o persoana

STINGEREA SERVITUJILOR
1. CAUZE GENERALE
1.1 desfiintarea titlului prin revocare, rezolutiune sau anulare
- a actului prin care s-a constituit servitutea, sau
- a actului în temeiul caruia a fost dobândit fondul dominant (accesorium sequitur principale)
1.2 renuntarea la exercitiul servitutii
1.3 abandonarea fondului
1.4 expirarea termenului pentru cele constituite cu termen
1.5 pieirea fondului aservit prin lipsa de obiect
2. CAUZE SPECIALE
2.1 imposibilitatea materiala de exercitare - 636
- interventia unui obstacol (fântâna a secat, etc.)
2.2. confuziunea - 638
- PFD dobândeşte FA
- PFA dobândeşte FD
- un tert dobândeşte FA şi FD
2.3 neuzul - 639, 640
- necontinua - 30 de ani de la ultimul act de folosinta
- continua - 30 de ani de la actul contrar servitutii
2.4 exproprierea bunului pentru cauza de utilitate publica
- art. 28(3) din Legea 33/1994

DREPTUL DE SUPERFICIE
= dezmembramânt al dreptului de proprietate nereglementat in CCiv in vigoare, ce
consta in dreptul de proprietate pe care il are o persoana denumita superficiar, asupra
constructiei, plantatiilor sau altor lucrari care se afla pe o suprafata de teren ce
apartine unei alte persoane, teren asupra caruia superficiarul va avea un drept de
folosinta
-derogare de la regula inscrisa în art. 429 C.civ.

72
-amintit pentru prima data în DL 115/1938 pentru unificarea dispozijiilor privitoare la cartile
funciare, apoi de Decretul 167/1958 privind prescriptia extinctiva şi de noua reglementare a
publicitatii imobiliare Legea 7/1996
CSJ - existenta dreptului de proprietate asupra construtiei, plantatiei sau asupra altor
lucrari situate pe terenul proprietatea altei persoane atrage dupa sine un drept de
folosinta asupra terenului respectiv, aceste drepturi concretizand dreptul real de
superficie
CARACTERE JURIDICE
1. drept real imobiliar, dezmembramânt al DP asupra unui teren
2. drept perpetuu
- cât dureaza constructia sau plantatia (care poate fi înlocuita, regenerata)
- nu se stinge prin neuz
3.drept imprescriptibil
- deriva din perpetuitatea sa
- actiunea confesorie de superficie poate fi formulata oricând
CONSTITUIREA DR DE SUPERFICIE
1. Conventia partilor
- cel mai frecvent
- nu este necesar un act autentic deoarece nu se înstraineaza terenul
- se aplica principiul consensualismului actelor juridice
- eventualul înscris este redactat ad probationem
- de exemplu copilul construieşte cu acordul lor, o casa pe terenul parintilor
- se admite orice mijloc de proba, în acest caz înscrisul preconstituit nefiind posibil
2. Legat
- testatorul lasa prin legat terenul unei persoane, iar constructia sau plantatia de pe teren
altei persoane
3. Uzucapiune - teoretic
4. Lege
- sotii construiesc pe terenul unuia dintre ei - art. 30 C.fam. - constructia e bun comun,
terenul e bun propriu
EXERCITARE DR DE SUPERFICIE
- superficiarul exercita posesia, folosinta, dispozitia asupra constructiilor / plantatiilor ca
proprietar şi folosinta asupra terenului conform scopului constituirii dreptului de superficie
- poate înstaina constructia / plantatia, transmitându-se automat şi dreptul de folosinta asupra
terenului
- poate fi deci transmis prin orice act juridic
- poate fi grevat cu alte dezmembraminte - uzufruct, abitatie, servitute
- poate fi grevat cu sarcini reale
STINGEREA DR DE SUPERFICIE
1. pierirea sau desfiintarea prin fapta superficiarului a constructiilor / lucrarilor / plantatiilor
2. confuziunea (cele trei moduri)
3. expropriere pentru cauza de utilitate publica - art. 28 din Legea 33/1994 - cu drept la
despagubiri

ACŢIUNEA ÎN GRĂNIŢUIRE
-nu se confunda cu granituirea
GRANITUIREA = operatiune materiala de felimitare prin semne exterioare a doua proprietati
vecine ce

73
apartin unor titulari diferiti
= un atribut esential al dreptului de proprietate constituit dintr-un drept şi o obligatie propter
rem
ACTIUNEA ÎN GRANITUIRE= determinarea prin HJ a limitelor dintre proprietati şi stabilirea
traseului real pe care trebuie sa il urmeze titularul
= acea actiune prin care reclamantul pretinde ca în contradictor cu pârâtul, instanta sa
determine prin semne exterioare, intinderea celor doua fonduri invecinate
- atunci când nu exista delimitare, sau exista dar semnele nu au fost stabilite prin intelegerea
partilor sau HJ şi sunt contestate de parti
CARACTERE JURIDICE
1. petitorie - la limita intre actiunile petitorii (nu urmareşte recunoaşterea dreptului real
care nu este contestat) şi posesorii (nu apara posesia ca în cazul stramutarii de hotare)
2. imobiliara - prin ea se delimiteaza 2 fonduri
3. imprescriptibila - atribut al DP imobiliara imprescriptibil şi perpetuu, exercitarea
acestui drept nu se stinge prin neuz, constituie o facultate
Conditii:
1. partile nu sunt obligate sa dovedeasca DP, dar trebuie sa produca dovezi privind traseul de
delimitare
2. daca se solicita şi o parte determinata din terenul limitrof trebuie insotita de o actiune în
revendicare şi atunci reclamantul trebuie sa isi dovedeasca DP
3. daca implica desfiintarea unor lucrari efectuate pe traseul de delimitare, aceasta se face
doar cu autorizatie de desfiintare - Legea 50/1991, indiferent daca au fost construite fara
4. este inadmisibila intre coproprietari cu privire la fondul ce formeaza obiectul coproprietatii
(prematura) - trebuie introdusa actiune de ieşire din indiviziune mai intâi
5. daca terenul este bun comun, actiunea trebuie formulata de ambii soti
6. poate fi ceruta de nudul proprietar, de uzufructuar, de superficiar
7. nu poate fi ceruta de chiriaş, arendaş
EFECTE ACTIUNII IN GRANITUIRE
- produce efecte doar privind delimitarea fondurilor nu şi în legatura cu dreptul real,
astfel ca poate fi introdusa ulterior o actiune în revendicare de catre oricare dintre
parti
- trasarea limitelor dintre fonduri are autoritate de lucru judecat intre parti
- o noua actiune în granituire poate fi introdusa daca limitele au disparut
- daca granituirea s-a facut prin conventia parjilor poate fi contestata doar printr-o
actiune în anulare
- cheltuielile de granituire se suporta pe jumatate (cele pentru trasare nu şi cele de
judecata)
- niciunul nu e indreptatit sa ridice un gard de valoare impovaratoare fara
consimtamântuI vecinului (abuz de drept)

ACŢIUNEA DE REVENDICARE
= acţiunea reală prin care reclamantul solicită instanţei de judecată recunoaşterea
dreptului de proprietate asupra unui bun determinat şi obligarea pârâtului la restituirea
posesiei bunului. Adică proprietarul neposesor pretinde restituirea bunului său de la
posesorul neproprietar.
Caractere juridice

74
Este o acţiune reală, caracter ce rezultă din natura dreptului de proprietate, el însuşi dreptul
real cel mai complet. Revendicarea este legata direct de lucrul a cărui proprietate se reclamă
şi se urmăreşte în mîinile oricărei persoane.
Este o acţiune petitorie deoarece pune în discuţie însăşi existenţa dreptului de proprietate.
Reclamantul care pretinde că este proprietar trebuie să facă dovada dreptului său de
proprietate.
Admiterea acţiunii înseamnă recunoaşterea dreptului său de proprietate şi, ca o consecinţă
firească, obligarea pârâtului la restituirea posesiei.
În principal este o acţ imprescriptibilă. Dreptul de proprietate fiind perpetuu nu se pierde
prin neuz.
Este o acţiune promovată de titularul dreptului de proprietate. Reclamantul care
revendică bunul său mobil sau imobil trebuie să facă dovada calităţii sale de proprietar.
ACŢIUNEA DE REVENDICARE IMOBILIARĂ
Acţiunea de revendicare imobiliară presupune analiza a două aspecte: proba dreptului de
proprietate asupra bunului revendicat şi imprescriptibilitatea acţiunii sub aspect extinctiv.
Proba dreptului de proprietate
Conform art. 1169 C.civ.: “cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească”
proba dreptului de proprietate se face de către reclamant. În favoarea pârâtului, din însuşi
faptul posesiei, operează o prezumţie relativă de proprietate, făcând din el beatus possidens
- fericit posesor care aşteaptă ca reclamantul să facă dovada dreptului de proprietate.
Proba dreptului de proprietate este dificilă atât datorită diversităţii modurilor de
dobândire a dreptului de proprietate cât şi datorită insuficienţei probatorii a actelor juridice de
transmitere a proprietăţii.
Dacă dreptul de proprietate rezultă dintr-un fapt juridic, proba dreptului se poate face
prin orice mijloc de probă.
Dacă dreptul de proprietate rezultă dintr-un act juridic, dobada acestuia se face în
condiţiile art. 1191 C.civ., proba cu martori fiind admisibilă numai dacă valoarea obiectului
contractului este sub 250 lei.
Dacă dreptul de proprietate rezultă dintr-un fapt juridic, proba dreptului se poate face
prin orice mijloc de probă.
În practică s-a admis că dovada se face potrivit următoarelor reguli:
a. titlul de proprietate poate fi folosit în acţiunea de revendicare, devenind comun
părţilor. El poate fi orice act juridic prin care se recunoaşte existenţa dreptului de
proprietate;
b. titlul de proprietate este opozabil – erga omnes;
c. posesia cea mai bine caracterizată este determinată de stabilirea dreptului de
proprietate.
Situaţii şi principii de dovadă
a) Dacă ambele părţi au titluri scrise cu privire la dreptul de proprietate asupra bunului
revendicat:
- dacă titlurile provin de la acelaşi autor, are câştig cel care şi-a înscris mai întâi titlul qui
prior tempore, potior jure;
- dacă nici unul nu a făcut înscrierea, câştigă cel cu titlul cel mai vechi;
- dacă e vorba de 2 testamente, câştigă cel cu testamentul cel mai nou, care îl revocă pe
cel anterior;
- dacă titlurile provin de al autori diferiţi. Dintre mai multe soluţii propuse, au fost alese
următoarele; cel care are posesia (in pari causa melitor est causa possidentis) sau cel
care are titlul cu data cea mai veche. S-a optat pentru compararea drepturilor autorilor

75
 de la care provin cele 2 titluri; are câştig cel care a dobândit de la autorul al cărui drept
este preferabil. Se face aplicaţia principiului “nemo plus juris ad alium transferre potest,
quem ipse habet”.
Unii susţin că are câştig cel cu titlul mai vechi, cu condiţia ca şi posesia să fie mai bine
caracterizată. Aceasta este şi opţiunea practicii judiciare.
Prin titlu în această materie se înţelege nu numai cel translativ de proprietate (vânzare,
donaţie) care creează un drept în patrimoniul dobânditorului, ci şi cel declarativ care
recunoaşte un drept anterior (ex. o hotărâre judecătorească, un act de partaj, o tranzacţie).
Imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare a imobilelor
Deşi art. 1890 C.civ. dispune că orice drept la acţiune este supus prescripţiei extinctive,
iar termenul general de prescripţie pentru acţiunile reale este de 30 ani, se admite că
acţiunea în revendicare a bunurilor imobile este imprescriptibilă sub aspect extinctiv.
Cauza soluţiei: dreptul de proprietate are caracter perpetuu.
Acţiunile pentru celelalte drepturi reale se prescriu prin 30 ani. Totuşi, în doctrină se afirmă că
sunt imprescriptibile şi ele.
Excepţie: imobilul supus urmăririi silite vândut la licitaţie publică se poate urmări, de cel
care se pretinde proprietar, în cel mult 5 ani de la ordonanţa de adjudecare.
Acţiunea în revendicare poate fi paralizată dacă posesorul actual invocă în favoarea sa
dobândirea proprietăţii prin uzucapiune de 30 ani sau de 10 la 20 ani.
Efectele admiterii acţiunii în revendicare sunt:
a. Restituirea lucrului liber, sarcinile constituite de pârât în conformitate cu principiul
“resoluto jure dantis; resolvitur jus accipientis”. Restituirea se face în natură cu toate
accesoriile. Dacă bunul a pierit fortuit, se restituie indemnizaţia de asigurare.
b. Restituirea fructelor:
 Dacă posesorul a fost de bună-credinţă se restituie numai cele posterioare
introducerii acţiunii.
 Dacă posesorul a fost de rea-credinţă, el restituie toate fructele percepute sau
nepercepute ori valoarea lor dacă le-a consumat. El are dreptul să reţină cheltuielile
pe care le-a făcut pentru întreţinerea lucrurilor.
c. Cheltuielile făcute cu lucrul pe care îl restituie:
 cheltuielile necesare pentru conservarea lucrului pot fi cerute de al proprietar atât de
posesorul de bună-credinţă, cât şi de cel de rea-credinţă;
 cheltuielile utile nu-s necesare, dar sunt de folos pentru că sporesc valoarea bunului
şi posesorul de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă au dreptul la restituire în măsura
sporului de valoare al bunului;
 cheltuielile voluptuare (pentru plăcere) şi care nu sporesc valoarea bunului.
Posesorul nu are dreptul la restituirea lor, dar le poate ridica în măsura în care nu
strică bunul.
d. Situaţia construcţiilor noi şi plantaţiilor se reglează după regulile accesiunii (bună sau
rea-credinţă a constructorului).
e. Posesorul de bună-credinţă are un drept de retenţie asupra bunului pentru restituirea
cheltuielilor necesare şi utile.

ACŢIUNEA ÎN REVENDICAREA MOBILIARA

Datorită modului cum e reglementată dovada proprietăţii mobilelor, revendicarea lor este
practic imposibilă.

76
 Regula din art. 1909 al.1 C.civ.: Posesia de bună-credinţă a bunurilor mobile
valorează titlu de proprietate, adică lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiei lor,
fără trecere de timp.
Condiţii de aplicare:
Să fie vorba de bunuri mobile corporale. Prin excepţie, se aplică şi titlurilor la purtător –
acţiuni, obligaţii de stat şi societăţi, certificate de proprietar. Se aplică bunurilor individual
determinate.
Nu se aplică bunurilor corporale din domeniul public sau care sunt accesorii ale unui imobil
(mobila din apartament).
Persoanele cărora li se aplică art. 1909 alin.1 C.civ.
Textul nu poate fi invocat de un detentor precar căruia adevăratul proprietar i-a încredinţat
bunul de bunăvoie.
Proprietarul are o acţiune personală împotriva detentorului precar, dar poate folosi şi
revendicarea (însă în această acţiune va trebui să dovedească proprietatea).
Condiţiile posesiei pentru a se invoca art. 1909 alin. 1 C.civ:
 să fie reală, deci să coexiste corpus şi animus sibi habendi;
 să fie utilă, adică neviciată. Nu se cere continuitatea, pentru că textul se referă la
prescripţia instantanee;
 posesorul să fie de bună-credinţă în momentul intrării în posesie, indiferent că ulterior a
devenit de rea-credinţă. Buna credinţă se prezumă (bona fides presumitur). Nu se cere
just titlu ca element separat de bună-credinţă. Deci detentorul precar nu poate invoca art.
1909 al.1 C.civ. împotriva proprietarului de la care deţine lucrul. Dar s-a spus că el poate
opune art. 1909 alin.1 împotriva proprietarului dacă deţine bunul de la un alt detentor
precar. (Ex. creditorul gajist care primeşte bunul de la un alt detentor, se poate opune
proprietarului dacă dovedeşte că e de bună credinţă).
Rezumând, pentru a invoca art. 1909 alin. 1 C.civ. trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a. proprietarul să se fi desesizat voluntar de bunul său mobil, încredinţându-l prin contract
unui detentor precar (chiriaş, comodatar, depozitar);
b. detentorul precar să înstrăineze bunul mobil unei terţe persoane, fără să aibă
consimţământul proprietarului care i l-a încredinţat;
c. terţul să dobândească bunul mobil cu bună-credinţă de la detentorul precar şi nu de la
adevăratul proprietar, printr-un act translativ de proprietate, având convingerea că detentorul
precar este adevăratul proprietar al bunului;
d. posesia terţului dobânditor de bună-credinţă a bunului să fie efectivă şi reală, avât atât
“corpus” cât şi “animus”.
Proprietarul iniţial are o acţiune în despăgubire împotriva detentorului precar, a cărui faptă
constituie infracţiunea de abuz de încredere.
Excepţii de la art. 1909 alin.1 Cod civil
Art. 1909 alin.1 nu se aplică bunurilor pierdute sau furate. Potrivit alin.2, cel care a pierdut
sau i s-a furat lucrul îl poate revendica în curs de 3 ani, din ziua pierderii ori furtului, de la cel
la care se găseşte, rămânând acestuia regres împotriva celui de la care îl are.
Condiţii de aplicare a art. 1909 alin.2 C.civ.:
terţul dobânditor de bună credinţă să fi dobândit de la hoţ sau de la găsitor;
textul nu se aplică dacă bunul e la hoţ, găsitor sau la un terţ dobânditor de rea-credinţă.
Prin furt sau pierdere înţelegem ieşirea din patrimoniu fără voia proprietarului; chiar în caz de
forţă majoră, dar nu de infracţiune cu abuz de încredere: înşelăciunea, gestiunea
frauduloasă.

77
Pentru revendicare trebuie dovedit că reclamantul a fost posesorul bunului, că acesta a ieşit
din patrimoniu fără voia lui şi că bunul revendicat e identic cu cel furat şi găsit.
Termenul de 3 ani pentru introducerea acţiunii de revendicare este un termen de
decădere, nu de prescripţie achizitivă ori extinctivă. Deci, după 3 ani se pierde însuşi dreptul
de proprietate al reclamantului.
Reguli speciale pentru bunurile pierdute ori furate:
a) Proprietarul care îşi revendică bunul de la posesorul nelegitim nu are obligaţia de a
plăti acestui posesor contravaloarea bunului revendicat.
La bunurile pierdute sau furate, proprietarul revendicant îi plăteşte terţului dobânditor al
bunului de bună-credinţă dintr-un loc public unde în mod obişnuit se fac asemenea operaţii
(târguri, bâlciuri) preţul pe care el l-a plătit.
b) Proprietarul va avea o acţiune în despăgubire împotriva hoţului ori găsitorului.
Revendicarea bunului mobil de la terţul dobânditor de rea-credinţă, de la hoţ şi găsitor:
Art. 1909 nu se aplică în cazul acţiunii în revendicare a adevăratului proprietar împotriva
aceluia care a cunoscut că nu a dobândit de la adevăratul proprietar. Deci reaua credinţă nu
are valoarea unui titlu de proprietate şi acţiunea în revendicare e posibilă. Ea e
imprescriptibilă, deşi unii spun că e prescriptibilă.
Explicaţia art. 1909 alin.1 C.civ.:
Proprietarul nu are revendicare împotriva dobânditorului de bună-credinţă pe motive de
echitate (proprietarul suportă riscul alegerii persoanei căreia i-a dat bunul) şi în interesul
siguranţei circuitului civil.
Teoretic, s-a spus că textul creează o prescripţie instantanee, că e un nou mod de dobândire
a proprietăţii sau că textul instituie o prezumţie absolută (juris et de jure) de proprietate.
La uzufruct, când acesta se deposedează de bunăvoie de un bun mobil corporal asupra
căruia el are uzufruct, el nu mai poate urmări prin acţiune confesorie restituirea, aplicându-se
art. 1909 alin. 1 C.civ.
Efectele sunt aceleaşi ca la revendicarea imobilelor.
Revendicarea bunurilor proprietate publică
a.) Bunurile din domeniul public (imobile şi mobile) sunt imprescriptibile extinctiv.
Bunurile din domeniul public sunt imprescriptibile şi sub aspect achizitiv.
Deci acţiunea în revendicare poate fi introdusă împotriva oricărui posesor de bună sau
rea-credinţă, neputând fi paralizată prin prescripţia achizitivă.
Pentru bunurile din domeniul public se prezumă dreptul de proprietate al statului sau
unităţilor sale administrativ-teritoriale.
b.) Bunurile din domeniul privat.
Potrivit Constituţiei, art. 41 pct.2, proprietatea privată este ocrotită în mod egal, indiferent de
titularul ei.
Bunurile din domeniul privat sunt supuse dreptului comun, dacă legea nu prevede altfel.
c.) Revendicarea bunurilor proprietate cooperatistă
Sunt proprietăţi private, deci sunt supuse regimului de drept comun privind prescripţia
achizitivă şi extinctivă, cu precizările făcute.
Reclamantul trebuie să-şi dovedească dreptul de proprietate într-o acţiune în revendicare.

PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE. CARTEA FUNCIARA

1. RAŢIUNEA PUBLICITĂŢII DREPTURILOR REALE MOBILIARE.
Formele de publicitate sunt prevăzute în interesul terţilor pentru a se face opozabil actul
juridic.

78
Dacă nu se face publicitate imobiliară, va exista o neconcordanţă între caracterul relativ al
efectelor convenţiei translative de proprietate (între părţile contractante) şi caracterul absolut
al dreptului de proprietate, opozabil erga omnes.
Înlăturarea neconcordanţei se face prin publicitate imobiliară, care face convenţia opozabilă
erga omnes.
2. Noţiunea de publicitate imobiliară
Publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă al cadastrului general, are ca
obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobile din
aceeaşi localitate.
Registrul cadastral de publicitate imobiliară este constituit din cărţile funciare întocmite şi
numerotate pe teritoriul administrativ al fiecărei localităţi.
El se ţine la biroul de carte funciară al jud în a cărui rază de activitate este situat imobilul
respectiv.
Registrul se completează cu:
a) un registru special de intrare;
b) planul de identificare a imobilelor;
c) repertoriul imobilelor;
d) index alfabetic al proprietarilor;
e) mapă cu cererile scrise.
SISTEME DE PUBLICITATE IMOBILIARĂ cunoscute în România.
a) sistemul registrelor de transcripţie şi inscripţie reglementat de Codul de procedură civilă în
Muntenia, Moldova, Oltenia şi Dobrogea (sistemul publicităţii personale);
b) sistemul cărţilor funciare, aplicat în Transilvania, Banat şi nordul Moldovei (sistemul
publicităţii reale);
c) un sistem intermediar de publicitate funciară, aplicat în localităţi din judeţul Ilfov – fără
efecte constitutive.
Registrele de publicitate imobiliară se ţin la judecătorii. Potrivit art. 108 din Legea nr.
36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială, atribuţiile de publicitate mobiliară şi
imobiliară, registrele de transcripţii-inscripţii, mapele de amanet, cărţile funciare sunt de
competenţa judecătorilor.
3. REGLEMENTAREA ACTUALĂ A PUBLICITĂŢII IMOBILIARE ÎN ŢARA NOASTRĂ
În prezent, în temeiul Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.7/1996 precum şi
Ordinul 2371/c/1977 publicat la 23 februarie 1998 al ministrului de stat şi ministrului justiţiei,
prin care s-a aprobat Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de cărţi funciare
ale judecătoriilor, publicitatea imobiliară se îndeplineşte pe tot teritoriul ţării prin carte
funciară şi se întemeiază pe sistemul general şi obligatoriu de evidenţă tehnică,
economică şi juridică al cadastrului general.
4. CARTEA FUNCIARĂ
Cartea funciară cuprinde evidenţa juridică integrală şi exactă a imobilelor, proprietatea
persoanelor fizice şi juridice din aceeaşi localitate, ca unitate administrativ teritorială: comună,
oraş, municipiu (judeţ).
Prin imobil se înţelege o parcelă de teren cu sau fără construcţii ori vegetaţie, precis
delimitată, a cărei identificare se face în localitatea unde este situată printr-un număr
cadastral şi un număr al cărţii funciare în care a fost înscrisă.
Cadastrul general este sistemul unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi
juridică al tuturor terenurilor şi ale celorlalte bunuri imobile de pe întregul cuprins al ţării.
Funcţia juridică se îndeplineşte prin indentificarea proprietarului pe baza actului de
proprietate sau pe baza posesiei exercitate sub nume de proprietar de către oficiile teritoriale,

79
precum şi prin publicitatea imobiliară care se efectuează de birourile de carte funciară ale
judecătoriilor.
Publicitatea imobiliară are ca obiect înscrierea în Cartea funciară a dreptului de
proprietate şi a celorlalte drepturi reale care se transmit, se constituie, se modifică sau care,
după caz, se sting şi se radiază, ca urmare a actelor şi faptelor juridice referitoare la un bun
mobil.
În Cartea funciară se mai înscriu sau, după caz, se radiază şi alte raporturi juridice, drepturi
personale, interdicţii, incapacităţi şi litigii judiciare în legătură cu bunul mobil.
Operaţiunile de înscriere sau de radiere a înscrierilor din cartea funciară se fac atât în
scopul opozabilităţii drepturilor reale imobiliare şi a celorlalte operaţiuni înscrise în cartea
funciară, cât şi în scopul informării terţelor presoane interesate.
Cărţile funciare se întocmesc pe localităţi şi se numerotează pentru fiecare imobil. În
aceeaşi carte funciară se înscrie, după caz, atât parcela cât şi corpul de proprietate format
din imobilele alipite ale unui proprietar, ca şi partida lui cadastrală alcătuită din mai multe
corpuri de proprietate situate în aceeaşi localitate.
Biroul de carte funciară este condus de un judecător desemnat de preşedintele
judecătoriei.
Cererea privind efectuarea operaţiunilor de înscriere sau de radiere a înscrierii în cartea
funciară se depune la Biroul de carte funciară, într-un singur exemplar, şi se înregistrează în
data şi ora primirii de către grefier sau de către conducătorul de carte funciară care ţine
registrul de intrare.
PRINCIPIILE NOILOR CARTI FUNCIARE
1. Publicitatea imobiliara = totalitatea mijloacelor juridice prevazute de lege prin care se
determina situatia materiala si juridica a bunurilor imobiliare, în mod public, prin registre
special tinute de autoritatilor statale, în vederea ocrotirii intereselor titularilor de drepturi reale
imobiliare şi cele cele legate de asigurarea circulatiei lor în conditiile legii
2. PRINCIPIILE NOILOR CARTI FUNCIARE
2.1 PRINCIPIUL PUBLICITATII INTEGRALE A DREPTURILOR REALE
- cerinta legii de a fi înscrise în CF toate operatiunile juridice prin care se constituie, se
transmite, se modifica sau se stinge un drept real imobiliar, sau toate actiunile în justitie
privitoare la imobile, pentru ca actul respectiv sa devina opozabil tertilor
Sunt opozabile si fara inscriere in CF
- DP şi celelalte DR când provind din succesiune, accesiune, vânzare silita şi uzucapiune
- precum şi cele dobândite de stat şi de orice pers, prin efectul legii, prin expropriere sau
prin HJ
2.2 PRINCIPIUL RELATIVITATII ÎNSCRIERII
- numai împotriva celui care la înregistrarea cererii era înscris ca titular al Dr asupra careia
urmeaza sa se faca înscrierea şi împotriva aceluia care şi-a garantat dreptul înainte sa şi-l
înscrie, daca ambele înscrieri se fac simultan
- în caz de înstrainari succesive, ultimul dobânditor poate cere înscrierea acestora daca
dovedeşte prin înscrisuri originale întreg şirul actelor juridice
2.3 PRINCIPIUL LEGALITATII
- jud delegat de CF verifica daca sunt întrunite conditiile prevazute de lege pentru înscrierea
unui DR
- încheierile de înscriere în CF sunt supuse cailor ordinare de atac
2.4 PRINCIPIUL OFICIALITATII ÎNSCRIERII
- notarul public care a întocmit un act prin care se transmite, se modifica, se constituie, sau
se stinge un DR imobiliar este obligat sa ceara din oficiu înscrierea lui în CF

80
- instanta de judecata trimite în termen de 3 zile HJ ramasa definitiva şi irevocabila,
constitutiva sau declarativa asupra unui DR imobiliar, la biroul de CF al judecatoriei în raza
careia se afIa imobilul
2.5 PRINCIPIUL PRIORITATII ÎNSCRIERII
- înscrierile în CF devin opozabile fata de terti de la data înregistrarii cererilor de înscriere,
care este şi data înscrierii; ordinea înregistrarii cererilor determina rangul înscrierii
- în cazul mai multor cereri depuse în aceeaşi zi, drepturile de ipoteca şi privilegiile vor avea
acelaşi rang, cel interesat putându-se adresa instantei
Exceptii
- drepturile reale dobândite prin succesiune, accesiune, vânzare silita, uzucapiune
deoarece nu sunt supuse înscrierii
- dobânditorul anterior care cere instantei acordarea unui rang preferential
inscrierii sale fata de cea efectuata de un tert care a dobândit ulterior cu titlu gratuit
sau care a fost de rea-credinta
2.6 PRINCIPIUL FORTEI PROBANTE
- dreptul real inscris în CF se prezuma ca exista daca a fost constituit sau dobândit cu buna
credinta, pâna la dovada contrara
- dreptul care nu este Inscris sau a fost radiat, se prezuma ca nu exista, pâna la dovada
contrara
- cuprinsul CF se considera a fi exact în folosul celui care a dobândit prin act juridic cu titlu
oneros un drept real imobiliar, daca în momentul dobândirii dreptului, nu a fost Inscrisa în CF
vreo actiune prin care se contesta cuprinsul ei sau daca nu a cunoscut pe alta cale aceasta
inexactitate

INSCRIERILE IN CARTEA FUNCIARA

Cartea funciară cuprinde evidenţa juridică integrală şi exactă a imobilelor, proprietatea
persoanelor fizice şi juridice din aceeaşi localitate, ca unitate administrativ teritorială: comună,
oraş, municipiu (judeţ).
Prin imobil se înţelege o parcelă de teren cu sau fără construcţii ori vegetaţie, precis
delimitată, a cărei identificare se face în localitatea unde este situată printr-un număr
cadastral şi un număr al cărţii funciare în care a fost înscrisă.
STRUCTURA CĂRŢII FUNCIARE
Cartea funciară are un titlu care indică numărul ei şi numele localităţii în care e situat
imobilul Este formată din 3 părţi:
Partea I – descrierea imobilelor (nr. de ordine şi cadastral, suprafaţa terenului, categoria de
folosinţă, construcţiile);
Partea a II-a – înscrieri privind dreptul de proprietate:
a. numele proprietarului;
b. actul sau faptul juridic care constituie dreptul de proprietate;
c. strămutările proprietăţii;
d. servituţile constituite în folosul imobilului;
e. faptele juridice, drepturile personale sau alet raporturi juridice şi acţiunile privitoare la
proprietate;
f. orice modificare în înscrisuri ce s-ar face în titlu.
Partea a III-a – înscrierile dezmembrămintelor dreptului de proprietate şi cuprinde:
a) dezmembrămintele, ipoteca şi privilegiile imobiliare, precum şi locaţiunea şi cesiunea pe
mai puţin de 3 ani;

81
b) fapte juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum şi acţiunile privitoare
la drepturile reale înscrise în această parte;
c) sechestrul, urmărirea imobilului sau a veniturilor sale, orice modificări, îndreptări sau
însemnări ce s-ar face cu privire la înscrierile făcute în această parte.
Înscrierea şi radierea înscrierilor în cartea funciară
Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea
funciară pe baza actului prin care s-a constituit ori s-au transcris.
Radierea se face în temeiul actului care exprimă consimţământul titularului la stingerea lor, cu
excepţia cazului când se stipulează un termen menţionat în înscriere sau a drepturilor viagere
care se sting prin moartea titularului lor.
Hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă sau, uneori, decizia autorităţii administrative
va înlocui actul prevăzut mai înainte.
ÎNSCRIERILE ÎN CARTEA FUNCIARĂ sunt de trei feluri:
1) Întabularea dreptului de proprietate a celorlalte drepturi reale principale şi a
drepturilor reale accesorii imobiliare;
2) Înscrierea provizorie a acestor drepturi sub condiţia justificării lor ulterioare;
3) notarea altor raporturi juridice, a incapacităţilor, drepturilor personale, acţiunilor şi căilor
de atac în justiţie, precum şi a măsurilor de indisponibilizare în legătură cu imobilele din
cartea funciară.
Publicitatea dobândirii drepturilor reale este strâns legată de evidenţa fondului funciar.
Legea cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.17/26 martie 1996 generalizează sistemul de
publicitate imobiliară prin cartea funciară, renunţându-se la sistemul de transcripţiune şi
inscripţiune cunoscut în unele zone ale ţării. Cadastrul general este sistemul unitar şi
obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică a bunurilor imobile pe întreg teritoriul
ţării.
Cadastrul general se organizează al nivelul comunei, oraşului, municipiului, judeţului şi la
nivelul ţării.
Cadastrul are o funcţie tehnică, o funcţie economică şi o funcţie juridică.
Funcţia juridică se realiz prin identif proprietarului pe baza actului de proprietate şi publicitate
imobiliară.
Docum principale ale Cadastrului general, întocmite la nivelul comunelor, oraşelor şi
municipiilor, sunt:
1. registrul general al parcelelor;
2. indexul alfabetic al proprietarilor şi domiciliul acestora;
3. registrul cadastral al proprietăţilor;
4. registrul corpurilor de proprietate;
5. fişa centralizatoare, partida cadastrală pe proprietari şi categorii de folosinţă;
6. planul cadastral.
EFECTELE ÎNSCRIERILOR ÎN CARTEA FUNCIARĂ
Înscrierea în cartea funciară devine opozabilă faţă de terţi de la data înregistrării
cererii, ordinea înregistrării cererii determinând rangul înscrierii.
Înscrierea în cartea funciară nu mai are caracter constitutiv, ci numai de opozabilitate faţă de
terţi.
Pt det terţilor mai interesează dacă dobânditorul imobilului a fost cu titlu oneros ori cu titlu
gratuit, precum şi dacă a fost de bună-credinţă ori de rea-credinţă la data încheierii actului
juridic de dobândire.

82
Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi, fără înscriere în
cartea funciară, când provin din succesiune, accesiune, vânzare silită şi uzucapiune. Aceste
drepturi se vor înscrie, în prealabil, dacă titularul înţelege să dispună de ele.
În aceleaşi condiţii sunt opozabile drepturile dobândite de stat şi de orice persoană, prin
efectul Legii de expropriere sau prin hotărâri judecătoreşti.
Cel ce a transmis sau a constituit în folosul altuia un dr real asupra unui imobil, este obligat
să predea înscrisul translativ sau constitutiv al dr pentru înscrierea în cartea funciară, dacă
acest înscris este în posesia sa şi este singurul exemplar doveditor, afară de cazul în care s-a
procedat, din oficiu, la înscriere.
Înscrierea provizorie se face în cazul dobândirii unor drepturi afectate de o condiţie
suspensivă sau dacă hot jud pe care se întemeiază nu este definitivă şi irevocabilă. Ea
devine opozabilă terţilor cu rangul determinat de cererea de înscriere, sub condiţia şi în
măsura justificării ei.
Prezumţia existenţei dreptului real în Cartea funciară
Dacă în Cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că
dreptul există în folosul ei dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă, cât timp nu se
dovedeşte contrariul.
Dacă un drept se radiază din Cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.
Forţa probantă a înscrierii în Cartea funciară
Cuprinsul Cărţii funciare se consideră exact, în folosul acelei persoane care a dobândit – prin
act juridic cu titlu oneros – un drept real; dacă în momentul dobândirii dreptului n-a fost
înscrisă în Cartea funciară vreo acţiune prin care se contestă cuprinsul ei, sau dacă nu a
cunoscut pe altă cale această inexactitate.
În cazul în care cuprinsul Cărţii funciare nu corespunde în privinţa înscrierii, cu situaţia
juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia.
Acţiunea în rectificare, sub rezerva prescripţiei dreptului material la acţiunea de fond, este
imprescriptibilă.
Înscrierea cu efect de informare.
Actele şi faptele juridice privitoare la dr personale, la starea şi capacitatea pers în legătură cu
imobilele cuprinse în cartea funciară, pot fi înscrise, la cerere, cu efect de informare pentru
terţele persoane.
Orice pers interesată poate cerceta Cartea funciară, cu excepţia evidenţelor care privesc
siguranţa naţ.
În cazul proprietăţii imobiliare, comune ori în indiviziune, se înscriu în aceeaşi carte funciară
toţi proprietarii. În cazul indiviziunii se va indica cota fiecărui coproprietar.
Imobilele ce aparţin domeniului public şi domeniul privat al Statului sau al consiliului local,
se înscriu în registrul de publicitate special al teritoriului administrativ pe care sunt
situate.
Dispoziţii tranzitorii şi finale
Înscrierile făcute, în conformitate cu actele normative în vigoare, în registrul de transcripţiuni
şi inscripţiuni, în cărţile funciare şi în cărţile de publicitate funciară, înainte de data intrării în
vigoare a legii noi, îşi vor produce efectele şi după această dată, cu excepţia cazurilor când
dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale au fost afectate în orice mod prin efectul legii.
Actul juridic privind constituirea sau transm unui dr imobiliar, încheiat ant legii, netranscris în
registrul de transcripţii-inscripţii, ori neînscris în CF (în Ardeal), devine opozabil de la data
înscrierii în Cartea funciară.
Cf. art.72 din L7/1996 privind cadastrul judiciar, la data finalizării lucrărilor cadastrale şi a
registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul administrativ al unui judeţ îşi

83
încetează aplicabilitatea pentru judeţul respectiv dispoziţiile din art. 710-720 C.pr.civ. cu
privire la regulile de transcripţii-inscripţii, dispoziţiile privind Cartea funciară cuprinse în
Decretul-lege nr.115/1938 şi ale Legii nr.242/1947 pentru transformarea cărţilor funciare
provizorii din vechiul Regat în cărţi de publicitate funciară.
Dispoziţiile menţionate mai sus se abrogă după definitivarea cadastrului la nivelul întregii ţări.

ACTIUNILE DE CARTE FUNCIARA

4.1 ACTIUNEA ÎN PRESTATIE TABULARA
- acea actiune în justitie care are ca obiect obligarea pârâtului sa predea inscrisul necesar
efectuarii inscrierii unui DR imobiliar în CF, în caz de refuz, atunci când înscrisul exista într-un
singur exemplar, instanta dispunând intabularea
- sanctioneaza neîndeplinirea obligatiei de a face reprezentata de predarea înscrisului
ACTIUNEA ÎN PRESTATIE TABULARA SPECIALA
- actiunea indreptata împotriva unui tert, prin care dobânditorul anterior cere instantei sa
acorde Inscrierii sale rang preferential fata de înscrierea efectuata la cererea unui tert care a
dobândit ulterior imobilul cu titlu gratuit, sau daca l-a dobândit cu titlu oneros, dar a fost de
rea credinta
2 CONDITII
1. Actul juridic în temeiul caruia se cere efectuarea prestatiei tabulare sa fie anterior actului în
baza caruia tertul şi-a înscris dreptul
2. tertul a dobândit cu titlu gratuit, sau daca a dobândit cu titlu oneros, sa fi fost de rea
credinta
4.2 ACTIUNEA ÎN RECTIFICAREA ÎNSCRIERILOR ÎN CARTEA FUNCIARA
- actiunea în justitie care are ca obiect inlaturarea neconcordantelor care pot exista între
înscrierile în CF şi situatia juridica pretins reala a imobilului
- Reclamantul este cel vatamat printr-o înscriere inexacta
- Pârâtul este beneficiarul inscrierii inexacte sau succesorii acestuia
- actiunea în rectificare este de regula este imprescriptibla
- când are ca obiect rectificarea notarilor este întotdeauna imprescriptibila
- prescriptibila in termen de 10 ani de la inregistrarea cererii pentru inscrierea
dreptului a carei rectificare se solicita
- când este introdusa impotriva tertilor de buna crdinta ce au dobândit un DR cu titlu
gratuit, prin donatie sau legat, cu exceptia cazurilor in care dreptul material la actiunea in fond
s-a prescris mai inainte
- prescriptibila in termen de 3 ani de la inregistrarea cererii pentru inscrierea
dreptului a carei rectificare se solicita
- când este introdusa impotriva tertilor de buna crdinta ce au dobândit un DR cu titlu
oneros intemeindu-se pe cuprinsul CF

CIRCULATIA JURIDICA A CONSTRUCTILOR PROPRIETATE PRIVATA

Pornind de .la sensul strict juridic al notiunii de proprietate, acela de drept pe care iI are 0
persoana de a poseda, folosi si dispune in mod exclusiv si absolut de un lucru, in limitele
stabilite de lege, retinem ca Constitutia Romaniei, republicata, garanteaza dreptul de
proprietate si proprietatea privata.
Instrainarea constructiilor.
a. Vanzarea-cumpararea constructiilor. Modalitatea prin care se transfera dreptul de
proprietate cel mai des intalnita in practica juridica este aceea a contractului de vanzare-
cumparare. Principiul de drept care guverneaza materia transferului dreptului de proprietate

84
este acela al consensualismului, in baza caruia transmiterea dreptului de proprietate ori
constituirea unui drept real are loc in momentul incheierii contractului - contractul se
considera vatabil incheiat prin simplul acord de vointa al partilor.
- forma autentica nu este ceruta nici in cazul instrainarii dreptului de proprietate asupra
constructiilor => daca insa instrainarea are ca obiect o constructie cu terenul aferent, dar
contractul nu a fost autentificat, cumparatorul dobandeste numai un drept de superficie (drept
de proprietate asupra construtiei si un drept de folosinta asupra terenului), in materia
proprietatii terenului actul valorand numai un antecontract de vanzare cumparare.
- vanzarea-cumpararea de constructii este valabila prin simplul acord de vointa al partilor fara
intocmirea vreunui inscris, care daca este incheiat este necesar pentru proba contractului si
nu pentru valabilitatea lui
- in cazul constructiilor situate pe un teren care are ca proprietar pe proprietarul constructiei,
instrainarea trebuie sa se faca prin act autentic - in ceea ce priveste forma actutui juridic de
instrainare a 'constructiei ce are acelasi proprietar ca si terenul pe care se afla, intrucat sub
sanctunea nulitatii absolute a actului, terenul nu se poate instraina in mod valabil decat prin
act autentic, practic si constructiile ce se afla pe acesta se transmit tot prin acelasi act
autentic, ele fiind un tot indivizibil
- in cazul in care proprietarul constructiei nu este si proprietarul terenului pe care aceasta se
afla, ci are doar un drept de folosinta asupra terenului, instrainarea constructiei se poate face
cu act sub semnatura privata necesar numai pentru proba sa.
Cerinta incheierii actului in forma autentica este impusa si de necesitatea inregistrarii valabile
a actelor de instrainare in registrele de publicitate imobiliara.
- in materia vanzarii-cumpararii de constructii, daca necesitatea unei anumite forme rezulta
numai din intelegerea partilor, atunci el nu se transforma in contract solemn - o asemenea
intelegere are numai semnificatia amanarii incheierii contractului de vanzare-cumparare si
deci reprezinta un antecontract.
b. Donatia. Daca o constructie constituie obiectul unui act de instrainare ce trebuie incheiat
pentru insati valabilitatea lui in forma autentica, nerespectarea acestei prevederi legale face
ca actul sa fie nul absolut, cum ar fi instrainarea unei constructii prin donatie.
c. Schimbul de constructii. Intrucat constructiile proprietate privata nu sunt scoase din
circuitul civil, ele pot forma obiectul contractului de sehimb, fie ea se schimba proprietatea a
doua imobile, cu sau fara sulta, fie ca in schimbul transmiterii proprietatii asupra unui imobil
instrainatorul primeste alte drepturi.

CIRCULATIA JURIDICA A TERENURILOR PROPRIETATE PRIVATA

In ceea ce priveste expresia circulatia juridica a terenurilor pot fi avute in vedere doua
sensuri. Intr-un sens mai larg, este stabilita constituirea si transferul drepturitor subiective,
drepturi reale sau drepturi de creanta cu privire la un bun oarecare, iar intr-un sens mai
restrans se are in vedere modul prin care se realizeaza transferul dreptului de proprietate
imobiliara, in speta cel al terenurilor proprietate privata.
Dupa forma dreptului de proprietate, terenurile se impart in:
- terenuri aflate in proprietate privata
- terenuri aflate in proprietate publica.
Titularii dreptului de proprietate privata asupra terenurilor sunt: persoanele' fizice de drept
privat, persoanele juridice de drept privat, persoanele juridice de drept public (statul si
unitatile administrativ-teritoriale) cu privire la terenurile aflate in domeniul privat al statului si
unitatilor administrativ teritoriale.
Dreptul de proprietate privata asupra terenurilor are acelati regim juridic, indiferent de titularul

85
sau, fiind in mod egal ocrotit de lege.
Potrivit Legii nr. 247/2005, terenurile proprietate privata: indiferent de destinatia si titularul
lor, sunt si raman in circuitul civil - pot fi instrainate si dobandite liber prin oricare din modurile
prevazute de lege, cu respectarea dispozitiitor legii
- cetatenii straini si apatrizii precum si persoanele juridice straine pot dobandi dreptul de
proprietate asupra terenurilor in Romania in conditiile prevazute de legea speciala" - in baza
vecniului act normativ, respectiv Legea nr. 54/1998 erau stabilite unete interdictii in acest
sens: cetatenii straini si apatrizii nu pot dobandi dreptul de proprietate asupra terenurilor.
- persoanele fizice care au cetatenie romana si domiciliul in strainatate pot dobandi in
Romania, prin acte juridice intre vii si prin mostenire, terenuri de orice fel
- persoanele juridice straine nu pot dobandi terenuri in Romania prin acte juridice intre vii sau
pentru cauza de moarte - se instituia astfel incapacitatea strainilor si a apatrizitor de a
dobandi proprietatea terenurilor, indiferent de categoria de folosinta a acestora =>
incapacitatea viza dobandirea prin acte juridice intre vii sau pentru cauza de moarte, prin
mostenire sau prin uzucapiune. Legea le interzicea strainilor si apatrizilor nurnai dobandirea
dreptului de proprietate asupra terenurilorl nu si a desmembramintelora.cestui drept.
Legea nr.312/2005 are ca obiect reglementarea dobandirii dreptului de proprietate privata
asupra terenurilor de catre cetatenii straini si apatrizi, precum si de catre persoanete juridice
straine. Dispozitiile acestui act normativ nu se aplica in cazul dobandirii dreptutui de
proprietate asupra terenurilor de catre cetatenii straini si apatrizi prin mostenire legala.
- regimul juridic al terenurilor = ansambtul de reguli de fond si de forma care guverneaza
actele juridice cu privire la terenuri. Potrivit Legii nr. 247/2005, terenurile cu sau fara
constructii, situate in intravilan si extravilan, indiferent de destinatia sau de intinderea lor, pot
fi instrainate si dobandite prin acte juridice intre vii, incheiate in forma autentical sub
sanctiunea nulitatii absolute.
Terenurile aflate in proprietate privata sunt si raman in circuitul civil general, putand fi
instrainate prin acte juridice si dobandite prin modurile reglementate de Codul civil (vanzare-
cumparare, donatie, renta viagera, contract de intretinere, testament, succesiune, uzucapiune
si accesiune).
- dreptul de proprietate privata asupra terenurilor poate fi dezmembrat, in conditiile legii, prin
constituirea de drepturi reale principale derivate: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de
servitute propriu-zisa si dreptul de superficie
- terenurile pot fi grevate de drepturi reale accesorii: dreptul de ipoteca, dreptul de retentie si
privilegiile speciale imobiliare.
De la regula potrivit careia terenurile proprietate privata, indiferent de destinatia si titularul lor
sunt si rarnan in circuitul civil exista si exceptii:
- unele terenuri agricole dobandite in proprietate privata in conditiile Legii nr. 18/1991, pe
calea improprietaririi, sunt temporar si partial scoase din circuitul civil general - "Terenul
atribuit conform art 19 alin. 1, art. 21 si art. 43 nu poate fi instrainat prin acte intre vii timp de
10 ani, socotiti de la inceputul anului urmator celui in care s-a facut inscrierea proprietatii, sub
sanctiunea nulitatii absolute a actului de instrainare" - constatarea nulitatii poate fi ceruta in
justitie de catre primarie, prefectura, procuror, precum si de catre oricare alta persoana
interesata.
- sunt temporar si partial scoase din circuitul civil general urmatoarele terenuri dobandite
in proprietate privata prin improprietarire:
1. terenurile atribuite in proprietate fostilor cooperatori activi care nu au adus teren in
cooperativa agricola sau au adus teren rnai putin de 5.000 mp, precum si celor care au lucrat
ca angajati in ultimii trei ani in cooperativa sau in asociatii cooperatiste;

86
2. terenurile atribuite familiilor care solicita in scris si se obliga sa le lucreze, terenuri situate in
localitatile cu excedent de suprafata agricola;
3. terenurile atribuite familiilor fara pamant sau cu pamant putin din alte localitati, din
terenurile situate in localitatile cu excedent de suprafata agricola, care si-au asumat obligatia
de a-si stabili domiciliul in localitatea respectiva si de a cultiva pamantul primit, renuntand la
proprietatea din extravilan avuta in localitatea lor;
4. terenurile din zona montana, defavorizata de factori naturali, atribuite in proprietate
familiilor tinere de tarani care provin din mediul agricol montan, au priceperea necesara si se
obliga in scris sa intemeieze gospodarii sa creasca animale si sa exploateze rational
pamantul in acest scop;
- textul este de stricta interpretare si aplicare - celelalte terenuri trecute in proprietate
particulara prin improprietarire se afla fara restrictii speciale in circuitul civil general, putand fi
instrainate si respectiv dobandite prin acte si fapte juridice, inclusiv prin acte intre vii.
- terenurile atribuite in proprietate particulara in cazurite si conditiile prevazute de Legea nr.
18/1991 sunt numai temporar si partial scoase din circuitul civil general - ele nu pot fi
instrainate prin acte intre vii timp de 10 ani => interdictiile de instrainare se refera deopotriva
la transmiterea dreptului de proprietate si la constituirea de drepturi reale, dezmembraminte
ale dreptului de proprietate (uzufructul, uzul si superficial).
- aceste terenuri nu pot fi nici ipotecate - totusi, daca un drept de ipoteca este sau a fost
constituit, el nu va putea fi realizat de creditorul ipotecar, decat dupa implinirea termenului de
10 ani cand terenul ipotecat intra in circuitul civil general.
- terenurile la care se refera art. 32 din Legea nr. 18/1991 sunt si raman partial in circuitul civil
- ele pot fi transmise si dobandite in proprietate sau cu titlu de alt drept real principal prin acte
mortis causa si prin succesiune legala.
- se apreciaza ca posesia exercitata de altul asupra unui asemenca teren in intervalul
termenului de 10 ani va putea fi luata in considerare pentru a invoca uzucapiunea de 30 de
ani in sistemul Codului civil - nu va putea fi invocata insa uzuc'apiunea de scurta durata care
face necesara dovada existentei justului titlu =>un titlu translativ de proprietate lovit de
nulitate absoluta nu este just titlu.
- Legea prevede ca momentul din care incepe sa curga termenul de 10 ani este 1 ianuarie a
anului calendaristic urmator celui in care s-au indeplinit cerintele de publicitate imobiliara, s-a
facut transcrierea titlutui de proprietate ori intabularea in cartea funciara.
Sanctiunea actelor de instrainare intre vii a terenurilor enumerate in art. 32 din Legea nr.
18/1991 este nulitatea absoluta. Actiunea in constatarea nulitatii este imprescriptibila si poate
fi introdusa de primarie, prefectura, procuror si de orice persoana interesata. Nulitatea nu
poate si acoperita prin confirmare. Dupa implinirea termenului de 10 ani, terenurile in cauza
vor intra in circuitul civil general, putand fi instrainate in regim de drept comun, inclusiv prin
acte juridice intre vii.
Potrivit Legii nr. 247/2005, terenurile cu sau fara constructii, situate in intravilan si extravilan,
indiferent de destinatia sau de intinderea lor, pot fi instrainate si dobandite prin acte juridice
intre vii, incheiate in forma autentica, sub sanctiunea nulitatii absolute - terenurile nu pot fi
instrainate decat prin act autentic ceea ce impune unele conditii ce trebuie respectate in caz
de incheiere a unui antecontract de instrainare a unui asemenea teren.
Legea nr. 247 /2005 stabileste cadrul reglementarilor cu privire la vanzarea terenurilor.
Terenurile proprietate privata, indiferent de destinatia si titularul lor, sunt si raman in circliitul
civil - pot fi instrainate si dobandite liber prin oricare-din modurile prevazute de lege, cu
respectarea dispozitiilor prezentei legi. Legea dispune ca:
* terenurile cu sau fara construqii, situate in intravilan si extravilan, indiferent de destinatia

87
sau de intinderea lor, pot fi instrainate si dobandite prin acte juridice intre vii, incheiate in
forma autentica, sub sanctiunea nulitatii absolute.
* in cazul in care prin acte juridice intre vii se constituie un drept real asupra unui teren cu sau
fara constructie, indiferent de destinatia sau intinderea acestora, dispozitiile amintite anterior
se aplica in mod corespunzator.
Cu exceptia litigiilor privind reconstituirea dreptului de proprietate privata si tegalitatea titlului
de proprietate, conform legilor fondului funciar, existenta unui litigiu privitor la un teren cu sau
fara constructii nu impiedica instrainarea acestuia si nici constituirea altor drepturi reale sau
de creanta, dupa caz.
Instrainarile realizate sub orice forma nu valideaza titlurile de proprietate ale
instrainatorilor si dobanditorilor, daca acestea erau lovite de nulitate, ca urmare a incalcarii
dispozitiilor legale in vigoare la data incheierii lor.
Schimbul de terenuri proprietate privata se poate face cu acordul partilor contractante prin act
autentic. Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea absoluta a actului de schimb. Prin
schimburile efectuate, fiecare teren dobandeste situatia juridica a terenutui inlocuit, cu
respectarea drepturilor si a sarcinilor constituite anterior in conditiile legii. Schimbul de
terenuri intre persoanele fizice se poate face numai pe baza acordului acestora, dar pentru a
fi vatabil este necesar sa se incheie in forma autentica. In ceea ce priveste forma autentica,
ea este ceruta "ad validitatem", asa cum rezulta expres din lege.

OBLIGATIVITATEA CONTRACTULUI INTRE PARTI

NOŢIUNI GENERALE
Efectul imediat al oricărui contract - de a da naştere la drepturi şi obligaţii, aşadar se
vorbeşte despre puterea obligatorie a contractului.
Examinarea efectelor - aspecte principale:
a) stabilirea cuprinsului contractului, prin interpretarea corecta a clauzelor sale;
b) principiul obligativităţii contractului, privit sub trei aspecte:
- în raporturile dintre părţile contractante
- în raporturile cu alte persoane
- în raporturile cu alte persoane care nu au calitatea de părţi contractante (principiul
relativităţii efectelor contractului);
c) efecte speciale ale contractelor sinalagmatice:
- executarea concomitentă a obligaţiilor reciproce
- excepţia de neexecutare a contractului
- suportarea riscului contractului
- rezoluţiunea şi rezilierea contractului.
OBLIGATIVITATEA CONTRACTULUI ÎN RAPORTURILE DINTRE PĂRŢILE
CONTRACTANTE
Principiile efectelor contractului = reguli de drept civil care arată cum şi faţă de cine se produc
aceste efecte. Efectele contractului sunt guvernate de principiul obligativităţii, relativităţii şi
opozabilităţii.
Principiul obligativităţii contractului = convenţiile legal făcute au putere de lege între
părţile contractante.
Excepţiile de la principiul obligativităţii contractului - trebuie să fie prevăzute expres de
lege sau de contract:
 denunţarea unilaterală a contractului - intre modul de încheiere a contractului şi modul
de revocare a acestuia trebuie să existe o simetrie - dacă încheierea contractului e rezultatul
unui mutuus consensus, revocarea contractului trebuie să fie rezultatul unui mutuus

88
dissensus. Revocarea convenţiilor se poate realiza nu numai prin consimţământul mutual, dar
şi din cauze autorizate de lege – EX: denunţarea unilaterală a contractului care poate să
intervină în materia contractului de închiriere fără termen, a contractului de mandat sau a
contractului de depozit.
 incetarea contractelor intuitu personae - contractele intuitu personae sunt încheiate în
considerarea calităţilor deosebite ale unei părţi, iar dacă partea a decedat, contractul
încetează de plin drept – EX: în cazul contractului de mandat.
 suspendarea forţei obligatorii a contractului - dacă una dintre părţi nu îşi execută
obligaţia intervine suspendarea obligativităţii contractului – EX: în materia contractului de
asigurare, dacă partea obligată nu plăteşte prima de asigurare. O suspendare temporară
apare în situaţia în care, pe parcursul existenţei unui contract cu executare succesivă,
intervine un caz de forţă majoră care împiedică executarea contractului.
 prorogarea legală - un caz de modificare a forţei obligatorii a contractului, independent de
voinţa părţilor - prelungirea legală a contractului dincolo de termenul stabilit de părţi – EX: în
materia contractului de închiriere, prin lege s-a dispus că durata contactelor de închiriere
privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, din proprietatea statului sau a unităţilor
administrativ – teritoriale, aflate în curs de executare, care expiră la 8 apr 2004, se
prelungeşte de drept pentru o per de 5 ani.

OBLIGATIVITATEA CONTRACTULUI ÎN RAPORT CU PERSOANELE CARE NU AU

CALITATEA DE PĂRŢI CONTRACTANTE
Principiul relativităţii efectelor contractului
Contractul încheiat nu poate nici profita, nici leza interesele terţelor persoane. Art. 973 C civ.:”
Conventiile n-au efect decat intre partile contranctante” .
Efectele contractului (drepturile şi obligaţiile) care se nasc, se modifica ori se sting pe baza
acordului de vointa, se produc numai intre partile contractante. Fata de terti, contractul
încheiat apare ca un fapt juridic care trebuie respectat, deci este opozabil tertilor.
Consecintele juridice sunt diferite:
- daca una din părţi nu-si executa obligaţiile ce-i revin din contract, raspunde pe
temei contractual;
- daca o terta persoana nesocoteste drepturile alteia ce izvorasc dintr-un contract,
acea persoana va raspunde delictual, potrivit art.998 şi urm. C.civ.
Din punct de vedere probatoriu, intre părţi contractul - cf regulilor de dovada ale unui act
juridic; în schimb un terţ poate invoca orice mijloc de proba pentru a dovedi existenta sau
inexistenta lui, pentru ca faţă de el acesta este un fapt juridic.
Contractul privit ca realitate sociala, ca fapt social, este opozabil faţă de oricine, chiar şi faţă
de aceia care nu au participat la incheierea lui; aceasta este opozabilitatea contractului, care
nu se afla în contradictie cu principiul relativităţii efectelor contractului. De ex partile pot
invoca contractul faţă de terti, ca titlu de dobandire a unui drept real sau de creanta, sau
contractul poate fi invocat ca just titlu pentru uzucapiune. Si invers: tertele persoane ar putea
avea interesul să invoce contractul, în folosul lor personal, impotriva părţilor insesi din acel
contract.
Domeniul de aplicatie al principiului. Parti. Terti. Categorii intermediare.
Partile sunt acele persoane care au încheiat direct sau prin reprezentant contractul.
Terti (penitus extranei) sunt acele persoane complet straine faţă de contract sau în raport cu
oricare dintre parti. Este sigur ca, faţă de ei, contractul nu va produce nici un efect.

89
Intre cele daua categorii exista succesorii partilor,care , desi nu au participat la incheierea
contractului, datorita raporturilor pe care le au cu partile contractante, suporta efectele acestui
contract.
In aceasta categorie intermediara sunt inclusi; succesorii universali şi cu titlu universal,
succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari ai partilor.
Succesorii universali sunt persoanele care succed, care dobandesc intreg patrimonial
( activul şi pasiv) al uneia dintre partile contractante (mostenitorul legal, legatarul universal
sau persoana juridica care primeste intregul patrimoniu al alteia prin comasare- fuziune sau
absorbtie).
Succesorii cu titlu universal sunt persoanele care au vocatie la o fractiune din patrimonial
uneia dintre partile contractante (o fractiune atat din activul cat şi din pasivul patrimonial).
Este situatia când exista mai multi succesori legali ori testamentari care culeg fractiuni din
mostenire.
Succesorii cu titlu particular sunt persoanele care dobandesc un drept anumit din
patrimoniul uneaia dintre partile contranctante Ex.:cumparatorul unui bun, donatorul,
cesionarul unei creante etc.
- fata de succesorii universali şi cu titlu universal, contractele incheiate de autorul lor vor
produce toate efectele. Fac exceptie contracte” intuitu personae” şi efectele declarate de
partile contractante ca fiind netransmisibile succesorilor.
- in cazul succesorilor cu titlu particular, acestia vor fi tinuti numai de efectele contractelor
incheiate de autor cu alte persoane şi care au legatura cu dreptul transmis catre succesor,
astfel drepturile ii profita, dar obligaţiile în principiu nu-i sunt opozabile. Exista exceptii în
cazul obligaţiilor propter rem şi a celor scriptae în rem care, fiind strins legate de un anumit
lucru, vor produce efecte şi faţă de succesorul cu titlu particular.
Creditorii chirografari sunt creditorii ale caror creante sunt garantate cu intregul patrimoniu
al debitorului, care deci nu beneficiază de o garantie reala care sa-l avantajeze. Ei pot
inlatura opozabilitatea faţă de ei a contractului încheiat de debitor fie pe calea actiunii
pauliene (art. 975 C. civ.), daca actele sunt incheiate de debitor în frauda lor, fie pe calea
actiunii în simulatie (art.1175 C.civ.).

Exceptii de la principiul relativităţii efectelor contractului

Sunt situatiile în care contractul încheiat produce efecte faţă de anumite persoane care nu au
participat în mod direct, nici prin reprezentare la incheierea contractului şi nici nu au calitatea
de succesori ai partilor.
In principiu, trebuie făcută distinctia intre drepturi şi obligaţii. Astfel, daca o persoana poate
dobandi drepturi printr-un contract la care nu a participat şi nici nu are calitatea de succesor;
cu privire la obligaţii, acestea în principiu nu pot apartine tertilor, cu exceptia obligaţiilor ce
izvorasc din contractul colectiv de munca.
a.) Promisiunea faptei altuia = contractul prin care debitorul se obliga să determine o terta
persoana sa-si asume un anumit angajament în folosul creditorului din contract.
- o aparenta exceptie de la principiul relativitatii - debitorul isi asuma, de fapt, el personal,
oblig de a det pe terţ sa-si ia un angajament faţă de creditor.
- tertul nu este obligat direct prin contractul dintre debitor şi creditor; poate fie să refuze
incheierea contractului (situatie când se angajează răspunderea debitorului pentru
neexecutarea obligaţiilor), poate să rectifice contractul dintre debitor şi creditor, fie poate să
incheie un contract cu creditorul în limitele promisiunii.
Promisiunea faptei altuia de deosebeste de bunele oficii prin care promitentul promite ca
va face ce-i sta în putinta pentru ca un terţ să contracteze cu creditorul.

90
- bunele oficii, obligaţia promitentului este numai o obligaţie de mijloace şi el va raspunde
numai în masura în care culpa să va fi dovedita.
- promisiunea faptei altuia, obligaţia promitentului este obligaţie de rezultat la care operează
prezumtia de culpa a debitorului pentru neindeplinirea ei.
b.) Stipulaţia pentru altul (contractul în favoarea unei terte persoane) = contractul prin care
se confera un drept unei persoane care nu este nici parte, nici reprezentant.
- exceptie reala de la principiul relativităţii efectelor contractului.
Stipulaţia pentru altul = acel contranct prin care o persoana numita promitent, se obliga
faţă de alta persoana numita stipulant să execute o obligaţie în favoarea unei alte persoane,
numita terţ beneficiar.
Tertul devine, prin urmare, creditorul direct al promitentului. Exemplu: asigurarea pentru viata
cuprinde o stipulaţie pentru altul: asiguratorul promite asiguratului să plateasca (in cazul
decesului acestuia) o suma de bani- indemnizatia de asigurare a unui beneficiar pe care
asiguratul l-a desemnat.Asiguratul este stipulantul, iar asiguratorul este promitentul. Alte
exemple: contractul de donaţie cu sarcini, contractul de transport de bunuri (expeditorul
convine cu carausul să efectueze transportul şi să predea marfa destinatarului care este,
evident, terţ beneficiar); contractul de asigurare facultativă de persoane sau bunuri, când se
stipulează ca indemnizatia de asigurare(despăgubirea sau suma asigurata) să se plateasca
unei terte persoane.
Conditii de validitate a stipulaţiei pentru altul:
1. să indeplineasca toate conditiile de validitate cerute de lege în cazul oricarui contract
(capacitatea partilor, consimtamantul, obiectul, cauza şi, pentru unele contracte, forma).
2. este nevoie de existenta vointei de a stipula în favoarea unei terte persoane care să fie
certa, neindoielnica, iar beneficiarul să fie determinat sau macar determinabil, chiar daca s-ar
referi la persoane viitoare(ex. Primul copil care se va naste stipulantului).
Efectele stipulaţiei pentru altul:
-intre stipulant şi promitent exista legatura specifica oricarui contract şi deci obligaţiile
promitentului trebuie executate în raport cu drepturile subiective ale stipulantului, deci
stipulantul poate cere promitentului să execute angajamentele luate faţă de el. Daca
promitentul nu le executa, stipulantul poate cere rezolutiunea contractului sau executarea
silita în natura sau prin echivalent banesc,
- stipulantul are posibilitatea intentarii unei actiuni impotriva promitentului pentru executarea
prestatiei faţă de tert;
-intre tertul beneficiar şi promitent exista doua efecte juridice:
1) promitentul poate opune tertului toate cauzele de nulitate, de caducitate sau de
rezolutiune care afectează contractul. Din momentul în care beneficiarul a acceptat
stipulaţiunea pentru altul, dreptul tertului beneficiar devine irevocabil. Tertul beneficiar poate
actiona în justitie promitentul, dar numai pentru a reclama executarea promisiunii. El nu poate
cere rezolutiunea, caci el nu are nici un drept de a i se restitui prestatia furnizata de stipulant.
El nu devine parte în contractul principal.
2) Tertul beneficiar are un drept direct impotriva promitentului. Se pune intrebarea daca
beneficiarul are vreo obligaţie. Stipulaţia pentru altul nu poate naste decat un drept în
favoarea tertului şi nicidecum o obligaţie în sarcina sa.
In cazul în care s-ar pune problema unei datorii pe care trebuie să o execute tertul, este
absolute necesar ca acesta să o accepte. Prin acceptare, tertul beneficiar adera la un
contract încheiat de alte persoane (stipulant şi promitent);
-intre terţ şi stipulant relatiile sunt create în mod indirect, dar ele sunt scopul stipulaţiei
(prestatia pe care stipulantul doreste să o confere tertului prin intermediul promitentului).

91
Acest interes poate fi cu titlu oneros (ex. Stipulantul are o datorie faţă de terţ care se va
stinge prin plata făcută de promitent tertului) sau poate fi cu titlu gratuit ( o liberalitate, de
exemplu asigurarea vietii permite o liberalitate faţă de un terţ beneficiar).
Atipulaţia pentru altul reprezinta o exceptie de la principiul relativităţii efectelor actelor juridice,
caci tertul nu devine creditor şi nici debitor, decat daca doreste acest lucru.
c.) Actiunile directe pentru plata unor sume de bani.
In unele cazuri, legea creează posibilitatea persoanelor, intre care nu exista relatii
contractuale, de a actiona direct în vederea efectuarii platii pe una din partile acelui contract,
invocand contractul faţă de care terta persoana este straina.
Toate aceste actiuni directe au ca obiect plata unei sume de bani.Ex.: în cazul contractului de
antrepriza de lucrari, potrivit art. 1488 C.civ. lucratorii(parti în contractul de subantrepriza) pot
actiona direct pe beneficiarul constructiei pentru plata sumelor de bani ce li se cuvin, daca
aceste sume nu au fost platite de antreprenor.
La fel, în cazul contractului de mandate; daca mandatarul, la randul lui, incheie un contract cu
o alta persoana pentru indeplinirea mandatului, mandantului din primul contract i se
recunoaste o actiune directa faţă de submandatar, desi acesta din urma este terţ faţă de
contractul prin care s-a produs substituirea (art.1542 al. final C. civ.).

SIMULATIA
Principiul opozabilităţii efectelor contractului – opozabilitatea contractului reprezintă
modul de a defini obligativitatea contractului în raport cu terţii. În raport cu terţii un contract se
impune ca o realitate juridică care nu poate fi ignorată.
Excepţia de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului - sit în care un terţ va fi
îndreptăţit să ignore existenţa unui contract, deci a dr şi oblig născute din acel contract –
simulatia
- simulaţia = operaţiunea juridică în cadrul căreia 2 persoane încheie un contract public –
aparent, mincinos – care nu reflectă voinţa lor reală, prin care se creează o altă situaţie
juridică decât cea creată printr-un contract secret – contraînscris – care exprimă voinţa reală
a părţilor.
Cond existenţei simulaţiei - se încheie, între aceleaşi părţi, 2 contracte - unul public, unul
secret.
- necesar ca actul secret să se încheie anterior sau concomitent cu actul public.
Formele simulaţiei în f de modul în care e conceput contractul public şi de elem în privinţa
căruia operează:
 simulaţia prin încheierea unui contract fictiv - pp o disimulare totală a realităţii - actul
public e lipsit de orice conţinut juridic, fiind anihilat de prevederile contraînscrisului →
părţile convin, prin contractul secret, că operaţiunea juridică consemnată în contractul
public nu s-a realizat – EX: vânzarea fictivă a unor bunuri pentru a evita executarea silită
pornită de creditor
 simulaţia prin deghizarea contractului public - e de 2 feluri:
- deghizarea totală - când prin contractul public se urmăreşte să se
ascundă natura juridică a contractului secret – EX: contractul public e un contract de
vânzare – cumpărare, iar contractul secret e un contract de donaţie
- deghizarea parţială - dacă prin contractul public sunt ignorate numai
anumite elemente ale contractului secret – EX: preţul din contractul de vânzare –
cumpărare sau scadenţa reală a obligaţiei de plată a preţului.
 simulaţia prin interpunere de persoane - intervine când contractul public se încheie între
anumite persoane, iar în contractul secret se determină adevăratele persoane între care s-

92
 a încheiat contractul – EX: în materia donaţiei prin interpunere de persoane, pentru a se
asigura anonimatul persoanei gratificate.
Scopurile urmărite de părţi prin simulaţie - simulaţia are un scop general şi abstract - al
ascunderii de către părţi a cuprinsului ori a existenţei acordului de voinţă, faţă de terţi, precum
şi un scop concret, care poate să constea în:
- sustragerea unor bunuri de la urmărirea pornită de creditori;
- evitarea raportului donaţiilor şi reducţiunii liberalităţilor excesive;
- asigurarea anonimatului unei persoane gratificate;
- evitarea aplicării integrale a taxelor de timbru.
Efectele simulaţiei - actul secret care modifică un act public nu poate avea putere decât
între părţile contractante şi succesorii lor universali, un asemenea act nu poate avea nici un
efect în contra altor persoane. Simulaţia nu e sancţionată cu nulitatea, ci cu inopozabilitatea
faţă de terţi a situaţiei juridice create prin contractul secret şi înlăturarea simulaţiei pe calea
acţiunii în simulaţie. Efectele contractului în caz de simulaţie sunt guvernate de 2 reguli:
- contractul secret produce efecte numai între părţi şi, în principiu, succesorii
lor universali;
- contractul secret nu produce efecte faţă de terţii de bună-credinţă.
Terţii au opţiunea de a invoca în favoarea lor contractul public sau contractul secret.
Acţiunea în simulaţie = acţiunea civilă prin care se urmăreşte constatarea caracterului
simulat al contractului public şi existenţa contractului secret care modifică, total sau parţial,
contractul public. Proba simulaţiei se face după reguli diferite:
- între părţi, proba se face conform regulilor de drept comun referitoare la
proba actului juridic;
- terţii pot proba simulaţia prin orice mijloc de probă, inclusiv martori sau prezumţii, deoarece
faţă de ei simulaţia este un fapt juridic.
Admiterea acţiunii în simulaţie va duce la înlăturarea efectelor contractului public, iar singurul
contract care îşi va produce efectele juridice va fi contractul secret, dacă e încheiat cu
respectarea condiţiilor de fond şi, eventual, formă cerute de lege pentru încheierea sa
valabilă. Efectul principal al acţiunii în declararea simulaţiei e încetarea caracterului secret al
contraînscrisului.

EFECTE SPECIALE ALE CONTRACTELOR SINALAGMATICE

Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, caracteristice pentru contractele
sinalagmatice, decurg următoarele efecte specifice:
 obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să fie executate simultan – exceptie -
contractele care prin natura lor sau datorită voinţei părţilor se execută altfel →oricare parte
contractantă are dreptul să refuze executarea obligaţiei proprii, atâta timp cât cealaltă parte,
care pretinde executarea, nu execută obligaţiile ce-i revin din acelaşi contract - excepţie de
neexecutare a contractului;
 dacă una din părţi nu-şi execută culpabil obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să
ceară în justiţie rezoluţiunea sau rezilierea contractului;
 dacă un eveniment independent de voinţa sa împiedică o parte contractantă să-şi
execute obligaţiile, contractul încetează, cealaltă parte fiind exonerată de obligaţiile sale – se
pune problema suportării riscurilor contractuale.
Excepţia de neexecutare a contractului = mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre
părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei ce-i
incumbă, fără ca partea care pretinde această executare să-şi execute propriile obligaţii.

93
Prin invocarea acestei excepţii, partea care o invocă obţine, fără intervenţia instanţei
judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii, până în momentul în care cealaltă
parte îşi va executa obligaţiile ce-i revin. De îndată ce aceste obligaţii vor fi îndeplinite, efectul
suspensiv al excepţiei de neexecutare a contractului încetează.
Excepţia de neexecutare a contractului e consacrată în câteva cazuri, în materie de vânzare,
de schimb şi depozit remunerat: “vânzătorul nu este dator să predea lucrul, dacă
cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu are dat de vânzător un termen pentru plată”;
„cumpărătorul are şi el dreptul de a opune excepţia de neexecutare”. În cazul contractului de
schimb, partea ce a primit lucrul ce i s-a dat în schimb de către cealaltă parte, fără ca acesta
să fi fost proprietarul lucrului respectiv, nu poate fi constrânsă să predea lucrul pe care, la
rândul său, l-a promis, ci numai să întoarcă pe cel primit. În materia contractului de depozit,
“depozitarul poate să oprească depozitul până la plata integrală cuvenită din cauza
depozitului.
Temeiul juridic - excepţia de neexecutare a contractului e fundamanetată pe reciprocitatea
şi interdependenţa obligaţiilor născute din contractele sinalagmatice.
Condiţiile invocării excepţiei de neexecutare a contractului - pentru invocarea excepţiei
de neexecutare a contractului se cer întrunite următoarele condiţii:
 obligaţiile reciproce ale părţilor să-şi aibă temeiul în acelaşi contract – EX:
cumpărătorul nu poate refuza să plătească preţul pe motiv că vânzătorul îi datorează o sumă
de bani pe care i-a împrumutat-o;
 e necesar ca din partea celuilalt contractant să existe o neexecutare, chiar parţială,
dar suficient de importantă;
 neexecutarea să nu se datoreze faptei înseşi a celui ce invocă excepţia, faptă ce l-
a împiedicat pe celălalt să-şi execute obligaţia;
 părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile reciproce.
Dacă un astfel de termen a fost convenit, înseamnă că părţile au renunţat la simultaneitatea
de executare a obligaţiilor şi deci nu mai există temeiul pentru invocarea excepţiei de
neexecutare;
 pentru invocarea excepţiei de neexecutare nu se cere ca debitorul să fi fost pus în
întârziere.
Invocarea excepţiei de neexecutare are loc direct între părţi, fără a fi necesar să se pronunţe
instanţa judecătorească. Este însă posibil ca partea căreia i se opune această excepţie să
sesizeze instanţa judecătorească ori de câte ori pretinde că invocarea ei s-a făcut în mod
abuziv. Excepţia de neexecutare poate fi opusă nu numai celeilalte părţi, ci tuturor
persoanelor ale căror pretenţii se întemeiază pe acel contract → ea poate fi invocată şi faţă
de un creditor al celeilalte părţi care solicită obligarea la executare pe calea acţiunii oblice. În
schimb nu poate fi opusă acelor terţi care invocă un drept propriu şi absolut distinct născut
din contractul respectiv.
Efectul invocării excepţiei de neexecutare a contractului - constă în suspendarea
obligaţiei asumate de partea care foloseşte aceste mijloc de apărare, până la momentul la
care cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţia a cărei neexecutare a determinat invocarea
excepţiei.

REZOLUŢIUNEA ŞI REZILIEREA CONTRACTULUI

Rezoluţiunea = desfiinţarea, pe cale judiciară sau convenţională, a contractului sinalagmatic
cu executare uno ictu, în cazul în care nu se îndeplinesc, în mod culpabil, obligaţiile asumate
prin convenţie, desfiinţare care produce efecte retroactive = sancţiunea neexecutării culpabile

94
a unui contract sinalagmatic cu executare imediată, constând în desfiinţarea retroactivă a
acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii contractului.
Rezoluţiunea contractului şi nulitatea - deşi ambele au ca efect desfiinţarea retroactivă a
contractului, între rezoluţiune şi nulitate există şi importante deosebiri: în timp ce cauzele
nulităţii sunt întotdeauna concomitente cu momentul încheierii contractului, cauza rezoluţiunii
e întotdeauna posterioară încheierii contractului; nulitatea se întemeiază pe ideea că un
contract nu a fost valabil încheiat, pe când rezoluţiunea are ca premisă un contract perfect
valabil încheiat, care însă nu a fost executat din culpa uneia dintre părţi.
Temeiul juridic al rezoluţiunii contractului - rezoluţiunea contractului e o sancţiune civilă,
garanţie a respectări contractului, de natură a contribui la executarea întocmai şi cu bună-
credinţă, a obligaţiilor contractuale. Majoritatea autorilor consideră însă că temeiul juridic al
rezoluţiunii îl constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul
sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a
celeilalte.
Rezoluţiunea judiciară - rezoluţiunea nu operează de drept. Partea îndreptăţită trebuie să
se adreseze instanţei judecătoreşti cu o acţiune în rezoluţiune → legea recunoaşte instanţei
dreptul de a verifica şi aprecia cauzele rezoluţiunii, putând, după caz, să acorde un termen de
graţie părţii acţionate. Acţiunea în rezoluţiune poate fi introdusă de partea în privinţa căreia
angajamentul nu s-a realizat precum şi de avânzii ei cauză. Dacă s-ar recunoaşte o
asemenea acţiune părţii care nu-şi execută obligaţia, ar însemna să i se acorde o primă de
încurajare, o cale nejustificată de a se desprinde din raportul contractual la care a convenit,
ceea ce ar constitui o înfrângere de neadmis a principiului obligativităţii contractelor.
Condiţiile exercitării acţiunii în rezoluţiune - pentru admiterea acţiunii având ca obiect
rezoluţiunea unui contract se cer îndeplinite următoarele condiţii:
 una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale;
 neexecutarea să fi fost imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia. Dacă
neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite, independente de voinţa debitorului, nu se va
pune problema rezoluţiunii, ci aceea a riscului contractului;
 debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere, în condiţiile prevăzute de
lege. Punerea în întârziere este foarte importantă, pentru a putea dovedi refuzul de executare
a obligaţiilor de către cealaltă parte contractantă.
Instanţa judecătorească, constatând îndeplinirea acestor condiţii, urmează să se pronunţe
asupra rezoluţiunii contractului.
Rezoluţiunea convenţională - clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd
rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor uneia din ele = pacte comisorii –
ele nu trebuie confundate cu condiţia rezolutorie expresă care constituie o modalitate a
contractului. În cazul condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea depinde de un eveniment viitor şi
nesigur, străin de comportamentul debitorului şi nu are caracter sancţionator; în cazul pactului
comisoriu, rezoluţiunea se datorează neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor şi
se pune în valoare la iniţiativa creditorului. Intenţia părţilor de a stipula o asemenea clauză
trebuie să rezulte fără echivoc din cuprinsul actului juridic. După modul în care sunt redactate
- intensitatea cu care produc efectele rezoluţiunii, pactele comisorii sunt de 4 tipuri:
 pactul comisoriu de gradul I = clauza contractuală prin care părţile prevăd că,
daca una dintre ele nu execută prestaţiile ce le datorează, contractul se desfiinţează
 pactul comisoriu de gradul II = clauza prin care părţile convin că în cazul în care
o parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte e în drept să considere contractul ca desfiinţat.
Instanţa sesizată de partea care nu şi-a executat obligaţia va putea totuşi să constate că, deşi
obligaţia nu a fost îndeplinită la termen totuşi ea a fost executată înainte de a fi avut loc
95
declaraţia de rezoluţiune → instanţa nu poate acorda un termen de graţie, dar va putea să
constate că rezoluţiunea nu a avut loc;
 pactul comisoriu de gradul III = clauza prin care se prevede că, în cazul în care
una dintre părţi nu îşi va executa obligaţiile sale, contractul se consideră rezolvit de plin drept
→ instanţa de judecată nu e îndreptăţită să acorde termen de graţie şi să se pronunţe
referitor la oportunitatea rezoluţiunii contractului.
 pactul comisoriu de gradul IV = clauză contractuală prin care părţile prevăd că, în
cazul neexecutării obligaţiei, contractul se consideră desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară
punerea în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată. O asemenea stipulaţie are drept
efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare,
fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire. Instanţa de judecată sesizată de una dintre
părţi nu va avea altă posibilitate decât aceea de a constata faptul că rezoluţiunea contractului
a operat de plin drept.
Singurul în drept a aprecia dacă e cazul să se aplice rezoluţiunea e creditorul care şi-a
executat sau se declară gată să-şi execute obligaţiile. Înscrierea în contract a unui pact
comisoriu expres nu înlătură posibilitatea acestuia de a cere executarea silită a contractului şi
de a nu se ajunge la rezoluţiune. Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a
pretinde rezoluţiunea contractului, chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un pact
comisoriu expres de tipul cel mai sever.
Efectele rezoluţiunii contractului - rezoluţiunea produce efecte între părţile contractului şi
faţă de terţi. Efectul principal - desfiinţarea contractului, atât pentru trecut (ex tunc), cât şi
pentru viitor (ex nunc). Între părţi, rezoluţiunea contractului are ca efect repunerea lor în
situaţia anterioară, părţile fiind ţinute să-şi restituie prestaţiile efcetuate în temeiul contractului
desfiinţat. Când creditorul a suferit şi un prejudiciu din cauza neexecutării obligaţiei de către
cealaltă parte, el are dreptul să ceară, pe lângă rezoluţiunea contractului, obligarea
debitorului la plata de daune interese. Daunele interese pot fi evaluate anticipat de părţile
contractante printr-o clauză penală. În caz contrar, întinderea daunelor interese va fi stabilită
de instanţa de judecată. Faţă de terţi, rezoluţiunea contractului are ca efect desfiinţarea
tuturor drepturilor consfinţite în favoarea lor de către dobânditorul bunului sau bunurilor ce au
format obiectul contractului rezolvit → urmare a caracterului retroactiv al rezoluţiunii,
dobânditorul nu putea transmite drepturi pe care nu le avea. Cu toate acestea, terţii
dobânditori vor putea opune dobândirea drepturilor lor prin posesie de bună credinţă, în cazul
bunurilor mobile şi prin uzucapiune, în cazul bunurilor imobile.
Rezolutiunea şi rezilierea contractului
Rezilierea contractului = sancţiunea care se aplică în cazul neexecutării culpabile a unui
contract cu executare succesivă.
Rezolutiunea se aplica contractelor cu executarea instantanee, pe când rezelierea se aplica
contractelor cu executarea succesiva, dar amandoua duc la desfiintarea contractului.
Efectele sunt insa diferite. In timp ce rezolutiunea desfiintează contractul retroactiv(ex.tunc),
rezilierea lasa neatinse prestatiile care au fost executate inaintea rezilierii desfiintand
contractul pentru viitor (ex.nunc). Celelalte reguli sunt comune.

RISCUL CONTRACTULUI
Problema suportării riscului contractului se pune in situaţia în care neexecutarea obligaţiei se
datorează intervenţiei forţei majore sau cazului fortuit, ce apar ulterior încheierii contractului.
Riscul lucrului il suporta proprietarul sau( res perit domino) .
In cazul contractelor sinalagmatice, daca una dintre părţi este impiedicata de un caz de forta
majora sau de un caz fortuit să isi indeplineasca obligaţia, deci fără a fi în culpa, riscul este

96
suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat (res perit debitori) şi deci el nu va mai
putea cere celeilalte părţi să isi execute obligaţia sa.
Acest principiu care inseamna ca imposibilitatea fortuita de executare a unei obligaţii
antrenează disparitia juridica a celeilalte obligaţii, se intemeiază pe reciprocitatea şi
interdependenta obligaţiilor constituind un efect specific al contractului sinalagmatic.
In cazul particular al contractelor translative de proprietate al unui lucru cert determinat,
regula este diferita şi anume, daca lucrul cert a carui proprietate se transmite, în afara unor
exceptii, de la vanzator la cumparator prin incheierea contractului, nu a fost inca predate,
riscul contractual al pierii lucrului din forta majora va fi suportat de cumparator, care este
proprietarul lucrului şi creditor al obligaţiei imposibil de executat de predare a lucrului.
Cu alte cuv, daca dupa incheierea contractului de vanzare-cumparare a unui lucru cert
determinat, dar inainte de predare acesta piere fortuit, cumparatorul este obligat să plateasca
pretul, pentru ca el suporta riscul contractului, fiind proprietarul lucrului (res perit domino),
desi nu va primi lucrul care a pierit .
In cazul în care obligaţia a devenit numai partial imposibila de executat, fie se reduce în mod
corespunzator contraprestatia ce ar urma să fie executata de cealalta parte, deci se suporta
riscul contractului numai în masura partii neexecutate de el, fie se desfiintează în intregime
contractul în masura în care partea din obligaţie care ar putea fi executata nu asigura
realizarea scopului pentru care contractul a fost incheiat. In aceasta situatie riscul contractului
este suportat în intregime de debitorul obligaţiei imposibil de executat.
De la regula “ res perit domino”, în cazul contractului de vanzare-cumparare exista exceptii,
când riscul este suportat de vanzator, deci când revenim la regula general de drept comun a
suportarii riscurilor în materie de contracte sinalagmatice (res peri debitori) şi anume în cazul:
- bunurilor de gen care pot fi inlocuite cu altele (genera non pereunt), deci
vanzatorul trebuie să procure alt gen , sau altfel va fi obligat la plata daunelor-interese;
- in care vanzatorul fusese pus în intarziere deoarece nu-si indeplinise obligaţia de
predare, riscul este al lui, afara de cazul când face dovada ca bunul ar fi pierit şi la creditorul-
cumparator, chiar daca i-ar fi fost predate la termen;
- bunurile viitoare (daca transferul bunului individual determinat urma să se faca în
viitor);
- in care transferul este afectat de o conditie, problema riscului se rezolva în functie
de felul conditiei. Daca este suspensiva, riscul este al vanzatorului. Daca conditia este
rezolutorie, riscul este al cumparatorului.
Regula riscurilor contractuale se întemeiază pe voinţa prezumată a părţilor care s-au obligat
fiecare numai în consideraţia executării obligaţiei corelative → această regulă, care pune
riscurile în sarcina debitorului obligaţiei a cărei executare a devenit imposibilă, nu are
caracter imperativ → părţile pot conveni cu privire la sarcina riscurilor contractuale pentru a
o impune creditorului. Cazul fortuit, care determină aplicarea regulii riscului contractual,
produce efecte retroactiv → ambele obligaţii se consideră ca şi cum nu au existat niciodată.
Regula că riscul contractului e suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat nu e
formulată de Codul civil, dar acesta face unele aplicaţii, ale regulii, în diferite materii:
 în materie de închiriere, dacă în timpul locaţiunii lucrul închiriat piere în
totalitate, prin caz fortuit, contractul se consideră de drept desfăcut → locatorul nu va avea
dreptul să pretindă chiria de la chiriaş. Locatorul e debitorul unei obligaţii imposibil de
executat şi va suportă riscul contractului;
 în materia contractului de antrepriză, dacă înainte de predare, lucrul
confecţionat de antreprenor piere fortuit, antreprenorul nu va putea pretinde de la comitent

97
plata pentru munca investită în confecţionarea lucrului. Antreprenorul are calitatea de debitor
al unei obligaţii imposibil de executat şi deci suportă riscul contractului.

ACTUL JURIDIC UNILATERAL - IZVOR DE OBLIGATII CIVILE

= Actul juridic unilateral este actul juridic care constituie rezultatul voinţei unei singure
persoane şi are ca efect naşterea, modificarea sau stingerea unei obligaţii.
ACTELE JURIDICE UNILATERALE
a) Promisiunea publica de recompensa pentru o anumita prestatie sau activitate;
b) Promisiunea publica de premiere a unei lucrari, in caz de reusita la un concurs;
c) Ofeta de purgă a imobilului ipotecat. Dobanditorul unui imobil ipotecat poate notifica
debitorilor ipotecarii ca se ofera sa achite datoriile si sarcinile ipotecare in limita pretului de
cumparare a imobilului sau a pretului evaluat al imobilului, daca a fost primit prin donaţie (art.
1804-1906 C .civ.). Ofertantul are obligaţia de a mentine oferta valabila timp de 40 de zile;
d) Oferta de a contracta este manifestarea unilaterala de vointa a unei persoane care
doreste sa incheie un contract. Este izvor de obligaţii in cazul cand se stipulează termenul de
valabilitate al propunerii, termen in care oferta nu poate fi revocata. Ofertantul are deci
obligaţia de a o mentine pana la expunerea acestui termen; iar daca nu s-a prevazut un
termen, ofertantul este obligat sa mentina propunerea intr-un termen “rezonabil” necesar
acceptarii;
e) Titlurile de valoare. In cazul titlurilor de valoare, posesorul sau inscrisului este considerat
titularul dreptului prevazut in titlu. Obligatia de plata asumata de cel ce subscrie un titlu de
valoare la purtator izvoreste din actul unilateral de vointa al subscriitorului.

FAPTUL JURIDIC LICIT- IZVOR DE OBLIGATII CIVILE

Faptul juridic reprezinta acea actiune a omului făcută fără intentia producerii efectelor
juridice care, insa, se produc în virtutea legii,independent de vointa fapruitorului.
Faptele juridice se grupează în doua categorii:
- licite (cvasicontracte) care nu contravin dispozitiilor legale, cum sunt: gestiunea intereselor
altei persoane, plata lucrului nedatorat şi imbogatirea fără just temei(cauza);
- ilicite ( delicate şi cvasidelicte), prin care se incalca dispozitiile legii şi care dau nastere la
răspunderea civilă delictuala.
Faptele juridice licite, reglementate de Codul civil, sunt gestiunea de afaceri (art.987-991) şi
plata lucrului nedatorat (art.992-997) , ele fiind denumite şi cvasicontracte. Imbogatirea fără
just temei este o creatie a practicii judiciare; ea nu e reglementata de legiuitor.
GESTIUNEA DE AFACERI (GESTIUNEA INTERESELOR ALTEI PERSOANE)
Art. 987 C.civ. defineste “ gestiunea de afaceri ca fiind un fapt licit şi voluntar prin care
o persoana, numita gerant, săvârşeşte fapte materiale sau încheie acte juridice în
interesul altei persoane numite gerat, fără să fi avut mandate din partea acestuia din
urma”.
Faptul licit şi voluntar al gerantului creează obligaţii de obicei în sarcina lui, dar şi a geratului.
Conditiile gestiunii de afaceri
1. Obiectul trebuie să constea în fapte materiale sau acte juridice (ex. plata unei taxe la
care e obligat gerantul) incheiate de gerant cu intentia ca ele să profite geratului.
Majoritatea actelor sunt acte de administrare şi de conservare a patrimoniului geratului.
Teoretic, dar şi practic, se admit şi acte de dispozitie, în masura în care acestea sunt
necesare şi utile geratului.
2.Ele trebuie să fie utile, folositoare, în sensul ca se evita sau se diminuează o paguba în
patrimoniul geratului.

98
3. Gerantul trebuie să actioneze cu intentia de a gira interesele altuia si, evident, să ceara
cheltuielile facute cu ocazia gestionarii.
Daca nu le cere, inseamna ca gestiunea este o liberalitate sau un act dezinteresat.
4. Gestiunea de afaceri exista şi atunci când geratul actionează concomitent atat în interesul
altei persoane, cat şi în interes propriu.
5. Geratul trebuie să fie complet strain de ceea ce face gerantul, să nu aiba cunostinta despre
faptele şi actele juridice pe care le indeplineste geratulin intersul geratului. In situatia în care
geratul ar cunoaste acest lucru, s-ar putea interpreta ca a acordat mandate gerantului să
indeplineasca acele operatiuni juridice.
Efectele gestiunii:
Obligatiile gerantului.
- continue gestiunea inceputa şi să o indeplineasca pana în momentul în care geratul sau
mostenitorii lui o vor putea prelua;
- sa indeplineasca gestiunea ca “un bun proprietar”, cu diligenta unui “bonus pater familias”.
Gerantul raspunde numai pentru culpa sub forma dolului, în masura în care interventia să a
fost necesara;
- sa dea socoteala geratului cu privire la faptele materiale şi actele juridice savarsite şi sa-i
restituie sumele de bani ce i se cuvin.
Obligatiile geratului:
- Geratul raspunde faţă de terte persoane în masura în care s-au încheiat acte juridice cu
acestea şi daca gerantul a declarat ca actionează în numele şi pe seama geratului.
Raspunderea este perfecta. Daca gerantul lucrează în nume propriu, el va raspunde
personal faţă de terti, deoarece nu exista nici o legatura intre terţi şi gerat. In acest caz
reprezentarea este imperfecta.
- Geratul este obligat faţă de gerant , indiferent ca reprezentarea este perfecta sau
imperfecta.Daca-s indeplinite conditiile, atunci geratul are faţă de gerant obligativitatea
mandatului faţă de mandatar.
- Geratul trebuie sa-l despăgubeasca pe gerant pentru toate cheltuielile necesare şi utile
facute cu gestiunea şi , eventual sa-l remunereze pentru activitatea sa, incat acesta să nu fie
prejudiciat.
Proba gestiunii se face diferit, dupa cum este vorba de;
- acte juridice , care se dovedesc conform normelor de probatiune pentru acte juridice;
- fapte materiale care pot fi dovedite cu orice mijloc de proba.

PLATA LUCRULUI NEDATORAT

- art.1092 C.civ.: Plata nedatorata consta în executarea de catre o persoana a unei
obligaţiuni la care nu era tinuta şi pe care a facut-o fără intentia de a plati datoria altuia.
Persoana care face plata nedatorata se numeste solvens, iar acela care primeste plata se
numeste accipiens.
In mod obligatoriu se creeaza, intre aceste doua persoane, un raport juridic obligaţional,
accipiens-ul fiind obligat la restituirea a ceea ce nu i se datora şi la care, evident, nu era
indreptatit.
Conditiile platii nedatorate
Obligaţia de restituire a platii nedatorate exista daca sunt indeplinite trei conditii;
1. să existe o plata făcută de solvens(sume de bani, srviciu, bun etc.);
2. plata să fie nedatorata. Se disting doua ipoteze;

99
- datoria nu exista (s-a facut plata pentru o datorie imaginara). Daca datoria e anulata,
rezolvita sau caduca, solvensul are dreptul la restituire .Daca solvensul plateste în
executarea unei obligaţii civile imperfecte(naturale ), el nu pretinde restituirea;
-datoria exista, dar nu intre solvens şi accipiens, adica solvensul este debitor, dar nu
faţă de accipiens;
3. plata să fi fost făcută din eroare, adica solvensul să fi crezut ca este debitor al
accipiensului. Daca solvensul stie ca plateste ceva nedatorat, plata e interpretata ca fiind o
liberalitate sau o gestiune a interselor altuia.
Conditia erorii solvensului nu se cere în cazul când solventul achita datoria faţă de accipiens
şi pierde chitanta liberatoare(dovada platii). Daca plateste a doua oara pentru a evita
executarea silita şi ulterior gaseste dovada, nu se mai cere conditia erorii solvensului.
La fel se cere conditia erorii solvensului în cazul platii unei obligaţii declarate nule absolute.
Solvensul poate cere restituirea pe temeiul platii nedatorate, nefiind nevoie de conditia erorii
pentru a se admite repetitiunea.
Efectele platii nedatorate.
A. Obligatiile accipiensului;
a) accipiensul de buna-credinta care nu a stiut ca plata ce i s-a facut este nedatorata, este
obligat să restituie numai în limitele imbogatirii sale.
- el este obligat să restituie lucrul, dar va pastra fructele ca orice posesor de buna-credinta.
- daca a instrainat lucrul, este obligat să restituie numai pretul primit şi nu valoarea lui.
- daca lucrul a pierit fortuit, el va fi eliberat de obligaţia de restituire.
b) Obligatiile accipiensului de rea-credinta
Accipiensul este de rea-credinta atunci cand, desi stie ca nu i se datorează plata, primeste
plata. El este obligat să restituie bunul primit şi fructele percepute.
- daca a instrainat bunul, trebuie să restituie valoarea lucrului la momentul introducerii actiunii
în justitie, indiferent de pretul pe care l-a primit.
- daca lucrul a pierit fortuit,easte obligat să restituie valoarea acestuia din momentul cererii de
restituire, afara numai daca face dovada ca lucrul ar fi pierit şi la solvens.
- in toate cazurile, daca plata a constat intr-o suma de bani, sau intr-o cantitate de bunuri
determinate prin caractere generice, accipiensul va trebui să restituie aeeasi suma sau
aceeasi cantitate de bunuri, de acceasi calitate.
Cand plata nedatorata a constat în a da un bun individual determinat, actiunea în restituire va
avea caracterul unei adevarate actiuni în revendicare.
B. Obligatiile solvensului;
- Solvensul este obligat să restituie accipiensului, de buna sau de rea-credinta, cheltuielile
facute cu conservarea lucrului sau cele care au dus la o sporire a valorii sale. Deci va restitui
cheltuielile necesare şi utile, dar nu va restitui cheltuielile voluptuarii.
Restituirea poate fi ceruta de solvens şi de creditorii chirografari ai solvensului pe calea unei
actiuni oblice. Adevaratul creditor nu va putea cere restituirea unei asemenea plati, dar va
avea impotriva accipiensului o actiune izvorand din imbogatirea fără justa cauza.
Acţiunea în restituire (repetitiune) - e o acţiune patrimonială, prescriptibilă în termenul
general de prescripţie extinctivă de 3 ani, termen care începe să curgă din momentul în care
solvensul a cunoscut, sau trebuia să cunoască faptul că plata era nedatorată. Dacă obiectul
plăţii a fost un bun individual determinat, acţiunea are caracterul unei acţiuni în revendicare
care e, în principiu, imprescriptibilă.
Accipiensul nu este obligat să restituie plata;
1) în cazul obligaţiilor imperfecte (naturale);

100
2) când plata s-a facut în temeiul unui contract nul pentru cauza imorala grava (Nemo auditor
propriam turpitudinem allegans);
3) când plata a fost făcută pe temeiul unui contract anulabil pentru cauza de incapacitate a
uneia dintre parti. Solvensul are actiune, dar din imbogatirea fără just temei şi nu din plata
nedatorata, pentru ca incapabilul restituie în limita imbogatii sale;
4) când plata a fost făcută de o alta persoana decat debitorul, iar creditorul accipiens a distrus
cu buna-credinta titlu constatator al creantei sale.
Solvensul va avea insa impotriva adevaratului debitor o actiune izvorand din imbogatirea fără
justa cauza.
Natura juridica a platii nedatorate.
Problema este controversata în literatura juridica.
Unii autori au intemeiat-o pe ideea imbogatirii fără cauza, în ipoteza accipiensului de buna-
credinta, iar în ipoteza accipiensului de rea-credinta, plata nedatorata a fost fundata pe
răspunderea civilă delictuală.
Alti autori considera ca nu exista deosebire principala intre imbogatirea fără just temei şi plata
nedatorata; singura deosebire consta în faptul ca, în cazul platii nedatorate prestatia
indeplinita fără temei s-a facut cu titlu de plata.
Practica judecatoreasca considera ca restituirea platii nedatorate nu se bazează pe ideea de
culpa, ci pe cea de imbogatire fără just temei.
Opinia noastra este ca institutia restituirii platii nedatorate este o institutie distincta, cu
conditii şi efecte specifice.

IMBOGATIREA FARA JUSTA CAUZA

In Codul civil nu exista un text care să consacre principiul imbogatirii fără justa cauza ca izvor
de obligaţie distinct. Exista insa texte care fac o aplicatie a obligaţiei de restituire, când are
loc marirea patrimoniului unei persoane pe seama patrimoniului altei persoane. Situatia
obtinuta de marirea sau micsorare a patrimoniului unei persoane pe seama patrimoniului
alteia are un temei juridic(donatie, uzucapiunea, posesia de drepturi civile a bunurilor
corporale, prevazuta de art.1909 C.civ.).
Exista insa sit când acest lucru se intampla fără temei juridic(ex. Imbunatatirile pe car le face
chiriasul la imobilul inchiriat, retinerea alocatiei de stat de catre parintele caruia nu-i este
incredinta copilul).
In toate aceste cazuri practica judiciara a facut aplicatia principiului restituirii imbogatirii fără
temei legitim.
Definitie: Imbogatirea fără justa cauza este faptul juridic prin care patrimonial unei persoane
este marit pe seama patrimoniului altei persoane , fără ca pentru aceasta să existe un temei
juridic. Din acest fapt juridic se naste obligaţia pentru cel care isi vede marit patrimonial sau
de a restitui, în limita maririi, catre cel care si-a diminuat patrimonial.
Acesta din urma are dreptul de a introduce, impotriva celui imbogatit fără temei legitim în
paguba sa, o actiune numita “action de rem verso”.
Aplicaţii ale acestui fapt juridic licit, ca izvor de obligaţii, in Codul civil:
- proprietarul terenului care culege fructele e obligat să plătească
semănăturile, arăturile şi munca depusă de alţii;
- proprietarul care a construit pe terenul său cu materialele altei persoane are
obligaţia de a plăti contravaloarea acestora, iar cel care a construit cu materialele sale pe
terenul altei persoane are dreptul să fie despăgubit de către proprietarul terenului care a
reţinut construcţia.
Conditiile pentru intentarea actiunii în restituire

101
Conditii materiale:
a. marirea patrimoniului paratului-debitor;
b. micsorarea patrimoniului reclamantului-creditor (ca o consecinta a maririi patrimoniului
paratului-debitor);
c. existenta unei legaturi intre sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, în sensul ca
ambele să fie efectul unei cauze unice.
Conditii juridice;
a) absenta unei cauze legitime de marire a patrimoniului paratului-debitor în detrimental
patrimoniului reclamantului-creditor;
b) absenta oricarui alt mijloc juridic de recuperare(actiunea din contract sau actiunea în
revendicare). Actiunea din contract sau actiunea în revendicare exclude actiunea pentru
imbogatire fără just temei, aceasta din urma avand deci un caracter subsidiar faţă de primele.
In ce priveste probele, se aplica dreptul comun; pentru fapte juridice este admisibila orice
proba, pentru acte juridice dovada se va face în conditiile art. 1191 şi urmatoarele C.civil
Efectele imbogatirii fără justa cauza.
Din cauza dezechilibrului aparut, se creează o obligaţie de restituire (in virtutea unui raport
juridic obligaţional). Cel caruia i s-a micsorat patrimonial devine creditor, iar cel caruia i s-a
marit patrimoniul devine debitor.
In principiu, restituirea se face în natura; când nu mai este posibil acest lucru, ea se face prin
echivalent.
Obligatia de restituire în natura are o dubla limita:
a) restituirea se face doar în masura cresterii patrimoniului debitorului (deci daca pana la
restituire bunul a pierit fortuit sau din cauza de forta majora, obligaţia de restituire inceteaza).
Daca lucrul a fost vandut, trebuie restituita valoarea lui din momentul introducerii actiunii;
b) cel care si-a micsorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult decat diminuarea
patrimoniului sau, caci altfel s-ar imbogati el fără temei legitim.
Actiunea în restituire e supusa termenului de prescriptie de drept comun(3 ani), care incepe
să curga din momentul în care cel care si-a micsorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să
cunoasca atat faptul maririi, cat şi pe cel care a beneficiat de marire.
Natura juridica. Imbogatirea fără justa cauza este un izvor distinct de obligaţii faţă de
răspunderea civilă delictuală (pentru ca ea nu presupune vinovatia celui care primeste şi nu
presupune reparatia integrala). De asemenea, ea nu se intemeiază pe gestiunea de afacei
sau plata lucrului nedatorat, care sunt izvoare distincte de obligaţii.
E necesar ca de lege ferenda imbogatirea fără just temei să fie reglementata separat ca un
izvor de obligaţii distinct.

TEMEIUL RASPUNDERII CIVILE DELICTUALE

Răspunderea civilă = formă a răspunderii juridice, care constă într-un raport juridic
obligaţional, conform căruia o persoană are datoria de a repara prejudiciul cauzat alteia prin
fapta sa sau prejudiciul de care este ţinută răspunzătoare prin dispoziţiile legale = totalitatea
normelor de drept prin care se reglementează obligaţia oricărei persoane de a repara
prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuală sau contractuală, ori pentru care este
chemată de lege să răspundă.
Felurile:
 răspunderea civilă contractuală - apare în cazul nerespectării clauzelor unei
convenţii.
 răspunderea civilă delictuală - se concretizează într-o obligaţie de reparare a unui
prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită; orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu,

102
obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara; omul e responsabil nu numai
pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau
imprudenţa sa. Fapta ilicită declanşează o răspundere civilă delictuală, al cărei conţinut îl
constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat. Răspunderea civilă delictuală e o
sancţiune specifică dreptului civil care se aplică pentru săvârşirea unei fapte ilicite cauzatoare
de prejudicii, nu în considerarea persoanei care a săvârşit fapta ilicită ci a patrimoniului
acesteia.
Felurile răspunderii civile delictuale:
 răspunderea pentru fapta proprie
 răspunderea pentru fapta altei persoane:
- răspunderea părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori
- răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile
încredinţate
- răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii şi
ucenicii aflaţi sub supravegherea lor
 răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale:
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în general
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate în paza juridică a unei
persoane
- răspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile cauzate ca urmare a ruinei
edificiului ori a unui viciu de construcţie
RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA PROPRIE
Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a
ocazionat, a-l repara; omul e responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta
sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa.
Condiţiile generale ale răspunderii:
 existenţa unui prejudiciu;
 existenţa unei fapte ilicite;
 existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
 existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau
imprudenţa cu care a acţionat.
Prejudiciul
Prejudiciul = efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite
săvârşite de o altă persoană = rezultatele dăunătoare, de antură patrimonială sau
nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei
persoane.
Prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile delictuale, condiţie necesară şi
esenţială a acesteia, deoarece atât timp cât o persoană nu a fost prejudiciată, ea nu are
dreptul de a pretinde nici o reparaţie, pentru că nu poate face dovada unui interes.
Clasificarea prejudiciului:
 după natura sa:
- prejudiciul patrimonial= prejudiciul al cărui conţinut poate fi evaluat în bani – EX:
distrugerea unui bun, pierderea capacităţii de muncă.
- prejudiciul nepatrimonial (daune morale) = prejudiciul care nu e susceptibil de
evaluare în bani – EX: atingerea adusă onoarei şi demnităţii persoanei, suferinţa fizică
provocată de un accident - o atare răspundere civilă nepatrimonială contribuie şi la reducerea
compensatorie a suferinţelor fizice şi psihice încercate de părţile vătămate prin lovirile,

103
vătămările, mutilările, desfigurările, restrângerea posibilităţilor de a duce o viaţă normală ori
alte asemenea situaţii determinate de vătămarea integrităţii, a sănătăţii ori cauzarea morţii
unei persoane apropiate → o atare despăgubire de compensare sau satisfacţie a victimei a
fost recunoscută, exclusiv, în cadrul infracţiunilor contra vieţii, integrităţii şi sănătăţii
persoanei, libertăţii persoanei, a acelora prin care s-au adus atingeri grave personalităţii
umane şi a raporturilor de familie.
 după durata producerii:
- prejudiciul instantaneu = consecinţa dăunătoare care se produce dintr-o dată sau
într-un interval de timp scurt.
- prejudiciul succesiv = consecinţa dăunătoare care se produce continuu sau eşalonat
în timp.
 după cum putea sau nu să fie prevăzut în momentul producerii:
- prejudiciul previzibil = prejudiciul care a putut să fie prevăzut la momentul săvârşirii
faptei ilicite.
- prejudiciul imprevizibil = prejudiciul care nu a putut să fie prevăzut la momentul
săvârşirii faptei ilicite.
Condiţiile reparării prejudiciului - prejudiciul dă dreptul victimei de a cere obligarea
autorului faptei ilicite la reparare, dacă sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile:
 caracterul cert al prejudiciului - prejudiciul e cert când e sigur atât sub aspectul
existenţei cât şi al întinderii sale. E considerat cert, prejudiciul actual precum şi prejudiciul
viitor - prejudiciul care apare după soluţionarea acţiunii în despăgubire, în măsura în care
sunt sigure atât apariţia acestui prejudiciu, cât şi posibilitatea de a fi determinat.
 prejudiciul să nu fi fost reparat încă – situaţii:
* dacă victima primeşte o pensie de invaliditate sau pensie de urmaş, acordată de Asigurările
sociale, pentru repararea prejudiciului ea va fi îndreptăţită să formuleze acţiune în răspundere
civilă delictuală având ca obiect diferenţa de prejudiciu care nu este acoperită de plata
acestei pensii
* dacă victima primeşte indemnizaţie de asigurare - distincţii:
- indemnizaţia de asigurare primită de victimă de la asigurator, în calitate de persoană
asigurată pentru o asigurare de persoane, se cumulează cu despăgubirile datorate de autorul
faptei ilicite;
- indemnizaţia de asigurare primită de victimă de la asigurator, în calitate de persoană
asigurată pentru o asigurare de bunuri, nu se cumulează cu despăgubirile datorate de autorul
faptei ilicite → autorul faptei ilicite poate fi obligat la plata unei despăgubiri reprezentând
diferenţa dintre prejudiciu şi indemnizaţia de asigurare;
- dacă autorul faptei ilicite are calitatea de asigurat, în cadrul unei asigurări facultative
sau obligatorii de răspundere civilă, asiguratorul va putea fi obligat să plătească despăgubiri
victimei, iar victima îl va acţiona pe autorul faptei ilicite doar pentru diferenţa dintre prejudiciu
şi suma primită de la asigurator.
* dacă victima primeşte o sumă de bani de la o terţă persoană, cu titlu de ajutor, va putea să
solicite şi plata de despăgubiri de la autorul faptei ilicite, iar dacă terţul a plătit în locul
autorului faptei ilicite, victima va putea să pretindă de la autor diferenţa dintre prejudiciu şi
suma primită de la terţ.
Principiile reparării prejudiciului - repararea prejudiciului se poate realiza prin convenţia
părţilor sau prin intentarea unei acţiuni în justiţie pentru plata despăgubirilor. Pe cale
convenţională, victima şi autorul faptei ilicite pot să încheie în mod valabil o convenţie prin
care să stabilească atât întinderea despăgubirilor, cât şi modalitatea de plată a acestora.
Dacă între părţi nu a intervenit o asemenea convenţie, victima se va adresa instanţei de
104
judecată cu o acţiune având ca obiect plata despăgubirilor. În cadrul unei astfel de acţiuni,
repararea prejudiciului se face în funcţie de următoarele principii:
 principiul reparării integrale a prejudiciului – justificat de restabilirea situaţiei
anterioare săvârşirii faptei ilicite:
- e supusă reparării atât paguba efectivă cât şi beneficiul nerealizat
- se repară atât prejudiciul previzibil cât şi prejudiciul imprevizibil;
- in stabilirea întinderii despăgubirilor nu are relevanţă starea materială a victimei sau a
autorului faptei ilicite
- prejudiciul trebuie să fie reparat în întregime, indiferent de forma sau gradul de
vinovăţie.
 principiul reparării în natură a prejudiciului - constă într-o activitate sau operaţie
materială, concretizată în restituirea bunurilor însuşite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus
cu altul de acelaşi fel, remedierea stricăciunilor sau defecţiunilor cauzate unui lucru,
distrugerea sau ridicarea lucrărilor făcute cu încălcarea unui drept al altuia, etc.
Repararea prin echivalent a prejudiciului - când nu e posibilă repararea în natură a
prejudiciului - e o modalitate subsidiară şi compensatorie, devenind aplicabilă ori de câte ori
repararea în natură a prejudiciului nu este obiectiv posibilă - se poate face în 2 modalităţi:
- acordarea unei sume globale, care se stabileşte prin hotărârea
judecătorească de obligare la plata despăgubirilor;
- stabilirea unor prestaţii periodice, în formă bănească, care se plătesc
victimei, după caz, temporar sau viager – EX: în cazul săvârşirii unei infracţiuni contra
persoanei, cauzatoare de vătămări corporale, cu urmarea unei invalidităţi temporare, autorul
faptei ilicite va fi obligat la plata unor despăgubiri periodice către partea vătămată până la
data încetării stării de invaliditate.
Daca după acordarea despăgubirilor prin hotărâre judecătorească, se face dovada unor noi
prejudicii, având drept cauză aceeaşi faptă ilicită, se pot obţine despăgubiri suplimentare, fără
a se putea invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterior pronunţate.
Stabilirea despăgubirilor în cazul reparării prin echivalent a prejudiciului:
 întinderea prejudiciului şi modul de calcul al echivalentului daunelor se calculează
la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de acordare a despăgubirilor;
 autorul faptei ilicite poate să fie obligat şi la plata dobânzilor la suma stabilită cu titlu
de despăgubire, iar aceste dobânzi curg din momentul în care hotărârea judecătorească a
rămas definitivă;
 dacă fapta ilicită a produs o vătămare a sănătăţii sau integrităţii corporale, fără
consecinţe de durată, se vor acorda despăgubiri sub forma unei sume globale care să
acopere cheltuielile victimei cu refacerea sănătăţii, precum şi diferenţa dintre venitul pe care
victima l-ar fi obţinut şi suma de bani primită pe perioada concediului medical;
 dacă vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale a produs consecinţe de durată,
se vor acorda despăgubiri sub forma unor prestaţii periodice, care prezintă diferenţa dintre
venitul obţinut anterior vătămării şi venitul obţinut după vătămare (pensie, ajutor social);
 dacă urmarea faptei ilicite constă în decesul victimei, se vor acorda despăgubiri
care să acopere cheltuielile medicale şi de înmormântare, precum şi pentru prejudiciile
patrimoniale şi morale ale persoanelor aflate în întreţinerea victimei.
Daca cel vătămat corporal trebuie să depună un efort suplimentar, e necesar ca acesta să
primească şi echivalentul acestui efort, deoarece numai astfel se restabileşte situaţia
anterioară şi nu i se impune celui vătămat să suporte, indiferent sub ce formă, consecinţele
activităţii ilicite a cărei victimă a fost. Partea vătămată are dreptul la despăgubiri
corespunzătoare, chiar şi în situaţia în care, ulterior producerii prejudiciului, realizează la locul
105
de muncă aceleaşi venit, şi chiar mai mare, dacă se dovedeşte că datorită invalidităţii a fost
nevoită să facă un efort în plus, care a necesitat pentru compensare, cheltuieli suplimentare
de alimentaţie şi medicaţie adecvată.
Fapta ilicită
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară săvârşirea unei fapte ilicite =
fapta prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului
subiectiv aparţinând unei persoane = acţiunea sau inacţiunea care are ca rezultat încălcarea
drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane
Pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală, fapta trebuie să fie ilicită – EX: e ilicită fapta
posesorului de rea – credinţă, care culege recolta de pe o suprafaţă de teren care nu-i
aparţine, producând astfel proprietarului care are dreptul să culeagă fructele, o daună
constând în contravaloarea fructelor însuşite pe nedrept → posesorul e obligat să restituie
proprietarului terenului fructele culese, acesta având obligaţia să plătească cheltuielile făcute
pentru obţinerea fructelor.
Răspunderea civilă delictuală operează atât în cazul încălcării unui drept subiectiv, dar şi
atunci când sunt prejudiciate anumite interese ale persoanei. În aprecierea caracterului ilicit al
faptei trebuie avute în vedere nu numai normele juridice, dar şi normele de convieţuire
socială, în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale. Deoarece drepturile
subiective şi interesele legitime ale persoanelor sunt numeroase şi diferite, la fel sunt şi
faptele prin care acestea pot fi încălcate. Legea impune, de regulă, obligaţia persoanelor de a
se abţine de la orice faptă prin care s-ar putea aduce atingere drepturilor subiective şi
intereselor legitime ale altora. Încălcarea acestei obligaţii are loc, în principiu, printr-o
activitate pozitivă, prin acte comisive, dar fapta ilicită poate îmbrăca şi forma unei inacţiuni,
când o persoană e obligată să îndeplinească o activitate sau să săvârşească o anumită
acţiune.
Trăsăturile caracteristice ale faptei ilcite:
 fapta are caracter obiectiv sau existenţă materială, constând într-o conduită ori
manifestare umană exteriorizată;
 fapta ilicită este rezultatul unei atitudini psihice;
 fapta este contrară ordinii sociale şi reprobată de societate.
Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei - in anumite situaţii, deşi fapta ilicită
provoacă un prejudiciu altei persoane, răspunderea nu este angajată, deoarece este înlăturat
caracterul ilicit al faptei. Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei:
 legitima apărare - o faptă săvârşită în scopul apărării vieţii, integrităţii corporale, a
sănătăţii, libertăţii, onoarei sau bunurilor aceluia care exercită apărarea, ale altei persoane
sau în apărarea unui interes general, obştesc, împotriva unui atac ilicit exercitat de o altă
persoană, faptă de apărare prin care se pricinuieşte atacatorului, agresorului, o asemenea
pagubă. O persoană e considerată în legitimă apărare dacă fapta a fost săvârşită în
următoarele condiţii:
- există un atac material, direct, imediat şi injust împotriva persoanei care
comite fapta;
- atacul să fie îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori
împotriva unui interes general;
- atacul să pună în pericol grav viaţa, integritatea corporală , drepturile celui
atacat ori interesul public;
- apărarea celui care săvârşeşte fapta ilicită să fie proporţională cu atacul.

106
 starea de necesitate - fapta a fost săvârşită pentru a salva de la un pericol
iminent, şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea
autorului, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes public.
 indeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege - fapta ilicită nu va
declanşa răspunderea civilă delictuală, lipsindu-i caracterul ilicit, dacă a fost săvârşită în
îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege sau a ordinului superiorului
 executarea ordinului superiorului - înlătură caracterul ilicit al faptei dacă a fost
emis de organul competent; emiterea ordinului s-a făcut cu respectarea formelor legale;
ordinul nu este vădit ilegal sau abuziv, iar modul de executare al ordinului nu este ilicit
 exercitarea unui drept - înlătură caracterul ilicit al faptei dacă, prin exercitarea de
către o persoană a prerogativelor conferite de lege dreptului său, s-au creat anumite
restrângeri sau prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei alte persoane. Dreptul subiectiv e
o prerogativă conferită de lege în temeiul căreia titularul dreptului poate sau trebuie să
desfăşoare o anumită conduită ori să ceară altora desfăşurarea unei conduite adecvate
dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege, în scopul valorificării unui interes
personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în acord cu interesul obştesc şi cu
normele de convieţuire socială. Exercitarea dreptului subiectiv civil e guvernată de 2 principii:
- dreptul subiectiv civil trebuie să fie exercitat în limitele sale interne - potrivit
scopului economic şi social în vederea căruia este recunoscut de lege;
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună – credinţa
Dacă dreptul subiectiv este exercitat abuziv se va angaja răspunderea civilă delictuală a
titularului pentru prejudiciile pe care le-a cauzat. Abuz de drept = exercitarea unui drept
subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale. Exercitarea unui drept va fi considerată
abuzivă doar când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci în intenţia de a
păgubi o altă persoană. Deşi de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta
cauzatoare nu are caracter ilicit şi astfel nu se pune problema angajării unei răspunderi civile
când ea este săvârşită cu permisiunea legii. Cel ce exercită prerogativele pe care legea le
recunoaşte dreptului său subiectiv nu poate fi considerat că acţionează ilicit, chiar dacă prin
exerciţiul normal al dreptului său aduce anumite atingeri ori prejudicii dreptului subiectiv al
altei persoane → exercitarea dreptului constituţional al liberului acces la justiţie nu poate fi
calificată ca o faptă ilicită. Sancţiunea care intervine în cazul abuzului de drept constă în
obligarea autorului abuzului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de natură patrimonială
sau morală cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său.
 consimţământul victimei - e o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei în
măsura în care victima prejudiciului a fost de acord, înainte de săvârşirea faptei, ca autorul
acesteia să acţioneze într-un anumit mod, deşi exista posibilitatea producerii unei pagube.
Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu
Pentru a fi angajată răspunderea unei persoane e necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să
existe un raport de cauzalitate - acea faptă a provocat acel prejudiciu.
Răspunderea e angajată pentru fapta omului care cauzează altuia prejudiciul, prin fapta sa,
dar şi prin neglijenţa sau imprudenţa. Pentru determinarea raportului de cauzalitate au fost
propuse criteriile:
 sistemul cauzalităţii necesare - cauza e fenomenul care, precedând efectul, îl
provoacă în mod necesar;
 sistemul indivizibilităţii cauzei cu condiţiile - fenomenul – cauză nu acţionează
izolat, ci e condiţionat de mai mulţi factori care, nu produc în mod nemijlocit efectul, dar îl
favorizează, astfel încât aceste condiţii alcătuiesc, împreună cu împrejurarea cauzală, o

107
unitate indivizibilă, în cadrul căreia ele ajung să dobândească, prin interacţiune cu cauza, un
rol cauzal.
Vinovăţia
Vinovăţia = atitudinea psihică a autorului faptei ilicite în raport de fapta respectivă şi faţă de
urmările pe care aceasta le produce.
Structura vinovăţiei:
- factorul intelectiv - implică un anumit nivel de cunoaştere a semnificaţiei
sociale a faptei săvârşite şi a urmărilor pe care aceasta le produce;
- factorul volitiv - constă în actul de deliberare şi de decizie a autorului faptei
ilicite.
Formele vinovăţiei:
 intenţia:
- intenţie directă - când autorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte
producerea lui prin săvârşirea faptei;
- intenţie indirectă - când autorul prevede rezultatul faptei şi, deşi nu-l
urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
 culpa:
- imprudenţa (uşurinţa) - când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă,
socotind, fără temei, că el nu se va produce;
- neglijenţa - când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă.
Cauzele care înlătură vinovăţia - împrejurările care împiedică atitudinea psihică a persoanei
faţă de faptă şi urmările acesteia:
 fapta victimei înseşi;
 fapta unui terţ pentru care autorul nu este ţinut să răspundă;
 cazul fortuit;
 forţa majoră.
Capacitatea delictuală - pentru a fi considerată răspunzătoare de propria sa faptă se cere ca
persoana să aibă discernământul faptelor sale - să aibă capacitate delictuală. Lipsa
discernământului echivalează cu absenţa factorului intelectiv, respectiv a lipsei vinovăţiei –
situaţii:
 minorii - prin lege se stabileşte o prezumţie legală de existenţă a discernământului
începând cu vârsta de 14 ani;
 persoanele nepuse sub interdicţie, care suferă de boli psihice care le afectează
discernământul, daca au împlinit vârsta de 14 ani, sunt prezumate că au capacitate delictuală
 persoanele puse sub interdicţie, răspunderea va fi angajată numai dacă victima
prejudiciului va reuşi să facă dovada că la momentul săvârşirii faptei ilicite interzisul a acţionat
cu discernământ.
Proba condiţiilor răspunderii civile delictuale - cel care face o propunere în faţa instanţei
de judecată trebuie să o dovedească → sarcina probei revine celui care face o afirmaţie.
Procesul civil fiind pornit de către reclamant, prin introducerea cererii de chemare în judecată,
acesta trebuie să-şi dovedească pretenţia pe care a supus-o judecăţii. Referitor la proba
condiţiilor răspunderii civile delictuale, victima prejudiciului va trebui să facă dovada existenţei
prejudiciului, faptei ilicite, raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, a vinovăţiei.
Fiind vorba de fapte juridice, sub aspect probator este admis orice mijloc de probă, inclusiv
proba testimonială.
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice

108
Răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice pentru fapta proprie a persoanei juridice va
fi angajată ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitării funcţiei ce le revine, vor fi
săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Persoana juridică este ţinută răspunzătoare
pentru faptele persoanelor fizice care intră în componenţa sa, dar persoanele fizice sau
juridice care compun organele persoanei juridice, au o răspundere proprie pentru faptele
ilicite cauzatoare de prejudicii, atât în raport cu persoana juridică cât şi cu victima
prejudiciului. Victima prejudiciului poate să cheme în judecată pentru plata de despăgubiri:
- persoana juridică;
- persoana juridică în solidar cu persoanele fizice care au acţionat în calitate
de organe ale persoanei juridice;
- persoanele fizice.
Daca persoana juridică a plătit victimei despăgubiri, va avea posibilitatea să intenteze o
acţiune în regres împotriva persoanei fizice care compune organul de conducere.

RASPUNDEREA PARINTILOR PENTRU FAPTA COPIILOR MINORI

Tatăl şi mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor
minori ce locuiesc cu dânşii; aceştia sunt exoneraţi de răspundere dacă probează că nu au
putut împiedica faptul prejudiciabil. Ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii
lor minori, fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptaţi
→ ambii părinţi răspund solidar dacă minorul a săvârşit o faptă prin care s-a produs un
prejudiciu unei terţe persoane.
Fundamentarea răspunderii părinţilor - are la bază exercitarea necorespunzătoare a
îndatoririlor legale ce le revin faţă de copii, care din această cauză săvârşesc fapte ilicite
cauzatoare de prejudicii - teorii:
 răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere
a copilului minor
 răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea obligaţiei de educare
 răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea obligaţiei de a creşte
copilul.
Dacă victima prejudiciului face dovada laturii obiective a răspunderii civile - existenţa
prejudiciului, existenţa faptei ilicite, existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciu, se declanşează o triplă prezumţie de culpă:
- prezumţia că în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti au existat abateri - acţiuni
sau inacţiuni ilicite;
- prezumţia de culpă a părinţilor, de obicei sub forma neglijenţei;
- prezumţia de cauzalitate între aceste abateri şi fapta prejudiciabilă săvârşită
de copilul minor - neexerciatrea îndatoririlor părinteşti a făcut posibilă săvârşirea faptei.
Răspunderea e aplicabilă părinţilor, indiferent dacă filiaţia copilului este din căsătorie sau din
afara căsătoriei; adoptatorilor, daca copilul e adoptat, deoarece drepturile şi îndatoririle
părinteşti trec de la părinţii fireşti la adoptator.
Condiţiile răspunderii părinţilor:
 condiţii generale - privesc elementele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie
şi se analizează în persoana minorului, deoarece acesta este autorul faptei ilicite pentru care
părinţii sunt chemaţi să răspundă - existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite, existenţa
raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia. Nu se cere condiţia ca
minorul să fi acţionat cu discernământ, adică cu vinovăţie
 condiţii speciale:

109
- copilul să fie minor - minoritatea trebuie să existe la momentul săvârşirii
faptei ilicite → părinţii sunt ţinuţi răspunzători chiar dacă între timp copilul a împlinit vârsta de
18 ani. Părinţii nu răspund:
 minorul a dobândit capacitate deplină de exerciţiu prin căsătorie - această situaţie
se aplică femeii care se căsătoreşte la 16 ani, sau chiar 15 ani, fiind necesară încuviinţarea
primarului general al municipiului Bucureşti sau a preşedintelui Consiliului judeţean, în raza
teritorială a căruia domiciliază femeia;
 pentru copilul major lipsit de discernământ ca efect al alienaţiei ori debilităţii
mintale, fără deosebire cum cum este sau nu pus sub interdicţie.
- copilul să locuiască cu părinţii săi - locuinţa copilului coincide cu
domiciliul → domiciliul legal al minorului e la părinţii săi, iar când părinţii nu au locuinţă
comună, domiciliul este la acela dintre părinţi la care copilul locuieşte statornic. Copilul minor
locuieşte cu părinţii săi. Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun
acord, la care dintre ei va locui copilul. În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa
judecătorească, ascultând autoritatea tutelară, precum şi pe copil, dacă acesta a împlinit
vârsta de 10 ani, va decide ţinând seama de interesele copilului. Răspunderea părinţilor se va
angaja şi în acele situaţii în care nu este îndeplinită condiţia comunităţii de locuinţă la data
săvârşirii faptei prejudiciabile de către minor, deoarece fundamentarea acestei forme de
răspundere este însăşi îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti – in cazurile:
 minorul a părăsit locuinţa părinţilor , fără acordul acestora;
 minorul se află, temporar, la rude sau prieteni;
 minorul se află internat în spital;
 minorul a fugit dintr-o şcoală specială de muncă şi reeducare în care se afla
internat.
În cazul minorul încredinţat unuia dintre părinţi printr-o hotărâre judecătorească, va răspunde
numai părintele căruia i-a fost încredinţat copilul, deoarece numai acest părinte exercită
drepturile şi îndatoririle părinteşti faţă de minor.
Înlăturarea prezumţiilor stabilite privind răspunderea părinţilor - prezumţiile sunt
consecinţele ce legea sau magistratul le trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.
Prezumţiile legale sunt stabilite prin norme juridice care nu pot fi interpretate extensiv şi pot fi:
- prezumţii legale absolute – prezumtiile împotriva cărora, în principiu, nu
este permisă dovada contrară
- prezumţii legale relative – prezumtiile împotriva cărora se poate face
proba contrară.
Părinţii sunt apăraţi de răspundere dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil
→ prezumţia de culpă a părinţilor este o prezumţie legală relativă, deoarece poate fi
răsturnată prin probă contrară. Obiectul probei contare trebuie să îl constituie faptul că părinţii
şi-au îndeplinit în mod ireproşabil îndatoririle ce le reveneau, că nu se poate reţine un raport
de cauzalitate între fapta lor – ca părinţi ce nu şi-au făcut datoria faţă de copilul minor – şi
fapta ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşită de minor.
Efectele răspunderii părinţilor - dacă sunt îndeplinite condiţiile generale şi speciale ale
acestei forme de răspundere, părinţii vor fi ţinuţi să răspundă integral faţă de victima
prejudiciului cauzat de minor. Daca minorul nu are discernământ, vor răspunde numai părinţii.
Dacă la momentul săvârşirii faptei minorul a acţionat cu discernământ, victima are
posibilităţile:
 să-l cheme în judecată pe minor;
 să-i cheme în judecată pe părinţi;
 să cheme în judecată minorul şi ambii părinţi;

110
 să cheme în judecată minorul şi unul dintre părinţi.
Dacă minorul este chemat în judecată el va răspunde pentru fapta proprie. Daca părinţii au
plătit victimei despăgubirile datorate pentru fapta săvârşită de minorul cu discernământ, vor
avea la îndemână o acţiune în regres împotriva minorului, recuperând ce au plătit pentru
minor. Dacă un părinte a plătit integral despăgubirea, acesta are o acţiune în regres împotriva
celuilalt părinte, acţiunea divizibilă pentru jumătate din suma plătită, deoarece obligaţia de
plată a părinţilor este o obligaţie solidară.
Raportul răspunderii parintilor cu răspunderea profesorilor ori mestesugarilor
Raspunderea profesorului ori mestesugarului se intemeiază pe lipsurile în supravegherea
elevului ori ucenicului; răspunderea parintilor se intemeiază pe neindeplinirea ori indeplinirea
necorespunzatoare nu numai a indatoririi de supraveghere, dar şi pe aceea privind educarea
ori cresterea copilului minor.
Deci coincidenta este numai partiala şi anume sub aspectul supravegherii. De aici unii autori
au exprimat opinia ca ele ar putea fi aplicate concurent.
Solutia generala este de a se considera ca , în raport cu răspunderea profesorului sau a
mestesugarului, răspunderea parintilor este subsudiara. Adica, ca ea se va aplica ori de cate
ori profesorul sau mestesugarul va face dovada ca desi a exercitat cum se cuvine
supravegherea, nu a putu impiedica faptul prejudiciabil.
Raportul dintre răspunderea parintilor şi răspunderea comitentilor pentru faptele
prepusilor
Solutia este ca răspunderea comitentului inlatura răspunderea parintilor.Altfel zis, daca
minorul a savarsit fapta cauzatoare de prejudiciu în calitate de prepus, o unica răspundere
pentru fapta altuia va fi angajata şi anume răspunderea comitentului.
In practica s-a decis, tot mai mult, ca parintii nu raspund pentru minorul-prepus nici pentru
prejudeciile pe care acesta le cauzează comitentului insusi.

RASPUNDEREA COMITENTILOR PENTRU FAPTELE PREPUSILOR

Sediul materiei il contituie art. 1000 al. 3 C.civ. care prevede; “Comitentii raspund de
prejudiciul cauzat de prepusii lor în functiile ce li s-au incredintat”.
Pecizam ca art. 1000 al.5 C.civ. nu prevede şi pentru comitenti posibilitatea de a inlatura
prezumtiile de răspundere dovedind faptul ca nu au putut impiedica producerea faptului
prejudiciabil.
Exista insa şi exceptii de la regula. Astfel în Legea nr11/1991 privind combatarea concurentei
neloiale se prevede (art.9 al.2 ) ca fapta de concurenta neloiala savarsita de un salariat în
cadrul atributiilor de serviciu atrage răspunderea comerciantului în solidar cu salariatul, afara
de cazul în care comerciantul va putea dovedi ca , potrivit uzantelor, nu era în masura să
previna combaterea faptelor.
Potrivit Codului civil, comitentul poate insa să invoce acele împrejurari care sunt de natura să
inlature răspunderea pentru fapta proprie a prepusului, inlaturand, pe cale de consecinta, şi
răspunderea sa.
Vom arata mai jos ca practica judiciara s-a pronuntat în sensul limitarii conditiilor în care se
aplica răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.
Domeniul de aplicare;
Comitentul este persona care are posibilitatea de a da instruciuni, de a directiona, indruma şi
controla activitatea celeilalte persoane denumita prepus, care are obligaţia de a urma
indrumarile şi directivele primite.
Dependenta functionala a prepusului faţă de comitent constituie nota caracteristica a
raportului de prepusenie.

111
Temeiul raportului de prepusenie poate fi:
1) Contractul de munca care face să se prezume, pana la proba contrarie, existenta
raportului de prepusenie. Unitatea care a încheiat contractul de munca cu autorul faptei ilicite
nu raspunde în calitate de comitent în cazul în care se dovedeste ca fapta a fost savarsita
intr-un moment în care activitatea faptuitorului era indrumata, supravegheata şi controlata de
o alta unitate.
Sub aspectul asistentei medicale acordate, medicul nu este considerat un prepus al
organizatiei sanitare în care este incadrat, ci raspunde singur şi personal, în temeiul art. 998-
999 Cod civil. Infirmierii şi infirnierele au in schimb calitatea de prepusi, deci va raspunde şi
unitatea, conform art.1000 alin. 3, şi infirmierii, conform art.998-999 C.civ.
2) calitatea de membru al organizatiei cooperatiste este temei pentru răspunderea acesteia
conform art.1000 alin.3 C.civil :
3) contractul de mandat. Desi , în principiu, nu se naste din el un raport de prepusenie,
acesta poate exista daca apare subordonarea;
4) în mod exceptional, în contractul de antrepriza se poate ca antreprenorul să renunte la
autonomia să şi să se subordoneze efectiv autoritatii beneficiarului lucrarii;
5) nu exista raport de prepusenie intre locatar şi locatar;
6) militarul în termen nu este prepus. Indeplinirea serviciului militar constituie o indatorire
constitutionala, ea nu este făcută pe baza contractuală. Totusi, în practica Curtii Supreme se
admite obligarea Ministerului Apararii Nationale sau a Ministerului de Interne ca parte
responsabila civilmente (sau în civil de comitent) prin interpretarea extensiva a art. 1000
alin.3 C.civ. pentru fapta ilicita a militarului în termen.
In regula generala, existenta elementelor constitutive ale raportului de prepusenie urmează a
fi stabilite de la caz la caz de instanta. Esential este determinarea persoanei (fizice sau
juridice) care, la data savarsirii faptului ilicit, avea autoritatea de a da instructiuni şi directive
celui care indeplinea atributiile în credintate şi de a supraveghea, indruma şi controla
activitatea desfasurata de acesta în executarea acestor atributii.
Conditiile generale ale răspunderii.
Fireste este necesar ca, cond răspunderii pentru fapta proprie, să se regaseasca la
prepus şi anume:
 existenta prejudiciului;
 existenta faptei ilicite a prepusului;
 existenta raportului de cauzalitate;
 vinovatia prepusului.
Condiţiile speciale:
a) raportul de prepusenie
b) prepusii să fi savarsit fapta”in functiile ce li s-au incredintat”.
a) Conditia existentei raportului de prepusenie a fost expusa mai sus.
Precizam ca raportul de prepusenie trebuie să existe la momentul savarsirii faptei ilicite.
b) Conditia savarsirii faptei “in functiile incredintate”
Fostul Tribunal Suprem a statuat ca , în temeiul art.1000 alin.3 C.civ.,răspunderea
comitentilor este angajata:
1) in primul rand pentru daunele cauzate de prepus când acesta isi realizează atributiile
derivand din functia incredintata, conform indicatiilor date de comitent. In limitele functiei şi în
interesul comitentului;
2) precum şi în cazul în care prepusul, actionand în cadrul functiei incredintate, în intersesul
comitentului ori intr-un mod de natura a crea convingerea ca actionează în numele acestuia,

112
savarseste o fapta cauzatoare de prejudicii prin realizarea în mod necorespunzator a
indicatiilor primite ori prin depasirea lor abuziva.
Limitand conditiile în care se aplica răspunderea comitentului, instanta suprema a statuat ca
răspunderea comitentului nu-si gaseste temei legal în cazurile:
1) când comitentul a luat masurile necesare spre a preintampina fapta pagubitoare a
prepusului sau;
2) când cel pagubit a stiut ca prepusul nu actionează în folosul comitentului, ci în interesul
sau propriu ori cu depasirea atributiilor decurgand din functia incredintata, precum şi în
cazurile în care activitatea prepusului a iesit din sfera în care comitentul are obligaţia de a-si
exercita supravegherea, aceasta revenind insasi celui ce a suferit paguba;
3) comitentul nu raspunde, de asemenea, pentru pagubele cauzate de prepus prin fapte ce
nu au legatura cu functia incredintata, chiar daca ele au fost savarsite în timpul exercitarii
acesteia.
S-a ajuns asfel, pe cale de intrepretare, la extinderea art.1000 al.5 C.civ. şi la răspunderea
comitentului pentru fapta prepusului.
Efectele răspunderii comitentului în raporturile cu victima prejudiciului
Victima are posibilitatea să se adreseze, la alegerea să , pentru intreaga despăgubire, fie
comitentului singur, fie comitentului şi prepusului deodata sau succesiv, fie numai prepusului.
Raspunderea comitentului, intemeiata pe art. 1000 alin.3 C.civ., cu a prepusului pentru fapta
proprie intemeiata pe art.998-999 C.civ. faţă de victima sunt solidare, în conformitate cu art.
1003 C. civil.
Nu exista o ordine prestabilita legal în care victima să cheme la răspundere pe comitent sau
pe prepus.
Exista insa interesul ca comitentul sa-l cheme alaturi de el, în proces, pe prepus care se
poate apara impotriva victimei, apararea să profitandu-i comitentului.
Daca prepusii unor comitenti diferiti au savarsit impreuna o fapta ilicita, prin care au cauzat
prejudicii unei terte persoane, atunci pentru fiecare comitent în parte exista solidaritate cu
propriul sau prepus, în limitele partii de prejudiciu cauzate de acest prepus.
Deci prepusii sunt solidari faţă de victima pentru intregul prejudiciu, în timp ce fiecare
comitent este solidar cu propriul prepus doar în limitele partii de prejudiciu pe care a produs-o
acest prepus.
Daca mai multi prepusi, subordonati unor comitenti diferiti, au savarsit o fapta ilicita prin care
s-a cauzat un prejudiciu unuia dintre acesti comitenti, solutia este ca faţă de comitentul-
victima al prejudiciului celalalt comitent va raspunde solidar cu propriul prepus, în limita partii
de prejudiciu aferente acestui prepus.
In ce priveste prepusii , ei vor fi tinuti solidari, faţă de victima prejudiciului, pentru intreg
prejudiciul.

RASPUNDEREA PENTRU PREJUDICII CAUZATE DE ANIMALE

Sediul materiei il constituie art. 1001 C.civ. care prevede ca “Proprietarul unui animal, sau
acela care se serveste de dansul, în cursul serviciului este responsabil de prejudiciul cauzat
de animal, sau ca animalul se afla în paza sa, sau că a scăpat”.
Domeniul de aplicatie al art. 1001 C.civ.;
a) Animalele la care se refera art. 1001 C. civ. sunt animale apropriate într-o formă oarecare
şi care pot fi efectiv supravegheate. Asta explica termenii “proprietar” şi “se foloseste de el”.
Deci intra în domeniul de aplicare al textului :animalele domestice, animalele salbatice
captive, din gradinile zoologice, circuri etc.

113
Se raspunde pe art. 1001 C.civ. , pentru animalele salbatice din rezervatii ori din parcurile de
vanatoare inchise în interiorul parcului, dar nu şi când prejudiciul a fost produs de animalele
salbatice iesite din incinta rezervatiei ori parcului.
Ulterior fostul Tribunal Suprem a extins răspunderea cu argumentul ca asupra acestor
animale este posibila o interventie directa care să previna ori să impiedice producerea
pagubei.
Animalele salbatice care traiesc în libertate şi fac parte din fondul cinegetic nu angajează
răspunderea statului pe temeiul art.1001 C.civ.
Raspunderea unitatilor care gospodaresc vanatul va fi angajata numai în conditiile art. 998-
999 C.civ. pentru fapta proprie; deci numai daca victima prejudiciului va face dovada directa a
faptului ca paguba s-a produs din cauza ca unitatea nu si-a indeplinit indatoririle legale care ii
reveneau în gospodarirea vanatului.
b) Persoana care raspunde pentru animal este cea care la momentul producerii prejudiciului
avea paza juridica a animalului.
Paza juridica decurge din dreptul pe care il are o persoana de a se folosi de animalul
respectiv, drept care implica prerogativa de comanda, de directie şi de supraveghere a
animalului.
Paza juridica poate fi transmisa. Daca nu se cun cine se folosea de animal, va raspunde
proprietarul sau.
Paza juridica se prezuma ca apartine proprietarului pana la proba contrara.
Paza juridica nu se confunda cu paza materiala a animalului. Ele pot coexista. Numai paza
juridica atrage aplicarea prevederilor art. 1001 C.civil.
Cel care are paza materiala poate raspunde doar pe art. 998-999 pentru fapta proprie.
In practica juridica au fost facute urmatoarele precizari:
Daca exista o persoana care are dreptul de a se folosi de animal la data producerii
prejudiciului, răspunderea va apartine acelei persoane şi nu proprietarului animalului.
In caz de coproprietate sau de folosinta comuna a mai multor persoane, paza juridica
exercitata în comun va atrage răspunderea solidara a celor carora ea apartine(art.1003
C.civ.).
Daca prejudiciul este cauzat de mai multe animale cu proprietari diferiti, pentru care nu exista
comunitate de paza juridica, răspunderea este divizibila şi nu solidara.
Daca cel ce exercita paza materiala este victima prejudiciului, cel care are paza juridica va fi
tras la răspundere. Se va avea în vedere şi comportamentul celui care a avut paza materiala.
Fundamentul răspunderii.
Cu privire la fundamentul răspunderii s-au conturat doua teorii: prima care intemeiază
răspunderea pe ideea de risc şi , a doua , care o intemeiază pe ideea unei prezumtii de culpa
în supraveghere, de vinovatie în exercitarea pazei juridice.
Ultima teorie a suferit nuantari în ce priveste caracterul prezumtiei de răspundere de la
caracterul ralativ pana la caracterul absolut al prezumtiei.
La ultima fundamentare se adauga ideea de garantie a defectelor de comportament ale
animalului respectiv. Aceasta idee de garantie explica răspunderea “pentru animalul scapat
din paza”.
Deci tendinta este spre afirmarea unei adevarate răspunderi obiective a celui care are paza
juridica a animalului.
Conditiile răspunderii pentru paza animalului.
Victima trebuie să faca dovada prejudiciului cauzat de animal şi a faptului ca la data
cauzarii prejudiciului animalul se afla în paza juridica a persoanei de la care se cer
despăgubiri.

114
Exonerarea de răspundere poate fi obtinuta numai daca se dovedeste fie:
a. fapta victimei insasi, care a provocat reactia cauzatoare de prejudiciu, fie
b. fapta unei terte persoane, sau
c. cazul de forta majora, nu insa şi cazul fortuit.
Efectele răspunderii:
Victima poate urmari pe cel care are paza juridica a animalului temeiul art.1001 C.civ., iar pe
cel care are paza materiala în temeiul art. 998-999 C.civil.

RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI IN GENERAL

Temeiul legal al răspunderii il constituie art. 1000 alin. C.civil care prevede:
“ Suntem, de asemenea, responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru
care suntem obligaţi a raspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastra”.
O lunga per de timp s-a considerat ca textul este o simpla introducere la răspunderea pentru
fapta altuia.
Ulterior, dupa dezvoltarea masinismului, s-a cautat un text pentru a stabili răspunderea
pentru fapta lucrului şi s-a admis ca art. 1000 alin. 1 C.civ. reglementează regula “răspunderii
pentru prejudiciul cauzat de lucrurile ce sunt sub paza noastra”.
Domeniul de aplicatie
Este necesara precizarea unor notiuni folosite de art.1000 al.1 C.civ.:
a) “ Lucru”. Initial s-a considerat ca art.1000 al.1 C.civ. se refera la “lucrurile mobile”, nu şi la
imobile. Altii au redus aplicabilitatea lui la “lucrurile periculoase”.
Interpretarea notiunii de lucru din art. 1000 al.1 C.civ. a fost făcută litaral, în sensul ca textul
se refera la “lucrurile neinsufletite, atat mobile cat şi imobile, fără distincţie daca acestea, prin
natura lor, sunt sau nu potential periculoase, fără distinctia daca au sau nu un dinamism
propriu ori daca au produs prejudiciul fiind în miscare sau aflandu-se în stationare”.
Nu intra insa sub incidenta art. 1000 alin. 1C.civ. bunurile pentru care prin lege este instituita
o răspundere speciala:animale sau edificii (dar numai daca prejudiciul a fost urmarea lipsei
de intretinere ori a unui viciu de constructie).
Exista, de asemenea, răspunderi speciale pentru lucruri ca: răspunderea pentru aeronave,
pentru accidentele nucleare etc.
Practica judiciara a facut aplicarea art. 1000 al 1 la accidente de circulatie, la cele legate de
folosirea energiei electrice, explozii de cazane, conducte de gaze naturale, spargerea unei
conducte de apa, caderea intr-o groapa neacoperita, surparea unui mal, caderea ghetii de pe
acoperis, a unei glastre cu flori asezate pe pervazul unei ferestre sau a unui balcon.
b) Paza şi paznic al lucrului
Sub aspectul răspunderii interesează paza juridica, nu paza materiala a lucrului.
Paza juridica apartine persoanei fizice ori juridice care are, în mod independent, puterea,
folosinta, diriguirea, controlul şi supravegherea asupra lucrului.
De regula paza decurge dintr-un drept.
Paza juridica se deosebeste de paza materiala. Paza juridica nu presupune neaparat
contactul nemijlocit cu lucrul, element care caracterizeaza paza materiala.
Paza materiala este o paza subordonata celei juridice. Nu decurge dintr-o putere de sine
statatoare a paznicului şi nici nu ofera acestuia vreun drept de folosinta proprie privind lucrul
respectiv.
De cele mai multe ori ele apartin aceleiasi persoane, dar acest lucru nu este obligatoriu (ex.
proprietarul autoturismului il incredintează unei alte persoane).

115
Art. 1000 al.1 C.civ. se aplica celui care are paza juridica. Cel care are paza materiala
raspunde în conditiile art.998-999 C. civil, deci daca se dovedesc elementele răspunderii
pentru fapta proprie.
Practica judiciara a stabilit ca paza juridica apartine celui care are în fapt autoritatea, puterea
de comanda, de directie asupra lucrului.
Astfel, în locul criteriului care aseza la fundamentul răspunderii exclusiv dreptul de directie,
autoritatea de drept, a fost adoptat un alt criteriu: criteriul directiei intelectuale, care considera
ca simpla putere de fapt, chiar neintemeiata pe un drept care permite exercitarea
independenta a directiei, a autoritatii asupra lucrului, este suficienta pentru a caracteriza paza
juridica asupra acestuia.Aceasta solutie permite angajarea răspunderii tertului în situatia când
lucrul este furat sau uzurpat.
Cine va fi considerat ca are paza juridica în lumina acestui criteriu.
a) In principiu, proprietarul lucrului care este prezumat , pana la proba contrara, ca este
paznicul juridic al acestuia.
Simpla dovada ca lucrul se afla în paza materiala a altuia nu inlatura calitatea de paznic
juridic a proprietarului. Pentru a rasturna prezumtia, proprietarul trebuie să faca dovada ca a
transmis paza juridica unei persoane (ex. prin inchirierea, imprumutarea lucrului) sau ca
impotriva vointei sale a pierdut paza juridica(ex. lucrul i-a fost furat sau i-a fost uzurpat dreptul
de catre un tert).
Proprietarul isi mentine calitatea de paznic juridic şi în cazul în care a pierdut lucrul, precum şi
în caz de neuz al lucrului. Solutia este discutabila, pentru ca nu ar trebui să existe diferenta
de tratament juridic intre hot şi gasitorul lucrului, din punct de vedere al răspunderii pentru
lucru.
Se considera ca proprietarul lucrului nu pierde paza juridica a lucrului nici în cazul
abandonarii sale cat timp acesta nu va fi preluat efectiv de catre organele de stat indreptatite.
In caz de coproprietate, pe cote-parti ori în devalmasie, paza juridica se prezuma ca apartine
solidar tuturor copropritarilor. Prezumtia este relativa.
b) Titularii dezmembramintelor dreptului de proprietate- uzufruct, uz, habitatie, servitute
aparenta- sunt prezumati ca au paza juridica asupra lucrului.
c) Posesorul are, de asemenea , calitatea de paznic juridic al lucrului.
d) Proprietarul lucrului poate transmite paza juridica asupra lucrului printr-un act juridic,
de exemplu inchiriere, imprumut de folosinta. Deci paznic juridic va fi locatarul, comodatarul,
adica un simplu detentor precar.
Daca proprietarul transmite doar folosinta independenta a lucrului unei alte persoane, se va
face distincţie intre paza juridica a structurii lucrului, care va ramane la proprietar si, în
consecinta, acesta va raspunde pentru viciile ascunse ale lucrului, şi paza juridica a folosintei
lucrului, urmand ca cel care a primit-o să raspunda pentru prejudiciul produs de lucru un
timpul utilizarii acestuia.
O aplicatie particulara a acestui principiu o face art. 13 din O.G. nr. 51/28 august 1997 privind
contractul de leasing, text care prevede ca “ Din momentul încheierii contractului, finantatorul
este exonerat de orice răspundere faţă de terţi pentru prejudiciile provocate prin folosinta
bunului de catre utilizator”.
e) Hotul care isi insuseste lucrul impotriva vointei proprietarului.
Practica judiciara a stabilit ca, prin furt, paza juridica s-a transferat de la proprietar asupra
hotului şi , în consecinta, acesta din urma va trebui să raspunda în conformitate cu art. 1000
alin.1C.civil.
Hotul isi insuseste bunul cu intentia de a se comporta faţă de acesta ca un proprietar.

116
Daca proprietarului i se poate retine o vina în inlesnirea furtului, impreuna cu hotul este
chemat să raspunda şi proprietarul (dupa unii autori, baza prevederilor art. 998-999 C.civ.,
dupa altii pe baza art.alin. 1 C.civ.).
Problema repararii prejudiciilor cauzate de lucrurilor furate s-a pus în cazul autovehiculelor.
Victima prejudiciului va fi despăgubita şi atunci când prejudiciul va fi cauzat de catre
persoane care au produs accidentul.
In sfera asigurarii intra obligaţia asiguratorului de a plati nu numai când răspunderea civilă
revine asiguratului, ci şi cand:
a. cel care conduce autovehiculul era o alta persoana decat asiguratul (art. 51 al. 1.
Legea nr. 136/1995), adica o persoana care conducea cu sau fără consimtamantul
proprietarului (comodatar sau hot);
b. când nu exista persoana a carei responsabilitate civilă să fie angajata pentru ca
autorul accidentului a ramas neidentificat, dar automobilul şi proprietarul au fost
identificati. Deci asigurarea functionează şi în lipsa persoanei responsabile.
Este de mentionat ca , potrivit legii, despăgubirile se platesc în caz de vatamare corporala
sau deces al unei persoane, chiar daca autorul prejudiciului a ramas neidentificat.
f) Prepusul unui comitent care, abuzand de functiile incredintate, isi insuseste în fapt
puterea de control, directia şi folosinta asupra lucrului.
Nu este vorba de prepusul care foloseste lucrul”in exercitarea functiilor incredintate”, prepus
care, în acest cadru, este numai un simplu paznic material al lucrului. Ex. soferul care,
abuzand de functiile sale, foloseste în interes propriu autovehiculul intreprinderii. Prin aceasta
el isi insuseste , în fond paza juridica a lucrului si, drept urmare, răspunderea să pentru
prejudiciul cauzat ar trebui să fie angajata pe temeiul art.1000 alin.1 C.civil.
Practica judiciara a optat pentru alta solutie, asimiland “abuzul în exercitarea functiei” cu
“exercitiul normal al functiei incredintate”, deci se raspunde pe temeiul art. 1000 alin. 3 C.
civil.
g) Autovehiculele de scoala, în cazul în care accidentul este produs de catre cel care
invata.
Se admite ca cel care ia lectii are paza materiala a lucrului, iar cel care i-a incredintat
autovehiculul-scoala de sofer, proprietarul- are şi pastrează paza juridica a acestuia.
In timpul examenului pentru carnetul de conducere, paza juridica este preluata de cel care
sustine examenul şi deci, nu trece asupra examinatorului.
Fapta lucrului.
Ce se intelege prin “fapta lucrului” ?
Pentru a explica ce se intelege prin “fapta lucrului”, au fost propuse urmatoarele criterii:
a) fapta autonoma a lucrului, independenta de participarea omului;
b) criteriul viciului propriu al lucrului care a determinat prejudiciul;
c) criteriul iesirii lucrului de sub controlul şi autoritatea omului
In practica judiciara se admite ca ne aflam în fata unei fapte a lucrului, în acele cazuri în care,
chiar daca fapta omului a fost prezenta în raportul cauzal, lucrul în miscare sau stationare a
constituit cauza principala, daca nu chiar exclusiva, a producerii prejudiciului şi nu a fost o
simpla prelungire a gestului omului.
Persoana indreptatita să beneficieze de prevederile art. 1000 alin.1 C.civil.
Textul poate fi invocat, în principiu, de catre victima prejudiciului si, bineinteles, de succesorii
în drepturi ai acestuia.
Paznicul material poate invoca răspunderea paznicului juridic, în temeiul art. 1000 alin. 1
C.civ.,daca însuşi paznicul material este victima a prejudiciului şi nu s-a retinut vina să
exclusiva.

117
Art. 1000 alin. 1 C.civ. constituie o garantie inscrisa în favoarea prejudiciului.
Fundamentul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucru.
Exista doua teorii:
a) teoria subiectiva a răspunderii, care intemeiază răspunderea pe ideea unei prezumtii de
vina a paznicului juridic.
Evolutia în practica şi literatura a fost de la prezumtia relativa de vina a celui care
exercita paza juridica la prezumtia absoluta de culpa şi de aici spre răspunderea
obiectiva (indiferent de culpa);
b) teoria obiectiva a răspunderii care nu mai leaga răspunderea pentru lucruri de ideea de
vina a paznicului juridic. Ea este fundata pe ideea de risc (cine culege profitul lucrului, suporta
şi răspunderea pentru pagubele pricinuite de acesta).
Conditiile răspunderii
Victima prejudiciului trebuie să faca dovada prejudiciului, precum şi a raportului de cauzalitate
dintre “fapta lucrului”si “prejudiciu”.
Privitor la dovada calitatii de paznic juridic, victima va beneficia de prezumtia de paza care se
refera la proprietarul lucrului ori la ceilalti titulari de drepturi reale asupra acestuia.
Dupa dovada conditiilor de mai sus , toate celelalte elemente ale răspunderii sunt prezumate.
Cauze de exonerare de răspundere.
Pentru a se exonera de răspundere, paznicul juridic trebuie să dovedeasca :
a. fapta victimei;
b. fapta unui tert; pentru care nu este tinut a raspunde;
c. cazul de forta majora , dar nu şi cazul fortuit.
Fapta victimei şi fapta tertului sunt exoneratoare daca au calitatea forţei majore; altminteri, ele
conduc la reducerea răspunderii.
Forta majora trebuie să constea intr-o imprejurare externa şi invincibila , fără relatie cu lucrul
care a provocat dauna sau insusirile sale naturale. Deci, absolut invincibila, absolut
imprevizibila (avand caracter extraordinar). Daca nu are aceste caracteristici, este un caz
fortuit.
Pentru a conduce în totala exonerare de răspundere, forta majora trebuie să fi fost singura
cauza a producerii prejudiciului. Daca împrejurările care au intervenit şi au condus la
producerea prejudiciului nu intrunesc caracterele forţei majore, dar nici nu implica vinovatia
paznicului juridic, ele constituie un simplu caz fortuit.
Cazul fortuit, desi exclude şi el vinovatia paznicului juridic (ex.explozia unui cauciuc), nu il
exonerează de răspundere.
Cazul fortuit, în materia răspunderii pentru fapta lucrului, inseamna:
a) anumite împrejurări exterioare lucrului, independente de vina paznicului, dar nu au nici
caracterul exceptional, nici caracterul absolut imprevizibil şi invincibil al forţei majore.
b) împrejurări extrinseci lucrului, neimputabile paznicului juridic, care au dus la producerea
prejudiciului (viciile ascunse ale lucrului, defecte de fabricatie, cauze interne care nu puteau fi
cunoscute de paznicul juridic, ca de exemplu: ruperea unei piese , spargerea unui
cauciuc etc.).
Pe ce temei victima prejudiciului ar putea chema în judecata pe fabricantul vinovat de
defectiunile de fabricatie? Tribunalul Suprem a admis ca victima il poate chema în temeiul
art.998-999 Cod civil.
Efectele răspunderii pentru lucruri:
1. Victima prejudiciului este indreptatita să obtina despăgubiri de la cel ce are paza juridica a
lucrului.

118
Ea poate sa-l actioneze direct pe cel care are paza materiala a bunului, dar în temeiul art.
998-999 C.civ.
Daca paznicul juridic a platit despăgubiri, el se poate regresa impotriva paznicului material, cu
conditia să faca dovada vinovatiei acestuia în temeiul art. 998-999 C. civil. Daca a participat
şi un tert, în limitele participarii acestuia se poate regresa şi impotriva lui.
2. Incidenta asigurarii de răspundere civilă.
Exista un sistem de asigurari pentru răspundere civilă cauzate prin “fapta lucrului”, în scopul
protectiei victimei.
3. Victima are optiunea intre formele de răspundere (a paznicului juridic sau a celui material),
cu conditia de a se supune exigentelor de proba pe care fiecare dintre caile mantionate le
comporta.
Regula este ca prejudiciul este unic şi deci despăgubirea trebuie să fie unica. Prin urmare, nu
se obtine mai multe despăgubiri pentru acoperirea aceluiasi prejudiciu.

EXECUTAREA DIRECTĂ (ÎN NATURĂ) A OBLIGAŢIILOR

Raportul juridic obligaţional conferă creditorului dreptul de a pretinde debitorului să dea, să
facă sau să nu facă ceva. Debitorul este ţinut de această prestaţie, pozitivă sau negativă, sub
sancţiunea constrîngerii sale de către organele de executare ale statului. Efectul oricărei
obligaţii este dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a pretinde şi de a obţine de la
debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care acesta s-a obligat. Creditorul are dreptul de a
obţine îndeplinirea exactă a obligaţiei. În cazul executării necorespunzătoare sau a
neexecutării, totale sau parţiale, creditorul are dreptul la despăgubiri → executarea obligaţiilor
poate fi:
- executare directă (executare în natură);
- executare indirectă (executare prin echivalent).
Executarea obligaţiilor e guvernată de principiul executării directe (în natură): executarea
prestatiei insesi la care s-a obligat debitorul si nu plata unui echivalent banesc in locul
acesteia.
Plata
Plata = efectul specific al raportului juridic obligaţional – aceptiuni:
 mijloc de executare voluntară a unei obligaţii;
act juridic, o convenţie între cel care execută şi cel care primeşte. Ea este un act juridic
animo solvendi cu acceptul celui care primeşte plata.
→ plata = executarea voluntară a unei obligaţii de către debitor, indiferent de obiectul ei sau
o convenţie între cel care face plata şi cel care primeşte plata.
Sediul materiei îl constituie art. 1097-1121 C.civ. care reglementează plata ca un mijloc de
stingere a obligaţiilor.
Condiţiile plăţii:
 persoana care poate face plata - plata poate fi făcută de debitor şi de orice
persoană interesată sau neinteresată → plata poate fi făcută de următoarele persoane:
- debitor, personal sau prin reprezentant;
- codebitorul solidar sau indivizibil - o persoană obligată împreună cu
debitorul;
- fidejusorul, comitentul pentru prepus, părinţii pentru copii lor minori,
persoane obligate pentru debitor;
- un terţ interesat să stingă obligaţia - cumpărătorul unui bun ipotecat care
plăteşte datoria vânzătorului pentru a salva bunul de la urmărire;

119
- un terţ neinteresat, care poate să facă plata în temeiul gestiunii de afaceri
sau a unui contract de mandat.
Excepţii:
- în cazul obligaţiilor de a face intuitu personae, plata nu poate fi făcută decât
de debitorul acelei obligaţii;
- când părţile au convenit ca plata să nu fie făcută decât de debitor;
- în cazul obligaţiilor de a da, având ca obiect constituirea sau transmiterea
unui drept real asupra unui bun, plata poate fi făcută numai de proprietarul bunului, care
trebuie să fie o persoană cu capacitate de exerciţiu deplină, sub sancţiunea nulităţii plăţii.
 persoana căreia i se poate face plata - plata trebuie să se facă creditorului sau
împuternicitului său, sau persoanei autorizată de lege ori de instanţa de judecată să o
primească. Persoana care primeşte plata trebuie să fie o persoană cu capacitate de exerciţiu
deplină, iar sancţiunea care intervine în cazul plăţii făcute unui incapabil este nulitatea relativă
→ plata poate fi primită de: creditor; succesorii creditorului; cesionarul creanţei; tutore;
mandatar; terţ desemnat de justiţie pentru a primi plata – EX: creditor popritor.
Plata făcută altor persoane este valabilă în următoarele cazuri:
- când plata s-a făcut cu bună-credinţă posesorului creanţei – EX: unui
moştenitor aparent
- când plata făcută unei alte persoane a profitat creditorului – EX: s-a plătit
unui creditor al creditorului
- când creditorul a ratificat plata făcută unui accipiens fără drept de a o primi.
Obiectul plăţii - creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce i se datorează, chiar
dacă valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare. Debitorul e obligat să plătească exact
lucrul sau prestaţia pe care o datorează. Obiectul plăţii este diferit în raport de felul obligaţiei,
de a da un bun cert sau sau bunuri generice, respectiv de a face → dacă obiectul obligaţiei
este prestaţia de a da un bun cert, debitorul trebuie să remită acel bun în starea în care se
află la momentul plăţii şi nu va răspunde în cazul în care bunul a pierit dintr-un caz fortuit sau
de forţă majoră, decât dacă a fost pus în întârziere. Daca obiectul obligaţiei este prestaţia de
a da bunuri generice, debitorul trebuie să remită creditorului, întotdeauna, bunuri de o calitate
mijlocie, dacă părţile nu au convenit altfel, iar pierirea bunurilor nu-l va libera pe debitor de
datorie. În cazul obligaţiilor de a face, debitorul trebuie să execute întocmai faptul la care s-a
obligat.
Principiul indivizibilităţii plăţii - debitorul nu-l poate sili pe creditor să primească o parte din
datorie, chiar dacă datoria este divizibilă → plata trebuie făcută în întregime, adică este
indivizibilă. Excepţii:
- creditorul consimte ca plata să se facă fracţionat, pentru o parte din datorie;
- în caz de deces al debitorului datoria se împarte între moştenitorii acestuia;
- când datorii reciproce ale părţilor se sting prin compensaţie până la
concurenţa celei mai mici sume şi se plăteşte doar diferenţa rămasă din daorie;
- instanţa de judecată acordă debitorului un termen de graţie şi eşalonarea
plăţii;
- când plata este făcută de fidejusori, în locul debitorului, aceştia invocând
beneficiul de diviziune vor plăti fiecare parte ce li se cuvine.
Data plăţii - plata trebuie să fie făcută în momentul în care creanţa a devenit exigibilă, adică
a ajuns la scadenţă. În cazul obligaţiilor pure şi simple, plata trebuie făcută imediat după
naşterea raportului obligaţional. Dacă obligaţia este afectată de un termen suspensiv,
debitorul trebuie să facă plata la expirarea termenului. În cazul executării cu întârziere a

120
obligaţiei, creditorul are dreptul la despăgubiri pentru repararea prejudiciului ce i-a fost
cauzat.
Locul plăţii - plata trebuie să se facă la locul stabilit prin acordul de voinţă al părţilor. Când
părţile nu au stabilit locul plăţii, plata trebuie făcută, în principiu, la domiciliul debitorului →
plata este cherabilă şi nu portabilă.
Cheltuielile pentru efectuarea plăţii - sunt în sarcina debitorului, dar părţile pot conveni ca
aceste cheltuieli să fie suportate şi de creditor, sau de ambele părţi în mod egal.
Imputaţia plăţii - apare în situaţia în care un debitor are mai multe datorii faţă de acelaşi
creditor, iar debitorul face o plată care nu acoperă toate datoriile şi nu se cunoaşte care dintre
acestea s-a stins. Soluţionarea acestei probleme prezintă interes când creanţele sunt
purtătoare de dobânzi sau sunt însoţite de garanţii, deoarece debitorul, spre deosebire de
creditor, are interes să considere că prin plata făcută sa-u stins datoriile care produc dobândă
sau cele însoţite de garanţii. În funcţie de izvorul său, imputaţia plăţii e de 2 feluri:
 imputaţia convenţională = imputatia făcută prin acordul părţilor sau numai prin voinţa
uneia dintre ele. Primul care decide asupra cărei obligaţii se impută plata e debitorul, cu
respectarea următoarelor reguli:
- plata trebuie să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie; în caz contrar
se încalcă principiul indivizibilităţii plăţii;
- dacă unele datorii sunt scadente, iar altele nu au ajuns la scadenţă, iar
termenul a fost stipulat în favoarea creditorului, imputaţia se face asupra obligaţiei scadente;
- dacă creanţa este producătoare de dobânzi, imputaţia se face asupra
dobânzii.
Dacă debitorul nu face imputaţia plăţii, aceasta va fi făcută de creditor, care va preciza, în
chitanţa liberatorie de obligaţie, ce datorie s-a stins prin prestaţia debitorului.
 imputaţia legală = imputatia plăţii care se face de drept, în puterea legii, conform
regulilor:
- se consideră plătită datoria ajunsă la scadenţă;
- dacă toate datoriile sunt scadente, imputaţia se face asupra aceleia care
este mai oneroasă pentru debitor;
- dacă toate datoriile sunt scadente şi la fel de oneroase, se va considera
plătită datoria cea mai veche;
- dacă toate datoriile scadente sunt la fel de oneroase şi au aceeaşi vechime,
plata se impută proporţional asupra fiecăreia.
Dovada plăţii - se face de debitor, deoarece el pretinde stingerea obligaţiei prin plată, după
regulile de drept comun referitoare la proba actelor juridice. Prezumţii de plată:
- când creditorul a remis debitorului titlul constatator al creanţei sale, care este un înscris sub
semnătură privată, se prezumă că debitorul a fost liberat prin plată sau remitere de datorie.;
această prezumţie este absolută;
- când creditorul remite debitorului titlul original al creanţei, care este un înscris autentic sau o
hotărâre judecătorească investită cu formulă executorie, se prezumă liberarea debitorului prin
plată sau remitere de datorie; prezumţia este relativă.
Oferta reală urmată de consemnaţiune - oferta reală de plată e o procedură instituită în
scopul de a da posibilitatea liberării debitorului de bună-credinţă de obligaţia sa faţă de
creditor, în situaţia în care creditorul refuză să primească prestaţia. Când creditorul unei
sume de bani refuză să primească plata, debitorul poate să-i facă ofertă reală, iar dacă
creditorul refuză primirea, să consemneze suma.
Executarea silita în natura a obligaţiilor

121
Daca debitorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia asumată, creditorul poate cere executarea
silită, pentru valorificarea dreptului său. Executarea silită e o executare în natură şi constă în
obligarea debitorului să execute obiectul obligaţiei.
Executarea obligaţiei de a da - in funcţie de obiectul său, executarea silită a obligaţiei de a
da se face diferit:
 dacă obligaţia are ca obiect o sumă de bani, executarea în natură este întotdeauna
posibilă;
 dacă obligaţia are ca obiect un bun individual determinat, debitorul are 2 obligaţii:
- să constituie sau să transfere dreptul de proprietate sau alt drept real
asupra bunului, obligaţie care se execută întotdeauna în natură
- obligaţia de a preda bunul, se poate executa silit numai în măsura în care
bunul se află la debitor, dacă nu se mai află la acesta, executarea se va face prin echivalent.
 dacă obiectul obligaţiei e un bun de gen, creditorul are mai multe posibilităţi:
- să ceară executarea silită în natură;
- să achiziţioneze cantitatea de bunuri de gen, pe socoteala debitorului, iar pe
calea executării silite să recupereze preţul acestora;
- să accepte executarea prin echivalent.
Executarea obligaţiei de a face şi de a nu face - în caz de neexecutare, creditorul poate fi
autorizat de instanţa judecătorească să le aducă la îndeplinire, în contul debitorului. Codul
civil prevede posibilitatea creditorului de a cere instanţei de judecată obligarea debitorului să
distrugă ceea ce a făcut cu încălcarea acestei obligaţii sau îl poate autoriza pe creditor dă
distrugă el însuşi, pe cheltuiala debitorului.
Daunele cominatorii - orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări în
caz de neexecutare din partea debitorului. Daunele cominatorii = sumă de bani pe care
debitorul trebuie să o plătească pentru fiecare zi de întârziere – sau pentru altă unitate de
timp: săptămână, lună – până la executarea obligaţiei. Cuantumul sumei şi unitatea de timp
pentru care se acordă se stabilesc prin hotărâre judecătorească. Natura juridică a daunelor
cominatorii e aceea de mijloc de constrângere a debitorului obligaţiei de a face pentru a-şi
executa în natură obligaţia. Acordarea lor nu este condiţionată de existenţa vreunui
prejudiciu, iar încasarea daunelor cominatorii de către creditor, este doar provizorie, deoarece
pentru a nu realiza o îmbogăţire fără justă cauză, creditorul va trebui să restituie debitorului
sumele încasate cu titlu de daune cominatorii, putând păstra doar suma corespunzătoare
valorii prejudiciului pe care l-a suferit din cauza întârzierii executării, daune – interese
moratorii, în cazul în care debitorul şi-a executat totuşi obligaţia, sau suma corespunzătoare
valorii prejudiciului cauzat prin neexecutare, daune – interese compensatorii, în ipoteza în
care debitorul nu şi-a executat în natură obligaţia, iar aceasta nu se mai poate face.
EXECUTAREA INDIRECTĂ (PRIN ECHIVALENT) A OBLIGAŢIILOR
Art. 1073 C.civ. prevede că “creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a
obligaţiei”, iar dacă acest lucru nu este cu putinţă, el “are dreptul la dezdăunare”.
Dezdăunările reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării
sau executării necorespunzătoare de către debitor şi se mai numesc despăgubiri sau
daune-interese. Ele pot fi acordate fie sub forma unei sume globale de bani, fie sub forma
unei despăgubiri periodice.
Definiţie. Executarea indirectă a obligaţiei înseamnă dreptul creditorului de a pretinde şi a
obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a neexecutării, a
executării cu întârziere sau a executării necorespunzătoare a obligaţiei asumate. De aceea
executarea indirectă este o executare prin echivalent.
Ea funcţionează în primul rând la obligaţiile “de a face” şi “a nu face”.

122
În cazul în care executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, creanţa iniţială este
înlocuită de altă creanţă, aceea de despăgubire, care are ca obiect o sumă de bani ce
reprezintă prejudiciul încercat de debitor. Deci despăgubirile au un caracter de sancţiune.
Categorii de daune-interese
Despăgubirile sunt de două feluri:
a) moratorii care reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a
executării cu întârziere a obligaţiei;
b) compensatorii care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru
neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei.
Daunele moratorii se pot cumula cu executarea în natură a obligaţiei, pe când, de regulă,
cele compensatorii nu pot fi cumulate cu această executare, ele având tocmai menirea de a
înlocui executarea în natură.
Natura juridică a executării indirecte a obligaţiilor.
În cazul executării indirecte (prin echivalent) a obligaţiilor, suntem în prezenţa unei răspunderi
civile, aceea de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită: neexecutarea,
executarea cu întârziere sau executarea necorespunzătoare a unei obligaţii.
Răspunderea civilă îşi poate avea temeiul în nerespectarea unei obligaţii născute dintr-un
contract şi este, deci, răspundere contractuală.
Răspunderea delictuală este dreptul comun al răspunderii civile, iar răspunderea civilă
contractuală este o răspundere cu caracter derogatoriu.
Răspunderea civilă contractuală este tratată de Codul civil împreună cu despăgubirile
(daunele-interese) la materia efectelor obligaţiilor.
Condiţiile răspunderii contractuale.
Premiza angajării răspunderii civile contractuale este existenţa contractului între creditor şi
debitor.
Condiţiile răspunderii contractuale sunt:
a) existenţa unei fapte ilicite, constând în nerespectarea unei obligaţii contractuale;
b) existenţa unui prejudiciu patrimonial;
c) raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu;
d) vinovăţia celui ce săvârşeşte fapta ilicită.
Deci sunt aceleaşi condiţii care conduc şi la naşterea răspunderii civile delictuale.
Din momentul în care sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale, se naşte dreptul
subiectiv al creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitorul său.
Pentru acordarea despăgubirilor este necesar, în plus, ca:
- debitorul să fi fost pus în întârziere,
- să nu existe o clauză de neresponsabilitate.
Condiţiile acordării de despăgubiri (daune-interese) sunt:
-1- Prejudiciul, care este urmarea faptei ilicite a debitorului, ce constă tocmai în
nerespectarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei asumate.
-2- Sarcina probei existenţei prejudiciului incumbă creditorului, cu excepţia cazurilor
când existenţa daunelor este prezumată, creditorul fiind astfel scutit de obligaţia de a face
dovada lor (art. 1088 alin. 2 C.civ.).
Ele sunt comensurate de legiuitor, în sensul că nu pot cuprinde decât dobânda legală, în
afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate (art. 1088 alin. 1
C.civ.).
Comensurarea daunelor-interese la nivelul dobânzii legale dă expresie principiului reparării
integrale a prejudiciului înscris în art. 1073-1074 C.civil.

123
În cazul obligaţiilor băneşti, potrivit art. 1 al Ordonanţei Guvernulu nr. 9/2000 privind nivelul
dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti, “Părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata
dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligaţii băneşti”.
În cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este
purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală.
Dobânda legală se stabileşte, în materie comercială, când debitorul este comerciant, la
nivelul taxei oficiale a scontului stabilit cu Banca Naţională a României. În toate celelalte
cazuri, dobânda legală se stabileşte la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de Banca
Naţională a României diminuat cu 20%.
Nivelul taxei oficiale a scontului, în funcţie de care se stabileşte dobânda legală, este cel din
ultima zi lucrătoare a fiecărui trimestru valabil pentru întregul trimestru următor. El se publică
în Monitorul Oficial al României.
În relaţiile de comerţ exterior, când aplicabilă e legea română şi când s-a stipulat plata în
monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an.
În raporturile civile dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an.
Dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se datorează numai dobânda
legală.
Dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate.
-3- Raportul de cauzalitate între fapta debitorului şi prejudiciul suferit de creditor.
-4- Vinovăţia debitorului.
Neexecutarea, executarea cu întârziere şi necorespunzătoare trebuie să-i fie imputabilă
debitorului. Este vorba despre latura subiectivă a faptei debitorului faţă de faptă şi urmările
acesteia.
În sarcina debitorului funcţionează o prezumţie de vină în cazul neexecutării obligaţiei. Se
răspunde pentru orice fel de vină (intenţie sau culpă, indiferent de forma şi gravitatea
acesteia, lata, levis sau levissima).
Exonerarea debitorului este făcută pentru caz de forţă majoră sau caz de fortuit.
Deci în materia contractuală ambele îl exonerează pe debitor. Debitorul este exonerat, de
asemenea, şi în cazul vinei însăşi a debitorului.
Prezumţia de vină în sarcina debitorului este relativă. Ea poate fi răsturnată prin dovada
cazului fortuit, a cazului de forţă majoră sau a vinei creditorului.
-5- Punerea debitorului în întârziere.
Debitorul trebuie să-şi execute obligaţia la termenul prevăzut de părţi în contract sau, dacă un
astfel de termen nu este prevăzut, de îndată ce obligaţia a fost asumată.
Simpla expirare a termenului în care trebuie executată obligaţia nu-l pune pe debitor în
întârziere – “dies non interpellat pro homine”.
Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului prin care el
pretinde executarea obligaţiei de către debitor.
Ea se poate face în următoarele forme:
1) prin notificare prin intermediul executorilor judecătoreşti,
2) prin cerere de chemare în judecată a debitorului, prin care se solicită executarea
obligaţiei.
Există unele situaţii, când nu este necesară îndeplinirea unor formalităţi de punere în
întârziere, debitorul fiind de drept pus în întârziere:
a) în cazurile anume determinate de lege (ex. la vânzarea de produse sau lucruri mobile,
vânzarea se rezolvă de drept în favoarea vânzătorului, fără punere în întârziere, dacă
cumpărătorul nu ridică bunurile la termen);

124
 b) când părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la împlinirea termenului la
care trebuie să execute fără îndeplinirea vreunei formalităţi. Convenţia trebuie să fie
expresă;
c) când obligaţia prin natura ei nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat, termen
care a fost lăsat să expire;
d) în cazul obligaţiilor continue;
e) în cazul încălcării obligaţiilor de “a nu face”.
Punerea în întârziere este necesară numai pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale,
nu şi pentru obligaţiile extracontractuale.
Efectele punerii în întârziere:
a. de la data punerii în întârziere, debitorul datorează daune-interese moratorii;
b. din acel moment se stabileşte refuzul debitorului de a executa, iar creditorul va fi îndreptăţit
să pretindă daune compensatorii pentru neexecutarea obligaţiei;
c. când obligaţia constă în “a da” un bun individual determinat, ca efect al punerii în întârziere,
riscul pieirii fortuite a bunului se strămută asupra debitorului.
Efectele punerii în întârziere încetează:
 prin faptul debitorului, atunci când acesta recurge la oferta reală urmată de
consemnaţiune, în cazul în care creditorul refuză să primească plata;
 prin faptul creditorului, când el renunţă expres sau tacit la punerea în întârziere.
Evaluarea despăgubirilor:
 evaluarea judiciară - modalitatea evaluării despăgubirilor de către instanţa de
judecată e reglementată de Codul civil:
 la stabilirea despăgubirilor, instanţa de judecată va avea în vedere atât pierderea
efectiv suferită cât şi câştigul pe care creditorul nu l-a putut realiza;
 în principiu, debitorul va fi obligat să repare numai prejudiciul previzibil la momentul
încheierii contractului;
 debitorul este obligat să repare numai prejudiciul direct, care se află în legătură
cauzală cu faptul care a determinat neexecutarea contractului.
 evaluarea legală - există în cazul prejudiciului suferit de creditor pentru
neexecutarea unei obligaţii având ca obiect o sumă de bani → la obligaţiile care au ca obiect
o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda
legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune, de societate. Aceste
daune – interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica vreo pagubă; nu sunt debite
decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de
drept.
 evaluarea convenţională - se realizează prin inserarea în contract a unei clauze -
clauză penală = convenţia accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul
prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau
necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său - caractere juridice:
 e o convenţie accesorie;
 are valoare practică deoarece fixează anticipat valoarea prejudiciului;
 e obligatorie între părţi, ca orice contract;
 e datorată numai atunci când sunt întrunite toate condiţiile acordării de despăgubiri.
Având o natură convenţională, clauza penală este menită să stabilească anticipat cuantumul
prejudiciului ce-l va suferi creditorul, astfel încât instanţa nu este chemată să-l determine ea
printr-o apreciere proprie, ci urmează doar să constate dacă executarea s-a făcut sau nu în
condiţiile stipulate prin contract → instanţa nu poate pretinde creditorului obligaţiei, care se
prevalează de clauza penală, să facă dovada prejudiciului suferit. Penalităţile stipulate de

125
părţi în contractul de împrumut au caracterul unei clauze penale, stabilită pentru întârzierea
executării obligaţiei de restituire a sumei împrumutate. Această clauză e interzisă în
contractele de împrumut, deoarece daunele – interese pentru executarea cu întârziere sunt
egale cu dobânda, care este echivalentul pentru lipsa folosinţei banilor.

DREPTURILE CREDITORULUI ASUPRA PATRIMONIULUI DEBITORULUI.

Debitorul răspunde pentru obligaţiile asumate cu întregul său patrimoniu. Oricine e obligat
personal e ţinut a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente
şi viitoare. Creditorii chirografari au următoarele drepturi asupra patrimoniului debitorului:
 să ceară executarea silită asupra bunurilor debitorului;
 să ceară luarea unor măsuri conservatorii;
 să intenteze acţiunea oblică – indirectă sau subrogatorie;
 să intenteze acţiunea revocatorie – pauliană.
Măsuri (acte) conservatorii – aflate la indemana, in temeiul dreptului de gaj general,
creditorilor chirografari, pentru a evita insolvabilitatea debitorului - destinate să asigure
conservarea patrimoniului debitorului:
 cererea de a pune sechestru pe anumite bunuri ale debitorului, pentru a evita
deteriorarea sau ascunderea de către debitor;
 cererea de efectuare a inscripţiei sau transcripţiei imobiliare;
 dreptul de interveni în procesele debitorului, cu privire la bunuri din patrimoniu sau
de partaj, pentru ca acestea să nu fie făcute cu viclenie pentru vătămarea
drepturilor creditorului;
 dreptul de a formula acţiunea în declararea simulaţiei.
ACŢIUNEA OBLICĂ – INDIRECTĂ SAU SUBROGATORIE:
Creditorii pot exercita toate drepturile şi toate acţiunile debitorului lor, afară de acelea care ăi
sunt exclusiv personale. Acţiunea oblică (indirecta, subrogatorie) = acţiunea în justiţie pe
care creditorul o exercită pentru valorificarea unui drept care aparţine debitorului său =
mijlocul juridic prin care creditorul exercită drepturile şi acţiunile debitorului său când acesta
refuză sau neglijează să şi le exercite - e exercitată de creditor în numele debitorului, dar va
duce la acelaşi rezultat ca şi cum ar fi fost exercitată de debitor.
Domeniul de aplicare - creditorul poate exercita pe calea acţiunii oblice toate drepturile şi
acţiunile ce fac parte din patrimoniul debitorului. Excepţii:
 creditorul nu se poate substitui debitorului pentru a încheia acte de administrare şi
nici nu au dreptul să încheie acte de dispoziţie;
 creditorul nu poate exercita acţiunile şi drepturile patrimoniale care au un caracter
exclusiv şi strict personal, care implică o apreciere din partea titularului lor – EX: acţiunea în
revocarea unei donaţii pentru ingratitudine;
 creditorul nu poate exercita drepturile patrimoniale incesibile – EX: dreptul la pensia
de întreţinere, dreptul de uz, dreptul de abitaţie.
Acţiunea de partaj poate fi intentată pe calea acţiunii oblice, cu motivarea că acţiunea de
ieşire din indiviziune nu este exclusiv personală a debitorului, deoarece prin drepturi cu
caracter exclusiv personal se înţeleg acele drepturi a căror exercitare implică o apreciere
subiectivă din partea titularului lor, ceea ce nu este cazul cu privire la acţiunea de partaj care
aparţine tuturor coindivizarilor, fără ca nici unul dintre ei să nu se poată opune unei
asemenea acţiuni.
Condiţiile intentării:
 debitorul să fie inactiv;

126
 creditorul să aibă un interes serios şi legitim pentru a intenta acţiunea (de exemplu,
debitorul este insolvabil);
 creanţa creditorului trebuie să fie certă lichidă şi exigibilă.
Efectele acţiunii oblice - creditorul exercită acţiunea oblică în locul şi în numele debitorului,
ceea ce produce următoarele efecte:
 pârâtul pe care creditorul îl acţionează în judecată, va putea să opună acestuia
toate apărările şi excepţiile pe care le-ar fi putut opune şi debitorului;
 în cazul admiterii acţiunii, bunul asupra căruia exista dreptul care era ameninţat cu
pierderea este readus în patrimoniul debitorului.

ACŢIUNEA REVOCATORIE – PAULIANĂ

Acţiunea revocatorie (pauliană) = acţiunea civilă prin care creditorul poate cere anularea
actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor. Sub aspectul naturii juridice,
acţiunea pauliană este o acţiune în inopozabilitatea actului încheiat de debitor în frauda
creditorului său.
Condiţiile intentării - exercitarea de către creditor a acţiunii pauliene se poate face dacă
sunt întrunite următoarele condiţii:
 existenţa unui act fraudulos al debitorului prin care s-a cauzat o prejudiciere a
drepturilor creditorului, constând în micşorarea gajului general, de natură să determine sau să
mărească insolvabilitatea debitorului;
 creanţa creditorului să fie anterioară actului atacat, deoarece dacă este ulterioară,
acel act nu poate fi prejudiciabil şi nici fraudulos pentru creditor;
 creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă, iar în cazul actelor cu titlu oneros, terţul
să fi participat în complicitate cu debitorul la fraudarea creditorului.
Pentru admiterea acţiunii pauliene, creditorul trebuie să facă dovada unei creanţe certe,
lichide şi exigibile, anterioare actului pe care îl atacă, precum şi a prejudiciului şi conivenţei
frauduloase dintre debitor şi terţul achizitor, care constă în faptul că acesta din urmă a
cunoscut existenţa creanţei şi că a achiziţionat bunul urmăribil tocmai pentru a zădărnici
încasarea ei → creditorul nu va putea să ceară anularea unui act de vânzare – cumpărare
încheiat anterior creanţei sale, prin care debitorul a înstrăinat bunul unui terţ. Prejudicierea
creditorului se apreciază avându-se în vedere faptul dacă prin actul respectiv s-a micşorat
patrimoniul debitorului, determinându-se insolvabilitatea lui sau agravarea acesteia.
Efectele acţiunii revocatorii - in cazul admiterii acţiunii pauliene, actul atacat, dovedit
fraudulos, va fi inopozabil creditorului, care, astfel, va putea urmări bunul. Terţul dobânditor al
bunului poate să păstreze bunul oferind o sumă de bani creditorului pentru satisfacerea
creanţei sale. Acţiunea pauliană îşi produce efectele numai faţă de creditorul care a intentat o
astfel de acţiune, nu şi faţă de ceilalţi creditori ai debitorului.

CESIUNEA DE CREANTA
Cesiunea de creanţă = contractul prin care un creditor transmite o creanţă a sa unei alte
persoane = convenţia încheiată între cedent (cel care transmite creanţa) şi cesionar (cel
care dobândeşte creanţa) prin care primul substituie în locul său pe al doilea, acesta
devenind noul creditor al debitorului (debitor cedat).
Condiţiile cesiunii de creanţă:
 toate condiţiile de validitate ale unui contract referitoare la consimţământ, obiect,
capacitate şi cauză;
 contractul de cesiune este un contract consensual, cu excepţia cazului când
reprezintă o donaţie şi trebuie să se încheie în formă autentică;
127
 pentru încheierea sa valabilă nu se cere consimţământul debitorului;
 în principiu, orice creanţă poate forma obiectul unei cesiuni, cu excepţia creanţelor
incesibile – EX: pensia de întreţinere;
 pentru opozabilitatea faţă de terţi, cesiunea trebuie să fie notificată debitorului sau
să fie acceptată de debitor printr-un act în formă autentică.
Efectele cesiunii de creanţă:
 efectele cesiunii de creanţă între părţi - ca efect al cesiunii de creanţă, între
părţi, creanţa trece în patrimoniul cesionarului, care, prin transfer, devine creditor în locul
cedentului. Dacă cesiunea s-a făcut printr-un contract cu titlu oneros, indiferent de preţul pe
care l-a plătit, cesionarul devine creditor pentru valoarea nominală a creanţei. Aceeaşi va fi
soluţia şi în cazul în care cesiunea de creanţă s-a produs printr-un contract cu titlu gratuit.
 efectele cesiunii de creanţă faţă de terţi - in materia cesiunii de creanţă sunt
terţi: debitorul cedat; cesionarii ulteriori şi succesivi ai aceleiaşi creanţe; creditorii cedentului.
Faţă de terţi, cesiunea de creanţă îşi produce efectele numai de la data notificării sau a
acceptării cesiunii de către debitor → până la momentul notificării sau acceptării, debitorul
cedat poate plăti în mod valabil cedentului. În situaţia în care există mai mulţi cesionari, acela
care îl notifică primul pe debitorul cedat, sau obţine din partea acestuia acceptarea cesiunii
printr-un înscris autentic, va deveni terţ faţă de ceilalţi cesionari. Prin cesiunea de creanţă,
creditorii cedentului pierd un element al gajului general pe care îl au asupra patrimoniului
acestuia, mai ales când cesiunea e cu titlu gratuit.

SUBROGATIA IN DREPTURILE CREDITORULUI PRIN PLATA CREANTEI

Subrogaţia = modul de transmitere a obligaţiilor care constă în înlocuirea creditorului dintr-un
raport juridic obligaţional cu o altă persoană care, plătind datoria debitorului, devine creditor
ale acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditorului plătit.
O plată poate să se facă şi prin subrogare (înlocuire) → toate drepturile creditorului vor trece
asupra celui care plăteşte (solvens), care era terţ faţă de raportul iniţial dintre creditor şi
debitor.
Felurile subrogaţiei - in funcţie de izvorul său:
 subrogaţia legală - operează prin efectul legii, fără a fi necesar acordul de voinţă
al părţilor – exista in cazurile:
 în folosul celui care, fiind el însuşi creditor al aceluiaşi debitor, plăteşte altui creditor ce
are preferinţă – EX: un creditor chirografar plăteşte unui creditor ipotecar şi se subrogă în
drepturile acestuia;
 în folosul celui care, dobândind un imobil ipotecat, plăteşte creditorul ipotecar, cu
intenţia de a evita urmărirea silită a bunului;
 în folosul celui care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata datoriei, are interes să
o plătească. Sunt obligaţi împreună cu altul: codebitorii solidari, codebitorii obligaţiilor
indivizibile şi fidejusorii între ei.
 în folosul moştenitorului care a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar şi
plăteşte din patrimoniul său un creditor al moştenirii.
La asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul e subrogat în toate drepturile
asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor răspunzători de producerea pagubei,
în limitele indemnizaţiei plătite.
 subrogaţia convenţională:
 subrogaţia consimţită de creditor - se realizează prin acordul de voinţă realizat, în
mod expres, între creditor şi terţul care plăteşte datoria debitorului - trăsături:
 pentru a opera nu se cere consimţământul debitorului ci doar al creditorului iniţial;
128
 trebuie să se producă concomitent cu plata;
 trebuie să fie expresă;
 chitanţa să aibă dată certă.
 subrogaţia consimţită de debitor - se realizează prin acordul de voinţă intervenit
între debitor şi un terţ, de la care debitorul de împrumută pentru a plăti creditorului, subrogând
terţul împrumutător în drepturile creditorului iniţial – trasaturi:
 e un act juridic solemn → atât contractul de împrumut cât şi chitanţa de plată a
datoriei trebuie să se încheie în formă autentică;
 în actul de împrumut trebuie să se menţioneze expres suma care se împrumută
pentru plata datoriei;
 în chitanţa de plată a datoriei să se precizeze că aceasta s-a plătit cu suma
împrumutată;
 nu pp consimţământul creditorului;
 dacă creditorul refuză plata, debitorul are la îndemână oferta reală urmată de
consemnaţiune.
Efectele subrogaţiei - subrogatul dobândeşte toate drepturile creditorului plătit, precum şi
garanţiile creanţei şi poate să exercite toate drepturile şi acţiunile împotriva debitorului.
Împotriva debitorului terţul poate să intenteze şi acţiuni proprii în temeiul contractului de
mandat, gestiunii de afaceri sau îmbogăţirii fără justă cauză. Subrogaţia operează numai în
măsura plăţii efectuate, iar în caz de plată parţială va opera proporţional cu suma plătită.

OBLIGATIILE SOLIDARE
Obligaţia solidara (solidaritatea) = obligaţia cu subiecte multiple în cadrul căreia fiecare
creditor solidar poate cere debitorului întreaga datorie sau fiecare dintre debitorii solidari
poate fi obligat la executarea integrală a prestaţiei datorate de toţi creditorului. Obligaţiile
solidare fac parte din categorii obligaţiilor indivizibile. Solidaritatea poate fi de 2 feluri:
 solidaritate activă - când există 2 sau mai mulţi creditori;
 solidaritate pasivă, atunci când există 2 sau mai mulţi debitori.
Solidaritatea activă - obligaţia e solidară între mai mulţi creditori, când titlul creanţei dă
anume drept fiecăruia din ei a cere plata în tot a creanţei şi când plata făcută unuia din
creditori liberează pe debitor → în cazul solidarităţii active, existând mai mulţi creditori, fiecare
dintre ei este îndreptăţit să ceară debitorului comun plata întregii datorii, iar prin plata
efectuată numai unuia dintre creditori, debitorul comun este liberat de datorie faţă de toţi
creditorii săi solidari → solidaritatea activă îşi are izvorul în convenţia părţilor sau în
testament. În raporturile dintre creditorii solidari şi debitorul comun, obligaţia solidară produce
următoarele efecte:
 fiecare creditor adre dreptul să pretindă şi să primească plata integrală a creanţei, iar plata
făcută unuia din creditori liberează pe debitor
 cât timp debitorul nu a fost chemat în judecată de un creditor solidar, debitorul poate plăti
oricăruia din creditorii solidari;
 dacă debitorul a fost chemat în judecată de un creditor solidar, debitorul nu poate face plata
decât acestuia;
 remiterea de datorie făcută de unul din creditorii solidari liberează pe debitor numai pentru
partea acestui creditor.
În raporturile dintre creditorii solidari, efectele obligaţiei solidare sunt guvernate de
principiul - creditorul solidar reprezintă pe ceilalţi cocreditori, în toate actele care pot avea de
efect conservarea creanţei → fiecare creditor solidar nu este titularul creanţei în integralitatea

129
ei, ci numai pentru partea care-i aparţine, iar încasarea creanţei în totalitate este posibilă în
virtutea reprezentării celorlalţi creditori → următoarele efecte:
 oricare dintre creditorii solidari ai aceleiaşi creanţe poate să ceară plata integrală a
datoriei şi să dea chitanţă liberatorie debitorului
 dacă debitorul a fost pus în întârziere de către oricare dintre creditori, efectele
punerii în întârziere profită tuturor creditorilor solidari;
 întreruperea prescripţiei făcută de unul dintre creditori profită tuturor
 daunele moratorii cerute de un creditor profită şi celorlalţi creditori;
 un singur creditor nu poate face acte de dispoziţie – novaţie, remitere de datorie,
dare în plată – cu privire la întreaga creanţă fără consimţământul celorlalţi creditori;
 hotărârea judecătorească obţinută de un creditor profită şi celorlalţi creditori, în
măsura în care este favorabilă creditorului urmăritor.
Solidaritatea pasivă - obligaţia e solidară din partea debitorilor când toţi s-au obligat la
acelaşi lucru, astfel că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate şi că plata făcută de unul
dintre debitori liberează şi pe ceilalţi către creditor → obligaţia solidară pasivă = obligaţia cu
mai mulţi debitori care dă dreptul creditorului să ceară oricărui codebitor executarea integrală
a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei - izvorul său este voinţa părţilor şi legea.
Reprezentând o excepţie de la regula divizibilităţii creanţei, obligaţia solidară, în materie
civilă, nu se prezumă, ci trebuie să fie stipulată expres. Cazuri de solidaritate pasivă:
 cei care au cauzat, în comun, prin fapta lor ilicită, un prejudiciu, răspund solidar faţă
de victimă;
 mandanţii, care au acelaşi mandatar, sunt ţinuţi să răspundă solidar pentru toate
efectele mandatului;
 executorii testamentari ai aceleiaşi succesiuni sunt solidar responsabili pentru
bunurile mobile încredinţate;
 antreprenorul şi arhitectul răspund solidar pentru dărâmarea construcţiei din cauza
unui viciu al acesteia sau al terenului pe care construcţia este situată
Efectele produse de solidaritatea pasivă:
- raporturile dintre creditor şi debitorii solidari;
- raporturile dintre codebitori.
În raporturile dintre creditor şi debitorii solidari, efectul principal al solidarităţii pasive este
obligaţia fiecărui codebitor de a plăti datoria în întregime, ceea ce implică dreptul creditorului
a de a urmări fiecare debitor pentru prestaţia care formează obiectul obligaţiei. Plata făcută
de debitorul solidar liberează pe toţi debitorii faţă de creditorul comun. În cadrul acestor
raporturi, solidaritatea pasivă produce şi următoarele efecte secundare:
 punerea în întârziere a unui codebitor produce efecte faţă de toţi codebitorii solidari
 pierirea lucrului care formează obiectul prestaţiei, din culpa unuia dintre debitori angajează
răspunderea tuturor codebitorilor
 întreruperea prescripţiei extinctive faţă de unul dintre codebitori are efect faţă de toţi
codebitorii solidari;
 curgerea de dobânzi făcută de creditor împotriva unuia dintre debitori are ca efect curgerea
dobânzilor faţă de toţi codebitorii solidari
Codebitorul solidar împotriva căruia creditorul a intentat acţiune poate să opună acestuia
excepţii comune, care profită tuturor debitorilor solidari, precum şi excepţii personale, care îi
profită numai lui:
Excepţii comune:
 cauzele de nulitate relativă şi nulitate absolută;

130
 modalităţile comune tuturor acordurilor de voinţă ( de exemplu, toţi debitorii s-au
obligat sub condiţie suspensivă şi invocă neîndeplinirea acesteia);
 cauzele de stingere a obligaţiei.
Excepţii personale, care pot fi invocate numai de un codebitor solidar şi îi profită numai
celui care le-a invocat:
 modalităţile (termen sau condiţie) consimţite numai în raport cu un debitor solidar;
 existenţa unei cauze de nulitate relativă numai în raport cu un debitor solidar.
În raporturile dintre codebitorii solidari, solidaritatea pasivă produce următoarele efecte:
 efectul principal - ori de câte ori numai unul dintre debitori plăteşte întreaga datorie, prestaţia
executată de împarte de plin drept şi trebuie suportată de fiecare debitor
 debitorul care a plătit se va întoarce împotriva celorlalţi solicitând restituirea părţii lor de
datorie;
 de regulă, plata se împarte în mod egal între debitori.
Solidaritatea pasivă încetează prin următoarele moduri:
 decesul unuia dintre codebitorii solidari, caz în care datoria se divide între moştenitori
proporţional cu partea de moştenire primită;
 renunţarea la solidaritate.
Obligaţiile indivizibile
Obligaţia e indivizibilă dacă, datorită naturii obiectului sau convenţiei părţilor, nu poate fi
împărţită între subiectele ei active sau pasive. Obligaţia e nedivizibilă când obiectul ei, fără
a fi denaturat, nu se poate face părţi, nici materiale, nici intelectuale; obligaţia e nedivizibilă
când obiectul este divizibil, dar părţile contractante l-au privit sub un raport de nedivizibilitate.
Indivizibilitatea activă se produce ca urmare a morţii creditorului unei creanţe cu un obiect
indivizibil şi are ca principal efect faptul că fiecare dintre creditori poate cere debitorului
executarea integrală a prestaţiei. Plata făcută oricăruia dintre creditori este liberatorie pentru
debitor.
Indivizibilitatea pasivă are ca efect principal faptul că fiecare dintre codebitori poate fi
obligat să execute în întregime prestaţia datorată. Dacă debitorul solidar, sau moştenitorul
acestuia, a plătit în întregime prestaţia datorată, va avea la îndemână o acţiune în regres
împotriva debitorilor solidari pentru partea fiecăruia dintre ei.

GARANTAREA OBLIGAŢIILOR
NOŢIUNEA GARANTĂRII OBLIGAŢIILOR. ARVUNA
Garantarea obligaţiilor constituie o măsură de asigurare a executării lor împotriva riscului
insolvabilităţii debitorului.
Gajul general comun al creditorilor chirografari, prevăzut de art. 1718 C.civ., este cea mai
generală garanţie pentru executarea obligaţiilor.
Gajul general comun reflectă poziţia egală a creditorilor care au următoarele prerogative:
pot acţiona, pentru a înlătura neglijenţa creditorului lor, pe calea acţiunii oblice; pot acţiona
pentru revocarea actelor frauduloase făcute de debitor în dauna drepturilor lor pe calea
acţiunii pauliene; pot lua măsuri de conservare asupra patrimoniului debitorului lor şi a
bunurilor aflate în acest patrimoniu; pot să procedeze la executarea silită în locul debitorului
lor neglijent.
Acestea sunt şi limitele maxime ale dreptului de gaj general.
Garanţiile sunt mijloacele juridice care, dincolo de limitele dreptului de gaj general şi în
plus faţă de acest drept, conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare
constând, de regulă, fie într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca, în caz
de neexecutare din partea debitorului, să urmărească o altă persoană care s-a angajat să
131
execute ea obligaţia ce revenea debitorului. Nu includem în noţiunea de garanţie clauza
penală, şi nici arvuna, deşi şi una şi cealaltă contribuie la executarea obligaţiei.
Arvuna este o sumă de bani pe care o parte contractantă o plăteşte în momentul încheierii
contractului. Dacă contractul se execută, arvuna se impută asupra preţului sau, dacă a fost
plătită de cealaltă parte contractantă, i se restituie. Dacă contractul nu se execută, iar
neexecutarea se datorează celui ce a plătit arvuna, suma respectivă nu-i va mai fi restituită,
iar când cealaltă parte este culpabilă de neexecutarea contractului, ea va restitui dublul sumei
pe care a primit-o drept arvună.
Convenţia de arvună se poate prezenta ca un pact comisoriu, în sensul că, în caz de
neexecutare, contractul este desfiinţat, dar în loc ca părţile să fie repuse în situaţia anterioară,
partea culpabilă de neexecutarea lui va pierde suma pe care o reprezintă arvuna.
Arvuna constă într-o prestaţie efectivă, în timp ce, în cadrul clauzei penale, suma constituind
penalitatea este numai promisă.
Există şi alte modalităţi juridice care îndeplinesc funcţia de garanţie, decât garanţiile propriu-
zise (ex. solidaritatea şi indivizibilitatea).
Sediul materiei garantării obligaţiilor îl reprezintă, în principal, Codul Civil, titlul Despre
fidejusiune (cauţiune), (art. 1646-1651), titlul XV – Despre amanet (art. 1685-1696) şi mai
ales titlul XVIII – Despre privilegii şi ipoteci (art. 1718-1823).
CLASIFICAREA GARANŢIILOR
Garanţiile se clasifică în garanţii personale şi garanţii reale:
A. garanţiile personale sunt cele când o altă persoană decât debitorul se angajează faţă de
creditor şi execută obligaţia, în cazul în care debitorul principal nu o va face (fidejusiunea).
B. garanţiile reale, care constau în afectarea unui bun pentru garantarea obligaţiei, adică în
instituirea unui drept real accesoriu de garanţie, cu privire la acest bun. De aici se naşte
dreptul de preferinţă şi de urmărire pentru creditor. Garanţiile sunt gajul, ipoteca şi
privilegiile reale.
Există şi o formă de garanţie reală imperfectă, şi anume dreptul de retenţie.

FIDEJUSIUNEA (CAUŢIUNEA)
Fidejusiunea (cauţiunea, chezasia) = contract accesoriu, consensual şi unilataral, cu titlu
gratuit, prin care o persoană - fidejusor, se obligă faţă de un creditor să execute obligaţia
debitorului, când acesta nu şi-ar executa-o, la scadenţă.
Fidejusorul se poate angaja d.p.d.v. juridic să garanteze obligaţia debitorului dintr-un contract
principal, chiar dacă nu are consimţământul acestuia şi chiar fără ca acesta din urmă să ştie;
se poate garanta nu numai debitorul principal, ci şi fidejusorul însuşi al acestuia.
Trasaturile fidejusiunii:
 are natură contractuală - fidejusiunea e un contract unilateral (prin acest contract iau
naştere obligaţii numai în sarcina fidejusorului) şi accesoriu (contractul de fidejusiune are
caracter accesoriu faţă de un alt contract principal, aplicându-i-se, în consecinţă regula de
drept conform căreia “accesoriul urmează soarta principalului”);
 fidejusiunea e acordul de voinţă intervenit între creditorul unei persoane şi o terţă persoană
de contractul principal - fidejusor;
 fidejusorul garantează fie pe debitorul principal, fie chiar un fidejusor al acestuia;
 contractul de fidejusiune se încheie cu sau fără acordul ori cunoştinţa debitorului garantat
sau a garantului personal al acestuia.
Clasificare - in funcţie de izvorul ei:
- fidejusiune legală
- fidejusiune judecătorească

132
- fidejusiune convenţională
Fidejusiunea, legală şi judecătorească, nu contravin naturii juridice contractuale a fidejusiunii,
deoarece legea sau instanţa judecătorească sunt cele care impun aducerea, în anumite
situaţii date, a unui fidejusor, fără însă să-l indice sau să-l oblige într-un fel pe acesta. În cele
din urmă, nici legea, nici vreo încheiere judecătorească, nu pot substitui acceptul fidejusorului
cu privire la perfectarea contractului de fidejusiune. Fidejusiunea se aseamănă,
neidentificându-se însă, cu solidaritatea: in timp ce, la solidaritate, creditorul poate considera
pe oricare dintre debitorii solidari drept debitor principal, oricare dintre ei putând fi ţinut să
execute întreaga datorie, cu drept de regres împotriva celorlalţi, în cazul fidejusiunii,
fidejusorul este numai un debitor accesoriu, obligat numai în subsidiar. Conţinutul şi
întinderea obligaţiei fidejusorului nu pot fi mai mari decât ale debitorului, pentru că ar
contraveni caracterului accesoriu al convenţiei de fidejusiune, dar există posibilitatea pentru
fidejusor să garanteze numai pentru o parte a obligaţiei principale. Obligaţia principală, care
este garantată, trebuie să existe, să fie determinată sau determinabilă şi să fie valabil
contractată, pentru ca însăşi fidejusiunea să existe şi să fie valabilă. Garantarea unei obligaţii
viitoare impune fidejusiunii o modalitate - condiţia suspensivă ca obligaţia principală să se
nască. Garantarea unei obligaţii nule absolut (EX: o obligaţie contractată sub o condiţie
potestativă din partea celui care se obligă) e ea însăşi nulă absolut. Obligaţia fidejusorului
subzistă până la pronunţarea hotărârii de anulare ori se consolidează prin confirmarea
obligaţiei principale de partea în drept care fusese lezată în contractul iniţial. Dacă obligaţia
principală se anulează pentru lipsa de capacitate a debitorului principal, obligaţia fidejusorului
rămâne valabilă, cu excepţia cazului în care fidejusorul va înlătura prezumţia legală relativă,
dovedind că el nu a cunoscut starea de incapacitate a debitorului principal. Prin fidejusiune
poate fi garantată chiar şi o obligaţie naturală, cu condiţia ca cel ce garantează să cunoască
natura obligaţiei. Obligaţia naturală e lipsită de sancţiune, neputând fi supusă executării silite
→ fidejusorul nu s-ar putea regresa împotriva debitorului principal. EX: fidejusiunea e legală
în cazul privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu
gestionarea bunurilor; gestionarul debitor e obligat să aducă un garant, care să se oblige faţă
de unitatea bugetară că va acoperi eventualele prejudicii pe care le-ar cauza gestionarul în
cursul gestiunii. EX: fidejusiune judecătorească - procedura încuviinţării unei execuţii
vremelnice; când hotărârea se va referi la bunuri, instanţa poate cere reclamantului să aducă
un fidejusor care să garanteze acoperirea pagubelor care s-ar produce - instanţa poate
încuviinţa execuţia vremelnică a hotărârilor privitoare la bunuri ori de câte ori va găsi de
cuviinţă că măsura este de trebuinţă faţă cu temeinicia vădită a dreptului, cu starea de
insolvabilitate a debitorului sau că există primejdie vădita în întârziere; în acest caz, instanţa
va putea obliga la darea unei cauţiuni. Fie legală, fie judecătorească, fidejusiunea are un
caracter convenţional, deoarece nimeni nu poate deveni garant-fidejusor în afara voinţei
sale. Caracterul contractual al fidejusiunii va fi păstrat în ambele situaţii.
Caracterele juridice ale fidejusiunii:
 caracterul accesoriu al fidejusiunii faţă de obligaţia principală în vederea garantării
căreia se încheie – consecinţe:
- fidejusiunea va urma întotdeauna soarta obligaţiei principale, ea nu poate exista în absenţa
unei asemenea obligaţii. Totodată, mai este necesar ca obligaţia principală să fie validă.
Excepţie - fidejusiunea va putea exista şi când obligaţia principală e anulabilă în virtutea unei
excepţii personale a debitorului – EX: pentru cauză de minoritate.
- fidejusiunea nu poate fi mai mare decât datoria debitorului şi nici nu poate fi făcută în
condiţii mai oneroase, putând însă să poarte asupra numai a unei părţi din obligaţia
principală ori în condiţii mai puţin oneroase decât aceasta.

133
- fidejusiunea nedeterminată a unei obligaţii principale se întinde la toate accesoriile unei
datorii, precum şi la cheltuielile ocazionate cu urmărirea silită.
Contractul de fidejusiune e un contract accesoriu care durează atât timp cât durează şi
contractul principal. Conexiunea dintre cele 2 contracte explică atât efectele fidejusiunii în
raport cu obligaţia principală, în lipsa căreia obligaţia fidejusorului nu poate exista, cât şi
întinderea obligaţiei fidejusorului, ce nu poate întrece datoria debitorului.
 caracterul gratuit al contractului de fidejusiune - fidejusorul nu urmăreşte nici un
avantaj patrimonial prin perfectarea contractului de fidejusiune. Nimic nu împiedică însă ca
părţile să convină o anumită contraprestaţie în favoarea fidejusorului, fapt ce ar da
contractului un caracter oneros, gratuitatea fiind de natura, şi nu de esenţa fidejusiunii. Deşi
gratuită, fidejusiunea nu e o liberalitate, întrucât legea a statuat în favoarea fidejusorului
dreptul de a se regresa împotriva debitorului pe care-l garantează; confuziunea urmată între
datornicul principal şi fidejusorul său, prin erezirea (moştenirea) unuia de către altul, nu stinge
acţiunea creditorului contra acelui ce a garantat pentru fidejusor.
 caracterul consensual al fidejusiunii - contractul de fidejusiune se încheie prin simplul
acord de voinţă al părţilor. Nu este necesară îndeplinirea unor formalităţi pentru a lua naştere
în mod valabil. Ca şi în cazul oricărui act juridic civil, forma scrisă se cere numai pentru a se
putea face dovada contractului în caz de litigiu, dovada actelor juridice al căror obiect are o
valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât
sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată. Fidejusiunea trebuie să fie expresă,
să rezulte cu claritate din contract; nu poate depăşi limitele în care s-a contractat. Daca mai
multe persoane au garantat pentru unul şi acelaşi debitor, faţă de acelaşi creditor, fiecare din
ele poate fi ţinută pentru întreaga datori, cu drept de regres ulterior faţă de ceilalţi fidejusori şi
faţă de debitorul însuşi. Fidejusiunea nu trebuie confundată însă cu delegaţia, care este o
convenţie şi în acelaşi timp un mod de transformare a obligaţiilor, prin care debitorul dintr-un
raport juridic preexistent aduce creditorului său angajamentul unui al doilea debitor, prin care
acesta din urmă se obligă fie alături de primul debitor, fie în locul său. Deosebirea constă în
aceea că cel ce se obligă – delegatul – nu este un debitor accesoriu, ca la fidejusiune, ci este
un debitor principal.
 caracterul unilateral al fidejusiunii - fidejusiunea dă naştere la obligaţii doar în sarcina
fidejusorului faţă de creditor. Creditorul nu-şi asumă nici o obligaţie, cu excepţia cazului când
părţile convin în mod expres aceasta (transformând contractul dintr-unul unilateral şi gratuit
într-unul bilateral sau sinalagmatic şi oneros).
Condiţiile de validitate ale fidejusiunii:
Contractul de fidejusiune trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate de fond
(capacitate de a contracta, consimţământ valabil exprimat de către părţi, obiect determinat,
cauză licită) şi de formă ale oricărui contract. Unele condiţii speciale se cer însă fidejusorului:
 fidejusorul să fie solvabil - debitorul obligat a da siguranţă trebuie să prezinte o persoană
capabilă de a contracta, care să posede avere îndestulă spre a garanta o obligaţie. Dacă
fidejusorul, căpătat de creditor de bună-voie sau judecătoreşte, a devenit apoi nesolvabil,
trebuie să se dea un alt debitor solvabil. Excepţie - nu se aplică în singurul caz în care
fidejusorul s-a dat numai în puterea unei convenţii, prin care creditorul a cerut de fidejusor o
anume persoană. Solvabilitatea unui garant se apreciază numai după imobilele ce pot fi
ipotecate, afară de cazul când datoria e mică sau afacerea e comercială - obligaţie
decurgând dintr-un act sau fapt comercial..
 fidejusorul trebuie să aibă domiciliul în raza teritorială a tribunalului judeţean în care
urmează să se execute obligaţia.

134
D.p.d.v. al condiţiilor de formă, contractul de fidejusiune trebuie să fie încheiat în formă scrisă,
aceasta fiind cerută de lege doar ad probationem. Actul scris este necesar numai în ceea ce
îl priveşte pe fidejusor, nu şi pe creditor.
Efectele fidejusiunii - distingem între categoriile de raporturi juridice implicate de cauţiune:
 raporturile dintre creditor şi fidejusor - iau naştere în urma perfectării contractului de
fidejusiune între cele 2 părţi; în baza acestuia, în cazul în care debitorul nu-şi execută
obligaţia, creditorul se poate îndrepta împotriva fidejusorului, îl poate urmări direct, fără a mai
fi nevoie de urmărirea în prealabil a debitorului principal - creditorul nu este îndatorat să
discute averea debitorului principal, dacă garantul nu o cere de la cele dintâi lucrări îndreptate
contra sa. În raporturile sale cu creditorul, fidejusorul apare ca un obligat personal. Dacă
urmărirea împotriva debitorului principal s-a scontat cu îndestularea creditorului → fidejusorul
nu mai e obligat; în caz contrar, urmărirea împotriva acestuia va fi reluată → beneficiul de
discuţie suspendă, amână urmărirea fidejusorului de către creditor, până la soluţionarea
excepţiei de către instanţă; reduce obligaţia fidejusorului proporţional cu valoarea creanţei
satisfăcută de însuşi debitorul principal ori poate chiar stinge obligaţia acestuia. Faptul că
obligaţia fidejusorului e una accesorie şi subsidiară, îi conferă acestuia posibilitatea de a
invoca beneficiul de discuţiune, beneficiul de diviziune, precum şi excepţiile personale ce
decurg din contractul de fidejusiune.
Beneficiul de discuţiune = facultatea fidejusorului de a pretinde creditorului să pornească
mai întâi executarea împotriva debitorului şi apoi împotriva sa, dacă nu va fi îndestulat.
Fidejusorul nu e ţinut a plăti creditorului, decât când nu se poate îndestula de la debitorul
principal asupra averii căruia trebuie mai întâi să se facă discuţie-urmărire - afară numai când
însuşi a renunţat la acest beneficiu, sau s-a obligat solidar cu datornicul. Constituind un
beneficiu instituit de lege în favoarea fidejusorului, acesta poate renunţa la el. Excepţia
beneficiului de discuţiune va putea fi invocată numai cu respectarea următoarelor condiţii:
 invocarea beneficiului să se facă până să se fi intrat în judecarea în fond a litigiului. În caz
contrar, există prezumţia că fidejusorul a renunţat la acest beneficiu, singură instanţa putând
să înlăture această prezumţie pentru motive ce ar justifica întârzierea – EX: în fond se
contestă validitatea obligaţiei, iar în urma primelor apărări în fond debitorul principal a
dobândit bunuri ce pot fi supuse urmăririi silite;
 să indice creditorului care bunuri ale debitorului pot fi urmărite şi să avanseze cheltuielile
reclamate de urmărirea acestor bunuri
 bunurile să se afle în raza teritorială a tribunalului judeţean unde urmează a se face plata
(nu se iau în considerare bunurile deja ipotecate pentru siguranţa –garantarea- datoriei sau
care nu se mai găsesc în posesia debitorului).
Beneficiul de discuţie poate fi invocat numai de fidejusorul urmărit. Invocarea acestui
beneficiu pe cale de excepţie se poate face înainte de intrarea în dezbaterea fondului,
garantul neputând opune beneficiul de discuţie pentru prima dată la instanţa de apel sau în
recurs. Excepţia nu poate fi invocată de instanţă din oficiu → neinvocând beneficiul de
discuţie, acţiunea creditorului nu a putut fi respinsă pe motiv că acesta ar fi trebuit să-l
urmărească mai întâi pe debitor.
În următoarele situaţii, nu se va putea invoca beneficiul de discuţie:
 fidejusorul a renunţat la beneficiu.
 fidejusorul s-a obligat solidar cu debitorul principal - se aplică regulile solidarităţii.
 în cazul fidejusiunii judecătoreşti - garantul judecătoresc nu poate cere discuţia – urmărirea -
averii debitorului principal; cel ce s-a făcut garant numai pentru fidejusorul judecătoresc nu
poate să ceară discuţia averii debitorului principal şi a fidejusorului.

135
Beneficiul de diviziune - in cazul existenţei mai multor fidejusori, care garantează pe acelaşi
creditor şi aceeaşi datorie, fidejusorul are facultatea de a invoca beneficiul de diviziune.
Fiecare fidejusor răspunde pentru întreaga datorie. Fidejusorul urmărit poate invoca
beneficiul de diviziune - urmărirea să se împartă, dividă, şi pe ceilalţi cofidejusori.
Insolvabilitatea unui fidejusor nu va fi suportată de creditori, ci de către ceilalţi cofidejusori.
Diviziunea urmăririi nu are loc de drept, ci numai când e cerută.
Beneficiul de diviziune nu se poate invoca în raporturile dintre cofidejusori, ci numai în
raporturile dintre creditor si fidejusori. Nici o dispoziţie legală nu interzice ca în cazul
fidejusiunii legale sau judiciare fidejusorul să se poată invoca beneficiul de diviziune.
Beneficiul de diviziune nu poate fi invocat dacă fidejusorul a renunţat la el ori dacă prin
convenţie s-a prevăzut clauza solidarităţii pasive între fidejusori, ceea ce echivalează tot cu o
renunţare la diviziune. Efectul invocării beneficiului de diviziune - datoria se fracţionează în tot
atâtea părţi câţi fidejusori au garantat împreună pentru întreaga datorie. D.p.d.v. al dreptului
procesual civil, acest beneficiu nu mai e o excepţie dilatorie, ci este o excepţie de fond.
Excepţiile personale ce decurg din contractul de fidejusiune - fidejusorul va putea opune
creditorului atât excepţiile inerente obligaţiei principale, care se răsfrâng şi asupra obligaţiei
accesorii de garanţie a fidejusorului (EX: excepţia prescripţiei extinctive, nulitatea absolută a
obligaţiei principale, invocarea compensaţiei), dar şi excepţiile personale care decurg din
contractul de fidejusiune (EX: excepţii privind validitatea contractului, cele privind întinderea
obligaţiei, cele referitoare la condiţie, termene etc.).
Nu poate însă invoca excepţiile pur personale ale debitorului principal – EX: nulitatea relativă
a obligaţiei principale pentru vicii de consimţământ sau pentru lipsa capacităţii de exerciţiu -
garantul se poate servi în contra creditorului de toate excepţiile datornicului principal inerente
datoriei; însă nu-i poate opune acele ce sunt curat personale datornicului.
 raporturile dintre fidejusor si debitorul principal - fidejusorul poate recupera, de regulă,
de la debitorul principal suma pe care a plătit-o creditorului şi cheltuielile efectuate după ce a
notificat debitorului urmărirea începută de creditor. Când fidejusorul a achitat datoria, el are
un drept de regres împotriva debitorului principal, inclusiv când garantarea s-ar fi făcut fără
ştiinţa debitorului; regresul se întinde atât asupra capitalului, cât şi asupra dobânzilor şi a
spezelor-cheltuielilor; cu toate acestea, garantul nu are regres decât pentru spezele făcute de
dânsul după ce a notificat debitorului principal reclamaţia pornită asupra-i. Fidejusorul are
regres şi pentru dobânda sumei ce a plătit, chiar când datoria nu produce dobândă, şi încă şi
pentru daune-interese, dacă se cuvine. Cu toate acestea, dobânzile ce ar fi fost datorite
creditorului nu vor merge în favoarea garantului decât din ziua în care s-a notificat plata. Prin
efectul plăţii făcută creditorului, fidejusorul se subrogă în drepturile creditorului plătit.
Subrogaţia se face de drept în folosul aceluia care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii la plata
datoriei, are interes de a o desface. Cauţionatorul ce a plătit datoria intră în dreptul ce avea
creditorul contra datornicului. Prin efectul subrogării, fidejusorul beneficiază şi de gajul,
ipoteca, privilegiul etc., de care se bucură creditorul. În locul acţiunii subrogatorii, fidejusorul
ar putea opta însă şi pentru o acţiune personală care îşi are izvorul în gestiunea de afaceri, în
situaţia când fidejusorul acţionează din proprie iniţiativă, fără ştirea debitorului garantat, sau
din mandat, când fidejusorul s-a angajat în urma solicitării debitorului principal. Faţă de
avantajul conferit de acţiunea subrogatorie, în virtutea căruia fidejusorul beneficiază în cadrul
ei de toate garanţiile pe care le avea şi creditorul plătit de el, acţiunea personală prezintă
avantajul că termenul de prescripţie curge din momentul în care fidejusorul a făcut plata către
creditor. În regresul exercitat împotriva debitorului principal, fidejusorul va putea cere acestuia
restituirea sumei efectiv plătite, dobânda la această sumă, cheltuielile efectuate de creditor cu
urmărirea, inclusiv daunele care s-ar fi putut produce cu ocazia urmăririi. Când sunt mai mulţi

136
debitori principali solidari pentru una şi aceeaşi datorie, fidejusorul ce a garantat pentru ei toţi
are regres în contra fiecărui din ei pentru repetiţiunea sumei totale ce a plătit → va funcţiona
solidaritatea între cofidejusori faţă de fidejusorul care a plătit datoria. Acesta din urmă va
putea cere doar partea fiecăruia. Acţiunea în regres e divizibilă împotriva cofidejusorilor.
Fidejusorul ce a plătit prima dată nu are regres contra debitorului principal ce a plătit de-a
doua oară, are însă acţiunea de repetiţiune contra creditorului. Când fidejusorul a plătit, fără
să fi fost urmărit şi fără să fi înştiinţat pe datornicul principal, nu va avea nici un regres contra
acestuia în cazul când în timpul plăţii, datornicul ar fi avut meziu (mijlocul) de a declara stinsă
datoria sa; îi rămâne însă dreptul de a cere înapoi de la creditor banii daţi – in primul caz se
face referire la 2 plăţi consecutive: o primă plată o efectuează fidejusorul, fără a-l
încunoştiinţa pe debitorul principal care, la rândul lui, efectuează a doua plată; in cel de-al
doilea caz, mijloace aflate la îndemâna debitorului pentru a paraliza executarea silită ar putea
fi invocarea compensaţiei, a prescripţiei extinctive etc. În ambele cazuri, fidejusorul are
dreptul să pretindă creditorului ceea ce el a plătit, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză sau
fără just temei, pierzând însă dreptul de regres împotriva debitorului principal. Există
împrejurări în care fidejusorul, deşi nu a achitat datoria garantată, este în pericol de a nu fi
acoperit pentru plata la care va fi eventual obligat → ii se da acestuia dreptul să se poată
adresa anticipat debitorului principal. Fidejusorul, şi fără a fi plătit, poate să reclame
dezdăunare de la debitor: când e urmărit în judecată pentru a plăti; când debitorul se află falit
sau în stare de nesolvabilitate; când debitorul s-a îndatorat de a-l libera de garanţie într-un
termen determinat şi acesta a expirat; când datoria a devenit exigibilă prin sosirea scadenţei
stipulate; după trecerea de 10 ani, când obligaţia principală nu are un termen determinat de
scadenţă, întrucât însă obligaţia principală nu ar fi fost de aşa fel încât să nu poată a se
stinge înaintea unui termen determinat, cum de exemplu tutela, ori întrucât nu s-a stipulat
contrariul.
 raporturile dintre fidejusori – daca mai mulţi fidejusori garantează pentru unul şi acelaşi
debitor şi numai unul dintre ei a plătit în întregime, el are o acţiune în regres divizibilă în
contra celorlalţi fidejusor. In restul cazurilor fidejusorul care a plătit datoria are drept de regres
numai împotriva debitorului principal.
Stingerea fidejusiunii:
 stingerea fidejusiunii pe cale indirectă - odată cu stingerea obligaţiei principale se va
stinge şi fidejusiunea, datorită caracterului său accesoriu. Stingerea pe această cale indirectă
este unul din modurile de stingere a obligaţiei accesorii. Dacă debitorul principal a făcut o
plată parţială, fidejusiunea rămâne să garanteze restul creanţei neachitate. Pe lângă plată,
obligaţia principală se mai poate stinge prin novaţiune, remitere de datorie, compensaţie,
confuziune, dare în plată. Dacă obligaţia principală se stinge prin darea în plată, caz în care
creditorul primeşte o altă prestaţie decât cea care îi era datorată, fidejusiunea se stinge. Daca
plata a fost făcută de către un terţ, iar nu de către debitor, fidejusiunea nu se stinge întrucât
terţul se poate subroga în drepturile creditorului plătit, cu excepţia cazului în care prin plată a
urmărit efectuarea unei liberalităţi, faţă de debitorul principal ori chiar faţă de fidejusor. Un
termen de graţie acordat de creditor debitorului său principal nu liberează pe fidejusor de
garanţia sa, putând fi urmărit în consecinţă pentru plată.
 stingerea fidejusiunii pe cale directă - obligaţia ce naşte din fidejusiune se stinge prin
acele cauze prin care se sting şi celelalte obligaţii → fidejusiunea se poate stinge şi
independent de obligaţia principală, pe cale directă, prin unul din modurile generale de
stingere a obligaţiilor → fidejusiunea se poate stinge prin:
 remitere de datorie - creditorul îl liberează de bunăvoie pe fidejusor de obligaţia sa;

137
 confuziune între patrimoniul fidejusorului şi cel al creditorului - confuziunea urmată între
datornicul principal şi fidejusorul său, prin erezirea (moştenirea) unuia de către altul, nu stinge
acţiunea creditorului contra acelui ce a garantat pentru fidejusor;
 compensaţia opusă de fidejusor creditorului
 datorită culpei creditorului, fidejusorul nu mai poate dobândi, ca efect al plăţii principale,
privilegiile şi ipotecile de care beneficia creditorul - cel ce e dator să dea garanţie e liber să
dea un amanet sau altă asigurare, care să se găsească suficientă pentru asigurarea creanţei
– EX: din neglijenţa creditorului nu au fost conservate garanţiile care asigurau creanţa
principală, ceea ce presupune că garanţiile reale specifice ce se pierd au fost constituite ca
accesorii ale creanţei principale în momentul când fidejusorul s-a angajat.
Garanţia suplimentară este constituită de un terţ pentru pagubele ce le-ar produce
gestionarul (Legea nr. 22/1969, modificată prin Legea nr. 54 din 15 iulie 1994).
Condiţiile puse de Legea nr. 54/1994 pentru naşterea şi valabilitatea garanţiei sunt:
- contractul de garanţie trebuie întocmit în formă scrisă;
- o persoană nu poate garanta mai mulţi gestionari;
- garanţiile reciproce între gestionari sunt oprite;
- garanţia este accesorie faţă de contractul de muncă al gestionarului;
- garanţia se instituie “intuitu personae”;
- cererea pentru urmărirea garantului are caracterul unei acţiuni civile;
- în procesul penal intentat împotriva gestionarului, garantul va fi introdus ca parte
responsabilă civilmente.

DREPTUL DE RETENŢIE
= este un drept real de garanţie imperfect, în temeiul căruia cel care deţine un bun mobil sau
imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să reţină lucrul respectiv, să refuze
deci restituirea, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu
conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun.
Condiţia necesară pentru invocarea dreptului de retenţie este ca datoria deţinătorului lucrului
să se afle în conexiune cu lucrul, să fie deci un “debitum cum re junctum”.
Domeniul de aplicare al dreptului de retenţie.
Codul civil nu are un text generic despre dreptul de retenţie, ci cuprinde numai unele aplicaţii
ale sale
Aplicaţii practice ale dreptului de retentie:
- vânzătorul nu e obligat să predea lucrul, dacă cumpărătorul nu a plătit preţul şi nu are
dat de vânzător un termen de plată
- locatarul şi arendaşul nu pot fi lipsiţi de stăpânirea bunului, în cazul vânzării imobilului,
înainte de a fi despăgubiţi de către locator sau de cumpărător;
- depozitarul poate reţine lucrul depozitat până la plata integrală a sumelor care i se
datorează de către deponent în legătură cu depozitul;
- în cadrul unei acţiuni în revendicare, pârâtul posesor are dreptul să reţină lucrul
revendicat până la despăgubirea sa de către proprietarul care a câştigat procesul;
- dreptul de retenţie al unuia dintre foştii soţi asupra bunurilor comune partajate, până în
momentul în care celălalt soţ, căruia i-au fost atribuite bunurile de către instanţă, îi va plăti
sulta.
Condiţii: se cere ca bunul la care se referă dreptul de retenţie să fie proprietatea exclusivă a
celui ce este debitorul deţinătorului bunului.

138
Exemple: dreptul hotelierului sau cărăuşului de a reţine bunurile clientului până la plata
preţului, sau comoştenitorul obligat în raport, care a făcut cheltuieli cu bunul pe care îl
raportează, îl poate reţine până la restituirea lor.
Natura juridică. Efecte
- Este un drept real de garanţie imperfect, opozabil terţilor străini de raportul juridic,
creditorilor chirografari, precum şi celor privilegiaţi şi ipotecari ulteriori intrării lucrului în
detenţia retentorului, dar nu şi faţă de cei anteriori;
- nu conferă prerogativa urmăririi bunului în mâna altei persoane;
- este indivizibil;
- oferă o simplă detenţie precară, deci nu o posesie (prin urmare, retentorul nu are dreptul la
fructe şi detenţia să nu este temei pentru uzucapiune);
- procedural, dreptul de retenţie poate fi invocat pe cale de excepţie în litigiile privind
restituirea lucrului sau a contestaţiei la executarea unei hotărâri privind restituirea ori
evacuarea (în hotărârile de partaj) bunului.

IPOTECA
Ipoteca = drept real accesoriu care are ca obiect un bun imobil al debitorului sau al altei
persoane, fără deposedare, care conferă creditorului ipotecar dreptul de a urmări imobilul în
stăpânirea oricui s-ar afla şi de a fi plătit cu prioritate faţă de ceilalţi creditori din preţul acelui
bun.
Caracterele generale ale ipotecii:
 e un drept real asupra unui bun imobil care conferă titularului său 2 atribute: dreptul de
urmărire şi dreptul de preferinţă;
 e un drept accesoriu, deoarece însoţeşte şi garantează un drept principal;
 e o garanţie imobiliară, deoarece are ca obiect numai bunuri imobile aflate în circuitul
civil;
 e o garanţie specializată - poate fi constituită numai asupra unui imobil sau imobile
individual determinate şi pentru garantarea unei datorii cu o valoare determinată
 e indivizibilă - imobilul ipotecat este afectat în întregime pentru garantarea creanţei.
Felurile ipotecii - in funcţie de izvorul său:
 ipoteca legală = ipoteca care ia naştere în virtutea unei dispoziţii legale – EX:
 garanţiile suplimentare a căror obligativitate este stabilită de lege pot să constea nu numai
în fidejusiune ori în gaj, dar şi într-o ipotecă;
 ipoteca legatarilor cu titlu particular al unor sume de bani sau bunuri fungibile asupra
bunurilor imobile succesorale
 creditele acordate de CEC pentru cumpărarea de locuinţe din fondurile statului vor fi
garantate prin constituirea unei ipoteci asupra locuinţei dobândite; daca vânzarea se face cu
plata preţului în rate, unitatea vânzătoare îşi garantează încasarea preţului prin înscrierea
ipotecii asupra locuinţei;
 ipoteca legală cu caracter asigurător având ca obiect bunurile imobile sechestrate.
 ipoteca convenţională = ipoteca care ia naştere printr-un contract încheiat între
creditorul ipotecar şi proprietarul bunului imobil, care poate să fie debitorul sau un terţ. Pentru
valabilitatea ipotecii se cer întrunite condiţii de fond şi condiţii de formă: condiţiile de fond
privesc persoana care constituie ipoteca, care trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină
şi calitatea de proprietar actual al bunului; condiţiile de formă - ipoteca convenţională e
valabilă numai dacă e constituită prin act autentic. Sancţiunea nerespectării formei autentice,
care este cerută ad validitatem, este nulitatea absolută.

139
 Publicitatea ipotecii - constă în înscrierea ipotecii în registrul special sau, după caz, în
cartea funciară aflată la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat bunul imobil.
Publicitatea se efectuează în baza contractului autentic de constituire a ipotecii şi este
ordonată printr-o încheiere de către judecător. Înscrierea ipotecii convenţionale conservă
dreptul de ipotecă timp de 15 ani de la data înregistrării, după care se perimă. În cazul
ipotecilor legale, înscrierea lor se face la cererea creditorului, în virtutea titlului din care
rezultă ipoteca. Înscrierea ipotecii legale este imprescriptibilă - oricât timp ar trece de la data
efectuării ei ea nu se perimă. Data înscrierii conferă şi rangul ipotecii. Importanţa rangului
ipotecii - între 2 creditori de rang diferit, cel cu rang prioritar, adică cel care a înscris primul
ipoteca, va avea dreptul să se despăgubească integral din preţul imobilului ipotecat, iar
ceilalţi creditori se vor despăgubi din ceea ce rămâne. Dacă debitorul plăteşte datoria,
ipoteca rămâne fără obiect, iar înscrierea se radiază.
Efectele ipotecii:
 efectele faţă de debitor - debitorul sau cel căruia îi aparţine imobilul ipotecat,
păstrează, în principiu, toate atributele dreptului de proprietate: posesia, folosinţa, dispoziţia.
Debitorul poate înstrăina bunul ipotecat sau îl poate greva cu sarcini reale.
 efectele faţă de creditor - creditorul are recunoscut un drept real accesoriu, fără
deposedarea proprietarului bunului imobil, drept care îi conferă 2 atribute:
- dreptul de urmărire - constă în posibilitatea de a urmări bunul în stăpânirea oricui s-ar afla,
chiar dacă debitorul l-a înstrăinat;
- dreptul de preferinţă - constă în aptitudinea de a-şi realiza creanţa cu prioritate din preţul
obţinut din vânzarea imobilului ipotecat, iar daca sunt mai mulţi creditori ipotecari, dreptul de
preferinţă se exercită în ordinea dată de rangul ipotecii fiecăruia.
 efectele faţă de terţii dobânditori ai imobilului ipotecat - posibilităţile pe care le are
terţul dobânditor al imobilului ipotecat în cazul în care debitorul nu plăteşte datoria, iar
creditorul cere realizarea ipotecii:
 terţul dobânditor poate să opună excepţii: inexistenţa sau stingerea datoriei, nulitatea
obligaţiei garantate, nulitatea contractului de ipotecă, nulitatea inscripţiei ipotecare
 terţul dobânditor poate să plătească datoria debitorului şi se va subroga în drepturile
creditorului;
 terţul dobânditor poate să recurgă la purgă. Procedura acesteia - oferta făcută
creditorului de a plăti creanţa garantată prin ipotecă, până la concurenţa preţului de
cumpărare a imobilului sau până la concurenţa valorii imobilului, stabilită prin expertiză, dacă
a dobândit imobilul printr-un contract cu titlu gratuit;
 terţul dobânditor poate abandona imobilul ipotecat pentru a fi scos la vânzare, fără
participarea sa.
Stingerea ipotecii - ipoteca se poate stinge:
 pe cale principală, prin următoarele modalităţi: renunţarea creditorului la ipotecă;
oferta de purgă; rezoluţiunea sau nulitatea titlului prin care cel care a constituit ipoteca a
dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului ipotecat; prescripţia extinctivă;
 pe cale accesorie - când se stinge obligaţia pe care o garantează, prin: plată;
compensaţie; novaţie; confuziune; remitere de datorie; dare în plată.

CAPACITATEA SUCCESORALA
- moştenire= transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una ori mai multe
persoane în fiinţă (persoane fizice, persoane juridice ori statul)=> regulile care guvernează

140
moştenirea se pot aplica numai în cazul morţii unei persoane fizice, nu şi în cazul încetării
existenţei unei persoane juridice.
-felurile mostenirii - în funcţie de izvorul vocaţiei succesorale a celor care dobândesc
patrimoniul persoanei decedate, moştenirea poate fi legală sau testamentară.
* Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea patrimoniului succesoral are loc în
temeiul legii - la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege; intervine în cazul şi
în măsura în care defunctul nu a dispus prin testament de patrimoniul său pentru caz de
moarte sau manifestarea sa de voinţă nu poate produce efecte, în total sau în parte.
* Moştenirea este testamentară în cazul şi în măsura în care transmiterea masei succesorale
are loc în temeiul voinţei celui care lasă moştenirea, manifestată prin testament. Persoanele
desemnate de testator să culeagă moştenirea - în tot sau în parte - se numesc legatari
(moştenitori testamentari). Legatarul poate fi: universal, deci cu vocaţie la întregul patrimoniu
lăsat de defunct; cu titlu universal, cu vocaţie la o fracţiune din masa succesorală; cu titlu
particular, cu vocaţie numai la bunuri singulare, anume determinate.
- Coexistenţa moştenirii legale cu cea testamentară - nu se exclud reciproc, ci, dimpotrivă,
moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară.
CARACTERELE JURIDICE ALE TRANSMITERII MOŞTENIRII
- moştenirea este o transmisiune pentru cauză de moarte, cu caracter universal - în cadrul
transmisiunii moştenirii patrimonial este privit ca fiind unitar şi indivizibil.
1. transmiterea moştenirii este o transmisiune pentru cauză de moarte (mortis causa) întrucât
se produce numai în urma şi prin efectul morţii fizic constatate sau judecătoreşte declarate a
unei persoane fizice (viventis hereditas non datur
2. transmiterea moştenirii este o transmisiune universală întrucât are ca obiect patrimoniul
persoanei fizice decedate, ca universalitate juridică, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
care au valoare economică şi care au aparţinut defunctului. Drepturile şi obligaţiile
nepatrimoniale, în principiu, nu se transmit prin moştenire, precum si cele intuite persone.
3. transmiterea moştenirii este o transmisiune unitară - toate drepturile şi obligaţiile defunc-
tului, se transmit după aceleaşi norme juridice, indiferent de natura şi/sau provenienţa ori
originea bunurilor care îl compun.
4. transmiterea moştenirii este indivizibilă în sensul că acceptarea sau renunţarea la
moştenire are caracter indivizibil, neputând avea ca obiect numai o parte din moştenire.
CONDIŢIILE GENERALE ALE DREPTULUI LA MOŞTENIRE
Capacitatea şi vocaţia succesorală - Codul civil prevede două condiţii - una pozitivă şi una
negativă - pe care trebuie să le întrunească o persoană pentru a putea moşteni să aibă
capacitate succesorală şi să nu fie nedemnă de a moşteni. In literatura juridică se adaugă o a
treia condiţie - vocaţia (chemarea) la moştenire.
- dreptul la moştenire se analizează nu în sensul aptitudinii generale a persoanei fizice ori
juridice de a avea acest drept în conţinutul capacităţii sale de folosinţă (dreptul de moştenire
al persoanei fizice fiind un drept constituţional), ci în sensul dreptului asupra unei moşteniri
deschise - persoană să aibă un asemenea drept, ea trebuie să fie chemată la moştenire,
adică să aibă vocaţie succesorală, legală sau testamentară => vocaţia succesorală este o
condiţie a dreptului la moştenire, numai că această chemare îşi are temeiul fie în lege, fie în
testamentul lăsat de defunct.
CAPACITATEA SUCCESORALĂ
Reglementare - art. 654 C.civ. “pentru a putea succede trebuie neapărat ca persoana care
succede să existe la momentul deschiderii succesiunii” - orice persoană care există în
momentul deschiderii moştenirii are capacitate succesorală, adică capacitatea de a moşteni,
de a culege o succesiune.
- Dovada existenţei în momentul deschiderii moştenirii incumbă aceluia care pretinde
drepturi asupra moştenirii şi care poate să fie moştenitorul în cauză (prin reprezentanţii legali,
dacă este cazul), dar şi succesorii săi în drepturi, în cazul în care moştenitorul a fost în viaţă

141
la data deschiderii moştenirii (un timp cât de scurt), dar ulterior a decedat, drepturile lui
asupra moştenirii fiind reclamate de proprii săi succesori în drepturi (moştenire prin
retransmitere).
- prin reprezentare, specifică numai moştenirii legale, moştenitorul (unul sau mai mulţi) cu
vocaţie succesorală legală (reprezentant) pretinde drepturile succesorale ale ascendentului
său (reprezentat) decedat la data deschiderii moştenirii, urcând în locul, gradul şi drepturile
acestuia => reprezentantul trebuie să dovedească că el personal are capacitate succesorală
(adică “existenţa” la data deschiderii moştenirii), iar cel reprezentat era decedat la acea dată,
pentru că “nu se reprezintă decât persoanele moarte”.
- retransmitere a moştenirii, moştenitorul legal (în nume propriu sau prin reprezentare) ori
testamentar - supravieţuind un timp cât de scurt defunctului - dobândeşte el succesiunea
acestuia din urmă (chiar dacă nu a acceptat, dar nici nu a repudiat-o) şi - confundată cu a sa
proprie - o lasă propriilor săi moştenitori, legali sau testamentari (moştenire succesivă,
subsecventă) => persoanele care pretind drepturi asupra masei succesorale prin
retransmitere trebuie să dovedească „existenţa” moştenitorului în momentul deschiderii
primei moşteniri şi, bineînţeles, propriile drepturi succesorale asupra moştenirii lăsată de
acesta (inclusiv “existenţa” la data deschiderii acestei din urmă moşteniri). Retransmiterea
poate fi şi succesivă.
Persoanele care au capacitate succesorală
1. Persoanele fizice în viaţă la data deschiderii succesiunii au capacitate succesorală fără
deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie,
de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială (art.4 din Constituţie)
- dovada se face cu actele de stare civilă, iar în caz de deces al moştenitorului care a fost în
viaţă la data deschiderii moştenirii cu certificatul (actul) de deces sau hotărârea
judecătorească definitivă declarativă de moarte
2. Persoanele dispărute au capacitate succesorală - art.19 din Decretul nr.31/1954 “cel
dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă
definitivă”.
- persoana dispărută are capacitate succesorală, fiind prezumat de lege a fi în viaţă,
indiferent că a intervenit sau nu o hotărâre judecătorească declarativă a dispariţiei şi
indiferent de timpul care ar fi trecut de la dispariţia persoanei.
- capacitatea succesorală a dispărutului este numai „provizorie”, definitivându-se prin
reapariţia lui sau prin constatarea fizică a morţii lui, intervenită după deschiderea moştenirii,
ori declararea prin hotărâre judecătorească definitivă a morţii lui, stabilindu-se ca dată a morţii
o dată ulterioară deschiderii moştenirii la care are vocaţie succesorală.
- capacitatea succesorală (provizorie) a dispărutului se desfiinţează cu efect retroactiv dacă
se constată fizic sau prin hotărâre judecătorească definitivă declarativă de moarte că nu mai
exista la data morţii celui care lasă moştenirea.
3. Persoanele concepute dar nenăscute la data deschiderii succesiunii – desi existenţa
persoanei fizice începe din ziua naşterii, Codul civil recunoaşte existenţa copilului din ziua
concepţiei cu singura condiţie de a se naşte viu.
- legea, în interesul copilului, consacră expres capacitatea lui succesorală de la concepţiune,
cu condiţia să se nască viu (nu şi viabil) - dovada concepţiei, nefiind posibilă stabilirea cu
exactitate a momentului concepţiei, art.61 din Codul familiei stabileşte o prezumţie legală cu
privire la perioada concepţiei (timpul cuprins între a treisuta şi a o sutăoptzecea zi dinaintea
naşterii copilului).
4. Persoanele juridice au capacitatea de a dobândi - în virtutea testamentului lăsat de defunct
- bunurile moştenirii de la data dobândirii personalităţii juridice în condiţiile legii, adică de la
data înregistrării, dacă sunt supuse înregistrării, iar celelalte persoane juridice de la data
actului de dispoziţie care le înfiinţează sau de la data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării
lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.

142
- legea recunoaşte şi persoanelor juridice o capacitate de folosinţă anticipată, deci şi
capacitatea succesorală anticipată, de la data actului de înfiinţare, în măsura în care bunurile
succesorale sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil (art.33 din
Decretul nr. 31/1954), de exemplu, pentru constituirea patrimoniului propriu cu ajutorul
liberalităţii.
Persoanele care nu au capacitate succesorală
1. Persoanele fizice predecedate şi persoanele juridice care au încetat să aibă fiinţă -
au capacitate succesorală numai persoanele care “există” la data deschiderii succesiunii,
persoanele fizice predecedateşi persoanele juridice care au încetat de a avea fiinţă mai îna -
inte de data deschiderii succesiunii nu mai au capacitate succesorală (nefiind subiecte de
drept) şi deci nu vor putea moşteni.
2. Comorienţii - art.21 din Decretul nr.31/1954, “în cazul în care mai multe persoane au
murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt
socotite că au murit deodată”. Rezultă că prin comorienţi trebuie să înţelegem: (a) două sau
mai multe persoane (b) decedate în aceeaşi împrejurare şi (c) în astfel de condiţii încât nu se
poate stabili dacă una a supravieţuit alteia.
2.1 Persoanele fizice decedate în acelaşi timp (codecedaţii) - dacă moartea a survenit în
aceeaşi zi şi oră, dar nu şi “în aceeaşi împrejurare”, ci din cauza bolilor de care sufereau
persoanele în cauză, iar minutul morţii nu poate fi stability; dacă două sau mai multe
persoane au dispărut fără a se putea constata direct moartea lor şi, din această cauză, nu se
poate dovedi că “au murit în aceeaşi împrejurare” (identitate de cauză a morţii - soluţie
posibilă prevăzută de art.21 din Decretul nr.31/1954, adică prezumţia morţii concomitente, cu
consecinţa lipsei capacităţii succesorale reciproce sau unilaterale, legale sau testamentare.
Vocaţia la moştenire
- Pentru ca o persoană fizică sau juridică ori statul să aibă dreptul de a culege, în tot sau în
parte, moştenirea lăsată de o persoană fizică decedată, nu este suficient ca persoana ce
pretinde moştenirea să aibă capacitate succesorală, ci mai este necesar ca ea să aibă
chemare la moştenire, fie în virtutea legii, fie în virtutea testamentului lăsat de defunct.
- legea conferă vocaţie (chemare) la moştenire rudelor defunctului (în anumite limite), inclusiv
rudenia rezultată din adopţie, soţului supravieţuitor al defunctului şi statului
- vocaţia succesorală testamentară poate să aparţină, în principiu, oricărei persoane cu
capacitate succesorală, testamentul lăsat de defunct fiind recunoscut de lege, cu anumite
limitări, ca temei al vocaţiei la moştenire.

PRINCIPII GENERALE ALE DEVOLUŢIUNII LEGALE A MOŞTENIRII

Noţiunea de moştenire legală - moştenirea este legală în cazul în care transmiterea
moştenirii are loc în temeiul legii la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege.
- Moştenirea legală intervine în toate cazurile în care defunctul nu a lăsat testament; intervine
şi în cazurile în care defunctul a lăsat testament, însă acesta nu cuprinde legate, prevăzând
numai alte dispoziţii de ultimă voinţă, de exemplu, recunoaşterea unui copil din afara
căsătoriei, dispoziţii cu privire la funeralii şi îngropare, desemnarea unui executor testamentar
- moştenirea va fi legală şi în acele cazuri în care testamentul cuprinde exheredări
(dezmoşteniri), adică înlăturarea de la moştenire a unui sau unor moştenitori legali, dar fără
ca testamentul să cuprindă legate, astfel încât la moştenire vor fi chemaţi tot moştenitorii
legali, care – în lipsa acestei dispoziţii – ar fi venit la moştenire împreună cu cei exheredaţi
sau pe care prezenţa moştenitorului sau moştenitorilor exheredaţi i-ar fi înlăturat de la
moştenire.

143
- moştenirea legală poate şi coexista cu cea testamentară, dacă defunctul a dispus prin
testament numai de o parte a moştenirii lăsate sau, dispunând de întreg, există moştenitori
rezervatari care dobândesc rezerva întotdeauna în virtutea legii, deci ca moştenitori legali.
Enumerarea condiţiilor. Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire în temeiul legii
trebuie să aibă - în afara capacităţii succesorale, ca o condiţie generală a dreptului la
moştenire - vocaţie succesorală legală, să nu fie nedemnă şi să nu fie înlăturată de la
moştenire (direct sau indirect) prin voinţa testatorului (dezmoştenire, exheredare) => pentru
ca o persoană să poată moşteni în temeiul legii trebuie să îndeplinească o condiţie pozitivă
(vocaţie succesorală legală) şi două condiţii negative (să nu fie nedemnă şi nici
dezmoştenită).
- in prez ac condiţii transmiterea moştenirii operează în virtutea legii din momentul deschiderii
moştenirii - moştenitorii legali/legatarii nu sunt siliţi să primească moştenirea - art.686 C.civ.,
“nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine”.
- dacă moştenitorulrenunţă la moştenire, prin aceasta desfiinţează cu efect retroactiv titlul de
moştenitor, devenind o persoană străină de moştenire.
PRINCIPIILE GEN ALE DEVOLUŢIUNII LEGALE A MOŞTENIRII ŞI EXCEPŢIILE DE LA
AC PRINCIPII
- sunt chemate la moştenire, în temeiul legii, rudele defunctului şi, alături de ele, soţul
supravieţuitor, iar în lipsa lor - dacă defunctul nu a dispus nici prin testament de bunurile
moştenirii - statul.
- rudele defunctului cu vocaţie succesorală legală generală nu sunt chemate toate împreună
şi deodată la moştenire, legiuitorul instituind o anumită ordine de chemare concretă la
moştenire - legea foloseşte două criterii tehnico-juridice - clasa de moştenitori şi gradul de
rudenie - cu ajutorul cărora determină vocaţia concretă la moştenire a rudelor, stabilind trei
principii de bază ale devoluţiunii legale.
1. Principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori legali -
clasă de moştenitori= o categorie de rude (ex descendenţii defunctului) care, ca atare, adică
în mod colectiv, exclude o altă categorie sau este exclusă de ea, chiar dacă rudele din
categoria exclusă ar fi de grad mai apropiat cu defunctul decât rudele din categoria chemată.
Ex - nepotul de fiu al defunctului (rudă de gradul II) exclude de la moştenire pe părinţii
defunctului, deşi aceştia sunt rude de gradul I.
Codul civil - patru clase de moştenitori legali
 clasa I, clasa descendenţilor în linie directă, alcătuită din copii, nepoţi, strănepoţi
ş.a.m.d. ai defunctului, fără limită în grad;
 clasa a II-a, clasa (mixtă) a ascendenţilor privilegiaţi (părinţii defunctului) şi
colateralilor privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor până la gradul al IV-
lea inclusiv);
 clasa a III-a, clasa ascendenţilor ordinari (bunici, străbunici ş.a.m.d. ai defunctului,
fără limită în grad);
 clasa a IV-a, clasa colateralilor ordinari (unchii şi mătuşile, verii primari şi fraţii -
surorile bunicilor defunctului).
- rudele sunt chemate la moştenire în ordinea claselor, în prezenţa fie şi a unei singure rude
din clasa I, rudele din clasele subsecvente nu mai sunt chemate la moştenirea legală,
indiferent de gradul lor de rudenie cu defunctul => rudele din clasa a II-a sunt chemate la
moştenire numai dacă nu există rude din clasa I sau cele existente nu pot (din cauza
nedemnităţii) sau nu vor (sunt renunţători) să vină la moştenire; rudele din clasa a III-a sunt
chemate la moştenire numai dacă nu există moştenitori din primele două clase sau cei
existenţi nu pot sau nu vor să vină la moştenire. Iar rudele din clasa a IV-a moştenesc numai
în lipsa moştenitorilor din primele trei clase.
- venirea concomitentă la moştenire a rudelor din două clase deosebite este posibilă numai în
caz de exheredare prin testament a moştenitorilor dintr-o clasă preferată, dacă aceştia sunt
144
rezervatari (descendenţii şi părinţii defunctului) - ei culeg totuşi, ca moştenitori legali, rezerva
prevăzută de lege (contrar voinţei defunctului), restul moştenirii (cotitatea disponibilă) fiind
dobândită (dacă defunctul n-a dispus altfel prin testament) de moştenitorii din clasa
subsecventă.
- soţul supravieţuitor al defunctului, nefiind rudă cu acesta, nu face parte din nici o clasă, însă
vine la moştenire în concurs cu oricare clasă chemată la moştenire; deci el nu înlătură nici o
clasă de moştenitori, dar nici nu este înlăturat de la moştenire indiferent de clasa, fie şi prima,
chemată de lege la succesiune.
2. Principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă -
înăuntrul aceleiaşi clase rudele mai apropiate în grad înlătură de la moştenire rudele mai
îndepărtate în grad. Ex. copiii defunctului înlătură de la moştenire pe nepoţi, strănepoţi; fraţii
şi surorile pe nepoţii şi strănepoţii de frate; unchii şi mătuşile pe verii primari - vocaţia
concretă la moştenire în cadrul aceleiaşi clase depinde de aproprierea gradului de rudenie.
- legea prevede două excepţii:
a) în cadrul clasei a II- părinţii defunctului ( rude de gradul I) nu înlătură de la moştenire
pe fraţii sau surorile defunctului şi descendenţii lor ( rude de gradul II-IV), ci ei vin
împreună la moştenire, primind anumite cote stabilite de lege;
b) reprezentarea succesorală.
3. Principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad chemate la
moştenire - dacă rudele din clasa chemată la moştenire sunt de acelaşi grad, ele împart
moştenirea în părţi egale. Ex. dacă la moştenire vin doi copii ai defunctului, fiecare va primi o
jumătate; în lipsă de moştenitori din prima clasă, sunt chemaţi la moştenire doi fraţi buni ai
defunctului etc.
- legea prevede două excepţii:
a) împărţirea pe tulpini a moştenirii în cazul venirii la moştenire a rudelor de acelaşi grad
prin reprezentare succesorală
b) dacă la moştenire sunt chemaţi doi sau mai mulţi colaterali privilegiaţi (fraţi-surori) proveniţi
din părinţi diferiţi (indiferent dacă sunt din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau din
adopţia cu efecte depline), între ei (adică fraţi buni, fraţi consangvini sau fraţi uterini cu
defunctul) şi, dacă este cazul, între descendenţii fraţilor-surorilor de diferite categorii
(indiferent că vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare) moştenirea nu se
împarte în părţi egale, legea prevăzând împărţirea pe linii, egalitatea păstrându-se numai
între fraţii pe aceeaşi linie, însă fratele bun al defunctului beneficiază de cotă-parte pe ambele
linii (privilegiul dublei legături).
- nici în raporturile dintre părinţi, pe de o parte, şi fraţi-surori sau descendenţii lor, pe
de altă parte (moştenitori din clasa a II-a), nu se aplică principiul egalităţii (ei nici nu sunt
rude de grad egal), părinţii culegând o cotă fixă stabilită de lege indiferent de numărul
colateralilor privilegiaţi cu care vin în concurs.
- soţul supravieţuitor culege o cotă în funcţie de clasa de moştenitori cu care vine în
concurs, neavând importanţă numărul moştenitorilor din acea clasă (sau subclasă de
moştenitori privilegiaţi din cadrul clasei a II-a).

CLASA I: DESCENDENTII DEFUNCTULUI

- copiii defunctului si urmasii lor in linie dreapta la infinit
- impartirea mostenirii intre descendenti -in mod egal intre descendentii de gradul I sau de
gradul II care vin in nume propriu, daca descendentii vin in concurs cu SS, intai se defal ca
cota acestuia, deci existenta SS micsoreaza cota descendentilor
- caracterele juridice ale dreptului la M al descendentilor
- in nume propriu sau prin reprezentare
- sunt rezervatari
145
 - sezinari (pot intra in stapanirea bunurilor M inaintea eliberarii CM)
- obligati la raportul donatiilor facute fara scutire de raport
CLASA II: ASCENDENTII PRIVILEGIATI SI COLATERALII PRIVILEGIATI
1. ASCENDENTII PRIVILEGIATI
- parinti (M/T) din casatorie, din afara casatoriei, din adoptie
- impartirea mostenirii; 1. Doar ascendenti privilegiati - in mod egal in f de nr lor (in AER pot
fi chiar 4) 2. AP si CP - un parinte – ¼ P, ¾ CP, - doi parinti – cate ¼ fiecare parinte, ½ CP, -
AER - un parinte ¼ P, ¾ CP, - doi parinti ¼ fiecare P, ½ CP, - trei parinti 1/6 fiecare P, ½ CP,
- patru parinti 1/8 fiecare P, ½ CP. 3. SS in concurs cu 1 sau 2 - - se defalca intai cota
acestuia apoi se aplica regulile de mai sus
- caracterele juridice ale dreptului la mostenire al AP
- numai in nume propriu
- sunt rezervatari
- sunt sezinari
- nu sunt obligati la raportul donatiilor
2 . COLATERALII PRIVILEGIATI
- F/S defunctului si descendentii acestora pana la gradul IV (nepoti si stranepoti de F/S), din
casatorie (aceeasi/diferite), din afara casatoriei, din adoptia cu efecte depline
- impartirea mostenirii: se defalca intai cota SS, se defalca apoi cota cuvenita parintilor (1/4
sau ½), restul se imparte in mod egal intre F si S buni si pe linii in cazul existentei mai multor
categorii de frati (buni, cosangvini, uterini)
- caracterele juridice ale DM al colateralilor privilegiati
- F/S numai in nume propriu, nepotii si stranepotii de F/S si prin reprezentare
- Nu sunt rezervatari
- Nu sunt sezinari
- Nu sunt obligati la raportul donatiilor
CLASA III: ASCENDENTII ORDINARI
- bunici, strabunici, fara limita in grad, din C, din afara C, din rudenia civila efect al AED
- impartirea mostenirii: se defalca intai cota SS, daca exista, apoi principiul proximitatii (bunicii
gr II, inlatura strabunicii gr. III, etc), principiul egalitatii
- caracterele juridice ale DM al ascendentilor ordinari
- doar in nume propriu
- nu sunt rezervatari
- sunt sezinari
- nu sunt obligati la raportul donatiilor
CLASA IV:COLATERALII ORDINARI
- unchi, matusi (III), veri primari, F/S ai bunicilor defunctului
- impartirea mostenirii: se defalca intai cota SS, daca exista, apoi principiul proximitatii III -
U/M, IV – verii primari si unchiul mare in cote egale, principiul egalitatii intre rudele de acelasi
grad
- caracterele juridice ale DM al colateralilor ordinari
- doar in nume propriu
- nu sunt rezervatari
- nu sunt sezinari
- nu sunt obligati la raportul donatiilor
DREPTURILE SUCCESORALE ALE SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR AL DEFUNCTULUI
- Dr succesorale ale soţului supravieţuitor sunt reglementateprin Legea nr.319/1944 pentru
dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor, care a abrogat implicit dispoziţiile din Codul civil
referitoare la succesiunea soţului supravieţuitor (art.679 şi art.681-684).
146
Condiţiile cerute soţului supravieţuitor pentru a putea moşteni.
- soţul supravieţuitor trebuie să îndeplinească, în afara condiţiilor generale ale dreptului la
moştenirea legală, o condiţie specială (în locul rudeniei cu defunctul): să aibă calitatea de
soţ la data deschiderii moştenirii - nu are importanţă durata căsătoriei cu defunctul, starea
materială sau sexul soţului supravieţuitor, dacă au avut sau nu copii ori dacă convieţuiau la
data deschiderii moştenirii sau erau atunci despărţiţi în fapt, indiferent din vina căruia dintre
soţi
- convieţuirea a două persoane de sex diferit (concubinajul), oricât de durabilă ar fi fost, nu
conferă vocaţie succesorală legală concubinului supravieţuitor.
- calitatea de soţ se poate pierde prin divorţ sau prin constatarea nulităţii ori prin anularea
căsătoriei.
Divorţ - căsătoria este desfăcutădin ziua când hotărârea judecătorească prin care a fost
pronunţată a rămas irevocabilă - până la această dată calitatea de soţ se păstrează, chiar
dacă moartea a intervenit în cursul procesului, eventual chiar după pronunţarea divorţului,
dar înainte ca hotărârea să fi devenit irevocabilă
- efectele divorţului nu se mai produc, căsătoria încetând prin moarte, soţul supravieţuitor
urmând să moştenească - art.39 alin.1 din C.fam., are caracter imperativ
- până la rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorţpoate interveni împăcarea părţilor în
cursul procesului, admiterea sau respingerea acţiunii, atacarea cu apel şi cu recurs a hotărârii
pronunţate înainte de a fi rămas definitivă şi irevocabilă.
- după rămânerea irevocabilă a hotărârii fostul soţ al defunctului, evident, nu mai are calitatea
să moştenească.
Nulitate absolută sau relativă - căsătoria se desfiinţează cu efect retroactiv, nu se mai pune
problema unor drepturi succesorale nu se mai pune.
- calitatea de soţ pe care soţul supravieţuitor o avusese la data deschiderii succesiunii se
desfiinţează cu efect retroactiv.
- exceptie - art.23 din Codul familiei - instituţia căsătoriei putative, prevede că “soţul care a
fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată păstrează, până la
data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o
căsătorie valabilă”
-dacă decesul unuia dintre soţi s-a produs înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de
declarare sau de pronunţare a nulităţii, iar soţul supravieţuitor a fost de bună-credinţă la
încheierea căsătoriei, el va putea veni la moştenire, fiind că păstrează calitatea de soţ pe
care a avut-o la deschiderea succesiunii. În schimb, dacă soţul supravieţuitor nu a fost de
bună-credinţă, nu va moşteni, pierzând calitatea de soţ cu efecte retroactive.
- dacă moartea unuia dintre soţi intervine după rămânerea definitivă a hotărârii de desfiinţare
a căsătoriei, nici unul dintre soţi, fie şi de bună-credinţă, nu va mai putea moşteni, neavând
calitatea de soţ; în materie de moştenire căsătoria putativă produce efecte numai pe perioada
de la încheierea căsătoriei şi până la rămânerea definitivă a hotărârii de desfiinţare a ei (de
declarare a nulităţii sau anularea ei).
Corelaţia dintre dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor şi comunitatea de bunuri
a soţilor - În cazul decesului unuia dintre soţi, prima problemă edacă există şi alţi moştenitori
şi determinarea masei succesorale, adică a drepturilor şi obligaţiilor care o compun.
- în afara bunurilor (drepturilor şi obligaţiilor) proprii care au aparţinut soţului defunct (inclusiv
partea sa din proprietatea comună pe cote-părţi cu soţul supravieţuitor sau cu alte persoane)
şi care, evident, intră în masa succesorală, şi în afara bunurilor (drepturi şi obligaţii) proprii
aparţinând soţului supravieţuitor şi care nu intră în masa succesorală - există bunurile
(drepturile şi obligaţiile) comune ale soţilor care aparţin în codevălmăşie ambilor soţi.
- la moartea unuia dintre soţi comunitatea de bunuri încetează, trebuie să se determine
partea cuvenită soţului defunct din această comunitate, care urmează să intre în masa succe-
sorală, soţul supravieţuitor culegând partea ce i se cuvine din comunitate nu în calitate de

147
moştenitor, ci în calitatea sa de codevălmaş, adică titular asupra comunităţii - impărţeala
comunităţii se face cf dispoziţiilor Codului familiei prevăzute pentru desfacerea căsătoriei
(art.36).
Drepturi succesorale ale soţului supravieţuitor - Legea nr.319/1944 recunoaşte soţului
supravieţuitor următoarele categorii de drepturi:
- un drept de moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali sau în lipsa
rudelor din cele patru clase (art.1);
- un drept de moştenire special asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice,
precum şi asupra darurilor de nuntă (art.5);
- un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit (art.4).
Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu oricare dintre clasele de
moştenitori legali sau în lipsa rudelor din cele patru clase
- câtimea dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor - soţul supravieţuitor nu face parte din
nici o clasă de moştenitori legali, dar concurează cu oricare clasă chemată la moştenire=>el
nici nu este înlăturat de la moştenire, dar nici nu înlătură de la moştenire rudele defunctului,
indiferent din ce clasă fac ele parte.
- Legea nr.319/1944 acordă soţului supravieţuitor o cotă-parte din masa succesorală a cărei
mărime variază în funcţie de clasa (subclasa) de moştenitori cu care vine în concurs (art.1):
a) în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I), indiferent de numărul lor, soţul
supravieţuitor are dreptul la 1/4 din moştenire;
b) în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, care vin la moştenire
împreună cu colateralii privilegiaţi, de asemenea indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor
are dreptul la 1/3 din moştenire;
c) dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau
numai cu colateralii privilegiaţi, în ambele cazuri indiferent de numărul lor, el culege 1/2 din
moştenire. - cota soţului supravieţuitor depinde de existenţa sau inexistenţa celor două
categorii de rude ale defunctului care compun această clasă mixtă (ascendenţii privilegiaţi
şi/sau colaterali privilegiaţi);
d) în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a III-a) sau cu colateralii ordinari (clasa a IV-a), în
ambele cazuri indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul, invariabil, la 3/4 din
moştenire;
e) în lipsa rudelor din cele patru clase, soţul supravieţuitor culege întreaga masă succesorală
lăsată de soţul decedat.
- dacă soţul supravieţuitor vine la moştenire împreună cu rudele defunctului (a-d), stabilirea
cotei ce i se cuvine se face cu întâietate faţă de stabilirea cotelor moştenitorilor cu care
concurează.
- pentru stabilirea părţii succesorale a soţului supravieţuitor - numai de rudele împreună cu
care el “vine la succesiune” (art.1 din Legea nr.319/1944), deci care moştenesc efectiv, adică
nu sunt renunţători, nedemni sau exheredaţi (dacă, în acest din urmă caz, nu sunt moştenitori
rezervatari) - lipsa lor influenţează cota soţului supravieţuitor numai dacă este totală în cadrul
clasei sau subclasei respective.
- in legătură cu drepturile soţului supravieţuitor în concurs cu diferitele clase de moştenitori
legali se pun
a) ipoteza existenţei a două sau mai multe persoane care pretind drepturi succesorale în
calitate de soţi supravieţuitori (bigamie, poligamie)- moştenirea lăsată de defunctul bigam
sau cota-parte din această moştenire prevăzută de lege în favoarea soţului supravieţuitor în
concurs cu diferitele clase de moştenitori legali, se împarte în mod egal între soţul din
căsătoria valabilă şi soţul inocent din căsătoria nulă, ei fiind, deopotrivă, de bună-credinţă.
b) ipoteza în care soţul supravieţuitor concurează cu două clase (subclase) de
moştenitori legali - problema se pune numai în caz de exheredare a unor moştenitori legali
rezervatari - soluţia stabilirii cotei cuvenite soţului supravieţuitor (şi a rezervei lui, dacă este
148
cazul) în raport cu moştenitorii din clasa mai apropiată cu care concurează. Ex, dacă
concurează cu descendentul exheredat şi cu moştenitorii din clasa a II-a, cota legală a soţului
supravieţuitor urmează să fie de 1/4, restul moştenirii (adică ceea ce rămâne după scăderea
rezervei de 7/16 a copilului exheredat şi a cotei legale de 1/4 a soţului supravieţuitor), deci
5/16 revenind moştenitorilor din clasa a II-a, între ei împărţeala fiind făcută potrivit art.670-
674 C.civ..
- imputarea cotei soţului supravieţuitor asupra masei succesorale şi micşorarea, în mod
corespunzător, a părţilor cuvenite tuturor celorlalţi moştenitori - cota-parte din moştenire
recunoscută soţului supravieţuitor prin L319/1944, modifică (micşorează) implicit părţile
cuvenite rudelor defunctului cu care vine în concurs. => în prezenţa soţului supravieţuitor,
descendenţii defunctului împart între ei, în părţi egale sau pe tulpini, nu “moştenirea”
(întreagă) vizată de C. civ, ci numai 3/4 din moştenire, ceea ce rămâne după defalcarea cotei
cuvenite soţului supravieţuitor (1/4).
- dacă soţul supravieţuitor concurează cu rudele din clasa a III-a sau a IV-a de moştenitori
legali, el culege 3/4 din moştenire, iar aceştia numai ¼
- in ipoteza în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu moştenitori din clasa a II-a, dar
numai cu ascendenţii privilegiaţi, respectiv numai cu colateralii privilegiaţi => el moşteneşte o
cotă de ½, iar ascendenţii privilegiaţi sau colateralii privilegiaţi moştenesc cealaltă jumătate
- partea soţului supravieţuitor, prevăzută de Legea nr.319/1944, se impută asupra masei
succesorale, micşorând părţile ce se cuvin celorlalţi moştenitori cu care concurează.
- cazul în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu ascendenţii privilegiaţi împreună cu
colateralii privilegiaţi - pătrimea cuvenită fiecărui părinte, si treimea cuvenită soţului
supravieţuitor se calculeaza asupra întregii moşteniri (1/4+1/3=7/12, respectiv 1/2+ 1/3=5/6),
iar colateralii privilegiaţi să se mulţumească cu restul moştenirii (5/12 dacă există un singur
părinte, şi 1/6 dacă există mai mulţi => porţiunea cuvenită soţului supravieţuitor se imputa
numai asupra părţii cuvenite colateralilor privilegiaţi, lăsând neatinsă cota-parte cuvenită
părinţilor (care ar concura numai cu colateralii privilegiaţi).
- în toate cazurile mai întâi trebuie să se atribuie soţului supravieţuitor cota ce i se cuvine
potrivit Legii nr.319/1944, iar cotele prevăzute de C. civ. în favoarea celorlalţi moştenitori să
se calculeze asupra restului rămas din moştenire - în cazul dublului concurs al ascendenţilor
şi colateralilor privilegiaţi cu soţul supravieţuitor, cota de 1/4 respectiv de 1/2 ce se cuvine
părţilor în concurs cu colateralii privilegiaţi, trebuie să se raporteze la 2/3 din moştenire (1/4
din 2/3 = 1/6, iar 1/2 din 2/3 = 1/3), cota de 3/4, respectiv de 1/2 cuvenite colateralilor
privilegiaţi trebuie să se raporteze tot la fracţiunea de 2/3 din moştenire (3/4 din 2/3 = 1/2, iar
1/2 din 2/3 = 1/3), şi nu asupra întregii moşteniri.
CATIMEA DM AL SS
- ¼ in concurs cu descendentii - clasa I
- 1/3 in concurs cu AP impreuna cu CP - clasa II
- ½ in concurs doar cu AP sau doar cu CP - clasa II
- ¾ in concurs cu AO sau CO - clasa III sau IV
- TOT in lipsa rudelor
- partea soţului supravieţuitor se impută asupra moştenirii şi, în consecinţă, micşorează
părţile ce se cuvin celorlalţi moştenitori fără a se admite vreo excepţie privitor la ipoteza
dublului concurs al soţului supravieţuitor cu ascendenţii privilegiaţi şi colateralii privilegiaţi.
Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al soţului supravieţuitor.
- Soţul supravieţuitor poate veni la moştenire numai în nume propriu (neputând veni prin
reprezentare şi nici nu poate fi reprezentat) şi nu este moştenitor sezinar, în schimb este
moştenitor rezervatar, iar dacă vine în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I de
moştenitori legali) este obligat şi la raportul donaţiilor primite de la soţul decedat.

149
Dreptul le moştenire special al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor
aparţinând gospodăriei casnice şi asupra darurilor de nuntă
- art.5 din Legea 319/1944, soţul supravieţuitor - dacă vine la moştenire în concurs cu
moştenitorii din clasele II-IV – “va moşteni în afară de partea sa succesorală, mobilele şi
obiectele aparţinând gospodăriei casnice, precum şi darurile de nuntă”
Mobilierul şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice
Condiţii special - pt ca soţul supravieţuitor să nu fie privat de unele bunuri pe care le-au folosit
împreună cu soţul decedat, modificându-i-se condiţiile sale de viaţă, Legea 319/1944 îi
recunoaşte - în afară de partea sa succesorală din celelalte bunuri care i se cuvine în concurs
cu diferitele clase de moştenitori legali - un drept special de moştenire asupra mobilelor şi
obiectelor aparţinând gospodăriei casnice.
- trebuie să fie îndeplinite două condiţii speciale:
1. Soţul supravieţuitor să nu vină la moştenire în concurs cu descendenţii defunctului
(moştenitori din prima clasă), deci să fie chemat la moştenire împreună cu ascendenţii şi/sau
rudele colaterale ale defunctului (moştenitori din clasele II, III sau IV) - dacă vine în concurs
fie şi cu un singur descendent al defunctului aceste bunuri se includ în masa succesorală şi
se împart - ca şi celelalte bunuri ale moştenirii - în condiţiile mai sus arătate (1/4 soţul
supravieţuitor şi 3/4 moştenitori din prima clasă).
- dacă soţul supravieţuitor concurează au alţi moştenitori legali (ascendenţi sau colaterali),
aceste bunuri i se cuvin lui, în totalitate şi în mod exclusiv, în virtutea dreptului la moştenire
special prevăzut de lege, urmând ca numai restul bunurilor (de ex, imobilele, autoturismul,
bijuteriile etc.), dacă există, să fie împărţite între soţul supravieţuitor şi ascendenţii sau rudele
colaterale ale defunctului cu care vine în concurs - soţul supravieţuitor culege aceste bunuri
“peste cota sa succesorală din celelalte bunuri”.
2. Soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin liberalităţi între vii (donaţii)
sau pentru cauză de moarte (legate făcute prin testament).
- soţul supravieţuitor va fi lipsit de acest drept special la moştenire numai dacă defunctul a
dispus prin liberalităţi de toată partea sa din aceste bunuri - a dispus numai în parte, de ex, a
lăsat legat un televizor bun propriu unei terţe persoane, soţul supravieţuitor va culege restul
bunurilor din această categorie în virtutea acestui drept, cu excluderea celorlalţi moştenitori
(din clasele II-IV) care vin în concurs cu el la moştenire.
3. În cazul căsătoriei putative din cauză de bigamie, stabilirea drepturilor soţilor supravieţuitori
asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice urmează a se face în funcţie de
afectaţiunea lor concretă folosinţei comune în cadrul gospodăriei casnice - soţul
supravieţuitor din căsătoria valabilă cu defunctul va culege, dacă este cazul, bunurile din
această categorie pe care le-au folosit în cadrul gospodăriei comune cu defunctul, iar soţul
supravieţuitor de bună-credinţă din căsătoria nulă, dar putativă, va culege şi el pe cele din
gospodăria comună cu defunctul, fără a se lua în considerare valoarea bunurilor în cauză.
- prin mobile şi obiecte aparţinând gospodăriei casnice = bunurile care serveau la mobilarea
locuinţei soţilor (mobilierul, televizorul, radioul, covoarele etc.) şi obiectele care prin natura lor
sunt destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice (obiectele de menaj, maşina de gătit şi de
spălat rufe, frigiderul, aspiratorul) şi care au fost afectate, în concret, folosinţei comune a
soţilor, corespunzător nivelului de trai al soţilor, “chiar dacă nu satisfac o necesitate, ci numai
o comoditate sau o plăcere comună a soţilor”.
- dacă bunuri au fost aduse în gospodăria casnică şi au fost folosite de soţi ca atare, nu
interesează provenienţa bunurilor (au fost dobândite împreună de soţi sau de către unul
dintre ei - defunctul - înainte sau în timpul căsătoriei).
- nu intră în categoria mobilelor şi obiectelor gospodăriei casnice:
a) bunurile care, potrivit cu natura lor, nu pot şi nu au fost folosite în cadrul gospodăriei
casnice propriu-zise: automobilul, motocicleta, pianul; bunurile necesare exercitării profesiunii
sau meseriei defunctului şi care, în relaţiile patrimoniale dintre soţi, constituie bunuri proprii c;
150
obiectele care prin valoarea lor deosebită (artistică, istorică sau fiindcă sunt confecţionate din
metale preţioase) depăşesc înţelesul obişnuit al noţiunii de bunuri casnice;
b) bunurile care nu au fost afectate folosinţei comune în cadrul gospodăriei casnice: cele
procurate în alt scop (pentru a face investiţii sau pentru a fi donate); cele procurate după data
întreruperii în fapt a convieţuirii lor; obiectele de uz personal şi exclusiv al defunctului;
c) bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti (animalele de muncă şi de producţie precum şi
uneltele specifice gospodăriei ţărăneşti).
Darurile de nuntă
- aplicarea regimului juridic al mobilelor şi obiectelor aparţinând gospodăriei casnice. Art.5 din
Legea nr.319/1944 - alături de mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice intra si
darurile de nuntă, fără a stabili reguli speciale, derogatorii, pentru aceasta din urmă – au ac
regim juridic
- daruri de nuntă = darurile manuale făcute soţilor la celebrarea căsătoriei, indiferent că
aceste daruri au fost făcute în comun ambilor soţi sau unuia ori altuia dintre ei, inclusiv darul
făcut de unul dintre ei celuilalt (sau reciproc) şi indiferent de faptul dacă aceste bunuri au fost
sau nu afectate folosinţei comune a soţilor
- bunurile dăruite de terţe persoane ori de către soţul predecedat numai soţului supravieţuitor,
precum şi partea sa din darurile comune nu fac obiectul dreptului special de moştenire,
fiindcă îi aparţin soţului supravieţuitor, la fel ca şi mobilele şi obiectele aparţinând gospodăriei
casnice care sunt ale soţului supravieţuitor.
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor
- art.4 din Legea 319/1944, soţul supravieţuitor are, din momentul deschiderii moştenirii, în
afară de celelalte drepturi succesorale şi indiferent de moştenitorii cu care vine în concurs, un
drept de abitaţie asupra casei în care a locuit, dacă aceasta face parte din moştenire şi el nu
are o altă locuinţă proprie.
- în locul dr de folosinţă de care se bucură unul dintre soţi în locuinţa proprietatea (exclusivă
sau comună) a celuilalt, soţul supravieţuitor dobândeşte - din momentul deschiderii moştenirii
- un drept de abitaţie, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) la data deschiderii moştenirii a locuit (se subînţelege statornic, deci să fi avut domiciliul) în
casa (apartamentul) care formează obiectul dreptului de abitaţie;
b) nu are altă locuinţă proprie;
c) casa face parte din moştenire - în total sau în parte - fiind proprietatea exclusivă sau
comună (împreună cu soţul supravieţuitor sau cu altul) a defunctului;
d) nu devine prin moştenire proprietarul exclusiv al locuinţei - el nu poate fi titular al dreptului
de abitaţie, căci proprietarul nu poate avea un dezmembrământ al dreptului de proprietate
asupra bunului care îi aparţine cu titlu de proprietate exclusivă (neminem res sua servit) -
dacă este numai comoştenitor împreună cu alţii, dreptul de abitaţie îi va permite să
folosească locuinţa potrivit necesităţilor, iar nu numai în raport de cota-parte din dreptul de
proprietate dobândit prin moştenire;
e) defunctul nu a dispus altfel; el putea înlătura dreptul de abitaţie, ca drept de moştenire
legală, fiindcă soţul supravieţuitor nu este rezervatar decât în raport de drepturile succesorale
prevăzute de art.1 din Legea nr.319/1944.
Caractere juridice ale dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor:
a) Este un drept real având ca obiect casa de locuit. Titularul dreptului va avea şi dreptul de a
se servi de terenul aferent, în măsura necesară folosirii locuinţei (inclusiv de părţile comune
ale imobilului cu mai multe locuinţe).
b) Este un drept temporar care durează până la executarea ieşirii din indiviziune, dar cel puţin
un an de la deschiderea moştenirii sau până la recăsătorirea soţului supravieţuitor.
c) Este un drept strict personal, deci inalienabil, neputând fi cedat sau grevat în favoarea altei
persoane. Spre deosebire de abitaţia de drept comun (art.572 C.civ.), soţul supravieţuitor nu
poate închiria partea din casă pe care nu o locuieşte; dimpotrivă, comoştenitorii pot cere
151
restrângerea dreptului de abitaţie, în cazul când locuinţa nu-i va fi necesară în întregime (art.4
alin.2-3 din Legea nr.319/1944). Mai mult decât atât, ei au dreptul să procure soţului
supravieţuitor locuinţă în altă parte, în caz de neînţelegere dintre ei hotărând instanţa (art.4
alin.4-5).
Fiind personal şi inalienabil, dreptul de abitaţie este şi insesizabil, creditorii titularului dreptului
(soţului supravieţuitor) neavând dreptul să-l urmărească.
e) Acest drept este conferit de lege soţului supravieţuitor cu titlu gratuit, în sensul că, pe
timpul cât se bucură de acest drept, nu este obligat să plătească chirie moştenitorului care
a dobândit proprietatea casei. Iar dacă este şi el comoştenitor al casei, gratuitatea îi profită
în sensul că nu este obligat să plătească chirie, nici înainte şi nici după împărţeală
(retroactiv), pentru cota-parte corespunzătoare drepturilor comoştenitorilor.

MOŞTENIREA TESTAMENTARĂ
Noţiunea de testament. Condiţii de validitate.
- C.civ. patrimoniul succesoral se poate transmite nu numai în temeiul legii (la persoanele, în
ordinea şi în cotele determinate de lege), dar şi în temeiul voinţei celui care lasă moştenirea,
manifestată prin testament, caz în care moştenirea (devoluţiunea ei) este testamentară – in dr
roman moştenirea legală este regula şi constituie dreptul comun în materia transmiterii
patrimoniului succesoral, ea poate fi înlăturată - în tot sau în parte - în condiţiile sau în limitele
prevăzute de lege, prin testamentul lăsat de de cuius => legea consacră principiul libertăţii
testamentare, libertate la care nu se poate renunţa, orice persoană capabilă este liberă de a
lăsa (sau a nu lăsa) un testament şi de a dispune, pe această cale, de patrimoniul său pentru
caz de moarte (mortis causa)
- libertatea testamentară nu este absolută, legea prevăzând imperativ anumite îngrădiri, cea a
rezervei succesorale prevăzută în favoarea unor moştenitori legali şi care este sustrasă
actelor liberale ale celui care lasă moştenirea, fie că este vorba de liberalităţile făcute în
timpul vieţii (donaţii), fie pentru cauză de moarte (legate).
Definiţia legală a testamentului - art.802 C.civ. “testamentul este un act revocabil prin care
testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot sau parte din avutul său” -
testamentul este un act juridic unilateral, solemn, esenţialmente personal şi revocabil.
Caractere juridice
a) Testamentul este un act juridic deoarece cuprinde manifestarea de voinţă a testatorului cu
intenţia de a produce efecte juridice şi, ca atare, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească
condiţiile de fond (consimţământul neviciat, capacitate, obiect şi cauză) prevăzute de lege
pentru orice act juridic şi cele specifice liberalităţilor. Testamentul, ca act juridic, este
unilateral: voinţa testatorului este producătoare de efecte, indiferent de atitudinea legatarului
şi înainte de acceptarea de către el a legatului: legatul se dobândeşte din momentul
deschiderii moştenirii prin actul unilateral al testatorului, dacă legatarul nu renunţă la legat.
b) Testamentul este un act juridic esenţialmente personal, în sensul că nu poate fi încheiat
prin reprezentare sau cu încuviinţarea ocrotitorului legal. În măsura în care o persoană are
capacitatea de a testa, o poate face exclusiv personal, iar dacă nu are această capa citate nu
o poate face prin reprezentare sau cu încuviinţarea altor persoane. Chiar dacă testatorul
primeşte consultaţii de specialitate de la o altă persoană (de ex, avocat) în vederea redactării
testamentului, el trebuie să exprime voinţa sa personală.
c) El este un act juridic solemn; sub sancţiunea nulităţii absolute testamentul trebuie să fie
încheiat într-una dintre formele prevăzute de lege. Posibilitatea de alegere a testatorului este
limitată la formele reglementate strict de lege.
d) Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte; dacă legea nu prevede altfel,
efectele dispoziţiilor testamentare se produc numai la moartea testatorului; cond de validitate
ale testamentului se apreciază raportat la momentul întocmirii sale, în schimb, efectele pe
care le produc dispoziţiile sale raportat la momentul morţii testatorului - legatarul nu

152
dobândeşte nici un drept cât timp testatorul este în viaţă; testatorul păstrează dreptul de
dispoziţie asupra bunurilor de care dispune prin testament.
e) Testamentul este un act esenţialmente revocabil. Până în ultima clipă a vieţii testatorul
poate revoca sau modifica unilateral dispoziţiile sale testamentare. El are un drept absolut,
deci nesusceptibil de abuz de a revoca dispoziţiile testamentare şi sub nici o formă nu poate
renunţa valabil la acest drept. Renunţarea ar constitui un pact asupra unei succesiuni viitoare,
interzis de lege (art.965 C.civ.).
- având în vedere ansamblul caracterelor juridice ale testamentului, în multe privinţe
derogatorii de la dreptul comun al actelor juridice, el se manifestă ca un act juridic
excepţional, guvernat, în mare măsură, de reguli de fond şi de formă speciale.
Cuprinsul testamentului -obiectul lui principal îl constituie legatele (dispoziţii referitoare la
patrimoniul succesoral, fiind universale sau cu titlu universal sau la bunurile ce fac parte din
acel patrimoniu - legate cu titlu particular);
- alături de legate sau chiar fără a cuprinde legate, testamentul poate conţine şi alte ma-
nifestări de ultimă voinţă a defunctului: exheredări, adică înlăturarea de la moştenire a unor
moştenitori legali, în limitele prevăzute de lege; numirea de executor testamentar, împuternicit
pentru a putea asigura executarea dispoziţiilor testamentare; sarcini impuse legatarilor sau
moştenitorilor legali, de natură patrimonială (legate) sau de altă natură; revocarea - totală sau
parţială - a unui testament anterior sau a unei dispoziţii testamentare anterioare, ori
retractarea revocării anterioare; partajul de ascendent, adică împărţeala făcută de testator
între descendenţii săi a bunurilor succesorale sau a unei parţi din aceste bunuri;
recunoaşterea de către mamă a copilului trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi
necunoscuţi sau de către tată a copilului din afara căsătoriei; alte dispoziţii de ultimă voinţă,
cum ar fi cele privitoare la funeralii şi îngropare, recunoaşterea unei datorii, dispoziţiile legale
în materie nefiind limitative.
Condiţiile de fond pentru validitatea testamentului.
- condiţiile de validitate ale actului juridic în general; capacitatea de a încheia actul în cauză,
consimţământ valabil, obiect determinat (determinabil) şi licit, iar cauza să fie reală, licită şi
morală
Capacitatea. – Regula - testatorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune pe această cale
prin liberalităţi (legate) sau alte acte juridice (exheredări, revocarea unui testament anterior),
iar persoana în favoarea căreia operează dispoziţia să aibă capacitatea de a primi prin
testament.
- Incapacităţile de a dispune prin testament. Potrivit legii, sunt incapabile de a dispune prin
testament:
a) Minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate dispune prin testament - incapacitatea
totală.
b) Persoana pusă sub interdicţie judecătorească, având statutul juridic al minorului sub 14 ani
c) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate dispune prin testament, dar numai de
jumătate din ceea ce ar putea dispune, dacă ar fi o persoană majoră.
d) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, deşi are capacitate parţială de a dispune prin
testament, nu poate dispune în favoarea tutorelui său.
e) Cazuri de incapacitate naturală când persoana deplin capabilă sau cu capacitate parţială
de a dispune prin testament potrivit legii, în fapt (de facto) să fie lipsită temporar de
discernământul necesar pentru a dispune prin testament- lipsa discernământului
- Incapacităţi de a primi prin testament - incapacitatea persoanelor fizice neconcepute şi a
persoanelor juridice care nu au luat fiinţă, şi incapacitatea persoanelor juridice de a primi prin
testament legate care nu corespund scopului lor stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut
(principiul specialităţii capacităţii de folosinţă).
-incapacităţile de a primi prin testament, prevăzute de art.810 şi 883 C.civ:

153
a) medicii şi farmaciştii, inclusiv persoanele care practică ilegal medicina, care l-au tratat pe
testator în boala din care moare
b) testamentul făcut în cursul călătoriei pe mare nu va putea cuprinde nici o dispoziţie în
favoarea ofiţerilor de marină
Consimţământul - ca dispoziţiile testamentare să fie valabile, nu este suficient ca testatorul
să aibă capacitatea legală şi naturală de a testa, ci mai este necesar ca voinţa sa
(consimţământul) să nu fie alterată de vreun viciu de consimţământ: eroare, dol sau violenţă.
- Consimţământul viciat parţial - este posibil ca viciul de voinţă să afecteze numai una sau
mai multe dispoziţii testamentare (un legat instituit sub influenţa dolului), fără să afecteze
validitatea altora.
- Dolul - sub forma captaţiei şi sugestiei - utilizarea de manopere viclene şi frauduloase,
folosite de o persoană (sau mai multe), având calitatea de beneficiar al dispoziţiei
testamentare sau chiar aceea de terţ, cu intenţia de a câştiga încrederea testatorului şi a
înşela buna lui credinţă pentru a-l determina să dispună în sensul în care nu ar fi făcut-o din
proprie iniţiativă.
- Sancţiunea aplicabilă în cazul viciilor de consimţământ este - nulitatea relativă, potrivit
dreptului comun. Anularea poate fi cerută şi viciul de consimţământ dovedit prin orice mijloc
de probă (iar nu numai prin înscrierea în fals), inclusiv în cazul testamentului autentic, căci
notarul poate constata numai existenţa consimţământului testatorului, iar nu şi absenţa viciilor
de voinţă.
Obiectul şi cauza - să aibă un ob determinat sau determinabil şi licit, iar cauza lor să fie
reală şi licită.
Obiectul. - -trebuie să fie în circuitul civil, poate fi şi un lucru viitor, care nu există în momentul
testării, dar nici chiar în momentul deschiderii moştenirii - numai moştenirea nedeschisă nu
poate forma obiectul unui legat
Cauza - în materia liberalităţilor interesează, întotdeauna, nu numai cauza (scopul) imediată
(causa proxima) urmărită de testator la încheierea actului şi care este un scop abstract, pur
tehnic şi invariabil, constând în intenţia liberală (animus donandi, animus testandi), dar şi
cauza (scopul) mediată (causa remota) concret şi variabil de la caz la caz, constituind motivul
impulsiv şi determinant al actului, fără de care testatorul nu ar fi făcut liberalitatea. Dacă
aceste motive sunt ilicite sau imorale ori nu sunt reale, liberalitatea “nu poate avea nici un
efect”.

Condiţii generale de formă pentru validitatea testamentului.

- legea prevede ad solemnitatem - sub sancţiunea nulităţii absolute - anumite forme testa-
mentare pe care trebuie să le îmbrace voinţa testatorului pentru a putea produce efecte
juridice
- legea consacră două condiţii de formă, care sunt generale, comune tuturor testamentelor: a)
forma scrisă şi b) forma actului separat.
Forma scrisă - este prevăzută ca o condiţie de validitate a testamentului (ad solemnitatem),
iar nu ca o simplă condiţie de dovadă, lipsa ei fiind sancţionată cu nulitatea absolută a
manifestării de voinţă.
Forma actului separat. Interzicerea testamentului conjunctiv - legea nu permite ca două sau
mai multe persoane să testeze “prin acelaşi act, una în favoarea celeilalte sau în favoarea
unei a treia persoane”
Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă - nulitatea absolută, constatarea nulităţii poate fi
invocată de orice persoană interesată şi oricând, fie pe cale de excepţie, fie pe cale de
acţiune, dreptul de a invoca fiind imprescriptibil.
Limitări ale efectelor nulităţii absolute şi derogări. a) În primul rând, se admite aplicarea în
materie de testamente vizând donaţiile - după moartea testatorului - acoperirea nulităţii pentru
vicii de formă (inclusiv forma verbală a testamentului) prin confirmarea, ratificarea sau

154
executarea voluntară a actului de către moştenitorii legali sau alţi reprezentanţi (succesori
universali sau cu titlu universal) ai testatorului, dacă confirmarea, ratificarea sau executarea
este benevolă şi făcută în cunoştinţă de cauză. b) Sancţiunea nulităţii nu vizează acele
dispoziţii testamentare care, potrivit legii, pot fi făcute şi în altă formă decât aceea testamen-
tară - recunoaşterea unui copil printr-un testament autentic, nul pentru că este conjunctiv,
produce efecte deoarece este făcut prin act autentic. c) Se admite că testamentul autentic
sau mistic - la care adăugăm şi testamentele privilegiate - nule ca atare pentru vicii de formă,
sunt valabile ca testamente olografe, dacă îndeplinesc condiţiile de formă prevăzute de lege
pentru acesta (scris, datat şi semnat de mâna testatorului).

TESTAMENTUL OLOGRAF
Felurile de testamente prevăzute de lege se pot clasifica în trei categorii:
- testamente ordinare (obişnuite), încheiate în condiţii normale: testamentul olograf,
testamentul autentic şi testamentul mistic (secret);
- testamente privilegiate (extraordinare) care pot fi încheiate numai în anumite împrejurări
excepţionale: testamentul militarilor, testamentul făcut în timp de boală contagioasă şi tes-
tamentul maritim;
- alte forme de testament, special permise de lege pentru legatele având ca obiect anumite
sume de bani sau pentru dispoziţiile testamentare ale cetăţenilor români aflaţi în străinătate.
- diferitele feluri de testamenteau valoare juridică egală - principiu al echivalenţei formelor
testamentare.
Testamentul olograf
- testamentul olograf este valabil ca atare “când este scris în tot, datat şi semnat de mâna
testatorului” (art.859 C.civ.) - . Cu toate că nu necesită îndeplinirea unor formalităţi speciale,
fiind confecţionat ca înscris sub semnătură privată, testamentul olograf - ca şi orice alt
testament - este un act solemn; scrierea integrală, datarea şi semnarea de mâna testatorului
sunt prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute, deci ad solemnitatem, iar nu ad
probationem sau pentru opozabilitate.
- cele trei cerinţe de solemnitate (scrierea, datarea şi semnarea) trebuie să fie îndeplinite “de
mâna testatorului” şi “trebuie să fie întrunite cumulativ, în lipsa oricăreia dintre ele testamentul
fiind nul” - in dreptul nostru, testamentul scris de altul (allograf) sau chiar de testator, dar cu
mijloace mecanice (de exemplu, la maşina de scris) şi semnat de el în faţa martorilor, nu este
valabil (spre deosebire de unele legislaţii străine)
- dacă testamentul nu este scris, datat şi semnat de mâna testatorului, el poate avea
valabilitate numai ca alt fel de testament (ex autentic), dacă condiţiile acelui fel de testament
sunt îndeplinite (cond L36/1995)
Avantaje şi inconveniente. Testamentul olograf prezintă o serie de avantaje: poate fi folosit
de oricine ştie să scrie; se poate face oricând şi oriunde, fără ajutorul altei persoane (nu
necesită prezenţa vreunui martor); nu necesită cheltuieli; asigură secretul deplin al
dispoziţiilor de ultimă voinţă; poate fi revocat uşor de testator prin distrugerea voluntară a
înscrisului testamentar.
Testamentul olograf prezintă şi unele inconveniente: poate fi uşor dosit sau distrus după
moartea testatorului sau chiar în timpul vieţii, dar fără ştirea lui; nu asigură protecţia voinţei
testatorului împotriva influenţelor abuzive (sugestie sau captaţie) ale celor interesaţi; datorită
simplităţii formalităţilor poate fi mai uşor falsificat; poate fi contestat mai uşor decât celelalte
feluri de testamente; dacă testatorul nu are cunoştinţe juridice testamentul poate cuprinde
formulări neclare, confuze şi chiar contradictorii, susceptibile de interpretări neconforme
voinţei reale a testatorului.
- unele din inconvenientele pot fi înlăturate prin întocmirea lui în mai multe exemplare sau
prin încredinţarea testamentului unei persoane de încredere ori prin depozitarea lui la un
birou notarial - depozitarea testamentului la un birou notarial nu îl transformă într-un

155
testament authentic - rămâne un testament olograf şi valabil ca atare dacă a fost scris în
întregime, datat şi semnat de mâna testatorului.
Scrierea. Întregul conţinut al testamentului olograf trebuie să fie scris de mâna testatorului,
cerinţă prevăzută de lege ad solemnitatem.
- in privinţa scrierii de mână legea nu prevede limitări; testatorul poate scrie cu orice
(cerneală, creion, pastă, vopsea, cărbune, cretă etc.); pe orice fel de material (hârtie - inclusiv
carte poştală -, pânză, lemn, piatră, sticlă, material plastic etc.); în orice limbă cunos cută de
testator, fie şi moartă (de exemplu, latina); cu orice fel de scriere (cu caractere de mână sau
de tipar, stenografie sau alfabetul special pentru orbi); pe un singur suport material sau pe
mai multe (de exemplu, mai multe foi de hârtie), în acest din urmă caz, cu condiţia să existe o
legătură materială sau cel puţin intelectuală între ele pentru a constitui un singur act, chiar
dacă nu a fost scris dintr-o dată, ci pe etape.
Data - datarea lui exactă, de mâna testatorului, prin indicarea zilei, a lunii şi anului în care a
fost întocmit - în funcţie de data testării se poate stabili dacă testatorul a avut sau nu
capacitatea de a testa, iar în cazul pluralităţii de testamente succesive, cu dispoziţii contrare
sau incompatibile, în raport cu data lor se stabileşte „ultima voinţă” a testatorului, care
urmează a fi luată în considerare, revocând pe cele anterioare.
-data poate prezenta importanţă pentru stabilirea împrejurărilor în care testamentul a fost
întocmit şi care pot determina nulitatea.
- Datarea testamentului - în cifre sau în litere ori prin referire la un eveniment care se poate
stabili cu certitudine (prima zi de Crăciun ’97) - dacă testamentul nu este datat potrivit celor
arătate sau data indicată în testament este eronată ori falsă, potrivit legii testamentul ar urma
să fie considerat nul absolute - în practica jud şi literatura de specialitate rigoarea sancţiunii
este atenuată, admiţându-se - în anumite condiţii - stabilirea, întregirea sau rectificarea datei
testamentului cu ajutorul unor elemente intrinseci sau extrinseci testamentului.
Semnătura - prin semnătură, testatorul atestă că dispoziţiile din testament reprezintă voinţa
sa definitivă pentru caz de moarte; in lipsa semnăturii actul poate fi un simplu proiect de
testament, nedefinitivat şi, ca atare, lipsit de efecte juridice=>ca şi scrierea ori data, testatorul
trebuie să semneze “de mână”. Nu se poate folosi parafa, sigiliul ori ştampila. Este nul şi
testamentul semnat prin punere de deget.
Formalităţi ulterioare decesului testatorului - Art.892 C.civ. prevede prezentarea testamentului
olograf (sau mistic), înainte de executare, la un birou notarial în a cărui rază teritorială s-a
deschis moştenirea, pentru a constata prin proces-verbal deschiderea lui şi starea în care s-a
găsit, după care se va păstra în arhiva biroului notarial – pt nerespectarea acestei formalităţi
nu este prevăzută nici o sancţiune şi deci testamentul îşi produce efectul şi poate fi valorificat
(prin justiţie) chiar dacă nu a fost, în prealabil, înfăţişat biroului notarial..
Forţa probantă. Cu toate că testamentul olograf este un act juridic solemn, el este materializat
sub forma unui înscris sub semnătură privată, scris şi semnat numai de testatorul de la care
emană şi, ca atare, poate fi contestat de persoanele interesate - sarcina probei şi mijloacele
de probă admise trebuie însă să facem deosebirea între scriere şi semnătură, pe de o parte,
şi data testamentului olograf, pe de altă parte.
- scrierea şi semnătura, ele au putere doveditoare numai dacă cei cărora li se opune
testamentul (moştenitorii legali) recunosc că aparţin testatorului - recunoaşterea poate fi
expresă, dar şi tacită, prin executarea de către moştenitor a testamentului.
Dacă s-a stabilit veridicitatea scrierii şi semnăturii, indiferent prin recunoaştere sau prin
verificare de scripte, se admite că data testamentului olograf are putere probatorie astfel cum
este prevăzută (iar nu de la data decesului testatorului), cu toate că nu a devenit certă potrivit
regulilor aplicabile în privinţa datei înscrisurilor sub semnătură privată - persoana care invocă
testamentul nu trebuie să dovedească faptul că data indicată în testament este cea reală;
persoana care contestă data are sarcina probei inexactităţii sau falsităţii ei=> data se
prezumă a fi reală până la proba contrară.

156
TESTAMENTUL AUTENTIC
- Testamentul făcut pe teritoriul ţării este autentic dacă, prin încheiere, a fost învestit, în
condiţiile prevăzute de lege pentru autentificarea înscrisurilor, cu formă autentică de către
notarul public
Avantaje şi inconveniente. Testamentul autentic prezintă avantajul că în această formă pot
testa şi persoanele care nu ştiu să scrie şi să citească sau persoanele care din cauza
infirmităţii, a bolii sau din orice alte cauze nu pot semna. Pe de altă parte, contestarea
testamentului de către persoanele interesate este mai anevoioasă; actul de autentificare are
autoritatea publică, iar conţinutul actului este verificat de notar pentru a nu cuprinde clauze
contrare legii sau bunelor moravuri ori clauze neclare, de natură a genera procese inutile. În
toate cazurile, testamentul se bucură de forţa probantă a actelor autentice şi, ca atare,
sarcina dovezii revine celui care îl contestă. Testamentul autentic prezintă şi avantajul că un
exemplar original se păstrează în arhiva biroului notarial, astfel încât nu poate fi sustras, dosit
sau distrus de persoanele interesate, iar dacă a dispărut poate fi obţinut un duplicat sau
poate fi reconstituit în condiţiile prevăzute de lege.
Testamentul autentic prezintă inconvenientul că presupune anumite cheltuieli şi necesită
pierdere de timp pentru îndeplinirea formalităţilor de autentificare. Printre inconveniente se
menţionează şi faptul că nu asigură secretul dispoziţiilor de ultimă voinţă.
Autentificarea testamentelor făcute pe teritoriul ţării este de competenţa notarilor publici.
Autentificarea actelor, inclusiv a testamentelor, nu face parte dintre actele notariale care pot fi
îndeplinite de către secretarii consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor unde nu funcţionează
birouri ale notarilor publici sau de către alte instituţii - teritorial, competenţa notarilor publici
este generală, deci autentificarea testamentului se poate face la orice birou notarial din ţară,
indiferent de domiciliul testatorului.
- dacă testamentul nu a fost autentificat cu respectarea prevederilor legii sancţiunea este
nulitatea absolută - actul, nul ca testament autentic, poate valora testament olograf dacă
condiţiile prevăzute de lege pentru acesta sunt îndeplinite
- testementul se intocmeste in lb romana – cetatenii ce apartin minoritatilor nationale si celor
ce nu vorbesc si inteleg romana li se acorda posib de a lua cun de cupr actului printr-un
interpret – daca testem e in alta limb ape care notarul o cun sau a luat cun de cupr lui prin
interpret se poate autentifica si in alta lb decat rom, cu atasarea la dosar a unui exemplar
tradus in rom si semnat de traducator
- pt autentificare notarul verif si stabileste identit testatorului prin:
* prin mentiunea in incheiere daca e cun personal de notar
* prin acte de ident sau legitim oficiale ce contin semnatura, stampila si poza posesorului
* atestarea avocatului care asista partea
* doi martori de indetitate, cun personal de notar sau legitimate (minorii sub 18 ani nu pot fi
martori, nici beneficiarul testamentului sau cei cu deficiente psihice sau fizice)
- fiind un act eminamente personal nu e admisa reprezentarea testatorului la autentificarea
testam, el trebuie sa vina in persoana la sediul biroului sau in afara lui daca nu se poate
deplasa din motive temeinice
- daca notarul are indoieli cu privire la deplinatatea facultatilor mintale, face autentificarea
numai daca un medic specialist atesta in scris ca testatorului poate sa-si exprime valabil
consimtamantul in mom incheierii actului
- pt a lua consimtamantul, notarul dupa citirea testam il va intreba daca a inteles continutul
acestuia si daca cele cupr in act exprima vointa lui, dupa care testatorul va semna
testamentul – pt surdo muti declaratia de vointa se da in scris in fata notarului, prin inscrierea
de catre testator a mentiunii “consimt la prezentul act, pe care l-am citit” – daca nu pot scrie,
declaratia de vointa se ia prin interpret; - la nevazatori, notarul intreaba daca a auzit bine
cand I s-a citit inscrisul si daca cele auzite repr vointa sa, consemnand acest lucru in

157
incheierea de autentificare - daca nu pot semna datorita infirmitatii notarul va face mentiune
despre aceasta imprejurare in incheiere
- toate exemplare testam autentificat, cerute de testator sic el ce se pastreaza in arhiva
biroului notarial se semneaza in fata notarului public de catre testator, si de martori daca e
cazul
- in sit in care notarul refuza autentificarea, in 5 zile de la inreg cererii da o incheiere de
respingere, numai daca testatorul cere si daca I s-a atras atentia ca actul solicitat e contrar
legii sau bunelor moravuri – incheierea cupr motivarea refuzului, calea de atac, plangerea la
judecatorie si termenul de exercitare
- indeplinirea actului e respinsa si daca nu se plateste txa si onorariul stability, nu pot fi
identificate partile sau nu au discernamant
- indeplinirea cerintelor legale pt autentificare testam trebuie sa fie mentionata expres in
incheierea de autentificare sis a rezulte din insasi actul authentic – nu e admisibila dovedirea
indeplin cerintelor cu probe extrinseci incheierii de autentificare – daca autentificarea s-a
facut cu nerespectarea disp legale sactiunea e nulitatea absoluta
Forţa probantă. Testamentul autentificat în condiţiile legii face deplină dovadă, până la
înscrierea în fals, în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului instrumentator
făcute prin propriile sale simţuri (ex propriis sensibus) în limita atribuţiilor conferite de lege şi
menţionate în încheierea de autentificare, cum ar fi: data şi locul autentificării, prezenţa şi
identificarea testatorului, consimţământul şi semnătura lui etc. În schimb, declaraţiile
testatorului consemnate în încheierea de autentificare, precum şi cele inserate în testament
fac dovada numai până la proba contrară, deoarece agentul instrumentator nu a putut decât
să ia act de aceste declaraţii, neavând posibilitatea să controleze dacă ele corespund
realităţii .

LEGATUL
Legatul este o dispoziţie testamentară prin care testatorul desemnează una sau mai multe
persoane care, la decesul său, urmează să dobândească cu titlu gratuit întregul său
patrimoniu sau o fracţiune din acesta ori anumite bunuri determinate.
- legatul - ca act unilateral de voinţă - este o liberalitate pentru cauză de moarte, este o
liberalitate (ca şi donaţia) pentru că testatorul urmăreşte să procure un avantaj patrimonial
(drept real şi/sau de creanţă) legatarului fără un contraechivalent.
Desemnarea legatarului - legatul este o dispoziţie testamentară ce exprimă voinţa
unilaterală a testatorului, desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testamentul
încheiat în formele prevăzute de lege (a) şi să fie făcută personal de către testator (b). Cu
respectarea acestor cerinţe, testatorul este liber să aleagă modalitatea de desemnare a
legatarului (c).
a) Desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testament - elementele necesare
pentru identificarea legatarului să se regăsească în cuprinsul testamentului=> legatarul
trebuie să fie o persoană determinată sau cel puţin determinabilă în momentul deschiderii
moştenirii.
b) Deoarece testamentul este un act juridic esenţialmente personal, desemnarea legatarului
trebuie să fie făcută personal de către testator, neputând fi lăsată la alegerea unei terţe
persoane - legatul cu facultate de alegere, prin care testatorul a lăsat determinarea
legatarului pe seama unei terţe persoane (indicate în testament) este nul, pentru că nu
“testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă”, ci un terţ, după moartea testatorului
- se admite nulitatea legatului făcut în favoarea unei persoane a cărei alegere este lăsată pe
de-a întregul la libera apreciere a unei terţe persoane, fără nici o contribuţie din partea
testatorului la determinarea persoanei legatarului.
c) Testatorul poate alege liber modul de desemnare a legatarului, nefiind obligat să respecte
formule sacramentale - desemnarea directă se poate face nu numai prin indicarea numelui şi

158
prenumelui, dar şi prin arătarea calităţii care îi individualizează pe legatari (nepot, frate sau
soră) - desemnarea unei categorii de rude la plural masculin (nepoţi, fraţi etc.) cupr şi rudele
din aceeaşi categorie de sex feminin.
- desemnarea indirectă - dacă rezultă din exheredarea (directă parţială, nominală) a unor
moştenitori legali, ce are drept rezultat mărirea cotei succesorale cuvenite comoştenitorului
sau chemarea concretă la moştenire a moştenitorului subsecvent.
Clasificarea legatelor: criterii de clasificare.
- dupa obiectul dispoziţiei testamentare: legate universale sau cu titlu universal, având ca
obiect patrimoniul defunctului (cotă-parte din patrimoniu), pe de-o parte, şi legate cu titlu
particular, având ca obiect anumite bunuri determinate..
- în funcţie de (absenţa sau prezenţa) modalităţilor care afectează liberalitatea: legate pure şi
simple, respectiv legate cu termen sau sub condiţie şi legate cu sarcină.
A. Clasificarea legatelor după obiectul lor
Feluri. Potrivit legii “se poate dispune prin testament de toată sau de o fracţiune din starea
cuiva, sau de unul sau mai multe obiecte determinate” – cf C.civil, legatul poate avea ca
obiect un patrimoniu, o universalitate de bunuri sau bunuri (drepturi) determinate, privite
individual. În primul caz, legatul este universal dacă are ca obiect întreaga avere a
testatorului ce va lăsa la moartea sa şi cu titlu universal dacă vizează o cotă-parte (fracţiune)
din acea universalitate, iar în al doilea caz, legatul este cu titlu particular (singular), având ca
obiect bunuri determinate.
I. Legatul universal
C Civ = “legatul universal este dispoziţia prin care testatorul lasă după moarte-i, la una sau
mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale”
- in realitate, legatul este universal dacă conferă vocaţie (chemare) la întreaga moştenire -
ceea ce interesează este nu culegerea efectivă a întregii moşteniri, ci posibilitatea conferită
legatarului (dreptul lui eventual) de a culege întreaga universalitate succesorală => asa se
explică dispoziţia legală potrivit căreia pot exista doi sau mai mulţi legatari universali; dacă ei
pot şi vor să vină la moştenire, universalitatea succesorală se împarte în mod egal - fiecare
dintre ei are vocaţie (eventuală) la întreaga moştenire, DACA colegatarii nu pot sau nu vor să
vină la moştenire, unul singur dintre ei (oricare) va putea culege întreaga moştenire.
Precizări pentru unele ipoteze speciale.
Legatarul (legatul) universal poate fi desemnat nu numai sub această denumire, dar şi prin
termeni echivalenţi: legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile, legatul cotităţii disponibile a
moştenirii (în lipsă de moştenitori rezervatari la data deschiderii moştenirii sau dacă cei
existenţi nu pot ori nu vor să vină la moştenire, legatarul are vocaţie la întreaga moştenire),
legatul nudei proprietăţi a întregii moşteniri esteun legat universal, deoarece legatarul devine
proprietarul universalităţii, iar la stingerea uzufructului va avea proprietatea deplină a întregii
moşteniri, legatul prisosului (rămăşiţei), adică a ceea ce rămâne după executarea legatelor
(cu titlu universal şi/sau cu titlu particular) cuprinse în testament - este universal pentru că,
dacă ceilalţi legatari nu pot sau nu vor să vină la moştenire, legatarul prisosului va culege
întreaga moştenire (dacă testatorul nu a limitat vocaţia sa la o parte din moştenire şi dacă nu
există moştenitori rezervatari).
II. Legatul cu titlu universal
= Legatul este cu titlu universal dacă conferă legatarului vocaţie (chemare) la o cotă-parte
(fracţiune) din moştenire (universalitate), cotă-parte exprimată printr-o fracţiune matematică
sau prin indicarea unei mase de bunuri succesorale, determinate prin natura lor juridică de
imobile sau de mobile.
Cf C.civ., sunt legate cu titlu universal: legatul unei fracţiuni din moştenire, precum jumătate,
a treia parte (exemplele nefiind limitativ prevăzute); legatul tuturor bunurilor imobile; legatul
tuturor bunurilor mobile; legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor imobile; legatul unei
fracţiuni din totalitatea bunurilor mobile.

159
- legatul cu titlu universal are aceeaşi natură juridică ca şi legatul universal, diferenţa între ele
fiind numai cantitativă - legatul cu titlu universal exprimat sub forma unei fracţiuni matematice
poate îmbrăca aceleaşi forme ca şi legatul universal, cum ar fi: legatul unei fracţiuni din
totalitatea bunurilor mobile şi imobile (adică din întreaga moştenire); legatul unei fracţiuni din
cotitatea disponibilă a moştenirii; legatul unei fracţiuni din prisosul moştenirii, adică a ceea ce
rămâne după executarea legatelor cu titlu particular (eventual şi cu titlu universal) cuprinse în
testament; legatul nudei proprietăţi asupra unei fracţiuni din moştenire.
III. Legatul cu titlu particular (singular)
C civil = orice legat care nu este cu titlu universal (şi bineînţeles nici universal) este singular -
legatul este cu titlu particular dacă conferă legatarului vocaţie succesorală la unul sau mai
multe bunuri determinate privite izolat (ut singuli).
Varietăţi de legate cu titlu particular.
a) Legatul unor bunuri corporale certe, individual determinate (casă, autovehicul) sau bunuri
de gen determinate sau determinabile după număr, măsură (o sumă de bani, o cantitate de
grâu).
b) Legatul unor bunuri incorporale (legatul creanţei pe care testatorul o are împotriva unui terţ
sau alte drepturi patrimoniale, cum ar fi dreptul de proprietate intelectuală, dreptul asupra
unor dividende sau alte beneficii, căci orice legat care nu este universal sau cu titlu universal
este cu titlu particular.
c) Legatul prin care testatorul-creditor iartă datoria legatarului-debitor (legatum liberationis),
caz în care datoria se stinge din momentul deschiderii moştenirii.
d) Legatul unui fapt (posibil şi licit) prin care moştenitorul universal sau cu titlu universal este
obligat să facă sau să nu facă ceva în favoarea legatarului, de exemplu, să repare casa lui,
să plătească datoria acestuia faţă de un terţ.
e) Legatul dreptului succesoral moştenit de testator ca universalitate sau cotă-parte din
universalitate (şi care, cât timp această moştenire nu a fost lichidată, poate fi înstrăinată ca
atare atât prin acte inter vivos, cât şi mortis causa).
f) În sfârşit, şi fără a epuiza toate ipotezele posibile, reamintim că este legat cu titlu particular
legatul nudei proprietăţi a unui (unor) bun(uri) determinate.
Legatul uzufructului. Potrivit Codului civil, este posibil ca prin testament nuda proprietate să
fie lăsată unei persoane, iar uzufructul unei alte persoane.
- aplicaţii practice - astfel dispoziţii testamentare se întâlnesc în practică mai ales sub forma
legatului nudei proprietăţi şi, respectiv, al uzufructului întregii averi şi mai rar asupra unui bun
determinat (ex un teren agricol) sau asupra unei fracţiuni de moştenire.
- natura juridică - legatul nudei proprietăţi va fi universal, cu titlu universal, respectiv cu titlu
particular după cum nuda proprietate lăsată legat are ca obiect întregul patrimoniu
succesoral, cotă-parte din patrimoniu, respectiv unul sau mai multe bunuri singular; legatului
în uzufruct este stabilit asupra unui sau unor bunuri determinate; legatul uzufructului în cauză
este cu titlu particular.
- legatul uzufructului este un legat cu titlu particular, chiar dacă are ca obiect o universalitate
sau cotă-parte din universalitate, şi deci uzufructul, privit în sine, este cf C.civ. - uzufruct
universal sau cu titlu universal, iar nu cu titlu particular.
Legatul bunului altuia - legatul cu titlu particular are ca obiect un bun individual determinat ce
nu aparţine testatorului - fiind proprietatea unui terţ, eventual chiar proprietatea moştenitorilor
testatorului (moştenitori legali sau legatari universali ori cu titlu universal) - se pune problema
validităţii legatului. Precizăm că problema se pune numai dacă:
a) testatorul - la data deschidem moştenirii, când legatul începe a produce efecte - nu are nici
un drept, actual sau viitor (de exemplu, afectat de o condiţie suspensivă sau de un termen
suspensiv, fie şi incert), asupra bunului obiect al legatului.
b) obiectul legatului este un bun individual determinat. Dacă legatul are ca obiect bunuri de
gen, fie şi inexistente în masa succesorală la data deschiderii moştenirii, legatul este perfect

160
valabil deoarece nu are ca obiect bunul altuia, dat fiind că un anumit gen de bunuri nu poate
să aparţină nimănui..
Dacă cele două cond sunt îndeplinite, şi suntem în prez legatului lucrului altuia, liberalitatea
va fi valabilă sau nulă, după cum testatorul a dispus în cunoştinţă de cauză sau cu credinţa
greşită că bunul este al său.
- Dacă testatorul a lăsat legat bunul altuia, crezând că este al său, legatul este nul,
prezumându-se că dacă testatorul ar fi cunoscut realitatea nu ar fi făcut liberalitatea. Eroarea
de fapt asupra obiectului (error in corpore) în care se găseşte testatorul este concepută de
legiuitor ca viciu de consimţământ distructivă de voinţa (eroare-obstacol) cu consecinţa
nulităţii absolute a legatului datorită lipsei consimţământului.
- Dacă testatorul a dispus de bunul altuia ştiind că nu este al său, “însărcinatul cu acel legat
este dator a da sau lucrul în natură sau valoarea lui din epoca morţii testatorului” - în
concepţia codului, testatorul nu dispune propriu-zis de lucrul altuia şi legatarul nu devine
titularul dreptului asupra bunului la data deschiderii moştenirii (şi deci nu repr o operaţiune
speculativă), ci îl obligă numai pe cel însărcinat cu executarea liberalităţii (obligaţie de a face)
să procure acel bun (un tablou, o bijuterie) de la proprietar şi să-l transmită legatarului, care
devine proprietar numai după procurarea bunului de către cel obligat la executarea legatului
şi transmiterii lui în proprietatea legatarului - însărcinatul cu executarea legatului se poate
libera de orice obligaţie, la alegere, şi prin plata valorii bunului legat, valoare apreciată în
raport de data deschiderii moştenirii=>legatul lucrului altuia creează o obligaţie alternativă,
alegerea având-o debitorul, dacă testatorul nu a dispus altfel.
Legatul bunului indiviz
- legatul cu titlu particular are ca obiect un bun individual determinat aflat în indiviziune la data
deschiderii moştenirii => poate fi un bun proprietate comună pe cote-părţi indivize a
defunctului cu alte persoane sau un bun făcând parte dintr-o universalitate ori cotă-parte de
universalitate (indiviziune propriu-zisă) (ex bunul care face parte din moştenirea nelichidată,
cuvenită testatorului într-o anumită cotă-parte).
- pentru soluţionarea soartei legatului în aceste cazuri speciale trebuie făcută o distincţie.
a) Dacă testatorul a lăsat legat cota sa ideală de drept asupra bunului determinat ori cota sa
asupra unui bun determinat din universalitate, legatul este perfect valabil - dreptul asupra
cotei-părţi ideale din proprietatea bunului determinat (ca şi asupra unei universalităţi) este un
drept de proprietate individual, absolut şi exclusiv al fiecărui coindivizar, transmisibil nu numai
inter vivos, dar şi mortis causa, inclusiv prin legate cu titlu particular.
b) Dacă legatul are ca obiect - nu cota-parte ideală ce aparţinea testatorului - ci chiar bunul în
natură aflat în indiviziune (sau o parte determinată material din acel bun), prin asemănare cu
legatul bunului altuia, trebuie să avem în vedere dacă testatorul a dispus de bun în cunoştinţă
de cauză (ştiind că este proprietar numai pro parte) sau cu credinţa greşită că bunul îi
aparţine în exclusivitate.
În primul caz, legatul este valabil, cel însărcinat cu executarea liberalităţii având obligaţia, la
alegere, fie să procure pentru legatar cota-parte de proprietate aparţinând altuia, fie să
plătească valoarea cotei-părţi aparţinând altuia.
În cel de-al doilea caz (testatorul a crezut că bunul îi aparţine în exclusivitate) legatul
urmează să fie considerat nul (în orice caz pentru partea ce depăşeşte cota testatorului),
prezumându-se că, în cunoştinţă de cauză, testatorul nu ar fi lăsat legat proprietatea
exclusivă a acelui bun.
B. Clasificarea legatelor în funcţie de modalităţi.
Legatul pur şi simplu nu este afectat de nici o modalitate - drepturile legatarului, asemănător
cu drepturile moştenitorilor legali, se nasc din momentul deschiderii moştenirii.
Legatul cu termen - efectele se vor produce, în principiu, potrivit dreptului comun în materie
de modalităţi ale actului juridic, după cum termenul este suspensiv sau extinctiv.

161
Dacă termenul este suspensiv, drepturile legatarului se vor naşte şi se vor putea transmite
inter vivos şi mortis causa - ca şi în cazul legatului pur şi simplu - din momentul deschiderii
moştenirii; numai executarea, exigibilitatea legatului este amânată până la împlinirea
termenului (ex, la împlinirea vârstei majoratului). În consecinţă, legatarul va putea cere
predarea lucrului legat sau plata creanţei - deşi a devenit proprietar, respectiv creditor, de la
deschiderea moştenirii - numai din ziua împlinirii termenului.
În cazul termenului extinctiv, legatul produce efecte de la deschiderea moştenirii întocmai ca
un legat pur şi simplu, dar la împlinirea termenului dreptul legat se stinge pentru viitor (de
exemplu, dreptul la o rentă).
Legatul sub condiţie - condiţia care afectează existenţa (naşterea sau desfiinţarea) legatului
poate fi suspensivă sau rezolutorie.
a) Dacă condiţia este suspensivă legatarul nu devine proprietar sau creditor la deschiderea
moştenirii, ci numai în momentul realizării condiţiei (îndeplinirea sau neîndeplinirea
evenimentului, după cum condiţia este pozitivă sau negativă). Din acel moment însă, condiţia
produce efecte retroactive; legatarul devine proprietar sau creditor de la data deschiderii
moştenirii.
b) Dacă condiţia este rezolutorie, drepturile legatarului se nasc din momentul deschiderii
moştenirii; pendente conditione legatul produce efecte ca şi legatele pure şi simple. La
realizarea condiţiei rezolutorii (eveniente conditione) legatul se desfiinţează cu efect retroactiv
de la data deschiderii moştenirii. În consecinţă, se desfiinţează şi drepturile succesorilor în
drepturi ai legatarului (dobânditori prin acte între vii sau mortis causa).
În cazul în care condiţia rezolutorie nu se realizează sau este sigur că nu se va putea realiza,
legatul se consolidează definitiv, ca şi cum ar fi fost legat pur şi simplu.
Legatul cu sarcină (sub modo). Specifică liberalităţilor, sarcina - ca modalitate a legatului -
este o obligaţie impusă de testator legatarului, care - după acceptarea legatului - este ţinut s-
o execute. Sarcina poate fi prevăzută de testator atât în cazul legatelor universale sau cu titlu
universal, cât şi în cazul legatelor cu titlu particular.
Sarcina, asemănător condiţiei rezolutorii, nu afectează dobândirea dreptului asupra legatului
din momentul deschiderii moştenirii (ca şi cum legatul ar fi pur şi simplu); pe de altă parte,
neexecutarea sarcinii, ca şi nerealizarea condiţiei, produc efecte până la momentul
deschiderii moştenirii.
Sarcina poate fi stipulată în interesul unui terţ, în interesul testatorului sau în interesul
gratificatului însuşi.
a) Dacă sarcina este prevăzută în favoarea unui terţ, ea reprezintă o stipulaţie pentru altul şi
constituie fie o plată realizată pe această cale, fie o liberalitate indirectă. În acest din urmă
caz suntem în prezenţa unui legat dublu şi regulile de capacitate urmează să fie analizate nu
numai în raporturile dintre testator şi legatar, dar şi în raporturile dintre testatorul-stipulant şi
terţul beneficiar al sarcinii. În schimb, în raporturile dintre legatar şi terţul beneficiar,
executarea sarcinii reprezentând plata unei obligaţii, problema capacităţii de a face şi de a
primi o liberalitate nu se pune.
b) Sarcina este în interesul testatorului în cazul în care el personal are un interes - material
sau moral - în executarea sarcinii (de exemplu, plata unei datorii, suportarea cheltuielilor de
înmormântare sau organizarea unei slujbe religioase de pomenire etc.).
c) Dacă sarcina este stipulată chiar în interesul legatarului, suntem în prezenţa unei liberalităţi
cu afectaţiune specială, testatorul având şi el un interes - cel puţin moral - în executarea
sarcinii. De exemplu, o sumă de bani cu titlu de legat pentru finanţarea continuării unor
cercetări ştiinţifice începute de testator. Spre deosebire de sarcina stipulată în favoarea unui
terţ sau în interesul testatorului şi când legatul încetează să fie liberalitate în măsura sarcinii,
în acest caz legatul este pur gratuit, dar revocabil în caz de neexecutare.
Ineficacitatea legatelor.

162
= notiunea de ineficacitate a legatelor desemnează acele ipoteze în care dispoziţia
testamentară prin care testatorul a instituit unul sau mai multe legate este lipsită de efecte
juridice, deci este ineficace, din cauze prevăzute de lege.
Cauze - patru categorii.
1. Nulitatea absolută sau relativă a legatelor intervine în caz de nerespectare a regulilor de
formă sau de fond prevăzute de lege pentru validitatea lor (lit.A).
2. Reducţiunea legatelor, având drept consecinţă ineficacitatea parţială sau totală a legatelor
se produce - la cererea moştenitorilor rezervatari şi a celor care înfăţişează drepturile lor
(art.848 C.civ.) - în cazul în care, prin liberalităţile făcute de defunct (ţinând seama şi de
donaţiile făcute în timpul vieţii) s-a depăşit cotitatea disponibilă. Problemele privind
reducţiunea liberalităţilor excesive urmează să le analizăm în capitolul consacrat rezervei
succesorale.
3. Revocarea testamentului sau a unora din dispoziţiile sale (aici ne interesează legatele)
poate fi voluntară, când este opera testatorului, sau judecătorească, pronunţată de instanţă
pentru cazurile prevăzute de lege (lit.B).
4. Caducitatea legatelor intervine când executarea lor devine imposibilă din cauze posterioare
momentului întocmirii testamentului (lit.C). În sfârşit, urmează să analizăm şi consecinţele
ineficacităţii legatului, inclusiv problema dreptului de acrescământ (lit.D).
A. Nulitatea legatelor
- regim juridic. Nulitatea absolută sau relativă a legatului intervine în cazul în care
testamentul, respectiv dispoziţia testamentară prin care a fost prevăzut, nu întruneşte
condiţiile de validitate, de fond sau formă, prevăzute de lege. Anularea sau constatarea
nulităţii legatului urmează regimul de drept comun al nulităţilor.
B. Revocarea legatelor
- consideraţii generale - cf C.civ legatul născut în mod valabil poate deveni ineficace prin
efectul revocării lui, fie că este vorba de revocarea testamentului în întregul lui, fie că
revocarea vizează numai legatul (o parte dintr-un legat) sau legatele instituite prin testament.
Revocarea legatelor poate fi voluntară când îşi găseşte sorgintea în voinţa unilaterală a
testatorului sau judecătorească când se pronunţă de către instanţă pentru faptele culpabile
prevăzute de lege săvârşite de legatar.
a. Revocarea voluntară
Noţiune - testamentul şi dispoziţiile pe care le cuprinde, sunt acte juridice esenţialmente
revocabile, dacă legea nu prevede altfel în mod expres - legatele pot fi revocate prin voinţa
unilaterală a testatorului până în ultima clipă a vieţii.
- după modul de manifestare a voinţei revocatorii, revocarea voluntară poate fi expresă sau
tacită şi este valabilă dacă testatorul a avut capacitatea de a testa şi consimţământul neviciat.
Revocarea voluntară expresă (directă) - art.920 C.civ., testatorul poate revoca testamentul -
toate dispoziţiile pe care le cuprinde sau o parte din ele, în speţă legatele - printr-un tes-
tament posterior (încheiat într-una din formele prevăzute de lege pentru testamente) sau
printr-un act autentic (autentificat în condiţiile art.58-67 din Legea nr.36/1995, iar nu legalizat
potrivit art.89) - revocarea voluntară expresă este un act solemn; sub sancţiunea nulităţii
absolute actul revocator trebuie să fie redactat în formă testamentară sau în formă autentică.
Testamentul revocator trebuie să fie valabil ca atare, dar nu este necesar să aibă aceeaşi
formă ca şi testamentul pe care îl revocă; nu se aplică regula simetriei formelor.
Înscrisul autentic revocator poate fi un act redactat special în acest scop, dar poate fi conţinut
şi în cadrul unui alt act autentic, de exemplu, contract de donaţie încheiat în formă autentică
(art.813 C.civ.).
Revocarea voluntară tacită (indirectă) -revocarea este tacită dacă, fără a fi declarată expres,
rezultă indirect, dar neîndoielnic, din anumite acte sau fapte, săvârşite de testator sau
cunoscute de el.

163
Codul civil prevede două cazuri de revocare tacită: confecţionarea unui testament nou
(posterior) care - fără a revoca expres pe cel anterior - conţine dispoziţii inconciliabile
(incompatibile sau contrare) cu dispoziţiile testamentului anterior (art.921) şi înstrăinarea
obiectului legatului (art.923) cu care se asimilează şi distrugerea lui. Literatura de specialitate
şi jurisprudenţa consideră că cele două cazuri nu sunt prevăzute de lege limitativ şi admit că
revocarea tacită operează şi în cazul distrugerii testamentului de către testator sau cu ştirea
lui.
Retractarea revocării voluntare - rRevocarea, fiind şi ea un act unilateral de voinţă pentru caz
de moarte, ca şi testamentul însuşi, poate fi - la rândul ei - revocată, ceea ce se numeşte
retractarea revocării. Este vorba, de fapt, de posibilitatea unor revocări succesive.
Retractarea, fiind tot o revocare, poate interveni, în principiu, în aceleaşi condiţii.
- retractarea revocării poate fi expresă, caz în care, sub sancţiunea nulităţii absolute,
urmează să fie făcută prin act autentic sau într-o formă testamentară (art.920 C.civ.), inclusiv
ştergerea dispoziţiei revocatorii de către testator, urmată de datarea şi semnarea de către el
(cu semnificaţia unui testament olograf nou).
- nu se contestă nici posibilitatea retractării tacite, fie prin confecţionarea unui testament nou -
care, fără a retracta expres revocarea anterioară, conţine dispoziţii care sunt inconciliabile
(incompatibile sau contrare) cu revocarea anterioară (art.921 C.civ.) - fie prin distrugerea
voluntară a înscrisului revocator.
b. Revocarea judecătorească
Noţiune. Cauze. Revocarea judecătorească a legatelor - cauză de ineficacitate ca şi
revocarea voluntară sau nulitatea ori caducitatea - intervine în cazurile în care legatarul
săvârşeşte, în mod culpabil, o faptă dintre cele limitativ prevăzute de lege drept cauze de
revocare judecătorească.
Revocarea judecătorească a legatelor - cu aplicabilitate în materia moştenirii testamentare -
corespund nedemnităţii succesorale din materia devoluţiunii legale a moştenirii, iar cazurile în
care poate interveni sunt, în principiu, cele prevăzute drept cauze legale de revocare a
donaţiilor, şi anume: neîndeplinirea sarcinilor şi ingratitudinea legatarului.
Revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii -sarcina de care este afectat legatul obligă pe
legatarul acceptant al liberalităţii să o execute, persoanele interesate (terţul beneficiar al
sarcinii, creditorii lui sau executorul testamentar) putând cere prin justiţie executarea silită sau
revocarea judecătorească a legatului pentru neîndeplinirea sarcinii.
- act în revocare pentru neîndeplinirea sarcinii se prescrie în termenul general de prescripţie
de 3 ani, termenul de un an pentru acţiunea în revocarea liberalităţilor pentru ingratitudine
nefiind aplicabil în cazul neîndeplinirii sarcinii.
Revocarea pentru ingratitudine - cf legii, revocarea judecătorească poate fi pronunţată dacă
legatarul a săvârşit următoarele fapte:
a) în timpul vieţii testatorului: atentat la viaţa testatorului; delicte, cruzimi sau injurii grave la
adresa lui;
b) după moartea testatorului (art.931 C.civ.): injurie gravă făcută memoriei lui.
C. Caducitatea legatelor
Noţiunea de caducitate. Deosebirea faţă de nulitate şi revocare. Legatele instituite în mod
valabil şi nerevocate pot deveni ineficace din cauze intervenite ulterior întocmirii testamentului
şi care fac imposibilă executarea lor
- spre deosebire de nulitatea legatelor, care se datorează unor cauze existente în momentul
întocmirii testamentului, caducitatea se datorează unor evenimente, împrejurări ulterioare
- se deosebeşte şi de revocarea voluntară a legatelor, deoarece se produce independent şi
chiar împotriva voinţei testatorului
- caducitatea se deosebeşte şi de revocarea judecătorească prin care se sancţionează
anumite atitudini culpabile ale legatarului; cauzele care determină caducitatea nu sunt deter -
minate sau condiţionate de culpa legatarului.

164
- caducitatea = imposibilitate de executare a legatului, instituit valabil şi nerevocat, din cauze
obiective posterioare întocmirii testamentului sau din cauza renunţării legatarului la legat
după deschiderea moştenirii.
Cazurile de caducitate - Codul civil prevede patru cauze care fac imposibilă executarea lor:
decesul legatarului; incapacitatea legatarului de a primi legatul; neacceptarea legatului de
către legatar; pieirea totală a bunului care formează obiectul legatului. Literatura de
specialitate mai adaugă unele cauze cu efecte asemănătoare caducităţii.
- decesul legatarului - legatul devine caduc dacă legatarul a murit înaintea testatorului -
liberalităţile în general şi cele făcute mortis causa au caracter exclusiv personal; sunt acte
încheiate în considerarea persoanei legatarului (intuitu personae).
- incapacitatea legatarului de a primi legatul - C.civ. “orice dispoziţie testamentară cade
când... legatarul... va fi necapabil a o primi” - capacitatea de a primi a legatarului trebuie să fie
apreciată în raport de data deschiderii moştenirii, dată la care legatul începe să producă
efecte, el devine caduc dacă în acest moment legatarul este lovit de o in capacitate de a-1
primi.
- neacceptarea legatului (renunţarea) de către legatar - C.civ. prevede caducitatea legatului
dacă “legatarul nu va primi…” - dr legatarului se nasc, de drept, din momentul deschiderii
moştenirii =>potrivit principiului că “nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moşteniri
ce i se cuvine” (art.686 C.civ.), principiu aplicabil şi în cazul moştenirii testamentare, legatarul
are - ca şi moştenitorii legali - drept de opţiune succesorală.
- pieirea totală a bunului care formează obiectul legatului - cf C.civ. “legatul va fi caduc dacă
lucrul legat a pierit de tot în viaţa testatorului”. După cum rezultă - explicit sau implicit - din
această dispoziţie, pentru ca pieirea bunului să atragă după sine caducitatea legatului trebuie
să fie îndeplinite mai multe condiţii:
a) Legatul să fie cu titlu particular şi să aibă ca obiect bunuri corporale certe, individual
determinate.
b) Pieirea bunului să fie totală - dacă bunul a pierit numai în parte, legatul nu devine caduc
nici măcar în parte.
c) Pieirea bunului să fie produsă „în viaţa testatorului”, adică în perioada dintre momentul
întocmirii testamentului şi data morţii testatorului - dacă bunul era pierit în momentul testării
legatul nu este caduc, ci nul din lipsă de obiect; dacă pieirea se produce după data
deschiderii moştenirii legatul nu devine caduc pentru că legatarul a dobândit proprietatea
bunului de la această dată=> el suportă riscul pieirii în această calitate (res perit domino),
respectiv va avea acţiune în despăgubire împotriva persoanei responsabile. devine proprietar
decât în momentul realizării condiţiei, ceea ce nu mai este posibil din lipsă de obiect.
d) Cauza pieirii bunului poate fi un eveniment fortuit (caz fortuit sau forţă majoră) ori o faptă
culpabilă săvârşită de o terţă persoană sau chiar de testator ori legatar. Numai pieirea
datorată faptei intenţionale a testatorului se analizează ca revocare voluntară a legatului, iar
nu cauză de caducitate.
Alte cazuri de caducitate - în literatura de specialitate se mai adaugă şi altele: neîndeplinirea
condiţiei suspensive sub care a fost stipulat legatul, depăşirea cotităţii disponibile, dispariţia
cauzei impulsive şi determinante a actului de liberalitate. Este adevărat că legatul devine
ineficace şi în aceste cazuri, însă - riguros vorbind - ele nu constituie veritabile cauze de
caducitate.
Soarta legatului grefat pe un legat (principal) devenit caduc - caducitatea legatului principal
nu va atrage caducitatea legatului-sarcină, ci acesta din urmă va trece asupra succesorului
care beneficiază de caducitatea legatului principal - ex legatul unei sume de bani cu care a
fost însărcinat legatarul casei urmează să fie executat de moştenitorul care beneficiază de
caducitatea legatului casei.
Legatul grefat pe un alt legat va deveni caduc numai dacă legatul principal este cu titlu
particular şi obiectul acestuia piere total în condiţiile art.927 C.civ..

165
În toate cazurile, caducitatea legatului-sarcină nu afectează existenţa legatului principal,
titularul lui beneficiind de caducitatea legatului-sarcină (dacă testatorul nu a prevăzut altfel).
D. Consecinţele ineficacităţii legatelor.
Dreptul de acrescământ
Regula - ineficacitatea legatului profită acelor moştenitori (legali sau testamentari) ale căror
drepturi succesorale ar fi fost micşorate sau înlăturate prin existenţa legatului sau care aveau
obligaţia să execute legatul -profită moştenitorii în dauna cărora legatul ar fi fost executat.
Excepţii - două excepţii, special prevăzute de lege, datorate voinţei testatorului: substituţia
vulgară şi legatul conjunctiv, în acest din urmă caz operând dreptul de acrescământ.
1. Substituţia vulgară este acea dispoziţie testamentară, permisă expres de lege, prin care
testatorul desemnează în mod subsidiar un al doilea legatar care urmează să beneficieze prin
substituţie de legat (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular) în cazul în care primul
legatar nu ar putea sau nu ar voi să beneficieze de legat. Rezultă că, în acest caz, suntem în
prezenţa a două legate alternative; cel de-al doilea produce efecte numai sub condiţia
(suspensivă) ineficacităţii celei dintâi şi înlătură dreptul altor pers (moştenitori legali sau
legatari) de a beneficia de această ineficacitate. Ei ar putea să beneficieze numai dacă şi cel
de-al doilea legat (în favoarea substituitului) ar fi ineficace şi testatorul nu ar fi dispus altfel.
2. Legatul conjunctiv şi dreptul de acrescământ. Legatul conjunctiv este acea dispoziţie
testamentară prin care acelaşi bun determinat individual sau numai generic este lăsat de
testator în totalitate în favoarea mai multor legatari cu titlu particular, fiecare având vocaţie
(un drept eventual) la totalitatea bunului legat (ex testatorul lasă casa sau suma de bani
depusă la bancă legatarilor A şi B, fără a determina partea fiecăruia) - întrucât prin voinţa
testatorului legatul este conjunctiv, dacă legatarii pot şi vor să primească legatul, fiecare va
suporta concursul celuilalt (celorlalţi), obiectul legat împărţindu-se între ei în mod egal. În
schimb, dacă unul (unii) dintre legatari nu poate sau nu vrea să primească legatul, partea lui
(lor) nu se scade (pentru a profita altor moştenitori potrivit regulilor generale), ci va mări
partea colegatarului (colegatarilor) care pot şi vor să primească legatul, oricare dintre ei
având dreptul la totalitatea bunului legat (art.929 C.civ.). Operează aşa-numitul drept de
acrescământ (drept de creştere, de adăugire).

LIMITELE DREPTULUI DE DISPOZIŢIE ASUPRA MOŞTENIRII

- legea consacră principiul libertăţii testamentare, în sensul că orice persoană fizică capabilă
poate dispune de patrimoniul său pentru caz de moarte. Pe de altă parte, succesibilul este
liber să accepte moştenirea ce i se cuvine sau să renunţe la ea. Dar libertatea de a dispune
de patrimoniu pentru cauză de moarte, precum şi libertatea de a moşteni trebuie să fie
exercitate în anumite limite stabilite imperativ de lege.
- În primul rând, dreptul de dispoziţie asupra patrimoniului pentru caz de moarte se poate
exercita numai pe calea dispoziţiilor (legatelor) testamentare - acte esenţialmente revocabile -
nu şi pe cale contractuală caracterizată prin irevocabilitate, legea interzicând pactele asupra
bunu-rilor dintr-o succesiune viitoare, nedeschisă, inclusiv actele unilaterale (cu excepţia
testamentelor).
- În al doilea rând, libertatea dreptului de dispoziţie asupra patrimoniului vizează numai cazul
morţii dispunătorului. Testatorul nu poate stabili soarta bunurilor pentru caz de moarte a
propriilor moştenitori. Aşa-numitele substituţii fideicomisare, prin care s-ar stabili o ordine
succesorală pentru cazul morţii moştenitorului dispunătorului sunt interzise de lege.
- În sfârşit, cea mai importantă limitare a libertăţii testamentare este stabilită de lege prin
instituţia rezervei succesorale; dacă testatorul decedat are, la data deschiderii succesiunii,
moştenitori legali rezervatari, liberalităţile testamentare vor produce efecte numai în limita
cotităţii disponibile a moştenirii, fără a aduce atingere cotei prevăzută de lege în favoarea
moştenitorilor rezervatari. Această limitare vizează, după cum vom vedea, şi liberalităţile

166
făcute prin acte între vii; donaţiile făcute de de cuius prin care se aduce atingere rezervei
succesorale sunt şi ele reductibile până la limita cotităţii disponibile.
Oprirea pactelor asupra unei moşteniri nedeschise, viitoare
- Codul civil nu reglementează în mod unitar problematica pactelor asupra unei moşteniri
nedeschise. Interzicerea lor rezultă însă clar din două texte inserate în secţiunea consacrată
obiectului convenţiilor şi, respectiv, renunţării la moştenire.
- art.965 alin.2 “nu se poate face renunţare; la o succesiune ce nu este deschisă, nu se pot
face învoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimţământul celui a cărui
succesiune este în chestiune”.
- art.702 “nu se poate renunţa la succesiunea unui om în viaţă, nici nu se pot înstrăina
drepturile eventuale ce s-ar putea dobândi asupra succesiunii”.
- prin pact asupra unei moşteniri viitoare, interzis de lege, se înţelege orice contract sau act
unilateral prin care se renunţă la o moştenire viitoare, nedeschisă la data încheierii lui, sau se
înstrăinează drepturile eventuale ale uneia dintre părţi din acea moştenire.
- astfel de pacte sunt interzise indiferent că sunt privitoare la moştenirea unei terţe persoane
sau la moştenirea unuia dintre contractanţi şi indiferent dacă renunţarea sau înstrăinarea se
face cu titlu oneros ori cu titlu gratuit. Interdicţia se justifică prin ideea că pactul asupra
moştenirii nedeschise poate trezi dorinţa morţii (votum mortis) celui care va lăsa moştenirea,
iar dacă este şi el parte contractantă se contravine şi principiului revocabilităţii dispoziţiilor
pentru cauză de moarte.
Condiţii : să aibă ca obiect drepturi asupra unei moşteniri (a), moştenirea în cauză să nu fie
deschisă (b) şi pactul să nu fie permis în mod excepţional de lege (c).
a) Pactul să fie privitor la o moştenire. Dacă nu sunt vizate drepturi succesorale - dreptul de a
moşteni sau obligaţia de a nu moşteni - pactul este valabil, chiar dacă realizarea (naşterea
sau executarea) obligaţiei atârnă de viaţa unei persoane, constituind o condiţie sau un termen
incert, ca modalitate a actului juridic.
b) Moştenirea să nu fie deschisă - să aibă ca obiect o moştenire nedeschisă. După
deschiderea moştenirii succesorii pot dispune liber de drepturile dobândite prin moştenire
asupra patrimoniului succesoral sau asupra bunurilor determinate din moştenire, precum şi
de drepturile născute în persoana lor la data deschiderii moştenirii, cum este şi dreptul de
opţiune succesorală, interesând în special dreptul de a renunţa la moştenire.
c) Pactul să nu fie permis în mod expres (excepţional) de lege – de ex este valabilă convenţia
prin care asociaţii stipulează că societatea civilă va continua cu moştenitorii asociatului
decedat sau - după satisfacerea moştenitorilor - între asociaţii rămaşi în viaţă; este valabilă
împărţeala de ascendent făcută prin donaţie (act între vii, cu efecte şi post mortem) dacă s-au
respectat condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege.
Sancţiunea aplicabilă. Pactul care întruneşte condiţiile arătate este lovit de nulitate absolută
şi, poate fi invocată de orice persoană interesată (ex moştenitorii succesibilului care au
exercitat dreptul de opţiune succesorală înainte de deschiderea moştenirii sau care au
înstrăinat drepturile succesorale dintr-o moştenire nedeschisă).
Oprirea substituţiilor fideicomisare
- substituţia fideicomisară = dispoziţie prevăzută în actul de liberalitate - testament sau
donaţie - prin care dispunătorul obligă pe beneficiarul liberalităţii (legatar sau donatar), numit
instituit sau grevat (fiduciar), să conserve bunurile primite şi să le transmită, în tot sau în
parte, la moartea sa, unei alte persoane, numită substituit (fideicomisar), desemnată tot de
dispunător. De exemplu, testatorul lasă legat proprietatea unui imobil lui X (instituit) cu
obligaţia de a nu-l înstrăina sau greva şi de a-l transmite la moartea sa lui Y (substituit), pe
care l-a desemnat tot testatorul.
- substituţia fideicomisară presupune două liberalităţi consecutive, succesive, având
acelaşi obiect, dintre care prima este în folosul instituitului şi se execută în momentul

167
încheierii contractului de donaţie, respectiv la decesul testatorului, după caz, iar cea de-a
doua, în folosul substituitului, şi care se execută, în ambele ipoteze, la moartea instituitului.
Elementele caracteristice ale substituţiei fideicomisare – pt ca liberalitatea să reprezinte o
substituţie fideicomisară şi, ca atare, să intre sub incidenţa prohibiţiei legale, urmează să fie
avute în vedere trei elemente caracteristice.
1. Liberalităţi succesive având acelaşi obiect. – e necesar să existe două (sau mai multe)
liberalităţi având acelaşi obiect, în favoarea a două (mai multe) persoane desemnate de
dispunător şi care liberalităţi urmează să fie executate succesiv; prima la moartea
dispunătorului (respectiv, la încheierea contractului de donaţie), iar a doua la moartea in-
stituitului, respectiv următoarele la moartea substituitului.
2. Conservarea bunului care formează obiectul legatului - substituţia este fideicomisară dacă
instituitul “va fi însărcinat de a conserva şi a remite” bunurile care formează obiectul
liberalităţii - bunuri determinate sau universalitate de bunuri (în cazul legatului) - persoanei
desemnate de dispunător.
- bunurile în cauză sunt indisponibilizate; nu pot fi înstrăinate şi grevate. În practica judiciară
şi literatura de specialitate clauza de inalienabilitate este recunoscută valabilă numai dacă se
justifică temporar printr-un interes serios şi legitim, de exemplu, garantarea executării sarcinii
care grevează legatul sau până la majoratul legatarului etc. Or, remiterea obiectului
liberalităţii la moartea instituitului către substituit nu reprezintă un interes legitim, ocrotit de
lege; dimpotrivă, este un interes prohibit de lege.
3. Stabilirea de către dispunător a ordinii succesorale pentru cazul morţii gratificatului
(instituitului, respectiv şi a substituitului în cazul substituţiei fideicomisare graduale sau
veşnice). Este de principiu că nimeni nu poate dispune pentru cazul morţii altei persoane (a
gratificatului). Pactele asupra moştenirii altuia, prin care dispunătorul ar stabili o adevărată
ordine succesorală nu pot fi recunoscute valabile.
Sancţiunea aplicabilă – cf legii, se sancţionează cu nulitatea absolută şi integrală orice
dispoziţie care conţine o substituţie fideicomisară; este nulă atât liberalitatea prevăzută în
favoarea substituitului, cât şi cea făcută instituitului (tam quod substitutum quam quod
institutum).
Substituţia vulgara
= dispoziţie prevăzută în actul de liberalitate - de regulă testament - prin care dispunătorul
desemnează, pe lângă primul gratificat, şi un al doilea care să beneficieze de liberalitate ut
cazul în care primul nu ar putea sau nu ar voi să o primească, liberalitatea devenind ineficace
în privinţa lui. De exemplu, testatorul instituie pe soţia sa ca legatară universală, iar dacă ea
moare înaintea lui moştenirea să revină unui anumit nepot.
- substituţia vulgară reprezintă o dublă liberalitate având acelaşi obiect, dar - spre deosebire
de substituţia fideicomisară - cele două liberalităţi nu sunt succesive, obiectul liberalităţii nu
este lovit de indisponibilitate şi nu implică stabilirea unei ordini succesorale de către
dispunător pentru cazul morţii primului gratificat. Nici unul dintre elem caracteristice
substituţiei fideicomisare nu se regăseşte în cazul substituţiei vulgare.
- substituţia vulgară este o simplă măsură de prevedere luată de autorul liberalităţii pentru
ipoteza ineficacităţii primului legat şi nu contravine principiilor care guvernează materia
actelor liberale. Numai pentru a evita orice confuzie, legea a prevăzut expres validitatea ei.
Dubla liberalitate în uzufruct şi nuda proprietate. O altă liberalitate dublă, având acelaşi obiect
(derivat), permisă de lege (art.805 C.civ.), este dispoziţia prin care uzufructul unui bun sau, în
cazul testamentului, chiar şi a unui patrimoniu ori fracţiuni de patrimoniu este lăsat unei
persoane, iar nuda proprietate alteia.

REZERVA SUCCESORALĂ ŞI COTITATEA DISPONIBILĂ

168
 - cf legii, orice persoană fizică poate dispune liber de bunurile care alcătuiesc patrimoniul
său, astfel încât patrimoniul lăsat la moarte poate fi, valoric, cu totul neînsemnat; nimeni nu
este obligat să lase o moştenire, chiar dacă are rude apropiate sau soţ supravieţuitor.
- legea prevede o serie de limitări - cele mai importante sunt prevăzute în favoarea unor rude
apropiate ale defunctului (descendenţi şi părinţi) şi în favoarea soţului supravieţuitor, care au
calitatea de moştenitori rezervatari - limitările vizează însă numai liberalităţile făcute prin acte
inter vivos (donaţii) şi mortis causa (legate), precum şi exheredările făcute prin testament
=>astfel de acte de dispoziţie, fără a fi interzise, trebuie să se încadreze în anumite limite
prevăzute de lege în favoarea moştenitorilor rezervatari.
- dacă nu există moştenitori legali rezervatari, dreptul de dispoziţie al celui care lasă
moştenirea este nelimitat - dacă defunctul are numai moştenitori nerezervatari sau dacă nu
are rude în grad succesibil, actele sale de dispoziţie - fie şi liberalităţi sau exheredări - produc
efecte fără limitări.
Rezerva succesorală este acea parte din patrimoniul celui care lasă moştenirea la care
moştenitorii au dreptul în virtutea legii, împotriva voinţei defunctului manifestată prin liberalităţi
făcute în timpul vieţii (donaţii) şi/sau prin dispoziţii testamentare pentru cauză de moarte
(legate sau exheredări).
Cotitatea disponibilă (“partea disponibilă a bunurilor”) este acea parte a patrimoniului care
excede rezervei succesorale şi de care defunctul putea dispune liber, neîngrădit, inclusiv prin
donaţii şi dispoziţii testamentare.
- rezerva îi apără pe moştenitorii rezervatari nu numai împotriva liberalităţilor excesive făcute
în favoarea unor persoane străine, dar şi împotriva liberalităţilor făcute în favoarea unor
moştenitori legali, chiar comoştenitori rezervatari (ex dacă defunctul are mai mulţi copii, nu
poate gratifica pe unul dintre ei decât cu respectarea rezervei celorlalţi).
Caracterele juridice ale rezervei succesorale
a. rezerva este o parte a moştenirii, deci are caracter succesoral, ce se atribuie moştenitorilor
rezervatari împotriva voinţei defunctului - se are în vedere nu numai patrimoniul defunctului la
data morţii, dar şi donaţiile pe care le-a făcut in timpul vieţii şi care se adaugă la activul net al
patrimoniului succesoral pentru calcularea rezervei.
- rezerva poate fi pretinsă numai de cei care vin efectiv la moştenire, care îndeplinesc con -
diţiile necesare pentru aceasta (au capacitate succesorală, vocaţie concretă la moştenire şi
nu sunt nedemni) şi acceptă pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar moştenirea.
b. Caracterul imperativ al rezervei - cercul moştenitorilor rezervatari şi cuantumul rezervei
sunt stabilite imperativ de lege, neputând fi modificate prin voinţa celui care lasă moştenirea,
nici chiar cu acordul viitorilor (prezumtivilor) moştenitori rezervatari care ar consimţi, de
exemplu, la micşorarea cuantumului rezervei - un asemenea act ar fi un pact asupra unei
moşteniri viitoare interzis şi ca atare.
- legea stabileşte imperativ numai dreptul la rezervă, dar nu şi obligaţia exercitării dreptului -
după deschiderea moştenirii, succesibilul rezervatar poate renunţa - total sau parţial- la
dreptul conferit de lege.
c. Caracterul propriu al dreptului la rezervă - dreptul la rezervă este un drept propriu, născut
în persoana moştenitorilor rezervatari la data deschiderii moştenirii, iar nu dobândit de la
defunct prin succesiune - părinţii şi soţul supravieţuitor nu sunt succesori în drepturi faţă de
actele încheiate de defunct şi prin care se aduce atingere acestui drept, ci au calitatea de terţi
şi, ca atare, aceste acte nu le sunt opozabile. Toate celelalte acte încheiate de cel care lasă
moştenirea (acte cu titlu oneros şi acte dezinteresate) produc efecte faţă de moştenitorii
rezervatari - ca şi faţă de orice alt moştenitor - în calitatea lor de succesori în drepturi, cu
deosebire că moştenitorii nerezervatari sunt succesori în drepturi cu privire la toate actele
defunctului, inclusiv liberalităţile.
d. Dreptul la rezervă în natură - cotitatea disponibilă şi, indirect, rezerva succesorală sunt
determinate ca părţi din moştenire, ca fracţiuni din “bunurile defunctului”, moştenitorii

169
rezervatari au dreptul la rezervă, în principiu, în natură, iar nu sub forma echivalentului în bani
- îşi valorifică dreptul la rezervă nu în calitate de creditori ai unei creanţe, ci în calitate de
proprietari (coproprietari în indiviziune) de bunuri
- dacă prin actele liberale ale defunctului s-a adus atingere rezervei, ea trebuie să fie
reîntregită în natură, iar nu prin echivalent. Numai în mod excepţional, în cazurile şi în
condiţiile prevăzute expres de lege, rezerva poate fi atribuită sau întregită sub forma unui
echivalent în bani (ex, dacă bunul donat a fost înstrăinat de donatar înainte de deschiderea
moştenirii).
e. Caracterul colectiv al rezervei - daca există o pluralitate de moştenitori rezervatari, rezerva
lor se determină şi se atribuie în mod colectiv, global.
- renunţarea sau nedemnitatea unui moştenitor rezervatar nu vor profita comoştenitorii săi
rezervatari - rezerva se calculează în funcţie de cei care moştenesc şi care au calitatea de
rezervatari; cine nu moşteneşte nu poate fi rezervatar - titlul de moştenitor al renunţătorului
sau nedemnului se desfiinţează cu efect retroactiv el devenind străin de moştenire.
f. Indisponibilitatea rezervei - indisponibilitate este relativă (operează numai dacă există
moştenitori rezervatari) şi parţială (vizează numai o fracţiune din moştenire şi numai acele
acte ale defunctului care sunt liberalităţi).
- în prezenţa moştenitorilor rezervatari la data deschiderii moştenirii, actele liberale ale
defunctului prin care se aduce atingere rezervei moştenitorilor rezervatari sunt supuse
reducţiunii până la limita cotităţii disponibile -> nu înseamnă că bunurile din patrimoniul unei
persoane în viaţă (parte din ele) sunt indisponibile şi, mai ales, că sunt inalienabile şi inse -
sizabile - cât timp trăieşte, omul este liber să-şi înstrăineze, fie şi cu titlu gratuit, bunurile sale;
viitoarea şi eventuala rezervă succesorală nu înseamnă inalienabilitate.
- creditorii pot urmări bunurile şi după moartea titularului patrimoniului, rezerva stabilindu-se
după scăderea datoriilor.
- noţiunea de indisponibilitate a rezervei (creatoare de confuzii), poate fi reţinută numai în
înţelesul că nu poate fi ştirbită prin donaţii sau legate” şi exheredări, iar nu ca “situaţia unui
lucru... de care nu se poate dispune”.
Moştenitorii rezervatari
-cf Codului civil, calitatea de moştenitori rezervatari o au descendenţii defunctului de orice
grad deci toţi moştenitorii din clasa I de moştenitori legali, precum şi părinţii defunctului, deci
ascendenţii privilegiaţi, moştenitori din clasa a II-a de moştenitori legali. Ascendenţii ordinari
şi rudele colaterale ale defunctului, indiferent de clasa din care fac parte sau de gradul de
rudenie, nu beneficiază de rezervă succesorală.
- dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor - dreptul la rezervă succesorală a fost
prevăzut şi în favoarea soţului supravieţuitor al defunctului, fie că vine la moştenire în concurs
cu alţi moştenitori rezervatari (descendenţi sau ascendenţi privilegiaţi), fie că va fi singurul
moştenitor rezervatar care vine la moştenire în concurs cu alte rude ale defunctului ori cu
persoane străine, beneficiare de liberalităţi.
A. Rezerva descendenţilor
- descendenţi = copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă la infinit, indiferent dacă sunt
din căsătorie (aceeaşi sau căsătorii diferite) sau din afara căsătoriei - asimilaţi cu cei din
căsătorie dacă filiaţia a fost stabilită potrivit legii ori din filiaţia stabilită prin adopţie şi
indiferent dacă vin la moştenire în nume propriu sau prin reprezentare (în cazul
descendenţilor de gradul doi sau următoarele).
- cuantumul rezervei descendenţilor - legea det cuantumul rezervei, sub forma unei fracţiuni
din moştenire, în mod indirect, prin stabilirea cotităţii disponibile.
- rezerva descendenţilor este: 1/2 din moştenire pentru un copil; 2/3 din moştenire pentru doi
copii; 3/4 din moştenire pentru trei sau mai mulţi copii.
- prin copii se înţeleg nu numai descendenţii de gradul întâi, dar şi ceilalţi descendenţi,
indiferent de grad (nepoţi, strănepoţi).

170
Descendenţii decedaţi. Dacă defunctul a avut unul sau mai mulţi descendenţi care nu mai
există la data deschiderii moştenirii (predecedaţi, comorienţi sau codecedaţi), la stabilirea
rezervei nu sunt luaţi în considerare, deoarece - neavând capacitate succesorală - nu au
calitatea de moştenitori legali şi, cu atât mai prin, de moştenitori rezervatari.
Descendenţii nedemni sau renunţători - la stabilirea rezervei urmează a se ţine seama numai
de descendenţii care vin efectiv la moştenire - rezerva fiind o parte a moştenirii - iar nu şi de
cei care, datorită nedemnităţii succesorale sau a renunţării, sunt străini de moştenire.
Cuantumul rezervei descendenţilor care nu sunt de gradul întâi. Dacă toţi descendenţii
chemaţi la moştenire ca rezervatari sunt rude de gradul I (copii) cuantumul rezervei se
stabileşte şi se atribuie colectiv (în indiviziune) potrivit celor arătate şi se va împărţi între ei pe
cote-părţi în mod egal, adică pe capete. De exemplu, dacă defunctul are doi copii acceptanţi
şi a desemnat un legatar universal, rezerva va fi de 2/3, fiecare copil având o cotă-parte de
1/3.
- se distinge între două ipoteze:
a) Dacă descendenţii de grad mai îndepărtat vin la moştenire prin reprezentare succesorală
rezerva se stabileşte după numărul tulpinilor, adică al descendenţilor de gradul I.
b) Daca mai mulţi descendenţi de grad subsecvent vin la moştenire (ca rezervatari) în nume
propriu - rezerva se stabileşte, şi în această ipoteză, tot în funcţie de numărul descendenţilor
de gradul întâi; în caz contrar unicul copil sau cei doi copii ai defunctului ar putea modifica
cuantumul rezervei (de la 1/2, respectiv 2/3, la 3/4) prin renunţare la moştenire, ceea ce nu se
poate admite.
B. Rezerva părinţilor
- părinţi (ascendenţi privilegiaţi) - Dacă defunctul nu are descendenţi ca moştenitori legali
rezervatari sau cei existenţi nu pot (din cauza nedemnităţii) ori nu vor să vină la moştenirea
legală (renunţând la beneficiul ei), legea recunoaşte dreptul la rezervă succesorală părinţilor
defunctului care, în calitate de ascendenţi privilegiaţi, fac parte din clasa a II-a de moştenitori
legali.
- colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii lor până la gradul IV
inclusiv), deşi fac parte tot din clasa a II-a de moştenitori legali, nu beneficiază de rezervă
succesorală; ei pot fi exheredaţi prin liberalităţile făcute de către defunct sau în mod direct.
- părinţi = tatăl şi mama defunctului, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie, ca şi
în materia devoluţiunii legale a moştenirii.
Cuantumul rezervei părinţilor - rezerva părinţilor (determinată indirect, prin stabilirea cotităţii
disponibile) este de 1/2 din bunurile defunctului dacă “lasă tată şi mamă”, şi de 1/4 dacă “lasă
numai pe unul dintre părinţi”.
- renunţarea sau nevrednicia unuia dintre ei are drept efect ca singurul părinte rămas să aibă
drept la întreaga rezervă de o jumătate din moştenire, afară numai dacă concurează cu
colateralii privilegiaţi, când renunţarea sau nevrednicia unui părinte profită colateralilor
privilegiaţi.
- la stabilirea rezervei urmează a se ţine seama de părintele care vine efectiv la moştenire
(lăsat ca moştenitor) şi indiferent dacă vine în concurs sau nu cu colateralii privilegiaţi.
C. Rezerva soţului supravieţuitor
Cuantumul rezervei soţului supravieţuitor - art.2 din Legea nr.319/1944, rezerva soţului
supravieţuitor (determinată şi de această dată indirect, prin stabilirea cotităţii disponibile), este
de 1/2 din cota succesorală ce i se cuvine în calitate de moştenitor legal.
- cota-parte de moştenire legală a soţului supravieţuitor variază în funcţie de clasa (subclasa)
de moştenitori cu care vine în concurs, iar în lipsa rudelor din cele patru clase el are dreptul la
întreaga avere a defunctului.
Rezerva soţului supravieţuitor va fi - Cota legală de 1/4; 1/3; 1/2; 3/4 sau 1
- 1/8 din moştenire, în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I de moştenitori), indiferent
de numărul lor sau de gradul lor de rudenie cu defunctul (copii, nepoţi) - 1/2 din 1/4;

171
- 1/6 din moştenire, în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, şi cu
colateralii privilegiaţi, de asemenea indiferent de numărul lor, - 1/2 din 1/3;
- 1/4 din moştenire, în concurs numai cu ascendenţii privilegiaţi sau numai cu colateralii
privilegiaţi, în ambele cazuri indiferent de numărul lor, - 1/2 din 1/2.
- 3/8 din moştenire, în concurs cu ascendenţii ordinari (clasa a III-a de moştenitori) sau cu
colateralii ordinari (clasa a IV-a), în ambele cazuri indiferent de numărul lor, 1/2 din 3/4;
- 1/2 din moştenire în lipsa rudelor din cele patru clase de moştenitori legali, 1/2 din întreaga
moştenire, deoarece concurează numai cu beneficiarul liberalităţii, care nu are calitatea de
moştenitor legal, inclusiv ipoteza în care ar fi avut această calitate dar a renunţat la
moştenirea legală.
- in privinţa dreptului la moştenire special asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând
gospodăriei casnice şi asupra darurilor de nuntă şi în privinţa dreptului de abitaţie soţul
supravieţuitor nu se bucură de rezervă, aceste drepturi speciale putând fi înlăturate prin
voinţa celui care lasă moştenirea.
Particularităţile caracterelor juridice ale rezervei soţului supravieţuitor.
a) Rezerva soţului supravieţuitor nu are caracter colectiv, ci i se atribuie individual, chiar dacă
concurează cu alţi moştenitori rezervatari.
b) Rezerva soţului supravieţuitor nu este o fracţiune raportată direct asupra moştenirii (ca la
descendenţilor sau a părinţilor), ci o fracţiune din cota de moştenire legală, potrivit principiului
rezerva este o parte din partea de moştenire legală.
c) Rezerva soţului supravieţuitor este o cotă fixă (de 1/2) dintr-o cotă variabilă (cota de
moştenire legală).
Imputarea rezervei soţului supravieţuitor asupra moştenirii - dacă soţul supravieţuitor vine
singur la moştenire ca moştenitor legal sau dacă vine împreună cu alţi moştenitori legali care
însă nu sunt rezervatari (ascendenţi ordinari sau rude pe linie colaterală), rezerva la care are
dreptul se impută, se calculează şi se satisface, indiscutabil, din întreaga moştenire.
- rezerva soţului supravieţuitor nu se poate imputa exclusiv asupra rezervei moştenitorilor
rezervatari cu care vine în concurs, dar nici exclusiv asupra cotităţii disponibile - Legea
nr.319/1944 a recunoscut anumite drepturi succesorale - inclusiv dreptul la rezervă - în
favoarea soţului supravieţuitor “din averea celuilalt soţ”, deci drepturile sale trebuie socotite
asupra masei succesorale (iar nu exclusiv asupra cotităţii disponibile şi nici exclusiv asupra
rezervei descendenţilor sau părinţilor) - drepturile celorlalţi moştenitori, prevăzute de Codul
civil (inclusiv rezerva legală), urmează să fie satisfăcute după deducerea cotei prevăzute de
Legea nr.319/1944 în favoarea soţului supravieţuitor.
- partea soţului supravieţuitor, imputându-se asupra masei succesorale, micşorează părţile ce
se cuvin celorlalţi moştenitori, atunci în cadrul devoluţiunii testamentare trebuie admis,
consecvenţa ne-o cere, că rezerva lui se impută tot asupra masei succesorale şi, prin
intermediul ei, micşorează rezerva celorlalţi moştenitori rezervatari cu care vine în concurs,
aşa cum micşorează şi cotitatea disponibilă.
- rezerva soţului supravieţuitor nu se impută nici exclusiv asupra rezervei altor moştenitori,
dar nici exclusiv asupra cotităţii disponibile, ci se satisface din moştenirea lăsată de defunct,
privită ca unitate, urmând ca părţile celorlalţi moştenitori legali, inclusiv rezervatari, să se
calculeze asupra masei succesorale rămase după defalcarea cotei-părţi cuvenite soţului
supravieţuitor.
D. Cotitatea disponibilă specială a soţului supravieţuitor în concurs cu copiii dintr-o
căsătorie anterioară a defunctului
- dacă defunctul a fost căsătorit de mai multe ori şi are ca moştenitor unul sau mai mulţi copii
(descendenţi) dintr-o căsătorie anterioară (din afara căsătoriei sau din adopţie), nu poate
gratifica pe soţul din ultima căsătorie (soţul supravieţuitor) în limita cotităţii disponibile
ordinare (obişnuite), ci numai în limita unei cotităţi disponibile speciale, egală cu partea

172
copilului care a luat mai puţin (limită variabilă), cel mult un sfert din moştenire (limită fixă,
maximă).
- prin instituirea acestei cotităţi speciale legiuitorul a urmărit ocrotirea copiilor defunctului pe
care i-a avut înainte de încheierea ultimei căsătorii, împotriva influenţelor şi presiunilor pe
care soţul din ultima căsătorie (mama sau tatăl vitreg) ar putea să le exercite asupra
părintelui recăsătorit, determinându-l pe acesta din urmă să-i facă liberalităţi în detrimentul
copiilor.
- “copii dintr-alt maritagiu” - nu numai copiii dintr-o căsătorie anterioară a defunctului, dar şi pe
cei din afara căsătoriei, precum şi pe copiii adoptaţi de către defunct, cu condiţia ca data
concepţiei (nu neapărat naşterea) copilului din afara căsătoriei (indiferent de momentul
stabilirii filiaţiei), respectiv data actului de încuviinţare a adopţiei să fie anterioară încheierii
ultimei căsătorii de către defunct.
- prin copii trebuie să înţelegem nu numai descendenţii de gradul I, ci şi pe cei de grade
subsecvente, indiferent că vin la moştenire prin reprezentare sau în nume propriu.
- descendentul care se prevalează de dispoziţiile art.939 C.civ. trebuie să îndeplinească
condiţiile dreptului de moştenire legală (să aibă capacitate şi vocaţie succesorală, să nu fie
nedemn) şi să nu fie renunţător, deci să poată şi să vrea să vină efectiv la moştenirea as -
cendentului decedat.
- prin “dăruire” vizează nu numai donaţiile, dar şi legatele, deci toate liberalităţile făcute de
defunct în favoarea soţului din ultima căsătorie.
- descendentul defunctuluipoate invoca dispoziţiile art.939 C.civ. în următoarele cazuri:
a) Dacă defunctul a făcut în favoarea soţului supravieţuitor donaţii în timpul ultimei căsătorii
sau chiar anterior căsătoriei, dacă se dovedeşte că perspectiva acestei căsătorii a fost cauza
impulsivă şi determinantă a liberalităţii - să fie vorba de donaţii care nu sunt supuse
raportului; dacă donaţia este supusă raportului, urmează să fie readusă, în natură sau prin
echivalent, la moştenire şi deci reprezintă doar un avans asupra moştenirii.
b) dacă prin testamentul lăsat, defunctul a făcut în favoarea soţului supravieţuitor legate, chiar
dacă data testamentului este anterioară încheierii ultimei căsătorii, deoarece se poate
presupune menţinerea dispoziţiilor testamentare favorabile sub influenţa soţului din această
căsătorie.
c) dacă prin testamentul lăsat, defunctul a prevăzut exheredarea directă (expresă) şi parţială
(nominală) a descendenţilor în cauză, iar de această exheredare urmează să beneficieze
soţul din ultima căsătorie.
Determinarea cuantumului cotităţii disponibile speciale şi a cotităţii ordinare. Regimul juridic al
diferenţei dintre cele două cotităţi disponibile - operaţii:
a) stabilirea cotităţii disponibile ordinare, şi indirect a rezervei moştenitorilor rezervatari - să
se stabilească rezerva soţului supravieţuitor care este de 1/8 şi se impută asupra întregii
moşteniri, iar rezerva copiilor (de 1/2, 2/3 sau 3/4) se calculează asupra restului moştenirii
(7/8).
b) cazul în care cotitatea disponibilă specială este mai mică decât cotitatea disponibilă
ordinară - defunctul putea dispune de această diferenţă în favoarea oricui, cu excepţia soţului
din ultima căsătorie.
- dacă defunctul nu a dispus de diferenţa dintre cotitatea disponibilă specială (mai mică) şi
cotitatea disponibilă ordinară (mai mare), acea parte din moştenire urmează să fie atribuită
potrivit regulilor moştenirii legale - 1/4 soţului supravieţuitor, iar 3/4 copiilor
Sancţiunea depăşirii cotităţii disponibile special - Art.939 C.civ. nu prevede vreo sancţiune
specială pentru încălcarea limitelor de mai sus - se aplică sancţiunea prevăzută pentru
depăşirea cotităţii disponibile ordinare; reducţiunea (reducerea) liberalităţilor excesive în
limitele cotităţii disponibile speciale (iar nu desfiinţarea lor).
Calculul rezervei şi al cotităţii disponibile

173
- stabilirea masei de calcul presupune reconstituirea patrimoniului defunctului, prin calcul pe
hârtie, pentru a stabili valoarea pe care ar fi avut-o nemicşorat prin donaţii - În raport de
această masă de calcul se va putea constata dacă prin liberalităţile făcute a fost atinsă
rezerva moştenitorilor şi deci urmează să se procedeze la reducţiunea liberalităţilor excessive
-stabilirea masei de calcul este o operaţiune prealabilă reducţiunii liberalităţilor excesive.
- trei operaţiuni care se efectuează succesiv:
a) stabilirea valorii bunurilor existente în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii;
- presupune identificarea tuturor bunurilor cu valoare patrimonială ce aparţin defunctului la
data deschiderii moştenirii; drepturi reale, de creanţă sau de creaţie intelectuală, bunurile de
care defunctul a dispus prin testament
- Nu vor fi cuprinse printre bunurile existente cele lipsite de valoare patrimonială (hârtiile de
familie, portretele, diplomele) sau care nu pot fi valorificate (creanţă al cărei debitor este de
insolvabilitate notorie), drepturile care s-au stins la moartea titularului întrucât aveau caracter
viager (uzufruct, creanţă de întreţinere, rentă viageră, dreptul la pensie), fructele civile şi
naturale ajunse la scadenţă sau percepute după această dată ori adăugirile sau
îmbunătăţirile aduse bunurilor din moştenire după deschiderea ei.
- bunurile vor fi evaluate in functie de valorea lor la mom deschiderii mostenirii, pentru că
rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă se stabilesc valoric, iar nu individualizat pe bunuri.
b) scăderea pasivului succesoral din activul brut al moştenirii pentru a obţine activul net;
- se identifică şi se scad din activul brut obligaţiile defunctului şi cheltuielile de înmormântare
sau cele de conservare şi administrare a patrimoniului succesoral (pentru efectuarea
inventarului, punerea peceţilor, evaluarea bunurilor) făcute în interesul comun al
moştenitorilor (nu şi datoriile lor personale, cum ar fi taxele succesorale, onorariile)
c) reunirea fictivă (pentru calcul) la activul net a valorii donaţiilor făcute în timpul vieţii de către
cel care lasă moştenirea.
- la activul net trebuie să se adauge valoarea bunurilor donate de defunct în timpul vieţii -
toate donaţiile făcute de defunct, indiferent de forma de realizare (act autentic, dar manual,
donaţii simulate sau indirecte) şi indiferent de persoana donatarului (moştenitor sau terţ) -
dispoziţiile legale au caracter imperativ (de ordine publică) donaţiile nu pot fi exceptate de la
reunirea fictivă prin voinţa donatorului.
- nu sunt supuse reunirii fictive acele gratuităţi care sunt făcute în îndeplinirea unor îndatoriri
sociale şi care nu reprezintă liberalităţi: cheltuielile de hrană, întreţinere, educaţie şi
învăţătură, darurile obişnuite (făcute la aniversări, botezuri), inclusiv donaţiile remuneratorii şi
darurile de nuntă dacă sunt de valoare obişnuită (de exemplu, cele făcute cu ocazia
căsătoriei unor rude sau prieteni); cheltuielile de nuntă.
- nu este supusă reunirii fictive nici valoarea bunurilor înstrăinate de defunct prin acte cu titlu
oneros, afară numai dacă se dovedeşte că actul - aparent cu titlu oneros - reprezintă în
realitate o donaţie deghizată.
Prezumţia de donaţie - C.civ. prevede în favoarea moştenitorilor rezervatari o prezumţie
relativă potrivit căreia înstrăinarea cu titlu oneros făcută unui succesibil în linie dreaptă
reprezintă o donaţie (socotită în cotitatea disponibilă) dacă înstrăinarea s-a făcut cu rezerva
uzufructului sau cu sarcina unei rente viagere, iar deghizarea nu este invocată de un
moştenitor în linie dreaptă care să fi consimţit la încheierea actului.
Efectele prezumţiei - valoarea bunului înstrăinat (aparent cu titlu oneros) se va adăuga, ca
donaţie, la masa de calcul urmând să fie supusă reducţiunii numai dacă şi numai în măsura
în care liberalităţile se dovedesc a fi excesive, aducând atingere rezervei rezultând din calcul.
Determinarea valorii concrete a rezervei şi a cotităţii disponibile. După stabilirea activului brut
şi, dacă este cazul, scăderea pasivului şi reunirea fictivă a donaţiilor, se obţine valoarea care
reprezintămasa de calcul, la care se raportează cota de rezervă a moştenitorilor rezervatari
(descendenţi sau ascendenţi privilegiaţi şi soţul supravieţuitor) şi cotitatea disponibilă, pentru
a se stabili valoarea lor concretă, efectivă (în cifre absolute). Dacă prin donaţiile făcute şi/sau

174
dispoziţiile testamentare s-a adus atingere rezervei succesorale, se procedează la
reducţiunea liberalităţilor întrucât sunt excesive.

REDUCŢIUNEA LIBERALITĂŢILOR EXCESIVE

- reducţiunea este o sancţiune civilă aplicabilă liberalităţilor excesive, lipsindu-le de eficacitate
în măsura necesară întregirii rezervei, dar fără a atrage nulitatea lor - se aplicănu numai
donaţiilor - dovedite sau prezumate potrivit celor arătate - dar şi legatelor testamentare.
- problema reducţiunii se poate pune numai după deschiderea moştenirii, atât în cazul
legatelor
- reducţiunea poate fi invocată nu numai în cazul liberalităţilor făcute în favoarea unor terţe
persoane sau în favoarea unor moştenitori nerezervatari, dar şi în cazul în care beneficiarul
liberalităţii este un moştenitor rezervatar, dacă prin aceasta s-a adus atingere rezervei
comoştenitorilor rezervatari.
Persoanele care pot invoca reducţiunea - Dreptul de a invoca reducţiunea aparţine numai
persoanelor limitativ prevăzute de lege.
a) de moştenitorii rezervatari - pot exercita dreptul la reducţiune în mod colectiv, dar dreptul la
reducţiune are un caracter individual, dacă unul dintre ei, fără a renunţa la moştenire, renunţă
să exercite dreptul liberalităţile se vor reduce numai în măsura necesară întregirii rezervei
celorlalţi.
b) Dacă moştenitorul rezervatar moare înainte de exercitarea dreptului la reducţiune, el se
transmite, ca drept patrimonial, asupra propriilor moştenitori.
- în caz de dezacord între moştenitorii rezervatarului decedat el urmează să fie exercitat
unitar (colectiv), în sensul reducţiunii liberalităţilor excessive - dreptul unuia dintre moştenitorii
rezervatarului la reducţiune nu poate fi anihilat prin voinţa altora (în sensul renunţării),
indiferent de numărul lor.
c) de persoanele care “înfăţişează drepturile” moştenitorilor rezervatari, fiind avânzii lor cauză
- succesorii universali sau cu titlu universal ai moştenitorului universal, care au dobândit
această calitate de la moştenitorul rezervator si creditorii moştenitorilor rezervatari.
- creditorii rezervatarului vor putea exercita dreptul la reducţiune (în limita sumei datorate) pe
calea acţiunii oblice, întrucât acest drept patrimonial nu are caracter exclusiv personal - in
principiu, nici creditorii defunctului nu pot invoca beneficiul reducţiunii liberalităţilor excesive.
- pentru clarificarea poziţiei lor faţă de liberalităţile făcute de defunct, se impune să facem o
dublă distincţie, în funcţie de modul de acceptare a moştenirii de către moştenitorii rezervatari
şi după felul liberalităţii.
1. Dacă moştenitorul rezervatar acceptă moştenirea pur şi simplu, patrimoniul succesoral se
contopeşte cu patrimoniul personal al moştenitorului si creditorii defunctului devin creditori
personali ai moştenitorului rezervatar şi, în această calitate, “înfăţişează” drepturile lui
(încadrându-se printre avânzii-cauză), putând cere reducţiunea pe calea acţiunii oblice, ca şi
creditorii originari ai moştenitorului rezervatar.
2. Dacă moştenitorul rezervatar acceptă moştenirea sub beneficiu de inventar - ceea ce
împiedică confundarea patrimoniului succesoral cu patrimoniul personal al moştenitorului -
creditorii defunctului nu “înfăţişează” drepturile lui.
- reducţiunea nu poate fi cerută nici de către donatari sau legatari; reducţiunea operează
împotriva, iar nu în favoarea lor – precizare: dacă există o pluralitate de donatari şi/sau
legatari, cel acţionat în reducţiune poate invoca, pe cale de excepţie, nerespectarea ordinii
legale de reducţiune a liberalităţilor excesive.
Ordinea reducţiunii liberalităţilor excesive.
- cel care lasă moştenirea a făcut mai multe liberalităţi (donaţii şi/sau legate) prin care s-a
depăşit cotitatea disponibilă, indiferent că a beneficiat de liberalităţi o singură persoană sau
persoane diferite.

175
- C civil a consacrat trei reguli care guvernează ordinea reducţiunii până la limita cotităţii dis-
ponibile - au la bază ideea că liberalităţile cu dată anterioară, fiind făcute din cotitatea
disponibilă, trebuie să fie menţinute şi numai dacă au aceeaşi dată urmează să fie reduse
proporţional cu valoarea lor.
1. Legatele se reduc înaintea donaţiilor - exemplu, în timpul vieţii a donat un autoturism, iar
prin testamentul lăsat a desemnat un legatar cu titlu universal pentru 1/2 din moştenire -
legatul se va reduce în măsura necesară asigurării cotei moştenitorilor rezervatari.
- justificare legatele sunt ultimele liberalităţi făcute de defunct si produc efecte numai la data
deschiderii moştenirii şi datorită lor s-a adus atingere rezervelor succesorale, liberalităţile
anterioare (donaţiile) fiind făcute - cel puţin în parte - din cotitatea disponibilă, prin principiul
irevocabilităţii donaţiilor.
- regula reducerii legatelor înaintea donaţiilor are caracter imperativ - clauza testamentară
prin care s-ar prevedea reducerea cu întâietate a donaţiilor sau reducerea lor concomitent cu
legatele va fi lovită de nulitate.
2. Legatele se reduc toate deodată şi în mod proporţional - sunt supuse reducerii simultane
şi proporţional cu valoarea lor atât legatele universale sau cu titlu universal, cât şi cele cu titlu
particular.
- justificare: toate legatele produc efecte de la aceeaşi dată - data deschiderii moştenirii.
- intemeindu-se pe voinţa prezumată a testatorului, această regulă are caracter dispozitiv -
legea permite testatorului să dispună plata unui (unor) legate cu preferinţă faţă de altele, caz
în care cele preferate se vor reduce numai dacă rezerva succesorală nu va fi întregită prin
reducţiunea celorlalte.
3. Donaţiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă
- justificare – prin ideea că donaţiile mai noi au adus atingere rezervei succesorale, fiind
reclamată şi de principiul irevocabilităţii donaţiilor
- principiul irevocabilităţii donaţiilor este de ordine publică, şi regula de reducţiune are
caracter imperativ, donatorul nu poate stabili o altă ordine de reducţiune a donaţiilor nici prin
contractele încheiate, nici prin testamentul lăsat.
Ordinea şi măsura reducţiunii libertăţilor indirecte (a sarcinilor ce grevează liberalităţi
directe).
- daca liberalităţile făcute de cel care lasă moştenirea sunt grevate de sarcini, care reprezintă
la rândul lor liberalităţi (donaţii sau legate indirecte grefate pe liberalităţi directe) se pune
întrebarea în ce cazuri, în ce ordine şi în ce măsură aceste libertăţi indirecte (de gradul doi)
sunt supse reducţiunii. Evident, problema se pune numai dacă este prevăzută de autorul
liberalităţii în favoarea unei terţe persoane (stipulaţie pentru altul) şi cu intenţia de a gratifica.
- dacă sarcina reprezintă la rândul ei o liberalitate indirectă, ea nu va putea fi invocată de
beneficiarul liberalităţii directe faţă de moştenitorii rezervatari care solicită reducţiunea.
Liberalitatea directă va fi supusă reducţiunii în măsura necesară pentru întregirea rezervei
succesorale.
- dacă liberalitatea directă este supusă reducţiunii, nu poate fi la adăpost de reducţiune nici
liberalitatea indirectă care o grevează şi care, prin definiţie, are aceeaşi natură şi aceeaşi
dată (fiind prevăzută în acelaşi act).
- trebuie stabilit, mai întâi, dacă liberalitatea directă este sau nu supusă reducţiunii potrivit
regulilor prevăzute de Codul civil - dacă liberalitatea directă nu este supusă reducţiunii, nu se
pune nici problema reducţiunii liberalităţii indirecte (a sarcinii) care o grevează.
- reducţiunea liberalităţii directe se va răsfrânge şi asupra liberalităţii indirecte (reducţiune
indirectă), simultan şi în mod proporţional cu valoarea lor, întrucât liberalitatea directă şi cea
indirectă au aceeaşi dată
Căile procedurale de realizare a reducţiunii
- dreptul la reducţiunea liberalităţilor excesive se poate realiza prin bună-învoială sau pe cale
judecătorească.

176
1. Dacă persoanele interesate se înţeleg, reducţiunea liberalităţilor excesive se poate realiza
prin bună-învoială, pe cale extrajudiciară - notarul public, având acordul tuturor moşteni-
torilor, va putea proceda la reducerea liberalităţilor, până la limitele prevăzute de lege
- reducţiunea se poate realiza şi pe calea împărţirii bunurilor prin bună-învoială - acordul
realizat în aceste condiţii are valoarea unui contract şi produce efecte, ca atare, potrivit
dreptului comun.
2. În cazul în care părţile interesate nu cad de acord, neînţelegerile urmează să fie
soluţionate pe cale judecătorească, moştenitorul rezervatar fiind obligat să dovedească, prin
orice mijloc de probă, depăşirea cotităţii disponibile prin liberalităţile făcute de defunct.
- procedural, trebuie să deosebim după cum obiectul liberalităţii excesive se află în posesia
beneficiarului sau în posesia moştenitorilor rezervatari.
a) Dacă bunurile ce fac obiectul liberalităţii supuse reducţiunii se află în posesia celor
gratificaţi (cazul donatiilor) persoanele îndreptăţite urmează să solicite reducţiunea prin
cererea adresată instanţei, numită acţiune în reducţiune. - cu toate că rezerva succesorală şi
mijlocul ei de apărare sunt reglementate prin dispoziţii, de regulă, imperative, totuşi
reducţiunea nu operează de drept, ea trebuie să fie invocată.
- acţiunea în reducţiune este o acţiune patrimonială personală (nu reală); moştenitorul
rezervatar nu poate urmări bunurile ce au făcut obiectul liberalităţilor excesive (a bunurilor
donate) în mâinile terţilor subdobânditori - în cazul înstrăinării sau grevării bunului donat
înainte de deschiderea moştenirii, întregirea rezervei se face prin echivalent.
- acţiunea în reducţiune este o acţiune divizibilă; ea poate fi promovată numai în limitele cotei
de rezervă cuvenită reclamantului şi admiterea ei profită numai rezervatarului care a cerut
reducţiunea - dacă reducţiunea este cerută în cadrul acţiunii de partaj, se admite că cererea
exercitată de unul dintre moştenitorii rezervatari este de natură să folosească tuturor, în
măsura în care şi ei, în ceea ce-i priveşte, se găsesc în termenul legal de a o introduce.
- acţiunea în reducţiune este prescriptibilă în cadrul termenului general de prescripţie de 3
ani, ce începe să curgă de la data deschiderii moştenirii, când se naşte dreptul la acţiune al
moştenitorului rezervatar - in mod excepţional, în cazul în care titularul dreptului la acţiune nu
a avut cunoştinţă, din motive ce nu-i sunt imputabile, de existenţa liberalităţii (a testamentului)
- termenul de prescripţie începe să curgă de la data când a luat cunoştinţă sau trebuia să ia
cunoştinţă de existenţa liberalităţii.
b) Dacă bunurile ce fac obiectul liberalităţii excesive se află în posesiunea moştenitorului
rezervatar (cazul legatelor) şi care refuză să le predea, beneficiarul liberalităţii urmează să-şi
valorifice dreptul pretins pe cale de acţiune (acţiune în predarea legatului, petiţie de ereditate,
acţiune de partaj)
- beneficiarul liberalităţii moştenitorul rezervatar se va apăra cerând respingerea - totală sau
parţială - a acţiunii, invocând reducţiunea pe cale de excepţie (ca excepţie de fond), sau
formulând o acţiune reconvenţională
Efectele reducţiunii - reducţiunea se realizează diferit după cum liberalităţile prin care se
aduce atingere rezervei succesorale sunt legate (exheredări) sau donaţii.
a) cazul legatelor reducţiunea are ca efect ineficacitatea acestora în măsura necesară
întregirii rezervei; totală, dacă cotitatea disponibilă a fost epuizată prin donaţiile făcute de cel
care lasă moştenirea şi parţială prin reducerea legatelor proporţional cu valoarea lor –
caducitatea legatelor
b) cazul donaţiilor reducţiunea are ca efect desfiinţarea lor în măsura necesară întregirii
rezervei; totală, dacă cotitatea disponibilă a fost epuizată prin donaţii cu dată anterioară şi
parţială, dacă şi în măsura în care donaţia se încadrează (parţial) în cotitatea disponibilă -
reducţiunea are ca efect desfiinţarea donaţiei în măsura necesară întregirii rezervei,
moştenitorul rezervatar devine proprietar al bunului cu care se întregeşte rezerva şi, în
această calitate, poate cere restituirea lui în natură.

177
- rezerva trebuie asigurată moştenitorilor rezervatari în plină proprietate - fără sarcini, condiţii
sau clauze restrictive - şi în natură - cota de rezervă nu poate fi restituită moştenitorului rezer-
vatar sub forma echivalentului bănesc din valoarea bunului donat.
- donaţia se desfiinţează şi moştenitorul rezervatar devine proprietar al bunului donat nu de la
data încheierii contractului de donaţie, ci numai de la data deschiderii moştenirii.
- actele de înstrăinare a bunurilor donate, consimţite de către donatar faţă de terţi, până în
momentul deschiderii moştenirii, rămân valabile
- în calitate de proprietar al bunurilor donate, donatarul păstrează fructele naturale percepute
şi pe cele civile scadente anterior deschiderii moştenirii - va fi obligat să restituie fructele părţii
ce depăşeşte cotitatea disponibilă din momentul morţii donatorului, numai din momentul în
care ar deveni posesor de rea-credinţă al bunurilor donate prin cererea de reducţiune (ca şi în
materia revendicării de la posesorul de bună-credinţă, potrivit dreptului comun).
De la principiul întregirii rezervei în natură se admit următoarele excepţii, când
reducţiunea se face prin echivalent:
- dacă donatarul a înstrăinat sau a grevat cu drepturi reale bunurile care au format obiectul
donaţiei înainte de deschiderea moştenirii, rezerva se va întregi prin echivalentul porţiunii ce
depăşeşte cotitatea disponibilă - actul încheiat de donatar este valabil şi opozabil
moştenitorilor rezervatari, riscul insolvabilităţii lui va afecta rezerva lor;
- dacă donaţia supusă reducţiunii s-a făcut (cu scutire de raport) unui moştenitor rezervatar
(de exemplu, unul din cei trei copii ai defunctului a primit o donaţie ce reprezintă 1/2 din masa
de calcul) acesta va putea păstra în contul rezervei sale partea care depăşeşte cotitatea
disponibilă (în exemplul dat 1/4), cu condiţia ca în moştenire să existe alte bunuri de aceeaşi
natură cu cele dăruite (de exemplu, teren agricol) care să fie atribuite comoştenitorilor
rezervatari;
- dacă donaţia (raportabilă) are ca obiect un imobil, iar partea supusă reducţiunii reprezintă
mai puţin de jumătate din valoarea imobilului, donatarul rezervatar poate păstra în întregime
imobilul, iar reducţiunea necesară întregirii rezervei celorlalţi moştenitori rezervatari se va
face prin echivalent (prin luare mai puţin de către donatar din celelalte bunuri ale succesiunii
sau prin echivalent bănesc), potrivit art.770 alin.2 C.civ.;
- reducţiunea se face prin echivalent, în mod necesar, în cazul în care bunul donat a pierit din
culpa donatarului sau a fost un bun fungibil şi consumptibil, în cazul din urmă restituirea
putându-se face şi prin bunuri de aceeaşi calitate, cantitate şi valoare - pieirea bunului donat
este fortuită (indiferent de momentul pieirii; înainte sau după deschiderea moştenirii) riscul îl
suportă moştenirea, căci pieirea s-ar fi produs şi dacă bunul ar fi rămas în patrimoniul
defunctului.
În toate cazurile de reducţiune prin echivalent se va avea în vedere starea bunului din
momentul donaţiei şi valoarea lui din momentul deschiderii moştenirii.
Reducţiunea liberalităţii în uzufruct sau în rentă viageră.
- liberalitatea are ca obiect dreptul de uzufruct sau o rentă viageră - art.844 C.civ., “Dacă dis -
poziţia prin acte între vii sau prin testament, constituie un uzufruct sau o rentă viageră a cărei
valoare trece peste cantitatea disponibilă, erezii rezervatari au facultatea de a executa aceste
dispoziţii sau de a abandona proprietatea cantităţii disponibile”.
- moştenitorii rezervatari au un drept de opţiune: să execute liberalitatea aşa cum a fost
prevăzută, sau să predea beneficiarului liberalităţii proprietatea cotităţii disponibile,
transformând dreptul de uzufruct sau de rentă viageră în plină proprietate asupra cotităţii
disponibile a moştenirii, la care se adaugă - dacă beneficiarul liberalităţii este şi el moştenitor
rezervatar - propria cotă de rezervă în plină proprietate.
- Deşi opţiunea îi aparţine numai moştenitorului rezervatar, soluţia prevăzută de lege este
mulţumitoare şi pentru beneficiarul liberalităţii, căci dacă se execută liberalitatea el primeşte
ceea ce a prevăzut autorul liberalităţii, iar dacă moştenitorul rezervatar abandonează în

178
favoarea lui proprietatea cotităţii disponibile înseamnă că el a obţinut întreg disponibilul, adică
tot ceea ce putea să dobândească potrivit legii.
- Întrucât exercitarea dreptului de opţiune înseamnă, în această ipoteză, exercitarea dreptului
la reducţiunea liberalităţilor excesive, ea se poate realiza prin bună-învoială (în cadrul
procedurii succesorale notariale) sau pe cale judecătorească, potrivit regulilor analizate,
aplicate în mod corespunzător.
- dispoziţia art.844 C.civ. nu are caracter imperativ - părţile se pot înţelege asupra unui alt
mod de reducţiune a liberalităţii excesive, iar donatorul, respectiv testatorul poate interzice
transformarea liberalităţii în plină proprietate, caz în care problema reducţiunii urmează să se
rezolve potrivit regulilor de drept comun.

RAPORTUL DONAŢIILOR
= este obligaţia pe care o au între ei, unii faţă de alţii, descendenţii şi soţul supravieţuitor ai
defunctului care vin efectiv şi împreună la moştenire, acceptând-o fie şi sub beneficiu de
inventar, de a readuce la moştenire - în natură sau prin echivalent bănesc - bunurile pe cate
le-au primit cu titlu de donaţie de la cel care lasă moştenirea, afară de cazul când donatorul a
dispus scutirea de raport a donaţiei.
- legea prezumă că prin donaţia făcută el nu a voit să avantajeze pe donatar cu bunul donat
în detrimentul celorlalţi moştenitori legali, ci numai să facă un avans asupra moştenirii ce i se
va cuveni potrivit legii.
- Obligaţia de raport nefiind prevăzută imperativ de lege, donatorul îl poate scuti pe donatar
de această obligaţie, favorizându-l în felul acesta, caz în care donaţia va fi nu un simplu
avans asupra moştenirii, ci va avea caracter definitiv ca donaţie (supus numai reducţiunii
dacă este excesivă) sau, cum se mai spune, caracter preciputar, de care donatarul va
beneficia peste cota sa legală din moştenire (în limita cotităţii disponibile).
Domeniul de aplicare al raportului
- obligaţia de raport nu funcţionează dacă donaţia a fost făcută moştenitorilor defunctului în
linie ascendentă sau colaterală - are, în acest caz, potrivit legii, caracter definitiv, preciputar.
- nu sunt raportabile în temeiul legii nici legatele care, producând efecte la deschiderea
moştenirii, nu pot constitui un avans asupra acesteia, intenţia testatorului fiind avantajarea
legatarului în raport cu alţi moştenitori - legatul fără a fi preciputar, are caracter definitiv.
Condiţiile obligaţiei legale de raport al donaţiilor
1. Să existe doi sau mai mulţi moştenitori cu vocaţie legală la moştenire în calitate de
descendenţi ai defunctului sau de soţ supravieţuitor (numai dacă vine în concurs cu
descendenţii)
2. Moştenitorul obligat la raport să fi acceptat moştenirea, pur şi simplu ori sub beneficiu de
inventor - in caz de renunţare la moştenirea legală, descendentul sau soţul supravieţuitor nu
mai are obligaţia de raport.
3. Moştenitorul legal să aibă şi calitatea de donatar.
4. Donaţia făcută descendentului sau soţului supravieţuitor să nu fi fost scutită de raport –
scutirea de raport urmează să fie dată în mod expres, fie în actul de donaţie, fie printr-un act
ulterior făcut în formele prevăzute de lege pentru liberalităţi între vii (forma autentică
prevăzută pentru donaţii) sau pentru cauză de moarte (una dintre formele testamentare).
Persoanele care pot cere raportul
- obligaţia raportării este reciprocă între descendenţii defunctului şi soţul supravieţuitor=>
oricare dintre ei va putea cere raportul donaţiei de care a beneficiat comoştenitorul.
Donaţiile supuse raportului.
- în principiu se raportează toate donaţiile, indiferent de forma de realizare (dar autentic, dar
manual, donaţii simulate sau indirecte);
- dacă donaţia a fost cu sarcină sau a avut caracter remunerator, se va scădea valoarea
sarcinilor sau a serviciilor prestate.

179
Gratuităţi nesupuse raportului - nu reprezintă liberalităţi ori - chiar dacă sunt calificate
donaţii - nu sunt supuse regimului liberalităţilor, legea exceptându-le expres de la raportul
donaţiilor.
a) cheltuielile de hrană, întreţinere, educaţie şi învăţătură, cheltuielile de nuntă şi darurile
obişnuite.
b) fructele culese şi veniturile scadente până în ziua deschiderii moştenirii şi nici echivalentul
bănesc al folosinţei exercitate de donatar asupra bunului donat .
Modurile de efectuare a raportului.
- art.764 C.civ. „Raportul se face sau în natură, sau scăzându-se valoarea sa din partea celui
obligat a face raport”, acesta din urmă fiind denumit raport prin luare mai puţin.
1. Raportul în natură constă în readucerea efectivă la masa succesorală a bunului care a
format obiectul liberalităţii.
2. Raportul prin luare mai puţin, care este un raport în valoare, permite moştenitorului obligat
la raport păstrarea în natură a bunului, comoştenitorii fiind satisfăcuţi prin echivalentul valoric
(în bunuri sau în bani) al bunului raportabil, fiecare proporţional cu drepturile succesorale.
Raportul prin luare mai puţin (în valoare) se poate realiza pe trei căi:
a) Prin preluare - luarea din masa succesorală de către comoştenitorii îndreptăţiţi la raport a
unor bunuri, pe cât posibil de aceeaşi natură şi calitate cu acelea raportabile, ţinând seama
de cotele succesorale ale fiecăruia.
b) Prin imputaţie - valoarea donaţiei raportabile se adaugă prin calcul pe hârtie la masa
succesorală, rezultatul se împarte între moştenitori potrivit cu cota ce revine fiecăruia,
valoarea donaţiei scăzându-se din partea moştenitorului obligat la raport, primind din restul
masei succesorale numai diferenţa până la valoarea cotei sale de moştenire.
c) În bani (raport propriu-zis în valoare) - depunerea la masa succesorală a unei sume de
bani care reprezintă contravaloarea bunului raportabil (mai puţin partea corespunzătoare
cotei succesorale a moştenitorului obligat la raport).
Raportul imobilelor.
- Regula este că raportul imobilelor se face în natură, prin readucerea efectivă a imobilului la
masa succesorală - donaţia şidreptul exclusiv de proprietate al donatarului se desfiinţează cu
efect retroactiv - moartea donatorului operând ca o condiţie rezolutorie - imobilul devenind
proprietatea indiviză a comoştenitorilor, iar donatarul-moştenitor debitorul restituirii bunului
faţă de coproprietari.
Desfiinţarea cu efect retroactiv a donaţiei produce următoarele consecinţe:
- dacă imobilul a pierit fortuit, total sau parţial, înainte sau după deschiderea moştenirii, în
măsura pierii nu este supus raportului prin derogare de la regula suportării riscului de către
proprietarul sub condiţie rezolutorie şi debitor al obligaţiei restituirii riscul pieirii imobilului se
suportă de moştenire, deci numai în parte de către donatar (proporţional cotei sale
succesorale).
- donatarul răspunde pentru degradările şi deteriorările care au micşorat valoarea imobilului
din fapta sa culpabilă.
- sarcinile reale (uzufruct, uz, abitaţie, servitute), cu excepţia ipotecilor se desfiinţează prin
efectul raportului în natură .
De la regula raportului imobilelor în natură există şi unele excepţii, când raportul se face prin
luare mai puţin (în valoare);
- când donatorul a impus sau a autorizat efectuarea raportului în valoare (prin preluare, prin
imputaţie sau în bani).
- când imobilul a pierit din culpa donatarului, el fiind scutit de raport numai în caz de pieire
fortuită
- când imobilul a fost înstrăinat sau ipotecat de donatar înainte de deschiderea moştenirii
Raportul mobilelor.

180
- C.civ., raportul bunurilor mobile (corporale sau incorporale, inclusiv a sumelor de bani) se
face prin luare mai puţin (în valoare), dacă donatorul nu a impus sau nu a autorizat raportul în
natură.
Căile procedurale de realizare a raportului. Asemănător reducţiunii liberalităţilor excesive,
raportul se poate realiza prin bună-învoială sau pe cale judecătorească.
- dacă persoanele interesate se înţeleg, raportul se poate realiza în cadrul procedurii
succesorale notariale, notarul public luând act de înţelegerea părţilor şi eliberând certificatul
de moştenitor în consecinţă.
- dacă părţile interesate nu se înţeleg, neînţelegerile urmează să fie soluţionate pe cale
judecătorească în cadrul procesului de partaj sau prin acţiune separată, fie înaintea acţiunii
de partaj, fie ulterior partajului.
- raportul nu se realizează de plin drept, ci numai la cererea persoanelor îndreptăţite, nu se
poate efectua ca urmare a unei acţiuni în constatare, ci numai pe calea unei acţiuni în
realizare, indiferent de modul de efectuare a raportului (în natură sau prin luare mai puţin).
- acţiunea în executarea raportului este o acţiune personală (nu reală), poate fi intentată
numai împotriva beneficiarului liberalităţii, nu şi împotriva terţilor dacă bunul imobil donat a
fost înstrăinat sau grevat sau dacă bunul donat este mobil şi se raportează prin luare mai
puţin - este prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, socotiţi de la data
deschiderii moştenirii, când se naşte dreptul la acţiune al moştenitorului îndreptăţit la raport.
Cererea de raport este supusă prescripţiei chiar dacă se formulează în cadrul acţiunii de
ieşire din indiviziune, care este imprescriptibilă.
Raportul datoriilor
- alături de raportul donaţiilor, art.738 C.civ. prevede obligaţia fiecărui moştenitor de a raporta
la masa succesiunii “... sumele ce este dator către succesiune” - dacă un moştenitor are o
datorie faţă de succesiune, ea se lichidează nu prin plată sau prin dare în plată, ci prin
instituţia raportului în modalitatea luării mai puţin (prin preluare sau prin imputaţie).
Natură juridică. Raportul datoriilor nu e un caz de aplicare a raporturilor donatiilor, ci o
modalitate de lichidare a datoriilor, specifica impartelii, destinata sa asigure executarea
datoriei si egalitate deplina intre coindivizari.
- rap datoriilor se aplica la imparteala oricarei indiviziuni ce isi are izvorul in mostenire,
coproprietate, etc
- in indiviziunea succesorala se aplica tuturor succesorilor universali sau cu titlu universal
care vin la imparteala, si nu numai descendentilor sau sotului supravietuitor
- sunt supuse rap datoriile fata de defunct, indifferent de izvorul lor (contract, delict,
imbogatire fara just temei, lege) si nu numai cele ce pot constitui un act cu titlu gratuity
- raportul se aplica nu numai datoriilor unui copartas fata de defunct, ci si celor nasucte intre
coindivizari in timpul si din cauza indiviziunii.

DREPTUL DE OPŢIUNE SUCCESORALĂ

Noţiunea de opţiune succesorală
- transmiterea patrimoniului succesoral (transmisiune universală ori cu titlu universal) sau a
bunurilor determinate din patrimoniu (transmisiune cu titlu particular) operează de drept din
momentul deschiderii moştenirii fără vreo manifestare de voinţă din partea succesibilului şi
chiar fără ştirea lui
- în caz de moarte a succesibilului înainte de lichidarea moştenirii la care avea dreptul, ea se
retransmite, tot de drept, asupra moştenitorilor săi, ca făcând parte din propriul lăsământ
succesoral - în dreptul rom patrimoniul succesoral nu rămâne nici un moment fără titular.
- cu toate că transmiterea patrimoniului succesoral se produce de drept din momentul
deschiderii moştenirii, ea nu are caracter definitiv şi obligatoriu
- ca principiu de ordine publică, legea precizează că “nimeni nu este obligat de a face
acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine” (art.686 C.civ.) - succesibilul are dreptul de a alege

181
- numit drept de opţiune succesorală - între consolidarea (confirmarea) titlului de moştenitor
prin acceptarea moştenirii (acceptare pură şi simplă sau sub beneficiu de inventar) şi
desfiinţarea acelui titlu prin renunţarea la moştenire.
Variante de opţiune - succesibilul - după deschiderea moştenirii - are dreptul de a alege
între trei posibilităţi:
- Acceptarea pură şi simplă a moştenirii.
- Renunţarea la moştenire.
- O variantă intermediară este acceptarea sub beneficiu de inventar.
Subiectele dreptului de opţiune
- dreptul de opţiune aparţine tuturor persoanelor cu vocaţie succesorală, indiferent dacă
vocaţia lor este legală sau testamentară şi fără deosebire după cum vocaţia este universală,
cu titlu universal sau cu titlu particular.
* Moştenitorii legali - calitatea de subiect al dreptului de opţiune aparţine tuturor persoanelor
cu vocaţie generală (eventuală) la moştenire, iar nu numai celor cu vocaţie concretă (utilă).
* Legatarii - dreptul de opţiune aparţine nu numai moştenitorilor legali, dar şi legatarilor - dacă
vocaţia lor este universală sau cu titlu universal dobândirea moştenirii implică şi suportarea
pasivului, astfel încât trebuie să aibă posibilitatea de a renunţa la moştenire sau de a o
accepta sub beneficiu de inventar.
- legatarul cu titlu particular trebuie să aibă drept de opţiune deoarece nimeni nu poate fi
gratificat fără voie; în plus, dacă legatul este cu sarcină implică şi interese patrimoniale.
* Dreptul creditorilor succesibilului - dacă creditorii succesibilului neglijent, pot sau nu să
exercite dreptul de opţiune pe calea acţiunii oblice şi dacă pot sau nu să atace opţiunea
frauduloasă pe calea acţiunii pauliene.
a) Acţiunea oblică - literatura de specialitate considera ca dreptul de opţiune succesorală este
de natură patrimonială (iar nu de natură “exclusiv personală”) si poate fi exercitat şi de către
creditorii personali ai succesibilului, pe calea acţiunii oblice (subrogatorii).
- opţiunea pe cale oblică ar putea fi refuzată creditorului numai dacă se dovedeşte, în con -
cret, că alegerii făcute de el i se opun considerente de ordin moral, caz în care opţiunea ar
avea caracter exclusiv personal.
b) Acţiunea pauliană - art.699 alin.1 C.civ. consacră expres posibilitatea revocării pauliene a
renunţării la moştenire făcută de succesibil în paguba creditorilor.
Condiţiile de validitate ale actului de opţiune succesorală
Capacitatea - acceptarea moştenirii reprezintă un act de dispoziţie, pentru validitatea opţiunii,
succesibilul trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină, iar persoanele lipsite de
capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă trebuie să exercite opţiunea prin
ocrotitorul legal, respectiv cu încuviinţarea acestuia şi, în ambele cazuri, cu autorizarea
autorităţii tutelare.
Consimţământul neviciat - viciile de consimţământ în această materie cf Codul civil viclenia
(dolul) care determină acceptarea moştenirii şi, într-o formulare neclară, leziunea suferită de
majorul acceptant al moştenirii prin descoperirea ulterioară a unui testament, în cazul în care
legatul ar absorbi sau ar micşora cu mai mult de jumătate succesiunea.
Viciile voinţei în materia actului de opţiune succesorală sunt guvernate de regulile dreptului
comun, cu unele particularităţi rezultând din art.694 C.civ.
Condiţii de formă şi alte condiţii de validitate - spre deosebire de acceptarea pură şi simplă a
moştenirii, care este un act consensual, acceptarea sub beneficiu de inventar şi renunţarea la
moştenire sunt acte juridice solemne, fiind valabile numai dacă au fost încheiate în condiţiile
de formă special prevăzute de lege (ad validitatem).
Sancţiunea condiţiilor de validitate - nulitatea potrivit dreptului comun.
Caracterele juridice ale actului de opţiune succesorală
- Act juridic unilateral - se realizează prin manifestarea de voinţă a succesibilului în sensul
acceptării pure şi simple a moştenirii sau sub beneficiu de inventar ori în sensul renunţării la

182
moştenire - opţiunea trebuie să reprezinte voinţa unei singure persoane, fiind, prin urmare, un
act juridic unilateral, daca există mai mulţi succesibili, ei nu pot exercita dreptul de opţiune în
mod “colectiv”; fiecare în parte urmează să se pronunţe individual
- Act juridic voluntar - libertatea de alegere care caracterizează actul de opţiune se manifestă
pe mai multe planuri.
1. nimeni nu este obligat să accepte moştenirea ce i se cuvine
2. în principiu, succesibilul are un drept absolut de a alege între posibilităţile conferite prin
dreptul de opţiune - nu poate fi obligat să justifice motivele pentru care a acceptat sau a
renunţat la moştenire şi nici să răspundă pentru consecinţele alegerii făcute.
3. dacă există o pluralitate de succesibili, fiecare este liber să opteze în sensul dorit,
indiferent de alegerea făcută de ceilalţi - unii să accepte moştenirea, iar alţii să renunţe la ea.
Principiul libertăţii de alegere - libertate atenuată numai de dreptul creditorilor succesibilului la
acţiunea oblică şi acţiunea pauliană - cunoaşte şi unele excepţii:
a) “acceptarea moştenirii cuvenite unui minor, indiferent de vârstă, sau a unei persoane pusă
sub interdicţie va fi socotită totdeauna ca fiind făcută sub beneficiu de inventar”.
b) ipoteza succesibilului decedat înainte de stingerea dreptului de opţiune prin prescripţie fără
a-şi fi exercitat dreptul. Dreptul de opţiune al acestui succesibil (unic moştenitor sau
comoştenitor alături de alţii, moştenitor universal, cu titlu universal sau cu titlu particular) se
transmite prin succesiune la propriul său moştenitor care va avea de exercitat două drepturi
de opţiune: propriul drept de opţiune născut în persoana sa la deschiderea moştenirii
succesibilului decedat şi, dacă acceptă această moştenire, dreptul de opţiune retransmis în
cadrul patrimoniului succesoral şi care vizează moştenirea anterior deschisă.
c) nu se bucură de libertate de opţiune moştenitorul care cu intenţie frauduloasă a dat la o
parte sau a ascuns (în special cu ocazia inventarierii) bunuri ale moştenirii; cu titlu de
pedeapsă civilă, un asemenea moştenitor este considerat acceptant pur şi simplu.
- Act juridic irevocabil - moştenitorul care a exercitat dreptul de opţiune nu mai poate reveni
asupra alegerii făcute - principiul operează cu caracter absolut în cazul acceptării pure şi
simple a moştenirii, în mod irevocabil se consolidează calitatea de moştenitor, el
nemaiputând reveni asupra alegerii făcute.
Irevocabilitatea caracterizează şi celelalte variante ale opţiunii succesorale, însă nu în mod
absolute - renunţarea la moştenire poate fi retractată acceptându-se pur şi simplu
moştenirea, dar numai dacă nu s-a împlinit termenul de prescripţie a dreptului de opţiune şi
dacă moştenirea nu fost acceptată până în acest moment de alţi moştenitori. Iar moştenitorul
major şi nepus sub interdicţie care a acceptat moştenirea sub beneficiu de inventar - şi care
nu mai poate renunţa la ea (asemănător acceptantului pur şi simplu) - poate renunţa la
beneficiul de inventar, devenind acceptant pur şi simplu. Mai mult decât atât, dacă
acceptantul sub beneficiu de inventar săvârşeşte anumite fapte culpabile, drept sancţiune
legea prevede decăderea lui din acest beneficiu.
- Act juridic indivizibil - exercitând dreptul de opţiune, succesibilul (fiecare în parte) trebuie să
se pronunţe unitar cu privire la dreptul său succesoral, nefiind posibilă acceptarea în parte a
moştenirii (a unor bunuri din moştenire) şi renunţarea la rest ori acceptarea pură şi simplă
pentru o parte şi acceptarea sub beneficiu de inventar pentru cealaltă parte - “totul sau nimic”
Principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale comportă şi unele excepţii.
a) moştenitorul legal gratificat prin testament va putea opta diferit cu privire la moştenirea
legală şi la legat
b) excepţie prevăzută de Legea fondului funciar - stabilirea (reconstituirea) „dreptului de
proprietate se face la cerere...”, depusă de către fostul proprietar sau moştenitorii lui - deşi au
acceptat pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar (expres, tacit sau forţat) moştenirea
lăsată de fostul proprietar al terenului (decedat), prin derogare de la principiul indivizibilităţii
opţiunii succesorale, pot renunţa - prin abstenţiune - la reconstituirea dreptului de proprietate
asupra terenului. - Reconstituirea dreptului de proprietate este condiţionată de formularea

183
cererii (şi depunerii actelor doveditoare), în termenul prevăzut de lege, şi pentru terenurile
agricole şi forestiere solicitate în temeiul Legii
c) dispoziţiile Legii nr.112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu
destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului - moştenitorii fostului proprietar al
imobilului cu destinaţie de locuinţă trecut în proprietatea statului cu titlu sunt socotiţi de drept
acceptanţii succesiunii de la data depunerii cererii pentru restituirea în natură a locuinţei sau
pentru acordarea despăgubirilor. Moştenitorul care nu a depus cerere în termenul prevăzut
de lege (art.14) nu beneficiază de dispoziţiile legii, chiar dacă - la decesul fostului proprietar -
a acceptat moştenirea acestuia; derogare de la caracterul indivizibil (unitar) al opţiunii
succesorale.
d) Divizibilitatea opţiunii succesorale mai poate rezulta din relativitatea puterii (autorităţii)
lucrului judecat.
e) dacă în cadrul devoluţiunii succesorale intervine un element de extraneitate, condiţiile şi
efectele opţiunii succesorale fiind supuse unor legi deosebite, succesibilul - prin derogare de
la caracterul indivizibil (unitar) al opţiunii - va putea opta diferit, acceptând o masă de bunuri
şi renunţând la alta.
- Act juridic declarativ de drepturi - produce efecte retroactive, de la data deschiderii
moştenirii, deci este declarativă de drepturi - prin acceptare (pură şi simplă sau sub beneficiu
de inventar) drepturile şi obligaţiile, asupra moştenirii, dobândite din momentul deschiderii ei,
se consolidează retroactiv, iar în caz de renunţare, renunţătorul este socotit că nu a fost
niciodată moştenitor, devenind retroactiv persoană străină de moştenire.
- Act juridic nesusceptibil de modalităţi. Opţiunea succesorală nu poate fi afectată de termen
sau condiţie, deci trebuie să fie un act juridic pur şi simplu (neafectat de modalităţi).
Prescripţia dreptului de opţiune succesorală
Termenul de opţiune - dreptul de opţiune trebuie să fie exercitat într-un termen de 6 luni
calculat de la data deschiderii moştenirii.
- şi renunţarea la moştenire urmează să fie făcută în aceeaşi perioadă de timp. Termenul de
6 luni este acordat de lege “pentru exercitarea dreptului de opţiune... pentru a se putea
pronunţa asupra acceptării sau renunţării în deplină cunoştinţă de cauză”.
Natura juridică a termenului de opţiune - Instanţa supremă a statuat în sensul că termenul de
exercitare a opţiunii succesorale “trebuie considerat - într-o concepţie mai largă de integrare a
lui în sistemul unitar reglementat de Codul civil referitor la stingerea drepturilor civile - tot un
caz de prescripţie a dreptului la acţiune, iar nu de prescripţie a dreptului material”.
Domeniul de aplicare al termenului de opţiune - termenul de prescripţie de 6 luni se aplică nu
numai moştenitorilor legali, dar şi legatarilor universali sau cu titlu universal.
- dacă legatul are ca obiect un bun individual determinat, dreptul real cu care a fost gratificat
legatarul particular se naşte din clipa deschiderii moştenirii şi poate fi realizat prin acţiunea în
revendicare, care este imprescriptibilă.
- dacă legatul constă într-un lucru determinat prin gen, în patrimoniul legatarului se naşte o
creanţă care poate fi valorificată printr-o acţiune personală care se prescrie prin trei ani.
Începutul prescripţiei dreptului de opţiune succesorală - termenul de prescripţie de 6 luni
începe să curgă “de la deschiderea succesiunii”, deci de la data morţii celui care lasă
moştenirea, el poate fi exercitat numai din acest moment.
De la regula calculării termenului de prescripţie din momentul deschiderii moştenirii există şi
unele excepţii:
a) În cazul copilului conceput înainte de deschiderea moştenirii, dar născut ulterior, termenul
de prescripţie va începe să curgă pentru el de la data naşterii, deoarece numai din acest
moment se va şti că s-a născut viu şi deci are capacitate succesorală, iar pe de altă parte, el
este considerat că există de la concepţie numai pentru dobândirea drepturilor, nu şi pentru
stingerea lor

184
b) În cazul declarării judecătoreşti a morţii celui care lasă moştenirea, termenul prescripţiei
începe să curgă nu de la data stabilită de instanţă ca fiind aceea a morţii (şi care marchează
momentul deschiderii moştenirii), ci de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti
declarative de moarte.
c) Dacă stabilirea legăturii de rudenie cu defunctul (filiaţia din afara căsătoriei) se face pe cale
judecătorească, prescripţia începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti.
d) Începutul prescripţiei dreptului de opţiune succesorală mai poate fi amânat datorită unor
împrejurări care constituie cauze de suspendare a prescripţiei, dacă aceste cauze operează
de la data deschiderii moştenirii, împiedicându-l pe succesibil să-şi exercite dreptul său de
opţiune.
Suspendarea şi întreruperea prescripţiei. Repunerea în termen.
- dacă moştenitorul a fost împiedicat, din motive de forţă majoră, să-şi exercite dreptul său de
opţiune, instanţa judecătorească poate prelungi termenul de prescripţie cu cel mult 6 luni de
la data când a luat sfârşit împiedicarea.
- suspendarea prescripţiei. Cursul prescripţiei dreptului de opţiune succesorală de 6 luni se
suspendă de drept cât timp succesibilul:
a) este împiedicat printr-un caz de forţă majoră să-şi exercite dreptul de opţiune succesorală -
Prin cauză de forţă majoră se înţelege un eveniment exterior, imprevizibil, inevitabil şi
invincibil, care creează o împiedicare absolută de a acţiona. Orice altă împiedicare, temeinic
justificată şi neimputabilă succesibilului, poate justifica numai repunerea în termenul de
prescripţie;
b) face parte din forţele armate ale României, iar acestea sunt puse pe picior de război
c) este lipsit de capacitatea de exerciţiu şi nu are reprezentant legal sau are capacitate de
exerciţiu restrânsă şi nu are cine să-i încuviinţeze actele
- intreruperea prescripţiei - in principiu, se admite aplicarea dispoziţiilor referitoare la
întreruperea prescripţiei şi în materia opţiunii succesorale - in fapt însă, problema întreruperii
prescripţiei nu se pune în această materie.
Repunerea in termenul de prescripţie.
- succesibilul poate fi repus în termenul de prescripţie de instanţa judecătorească dacă se
constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit
şi cu condiţia să fi cerut repunerea în termen în decurs de o lună de la încetarea cauzelor
care justifică depăşirea termenului de prescripţie
- “cauze temeinic justificate” = acele împrejurări care nu pot fi imputate unei culpe a titularului
dreptului de opţiune, dar care nu întrunesc nici caracterele forţei majore=>cazuri fortuite
(casus), adică împrejurări neimputabile succesibilului, dar care nu sunt totuşi împiedicări
absolute, ca cele reprezentând forţa majoră (vis maior). De exemplu, ascunderea cu rea-
credinţă a morţii lui de cuius de către comoştenitori; neexercitarea de către mamă a
drepturilor şi îndatoririlor părinteşti (părăsirea copilului); îndrumarea greşită dată de notar,
urmată de tergiversări din partea organului administraţiei locale; necunoaşterea de către
legatar a testamentului întocmit în favoarea sa; descoperirea unei legături de rudenie cu
defunctul. Considerăm că şi boala succesibilului, dacă este gravă şi de durată, poate constitui
cauză temeinic justificată de repunere în termen.
Efectele prescripţiei dreptului de opţiune succesorală - Dacă succesibilul nu şi-a exercitat
dreptul de opţiune în termenul prevăzut, potrivit regulilor aplicabile prescripţiei extinctive, în
puterea legii, se stinge dreptul de a accepta moştenirea şi, o dată cu acest drept se stinge -
cu efect retroactiv - şi titlul său de moştenitor; el devine străin de moştenire - stingerea prin
prescripţie a dreptului de opţiune atrage stingerea chiar a vocaţiei succesorale.
Termenele de inventar şi de deliberare

185
- Patrimoniul succesoral se transmite din ziua deschiderii moştenirii - el poate fi de îndată
urmărit de către creditorii succesiunii, inclusiv de către legatarii cu dreptul de a cere predarea
legatelor.
- legea acordă succesibilului un termen de 6 luni pentru consolidarea titlului de moştenitor
prin acceptarea moştenirii, respectiv pentru desfiinţarea cu efect retroactiv a vocaţiei
succesorale prin renunţarea la moştenire.
- pentru a împăca dreptul creditorilor de a-şi valorifica pretenţiile fără întârziere cu dreptul
succesibilului de a opta în cunoştinţă de cauză, Codul civil a prevăzut în favoarea
succesibilului un termen de 3 luni de la deschiderea moştenirii pentru a provoca întocmirea
inventarului moştenirii şi un termen de 40 de zile pentru a delibera asupra acceptării sau
renunţării la moştenire, termen de deliberare care curge de la data semnării procesului-verbal
de inventariere, cel mai târziu de la expirarea termenului de 3 luni. La cererea succesibilului,
în funcţie de împrejurări, instanţa poate prelungi aceste termene, dar numai în limita
termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală.
Efecte - in cursul termenelor de inventar şi deliberare, succesibilul acţionat de creditor poate,
pe cale de excepţie dilatorie, să ceară suspendarea procedurii; până la expirarea termenului
prevăzut de lege sau acordat de instanţă, el nu poate fi obligat să opteze şi nici nu se poate
obţine o hotărâre de obligare împotriva lui în calitate de moştenitor (dreptul de opţiune este
dublat de dreptul de abstenţiune) - în acest interval de timp el are numai dreptul, nu şi
obligaţia, de a opta: de a accepta pur şi simplu, sub beneficiu de inventar sau de a renunţa la
moştenire.
- după expirarea termenelor de inventar şi deliberare, succesibilul este obligat să opteze (în
sensul dorit).
- dacă nu optează instanţa îl poate condamna în calitate de acceptant pur şi simplu - el va fi
considerat acceptant numai în raport de persoanele cu care s-a judecat (principiul relativităţii
autorităţii lucrului judecat); faţă de alte persoane el păstrează dreptul de opţiune succesorală
în cursul termenului de prescripţie.
Exercitarea dreptului de opţiune succesorală
Acceptarea pură şi simplă a moştenirii
= actul sau faptul juridic unilateral săvârşit de succesibil prin care îşi consolidează
necondiţionat calitatea de moştenitor, definitivând transmisiunea succesorală care a operat la
data deschiderii moştenirii .
- prin acceptarea pură şi simplă a moştenirii succesibilul nu dobândeşte nici un drept, ci
consolidează numai dobândirea care s-a produs ope legis de la data deschiderii moştenirii şi
pierde posibilitatea de a renunţa la ea sau de a o accepta sub beneficiu de inventar.
- prin acceptarea pură şi simplă transmisiunea succesorală se definitivează necondiţionat,
drepturile şi obligaţiile rezultând din moştenire se contopesc cu patrimoniul propriu al
moştenitorului, astfel încât el va răspunde de datorii şi sarcini ultra vires hereditatis.
- legea nu obligă nici un succesibil să opteze în acest sens - în două cazuri prevăzute de
lege această variantă a opţiunii succesorale nu poate fi adoptată:
(1) în cazul minorilor sau a persoanelor puse sub interdicţie judecătorească acceptarea
moştenirii este socotită întotdeauna ca fiind făcută sub beneficiu de inventar
(2) în cazul retransmiterii prin moştenire a dreptului de opţiune, dacă există o pluralitate de
moştenitori care nu se înţeleg în privinţa opţiunii, succesiunea se va accepta sub beneficiu de
inventar.
Acceptarea pură şi simplă poate fi de mai multe feluri. Astfel, ea poate fi voluntară, rezultând
din manifestarea expresă sau tacită a voinţei succesibilului şi forţată, prevăzută de lege ca
sancţiune pentru săvârşirea unor fapte voluntare de către succesibil.
Acceptarea pură şi simplă voluntară
I. Acceptarea voluntară expresă

186
- acceptarea este expresă când succesibilul îşi însuşeşte calitatea de erede printr-un înscris
autentic sau sub semnătură privată - acceptarea expresă trebuie să îndeplinească două
condiţii:
a) Voinţa succesibilului de a accepta expres moştenirea trebuie să fie manifestată în formă
scrisă, autentică sau sub semnătură privată - acceptarea expresă este un act formal, dar nu
solemn.
b) Pentru ca înscrisul să valoreze acceptare expresă, din conţinutul lui trebuie să rezulte că
succesibilul şi-a însuşit în mod neechivoc calitatea de moştenitor - să rezulte că succesibilul
înţelege să exercite drepturile şi să-şi asume obligaţiile rezultând din calitatea de moştenitor.
II. Acceptarea voluntară tacită
- acceptarea este tacită când succesibilul face un act (fapt) pe care nu-l putea săvârşi decât
în calitatea sa de erede şi din care rezultă (indirect, dar) neîndoielnic intenţia sa de acceptare
a moştenirii - două condiţii pentru a fi în prezenţa unei acceptări tacite:
1) voinţa succesibilului de a accepta moştenirea şi
2) conduita lui (actele sau faptele săvârşite) din care să rezulte indirect intenţia de a accepta
pur şi simplu moştenirea.
- în realitate acceptarea tacită se rezumă la o singură condiţie: actul săvârşit de succesibil să
implice cu puterea necesităţii intenţia de a accepta moştenirea, să nu poată primi şi o altă
interpretare - actele echivoce nu pot constitui o manifestare tacită a voinţei de a accepta.
- acceptarea tacită poate fi făcută şi prin reprezentant, inclusiv printr-un mandatar
convenţional împuternicit special să facă acte de acceptare tacită a moştenirii (ex vânzarea
unor bunuri din moştenire). Mandatarul poate fi şi un comoştenitor împuternicit să facă acte
de acceptare tacită şi pentru ceilalţi moştenitori.
- acceptarea voluntară tacită este, în toate cazurile, acceptare pură şi simplă - acceptarea
sub beneficiu de inventar nu poate fi decât expresă, săvârşită cu respectarea condiţiilor
speciale prevăzute de lege.
Actele cu semnificaţia acceptării tacite. - actele de conservare şi de administrare provizorie
nu reprezintă acte de acceptare, dacă cel ce le-a făcut nu şi-a însuşit (se subînţelege prin alte
acte) calitatea de moştenitor şi actele de dispoziţie având ca obiect drepturile succesorale
constituie acte de acceptare
Acte (fapte) material: intrarea în posesiunea (preluarea ori deţinerea) şi folosinţa bunurilor
succesorale (care prin natura, numărul şi valoarea lor exclud ideea unor amintiri de familie),
faptul mutării definitive a succesi-bilului în casa moştenită, demolarea unor construcţii,
efectuarea de lucrări ce nu comportă urgenţă, edificarea pe terenul şi în gospodăria
defunctului a unor construcţii
- nu constituie acte de acceptare tacită: luarea din patrimoniu a unor obiecte ca amintiri de
familie, fotografii, bibelouri, a unui singur bun de valoare redusă, reparaţiile urgente făcute
unor bunuri succesorale, preluarea de către succesibil a cheilor casei sau dulapurilor, a
hârtiilor de valoare pentru a le feri de pierdere sau furt, mutarea vremelnică a succesibilului
într-un imobil succesoral pentru a asigura păstrarea acestuia în bune condiţii etc.
Acte de dispoziţie – incheirea lor presupune intenţia neechivocă a succesibilului de a accepta
moştenirea pur şi simplu.
a) Actele de dispoziţie având ca obiect bunurile succesorale singulare (acte de înstrăinare cu
titlu oneros sau cu titlu gratuit, către un terţ sau chiar unui comoştenitor, acte de constituire a
unor drepturi reale asupra bunurilor de succesiune - servituţi, uzufruct, ipotecă, gaj -
renunţarea la un drept, încheierea unui contract de valorificare a dreptului de autor privitor la
o operă literară, artistică ori ştiinţifică rămasă de pe urma defunctului, participarea
succesibilului la încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare a unui imobil din masa
succesorală, chiar dacă antecontractul nu a fost urmat de un act de înstrăinare)

187
- nu sunt vanzarea - cu autorizaţia justiţiei - obiecte ale moştenirii supuse stricăciunii sau a
căror conservare ar fi prea oneroasă, înstrăinarea unui bun din masa succesorală dacă
succesibilul a acţionat cu credinţa (greşită) că bunul este proprietatea sa.
b) Constituie acte de acceptare tacită a moştenirii actele de dispoziţie având ca obiect
moştenirea privită ca universalitate (cotă-parte de universalitate): “donaţia, vinderea sau
transportul (înstrăinarea prin alte acte de dispoziţie, de exemplu rentă viageră, contract de
întreţinere, darea în plată)
- constituie acte de acceptare a moştenirii renunţarea succesibilului - cu titlu oneros sau cu
titlu gratuit în favoarea unui sau unor moştenitori (inclusiv moştenitori subsecvenţi)
Acţiuni în justiţie şi alte acte procedural: promovarea de către succesibil a unor acţiuni în
justiţie: cererea de împărţeală a bunurilor succesorale, de raport a donaţiilor sau de
reducţiune a liberalităţii excesive, cererea de anulare a testamentului, cererea legatarului de
predare a legatului, acţiunea în revendicare a bunurilor succesorale, opoziţia la vânzarea
silită a unui imobil succesoral etc.
Acte de administrare definitivă: acte de conservare sau de administrare a patrimoniului
succesoral, respectiv a bunurilor din acest patrimoniu - actele care nu au relevanţă în privinţa
exercitării dreptului de opţiune, lăsând posibilitatea succesibilului de a se pronunţa în sensul
dorit prin alte acte - actele de întrerupere a prescripţiei ce curge împotriva moştenirii;
efectuarea formelor de publicitate imobiliară (înscrierea dobândirii de drepturi reale,
proprietate, servitute, superficie, ipotecă sau privilegiu); perceperea fructelor şi veniturilor
curente (nu şi a productelor); contractarea de reparaţii urgente la bunurile din moştenire;
cererea de inventariere (şi eventual de punere sub sigiliu) a bunurilor succesorale;
continuarea activităţii comerciale sau civile (curente) în cadrul unei societăţi în care era
asociat cu defunctul (dacă societatea nu încetează prin moartea unuia dintre asociaţi),
intentarea acţiunii posesorii sau pentru evacuarea locatarului (pentru neplata chiriei,
expirarea termenului), plata cheltuielilor de înmormântare şi a datoriilor rezultând din ultima
boală a defunctului sau a micilor datorii ale defunctului
- per a contrario - numai actele de administrare care nu au caracter provizoriu şi urgent, deci
care au caracter definitiv şi angajează viitorul reprezintă acte de acceptare tacită pură şi
simplă a moştenirii:
încasarea unor creanţe de la debitorii succesiunii (care nu reprezintă venituri curente);
încheierea între succesibili a unei convenţii cu privire la administrarea bunurilor succesorale
(deoarece priveşte situaţia viitoare a bunurilor); efectuarea de cheltuieli utile sau voluptuarii
(care nu au caracter necesar, dar măresc valoarea bunului, respectiv sunt făcute în scop de
lux sau plăcere); locaţiunea (închirierea, arendarea) bunurilor succesorale care angajează
viitorul pe o perioadă mai îndelungată, plata datoriilor mai însemnate ale defunctului, plata
impozitelor (pe clădiri, terenuri, autovehicule), plata taxelor asupra succesiunilor.
Rezerva (declaraţia) expresă de neacceptare - Dacă succesibilul încheie un act care
valorează acceptare tacită, nu poate anihila acest efect indirect, secundar al actului prin
declaraţia expresă în act sau ulterior că nu a înţeles să-şi însuşească calitatea de moştenitor,
căci, în principiu, afirmarea nu are valoare faţă de actele făcute.
- succesibilul care doreşte să încheie un act în interesul succesiunii, dar cu rezerva să nu fie
considerat acceptant, va trebui să ceară autorizarea prealabilă a justiţiei în condiţiile prevă-
zute de lege pentru moştenitorul acceptant sub beneficiu de inventar, nu numai în cazul
actelor de înstrăinare, dar prin analogie - şi în cazul altor acte (de administrare definitivă) care
angajează viitorul patrimoniului succesoral.
B. Acceptarea pură şi simplă forţată
- este impusă de lege în cazul în care succesibilul (unul sau mai mulţi) a dat la o parte (a
sustras) sau a ascuns (tăinuit, dosit) bunuri ale moştenirii, inclusiv prin nedeclararea lor la
inventar, cu intenţia frauduloasă de a le însuşi în exclusivitate şi de a păgubi pe comoştenitori
şi/sau creditorii moştenirii

188
- e o excepţie de la caracterul voluntar al actului de opţiune - voinţa succesibilului se
manifestă numai în săvârşirea faptelor prevăzute de lege, în urma cărora se produce de drept
acceptarea pură şi simplă a moştenirii, chiar dacă asemenea consecinţe nu sunt dorite de el.
- ca natură juridică, sustragerea sau ascunderea de bunuri nu se analizează ca acte juridice
de opţiune (ca variantă de acceptare voluntară tacită), ci ca fapte juridice ilicite, deci delicte
civile -> sancţiunea reprezintă pedeapsă civilă, a acceptarii fortate a mostenirii.
Condiţiile acceptării forţate.
- Elementul obiectiv constă în darea la o parte (sustragerea) sau ascunderea, tăinuirea (în
special cu ocazia inventarierii) a unor bunuri din moştenire
- Elementul subiectivîl reprezintă intenţia frauduloasă a moştenitorului, fraudă destinată a
înlătura aplicarea între moştenitori a regulilor devoluţiunii succesorale legale sau
testamentare, a principiului egalităţii prin ruperea echilibrului dintre ei, de a păgubi creditorii
succesiunii prin diminuarea
- Autorul faptei ilicite trebuie să aibă calitatea de moştenitor cu vocaţie concretă la moştenire
(moştenitor legal, legatar universal sau cu titlu universal) - Legatarul cu titlu particular nu intră
sub incidenţa art.703 şi 712 C.civ. - el nu răspunde niciodată pentru datoriile şi sarcinile
moştenirii
- autorul faptei ilicite a avut capacitate delictuală (nu capacitate de exerciţiu) în momentul
săvârşirii ei, deci a lucrat cu discernământ, discernământul prezumându-se relativ în cazul
persoanelor care au împlinit vârsta de 14 ani şi nu sunt puse sub interdicţie, iar în cazul
persoanelor incapabile (sub 14 ani sau puse sub interdicţie) trebuie să fie dovedit.
C. Efectele acceptării pure şi simple
Efecte generale
- Consolidarea titlului de moştenitor şi alte efecte - se consolidează, devenind definitivă –
efectul se produce retroactiv
- se stinge definitiv dreptul de opţiune al succesibilului; el decade din dreptul de a renunţa la
moştenire sau de a o accepta sub beneficiu de inventar.
- Cel mai important efect al acceptării pure şi simple este contopirea, confundarea
patrimoniului succesoral cu patrimoniul personal al moştenitorului, succesor universal sau cu
titlu universal - consecinţe:
* Moştenitorul va răspunde personal pentru pasivul moştenirii peste limitele (puterea) activului
averii moştenite (ultra vires hereditatis), deci nu numai cu bunurile din averea moştenită, dar
şi cu bunurile sale proprii;
* Datoriile sau creanţele moştenitorului faţă de de cuius se sting prin confuziune
* În raporturile contractate de de cuius cu terţii, moştenitorul va lua locul acestuia .
Efecte speciale în cazul acceptării forţate
- Decăderea din dreptul de opţiune succesorală.
- Decăderea din drepturile succesorale asupra bunurilor sustrase sau ascunse -nu are nici un
drept asupra bunurilor sustrase sau ascunse. - vor fi dobândite de către comoştenitorul
succesibilului vinovat, respectiv de comoştenitorii săi - dacă sunt mai mulţi - potrivit cotelor lor
succesorale - succesibilul vinovat nu beneficiază de partea ce i s-ar fi cuvenit din bunurile
sustrase sau ascunse, insa el va răspunde de datoriile moştenirii proporţional cu cota-parte
ce i se cuvine din moştenire potrivit vocaţiei succesorale.
Acceptarea sub beneficiu de inventar
- variantă intermediară între acceptarea pură şi simplă şi renunţarea la moştenire - este un
act de opţiune expres şi solemn prin care succesibilul declară, în cadrul termenului de
prescripţie a dreptului de opţiune succesorală, că îşi însuşeşte titlul de moştenitor
(comoştenitor) al patrimoniului succesoral, dar înţelege să răspundă de pasivul succesoral
numai în limita activului moştenit şi numai cu bunurile moştenite, inventarul întocmit
împiedicând confuziunea patrimoniului succesoral cu patrimoniul său propriu.

189
- acceptarea beneficiară înseamnă o acceptare totală, definitivă şi necondiţionată a activului
succesoral şi o acceptare a pasivului numai în limita activului moştenit.
- Succesibilul optează în acest sens, de regulă, în cazurile în care există îndoieli cu privire la
solvabilitatea actuală sau viitoare a patrimoniului succesoral.
Caracterul facultativ al acceptării sub beneficiu de inventar. Derogări.
- două cazuri:
a) În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă acceptarea moştenirii va fi socotită totdeauna ca fiind făcută sub beneficiu de
inventar
b) În cazul succesibilului decedat înainte de exercitarea dreptului de opţiune, acest drept se
retransmite prin moştenire.
Condiţii de formă- Acceptarea sub beneficiu de inventar este un act juridic solemn - trebuie să
îndeplinească cele două condiţii care sunt prevăzute - drept condiţie de validitate şi,
respectiv, de opozabilitate - şi pentru renunţarea la moştenire - in plus, pentru validitatea
acceptării beneficiare legea prevede şi necesitatea întocmirii inventarului fidel şi exact al
bunurilor succesorale.
a) Acceptarea sub beneficiu de inventar poate fi numai expresă, rezultând din declaraţia
succesibilului făcută în acest sens în faţa notarului public.
- Dacă declaraţia de acceptare beneficiară nu este dată în faţa notarului public (înscris sub
semnătură privată), intervine sancţiunea nulităţii beneficiului de inventor - posibilitatea să
valoreze acceptare pură şi simplă, dacă condiţiile pentru aceasta sunt îndeplinite.
b) Declaraţia de acceptare sub beneficiu de inventar trebuie să fie înscrisă în registrul special
de renunţări la succesiune ţinut de biroul notarial desemnat pentru circumscripţia teritorială a
judecătoriei de la locul deschiderii moştenirii - neîndeplinirii condiţiei de publicitate prevăzută
“pentru opozabilitate” - beneficiul rezultând din inventar nu va putea fi invocat faţă de terţi
(faţă de creditorii succesiunii) şi între terţi (creditorii succesiunii şi creditorii personali ai
moştenitorului).
c) Declaraţia de acceptare sub beneficiu de inventar trebuie să fie precedată sau urmată de
întocmirea unui inventar fidel şi exact al bunurilor succesorale, făcut în formele legiuite.
Efectele acceptării sub beneficiu de inventar.
- succesibilul îşi consolidează titlul său de moştenitor, definitivând transmisiunea succesorală
care a operat de la data deschiderii moştenirii el devine în mod definitiv titular al patrimoniului
succesoral şi proprietar al bunurilor care îl compun.
- are dreptul la activul net al patrimoniului, poate încheia valabil acte juridice, poate cere
ieşirea din indiviziune
- ca orice moştenitor acceptant, el poate cere reducţiunea liberalităţilor excesive dacă este
moştenitor rezervatar, având dreptul să ceară şi putând fi obligat şi la raportul donaţiilor dacă
este descendent sau soţ supravieţuitor în concurs cu descendenţii.
Efecte specifice
- Separaţia de patrimonii - acceptarea beneficiară împiedică confuziunea celor două
patrimonii, producând deci separaţia de patrimonii - moştenitorul beneficiar devine titular a
două patrimonii distincte, separate între ele.
Întrucât cele două patrimonii sunt separate:
- datoriile sau creanţele moştenitorului faţă de de cuius nu se sting prin confuziune.
- în caz de vânzare a bunurilor succesorale la licitaţie, moştenitorul beneficiar poate deveni
adjudecatar în calitate de titular al patrimoniului propriu, asimilat unui terţ în raport de
patrimoniul succesoral;
- moştenitorul beneficiar, în calitate de titular al patrimoniului propriu, poate dobândi drepturi
şi obligaţii noi faţă de patrimoniul succesoral.
- în raporturile contractate de de cuius cu terţii moştenitorul beneficiar nu va lua locul
acestuia, astfel încât excepţiile personale pe care terţii le puteau invoca în contra lui de cuius

190
vor fi inopozabile faţă de moştenitorul beneficiar care acţionează în calitate de titular al
patrimoniului propriu.
- creditorii succesorali şi legatarii urmează să fie plătiţi din preţul bunurilor succesorale cu
preferinţă faţă de creditorii personali ai moştenitorului, care vor putea ridica pretenţii numai
asupra valorilor rămase după lichidarea pasivului moştenirii.
Răspunderea moştenitorului beneficiar pentru pasivul succesoral numai în limita activului
(intra vires hereditatis) şi numai cu bunurile ce fac parte din moştenire (cum viribus). -
moştenitorul beneficiar este obligat să plătească datoriile succesiunii numai până la
concurenţa valorii bunurilor din moştenire (intra vires hereditatis).
Încetarea beneficiului de inventor - acceptarea sub beneficiu de inventar, ca act de acceptare
a moştenirii, are caracter definitiv şi irevocabil - beneficiul de inventar poate să înceteze cu
efect retroactiv, acceptarea devenind pură şi simplă de la data deschiderii moştenirii; prin
renunţarea moştenitorului la beneficiul de inventar (a) şi prin decăderea lui din acest beneficiu
cu titlu de pedeapsă (b).
a) Cu excepţia minorilor şi a persoanelor puse sub interdicţie, moştenitorul poate oricând să
renunţe la acest beneficiu creat de legiuitor în principal în interesul său. Renunţarea poate fi
nu numai expresă, dar şi tacită.
b) Decăderea din beneficiul de inventar intervine dacă:
- moştenitorul (inclusiv minorul sau persoana pusă sub interdicţie, dar cu capacitate
delictuală) cu intenţie frauduloasă a ascuns sau dat la o parte bunuri succesorale (art.703,
712 C.civ.);
- moştenitorul beneficiar a vândut imobile succesorale fără respectarea formalităţilor
prevăzute de lege (fără licitaţie publică cu autorizarea justiţiei, potrivit art.717 C.civ. şi art.670-
671 C.pr.civ.).
Renunţarea la moştenire
= actul juridic unilateral, expres şi solemn prin care succesibilul declară, în cadrul termenului
de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală, că nu îşi însuşeşte (renunţă la) titlul de
moştenitor, desfiinţând cu efect retroactiv vocaţia sa succesorală, devenind străin de
moştenire.
Dreptul de a renunţa aparţine tuturor moştenitorilor, indiferent că sunt moştenitori legali sau
testamentari, rezervatari sau nerezervatari, cu vocaţie generală sau concretă, cu vocaţie
universală, cu titlu universal sau particular.
Condiţii de fond speciale.
a) renunţarea nu poate fi decât expresă, constituie un act juridic solemn”. Ea nu poate fi
dedusă (indirect) din anumite circumstanţe de fapt.
b) Renunţarea la moştenire este valabilă şi produce efecte ca atare numai dacă succesibilul
nu şi-a exercitat anterior dreptul de opţiune prin acceptare - fie şi tacită sau forţată ori sub
beneficiu de inventar - a moştenirii. Cel care a acceptat moştenirea nu mai poate reveni
asupra acceptării (ea fiind irevocabilă); dacă a acceptat moştenirea „renunţarea la succesiune
este lipsită de orice efect juridic asupra actului iniţial de acceptare”.
c) Renunţarea, ca şi acceptarea, este un act juridic indivizibil; succesibilul nu poate renunţa în
parte la dreptul său succesoral pentru a accepta restul.
d) Renunţarea trebuie să fie pur abdicativă (impersonală şi cu titlu gratuit); “renunţarea in
favorem” reprezintă în realitate acte de acceptare a moştenirii însoţite de acte de înstrăinare
între vii a drepturilor succesorale, cu toate consecinţele acceptării şi transmiterii drepturilor
succesorale.
Condiţii de formă - este un act juridic solemn - declaraţiile de renunţare la succesiune se fac
în faţa notarului public şi se înscriu pentru opozabilitate în registrul special de renunţări la
succesiune ţinut de biroul notarial
- renunţarea trebuie să îndeplinească două condiţii de formă: una de validitate şi alta de
opozabilitate.

191
a) Declaraţia trebuie să fie dată în faţa notarului public. Ea se poate face nu numai în faţa
notarului la care se află registrul special de renunţări la succesiune, dar şi la un alt birou
notarial. - Declaraţia de renunţare care nu este dată în condiţiile arătate este lovită de nulitate
absolută.
b) Declaraţia de renunţare trebuie să fie înscrisă în registrul special de renunţări la
succesiune ţinut de biroul notarial desemnat pentru circumscripţia teritorială a judecătoriei de
la locul deschiderii moştenirii -este o condiţie de publicitate care nu afectează validitatea ac-
tului de renunţare.
Efectele renunţării.
- se desfiinţează cu efect retroactiv vocaţia succesibilului, el devenind străin de moştenire;
Consecinţe:
a) Renunţătorul nu beneficiază de nici un drept succesoral, dar nici nu este obligat să suporte
datoriile şi sarcinile moştenirii. Partea renunţătorului - atât activul cât şi pasivul - va reveni prin
acrescământ comoştenitorilor sau se va deferi moştenitorilor subsecvenţi acceptanţi care o
vor dobândi ab initio, din momentul deschiderii moştenirii, direct de la defunct (nu de la
renunţător), potrivit regulilor devoluţiunii legale sau testamentare a moştenirii.
b) În caz de deces al renunţătorului, partea din moştenire la care ar fi avut dreptul nu se
transmite la proprii moştenitori, iar descendenţii lui nu vor putea veni la moştenire prin
reprezentare, ci numai în nume propriu, în condiţiile prevăzute de lege;
c) Dacă renunţătorul (moştenitor obligat la raport) a beneficiat de o donaţie din partea celui
care lasă moştenirea, nu va fi obligat la raport, indiferent că donaţia s-a făcut cu sau fără
scutire de raport.
d) Drepturile reale sau de creanţă ale renunţătorului împotriva defunctului sau ale acestuia
împotriva succesibilului renunţător şi care s-au stins prin consolidare sau confuziune ope
legis la data deschiderii moştenirii, renasc prin efectul retroactiv al renunţării;
e) O dată cu calitatea de moştenitor, renunţătorul pierde şi beneficiul sezinei la care a avut
dreptul în calitate de rudă în linie directă, descendentă sau ascendentă.
f) Creditorii succesibilului renunţător nu au dreptul să urmărească patrimoniul succesoral,
după cum nici creditorii succesiunii nu au dreptul să urmărească bunurile din patrimoniul
renunţătorului;
g) Renunţătorul nu are obligaţia de a plăti taxe succesorale.
Retractarea renunţării. - legea permite - în mod excepţional - retractarea (revocarea)
renunţării, dar numai dacă sunt îndeplinite două condiţii cumulativ prevăzute de art.701 C.civ.
Condiţiile retractării. Cele două condiţii sunt:
a) Retractarea este posibilă numai cât timp, în privinţa renunţătorului, nu s-a împlinit termenul
de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală.
b) Retractarea este posibilă numai dacă moştenirea nu a fost acceptată până în momentul
retractării de un alt succesibil, comoştenitor sau moştenitor subsecvent, cu vocaţie legală sau
testamentară, universală sau cu titlu universal.
c) Dacă cele două condiţii arătate sunt îndeplinite, succesibilul poate reveni asupra hotărârii
anterioare luate, retractând renunţarea. Deoarece art.701 C.civ. (sau alte acte normative) nu
prevăd condiţii de formă, se admite că retractarea ca şi acceptarea pură şi simplă a
moştenirii, poate fi nu numai expresă, rezultând din însuşirea calităţii de erede printr-un
înscris autentic sau sub semnătură privată, dar şi tacită, dacă rezultă neîndoielnic din acte cu
semnificaţia acceptării tacite a moştenirii (art.689 C.civ.), ori chiar forţată, dacă succesibilul
renunţător săvârşeşte fapte ilicite ce cad sub incidenţa art.703 şi 712 C.civ. mai înainte ca
renunţarea să fi devenit irevocabilă prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de
opţiune succesorală sau prin acceptarea moştenirii de către un alt succesibil (art.701 C.civ.),
moment în care renunţătorul pierde definitiv (irevocabil) calitatea de succesibil.
Efectele retractării.
a) succesibilul devine moştenitor acceptant.

192
b) ca orice act de opţiune succesorală, retractarea renunţării prin acceptare operează
retroactiv, de la data deschiderii moştenirii.

TRANSMISIUNEA ACTIVULUI ŞI PASIVULUI MOŞTENIRII

Obiectul transmisiunii
- La decesul unei persoane fizice patrimoniul ei - intransmisibil în timpul vieţii - se transmite
asupra moştenitorilor, legali sau testamentary- ea cuprinde nu numai drepturile, dar şi
obligaţiile defunctului.
- Transmisiunea are ca obiect, în principiu, numai drepturile şi obligaţiile defunctului cu
conţinut patrimonial, cele personale nepatrimoniale fiind netransmisibile pe cale de moştenire
- transmisiunea succesorală este nu numai activă, ci şi pasivă
Cuprinsul activului succesoral
- numai drepturile patrimoniale existente la data deschiderii moştenirii. Drepturile personale
nepatrimoniale nu se transmit prin moştenire decât în mod excepţional, în cazurile şi în
limitele prevăzute de lege.
- Drepturile patrimoniale ale defunctului intră în alcătuirea activului succesoral, indiferent de
natura lor; drepturi reale principale sau accesorii (proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, superficie,
servitute, dreptul real de folosinţă, ipoteca şi gajul), drepturi de creanţă sau drepturi
patrimoniale rezultând din creaţii intelectuale.
- Fac parte din activul succesoral şi acţiunile patrimoniale la care avea dreptul defunctul, cum
sunt, de exemplu, acţiunile în revendicare, anulare, rezoluţiune sau reziliere, revocare etc.,
acţiuni care pot fi pornite sau continuate de moştenitori potrivit regulilor aplicabile.
Cuprinsul pasivului succesoral.
- intră datoriile şi sarcinile moştenirii.
a) datorii succesorale = obligaţii patrimoniale ale defunctului care - indiferent de izvorul lor
(contractual, delictual, legal) - există în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii,
inclusiv datoriile defunctului faţă de moştenitori.
b) sarcinile succesorale = obligaţii care - fără a fi existat în patrimoniul celui care lasă
moştenirea - se nasc în persoana moştenitorului la deschiderea moştenirii sau ulterior, inde-
pendent de voinţa defunctului sau din voinţa lui. Astfel sunt:
- cheltuieli de înmormântare (care nu trebuie să fie excesive), inclusiv cheltuielile efectuate de
moştenitori cu parastasele pentru pomenirea memoriei autorului lor, la diferite intervale de
timp, conform obiceiurilor;
- cheltuielile pentru administrarea şi lichidarea moştenirii, inclusiv taxele şi impozitele pentru
bunurile din moştenire sau cheltuielile necesare pentru efectuarea procedurii succesorale
(art.723 C.civ.);
- plata legatelor cu titlu particular (inclusiv sarcini impuse moştenitorilor), care conferă
legatarului calitatea de creditor al unei creanţe, reprezintă, de asemenea, o sarcină
succesorală în sensul larg al noţiunii.
Transmisiunea activului succesoral
Feluri. Transmisiunea activului succesoral (ca şi a pasivului) poate fi universală, cu titlu
universal sau cu titlu particular. În toate cazurile, ea operează de drept, de la data deschiderii
moştenirii, dar prezintă unele particularităţi în cazul legatelor cu titlu particular.
Transmisiunea universală sau cu titlu universal. Transmisiunea universală are ca obiect
patrimoniul succesoral, iar titularii dreptului sunt moştenitorii cu vocaţie universală;
moştenitorii legali şi legatarii universali. Datorită vocaţiei universale, ei pot deveni titularii
întregului patrimoniu succesoral, chiar dacă, în concret, emolumentul pe cate îl culeg nu va
cuprinde tot activul succesoral.
Transmisiunea cu titlu universal are ca obiect o cotă-parte (fracţiune) din moştenire
(universalitate), datorită vocaţiei limitate a titularului dreptului, care este legatar cu titlu
universal.

193
Transmisiunea cu titlu particular. Ea are ca obiect unul sau mai multe bunuri determinate sau
determinabile, privite izolat (ut singuli). Este cazul legatului cu titlu particular.
Transmisiunea cu titlu particular, fie şi sub condiţie, operează tot din momentul deschiderii
moştenirii, dar natura dreptului dobândit de legatar depinde de obiectul legatului.
Diviziunea de drept a activului succesoral între moştenitorii universali sau cu titlu universal. În
momentul deschiderii moştenirii creanţele defunctului, inclusiv cele solidare, se divid, prin
efectul legii, între comoştenitori şi terţi, în proporţie cu partea ce revine fiecăruia din moştenire
- fiecare moştenitor va putea urmări pe debitor numai pentru partea sa de creanţă. Dacă
obiectul creanţei este indivizibil, fiecare moştenitor poate cere în totalitate executarea
obligaţiei.
Drepturile reale asupra bunurilor din patrimoniul succesoral se dobândesc de către
moştenitori în stare de indiviziune; întrucât bunurile nu sunt susceptibile de diviziune prin
efectul legii, comoştenitorii dobândesc numai cote-părţi ideale din dreptul real asupra
bunurilor, corespunzătoare drepturilor succesorale ale fiecăruia, urmând ca dreptrile
exclusive asupra bunurilor concrete din moştenire să fie stabilite prin împărţeală (partaj).
Transmisiunea pasivului succesoral
Transmisiunea universală şi cu titlu universal - pasivul succesoral se suportă de către
succesorii universali sau cu titlu universal (deci moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu
titlu universal), deoarece ei dobândesc prin moştenire - dacă au acceptat-o - un patrimoniu
sau o fracţiune de patrimoniu, adică o universalitate care cuprinde nu numai drepturi, dar şi
obligaţii (datorii şi sarcini, inclusiv plata legatelor cu titlu particular care conferă legatarului
calitatea de creditor al unei creanţe).
Transmisiunea cu titlu particular - legatarii cu titlu particular - în principiu - nu contribuie la
plata pasivului succesoral; neavând vocaţie la universalitate, nu suportă nici pasivul
universalităţii. În mod excepţional, legatarul particular va fi obligat să contribuie la plata
pasivului în următoarele ipoteze şi limite:
a) Dacă testatorul a prevăzut expres plata - totală sau parţială - de către legatarul particular a
unei datorii sau sarcini, inclusiv a unui legat cu titlu particular având ca obiect o creanţă.
b) Dacă legatul particular are ca obiect un grup particular de bunuri cuprinzând nu numai
drepturi, dar şi obligaţii, cum ar fi dreptul succesoral moştenit de testator ca universalitate sau
cotă-parte din universalitate, încă nelichidată ori partea socială dintr-o societate;
c) Dacă legatul particular are ca obiect un imobil ipotecat. În acest caz, legatarul, potrivit
dreptului comun în materie de ipotecă, nu este obligat personal să plătească. Dar fiind obligat
propter rem, dacă plăteşte pentru a salva imobilul de urmărirea creditorului ipotecar, se
subrogă în drepturile creditorului plătit, putând recupera, pe calea acţiunii în regres, plata
făcută de la succesorii universali sau cu titlu universal, obligaţi să suporte pasivul moştenirii;
d) Dacă activul moştenirii nu acoperă pasivul, în mod indirect şi fără a fi obligat personal,
legatarul va suporta consecinţele existenţei pasivului. Într-adevăr, în concursul dintre creditorii
succesiunii (inclusiv creditorii chirografari) şi toţi legatarii, inclusiv cei cu titlu particular primii
au preferinţă fiindcă nimeni nu poate face liberalităţi (nu poate fi generos) dacă nu şi-a plătit
datoriile (nemo liberalis nisi liberatus). În consecinţă, legatul particular va fi redus în măsura
necesară achitării pasivului succesoral dacă creditorii dovedesc că nu pot satisface creanţele
lor din celelalte bunuri ale moştenirii.
Diviziunea de drept a pasivului succesoral între moştenitorii universali şi cu titlu universal
proporţional cu părţile ereditare - Codul civil consacră rincipiul diviziunii de drept a pasivului
succesoral între moştenitorii universali şi cu titlu universal, de la data deschiderii moştenirii.
Legatarul cu titlu particular, în principiu, nu contribuie la plata pasivului succesoral.
Excepţii de la regula diviziunii de drept a pasivului succesoral proporţional cu părţile ereditare
- În anumite cazuri prevăzute de lege, de cel care lasă moştenirea sau prin convenţia dintre
moştenitori, pasivul succesoral nu se divide între ei sau se divide altfel decât proporţional cu
părţile ereditare:

194
a) Dacă obligaţia are ca obiect un bun individual determinat, moştenitorul posesor va putea fi
acţionat singur, având drept de regres împotriva celorlalţi moştenitori.
b) Dacă unul dintre moştenitori este însărcinat singur, prin titlu, cu executarea obligaţiei. În
acest caz, moştenitorul însărcinat cu plata datoriei poate fi urmărit singur de creditor, de
regulă fără drept de recurs împotriva celorlalţi.
c) Dacă obligaţia este indivizibilă - indivizibilitate naturală sau convenţională - oricare
moştenitor poate fi urmărit pentru întreg, cu drept de recurs împotriva comoştenitorilor.
d) Dacă datoria este garantată cu ipotecă, moştenitorul care primeşte imobilul ipotecat va fi
obligat “ipotecar pentru tot” - ipoteca fiind indivizibilă – “dar numai, până în concurenţa valorii
imobilelor ce deţin”.
e) La cele patru excepţii (prevăzute de lege) de la regula diviziunii de drept a obligaţiilor
succesorale, practica judecătorească a mai adăugat o excepţie; cu toate că obligaţiile se
transmit la moştenitori divizat, se admite că dreptul de gaj general al creditorilor rămâne
indivizibil cât timp durează indiviziunea între moştenitori. Drept urmare, creditorii moştenirii
vor putea urmări bunurile succesorale pentru întreaga datorie şi, ca atare, nu suportă riscul
insolvabilităţii unora dintre moştenitori, fiind satisfăcuţi integral din preţul obţinut, neţinând
seama de diviziunea între moştenitori a datoriilor..
Contribuţia moştenitorilor la datoriile plătite. Acţiuni în regres. Problema vizează raporturile
dintre comoştenitori, în ipoteza în care unul (unii) dintre ei a plătit din datoriile şi sarcinile
moştenirii mai mult decât partea sa. O asemenea plată peste partea contributivă din datorie,
poate fi făcută de moştenitor voluntar (de exemplu, pentru a salva un bun succesoral, aflat în
indiviziune, de la urmărirea creditorilor) sau ca urmare a obligaţiei juridice de a plăti peste
partea sa din datorie (de exemplu, datorie indivizibilă, garantată cu ipotecă etc.).
În toate aceste cazuri, moştenitorul solvens care a plătit peste partea sa, are o acţiune
personală în regres împotriva comoştenitorilor care nu au achitat părţile lor contributive; fie o
acţiune din gestiunea de afaceri, fie o acţiune rezultând din subrogaţie legală, fie - dacă a fost
obligat să plătească după ieşirea din indiviziune - acţiunea în garanţie a împărţelii.
Limitele răspunderii succesorilor universali şi cu titlu universal pentru pasivul succesoral
- e face deosebire între moştenitorii regulaţi - care sunt rudele defunctului cu vocaţie legală şi
soţul supravieţuitor - pe de o parte, şi moştenitorii neregulaţi - care sunt legatarii universali
sau cu titlu universal şi statul - pe de altă parte.
- Moştenitorii regulaţi, fiind consideraţi continuatori ai persoanei defunctului se substituie
persoanei lui şi, ca atare, răspund pentru plata pasivului succesoral nu numai cu bunurile
moştenirii, dar şi cu patrimoniul lor propriu, dacă nu au oprit confuziunea dintre cele două
patrimonii prin acceptarea moştenirii sub beneficiu de inventar.
- Moştenitorii neregulaţi (legatarii universali şi cu titlu universal), nefiind consideraţi
continuatori ai persoanei defunctului, ci simpli succesori la bunuri, răspund pentru pasivul
succesoral numai în limita bunurilor moştenite (intra vires bonorum), cu condiţia ca, prin
întocmirea unui inventar, chiar şi neurmată de declaraţia de acceptare a moştenirii sub
beneficiu de inventar, să poată dovedi componenţa bunurilor din activul succesoral.

PETIŢIA DE EREDITATE
=mijlocul juridic (acţiunea) cu ajutorul căreia aceste din urmă persoane pot valorifica drep-
turile pretinse şi pot intra în posesiunea moştenirii
- prin această acţiune reclamantul cere recunoaşterea calităţii (titlului) său de moştenitor şi,
drept consecinţă, posesiunea patrimoniului succesoral.
- petiţia de ereditate este o acţiune prin care o persoană cere instanţei judecătoreşti
recunoaşterea titlului său de moştenitor legal sau legatar (universal sau cu titlu universal) şi
obligarea la restituirea bunurilor succesorale (universalitate sau cotă-parte) a persoanei care
– pretinzându-se de asemenea moştenitor universal ori cu titlu universal - deţine aceste

195
bunuri (sau unele dintre ele) în această calitate, drepturile pretinse de cele două părţi fiind
inconciliabile.
Părţile. Deosebire faţă de alte acţiuni.
- reclamantul în petiţia de ereditate este persoana care se pretinde a fi succesor universal
sau cu titlu universal, respectiv, succesorii ei în drepturi (cesionarii de drepturi succesorale
sau moştenitorii ei prin retransmitere în caz de deces).
- Pârâtul este, o persoană care se pretinde a fi succesor universal sau cu titlu universal şi
care posedă bunurile succesorale în această calitate (posesor pro herede).
Caractere juridice.
a) petiţia de ereditate e o acţiune reală - are drept scop deposedarea moştenitorului aparent
de bunurile succesorale, creanţele din masa succesorală fiind vizate ca o valoare
patrimonială, iar nu ca un raport juridic valorificat împotriva debitorului.
b) Petiţia de ereditate este o acţiune divizibilă - fiecare pretins moştenitor (în caz de
pluralitate) trebuie să acţioneze, respectiv să se apere în nume propriu, neputând reprezenta
- în puterea legii - pe comoştenitori, iar hotărârea obţinută este opozabilă numai faţă de
părţile din proces.
c) petiţia de ereditate e o acţiune prescriptibilă în termenul general de prescripţie (iar nu în
termenul de 6 luni de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală, acceptarea moştenirii
fiind o condiţie prealabilă. Termenul curge nu de la deschiderea moştenirii, ci de la data când
pârâtul a făcut acte de succesor, care, prin natura lor, contestă drepturile succesorale ale
reclamantului.
Dovada calităţii de moştenitor.
- soluţionarea petiţiei de ereditate este dovedirea calităţii de moştenitor legal sau de legatar
universal ori cu titlu universal.
- mijloacele de probă admise în acest cadru sunt certificatul de moştenitor sau certificatul de
calitate de moştenitor, testamentul, actele de stare civilă şi orice alte mijloace de probă
admise de lege.
- În cadrul soluţionării petiţiei de ereditate, cu ajutorul acestor mijloace de probă reclamantul,
pentru a avea câştig de cauză, trebuie să dovedească că are calitatea de moştenitor - în tot
sau în parte - în privinţa patrimoniului succesoral reclamat, titlul său fiind preferabil ori
concurent cu titlul pârâtului.
Certificatul de moştenitor se eliberează de către notarul public în cadrul procedurii
succesorale notariale necontencioase şi cuprinde constatările referitoare la masa
succesorală, calitatea moştenitorilor şi cotele ce le revin din patrimoniul defunctului, respectiv
bunurile atribuite dacă moştenitorii şi-au împărţit bunurile prin bună învoială în acest cadru.
Certificatul astfel eliberat - mijloc de însezinare şi instrument probator - face dovada deplină
în privinţa calităţii de moştenitor şi a cotei sau bunurilor care se cuvin fiecărui moştenitor în
parte.
Spre deosebire de certificatul de moştenitor, certificatul de calitate de moştenitor face dovada
numai în privinţa calităţii de moştenitor şi se emite numai în cazul în care nu s-a făcut dovada
existenţei unor bunuri în patrimoniul defunctului ori determinarea acestora necesită operaţiuni
de durată şi moştenitorii solicită să li se stabilească numai calitatea.
Dacă certificatul de moştenitor (de calitate de moştenitor) a fost emis pe numele uneia dintre
părţile litigante (de exemplu, a pârâtului) şi cealaltă parte se consideră vătămată prin
emiterea lui, va putea cere instanţei anularea acestuia şi stabilirea calităţii de moştenitor şi a
drepturilor sale, conform legii.
În privinţa anulării certificatului, trebuie să deosebim după cum partea care o cere a participat
la procedura succesorală notarială şi a consimţit la eliberarea lui sau are calitatea de terţă
persoană care nu şi-a dat acordul la emiterea lui. În primul caz, certificatul are valoarea unei
convenţii şi anularea lui, respectiv constatarea nulităţii va putea fi cerută numai pentru vicii de
consimţământ sau incapacitate ori pentru cauze de nulitate absolută , potrivit dreptului

196
comun. În schimb, faţă de terţi (inclusiv partea din proces care nu a participat la emiterea lui)
menţiunile certificatului sunt opozabile numai până la dovada contrară. Ei pot cere anularea
certificatului contestând calitatea de moştenitor al titularului şi întinderea drepturilor lui
succesorale.
În ceea ce priveşte puterea doveditoare a certificatului de moştenitor, se admite că el nu
poate fi opus terţilor ca instrument de dovadă a proprietăţii, nu constituie faţă de terţi un titlu
de proprietate, căci notarul nu are căderea să certifice calitatea de proprietar a celui care lasă
moştenirea, ci numai calitatea de moştenitor şi a cotei sau bunurilor (împărţite prin bună
învoială) care se cuvin fiecărui moştenitor în parte.
Testamentul poate servi, de asemenea, ca instrument probator al calităţii de moştenitor
(testamentar) în cadrul procesului declanşat prin petiţia de ereditate întrucât certificatul de
moştenitor nu este un instrument de dovadă obligatoriu. “Exercitarea de către legatarii
universali a drepturilor lor nu este condiţionată de existenţa certificatului de moştenitor, care,
de altfel, în caz de neînţelegere între părţi nici nu poate fi eliberat, natura şi întinderea
drepturilor respective putând fi dovedită în faţa instanţei de judecată”.
Actele de stare civilă vor putea fi, de asemenea, prezentate ca dovadă a calităţii de
moştenitor, a rudeniei cu defunctul sau a calităţii de soţ supravieţuitor. Având caracter
autentic, ele vor putea fi combătute numai în condiţiile prevăzute de lege.
Şi alte mijloace de dovadă (orice mijloace de probă) vor putea fi prez pentru a justifica vocaţia
succesorală - legea prevede expres posib stabilirii calit de moştenitor nu numai prin acte de
stare civilă, dar şi cu martori - în cadrul procedurii succesorale notariale, dar şi în faţa in-
stanţei, în cursul judecării petiţiei de ereditate. În litigiile cf practicii jud privind o avere
succesorală - pot fi încuviinţate şi alte probe decât actele de stare civilă, care să nu fie
contrarii certif de stare civilă prezentate. Calitatea de moştenitor legal poate fi dedusă - când
nu rezultă cu claritate din actele de stare civilă - din recunoaşterea pârâţilor.
Efectele petiţiei de ereditate. Dacă acţiunea este admisă, recunoscându-se calitatea de
moştenitor al reclamantului, el are dreptul la înapoierea bunurilor succesorale care au fost
deţinute de către pârât şi care s-a dovedit a fi fost un simplu moştenitor aparent. Dar se pune
şi problema efectelor hotărârii faţă de terţii care au încheiat acte juridice cu moştenitorul
aparent în perioada dintre momentul deschiderii moştenirii şi data soluţionării petiţiei de
ereditate printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă.
Efecte între adevăratul moştenitor şi moştenitorul aparent – daca se admite petiţia de
ereditate, moştenitorul aparent este obligat să restituie adevăratului moştenitor toate bunurile
succesorale pe care le-a deţinut, creanţele pe care le-a încasat şi să plătească datoriile pe
care le are faţă de succesiune.
La rândul lui, moştenitorul aparent are dreptul să pretindă, respectiv să reţină din sumele
datorate, indiferent dacă a fost de bună sau rea-credinţă:
- cheltuielile făcute pentru perceperea fructelor pe care a fost obligat să le restituie;
- plăţile făcute pentru plata datoriilor succesorale;
- cheltuielile necesare (pentru conservarea bunurilor) şi utile (care sporesc valoarea bunurilor)
făcute cu bunurile supuse înapoierii.
Efecte faţă de terţi. - actele de conservare şi de administrare se menţin, afară numai dacă
terţul a fost de rea-credinţă şi actul se dovedeşte a fi dăunător.
În cazul actelor de dispoziţie, terţul care a încheiat actul cu moştenitorul aparent se va putea
apăra:
- dacă a plătit o datorie faţă de succesiune, prin plata făcută cu bună-credinţă către posesorul
creanţei;
- prin posesiunea de bună-credinţă a bunului mobil corporal în conformitate cu C.civ.;
- prin invocarea uzucapiunii, inclusiv a celei de 10-20 ani, în cazul imobilului dobândit prin
actul încheiat cu moştenitorul aparent, act care serveşte drept just titlu;

197
- şi ca ultim remediu, prin teoria moştenitorului potrivit căreia actul încheiat cu moştenitorul
aparent se menţine dacă este (1) cu titlu particular şi (2) cu titlu oneros, iar terţul a fost (3) de
bună-credinţă (se prezumă), el dovedind în plus că a existat (4) o eroare comună (credinţă
obştească) şi (5) invincibilă asupra calităţii de moştenitor a nedemnului;
Dacă actul încheiat cu terţul se menţine, moştenitorul aparent va fi obligat la restituire prin
echivalent, potrivit celor arătate (după cum a fost de bună sau de rea-credinţă). Iar dacă actul
se desfiinţează potrivit principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, terţul va fi
obligat la restituire faţă de adevăratul moştenitor, însă va avea acţiune împotriva
moştenitorului aparent pentru evicţiune, potrivit dreptului comun.

EFECTELE IMPARTELII MOSTENIRII. OBLIGATIA DE GARANTIE INTRE COPARTASI

- imparteala are, indiferent de forma ei, un efect declarative (retroactiv) – se bazeaza pe
ideea ca in imparteala trebuie asigurata egalitatea dintre comostenitori, incat niciunul sa nu
fie avantajat in detrimental altora
- C Civ – fiecare erede e prezumat ca a mostenit singur si imediat toate bunurile care compun
partea sa sau care i-au cazut prin licitatie si ca n-a fost niciodata proprietar pe celelalte bunuri
ale succesiunii.
- cf C Civ drepturile asupra bunurilor repartizate fiecarui copartas ca rezultat al impartelii sunt
considerate dobandite de la data deschiderii succesiunii, direct de la defunct, mostenitorii
fiind avanzii lui cauza
- prin imparteala nu se opereaza nici un transfer de drepturi intre copartasi, ci se constata cu
efect retroactive, drepturile care au existat pentru fiecare comostenitor de la data deschiderii
succesiunii – imparteala nu are un effect translativ, ci un effect declarative de drepturi –
efectul declarative priveste proprietatea si nu folosinta exercitata pana in momentul partajului
asupra bunurilor succesorale.
Efectul declarativ al impartelii – consecinte:
* actele de dispozitie (instrainare sau grevare) incheiate de unul dintre copartasi cu terti,
avand ca obiect un bun din indiviziunea succesorala, vor fi sau nu valabile, dupa cum prin
imparteala bunul in cauza a cazut sau nu in lotul copartasului dispunator – in primul caz actul
se consolideaza, in al doilea caz se desfiinteaza retroactiv.
* copartasii, nefiind succesori unii fata de altii, nu pot folosi actiunea in rezolutiune in cazul in
care unul dintre ei nu s-ar executa obligatiile care ii revin din imparteala (ex. Plata unei slute),
intrucat copartasii dobandesc in urma partajului drepturi care provin din succesiune, pentru
opozabilitatea acestor drepturi fata de terti nu e necesara inscrierea lor in Cartea funciara.
* nefiind translativ de proprietate, actul de partaj voluntar, inclusiv hot jud nu poate servi ca
just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 ani, daca in masa indiviza a fost inclus un imobil care
nu era proprietatea defunctului.
Efectul declarative al partajului e prezumat de lege, coindivizarii pot inlatura prin acordul lor
consecintele lui privind actele pe care le-au incheiat.
Obligatia de garantie intre copartasi nascuta din imparteala.
- desi obligatia de garantie intre copartasi pt cazul cand drepturile lor ar fi amenintate,
tulburate sau micsorate dupa partaj nu este compatibila cu principiul efectului declarative al
partajului, totusi legiuitorul a admis o asemenea obligatie, prevazuta in C Civ : “coerezii sunt
garantati unul catre celalalt numai despre tulburarile si evictiunile ce provin dintr-o cauza
anterioara impartelii”. – in concepti legiuitorului obligatia de garantie a copartasilor intre ei
este o consecinta a principiului egalitatii intre copartasi.
- obligatia de garantie exista daca sunt indeplinite cumulativ urm conditii:
1. copartasul a suferit o tulburare sau o evictiune, da natura sa duca la miscorarea lotului sau
- tulburarea/evictiunea trebuie sa fie de drept (sa aiba un temei juridic) – tulburarea de fapt nu
198
declanseaza obligatia de garantie a copartasilor, cel care a suferit tulburarea putand sa
foloseasca pentru a se apara actiunile posesorii.
- daca tulburarea provine de la un copartas se poate invoca impotriva tulburatorului exceptia
de garantie
- desi legea nu o prevede expres, totusi prin asemanarea cu reglementarea din materia
vanzarii cumpararii se admite ca obligatia de garantie functioneaza si in cazul viciilor
ascunse, care micsoreaza valoarea bunurilor incluse in lotul reclamantului.
2. cauza tulburarii/evictiunii sa fie anterioara impartelii – copartasii nu raspund pentru tulburari
sau evictiuni produse dupa imparteala (ex exproprierea bunului).
3. tulburarea sau evictiunea sa nu fie imputabila copartasului care a suferit pierderea –
evictiunea e imputabila si in consecinta ceilalti copartasi garanti nu vor raspunde daca nu i-a
introduce in procesul in care a fost evins, desi copartasii garanti ar fi avut mijloace sa obtina
respingerea actiunii tertului evingator.
4. sa nu existe o clauza de negarantie (exoneratoare de garantie), stipulata in actul de
imparteala – clauza sa fie expresa si speciala, aratand cauzele de evictiune sau viciile pentru
care garantia este inlaturata.
- daca tulburarea/evictiunea s-a produs, iar cond sunt indeplinite, fiecare copartas este
obligat, in proportie cu partea sa ereditara, s ail despagubeasca pe copartasul evins de
paguba suferita – daca unul dintre comostenitori este insolvabil, riscul insolvabilitatii lui se va
imparti intre eredele garant si ceilalti coerezi.
- despagubirea se va calcula dupa valoarea bunului la momentul evictiunii
- actiunea in garantie pentru evictiune se prescrie in termenul general de prescriptie care
curge de la data evictiunii, iar pentru vicii ascunse in 6 luni daca nu au fost ascunse cu
viclenie (sau in 3 ani daca au fost ascunse cu viclenie) de la data descoperirii lor, dar nu mai
tarziu de la data predarii lor.

IMPARTEALA DE ASCENDENT
= este actul juridic, intre vii (donatie) sau din cauza de moarte (testament), prin care un
ascendent divide in tot sau in parte, bunurile sale intre eventualii sai mostenitori din clasa
descendentilor, creand intre ei prin acel act raporturi de imparteala.
- imparteala de ascendent deroga de la dreptul comun, intrucat mostenirea in loc sa se
transmita la mostenitori in stare de indiviziune, trece asupra lor impartita, iar imparteala in loc
sa fie rezultatul vointei copartasilor, rezulta numai din vointa ascendentului impartitor.
- raporturile de imparteala se nasc intre descendenti, desi nu ei sunt autorii actului de
imparteala – imparteala de ascendent este un act juridic mixt, reprezentand pe de o parte o
donatie sau o dispozitie testamentara, iar pe de alta parte un act de imparteala care insa nu
pune capat unei diviziuni, ci previne o indiviziune intre descendentii dispunatorului la moartea
acestuia.
- imparteala de ascendent trebuie sa respecte atat normele care reglem donatiile sau
testamentele, cat si normele care reglem impartelile succesorale.
Conditii de forma
- C Civ stabileste ca imparteala de ascendent se poate face prin acte intre vii sau prin
testament cu formele, conditiile si regulile prescrise pentru donatiunile intre vii si pentru
testamente – nerespectarea conditiilor de forma prevazute de lege atrage nulitatea absoluta a
actului de imparteala de ascendent, insa dupa decesul ascendentului dispunator,
descendentii beneficiari ai impartelii pot ratifica actul nul prin executarea dispozitiilor partajului
de ascendent, cu buna stiinta, adica cunoscand cauza de nulitate.
Conditii de fond

199
- imparteala de ascendent trebuie sa indepl cond de fond generale prevazute de lege pentru
validitatea donatiilor si a dispozitiilor testamentare (capacitate, consimtamant, cauza, obiect)
- pe langa acestea lega impune si indeplinirea unor conditii speciale pt validitatea partajului
de ascendent care privesc persoanele intre care intervine, bunurile care se impart si modul in
care se face imparteala.
1. numai parintii si ceilalti ascendenti pot sa-si imparta bunurile intre mostenitorii lor
prezumtivi, cu efectele unei imparteli de ascendent
- asecendetii pot fi din casat, din afara casat sau din adoptie -> rudele colaterale si strainii nu
pot face o imparteala de ascendent, dar ei pot sa obt rezultate asemanatoare, pe calea unor
legate, in asa fel ca eventualii mostenitori sa primeasca ceea ce le-ar fi revenit in cazul
impartelii unei mosteniri legale.
- imparteala de ascendent poate fi facuta numai intre copii si ceilalti descendenti ai
dispunatorlui (nepoti, sttranepoti din casatorie, din afara casatoriei ori din adoptie), care pot si
doresc sa vina la mostenirea pe care descendentului o va lasa.
- donatia conjunctiva se poate face numai intre descedentii comuni.
- descendentii intre care se face partajul de ascendent trebuie sa aiba vocatie utila la
mostenirea dispunatorului, sa nu fie nedemni si sa fi acceptat succesiunea express au tacit –
nu are imp daca ei vin la mostenire in nume propriu sau prin reprezentare.
- imparteala de ascendent trebuie sa cupr sub sanctiunea nulitatii absolute, pe toti
descendentii care vin efectiv la mostenire – e nula imparteala in care nu s-au cupr toti copiii in
viata la deschiderea mostenirii si descedentii fiilor premuriti (predecedati) ->actiunea de
nulitate se poate exercita de toti erezii fara distinctie, in cazul nulitatii impartelii pt omiterea
unor descendenti, actul de partaj poate produce efectele legatului testamentar, respectiv ale
donatiei in care a fost imbracat partajul nul, daca sunt insa indeplinite conditiile prevazute de
lege pentru validitatea acestor acte.
- intrucat in principiu imparteala testamentara nu transforma pe descendentii intre care se
face imparteala in legatari, ei ramanand mostenitori legali, daca imparteala testamentara de
ascendent a cuprins pe toti descendentii, dar unul dintre ei nu vine la mostenire (nu are
vocatie utila) fiind predecedat (si nu are la randul sau descendenti care sa vina in locul lui prin
reprezentare), nedemn sau renuntator, imparteala nu este nula, ci ramane valabila, dar
partea descendentului fara vocatie utila va fi dobandita in indiviziune de ceilalti mostenitori –
daca imparteala de ascendent a fost facuta prin donatie, donatarul (sau succesorul sau daca
a murit) va pastra donatie chiar si in cazul in care nu va veni la mostenire, in conditiile
dreptului comun.
- cat priveste capacitatea ceruta descendentilor intre care imparteala este facuta, se va aplica
dr comun, adica ei vor trebui sa existe la data donatiei sau, in cazul impartelii testamentare, la
data deschiderii mostenirii, sau cel putin sa fie conceputi la aceste date, sub conditia ca sa se
nasca vii.
- includerea sotului supravietuitor in actul de imparteala nu valoreaza partaj de ascendent,
urmand ca bunurile ce i-au fost impartite prin act sa fie dobandite de el in conditiile dr comun
ca legate, respective donatii.
- sotul supravietuitor omis din imparteala va putea prin petitia de ereditate, daca ar fi cazul, sa
ceara mostenitorilor portiunea sa ereditara, iar daca prin imparteala de ascedent defunctul i-a
avantajat pe descendenti in detrimental sotului supravietuitor, stirbindu-I rezerva, acesta va
putea pretinde prin actiunea in reductiune reintregirea rezervei la care are dreptul potrivit legii.
2. partajul succesoral poate avea ca drept numai bunuri care apartin in mod exclusiv
ascendentului dispunator
- bunurile asupra carora ascendentul nu are decat un drept in indiviziune nu pot face obiectul

200
unei impartiri de ascendent, intrucat actul de imparteala nu ar face sa inceteze coproprietatea
si prin urmare nu ar putea constitui decat o donatie ordinara sau un legat.
- parintii nu pot dispune de bunurile commune pe care le au in devalmasie in calitate de soti
decat printr-o imparteala conjunctiva, facuta impreuna in folosul copiilor comuni – o astfel de
imparteala nu poate fi facuta valabil decat prin donatie, caci daca ar fi facuta prin testament
ea ar fi nula absolute, testamentul conjunctiv fiind interzis de lege.
- partajul testamentar poate avea ca obiect intreaga masa succesorala (toate bunurile pe care
ascendentul le lasa la moartea lui) sau numai o parte din bunurile cuprinse in acesta – in
cazul in care imparteala testamentara e partiala, bunurile succesorala necuprinse in ea se vor
mosteni in indiviziune, urmand a fi partajate intre coindivizari potrivit dr comun.
- imparteala de ascendent facuta prin donatie nu poate avea ca obiect decat bunurile
prezente ale dispunatorului, nu si cele viitoare – daca ascendentul a dispus prin donatie
imparteala atat de bunuri prezente, cat si de bunuri viitoare, imparteala-donatie va fi nula in
intregime, numai daca imparteala bunurilor viitoare nu ar putea fi despartita de cea a
bunurilor prezente -> in caz contrar, imparteala va fi valabila pentru bunurile prezente si nula
doar pentru bunurile viitoare (nulitate partiala).
- imparteala de ascendent trebuie fie facuta cel putin sub aspect volitiv printr-un singur act si
sa fie facuta de ascendent sau cel putin cu concursul sau – ea trebuie sa fie efectiva, adica
sa se materializeze in formarea de loturi de bunuri in natura cuvenite descendentilor -> un act
prin care ascendentul indica numai cotitatea cuvenita fiecarui descendent, nu este un partaj
de ascendent pentru ca in acest caz indiviziunea va continua sa existe.
- intrucat partajul de ascendent este in cele din urma o lichidare a succesiunii, ascendentul
trebuie sa respecte rezerva succesorala a fiecarui descendent – ascendentul ii poate favoriza
pe unii dintre descendenti dar numai in lim cotitatii disponibile si cu respectarea rezervei
succesorale a descendentilor defavorizati, in consecinta loturile descendentilor nu trebuie sa
fie egale valoric
- regula egalitatii in natura intre loturi va avea un character de recomandare in imparteala de
ascendent – imparteala de ascendent va trebui sa respecte rezervaa succesorala nu numai a
descendentilor, intre care se face partajul, dar si a sotului supravietuitor cand este si el
chemat la mostenire.
Efectele impartelii de ascendent
1. Efectele impatelii-donatie – intre ascendentul-donator si descendentii sai donatari se
nasc rap specifice contractului de donatie potrivit dr comun – donatarii vor dobandi irevocabil
de la data incheierii contractului, drepturile care form obiectul lui si pot dispune liber de ele
- in cazul imobilelor pt opozaabilitatea fata de terti a dr de proprietate dobandit prin donatie,
este necesara inscrierea acestuia in cartea funciara
- intrucat descendentii donatari nu sunt succesori universali sau cu titlu universal ai
donatarului, afara numai daca acesta nu le-a impus sarcini de a plati anumite datorii care
existau la data actului de donatie si sunt indicate in acest act
- creditorii ascendentului pot ataca donatia, daca considera ca a fost facuta in frauda
drepturilor lor, prin actiunea pauliana fara a dovedi complicitatea la frauda a descendentilor –
valorea donatiei va trebui reunite fictive la activul net al mostenirii pentru calculul cotitatii
disponibile
- descendentii donatari au unii fata de altii calitatea de copartasi iesiti din indiviziune si in
consecinta intre ei exista obligatia de garantie pentru evictiune – daca inegalitatea in natura a
loturilor a fost compensate prin sulta, neplata slutei nu da dreptul descendentului creditor sa
ceara rezolutionarea partajului de ascendent, afara numai daca ascendentul donator nu a
dispus contrariul in actul de imparteala-donatie.

201
- plata sultei si aceea a oricarei creante rezultand din executarea impartelii este garantata
intre descendentii donatari prin privilegiul copartasului
- la moartea ascendentului donator imparteala prin act intre vii devine adevarata imparteala
succesorala, iar descendentii donatari devin succesibili, ramanand insa in continuarea
donatari
- din faptul ca donatarii devin succesibili rezulta ca pentru a veni la mostenire acestia trebuie
sa existe la deschiderea ei si sa aiba o vocatie succesorala utila, adica san u fie nedemni sau
renuntatori
- descendentii care pot si vor sa vina la mostenire raspund in calitate de mostenitori de
pasivul succesoral, fiecare proportional cu partea succesorala la care e chemat – ei vor
raspunde dupa cum au acceptat succesiune pur si simplu sau sub beneficiu de inventar
- descendentii donatari mostenitori dobandesc succesiunea divizat, dar fiecare pastreaza
bunurile primate prin donatie – restul bunurilor succesorale care nu au facut obiectul impartelii
de ascendent vor fi dobandite de mostenitori in indiviziune
- daca prin imparteala-donatie, rezerva unui descendent a fost incalcata, el va putea intenta
actiune in reductiunea liberalitatii excessive facute celuilalt descendent
- bunurile donate in cadrul impartelii de ascendent constituie o lichidare anticipate a mostenirii
intre toti descendentii si nu sunt supuse raportului – raportarea donatiei ar insemna practic
desfiintarea impartelii de ascendent
- descendentii-donatari care renunta la mostenire sau sunt indepartati de la ea ca nevrednici
pastreaza bunurile ce le-au fost donate, intrucat calitatea de donator a descendentului si
efectele donatiei nu sunt conditionate de venirea lui la mostenire
2. Efectele impartelii testamentare – imparteala de ascendent testamentara este un act pt
cauza de moarte care nu produce niciun effect in timpul vietii testatorului – el poate, pana la
sfarsitul vietii sale, revoca sau modifica oricand dispozitiile sale testamentare
- la moartea testatorului, adica la deschiderea succesiunii, descendentii dobandesc bunurile
atribuite in stare divizata, cf impartelii testamentare – imparteala testamentara nu adduce
nicio modificare titlului in temeiul caruia descendentii intre acre a fost facuta imparteala
testamentara vin la mostenire -> ei raman mostenitori legali si nu sunt transformati prin
partajul de ascendent in legatari – testatorul nu poate face prin partajul testamentary legate,
ci doar o imparteala succesorala.
- descendentii pot sa accepte mostenirea sau sa renunte la ea, astfel cum le-a fost transmisa,
adica impartita de ascendent, in virtutea dr pe care i-l confera legea – la moartea testatorului,
testamentul va da nastere intre descendentii care vin la mostenire numai unor rap de
imparteala -> ei isi datoreaza reciproc garantie pt evictiune, sunt obligate la rap donatiilor
preciputare primate de la defunct si se vor bucura de privilegiul copartasului – bunurile
neimpartite de testator vor fi dobandite de mostenitori in indiviziune
- daca testatorul a instrainat in timpul vietii toate bunurile care, potrivit testamentului alct totul
(partea) unuia dintre descendenti, acel descendent este omis de la partaj si prin urmare va
putea cere anularea impartelii testamentare – daca insa numai o parte din bunurile din lot au
fost instrainate in asa masura incat “el ar fi vatamat in partea sa legitima” (in rezerva) partajul
este valabil, dar descendentul va putea cere prin actiunea in reductiunea loturilor copartasilor
favorizati, reintregirea rezervei sale succesorale.
- in cuprinsul testamentului se pot afla dispozitii de ultima dorinta ale ascendentului testator in
favoarea altor personae sau legate independente, care nu au legatura cu descendentii
copartasi, si chiar daca unul dintre copartasi este gratificat printr-un legat peste partea ce i s-
a dat prin partajul de ascedent, dar in limitele cotitatii disponibile nu schimba egalitatea de
mostenitori legali a descendentilor copartasi si nici valabilitatea impartelii testamentare

202
Ineficacitatea impartelii de ascendent
- imparteala de ascendent poate fi ineficace din cauze prevazute de dr comun sau din cauze
de ineficacitate specifice acestui act
a) cauze generale - e anulabila (pt lipsa capacitatii de exercitiu sau pt vicii de
consimtamant) ori nula (pt nerespectarea formei solemne a actului de imparteala) sau
ar fi caduca – imparteala-donatie poate deveni ineficace si prin revocarea ei pt neexecutarea
sarcinii sau pt ingratitudine ori daca a fost revocata ca urmare a admiterii actiunii pauliene
intentata de creditorii ascendentului donator.
b) cauze specifice, proprii acestui act: omisiunea de la imparteala a unui descendent
chemat efectiv la mostenire sau incalcarea rezervei succesorale a unui descendent (in
acest caz prin admiterea actiunii in reductiune se va ajunge la o “ rectificare a
impartelii”, la reintregirea rezervei prin micsorarea loturilor copartasilor avantajati) –
nulitatea impartelii de ascendent pt omisiunea unui descendent fiind absoluta, constatarea ei
va putea fi ceruta oricand fie pe cale de cerere, fie pe calea exceptiei, iar dreptul de a cere
ulterior iesirea din indiviziune este de asemenea imprescriptibil.
- act in reductiune este prescriptibila in termenul general de prescriptie de 3 ani, care incepe
sa curga din ziua mortii ascendentului impartitor, chiar daca partajul de ascendent a fost facut
prin donatie in timpul vietii actestuia
- in cazul in care imparteala de ascendent a fost facuta prin act intre vii de catre ambii parinti,
dreptul la act in reductiune se va naste numai la moartea parintelui supravietuitor, intrucat
prin efectul unui asemenea partaj, bunurile celor doi parinti alcatuiesc o singura masa
impartita printr-o operatiune cu caracter indivizibil.

IMPARTEALA MOSTENIRII. NOTIUNE, CONDITII, OBIECT SI FORME

- indiviziunea succesorala ia sfarsit prin imparteala sau partaj
= imparteala sau partajul este operatiunea juridical prin care se pune capat starii de
indiviziune prin impartirea in natura sau prin echivalent a bunurilor aflate in indiviziune,
care sunt trecute in proprietatea exclusiva a coindivizarilor confirm cotei parti ideale la
care are dreptul fiecare.
- prin imparteala, in locul cotei-parti ideale din dreptul pe care il avea asupra masei
indivize, fiecare coindivizar devine proprietarul exclusive asupra unuia sau mai multor
bunuri determinate in materialitatea lor ori a contravalorii acestora.
- coindivizarii pot stabili intre ei o imparteala provizorie a folosintei bunurilor indiviziunii –
partajul folosintei bunurilor aflate in indiviziune nu poate fi facut judecatoreste pt ca ar
contravene regulii unanimitatii si ar fi de natura sa conduca implicit la prelungirea starii
de indiviziune – iesirea din indiviziune poate fi realizata prin buna invoiala intre
coindivizari (partajul voluntar) sau pe cale judecatoreasca.
- sub aspectul intinderii efectelor ei, imparteala poate fi totala (cand are ca obiect
intreaga masa indiviza) sau partiala (cand are ca obiect numai unul sau mai multe bunuri
din indiviziune), daca comostenitorii si-au exprimat vointa de a ramane in indiviziune
asupra celorlalte bunuri – partajul poate fi partial si sub aspectul coindivizarilor, daca
numai unul sau unii cer iesirea din indiviziune, iar paratii declara ca vor sa ramane in
indiviziune asupra bunurilor ce li se cuvin, conform cotelor lor.
Conditiile impartelii
- conditiile de fond ale impartelii privesc persoanele care o pot cere; capacitatea lor si
necesitatea sau nu a unei autorizatii prealabile privind imparteala.
- persoanele care pot cere imparteala sunt:
* coindivizarii (mostenitorii legali sau testamentari, dar numai cei universali sau cu titlu

203
universal).
- legatarul cu titlu particular care are un drept real asupra unui bun individual determinat
nu este coindivizar si in consecinta nu poate avea legitimarea procesuala activa pentru a
cere sistarea starii de indiviziune.
* succesorii in drepturi, universali sau cu titlu universal ai coindivizarilor, care prin
retransmitere se subroga in drepturile coindivizarilor pot cere sau pot continua
imparteala inceputa de autorul lor.
* creditorii personali ai coindivizarilor pot cere imparteala sau pot continua ilmparteala
inceputa de coindivizarul debitor, pe calea actiunii oblice; dreptul de a cere iesirea din
indiviziune neavind caracter exclusiv personal.
Creditorii personali nu au insa dreptul sa scoata in vanzare partea indiviza a
coindivizarului debitor inainte de efectuarea impartelii.
Datorita consecintelor pe care le are cu privire la patrimoniul copartatilor, legea
asimileaza iesirea din indiviziune sub aspectul capacitatii de exercitiu cu un act de
dispozitie. Prin urmare coindivizarii care cer sau participa iesirea din indiviziune trebuie
sa aiba capacitate de exercitiu deplina – cei lipsiti de capacitate de exercitiu pot cere
imparteala prin reprezentantul lor legal, iar cel cu capacitate de exercitiu restansa vor
putea cere personal imparteala, dar cu incuviintarea prealabila si asistarea ocrotitorului
legal.
- daca exista contrarietate de interese intre ocrotitor si cel ocrotit este necesara numirea
unui curator special pentru incapabil sau cel cu capacitate de exercitiu restransa
- iesirea din indiviziune nu este conditionata de obtinerea unei autorizatii administrative
prealabile – daca insa imparteala in natura ar necesita modificari arhitectonice ale unor
immobile, este necesara obt autorizatiei executarii constructiilor cf legii 50/1991 privind
autorizarea executarii constructiilor – hot instantei nu poate tine loc de autorizatie, astfel
ca lucrarea necesara realiz partajului, efectuata fara autorizatie de constructie va putea
fi desfiintata.
Obiectul impartelii succesorale
- constituie obiect al impartelii succesorale, in principiu, bunurile asupra carora poarta
drepturile reale ale defunctului, transmise la deschiderea succesiunii mostenitorilor sai
- creantele defunctului (elem al activului succsoral) si pasivului succesoral (datoriile si
sarcinile succesiunii) se divid de drept intre mostenitorii universali si cu titlu universal la
data deschiderii succesiunii, proportional cu partea ereditara a fiecaruia.
- prin exceptie vor fi cuprinse in masa partajabila si vor face obiect al partajului unele
bunuri care nu se aflau in patrimonial defunctului la data deschiderii succesiunii, cum ar
fi:
1. fructele naturale, civile sau industriale produse de bunurile succesorale dupa
data deschiderii succesiunii, care sporesc masa succesorala prin accesiune –
cota-parte din fructe poate fi ceruta si printr-o actiune separate, nu numai in cadrul
partajului succesoral – act separata e imprescriptibila daca frcutele naturale si industriale
exista in materialitatea lor in mom sesizarii instantei si sunt revendicate ca atare, si
prescriptibila in 3 ani cand sunt solicitate ca drept de creanta cat priveste fructele civile
sau echivalentul celor naturale ori industriale culese.
2. bunurile readuse la masa succesorala ca efect al reductiunii libertatilor
excesive.
3. bunurile readuse la masa succesorala ca urmare a raportului donatiilor.
4. bunurile care intra in masa succesorala in temeiul subrogatiei reale cu titlu
universal (pretul unui bun succesoral nepartajabil in natura).

204
5. terenurile asupra carora se reconstituie dr de propr al defunctului in cond legii
18/1991.
- pe de alta parte, anumite categorii de bunuri, desi existau in patrimonial defunctului la
data deschiderii succesiunii nu formeaza obiectul impartelii:
- bunurile care prin natura sau destinatia lor nu sunt susceptibile a fi impartite:
amintirile de fam, portretele, diplome, decoratii, dreptul de concesiune asupra locurilor de
inmormantare in care vor putea fi inmormantati titularii concesiunii, soti sau sotiile acestora,
precum si ascendentii si descendentii lor, servitutiile si partile comune sau destinate folosintei
comune ale unor immobile care fac obiectl unui dr de propr comuna si fortata perpetua.
Formele impartelii succesorale
- imparteala succesorala se poate realize in 2 forme: prin buna invoiala si pe cale
judecatoreasca
1. imparteala succesorala prin buna invoiala
- constituie modalitatea foarte practica si comoda de iesire din indiviziune, care poate fi
folosita oricand de copartasi, nefiind supusa vreunei conditii de forma
- in mod practic, imparteala prin buna invoiala (partajul voluntar) se realiz printr-un act de
imparteala a mostenirii care este constatat printr-un inscris sub semnatura privata sau printr-
un inscris autentic, forma scrisa fiind utila coindivizarilor pentru probatiunea impartelii si
dovedirea dr de propr exclusiv al fiecarui coindivizar asupra bunurilor are i-au reveit ca
urmare a partajului - imparteala prin buna invoiala in forma autentica se va incheia in fata
notarului public sau eventual in fata instantei de partaj (sub forma unei tranzactii scrise a
coindivizarilor).
- C Civ stabileste urm cond pt validitatea impartelii succesorale prin buna invoiala:
* toti coindivizarii sa fie prezenti
* toti coindivizarii sa aiba capacit deplina de exercitiu (sa fie majori)
* coindivizarii sa fie de acord cu realizarea impartelii prin buna invoiala si cu clauzele
conventiei - conventia poate fi incheiata numai dupa deschiderea succesiunii, in caz
contrar ea reprezinta un pact asupra unei succesiuni viitoare si va fi nula absolut.
- imparteala prin buna invoiala poate avea ca obiect intreaga indiviziune sau numai 0
parte din ea (imparteala partiala) - invoiala partiala poate fi completata cu o imparteala
judecatareasca-> nu exista nici un fel de reglementare cu privire la modul de alcatuire al
loturilor, partile putand imparti bunurile indivize "oricum or voi".
2. Imparteala succesorala pe cale judecatoreasca
- imparteala pe cale judecatoreasca (partajul judiciar succesoral) reprezinta 0 modalitate
de partajare a succesiunii, folosita in cazurile in care exista neintelegeri intre coindivizari
care fac imposibila realizarea impartelii prin buna invoiala.
- prin imparteala succesorala judiciara instanta procedeaza la atribuirea bunurilor
succesorale in natura coindivizarilor, punand capat starii de indiviziune s recunoscand
fiecarui comostenitor calitatea de proprietar exclusiv asupra bunurilor succesorale care i-
au fost atribuite - potrivit principiului disponibilitatii, coindivizarii pot opta pentru
ramanerea in indiviziune sau pentru iesirea din indiviziune in scopul de a dobandi
independenta in administrarea si dispozitia patrimoniului succesoral pe care le-au cules.
=> ei pot opta de asemenca asupra modalitatii de iesire. din indiviziune intre partajul
succesoral prin buna invoiala si partajul succesoral judiciar.
Exista insa trei situatii in care partajul succesoral este obligatoriu:
:> cand unul dintre coindivizari nu este prezent la imparteala, nici personal, nici prin
reprezentant;
:> cand unul dintre coindivizari nu este de acord cu imparteala prln buna invoiala;

205
:> cand unul dintre coindivizari este incapabil, minor sau interzis, chiar claca ar avea
ocrotitor legal.
Coindivizarii au, in cazul in care sunt indeplinite conditiile amintite, alegerea neingradita
intre cele doua forme ale iesirii din indiviziunca succesorala - legea nu prevede obligatia
incercarii prealabile a partajului prin buna invoiala ca o conditie pentru folosirea partajului
judiciar.
Cererea de partaj succesoral va trebui sa cuprinda:
:> elementele de identificare a partilor (nume, prenume, domiciuliul).
- trebuie chemati in judecata toti coindivizarii pentru ca hot sa le fie opozabila - nu este
admisibil un proces de partaj numai intre unii dintre coindivizari.
:> numele defunctului, data si locul decesului acestuia;
:> masa succesorala supusa partajului, cu enumerarea bunurilor si evaluarea lor
provizorie de catre reclamant;
- vor fi mentionate si bunurile care fac obiectul raportului si reductiunii, ca si bunurile care
fac parte din masa succesorala, dar au fost omise din certificatul de mostenitor, precum si
datoriile si creantele comostenitorilor fata de defunct;
:> numele si calitatea celorlalti coindivizari, cu indicarea cotelor ce li se cuvin din
mostenire.
- in procesul de partaj toti coindivizarii au o calitate procesuala dubla, de reclamanlti si de
parati, in acelasi timp.
:> cereri si propuneri de atribuire a bunurilor succesorale (de lotizare), cereri de luare a unor
masuri asiguratorii de conservare si de administrare a bunurilor succesorale pana la
terminarea procesului;
:> motivele de fapt si de drept ale actiunii de partaj judiciar;
:> mijloacele de proba pe care se intemeiaza actiunea si pe care reclamantul le propune In
dovedirea ei;
:> semnatura reclamantului.
In cazul in care exista succesiuni succesive, cu mase succesorale diferite, se va realiza o
succesiune de iesiri din indiviziune in functie de criteriul ordinii cronologice a deschiderii
succesiunilor - iesirile din indiviziune pot avea loc in cadrul ac proces sau in procese diferite.
- paratul va raspunde la cererea de partaj printr-o intampinare care va cuprinde:
:> excepiile de procedura pe care intelege sa le ridice la cererea reclamantului;
:> raspunsul la toate capetele de fapt si de drept ale cererii de partaj;
:> dovezile cu care se apara la fiecare capat de cerere;
:> semnatura.
Daca sunt mai multi parati cu aceleasi interese, ei pot raspunde toti impreuna sau numai 0
parte dintre ei, printr-o singura intampinare.
Daca coindivizarul parat are pretentii proprii in legatura cu cererea reclamantului, de exemplu
eu privire la compunerea masei succesorale, la numarul si calitatea copartasilor, la
modalitatea efectiva de impartire a bunurilor, la reducerea liberalitatilor excesive sau raportul
donatiilor si al datoriilor el va putea formula o cerere reconventionala care se va judeca
impreuna cu cererea de chemare in judecata in cadrul aceluiasi dosar.

CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE
= contractul prin care una dintre părţi (vânzătorul) strămută proprietatea unui bun al său
asupra celeilalte părţi (cumpărătorul) care se obligă în schimb a plăti vânzătorului preţul
bunului vândut.
Caractere juridice:
206
 V-C e un contract sinalagmatic (bilateral) - prin încheierea sa dă naştere la obligaţii
reciproce între părţile contractante: vânzătorul are obligaţia să predea lucrul vândut şi să
garanteze pe cumpărător; cumpărătorul are obligaţia să plătească preţul.
 V-C e un contract cu titlu oneros - ambele părţi urmăresc anumite interese patrimoniale -
primirea unui echivalent în schimbul prestaţiei la care se obligă: vânzătorul urmăreşte să
primească preţul ca un contraechivalent al prestaţiei sale; cumpărătorul urmăreşte să
primească bunul cumpărat în schimbul preţului
 V-C e un contract comutativ - existenţa şi întinderea obligaţiilor reciproce sunt cunoscute
de părţi de la încheierea contractului şi nu depind de un eveniment viitor şi incert, care ar face
să existe şanse de câştig şi pierdere pentru ambele părţi contractante. Numai în mod
excepţional contractul poate căpăta caracter aleatoriu – EX: când obiectul e supus pieirii,
exproprierii etc.
 V-C e un contract consensual – poate fi încheiat prin simplu acord de voinţă al părţilor,
fără îndeplinirea vreunei formalităţi şi fără remiterea lucrului vândut şi a preţului în momentul
încheierii contractului → V-C nu e un contract solemn şi nici real. C. V-C se încheie (şi
proprietatea se transmite) din momentul realizării acordului de voinţă - chiar dacă s-a
plătit numai un avans - iar nu din momentul redactării contractului în formă scrisă. Excepţie -
în cazurile special prevăzute de lege vânzarea devine un contract solemn – EX: terenurile pot
fi înstrăinate sau dobândite prin acte juridice între vii, sub sancţiunea nulităţii absolute, numai
dacă actul a fost încheiat în formă autentică. Forma autentică nu e cerută însă în cazul
înstrăinării dreptului de proprietate (sau a altui drept real principal) asupra construcţiilor - dacă
înstrăinarea are ca obiect o construcţie cu terenul aferent, dar contractul nu a fost autentificat,
cumpărătorul dobândeşte numai un drept de superficie (drept de proprietate asupra
construcţiei şi un drept de folosinţă asupra terenului), în privinţa proprietăţii terenului actul
valorând numai ca un antecontract de vânzare-cumpărare. Încheierea contractului nu e
condiţionată nici de plata preţului în totalitate.
 V-C e un contract translativ de proprietate din momentul încheierii lui - prin efectul
realizării acordului de voinţă (solo consensu) şi independent de predarea lucrului vândut şi de
plata preţului, se produce nu numai încheierea contractului, dar operează şi transferul
dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător. Din momentul dobândirii dreptului de
proprietate, cumpărătorul suportă şi riscul pieirii lucrului, potrivit principiului res perit domino,
dacă vânzătorul-debitor al obligaţiei de predare nu dovedeşte intervenirea unei cauze străine
exoneratoare de răspundere - natura fortuită, iar nu culpabilă, a pieirii lucrului. Când a fost
dovedită cauza străină, vânzătorul va suporta riscurile numai dacă a fost pus în întârziere cu
privire la executarea obligaţiei de a preda lucrul vândut şi nu reuşeşte să dovedească că
lucrul ar fi pierit şi la cumpărător dacă l-ar fi predat la termen. Conditii pentru transmiterea
imediata (automata) a dreptului de proprietate (şi a riscurilor) din momentul încheierii
contractului:
 vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut iar contractul perfect
valabil încheiat
 trebuie să fie vorba de lucruri determinate individual (certe). În cazul
bunurilor determinate numai generic, transferul proprietăţii nu se poate produce din momentul
încheierii contractului, căci nu se cunosc bunurile care urmează să fie efectiv dobândite de
cumpărător → nu se pune nici problema transferării riscurilor, iar lucrurile de gen nici nu pot
pieri. La termenul stipulat sau, în lipsă, la cererea cumpărătorului, vânzătorul trebuie să
individualizeze lucrul vândut şi să i-l predea - in caz contrar, va răspunde pentru
neexecutarea obligaţiei asumate. În cazul lucrurilor de gen, transferul proprietăţii (şi al
riscurilor) se produce din momentul individualizării - prin predarea lucrului vândut
cumpărătorului - dovada efectuării e în sarcina vanzatorului si se poate face cu orice mijloc
de probă (fiind un simplu fapt juridic).

207
 lucrul vândut trebuie să existe. În cazul vânzării bunurilor viitoare (EX: lucruri
care urmează să fie confecţionate, o recoltă viitoare etc.), deşi pot forma obiectul contractului,
transferul proprietăţii poate opera numai din momentul în care au fost executate, terminate, în
stare de a fi predate cumpărătorului - dacă sunt bunuri individual determinate (certe), iar dacă
lucrul executat e de gen - după individualizare (EX: lucrul fabricat în serie). În cazul vânzării
unei recolte viitoare, proprietatea se transmite din momentul în care e gata de recoltat, dacă
lucrul vândut şi preţul lui sunt determinate. Dacă vânzarea recoltei se face pe unitate de
măsură => proprietatea se transmite din momentul individualizării. Riscurile se transmit
asupra cumpărătorului o dată cu dreptul de proprietate, dacă nu şi-a asumat riscul nerealizării
- în tot sau în parte - a lucrului viitor din momentul încheierii contractului şi independent de
transferul proprietăţii (caracter aleatoriu).
 trebuie ca părţile să nu fi amânat transferul proprietăţii printr-o clauză
specială pentru un moment ulterior încheierii contractului - întrucât regula din art.1295
C.civ. (transferul proprietăţii are loc îndată ce părţile s-au învoit) nu e de ordine publică
(imperativă) → poate fi înlăturată chiar dacă lucrul vândut e individual determinat – EX: dacă
părţile au amânat transferul proprietăţii până la împlinirea unui termen suspensiv sau până la
realizarea unei condiţii suspensive. Stipularea unei condiţii rezolutorii nu afectează transferul
proprietăţii din momentul încheierii contractului asupra cumpărătorului, dar - odată realizată -
vânzătorul redobândeşte proprietatea cu efect retroactiv. Dacă lucrul piere pendente
conditione → riscul e suportat de cumpărător în calitate de proprietar sub condiţia rezolutorie.
Termenul suspensiv afectează transferul proprietăţii numai dacă părţile au prevăzut expres
amânarea acestui efect al C. V-C; dacă termenul a fost stipulat pur şi simplu → nu afectează
transferul proprietăţii, ci numai executarea obligaţiei de predare a lucrului vândut. În schimb,
condiţia suspensivă, prin ea însăşi, amână transferul proprietăţii până la realizarea
evenimentului. În ambele cazuri, deoarece vânzătorul rămâne proprietar pendente termine,
respectiv pendente conditione, continuă să suporte riscul pieirii fortuite (inclusiv în cazul
condiţiei, care operează retroactiv fiindcă riscul e suportat de proprietarul sub condiţie
rezolutorie).
- caz special de amânare a transferării dreptului de proprietate - cazul cumpărării dintr-o
unitate comercială cu autoservire. Contractul se încheie în momentul în care cumpărătorul a
ales şi a preluat marfa (EX: a introdus-o în coşul pus la dispoziţie de vânzător). Întrucât din
acest moment lucrurile de gen sunt şi individualizate (iar preţul stabilit) → dacă el părăseşte
magazinul cu intenţia de a-şi însuşi marfa fără a plăti preţul, nu se face vinovat de furt, ci e un
simplu debitor care nu şi-a executat obligaţia de plată a preţului. Întrucât o asemenea
concluzie nu poate fi admisă, se consideră că părţile s-au înţeles implicit în sensul că
proprietatea se dobândeşte de cumpărător numai o dată cu plata preţului. Până în acel
moment el e un simplu detentor al mărfii alese (vinovat de furt dacă nu plăteşte preţul), iar
vânzătorul suportă riscurile în calitate de proprietar. Daca prin convenţia dintre părţi,
transferul proprietăţii a fost amânat pentru un moment ulterior încheierii contractului → se
amână şi transmiterea riscurilor asupra cumpărătorului. Dar părţile pot disocia cele 2 aspecte
- cumpărătorul să-şi asume riscurile înainte de momentul transferării dreptului de proprietate
(EX: în cursul executării lucrului viitor) sau vânzătorul să suporte riscurile după ce a operat
transferul proprietăţii (EX: în cursul transportului). O asemenea disociere trebuie să rezulte
dintr-o clauză neîndoielnică şi expres prevăzută în contract.
 publicitatea dobândirii drepturilor reale imobiliare - Legea cadastrului şi a publicităţii
imobiliare 7/1996 - prin care s-a prevăzut unificarea sistemelor de publicitate imobiliară, sub
forma înscrierii în cărţile funciare (publicitate reală), dar numai cu efecte de opozabilitate faţă
de terţi a actului juridic translativ sau constitutiv de drepturi reale imobiliare
- înscrierile făcute în registrele (cărţile) de publicitate imobiliară înainte de intrarea în vigoare
a noii legi vor produce potrivit reglementărilor în vigoare la data efectuării lor

208
- după intrarea în vigoare a L 7/1996, toate actele translative sau constitutive de drepturi
reale imobiliare - pentru a fi opozabile faţă de terţi - trebuie să fie înscrise în cartea funciară.
Lipsa înscrierii dreptului nu poate fi invocată de partea contractantă care a înstrăinat sau
constituit dreptul real imobiliar şi de succesorii lui universali sau cu titlu universal. Un atare
drept neînscris e opozabil şi dobânditorului ulterior care a avut cunoştinţă de existenţa lui
(dobânditor de rea-credinţă), deşi nu e înscris în cartea funciară precum şi dobânditorului cu
titlu gratuit
EX: dacă vânzătorul înstrăinează un imobil către mai mulţi cumpărători, va avea câştig de
cauză - dobândind dreptul real cu opozabilitatea faţă de ceilalţi - acela dintre cumpărători
care a înregistrat mai întâi cererea de înscriere în cartea funciară la biroul de carte funciară a
judecătoriei în a cărei rază teritorială e situat imobilul; dacă mai multe cereri sunt depuse
deodată la acelaşi birou de carte funciară, drepturile reale dobândite vor primi rang egal, dar
numai provizoriu - cu excepţia ipotecilor şi privilegiilor care rămân cu rang egal - urmând ca
prin judecată să se hotărască asupra rangului şi asupra radierii înscrierii nevalabile
 pentru lucrurile mobile nu există un sistem de publicitate, căci posesia lor constituie cel
mai bun mijloc de publicitate – EX: dacă vânzătorul a vândut de 2 ori lucrul mobil (corporal),
va avea preferinţă cel care a intrat mai întâi cu bună-credinţă în posesia lucrului, deşi a
cumpărat mai în urmă.

Condiţiile de validitate ale C. V-C – consimţământul, capacitatea, obiectul (lucrul vândut,

preţul), o cauză licită, în contractele solemne -forma
A. Consimţământul părţilor - Acordul de voinţă între părţi e totdeauna necesar şi totodată
suficient - cu excepţiile prevăzute de lege (exproprierea pentru cauză de utilitate publică) - în
vederea formării contractului.
 Promisiunea unilaterală de vânzare (sau de cumpărare) - o pers, prevăzând un
eventual interes pentru ea de a dobândi proprietatea unui bun, primeşte promisiunea
proprietarului de a vinde acel bun rezervându-şi facultatea de a-şi manifesta ulterior - de
obicei înăuntrul unui termen - consimţământul său de a-l cumpăra. O promisiune de vânzare
acceptată cu această rezervă constituie un contract dar nu o vânzare; ea nu transferă
proprietatea, ci dă naştere numai unor obligaţii cu caracter personal pentru una din părţi,
cealaltă parte păstrându-şi libertatea de a decide; ea nu se confunda cu vânzarea sub
condiţie sau afectată de un termen, întrucât prima are ca obiect o obligaţie de a face, iar cea
de-a doua o obligaţie de a da; ea e de fapt un antecontract, care dă naştere la un drept de
creanţă, una dintre părţi fiind obligată (obligaţia de a face) faţă de cealaltă parte să vândă în
viitor un anumit bun, beneficiarul promisiunii putând opta în sensul de a-l cumpăra ori nu.
Obligaţia (intenţia) de a înstrăina un imobil (asumată printr-o promisiune unilaterală sau
bilaterală de vânzare) poate fi înscrisă (la cererea proprietarului) pentru informare (prin
notare) în cartea funciară. Dacă beneficiarul va opta în sensul cumpărării bunului, dar
promitentul, prin încălcarea obligaţiei asumate, va refuza vânzarea, - eventual a şi vândut
lucrul unei alte pers => contractul nu se va mai încheia, beneficiarul având dreptul la daune-
interese → promisiunea de vânzare e un contract unilateral, întrucât creează obligaţii numai
pentru una dintre părţi (promitent). E însă posibil ca, în schimbul dreptului de opţiune ce i se
conferă, beneficiarul promisiunii să se oblige la plata unei sume de bani (preţul dreptului de
opţiune) → promisiunea unilaterală de a vinde va fi un antecontract sinalagmatic, dar fără a
se fi transformat într-o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, căci beneficiarul nu îşi
asumă obligaţia de a cumpăra, ci numai aceea de a plăti preţul opţiunii ce i se conferă.
Obligaţia promitentului născută din promisiunea de vânzare se stinge la expirarea termenului
prevăzut sau, dacă nu s-a prevăzut un termen, la expirarea termenului general de prescripţie,
care începe să curgă de la data încheierii promisiunii de vânzare.
 Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare - ambele părţi se obligă să încheie în
viitor, la preţul stabilit C. V-C. – isi produce efectele numai dacă preţul e determinat sau
209
determinabil; e un antecontract, oricare dintre părţi poate cere încheierea contractului (spre
deosebire de promisiunea unilaterala); ea nu vânzare sub condiţie suspensivă, care, prin
îndeplinirea condiţiei - acceptarea în termen - face valabilă vânzarea din ziua promisiunii; ea
nu e nici vânzare sub condiţie, fiindcă între părţi nu s-a încheiat o vânzare-cumpărare (s-a
promis numai), iar evenimentul prevăzut în condiţie nu poate să fie consimţământul. În
schimb, obligaţia de a încheia contractul în viitor e valabilă. Dacă promitentul-vânzător nu îşi
respectă obligaţia şi vinde lucrul unei alte pers => beneficiarul-cumpărător nu poate cere
predarea lucrului, întrucât nu a devenit proprietar, iar vânzarea încheiată cu o altă pers e - cu
rezerva fraudei – valabilă → beneficiarul-cumpărător nu poate cere decât daune-interese.
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru valorificarea dreptului de creanţă izvorât
din neperfectarea C. V-C începe să curgă de la data la care partea interesată a luat
cunoştinţă că nu mai există nici o posibilitate de perfectare a vânzării - de la data rămânerii
irevocabile a hotărârii prin care s-a respins cererea având ca obiect pronunţarea unei hotărâri
care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Termenul prescripţiei curge din
momentul încheierii contractului, însă când promitentul-cumpărător a preluat imobilul,
deţinerea lui, cu acordul promitentului-vânzător, echivalează cu recunoaşterea dreptului
acestuia → prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă în momentul în care promitentul-
vânzător se manifestă expres în sensul negării dreptului promitentului-cumpărător. Dacă însă
lucrul se mai găseşte în patrimoniul vânzătorului şi nu există alte impedimente legale - pe
lângă posibilitatea acordării daunelor-interese sau obligării promitentului, sub sancţiunea
amenzii civile, la încheierea contractului, – oricare dintre părţile antecontractului de vânzare-
cumpărare poate cere instanţei de judecată să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de C. V-C
şi care va avea caracter constitutiv de drepturi, operând transferul proprietăţii de la data când
rămâne definitivă. Dacă în antecontract s-a prevăzut o clauză de dezicere (“de răzgândire”) în
favoarea uneia sau a ambelor părţi (inclusiv sub forma arvunei cu specificarea expresă a
dreptului de dezicere) => consimţământul poate fi revocat unilateral şi instanţa nu mai poate
pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract. Daca ulterior încheierii unui antecontract cu
privire la teren, cu sau fără construcţii, una dintre părţi refuză să încheie contractul → partea
care şi-a îndeplinit obligaţiile poate sesiza instanţa competentă, ce poate pronunţa o hotărâre
care să ţină loc de contract. Pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de
act autentic de vânzare-cumpărare trebuie să fie îndeplinite toate condiţiile necesare pentru
transmiterea dreptului de proprietate, cu excepţia consimţământului.
 Pactul de preferinţă - proprietarul unui bun se obligă ca, în cazul când îl va vinde, să
acorde preferinţă unei anumite pers, la preţ egal - o asemenea obligaţie trebuie să fie
prevăzută în contractul încheiat între părţi. O asemenea promisiune, deşi afectată de o
condiţie potestativă, e totuşi valabilă, realizarea ei depinzând şi de împrejurări externe voinţei
promitentului, care l-ar putea determina să-şi vândă bunul. Întrucât pactul de preferinţă nu
transmite dreptul de proprietate => nu conferă părţii lezate dreptul de a intenta acţiunea în
revendicare sau în anularea vânzării făcute cu nesocotirea acestei promisiuni, afară de cazul
când se dovedeşte că vânzarea s-a făcut în frauda beneficiarului promisiunii cu complicitatea
la fraudă din partea terţului achizitor. În lipsa fraudei, beneficiarul pactului va avea acţiune
numai împotriva promitentului pentru daune interese. Dacă nu s-a prevăzut altfel în convenţia
dintre părţi - dreptul beneficiarului rezultând din promisiunea de vânzare (unilaterală sau
bilaterală) inclusiv pactul de preferinţă => obligaţia promitentului se transmite numai prin
moştenire (mortis causa). Pactul de preferinţă are natură contractuală întrucât dreptul
prioritar la cumpărare al beneficiarului pactului se naşte pe baza consimţământului dintre
părţi.
 Dreptul de preempţiune - are natură legală, fiind instituit printr-o normă imperativă;
voinţa proprietarului-vânzător nu are nici un rol în naşterea şi exercitarea dreptului de titularul
lui. Daca s-a hotărât să vândă terenul trebuie să respecte dreptul de preempţiune sub
sancţiunea prevăzută de lege → textele care reglementează dreptul de preempţiune urmează

210
să fie interpretate restrictiv. Dreptul de preempţiune trebuie ocrotit, ca orice drept patrimonial,
indiferent de titularul lui sau de pers celui obligat să-l respecte; fiind un drept absolut, e
opozabil erga omnes → dacă proprietarul vinde terenul cu nerespectarea lui, se poate cere
anularea contractului indiferent de buna sau reaua-credinţă a terţului cumpărător şi chiar
dacă acesta avea calitatea de beneficiar al unui pact de preferinţă sau ar avea dreptul la
retractul litigios. În conflictul dintre diferitele drepturi de preferinţă va prevala dreptul de
preempţiune.
 Dreptul de preempţiune reglementat de L 10/2001:
 art. 17 - au drept de preempţiune în cazul încheierii unui C. V-C, locatarii
următoarelor imobile: cele ocupate de unităţi şi instituţii de învăţământ din sistemul de stat, de
unităţi sanitare şi de asistenţă medico-socială din sistemul public, de instituţii publice, de
instituţii culturale, de sedii ale partidelor politice legal înregistrate. Dreptul de preempţiune se
poate exercita, sub sancţiunea decăderii, în termen de 90 de zile de la data primirii, prin
executorul judecătoresc, a notificării privind intenţia de vânzare. Daca C. V-C se încheie cu
încălcarea dreptului de preempţiune => sancţiunea aplicabilă e nulitatea absolută a acelor
contracte.
 art 19 - în cazul imobilelor-construcţii cărora le-au fost adăugate noi corpuri a
căror arie desfăşurată însumează < 100% din aria desfăşurată iniţial, fostului proprietar i se
restituie imobilul în natură → deţinătorul suprafeţei adăugate imobilului preluat are drept de
preempţiune la cumpărarea suprafeţei restituite fostului proprietar sau, după caz,
moştenitorului acestuia. Daca imobilelor-construcţii le-au fost adăugate corpuri suplimentare
de sine-stătătoare => foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora li se restituie, în natură,
suprafaţa deţinută în proprietate la data trecerii în proprietatea statului. Noul proprietar al
suprafeţei restituite în proprietate are drept de preempţiune la cumpărarea suprafeţei
adăugate imobilului după trecerea acestuia în proprietatea statului. Încălcarea dreptului de
preempţiune se sancţionează cu nulitatea absolută a C. V-C.
 art.42 - imobilele cu altă destinaţie decât cea de locuinţă care nu se restituie pers
îndreptăţite, se pot înstrăina iar deţinătorii cu titlu valabil la data intrării în vigoare a L 10/2001
au drept de preempţiune. Au drept de preempţiune şi chiriaşii imobilelor cu destinaţia de
locuinţe care nu se restituie pers îndreptăţite. Dc dreptul de preempţiune e încălcat =>
sancţiunea - nulitatea relativă a C. V-C (pt că nu se încalcă norme care protejează interese
generale)
 Dreptul de preempţiune reglementat de alte acte normative:
 de Codul silvic (L 26/1996) - statul, prin autoritatea publică centrală care răspunde de
silvicultură, are drept de preempţiune la toate vânzările de bunăvoie sau silite, la preţ şi în
condiţii egale, pentru enclavele din fondul forestier proprietate publică şi terenurile limitrofe
acestuia, şi pentru terenurile acoperite de vegetaţie forestieră. Proprietarul vânzător e obligat
să înştiinţeze, în scris, unitatea silvică teritorială în raza căreia se află terenul respectiv, în
legătură cu intenţia de înstrăinare care îşi va manifesta opţiunea în termen de 30 de zile,
după care dreptul de preempţiune încetează. Vânzarea făcută cu încălcarea acestor dispoziţii
e nulă de drept →
- dreptul de preempţiune se exercită numai în legătură cu C. V-C care au ca obiect enclavele
din fondul forestier proprietate publică, terenurile limitrofe fondului forestier proprietate publică
şi terenurile cu vegetaţie forestieră.
- titular al dreptului de preempţiune e statul care nu îşi exercită dreptul prin M. Finanţelor, ci
prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură - Regia Naţională a Pădurilor.
Unităţile silvice teritoriale sesizate cu intenţia de vânzare a proprietarului-vânzător - direcţiile
silvice judeţene ale Regiei Naţionale a Pădurilor.
- cum dreptul de preempţiune se exercită numai la preţ egal si acest drept încetează prin
expirarea termenului de 30 de zile – termen de decădere – de la exprimarea intenţiei de
vânzare a proprietarului → această intenţie trebuie să fie o veritabilă ofertă de vânzare,
211
cuprinzând toate elementele esenţiale ale contractului. Acceptarea acestei oferte de organul
competent să reprezinte statul conduce la realizarea acordului de voinţă, care are natura
juridică a unui antecontract de vânzare-cumpărare. Pentru perfectarea C. V-C,
consimţământul părţilor trebuie să îmbrace forma autentică.
- sancţiunea nerespectării dreptului de preempţiune - nulitatea absolută a C. V-C întrucât sunt
încălcate norme juridice ce ocrotesc un interes general. Admiterea acţiunii în constatarea
nulităţii absolute are ca efect reîntoarcerea bunului în patrimoniul vânzătorului.
 Dreptul de preempţiune reglementat de L 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi
dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii - intreprinderile mici şi mijlocii au drept de
preferinţă la cumpărarea activelor disponibile ale regiilor autonome, societăţilor/companiilor
naţionale, SC cu capital majoritar de stat, aflate în vecinătatea imediată a activelor pe care le
deţin în proprietate. Dreptul de preferinţă se poate exercita prin depunerea unei solicitări în
acest sens, în termen de 30 de zile de la data înscrierii activului pe listele cuprinzând activele
disponibile, in acest termen regiile autonome, societăţile/companiile naţionale, precum şi SC
cu capital majoritar de stat vor organiza o primă licitaţie deschisă cu strigare doar pentru
întreprinderile mici şi mijlocii. E interzis, sub sancţiunea nulităţii absolute, transferul, în orice
mod, al dreptului de proprietate asupra activului disponibil, fără acordarea dreptului de
preferinţă. Oferta de vânzare va specifica faptul că e adresată doar întreprinderilor mici şi
mijlocii. În situaţia neadjudecării licitaţiei, se poate organiza o altă licitaţie, cu acces liber
 Dreptul de preempţiune reglementat de L 182/2000 privind protejarea patrimoniului
cultural naţional mobil - vânzarea publică a bunurilor culturale mobile clasate, aflate în
proprietate privată, sau intermedierea vânzării se efectuează numai prin agenţi economici
autorizaţi care sunt obligaţi ca, în termen de 3 zile de la data înregistrării în registrul propriu a
bunurilor clasate în tezaur, să comunice în scris Direcţiei pentru cultură, culte şi patrimoniul
cultural naţional judeţene, respectiv a mun Bucureşti, în a cărei rază teritorială îşi au sediul,
punerea acestora în vânzare, precum şi, după caz, să transmită un exemplar al catalogului
editat în scopul organizării unei licitaţii publice, indiferent dacă bunurile scoase la licitaţie sunt
sau nu sunt clasate în patrimoniul cultural naţional mobil. Bunurile culturale mobile,
proprietate a pers fizice sau juridice de drept privat, clasate în tezaur, pot face obiectul unei
vânzări publice numai în condiţiile exercitării dreptului de preemţiune de statul român, prin M.
Culturii. Termenul de exercitare a dreptului de preemţiune al statului e de max 30 de zile,
calculat de la data înregistrării comunicării iar valoarea de achiziţionare e cea negociată cu
vânzătorul sau cu agentul economic autorizat ori cea rezultată din licitaţia publică.
Nerespectarea dispoziţiilor legale atrage nulitatea absolută a vânzării →
– dreptul de preempţiune se poate exercita numai asupra bunurilor culturale mobile clasate în
tezaur
– dreptul de preempţiune se poate exercita numai în cazul vânzărilor publice, iar nu şi în
ipoteza vânzărilor încheiate în urma negocierii directe.
– titular al dreptului de preempţiune e statul care nu îşi exercită dreptul prin intermediul M.
Finanţelor, ci prin M. Culturii, prin intermediul direcţiei judeţene pentru cultură şi patrimoniu
cultural.
– dacă proprietarul şi-a manifestat intenţia de a vinde bunul prin vânzare publică şi s-a
adresat unui agent economic autorizat, titularul poate exercita dreptul de preempţiune în una
din formele: prin negociere directă cu agentul economic autorizat care organizează vânzarea;
prin negociere directă cu vânzătorul; prin participarea la licitaţia publică.
– exercitarea dreptului de preempţiune în termenul de decădere de 30 de zile stabilit de lege
pp exercitarea de titularul dreptului a intenţiei de achiziţionare a bunului, iar nu neapărat
desfăşurarea licitaţiei publice în acest interval → dacă intenţia M. Culturii de a achiziţiona
bunul s-a manifestat în termen, acesta va putea beneficia de dreptul de preempţiune în cadrul
licitaţiei publice, chiar şi când aceasta se desfăşoară după expirarea celor 30 de zile.

212
– sancţiunea nerespectării dreptului de preempţiune e nulitatea absolută a contractului,
întrucât sunt încălcate norme juridice ce ocrotesc un interes general. Admiterea acţiunii în
constatarea nulităţii absolute are ca efect întoarcerea bunului în patrimoniul vânzătorului.
Dreptul prioritar la dobândirea imobilului expropriat – daca lucrările pentru care s-a făcut
exproprierea nu s-au realizat, iar expropriatorul doreşte înstrăinarea imobilului => expropriatul
- fost proprietar - are un drept prioritar la dobândire, la un preţ < decât despăgubirea
actualizată → expropriatorul se va adresa în scris fostului proprietar, iar dacă acesta nu
optează pentru cumpărare sau dacă nu răspunde expropriatorului în termen de 60 de zile de
la primirea notificării, acesta din urmă poate dispune de imobil. Dreptul prioritar e dublat şi de
dreptul expropriatului de a cere, prin tribunal, retrocedarea imobilului, la preţul <
despăgubirea actualizată, dacă nu a fost utilizat în termen de 1 an în scopul satisfacerii
utilităţii publice. Dacă imobilul expropriat e oferit pentru închiriere înaintea utilizării lui în
scopul pentru care a fost expropriat => expropriatul are un drept de prioritate pentru a-i fi
închiriat - aceste dispozitii nu sunt aplicabile dacă imobilul a trecut în proprietate publică
printr-un contract civil →
- fostul proprietar al imobilului expropriat se bucură de dreptul prioritar la dobândire în toate
cazurile în care expropriatorul (statul, respectiv unităţile administrativ-teritoriale) intenţionează
să înstrăineze imobilul, deci nu numai în caz de vânzare
- chiar dacă înstrăinarea s-ar face cu titlu oneros, prin vânzare (fie şi la licitaţie), fostul
proprietar se bucură de dreptul prioritar nu la un preţ egal (oferit de alţi cumpărători), ci la un
preţ < despăgubirea actualizată
- procedura exercitării dreptului prioritar: notificarea intenţiei de înstrăinare expropriatului şi
manifestarea voinţei acestuia de a redobândi proprietatea imobilului expropriat în termen de
60 de zile de la primirea notificării.
B. Capacitatea părţilor -Pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le e oprit prin lege → regula -
capacitatea, exceptia - incapacitatea → cazurile de incapacitate sunt expres şi limitativ
prevăzute de lege şi sunt de strictă interpretare. Părţile trebuie să aibă capacitate de
exerciţiu deplină, iar pers lipsite de capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
trebuie să încheie contractul prin ocrotitorul legal şi cu autorizaţia autorităţii tutelare.
Incapacităţi speciale pentru C. V-C prevazute de lege - interdicţii (prohibiţii) de a vinde/
cumpăra:
 vânzarea între soţi e interzisă - scopul interdicţiei e de a împiedica ca soţii
să realizeze sub aparenţa unor vânzări simulate donaţii irevocabile (donatarul abuzând de
influenţa pe care o are asupra soţului donator). Prin această interdicţie se apără şi interesele
moştenitorilor, ale creditorilor, care ar putea să fie fraudaţi prin încheierea unor C. V-C
simulate (inclusiv fictive). Anularea poate fi cerută şi în cazul în care contractul se încheie
printr-o pers interpusă (soţul vinde bunul unui terţ care în scurt timp îl revinde soţiei).
Nerespectarea interdicţiei cu privire la vânzarea între soţi, duce la nulitatea relativă a
contractului, (căci interesele ocrotite sunt private -(apărarea unuia dintre soţi în cazul în care
celălalt soţ abuzează de influenţa pe care o are asupra lui şi apărarea intereselor
moştenitorilor şi creditorilor), vânzarea între soţi neafectând ordinea publică - anularea poate
fi cerută de oricare dintre soţi, de moştenitorii ocrotiţi sau de creditori, fără a fi obligaţi să
dovedească fraudarea drepturilor. Fiind o nulitate relativă, ea poate fi confirmată după
desfacerea căsătoriei de părţi sau de moştenitori după moartea vânzătorului. Vânzarea între
concubini e valabilă, afară de cazul când contractul s-a încheiat pentru a determina pe una
dintre părţi să menţină starea de concubinaj şi deci are o cauză imorală.
 tutorii nu pot cumpăra bunurile pers de sub tutela lor (cât timp socotelile
definitive ale tutelei n-au fost date şi primite - sunt interzise orice acte juridice între tutore şi
soţul sau rudele lui - în linie dreaptă şi fraţi-surori, de o parte, şi minor)
 mandatarii (convenţionali, legali), împuterniciţi a vinde un lucru nu pot să-l
cumpere întrucât nu se poate admite ca o pers să cumuleze şi rolul de vânzător şi cel de

213
cumpărător. Legea a stabilit această prohibiţie (precum şi prohibiţia pentru funcţionari) pentru
ca mandatarul (funcţionarul) să nu fie pus în situaţia de a alege între interesul său, care este
de a cumpăra cât mai ieftin, şi interesul pe care trebuie să-l apere, obţinând preţul cel mai
ridicat.
 pers care administrează bunuri ce aparţin statului, comunelor, oraşelor,
mun. sau judeţelor nu pot cumpăra bunurile aflate în administrarea lor
 funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale care se vând prin mijlocirea lor. În cazul bunurilor destinate
vânzării şi pentru care există preţuri fixe, astfel încât aprecierile subiective sunt excluse,
cumpărarea poate fi recunoscută valabilă, dacă nu intervin alte cauze de nulitate.
 judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot deveni cesionari (cumpărători) de
drepturi litigioase care sunt de competenţa curţii de apel în a cărui circumscripţie îşi
exercită funcţia sau profesia. Drepturi litigioase = drepturile care formează obiectul unui
proces început şi neterminat, dar şi cele în privinţa cărora se poate naşte o contestaţie
serioasă şi viitoare şi indiferent de natura dreptului şi de intenţia cumpărătorului de a-l
revinde. În cazul vânzării prin licitaţie interdicţia nu operează întrucât dreptul asupra lucrului
care se vinde nu (mai) e litigios. Încalcarea interdicţiei se sancţionează cu nulitatea absolută
a actului şi cu suportarea cheltuielilor vânzării şi plata daunelor-interese. Dacă interdicţia va fi
încălcată prin intermediul unei simulaţii (în forma interpunerii de pers) => sancţiunea e
nulitatea relativă
 e interzis executorilor judecătoreşti să dobândească direct sau prin pers
interpuse, pentru ei sau pentru alţii, bunurile ce au făcut obiectul activităţii de
executare silită. Sancţiunea aplicabilă în cazul nerespectării acestei interdicţii e nulitatea
absolută (virtuală), întrucât norma juridică are un caracter imperativ, urmărind să protejeze
prestigiul justiţiei.
 cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra
terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la UE şi din alte tratate
internaţionale la care România e parte precum şi prin moştenire legală. Străinii sau apatrizii
pot dobândi dreptul de proprietate asupra construcţiilor prin acte între vii sau prin moştenire -
li se poate recunoaşte numai un drept de superficie asupra imobilului (terenul rămâne fie în
proprietatea - nuda proprietate - vânzătorului, fie proprietatea e transferată la o altă pers de
cetăţenie/naţionalitate română ). În cazul construcţiilor situate pe terenuri proprietate de stat,
construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, pers
care nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România vor primi, sub formă
de concesiune, cotele de terenuri aferente, pe toată durata existenţei clădirii → posibilitatea
dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor e un atribut exclusiv al calităţii de
cetăţean român (chiar dacă pers respectivă mai are şi o altă cetăţenie). Contractul prin care
o pers, care nu are calitatea de cetăţean român, ar cumpăra un teren e lovit de nulitate
absolută şi această nulitate nu ar putea fi acoperită prin revânzarea terenului unui cetăţean
român. Daca cumpărătorul ar dobândi (redobândi) cetăţenia română => numai din acest
moment va putea dobândi şi dreptul de proprietate asupra terenului. Situaţii speciale:
cetăţeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România,
pers juridică constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru pot dobândi dreptul de
proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere la împlinirea unui
termen de 7 ani de la data aderării României la UE
cetăţeanul unui stat membru, apatridul cu domiciliul într-un stat membru sau în România,
precum şi pers juridică constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru pot dobândi
dreptul de proprietate asupra terenurilor (altele decât cele anterioare) în aceleaşi condiţii cu
cele prevăzute de lege pentru cetăţenii români şi pentru pers juridice române. Excepţie - pot
dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor şi terenurilor forestiere
încă de la data aderării României la UE fermierii care desfăşoară activităţi independente şi

214
sunt, după caz, cetăţeni ai statelor membre sau apatrizi cu domiciliul într-un stat membru,
care îşi stabilesc reşedinţa în România şi apatrizii cu domiciliul în România
cetăţeanul unui stat membru nerezident în România, apatridul nerezident în România cu
domiciliul într-un stat membru, pers juridică nerezidentă, constituită în conformitate cu
legislaţia unui stat membru, pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru
reşedinţe secundare, respectiv sedii secundare, la împlinirea unui termen de 5 ani de la data
aderării României la UE
cetăţenii străini, apatrizii şi pers juridice aparţinând statelor care nu sunt membre ale UE
sau ale Spaţiului Economic European pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, în
condiţiile reglementate prin tratate internaţionale, pe bază de reciprocitate. Pers juridică
română poate dobândi în proprietate terenuri în România chiar dacă a fost constituită de pers
fizice sau juridice străine - asociaţiile şi fundaţiile constituite ca pers juridice române de pers
fizice sau juridice străine pot dobândi pe întreaga durată de funcţionare dreptul de proprietate
şi orice alte drepturi reale asupra terenurilor necesare pentru realizarea scopului pentru care
au fost constituite. In caz de dizolvare şi lichidare a asociaţiei sau fundaţiei terenurile
urmează să fie înstrăinate - atribuite în condiţiile prevăzute de lege numai către pers care au
capacitatea juridică de a dobândi astfel de bunuri - poate fi şi o pers juridică română
constituită de pers fizice sau juridice străine.
C. Obiectul contractului – C. V-C da nastere la 2 obligatii reciproce: obligaţia vânzătorului
are ca obiect lucrul vândut; obligaţia cumpărătorului are ca obiect preţul. În lipsa acestor
elemente sau dacă ele nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, C.V-C nu poate fi
considerat valabil încheiat.
 Lucrul vândut - trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 Lucrul să fie în comerţ ( în circuitul civil) - pot fi vândute toate lucrurile care sunt în
comerţ afară dacă legea opreşte aceasta.
Prohibiţia poate fi:
- absolută – vizeaza bunurile care prin natura lor sau printr-o declaraţie a legii sunt de uz sau
interes public şi care, ca atare, sunt inalienabile;
- relativă – vizeaza bunurile care, nefiind inalienabile, pot fi vândute-cumpărate, dar numai de
anumite pers sau numai în anumite condiţii.
Legea declară inalienabile (imprescriptibile şi insesizabile) bunurile care fac parte din
domeniul public al statului (de interes naţional) sau al unităţilor administrativ-teritoriale (de
interes local). Bunurile proprietate publică pot fi date în administrare sau pot fi concesionate
ori închiriate prin licitaţie publică ori pot fi date in folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate
publică, dar nu pot fi înstrăinate-dobândite cât timp fac parte din domeniul public - ele nu îşi
pierd apartenenţa la domeniul public, fiind transmis numai dreptul de exploatare, deoarece
dreptul de proprietate publică e un drept absolut şi exclusiv, nesusceptibil de dezmembrare.
Fac parte din domeniul public: bunurile declarate ca atare expres de lege; bunurile din
patrimoniul statului sau unităţilor administrativ-teritoriale care sunt de uz sau interes public;
bunurile afectate folosinţei publice. Bunurile care fac parte din domeniul privat al statului pot fi
înstrăinate prin acte juridice → in caz de înstrăinare se aplică dispoziţiile prevăzute pentru
C.V-C, în măsura în care prin legea specială nu se prevede altfel.
Inalienabilitate temporară:
- terenurile cu privire la care s-a “constituit” dreptul de proprietate în favoarea cooperatorilor
care nu au adus pământ în cooperativă şi a altor pers prevăzute de lege nu pot fi înstrăinate
prin acte între vii timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut
înscrierea proprietăţii, sub sancţiunea nulităţii absolute a actului de înstrăinare. In caz de
moarte a titularului împroprietărit (sau al unuia dintre ei), terenul rămâne inalienabil prin acte
între vii pentru perioada rămasă, moştenitorii (legali sau testamentari) neavând dreptul să-l
înstrăineze, în tot sau în parte (cota moştenită)
- imobilele cu destinaţia de locuinţe trecute în proprietatea statului - apartamentele ce nu se
restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora şi care pot fi cumpărate de

215
chiriaşii titulari de contract de încheiere a apartamentelor în cauză, dar cu interdicţia
înstrăinării timp de 10 ani de la data cumpărării (indiferent de plata integrală sau în rate a
preţului). Actul juridic de vânzare-cumpărare a unui imobil încheiat cu încălcarea L 112/1995
e sancţionat cu nulitatea absolută. Invocarea necunoaşterii legii şi a bunei-credinţe a
cumpărătorilor nu salvează actul de la sancţiunea nulităţii. Excepţie - L 10/2001 - chiriaşii
cărora, în temeiul L 112/1995, li s-au vândut, cu respectarea prevederilor acestei legi,
apartamentele în care locuiau, au dreptul să le înstrăineze sub orice formă înainte de
împlinirea termenului de 10 ani de la data cumpărării numai pers îndreptăţite, fost proprietar
al acelei locuinţe. Preţul vânzării < valoarea actualizată a preţului plătit de chiriaş la
cumpărarea locuinţei în baza L 112/1995 cu excepţia situaţiilor când părţile convin altfel →
interdicţia vizează numai înstrăinarea prin acte între vii, cu titlu oneros sau gratuit, nu şi
transmisiunile prin moştenire legală sau testamentară → interdicţiile operează numai pentru
înstrăinarea locuinţei, iar nu şi pentru constituirea, în favoarea unui terţ, a unui
dezmembrământ al dreptului de proprietate, cu caracter temporar – EX: uzufructul
Derogarea relativă de la principiul liberei circulaţii a bunurilor - Există bunuri care sunt în
circuitul civil, dar din motive de ordine publică sau economico-socială, pot fi cumpărate numai
cu respectarea unor prevederi legale speciale: armele, muniţiile şi materialele explozive,
produsele şi substanţele stupefiante, produsele şi substanţele toxice. Bunurile din patrimoniul
cultural naţional nu sunt scoase din circuitul civil → pot fi înstrăinate-dobândite (dacă nu fac
parte din domeniul public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale), însă scoaterea din
ţară a tuturor bunurilor culturale mobile, temporar sau definitiv, de pers fizice sau juridice, se
poate face numai pe baza certificatului de export emis de direcţiile judeţene pentru cultură şi
patrimoniul cultural. Metalele preţioase şi pietrele preţioase nu sunt scoase din circuitul civil,
ele putând fi deţinute şi înstrăinate-dobândite, legea prevăzând numai anumite limitări. In
principiu, un bun nu poate fi declarat inalienabil (scos din circuitul civil) prin voinţa omului,
întrucât o asemenea clauză contravine principiului liberei circulaţii a bunurilor şi dreptului
proprietarului de a dispune liber şi absolut de bunul său, drept garantat, în limitele prevăzute
de lege, de Constituţie (art.44) → inalienabilitatea convenţională poate fi recunoscută valabilă
numai dacă se justifică printr-un interes serios şi legitim - garantarea executării unei obligaţii
sau alt interes. Interesul determină şi caracterul temporar al inalienabilităţii. Clauza de
inalienabilitate nu poate avea caracter perpetuu - pentru a fi limitată în timp, inalienabilitatea
trebuie să fie inferioară duratei unei vieţi omeneşti. Dacă inalienabilitatea e stipulată în interes
general => se recunoaşte validitatea clauzei. Dacă clauza de inalienabilitate nu întruneşte
condiţiile arătate, numai clauza urmează să fie considerată nulă, dacă nu e cauza
determinantă a încheierii actului, iar dacă e cazul proprietarul imobilului sau pers interesată
poate cere radierea interdicţiei de înstrăinare din cartea funciară. Dacă clauza de
inalienabilitate e valabilă, dar cu nerespectarea ei => bunul e înstrăinat, stipulantul clauzei
(succesorii lui în drepturi) poate cere rezoluţiunea (revocarea) înstrăinării iniţiale (cu daune-
interese) pentru neexecutare de obligaţii sau repararea prejudiciului cauzat prin
nerespectarea clauzei. În caz de rezoluţiune, terţul dobânditor de bună-credinţă se va putea
apăra prin invocarea art.1909 C.civ., în cazul lucrurilor mobile, şi prin lipsa publicităţii sau prin
invocarea uzucapiunii, în cazul imobilelor. Sancţiunea nulităţii contractului încheiat cu
nerespectarea interdicţiei de înstrăinare poate fi aplicată numai dacă inalienabilitatea
(scoaterea din circuitul civil) e prevăzută de lege. Sancţiunea nulităţii nu poate fi instituită prin
voinţa omului.
 Lucrul să existe (existenţă actuală sau viitoare) în momentul încheierii contractului
sau să poată exista în viitor - Dacă părţile au avut în vedere un lucru existent, dar acel lucru
era pierit total în momentul încheierii contractului (sau nici n-a existat în realitate) → vânzarea
e nulă absolut, întrucât obligaţia vânzătorului e lipsită de obiect => lipsa cauzei obligaţiei
cumpărătorului. Dacă lucrul exista în momentul încheierii contractului, dar era pierit în parte
anterior → cumpărătorul poate alege: fie să renunţe la contract (rezoluţiune), fie să ceară
executarea asupra părţii rămase din lucru cu o reducere proporţională din preţ. Alegerea
216
făcută de cumpărător nu trebuie să fie abuzivă (EX: renunţare la contract, deşi partea pierită
e neînsemnată sau cele 2 sau mai multe lucruri cumpărate, chiar la un preţ global, nu sunt
interdependente - o pereche de cai de tracţiune). În principiu, cumpărătorul poate renunţa la
contract când executarea parţială nu poate duce la realizarea scopului pentru care a înţeles
să cumpere → riscul pieirii totale sau parţiale - deoarece se situează înainte de momentul
încheierii contractului şi deci a momentului transferării dreptului de proprietate - e suportat
de vânzător – excepţie – daca operaţiunea are caracter aleatoriu; la încheierea contractului
cumpărătorul e conştient de riscul pieirii (totale sau parţiale), dar cumpără sperând să nu fi
intervenit. Vânzarea e valabilă dacă are ca obiect un lucru viitor, care nu există în momentul
încheierii contractului, dar poate exista în viitor (EX: lucrul ce se va confecţiona). Dintre
bunurile viitoare, numai moştenirea nedeschisă nu poate forma obiectul unui contract.
Nerealizarea lucrului viitor nu afectează validitatea contractului – vânzătorul, pe lângă
pierderea preţului, va fi obligat şi la plata daunelor-interese pentru neexecutarea obligaţiei
asumate, dacă nu dovedeşte o cauză străină exoneratoare de răspundere. Cumpărătorul nu
va fi obligat să plătească preţul, chiar dacă neexecutarea nu e imputabilă vânzătorului,
întrucât acesta din urmă suportă riscul contractului în calitate de debitor al obligaţiei imposibil
de executat - excepţie – daca contractul are caracter aleatoriu, cumpărătorul asumându-şi
riscul nerealizării (în tot sau în parte) a lucrului viitor, nerealizarea independentă de voinţa şi
atitudinea vânzătorului (EX: o recoltă).
 Lucrul să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil. Dacă obiectul e ilicit întrucât
provine din contrabandă, iar cumpărătorul a cunoscut această provenienţă, în caz de
confiscare nu poate cere restituirea preţului plătit, de asemenea confiscat. Coproprietatea
forţată asupra părţilor comune din clădirile cu mai multe apartamente, având caracter
accesoriu potrivit destinaţiei, formează obiectul contractului, chiar dacă aceste părţi nu sunt
specificate expres, afară numai dacă coproprietatea a încetat cu acordul tuturor
coproprietarilor (menţinerea ei nefiind impusă cu necesitate).
 Vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut individual determinat deoarece
contractul e translativ de proprietate; in caz contrar, el nu poate transmite dreptul care face
obiectul contractului. Dacă părţile sau cel puţin cumpărătorul a fost în eroare, socotind că
lucrul vândut aparţine vânzătorului → vânzarea e anulabilă pentru eroare (viciu de
consimţământ) asupra calităţii esenţiale a vânzătorului, care a fost socotit de cumpărător
proprietar al lucrului. Această nulitate relativă a contractului poate fi invocată pe cale de
acţiune (când preţul s-a plătit) sau pe cale de excepţie (când preţul nu s-a plătit), dar numai
de cumpărător şi succesorii lui; vânzătorul nu poate cere anularea chiar dacă a fost de bună-
credinţă (s-a crezut proprietar), căci eroarea comisă de un contractant asupra propriei sale
persoane nu poate vicia contractul; eroarea trebuie să cadă asupra persoanei cu care s-a
contractat. Anularea nu poate fi cerută nici de cumpărător sau succesorii lui dacă vânzătorul
a devenit proprietarul lucrului după vânzare sau vânzarea e ratificată de adevăratul
proprietar. Dacă cumpărătorul nu a cerut sau înainte de a fi cerut anularea e evins de
adevăratul proprietar → obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru evicţiune subzistă.
Adevăratul proprietar nu poate cere anularea (fiind terţ faţă de contract), în schimb poate
intenta acţiune în revendicare, dacă bunul se află în posesiunea cumpărătorului. În acest
proces cu adevăratul proprietar, cumpărătorul se poate apăra prin invocarea uzucapiunii sau
prin excepţia din art.1909-1910 C.civ. Contractul încheiat cu vânzătorul neproprietar poate fi
invocat de cumpărător ca just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 ani şi pentru dobândirea
fructelor.
Probleme juridice legate de vânzarea lucrului altuia - imobilele preluate fără titlu de către stat
şi vândute chiriaşilor în baza (dar cu nerespectarea) L 112/1995 → titlul subdobânditorului de
bună-credinţă provine de la stat. Dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil în raport cu
dreptul adevăratului proprietar pentru că trecerea bunului în posesia statului a fost abuzivă →
în urma comparării titlurilor proprietarului deposedat abuziv şi subdobânditorului de bună-
217
credinţă, acţiunea primului va trebui admisă, dacă cel din urmă nu poate invoca în favoarea
sa uzucapiunea, ca mod originar de dobândire a proprietăţii. Dacă părţile au încheiat
contractul în cunoştinţă de cauză, ştiind că lucrul vândut e proprietatea unei alte pers =>
problema anulării pentru eroare nu se poate pune => vânzarea-cumpărarea lucrului altuia în
cunoştinţă de cauză, reprezentând o operaţiune speculativă, are o cauză ilicită → e nulă
absolut. Dacă contractul s-a încheiat de vânzător în frauda dreptului proprietarului cu
complicitatea şi pe riscul cumpărătorului => nulitate absolută. Dacă bunul înstrăinat face parte
din domeniul public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale => contractul e nul
absolut, chiar dacă cumpărătorul a fost de bună-credinţă. In cazul indiviziunii - având ca
obiect o universalitate de bunuri (indiviziune propriu-zisă) sau un bun determinat (proprietate
comună indiviză pe cote-părţi) - dacă unul dintre coindivizari, fără acordul celorlalţi,
înstrăinează în natură, în materialitatea sa bunul (bunurile) aflate în indiviziune => întrucât
vânzătorul are o cotă ideală din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor indivize,
nu se aplică regulile privitoare la vânzarea lucrului altuia, ci regulile proprii stării de
indiviziune, soarta C. V-C depinzând de rezultatul partajului. In timpul stării de indiviziune,
oricare dintre coindivizari poate să dispună liber, fără acordul celorlalţi coindivizari, de cota sa
ideală de drept asupra bunului determinat sau asupra universalităţii; dreptul asupra cotei-părţi
(ideale) e un drept de proprietate individual, absolut şi exclusiv al fiecărui coindivizar,
transmisibil inter vivos şi mortis causa (moştenire legală sau testamentară, inclusiv legate cu
titlu particular). Daca coindivizarul decedat are mai mulţi moştenitori => cota-parte indiviză va
deveni obiectul indiviziunii între moştenitorii coindivizarului decedat → în caz de înstrăinare a
cotei ideale de proprietate din bunul determinat sau din universalitate ori dintr-un bun
determinat din universalitate, cumpărătorul se substituie în drepturile coindivizarului vânzător
fiind fără relevanţă rezultatul partajului care va interveni ulterior şi la care va participa
cumpărătorul în calitate de coindivizar. Daca vânzătorul - în loc să dispună de cota sa parte
ideală de drept - înstrăinează în natură, în materialitatea sa bunul (bunurile) aflate în
indiviziune sau o porţiune determinată material din acel bun, deşi nu are drept de proprietate
exclusivă asupra lucrului vândut sau asupra unei părţi materiale din lucru => o asemenea
înstrăinare nu poate aduce atingere drepturilor coindivizarului (coindivizarilor) care nu au
consimţit la încheierea contractului şi nici nu l-au ratificat ulterior. Pentru salvgardarea
drepturilor proprii asupra bunului înstrăinat oricare dintre coindivizari poate cere ieşirea din
indiviziune, iar soarta contractului de vânzare-cumpărare, validitatea lui va depinde de
rezultatul partajului:
- dacă bunul e atribuit la partaj copărtaşului înstrăinător → contractul rămâne valabil →
dreptul cumpărătorului se consolidează retroactiv, deoarece împărţeala are caracter
declarativ, deci produce efecte retroactive, vânzătorul devenind proprietar exclusiv în mod
retroactiv;
- dacă bunul înstrăinat e atribuit (cade în lotul) altui copărtaş → actul de înstrăinare va fi
ineficace (desfiinţat) retroactiv pentru lipsa calităţii de proprietar al vânzătorului, aplicându-se
regulile care guvernează vânzarea lucrului altuia (nulitatea relativă a contractului) - se va
putea angaja răspunderea lui pentru evicţiune în calitate de vânzător al lucrului altuia
(excepţie – daca cumpărătorul a cumpărat pe risc propriu).
In cazul vânzării bunului indiviz de unul dintre coindivizari, ceilalţi coindivizari nu pot cere
constatarea nulităţii sau anularea actului de înstrăinare în timpul stării de indiviziune şi nici nu
pot intenta o acţiune în revendicare dacă cumpărătorul a intrat în posesia bunului. Drepturile
lor indivize asupra bunului urmează să fie apărate pe calea acţiunii de partaj.
 Preţul = obiectul prestaţiei cumpărătorului şi corespunde valorii lucrului vândut.
Conditii:
 Preţul să fie stabilit în bani. Stabilirea preţului sub forma unei sume de bani este de
esenţa vânzării. Dacă înstrăinarea unui lucru se face nu pentru bani, ci în schimbul unui alt
lucru, pentru stingerea unei obligaţii sau în schimbul unei alte prestaţii, contractul nu mai
218
poate fi calificat vânzare-cumpărare, ci un schimb, o dare în plată sau alt contract, eventual
contract nenumit.
 Preţul să fie determinat sau determinabil. Preţul e determinat dacă cuantumul lui e
hotărât de părţi în momentul încheierii contractului. Determinarea preţului nu pp stabilirea
modalităţii de plată (EX: printr-o singură prestaţie sau în rate) ori a termenului plăţii, aceste
elemente urmând a fi determinate - în lipsă de stipulaţie - potrivit legii. E însă posibil ca părţile
să precizeze în contract numai elementele cu ajutorul cărora preţul va putea fi determinat în
viitor - cel târziu la data exigibilităţii obligaţiei de plată => preţul e determinabil. Preţul e
determinabil şi când stabilirea lui e lăsată la aprecierea unui terţ ales de comun acord de părţi
sau de pers desemnată de părţi. Terţul ales nu e un arbitru fiindcă nu e chemat să
soluţioneze un litigiu, o neînţelegere, dar nu are nici calitatea de expert (în sens procedural),
fiindcă avizul expertului e la aprecierea instanţei, ori preţul stabilit de terţ - şi care face parte
din contract de la încheierea lui - e obligatoriu atât pentru părţi, cât şi pentru instanţă. El e
mandatarul comun al părţilor (dublă reprezentare), împuternicit să stabilească preţul, mandat
care nu poate fi revocat decât prin acordul comun al părţilor. În nici un caz determinarea
preţului nu poate rămâne la aprecierea ulterioară a părţilor sau să depindă de voinţa uneia
dintre ele => contractul nu poate fi considerat încheiat decât în momentul în care părţile s-au
înţeles cu privire la preţ, respectiv, una dintre ele acceptă preţul cerut de cealaltă parte. Dacă
terţul desemnat nu poate sau nu vrea să determine preţul => vânzarea e nulă în lipsă de preţ,
iar înţelegerea ulterioară dintre părţi cu privire la preţ sau cu privire la persoana unui alt terţ,
are semnificaţia unui nou contract încheiat în momentul realizării acordului de voinţă. Instanţa
nu e competentă să determine preţul sau persoana terţului, în lipsa acordului dintre părţi.
Daca există preţuri legale obligatorii => părţile trebuie să se conformeze => părţile au avut în
vedere preţul legal (e determinat), chiar daca contractul nu conţine precizări în această
privinţă, căci numai convenţiile legal făcute au putere obligatorie între părţi. Dacă părţile au
stabilit un alt preţ => acesta se înlocuieşte de drept cu cel legal, iar dacă contractul a fost
executat cu plata unui alt preţ => diferenţa urmează să fie plătită (vânzătorul având o acţiune
contractuală în acest scop), respectiv restituită (plată nedatorată). Dacă părţile au prevăzut
un preţ legal care însă s-a modificat în timpul executării contractului => modificarea de preţ se
aplică de la data indicată în actul normativ sau, în lipsa unei atare prevederi, cu începere de
la data actului normativ, care e de imediată aplicare. Dacă preţul legal e numai maximal =>
părţile trebuie să-l respecte ca atare, stabilind concret preţul, nefiind suficientă trimiterea la
preţul oficial. In funcţie de împrejurări, se poate prezuma că părţile au avut în vedere preţul
legal maxim.
 Preţul să fie sincer şi serios. Pentru ca preţul să existe, el trebuie să fie sincer şi serios.
1. preţ sincer = preţ real, pe care părţile să-l fi stabilit nu în mod fictiv, ci în scopul de a fi
cerut şi plătit în realitate. Preţul e fictiv când din intenţia părţilor (exprimată în actul secret)
rezultă că nu e datorat => contractul e nul ca vânzare-cumpărare căci îi lipseşte preţul, dar
dacă părţile au urmărit în realitate înstrăinarea bunului - deci numai preţul => nu şi contractul
în întregime e fictiv - el poate fi recunoscut valabil ca o donaţie deghizată (deghizare totală),
dacă “vânzătorul” a avut intenţia de a face o liberalitate şi dacă sunt îndeplinite toate condiţiile
cerute pentru validitatea donaţiei. Dacă simulaţia constă numai în deghizarea parţială a
preţului, dar fără ca preţul să devină derizoriu => contractul e valabil ca vânzare-cumpărare.
E nulă vânzarea prin care părţile se înţeleg, printr-un act secret, să se plătească un preţ >
decât cel care se declară în actul autentic => deghizarea parţială a valorii (subevaluarea
bunului vândut) pentru fraudarea fiscului, se sancţionează cu nulitatea absolută a
contractului, - atât a actului secret, cât şi actului public autentic - nulitatea putând fi constatată

219
de instanţa competentă oricând, la cererea oricărei persoane interesate, a procurorului sau
din oficiu.
2. Preţul trebuie să fie serios - să nu fie derizoriu (infim), atât de disproporţionat în raport de
valoarea lucrului vândut încât să nu existe preţ, să nu poată constitui obiectul obligaţiei
cumpărătorului şi deci o cauză suficientă a obligaţiei asumate de vânzător de a transmite
dreptul de proprietate. In cazul preţului derizoriu contractul e nul ca vânzare-cumpărare, dar
poate subzista ca donaţie (nu deghizată, ci directă, fiindcă nu există act secret), dacă s-a
încheiat cu intenţia de a face o liberalitate şi cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă
prevăzute pentru donaţii.
3. Dacă preţul este sincer şi serios (nu fictiv sau derizoriu) => C. V-C e, în principiu, valabil,
chiar dacă preţul e mult inferior/superior valorii reale a lucrului vândut, întrucât părţile sunt
libere să determine preţul sub/peste valoarea lucrului, iar echivalenţa e relativă, fiind raportată
nu numai la valoarea lucrului vândut, dar şi la subiectivismul părţilor – EX: raporturile de
rudenie. Prin derogare de la principiul validităţii contractului chiar şi în cazul lipsei de
echivalenţă între preţ şi valoarea reală a lucrului, dacă în momentul încheierii contractului
există o disproporţie vădită între cele 2 obiecte => se poate cere anularea pentru leziune, dar
numai dacă lezatul e un minor între 14-18 ani care încheie singur, fără încuviinţarea
ocrotitorului legal, un contract pentru a cărui validitate nu se cere autorizarea prealabilă a
autorităţii tutelare şi numai dacă nu l-a ratificat expres sau tacit (prin executare voluntară)
după ce a devenit major. Contractul încheiat de o persoană incapabilă (sub 14 ani sau pusă
sub interdicţie) e anulabil chiar şi fără leziune. Contractul care - raportat la patrimoniul
persoanei incapabile sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă - reprezintă un act de dispoziţie
şi care s-a încheiat fără încuviinţarea autorităţii tutelare e anulabil. Dacă partea lezată e un
major, indiferent de mărimea leziunii de care a suferit, nu are deschisă calea acţiunii în
resciziune. Exceptie - dacă un contractant profită de neştiinţa, ignoranţa, starea de
constrângere în care se află celălalt, spre a obţine avantaje disproporţionate => contractul
poate fi considerat nul absolut (nu anulabil pentru leziune), întrucât s-a întemeiat pe o cauză
ilicită, leziunea fiind doar un indiciu al împrejurării că s-a profitat de starea de constrângere în
care se afla cealaltă parte.

Efectele C. V-C = obligaţiile pe care contractul le creează în sarcina părţilor contractante. De

regulă, dacă înţelesul unui contract e îndoielnic, interpretarea se face în favoarea debitorului.
Regulă specială şi derogatorie – vânzătorul, care stabileşte, de regulă, condiţiile contractului,
trebuie să explice clar obligaţiile sale, iar dacă înţelesul actului ar fi îndoielnic, clauzele
neclare “se interpretează în contra vânzătorului” => în materie de vânzare, nu numai clauzele
referitoare la propriile obligaţii, dar şi cele referitoare la obligaţiile vânzătorului se
interpretează în favoarea cumpărătorului.
 Obligaţiile vânzătorului - să predea lucrul vândut cumpărătorului şi să-l garanteze
contra evicţiunii şi contra viciilor. Între obligaţiile vânzătorului C.civ. nu prevede obligaţia de a
transmite proprietatea lucrului vândut, deoarece transferul proprietăţii (şi a riscurilor) se
produce, de regulă, prin însăşi încheierea contractului => daca proprietatea nu se transmite
prin efectul încheierii contractului, vânzătorul e obligat să efectueze acele acte ori fapte care
sunt necesare pentru a opera transferul dreptului de proprietate (EX: individualizarea
lucrurilor de gen).
A. Predarea lucrului vândut
 obligaţia principală de predare. Predarea = punerea lucrului vândut la dispoziţia
cumpărătorului. Deoarece proprietatea se transmite, de regulă, din momentul încheierii
contractului, predarea nu are semnificaţia transferării dreptului de proprietate şi nici chiar a

220
posesiei, ci numai a detenţiei, cumpărătorul posedând - din momentul în care a devenit
proprietar. Predarea pp, în unele cazuri, numai o atitudine pur pasivă, din partea vânzătorului
(EX: lăsarea lucrului la dispoziţia cumpărătorului, când lucrul se află în detenţia lui - ca
depozitar, comodatar etc) iar, în alte cazuri, îndeplinirea unor acte sau fapte pozitive
necesare pentru ca cumpărătorul să intre în stăpânirea efectivă a lucrului cumpărat (EX:
predarea cheilor clădirii, remiterea titlului de proprietate sau de creanţa, eliberarea clădirii de
vânzător şi persoanele care nu au un drept opozabil cumpărătorului etc.). Predarea se face la
locul unde se află lucrul vândut în momentul contractării. Această regulă se aplică în cazul în
care lucrul vândut poate fi localizat din momentul încheierii contractului (e individualizat). În
celelalte cazuri predarea trebuie să se facă la domiciliul debitorului (vânzătorului) => (în lipsă
de stipulaţie contrară, şi dacă lucrul nu poate fi localizat), obligaţia de predare a lucrului
vândut e cherabilă, iar nu portabilă. Cheltuielile de predare (cântărire, măsurare, numărare)
sunt în sarcina vânzătorului, iar cele ale ridicării de la locul predării (încărcare, transport,
descărcare etc.) în sarcina cumpărătorului, dacă nu e stipulaţie contrară. Obiectul predării -
vânzătorul e obligat să predea lucrul vândut “în măsura determinată prin contract”. În cazul
unui lucru individual determinat şi existent în momentul încheierii contractului “în starea în
care se afla în momentul vânzării”, iar în cazul lucrurilor de gen şi viitoare în cantitatea şi
calitatea ori alte criterii determinate în contract (mostre, eşantioane, standarde etc.), fiind
aplicabile regulile generale referitoare la obiectul plăţii. Reguli speciale în materie de
vânzare de imobile (în special terenuri):
a) Dacă imobilul s-a vândut „cu arătare de cuprinsul său şi pe atât măsură” şi la predare sau
ulterior se constată că întinderea nu corespunde celei arătate în contract, diferenţa va fi luată
în consideraţie astfel:
- dacă întinderea e mai mică => cumpărătorul poate cere completarea (dacă vânzătorul mai
are alături teren) sau o reducere din preţ proporţională cu întinderea găsită lipsă; rezoluţiunea
contractului poate fi cerută numai dacă imobilul nu poate fi folosit pentru destinaţia avută în
vedere la încheierea contractului
- dacă întinderea e mai mare => cumpărătorul e obligat să plătească în plus preţul
excedentului sau - dacă excedentul dovedit prin măsurătoare depăşeşte a 20-a parte a
întinderii arătate în contract - el poate cere rezoluţiunea contractului
b) Dacă vânzarea e făcută “altfel decât pe măsură” - pe un preţ global => diferenţa - în plus
sau în minus - între întinderea declarată şi cea reală nu se ia în consideraţie; ea poate însă
provoca un spor sau o micşorare a preţului dacă valorează cel puţin o a 20-a parte din preţul
total al vânzării. În caz de excedent peste a 20-a parte, cumpărătorul poate opta şi pentru
rezoluţiunea vânzării. În caz de întindere lipsă, cumpărătorul nu poate cere completarea
terenului sau rezoluţiunea contractului;
c) Dacă s-au vândut 2 (sau mai multe) imobile (cu arătarea întinderii) prin 1 contract şi preţ,
iar întinderea unuia e mai mare, a celuilalt mai mic => diferenţele de preţ datorate se
compensează.
Când cumpărătorul cere rezoluţiunea vânzării => el are dreptul, pe lângă preţ, la restituirea
cheltuielilor vânzării şi la daune-interese, fiindcă vânzătorul e în culpă; dacă cumpărătorul
păstrează imobilul => e obligat să plătească dobânda la suplimentul de preţ. Dreptul la
acţiune pentru majorarea sau scăderea preţului ori rezoluţiunea vânzării se prescrie în 1 an
de la data încheierii contractului.
În lipsă de stipulaţie contrară (expresă sau tacită), vânzătorul e obligat să predea, o dată cu
lucrul vândut, şi fructele percepute după momentul transferării dreptului de proprietate. Dacă
părţile nu s-au înţeles altfel => vânzătorul (sau altă pers care nu are drept de folosinţă
opozabil cumpărătorului) are dreptul la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea

221
fructelor, dacă e cazul. Cumpărătorul are dreptul la accesoriile lucrului vândut şi la tot ce a
fost destinat la uzul său perpetuu – EX: imobile prin destinaţie, acţiunea în revendicare sau în
garanţie (dar nu şi acţiunea personală de anulare a contractului de locaţiune pentru
incapaciate), precum şi la accesoriile convenite (EX: ambalajul).
 obligaţia accesorie predării – daca lucrul vândut nu se predă în momentul încheierii
contractului => vânzătorul e obligat să-l conserve până în momentul predării, deoarece lucrul
trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului, chiar dacă,
potrivit convenţiei, proprietatea se transmite ulterior, dar lucrul există în acel moment şi e
individualizat. În caz de deteriorare sau pieire a lucrului, vânzătorul răspunde ca un depozitar
(voluntar sau remunerat), culpa lui fiind prezumată cât timp nu dovedeşte o cauză străină
exoneratoare de răspundere - caz fortuit sau forţă majoră, inclusiv fapta cumpărătorului sau a
unui terţ pentru care nu are a răspunde. Dacă cumpărătorul a devenit proprietar din
momentul încheierii contractului (întrucât conservarea se face în numele şi pe seama lui) =>
el trebuie să suporte cheltuielile ocazionate de păstrarea lucrului.
 sancţiunea nerespectării obligaţiei de a preda lucrul. În caz de neexecutare (totală sau
parţială) datorată culpei vânzătorului, cumpărătorul poate invoca excepţia de neexecutare
sau poate cere fie rezoluţiunea vânzării cu daune-interese, fie executarea în natură a
contractului (punerea sa în posesie), iar dacă executarea în natură nu e posibilă, daune-
interese. În cazul executării cu întârziere a obligaţiei de predare, cumpărătorul are dreptul la
daune-interese, dar numai de la data punerii în întârziere a vânzătorului.
B. Obligaţia de garanţie a vânzătorului - el trebuie să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a
asigura cumpărătorului stăpânirea - liniştită şi utilă - a lucrului vândut => obligaţia de garanţie
are o dublă înfăţişare: vânzătorul trebuie să-l garanteze pe cumpărător de liniştita folosinţă a
lucrului - contra evicţiunii (I) şi de utila folosinţă a lucrului contra viciilor (II).
 Garanţia contra evicţiunii - Evicţiunea = pierderea proprietăţii lucrului (în total ori în
parte) sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar. Vânzătorul e
de drept obligat să-l garanteze pe cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului
vândut, precum şi de sarcinile care n-au fost declarate la încheierea contractului. Obligaţia de
garanţie a vânzătorului contra evicţiunii există nu numai faţă de cumpărător, dar şi faţă de
subdobânditori, chiar dacă aceştia sunt succesori cu titlu particular şi cu titlu gratuit (EX:
donatar) şi cu toate că cumpărătorul iniţial (donatorul) nu răspunde de evicţiune faţă de
dobânditorul cu titlu gratuit – deoarece, o dată cu lucrul - ca accesoriul lui - se transmit asupra
subdobânditorului şi toate drepturile legate de acel lucru, aflate în strânsă conexiune cu lucrul
care formează obiectul contractului. Dacă contractul s-a încheiat printr-un intermediar (EX: un
mandatar) => acesta nu răspunde de evicţiune. Dacă însă intermediarul s-a comportat ca
vânzător aparent (mandat simulat prin interpunere de pers) => el răspunde de evicţiune faţă
de cumpărător.
Garanţia contra evicţiunii rezultând din fapte personale. Obligaţia de garanţie operează
dacă evicţiunea provine dintr-un fapt personal al vânzătorului. Fapt personal = orice fapt sau
act - anterior vânzării, dar tăinuit faţă de cumpărător ori ulterior vânzării, dar neprevăzut în
contract - săvârşit de vânzător sau succesorii săi universali ori cu titlu universal de natură a-l
tulbura pe cumpărător în liniştita folosinţă a lucrului, indiferent că e vorba de o tulburare de
fapt (EX: deposedarea cumpărătorului de o parte din terenul vândut) sau de o tulburare de
drept (EX: vânzătorul invocă un drept de uzufruct sau de abitaţie - nerezervat prin contract -
asupra lucrului vândut). În cazul tulburărilor din partea vânzătorului, cumpărătorul se poate
apăra prin invocarea unei excepţii personale - “excepţie de garanţie”: cine trebuie să
garanteze pentru evicţiune, nu poate să evingă. Vânzătorul nu poate evinge nici în urma
dobândirii unei noi calităţi, pe care nu o avea în momentul încheierii contractului => dacă a

222
vândut lucrul altuia (sau coproprietate cu altul) şi apoi l-a moştenit pe adevăratul proprietar
(coproprietar, coindivizar) => nu-l poate evinge pe cumpărător, acesta putându-i opune
excepţia de garanţie. Deoarece obligaţia de garanţie a vânzătorului e o obligaţie patrimonială
=> după moartea lui, ea se transmite asupra succesorului universal sau cu titlu universal =>
excepţia de garanţie poate fi invocată şi daca adevăratul proprietar îl moşteneşte pe
vânzător, dacă tulburarea provine din partea moştenitorului, căci “acela care are obligaţia
garantării de evicţiune nu poate, tot el, să evingă pe dobânditorul cu titlu oneros” (inclusiv
coproprietarul care îl moşteneşte pe vânzător). În schimb, excepţia de garanţie nu poate fi
opusă succesorilor cu titlu particular ai vânzătorului, ei nefiind ţinuţi de obligaţiile autorului lor.
Obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru fapte proprii - indiferent că au fost săvârşite
înainte sau după încheierea C. V-C - vizează nu numai tulburarea directă a cumpărătorului,
dar şi evicţiunea care se realizează prin intermediul unui terţ (indirect) - deoarece evicţiunea
rezultă din faptul său personal. Obligaţia negativă a vânzătorului de a nu-l tulbura pe
cumpărător în liniştita folosinţă a lucrului e de esenţa vânzării; orice convenţie contrară e
nulă.
Garanţia contra evicţiunii rezultând din fapta unui terţ. Dacă tulburarea provine din partea
unei terţe persoane => vânzătorul e obligat să-l apere pe cumpărător, iar dacă nu reuşeşte
să-l apere va fi obligat să suporte consecinţele evicţiunii, indiferent că a fost de bună sau de
rea-credinţă. Obligaţia de garanţie a vânzătorului există dacă sunt îndeplinite condiţiile:
a) vanzatorul e garant doar daca e vorba de o tulburare de drept - Vanzatorul nu
răspunde pentru simpla tulburare de fapt, care nu are un temei juridic. În contra tulburărilor de
fapt cumpărătorul se poate apăra singur, prin mijloacele legale – EX: prin acţiuni posesorii.
Dreptul invocat de terţul evingător poate să fie un drept real – EX: dreptul de proprietate,
dreptul de uzufruct. Vânzătorul răspunde pentru existenţa unor servituţi nedeclarate şi care
sunt neaparente deoarece cele aparente sunt cunoscute şi acceptate de cumpărător. Dacă
imobilul a fost vândut ca fond dominant => vânzătorul răspunde dacă servitutea nu există,
întrucât micşorează valoarea imobilului. În cazul ipotecilor şi privilegiilor obligaţia de garanţie
se declanşează numai dacă debitorul principal nu-şi plăteşte datoria şi creditorul trece la
realizarea creanţei. Dacă vânzarea a avut ca obiect bunuri mobile, luate în posesiune de
cumpărătorul de bună-credinţă, problema garanţiei contra evicţiunii se pune numai dacă
adevăratul proprietar le poate revendica. Evicţiune poate exista şi în cazul invocării de terţ a
unui drept de creanţă
b) vanzatorul e garant doar daca cauza evicţiunii e anterioară vânzării - Vânzătorul nu
poate răspunde de împrejurările ivite după încheierea contractului şi transmiterea lucrului în
patrimoniul cumpărătorului, afară numai dacă evicţiunea provine dintr-un fapt personal.
Deoarece cauza evicţiunii trebuie să fie anterioară vânzării, pentru uzucapiunea, chiar
începută înainte, dar desăvârşită ulterior, vânzătorul nu răspunde => cumpărătorul, devenit
proprietar, avea posibilitatea să întrerupă prescripţia achizitivă.
c) vanzatorul e garant doar daca cauza evicţiunii nu e cunoscută de cumpărător - Dacă
el a avut cunoştinţă de pericolul evicţiunii => a acceptat riscul şi problema răspunderii
vânzătorului în caz de realizare a riscului nu se poate pune, contractul având caracter
aleatoriu. Sarcina probei cunoaşterii cauzei evicţiunii de către cumpărător incumbă
vânzătorului.
La aceste 3 condiţii se mai adaugă, uneori - necesitatea unei acţiuni în justiţie intentată de
către terţ împotriva cumpărătorului.
Pentru existenţa obligaţiei de garanţie a vânzătorului, nu e suficientă o simplă temere a
cumpărătorului de a fi evins sau o reclamaţie oarecare din partea terţului; în majoritatea
cazurilor, evicţiunea e rezultatul unei acţiuni în justiţie. Evicţiunea poate fi consecinţa unei

223
acţiuni în justiţie intentată de cumpărătorul însuşi împotriva terţului care a pus stăpânire pe
lucru sau care contestă dreptul de servitute al cumpărătorului, acţiuni respinse de instanţă =>
obligaţia de garanţie contra evicţiunii nu poate fi condiţionată de acţiunea în justiţie a terţului.
Natura şi modul de funcţionare a obligaţiei de garanţie. Cât timp evicţiunea nu s-a
produs, vânzătorul e ţinut să se abţină de la orice fapt sau act ce ar putea avea drept
consecinţă tulburarea cumpărătorului: obligaţia de a nu face. Dacă evicţiunea e pe cale să
se producă => vânzătorul e obligat să-l apere pe cumpărător împotriva pretenţiilor terţului:
obligaţia de a face => dacă cumpărătorul e acţionat în justiţie de către terţ, trebuie să-l
introducă în proces pe vânzător printr-o cerere de chemare în garanţie pentru a-l apăra
contra eventualei evicţiuni. Dacă cumpărătorul nu-l introduce în proces pe vânzător,
apărându-se singur, şi pierde procesul, se poate întoarce împotriva lui pe cale principală,
printr-o acţiune în garanţie pentru evicţiune. În această acţiune însă, vânzătorul poate opune
cumpărătorului excepţia procesului rău condus, cu consecinţa pierderii garanţiei de către
cumpărător dacă dovedeşte că - fiind introdus în procesul cu terţul - ar fi avut mijloace
potrivite pentru a respinge pretenţiile terţului. Dacă evicţiunea s-a produs => se angajează
răspunderea vânzătorului pentru pagubele suferite de cumpărător: obligaţia de a da. Dintre
aceste 3 obligaţii, primele 2 sunt indivizibile (EX: între moştenitorii vânzătorului sau între
mai mulţi vânzători coproprietari); obligaţia de a da (EX: plata sumelor de bani datorate cu
titlu de despăgubire) e divizibilă.
Efectele obligaţiei de garanţie în caz de evicţiune consumată. Dacă cumpărătorul (sau
succesorul lui în drepturi, fie şi cu titlu particular) a fost evins, drepturile lui împotriva
vânzătorului sunt stabilite de lege după cum evicţiunea a fost totală sau parţială.
Evicţiunea totală:
 vânzătorul e obligat să restituie integral preţul primit chiar dacă valoarea lucrului s-a
micşorat din cauze fortuite ori din neglijenţa cumpărătorului, cu singura excepţie a foloaselor
realizate de cumpărător din stricăciunile aduse lucrului. Vânzătorul e obligat să restituie preţul
primit şi în ipoteza exercitării acţiunii (directe) în garanţie de către un subdobânditor,
indiferent dacă a dobândit lucrul la un preţ mai mic sau mai mare ori cu titlu gratuit.
 cumpărătorul are dreptul la valoarea fructelor pe care a fost obligat să le înapoieze terţului
evingător.
 cumpărătorul are dreptul să ceară restituirea cheltuielilor de judecată, atât ale procesului
din care a rezultat evicţiunea, cât şi, dacă e cazul, ale acţiunii în regres contra vânzătorului.
La aceste cheltuieli se adaugă şi cheltuielile contractului (autentificare, taxe de timbru etc.).
 cumpărătorul are dreptul la daune-interese. Reguli speciale:
- vânzătorul e obligat să plătească cumpărătorului diferenţa între preţ şi sporul de valoare
dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, indiferent
de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil ori
vânzătorul de bună sau de rea-credinţă
- in afara sporului de valoare, vânzătorul e obligat să restituie cumpărătorului cheltuielile
necesare (făcute pentru conservarea lucrului) şi utile (care sporesc valoarea lui), iar dacă
vânzătorul a fost de rea-credinţă, chiar şi cheltuielile voluptuarii (făcute în scop de lux sau de
plăcere).
Deoarece de aceste cheltuieli profită terţul evingător, el va fi în primul rând obligat să-l
despăgubească pe cumpărător, iar vânzătorul va fi garant numai în subsidiar. Însă terţul
poate fi obligat numai la restituirea cheltuielilor necesare (dacă nu se compensează) cu
valoarea fructelor culese şi păstrate de cumpărătorul evins) şi utile (acestea din urmă în
limita sporului de valoare). Pentru restul cheltuielilor răspunde numai vânzătorul.

224
Evicţiunea parţială - are ca obiect fie o fracţiune din lucru sau o cotă ideală din dreptul de
proprietate, fie valorificarea sau negarea unui alt drept cu privire la lucru – cumpărătorul are
alegerea între a cere rezoluţiunea vânzării sau menţinerea ei cu despăgubiri:
 dacă evicţiunea unei părţi a lucrului e atât de importantă, încât cumpărătorul n-ar fi
cumpărat dacă ar fi putut să o prevadă, el poate cere rezoluţiunea vânzării => cumpărătorul
restituie lucrul aşa cum a rămas după evicţiune, primind în schimb preţul şi despăgubiri la fel
ca în cazul evicţiunii totale
 dacă cumpărătorul nu cere sau nu obţine rezoluţiunea vânzării are dreptul la valoarea părţii
pierdute prin efectul evicţiunii, valoare socotită în momentul evicţiunii. Vânzătorul nu se poate
libera oferind o parte din preţ şi nici cumpărătorul nu poate cere o parte din preţ, proporţională
cu partea evinsă, indiferent de scăderea sau urcarea valorii lucrului de la vânzare şi până la
evicţiune
 in cazul servituţilor (active sau pasive) ori a altor drepturi, dacă nu intervine rezoluţiunea,
cumpărătorul are dreptul la daune-interese
Prescripţia - Acţiunea în garanţie pentru evicţiune a cumpărătorului împotriva vânzătorului
se prescrie în termenul general de prescripţie care începe să curgă de la data producerii
evicţiunii. Până în acest moment obligaţia vânzătorului e condiţională şi cumpărătorul nu
poate să acţioneze.
Modificări convenţionale ale garanţiei contra evicţiunii. Regimul legal al garanţiei nefiind
stabilit cu caracter imperativ, poate fi modificat prin convenţia părţilor = garanţie
convenţională (de fapt). În privinţa clauzelor de agravare a răspunderii vânzătorului legea
nu prevede limitări; ele trebuie să fie expres prevăzute şi clar exprimate, deoarece sunt de
strictă interpretare. În caz de îndoială, se aplică regulile garanţiei de drept. Limitari in ceea ce
priveşte clauzele de exonerare de răspundere (înlăturare sau micşorare a garanţiei:
- obligaţia negativă de garanţie a vânzătorului pentru fapte personale nu poate fi nici
înlăturată şi nici micşorată prin convenţia dintre părţi, sancţiunea fiind nulitatea clauzei.
Clauza nu poate fi considerată cauza determinantă a contractului, pentru a atrage sancţiunea
nulităţii totale (a contractului). Exonerarea de garanţie pentru fapte personale se admite
totuşi, dacă vizează fapte anume determinate, săvârşite anterior încheierii contractului şi
aduse la cunoştinţă cumpărătorului. În realitate, clauza e valabilă pentru că nu reprezintă
clauze de exonerare propriu-zise, ci clauze menite a determina conţinutul şi limitele dreptului
transmis.
- exonerarea totală sau parţială pentru fapta unui terţ e permisă, dar nu poate scuti pe
vânzător de a restitui preţul (fără despăgubiri) în caz de evicţiune el fiind deţinut fără cauză,
afară numai dacă cumpărătorul a cunoscut, la încheierea contractului, pericolul evicţiunii sau
dacă a cumpărat pe riscul său (caracter aleatoriu).
 Garanţia contra viciilor lucrului vândut - Vânzătorul trebuie să asigure cumpărătorului
nu numai folosinţa liniştită, dar şi utilă a lucrului => vânzătorul răspunde de viciile ascunse ale
lucrului, dacă din cauza lor lucrul e impropriu întrebuinţării după destinaţie sau dacă viciile
micşorează într-atât valoarea de întrebuinţare încât cumpărătorul, în cunoştinţă de cauză, nu
ar fi cumpărat sau ar fi plătit un preţ mai redus. Când lucrul vândut e afectat de un viciu =>
situaţia prezintă asemănare cu viciul de consimţământ al erorii (sau dolului) asupra substanţei
obiectului contractului.
Condiţii:
 viciul trebuie să fie ascuns; vânzătorul nu răspunde “de viciile aparente şi despre care
cumpărătorul a putut singur să se convingă” => viciul poate fi considerat ascuns numai daca
cumpărătorul nu l-a cunoscut şi, după împrejurări, printr-o verificare normală, dar atentă nici
nu putea să-l cunoască, nefiindu-i comunicat nici de către vânzător. Viciul pe care vânzătorul

225
dovedeşte că l-a adus la cunoştinţa cumpărătorului nu poate fi considerat ascuns, indiferent
de natura sa.
 viciul (cauza defecţiunilor manifestate anterior) trebuie să fi existat în momentul
încheierii contractului (chiar dacă predarea lucrului se face ulterior). Pentru viciile ivite
ulterior contractării - când lucrul se strică, se defectează sau îşi pierde calitatea din cauza
viciilor ivite după vânzare - vânzătorul nu răspunde, deoarece prin efectul încheierii
contractului riscurile trec asupra cumpărătorului o dată cu dreptul de proprietate. Daca
proprietatea nu se transmite din momentul încheierii contractului => vânzătorul răspunde şi
pentru viciile ivite ulterior vânzării, dar până în momentul transferării dreptului de proprietate
 viciul trebuie să fie grav - din cauza lui lucrul să fie impropriu întrebuinţării la care e
destinat după natura sa ori potrivit convenţiei sau să se micşoreze într-atât valoarea de
întrebuinţare, încât cumpărătorul, în cunoştinţă de cauză, n-ar fi cumpărat sau ar fi plătit un
preţ mai redus. Nu se cere însă ca viciul să se refere la substanţa, la esenţa lucrului (ca la
anularea pentru eroare).
Toate cele 3 elemente care condiţionează obligaţia de garanţie a vânzătorului pentru vicii
trebuie să fie dovedite de cumpărător. Răspunderea nu e condiţionată de cunoaşterea
viciului de către vânzător; numai întinderea răspunderii lui diferă după cum a avut sau nu
cunoştinţă de existenţa viciului => obligaţia de garanţie pentru vicii se aplică la orice vânzare
(vânzare sub condiţie, cu plata preţului în rate, de drepturi litigioase etc.), inclusiv
antecontractul de vânzare-cumpărare, indiferent că lucrul vândut e un imobil sau un bun
mobil, în stare nouă sau uzată (de ocazie), cu 2 excepţii:
- nu există obligaţia de garanţie în cazul vânzării prin licitaţie publică care se face prin
intermediul justiţiei;
- în cazul vânzării de drepturi succesorale - dacă nu s-a obligat să garanteze conţinutul
universalităţii - vânzătorul răspunde numai de calitatea sa de moştenitor nu şi de calitatea
bunurilor din moştenire.
Efectele şi întinderea răspunderii vânzătorului pentru vicii. Dacă condiţiile sunt întrunite,
cumpărătorul are facultatea de a cere fie rezoluţiunea vânzării, fie o reducere a preţului iar
dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă şi daune-interese, inclusiv beneficiul nerealizat
1. Dreptul de opţiune al cumpărătorului între acţiunea redhibitorie şi acţiunea
estimatorie. Acţiunea prin care cumpărătorul cere rezoluţiunea vânzării = actiune
redhibitorie (actio redhibitoria). Ea e admisibilă chiar dacă natura viciului n-ar face lucrul
absolut impropriu destinaţiei sale normale; totuşi, instanţa poate aprecia că dreptul de opţiune
a fost exercitat abuziv şi să acorde numai o reducere din preţ, dacă viciul e de mică
importanţă. Daca acţiunea redhibitorie e admisa => vânzătorul e obligat ca, reprimind lucrul,
să restituie preţul şi cheltuielile vânzării suportate de cumpărător. Dacă cumpărătorul a
înstrăinat lucrul => acţiunea redhibitorie poate fi exercitată de subdobânditor. În loc de
rezoluţiune, cumpărătorul poate cere o reducere din preţ proporţională cu reducerea valorii
lucrului datorat viciului => acţiunea specială de reducere = actiune estimatorie deoarece
deprecierea valorii lucrului se estimează prin expertiză. Cu toate că legea reglementează
numai opţiunea între cele 2 acţiuni, se întrevede şi posibilitatea “remedierii defecţiunilor”
(înlăturarea viciilor) de sau în contul vânzătorului, “când această reparare e posibilă şi când
ea n-ar ocaziona cheltuieli disproporţionale cu valoarea lucrului” şi o asemenea soluţie nu
contravine intereselor cumpărătorului (mai ales în cazul cump unui lucru în stare nouă).
2. Acordarea de daune-interese. Spre deosebire de materia evicţiunii, în care şi vânzătorul
de bună-credinţă poate fi obligat la plata daunelor-interese, în cazul viciilor ascunse
vânzătorul e obligat să plătească daune-interese numai dacă cumpărătorul dovedeşte, cu
orice mijloace de probă că vânzătorul a fost de rea-credinţă (a cunoscut viciile lucrului),

226
considerându-se că aceste daune sunt imprevizibile => datorate numai în caz de dol. Dacă el
nu cunoaşte viciul lucrului => poate fi obligat numai la restituirea preţului şi a cheltuielilor
vânzării. Dovada prejudiciului (EX: majorarea preţului, paguba suferită de cumpărător sau
despăgubirea plătită terţilor pentru paguba cauzată prin accidentul survenit datorită viciului
lucrului etc.) trebuie să fie făcută de cumpărător. Plata daunelor se admte atat in cadrul
acţiunii redhibitorii cat şi în cazul acţiunii estimatorii.
3. Riscul pieirii lucrului afectat de vicii. Dacă lucrul a pierit din cauza viciilor => vânzătorul
e obligat să restituie preţul şi cheltuielile vânzării, iar dacă a fost de rea-credinţă => poate fi
obligat şi la plata daunelor-interese. Dacă lucrul afectat de viciu a pierit fortuit (sau datorită
culpei cumpărătorului) => vânzătorul nu răspunde pentru vicii.
Termenul de intentare a acţiunilor - acţiunile redhibitorii sau estimatorii (ori în remedierea
viciilor) pot fi intentate într-un termen de 6 luni, iar dacă viciile au fost ascunse cu viclenie
(pp că vânzătorul a fost de rea-credinţă, cunoscând viciile) în termenul general de
prescripţie extinctivă. Termenele de prescripţie incep să curgă de la data descoperirii
viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea 1 an de la predarea lucrului de orice natură, cu
excepţia construcţiilor (cel mai târziu de la împlinirea a 3 ani de la predare). Aceste termene
sunt privite, de regulă, ca perioade limită în care viciile ascunse trebuie să fie descoperite - ca
termene legale generale de garanţie pentru descoperirea viciilor ascunse => sunt
nesusceptibile de întrerupere sau de suspendare. Dacă viciile nu au fost invocate (pe cale
de acţiune sau pe cale de excepţie) în cadrul termenului de prescripţie => ele nu pot fi
invocate pe cale de excepţie în cadrul acţiunii neprescrise (termenul fiind de 3 ani) intentate
de vânzător pentru plata preţului.
Modificări convenţionale ale garanţiei pentru vicii. Părţile sunt libere să limiteze sau chiar
să înlăture ori, dimpotrivă, să agraveze prin convenţia lor obligaţia vânzătorului pentru vicii
printr-o clauză expresă care produce efecte numai dacă vânzătorul a fost de bună-credinţă
(nu a cunoscut viciile). Dovada cunoaşterii viciilor de către vânzător trebuie să fie făcută de
cumpărător, cu orice mijloace de probă. În caz de rea-credinţă a vânzătorului, rezultând din
tăinuirea viciilor la încheierea contractului, clauza de exonerare - totală sau parţială - nu ar
putea fi invocată faţă de cumpărătorul de bună-credinţă, care nu cunoştea aceste vicii.
Clauze de înlăturare sau de limitare a garanţiei pentru vicii: suprimarea totală a garanţiei,
posibilitatea intentării numai a acţiunii estimatorii, asigurarea numai a pieselor de schimb sau
a reparaţiilor necesare etc.. Limitarea garanţiei poate fi stipulată şi sub forma scurtării
termenului de 1 an sau de 3 ani în care viciile ascunse pot fi descoperite. În schimb, termenul
de prescripţie însuşi (de 6 luni sau de 3 ani), nu poate fi modificat prin convenţia părţilor, o
asemenea clauză fiind nulă. Clauzele de agravare a obligaţiei de garanţie nu comportă
limitări (răspundere şi pentru vicii aparente, pentru vicii apărute ulterior vânzării, pentru buna
funcţionare a motorului o perioadă determinată etc.). Stipularea unei clauze de agravare
pentru orice vicii, inclusiv cele aparente, sau de bună funcţionare în cadrul unui termen mai
scurt decât cel prevăzut pentru descoperirea viciilor ascunse, nu atrage după sine - la
expirare - încetarea garanţiei pentru viciile ascunse, dacă termenul legal stabilit pentru
descoperirea acestora nu a expirat încă. Clauza de agravare nu poate fi transformată, prin
interpretare, în contrariul ei. Pentru ca, o dată cu răspunderea pentru orice vicii sau de bună
funcţionare în cadrul unui termen de garanţie < 1 an sau de 3 ani, să înceteze şi răspunderea
de drept comun pentru vicii ascunse, trebuie să fie stipulată o clauză expresă în acest sens,
care va fi, deodată, de agravare a garanţiei (şi pentru vicii aparente sau calităţi convenite) şi
de limitare a ei în timp (la o perioadă mai scurtă pentru descoperirea viciilor ascunse).
 Obligaţiile cumpărătorului
A. Plata preţului

227
Locul şi data plăţii. Dacă nu s-a prevăzut altfel în contract cumpărătorul e obligat să
plătească preţul la locul şi în momentul în care i se face predarea lucrului vândut (fie
locul unde se afla în momentul vânzării, fie domiciliul vânzătorului) => obligaţia de plată a
preţului e portabilă. Dacă însă părţile au derogat de la regula executării concomitente a celor
2 obligaţii (EX: au prevăzut ca plata preţului să aibă loc ulterior predării) => plata trebuie să
fie făcută la domiciliul debitorului (cumpărătorului). Plata se face numai în momentul predării
lucrului vândut => termenul prevăzut pentru predarea lucrului profită şi cumpărătorului;
termenul prevăzut numai pentru plata preţului nu afectează obligaţia vânzătorului de a preda
lucrul vândut, potrivit regulilor generale. Dacă părţile au stabilit un termen pentru plata preţului
- vânzare pe credit => la scadenţă cumpărătorul trebuie să plătească datoria în întregime
(principiul indivizibilităţii plăţii), afară numai dacă înţelegerea dintre părţi a fost ca preţul să fie
plătit la diferite termene în mod fracţionat, prin prestaţii succesive (vânzare pe credit cu
termene eşalonate de plată a ratelor de preţ). În toate cazurile de vânzare pe credit,
cumpărătorul are dreptul să plătească cu anticipaţie (se prezumă că termenul a fost convenit
în favoarea sa) însă dobânda stipulată va fi calculată şi datorată până la termenul prevăzut în
contract, dacă vânzătorul nu consimte la recalcularea ei în funcţie de data plăţii sau dacă prin
actul normativ aplicabil nu s-a prevăzut altfel. Când cumpărătorul are motive de a se teme de
vreo evicţiune, el are dreptul să suspende plata preţului până ce vânzătorul va face să
înceteze tulburarea sau îi va da o cauţiune, afară de cazul în care s-ar fi stipulat că preţul se
va plăti şi în astfel de împrejurări.
Dobânda preţului - cumpărătorul e obligat să plătească dobânda până la efectiva achitare a
preţului în următoarele 3 cazuri:
- dacă există convenţie în acest sens;
- dacă lucrul vândut şi predat e producător de fructe (civile sau naturale);
- în toate celelalte cazuri numai dacă şi din momentul în care cumpărătorul a fost pus în
întârziere printr-o notificare
Sancţiunea neplăţii preţului. În caz de neexecutare, totală sau parţială, a obligaţiei de plată
a preţului de cumpărător => vânzătorul poate cere:
 obligarea cumpărătorului la executarea în natură a obligaţiei - e totdeauna posibilă
(dacă debitorul e solvabil), deoarece are ca obiect o sumă de bani. Acţiunea în plata preţului -
având un asemenea obiect - are caracter personal şi se prescrie în termenul gen de 3 ani.
 invocarea excepţiei de neexecutare - vânzătorul poate invoca excepţia de neexecutare
refuzând să predea lucrul vândut, dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu beneficiază de
un termen suspensiv. Dacă vânzătorul a acordat un termen pentru plata preţului, se
consideră că a renunţat la acest drept şi nu va putea refuza predarea decât dacă
cumpărătorul a decăzut din beneficiul termenului, întrucât, între timp, a căzut în faliment sau
a devenit insolvabil => vânzătorul va fi obligat la predarea lucrului vândut numai dacă
cumpărătorul va da cauţiune că va plăti la termen
 rezoluţiunea contractului pentru neplata preţului (inclusiv a dobânzilor), dacă a predat
sau e gata să predea lucrul vândut şi nu înţelege să invoce excepţia – ultimele 2 sancţiuni
fiind indivizibile (EX: în caz de transmitere a obligaţiei de plată a preţului asupra moştenitorilor
cumpărătorului sau a creanţei asupra moştenitorilor vânzătorului). În materia vânzării de
imobile instanţa nu poate acorda un termen de graţie dacă vânzătorul e în pericol de a pierde
lucrul şi preţul. Dacă un asemenea pericol nu există => instanţa poate acorda 1 termen de
graţie la expirarea căruia, dacă cumpărătorul nu plăteşte, se produce rezoluţiunea de drept a
contractului, fără punerea în întârziere. Dacă printr-un pact comisoriu expres s-a prevăzut
rezoluţiunea de drept a contractului pentru neplata preţului (care operează numai în favoarea
vânzătorului) => ea se va produce fără intervenţia justiţiei (care, în caz de litigiu, constată

228
doar îndeplinirea condiţiilor), însă numai după punerea în întârziere a cumpărătorului, afară
numai dacă, printr-o clauză expresă, părţile ar fi renunţat şi la necesitatea punerii în întârziere
(pact comisoriu de ultim grad). Acţiunea vânzătorului pentru rezoluţiunea vânzării e reală =>
urmăreşte - în ultimă instanţă - nu persoana cumpărătorului, ci chiar bunul vândut, întrucât
rezoluţiunea se produce cu efect retroactiv => se răsfrânge şi asupra terţilor dobânditori de
drepturi asupra lucrului vândut. Restricţii - rezoluţiunea rămâne fără efect:
- în contra autorităţilor publice (EX: în caz de expropriere, rechiziţie);
- faţă de terţul adjudecatar în vânzări silite
- dreptul de a cere rezoluţiunea pentru neplata preţului nu e opozabil terţilor dobânditori de
drepturi reale asupra lucrului vândut (care au îndeplinit actele necesare pentru ca dreptul lor
să fie opozabil terţilor) decât dacă vânzătorul a îndeplinit cerinţele legii pentru conservarea
privilegiului său de vânzător: dacă lucrul vândut e un imobil - prin înscrierea privilegiului în
cartea funciară înainte de a se fi înscris titlul terţului dobânditor; dacă lucrul vândut e un bun
mobil - prin intentarea acţiunii în rezoluţiune în termen de 8 zile de la predare, prevăzut
pentru exerciţiul acţiunii derivând din privilegiu.
B. Luarea în primire a lucrului vândut - Corelativ cu obligaţia de predare a vânzătorului,
cumpărătorul e obligat să ia în primire lucrul vândut la locul şi la termenul la care vânzătorul e
obligat să-l predea, suportând şi cheltuielile ridicării de la locul predării. În caz de
neexecutare, după punerea în întârziere a cumpărătorului, vânzătorul poate cere instanţei
obligarea cumpărătorului la luarea în primire a lucrului, la nevoie sub sancţiunea amenzilor
civile, sau poate cere autorizarea instanţei să-l depună în alt loc, dacă are nevoie de locul
unde se găseşte, cheltuielile (de transport, de depozitare etc.) fiind în sarcina cumpărătorului.
Vânzătorul mai are posibilitatea să opteze pentru rezoluţiunea contractului cu daune-
interese. Dacă părţile nu au stipulat un pact comisoriu expres care să aibă ca efect
rezoluţiunea de drept a contractului, ea se produce pe cale judecătorească. Exceptie - in
cazul produselor (care se deteriorează repede) şi a altor lucruri mobile (în special efecte şi
acţiuni supuse fluctuaţiilor de valoare) – se prevede rezoluţiunea de drept a contractului şi
chiar fără punerea în întârziere a cumpărătorului, dar numai dacă în contract s-a stabili
termenul ridicării şi numai în favoarea vânzătorului, dacă nerespectarea termenului de
ridicare nu se datorează faptei sale. Prin urmare => această rezoluţiune operează numai
dacă în contract s-a stipulat termenul ridicării şi numai în favoarea vânzătorului (care poate
renunţa la beneficiul lui cerând executarea). Cumpărătorul nu ar putea invoca această
rezoluţiune pentru a se libera de obligaţia de a plăti preţul. În schimb, nici vânzătorul - dacă a
valorificat lucrul, vânzându-l unui terţ - nu ar putea reţine preţul încasat de la primul
cumpărător. El are însă dreptul la daune-interese (EX: diferenţa dintre preţul obţinut şi cel
iniţial). În schimb, cumpărătorul nu ar putea pretinde diferenţa dacă vânzătorul a valorificat
lucrul după rezoluţiunea de drept a contractului la un preţ mai mare; rezoluţiunea operează
numai în folosul vânzătorului.
C. Suportarea cheltuielilor vânzării - cumpărătorul mai e obligat - în lipsă de stipulaţie
contrară - să plătească, ca accesoriu al preţului, cheltuielile vânzării (cheltuielile propriu-zise
ale actului, taxele de timbru şi de autentificare - onorariul notarial - sau de publicitate
imobiliară etc.). Dacă cumpărătorul pretinde că, deşi în actul ce constată condiţiile vânzării nu
s-a stipulat nimic în această privinţă, totuşi înţelegerea a fost ca vânzătorul să plătească parte
din cheltuieli, el va trebui să facă dovada acelei înţelegeri netrecute în actul de vânzare.
Cheltuielile vânzării nu pot fi puse în sarcina vânzătorului pe bază de simple prezumţii -
regulile cu privire la suportarea cheltuielilor vânzării vizează numai raporturile dintre părţi
(vânzător-cumpărător şi succesorii lor în drepturi); in raport cu terţii - nu sunt aplicabile =>
raporturile părţilor sau a uneia dintre ele cu terţe persoane sunt guvernate de reglementările

229
în cauză, potrivit dreptului comun, iar nu de reglementările care guvernează materia vânzării-
cumpărării – EX: dacă avocatul care a redactat contractul şi a efectuat alte acte e mandatarul
ambelor părţi, ele vor răspunde solidar pentru plata onorariului => dacă una dintre părţi
(contrar obligaţiilor contractuale dintre ele) plăteşte, în parte sau integral, anumite cheltuieli,
va avea acţiune în regres împotriva celeilalte părţi, căci obligaţia ambelor părţi (EX: obligaţia
solidară a mandanţilor) e prevăzută numai în favoarea terţului.

Varietăţi de vânzare
 Vânzarea pe unitate de masura (după greutate, număr sau măsură) - are ca
obiect lucruri de gen, dar dintr-un lot determinat => dintr-un gen limitat => e necesar să se
procedeze la cântărire, numărare sau măsurare fie pentru individualizarea cantităţii vândute
din lot, fie pentru determinarea preţului. Vânzarea e perfectă din momentul în care părţile au
căzut de acord asupra lucrului şi preţului => în caz de neexecutare din partea vânzătorului
cumpărătorul e în drept să ceară fie executarea contractului, fie rezoluţiunea cu daune-
interese. Efecte - Până la cântărire, numărare sau măsurare proprietatea şi riscurile nu se
transmit, pentru că nu e individualizat lucrul vândut sau nu e determinat preţul, iar în caz de
pieire determinarea nici nu ar fi posibilă. Dacă pieirea e fortuită, vânzătorul nu va putea fi
obligat să plătească daune-interese, dar nu va putea cere preţul (suportă riscul lucrului şi
riscul contractului). Delimitarea faţă de vânzarea cu grămada - Vânzarea după greutate,
număr sau măsură nu trebuie să fie confundată cu vânzarea cu grămada (în bloc) care are ca
obiect o cantitate determinată prin masa ei (EX: grâul aflat într-un hambar) - preţul e
determinat global, pentru întreaga cantitate. Cu toate că e vorba de lucruri de gen care nu
sunt cântărite, numărate sau măsurate în momentul încheierii contractului, totuşi proprietatea
şi riscurile trec asupra cumpărătorului din acel moment, deoarece obiectul vânzării (lucrul
vândut şi preţul) e bine individualizat.
 Vânzarea pe încercate = contract încheiat din momentul realizării acordului de
voinţă, în care se prevede condiţia suspensivă a încercării lucrului de către cumpărător. El nu
poate refuza obiectul pe simplul motiv că nu-i place; vânzătorul poate cere expertiză => lucrul
poate fi refuzat numai dacă în mod obiectiv e necorespunzător (în caz contrar condiţia ar fi
pur potestativă şi vânzarea nulă). Vânzătorul are facultatea de a fixa termen potrivit pentru
încercare şi răspuns; in lipsa stipulaţiei apreciază instanţa. Efecte - fiind vorba de o condiţie
suspensivă, până la îndeplinirea condiţiei (răspuns pozitiv) - deşi contractul e încheiat din
momentul realizării acordului de voinţă - riscul pieirii fortuite a lucrului e în sarcina
vânzătorului (proprietar sub condiţie rezolutorie), deoarece vânzarea sub condiţie suspensivă
nu e translativă de proprietate. După îndeplinirea condiţiei cumpărătorul devine proprietar al
lucrului în mod retroactiv - din ziua încheierii contractului. Delimitarea faţă de vânzarea pe
gustate - Sunt mărfuri (EX: vinul), pe care cumpărătorul le gustă înainte de a le cumpăra.
Aceste “vânzări”, nu se socotesc încheiate decât după ce cumpărătorul a gustat marfa şi a
declarat că îi convine. El poate însă şi refuza pe simplul motiv că nu-i place. Vânzarea pe
gustate nu e o vânzare sub condiţie, deoarece condiţia care ar afecta vânzarea ar fi pur
potestativă, şi vânzarea ar fi nulă în totalitatea ei => „vânzarea” pe gustate nu există înainte
de a-şi fi dat acordul cumpărătorul, după gustare, iar proprietatetea se transmite după
individualizarea bunului.
 Vânzarea cu pact de răscumpărare - e o vânzare supusă unei condiţii rezolutorii
exprese - facultatea pe care şi-o rezervă vânzătorul de a relua lucrul vândut, restituind preţul
şi cheltuielile făcute de cumpărător, într-un anumit termen, reluarea operând cu efect
retroactiv atât împotriva cumpărătorului (succesorilor lui în drepturi), cât şi împotriva terţilor
dobânditori de drepturi asupra bunului vândut, numai fructele percepute până la

230
răscumpărare nefiind supuse restituirii. O asemenea vânzare e nulă de drept chiar dacă
pactul de răscumpărare e încheiat printr-un alt înscris, dar care, potrivit voinţei părţilor, face
parte integrantă din contract. Interdicţia privind vânzarea cu pact de răscumpărare nu priveşte
actele de retrocesiune prin care cumpă-rătorul unui bun, printr-un contract separat şi ulterior
vânzării iniţiale, îl revinde fostului vânzător. Vânzările cu pact de răscumpărare sunt
interzise întrucât de cele mai multe ori ascund împrumuturi cu dobânzi cămătăreşti
(garantate real cu bunul respectiv), împrumutătorul impunând stipularea în C. V-C, drept preţ,
a unei sume disproporţionat de mari faţă de suma împrumutată, diferenţa reprezentând
dobânda. În plus, dacă împrumutatul nu reuşeşte să plătească la termenul convenit suma
trecută în contract drept preţ => pierde definitiv bunul respectiv pentru o sumă care, de
regulă, e mult inferioară valorii lui. Dar, întrucât contractul e lovit de nulitate => împrumutatul
redobândeşte bunul, urmând să restituie suma dovedită a fi fost împrumutată, cu dobânzile
legale. Vanzarea afectată de o condiţie rezolutorie e nulă de drept numai dacă reprezintă o
vânzare cu pact de răscumpărare. În lipsa pactului de răscumpărare, condiţia rezolutorie (ca
şi cea suspensivă) poate fi prevăzută în contract – EX: cumpărătorul îşi poate rezerva dreptul
de a restitui lucrul cumpărat - în termenul şi condiţiile prevăzute în contract - în proprietatea
vânzătorului, până la restituire suportând riscul pieirii fortuite în calitate de proprietar sub
condiţie rezolutorie. Legea română nu mai sancţionează cu nulitatea absolută încheierea C.
V-C cu pact de răscumpărare. Nemaiexistând interdicţia vânzării cu pact de răscumpărare,
un asemenea act juridic va fi lovit de nulitate doar dacă se demonstrează existenţa unei
cauze de nevalabilitate. Motivul nulităţii în cele mai frecvente cazuri va fi cauza ilicită sau
imorală - acela care a cumpărat bunul cu un preţ disproporţionat în raport de valoarea sa
reală, a profitat de starea de constrângere în care s-a aflat vânzătorul.
 Vânzarea unei moşteniri (de drepturi succesorale) = contract prin care titularul
unui drept succesoral înstrăinează cu titlu oneros acest drept altei pers. Ea poate avea loc
numai după deschiderea moştenirii. Moştenirea nedeschisă, sub sancţiunea nulităţii absolute,
nu poate fi înstrăinată, nici chiar cu consimţământul pers despre a cărei moştenire e vorba,
întrucât poate trezi dorinţa morţii (votum mortis) unei alte pers. Vânzarea are ca obiect
moştenirea dobândită de vânzător:
- fie dreptul asupra unei universalităţi (patrimoniul persoanei decedate) - dacă e singurul
moştenitor,
- fie cota-parte indiviză asupra universalităţii - dacă sunt mai mulţi moştenitori (fracţiune de
patrimoniu).
Dacă moştenitorul (moştenitorii în caz de pluralitate) înstrăinează drepturi (bunuri)
determinate din moştenirea deschisă => se aplică regulile generale ale vânzării, nefiind vorba
de o moştenire, de drepturi asupra unei universalităţi. Nici legatarul cu titlu particular nu poate
fi vânzătorul unui drept succesoral, căci – deşi e succesor – nu dobândeşte o universalitate
sau o fracţiune dintr-o universalitate, ci bunuri determinate.
Efecte. Întrucât vânzarea are ca obiect o universalitate => ea cuprinde tot activul moştenirii
(respectiv, cota-parte) => vânzătorul e obligat să predea cumpărătorului fructele percepute,
creanţele încasate sau preţul lucrurilor vândute din masa succesorală, dacă nu există o
convenţie contrară. În schimb şi cumpărătorul - deoarece dobândeşte în cadrul universalităţii
şi pasivul moştenirii - e dator să restituie vânzătorului sumele plătite de acesta pentru datoriile
şi sarcinile moştenirii, în lipsă de convenţie contrară. Datoriile moştenirii faţă de alţi creditori
decât vânzătorul trec asupra cumpărătorului în cadrul universalităţii dobândite. Dar această
transmitere nu produce efecte faţă de creditorii moştenirii iar debitorul nu poate să-şi
substituie o altă persoană fără consimţământul creditorului => creditorii vor putea urmări
pentru datoriile succesiunii pe vânzătorul care a putut înstrăina numai drepturile succesorale,

231
dar nu şi calitatea sa de moştenitor. Dacă a fost urmărit de creditorii moştenirii => vânzătorul
se va putea întoarce împotriva cumpărătorului pe calea acţiunii în regres. Cumpărătorul va
putea fi urmărit şi de creditorii succesiunii, dar numai pe calea acţiunii subrogatorii (oblice),
deoarece el nu a devenit debitorul lor direct. Vânzătorul răspunde numai de calitatea sa de
moştenitor (al universalităţii sau al unei cote-părţi din universalitate), nu şi de conţinutul
universalităţii transmise (garanţie de drept), garanţie care poate fi modificată prin convenţia
dintre părţi (garanţie convenţională), specificându-se (în sensul agravării ei) cu amănuntul
obiectele cuprinse în moştenire. Exonerarea de garanţie (EX: pentru micşorarea drepturilor
succesorale ale vânzătorului prin apariţia unui alt moştenitor) poate fi stipulată în limitele
permise în materie de evicţiune. Dacă moştenirea cuprinde şi dreptul de proprietate asupra
unui teren => contractul trebuie să fie încheiat în formă autentică iar pentru opozabilitatea
vânzării faţă de terţi - în funcţie de natura drepturilor înstrăinate - dobândite (drepturi reale
sau de creanţă) - e necesară îndeplinirea formelor de publicitate (drepturile cumpărătorului
provenind din contract, iar nu “din succesiune”).
 Vânzarea de drepturi litigioase şi retractul litigios. Dreptul litigios, supus unei
contestaţii judiciare, poate forma obiectul vânzării (cesiunii) indiferent că e un drept real sau
de creanţă, inclusiv drept de proprietate intelectuală sau drepturi succesorale (când între
moştenitori există neînţelegeri cu privire la drepturile dobândite prin moştenire sau cu privire
la masa de împărţit). Întrucât această vânzare are ca obiect şansele câştigării - pierderii
procesului => contractul e aleatoriu => vânzătorul nu garantează existenţa dreptului cedat,
căci aceasta ar fi echivalent cu garantarea câştigării procesului, ceea ce nu e posibil. E
interzisa vânzarea de drepturi litigioase având ca obiect anumite imobile:
- sunt interzise sub sancţiunea nulităţii absolute înstrăinarea sub orice formă a bunurilor
imobile - terenuri şi construcţii cu destinaţia de locuinţă - care fac obiectul unei încunoştinţări
scrise, notificări sau cereri în constatarea sau realizarea dreptului de proprietate din partea
pers fizice sau juridice deposedate de aceste bunuri – EX: dacă proprietarul unui imobil naţio-
nalizat îşi revendică în justiţie bunul preluat fără titlu de către stat => C. V-C încheiat, pe
perioada desfăşurării litigiului, între organul ce reprezintă statul şi chiriaş e lovit de nulitate
absolută => vânzarea de drepturi litigioase e prohibită
- sub sancţiunea nulităţii absolute e interzisă înstrăinarea în orice mod a imobilelor dobândite
în baza L.112/1995 până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunilor formulate de pers
îndreptăţite foşti proprietari sau, după caz, moştenitori ai acestora – EX: proprietarul unui bun
preluat fără titlu valabil solicită constatarea nulităţii absolute a C. V-C încheiat între org ce
reprezintă statul român şi chiriaş, cu nerespectarea dispoziţiilor legale.
- cu excepţia litigiilor privind reconstituirea dreptului de proprietate privată şi legalitatea titlului
de proprietate, conform legilor fondului funciar, existenţa unui litigiu privitor la un teren cu sau
fără construcţii nu împiedică înstrăinarea acestuia şi nici constituirea altor drepturi reale sau
de creanţă, după caz.
Dacă înstrăinarea nu e interzisă şi una dintre părţile litigante a vândut dreptul litigios =>
adversarul cedentului (pârât sau reclamant în proces) are posibilitatea de a elimina din
proces pe cesionar, plătindu-i suma cu care a cumpărat dreptul litigios împreună cu cheltuieli
şi dobânzi. Această operaţiune = retract litigios iar cel care îl exercită = retractant.
Condiţii pentru exercitarea retractului litigios:
 să existe un proces început, dar neterminat asupra fondului dreptului. Procesul trebuie să
fie în curs de judecată atât în momentul cesiunii, cât şi în momentul exercitării retractului. Un
viitor (eventual) proces nu justifică exercitarea retractului litigios, aşa cum el nu s-ar justifica
nici după terminarea procesului printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă (cu autoritate de
lucru judecat), când dreptul nu mai e litigios. Totodată procesul trebuie să fie asupra fondului

232
dreptului – EX: dacă se referă la modul de compensare a 2 creanţe, care nu se contestă şi
dintre care una e cedată, retractul nu poate fi exercitat.
 cesiunea să fie făcută în schimbul unui preţ. În cazul donaţiei, schimbului, contractului de
întreţinere etc., “numărarea preţului” nu are cum să se efectueze => retractul nu poate fi
exercitat;
 manifestarea voinţei de a exercita retractul litigios trebuie să fie însoţită de faptul material al
plăţii preţului real al cesiunii, cu dobânzile aferente din ziua plăţii şi a cheltuielilor făcute de
cesionar
 retractul litigios să fie exercitat înaintea instanţei cu ocazia dezbaterii procesului sau pe cale
extrajudiciară, printr-o notificare.
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite => efectele retractului litigios nu pot fi anihilate printr-o
retrocesiune voluntară sau prin anularea cesiunii obţinute printr-o hotărâre ca urmare a unei
acţiuni intentate posterior exercitării retractului, proces făcut de conivenţă (în complicitate)
între cedent şi cesionar.
În cazurile limitativ prevăzute de lege, retractul litigios nu se poate exercita:
- când cesiunea s-a făcut către un comoştenitor sau coproprietar al dreptului cedat =>
cesiunea are ca scop să pună capăt indiviziunii (proprietăţii comune)
- când cesiunea s-a făcut la un creditor spre plata creanţei (dare în plată);
- când cesiunea s-a făcut către posesorul fondului asupra căruia există dreptul litigios – cand
dreptul de creanţă litigios e garantat cu o ipotecă (privilegiu) ce grevează imobilul unui terţ
(EX: dobânditorul imobilului ipotecat) şi creditorul reclamant vinde creanţa litigioasă
proprietarului imobilului grevat (care nu are calitatea de debitor) => debitorul pârât nu poate
exercita retractul litigios, fiindcă proprietarul imobilului grevat cumpără creanţa ipotecară de la
creditorul reclamant - chiar pe un preţ mai mic - nu în scopuri speculative, ci pentru a pune
imobilul la adăpost de eventuala urmărire din partea creditorului reclamant (în ipoteza
câştigării procesului).
Efecte. Prin efectul retractului litigios vânzarea dreptului litigios se desfiinţează faţă de
retractant cu efect retroactiv, ca şi cum ar fi vorba de îndeplinirea unei condiţii rezolutorii =>
dacă cesionarul (cumpărătorul) dreptului litigios ar fi constituit drepturi (EX: ipotecă) în folosul
altora (când dreptul litigios e real) sau dacă creditorii cesionarului ar fi înfiinţat poprire asupra
creanţei cumpărate de debitorul lor, toate aceste acte rămân fără efect faţă de retractant
(care nu poate fi obligat nici la despăgubiri sau la vreo altă plată), fiindcă cesiunea (vânzarea)
dreptului litigios e desfiinţată faţă de el cu efect retroactiv (se produce rezoluţiunea cesiunii).
Prin efectul exercitării retractului litigios, se stinge procesul, întrucât retractantul - dobândind
dreptul litigios înstrăinat de adversarul din proces - se substituie în drepturile cumpărătorului
şi cumulează calităţile incompatibile de reclamant şi pârât. Între cedent şi cesionar retractul
nu poate produce nici un efect - intre ei continuă să producă efecte cesiunea (vânzarea);
cesionarul, dacă n-a plătit, rămâne debitorul preţului. Faţă de retractant însă, cedentul nu are
nici o acţiune pentru plata preţului cesiunii (nici acţiune oblică) fiindcă acesta nu e debitorul
cesionarului, întrucât i-a “numărat” preţul real al cesiunii şi accesoriile.

CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE
Locaţiunea = contractul prin care o pers - locator, se obligă să asigure unei alte pers -
locatar (chiriaş), folosinţa temporară, totală sau parţială, a unui bun în schimbul unei sume
de bani sau alte prestaţii – chirie.
Transmiterea folosinţei se face “pentru un timp determinat” - in realitate, contractul se poate
încheia şi fără precizarea termenului (pe timp nedeterminat), însă locaţiunea nu poate fi

233
veşnică, perpetuă. În schimb, lucrul care formează obiectul contractului trebuie să fie
determinat, in caz contrar, înţelegerea poate constitui doar un antecontract (promisiune de
locaţiune), care - în caz de nerespectare - se sancţionează cu plata de daune-interese.
Locaţiunea (deşi e o vânzare a folosinţei) se deosebeşte de C. V-C prin faptul că transmite
numai dreptul de folosinţă - ca drept de creanţă - asupra lucrului, iar nu un drept real. Chiar
dacă lucrul dat în locaţiune e producător de fructe, locatarul dobândeşte proprietatea fructelor
nu în virtutea locaţiunii, ci ca accesoriu al folosinţei, locatorul fiind obligat să-i asigure
folosinţa lucrului, nu şi dobândirea proprietăţii fructelor  dacă contractul are ca obiect numai
dobândirea unor fructe (EX: arborii din pădure, recolta de pe câmp etc.) => C. V-C. Daca are
ca obiect producte (foloase trase prin consumarea substanţei lucrului) => C. V-C, deoarece
folosinţa locativă nu poate să absoarbă lucrul însuşi şi puterea lui productivă.
Varietati ale contractului de locaţiune: locaţiunea fondurilor rurale (bunurilor agricole) -
contract de arendare - şi locaţiunea unor suprafeţe locative - contract de închiriere -
aceste contracte reprezintă numai varietăţi ale locaţiunii de drept comun, iar nu contracte
speciale distincte  le sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la locaţiune, în măsura în care
legile speciale privind închirierea suprafeţelor locative şi arendarea bunurilor agricole nu
prevăd norme speciale. Asemănător contractului de vânzare-cumpărare, părţile pot încheia,
anterior locaţiunii, un antecontract de locaţiune (promisiune unilaterală sau bilaterală),
guvernat de regulile generale aplicabile contractelor (inclusiv promisiunii de vânzare), ţinând
însă seama că locaţiunea, deci şi antecontractul de locaţiune, este - în principiu - un act de
administrare.
Caracterele juridice ale C. de locaţiune:
 e un contract sinalagmatic (bilateral) - dă naştere la obligaţii reciproce între părţi:
locatorul se obligă să asigure folosinţa vremelnică a lucrului închiriat; locatarul se obligă să
plătească locatorului preţul locaţiunii.
 e un contract cu titlu oneros - ambele părţi contractante urmăresc un interes propriu
patrimonial.
 e un contract comutativ - existenţa şi întinderea obligaţiilor nu depinde de hazard şi deci
nu există şanse de câştig şi pierdere pentru părţi
 e un contract consensual - se încheie prin acordul - fie şi tacit - al părţilor fără vreo
formalitate.
 proba contractului de locaţiune - dacă nu e constatat printr-un înscris, e supus unui
sistem mai riguros de dovadă decât celelalte contracte =>
- dacă nu s-a început executarea contractului încheiat verbal şi una dintre părţi neagă
existenţa lui => dovada cu martori nu e admisă oricât de mic ar fi preţul (chiria) si chiar dacă
ar exista un început de dovadă scrisă
- dacă contractul încheiat verbal e în curs de executare (ceea ce poate fi probat - în caz de
executare contestată - cu început de dovadă scrisă completată cu martori şi prezumţii, iar nu
prin simplul fapt al deţinerii lucrului) şi în lipsă de chitanţă există o contestaţie asupra preţului
=> locatarul (dacă nu e de acord cu ce a pretins locatorul) poate provoca o expertiză pentru
stabilirea preţului, iar cheltuielile expertizei cad în sarcina lui dacă evaluarea făcută de expert
întrece preţul pe care el l-a arătat.
Locaţiunea e un contract cu executare succesivă, în timp. Elementul “timp” e de esenţa
locaţiunii. Locatorul asigură folosinţa lucrului până la încetarea locaţiunii, iar preţul e calculat
după durata folosinţei şi timpul se are în vedere chiar dacă preţul s-a fixat în mod global.
Durata contractului poate fi şi nedeterminată, dar nu poate fi perpetuă, veşnică. Locaţiunile
ereditare (concesiunile perpetue de folosinţă imobiliară) = emfiteuze ori embatic (besman)
sunt prohibite de lege. În principiu, durata contractului se stabileşte liber, prin consimţământul
234
părţilor. În anume domenii însă, legiuitorul intervine prin prorogări legale. Spre deosebire de
C. V-C locaţiunea nu transmite dreptul de proprietate, ci numai dreptul de folosinţă temporară
a lucrului închiriat => riscul pieirii fortuite e suportat de locator.
Condiţiile de validitate ale C. de locaţiune
 Capacitatea părţilor - Atât locatarul cât şi locatorul trebuie să aibă capacitatea, respectiv,
să îndeplinească condiţiile cerute pentru a face acte de administrare, căci locaţiunea e, în
principiu, un act de administrare. În cazul imobilelor însă, dacă durata locaţiunii > 5 ani => e
considerată de lege ca act de dispoziţie => părţile trebuie să aibă capacitatea, respectiv să
îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru a face acte de dispoziţie, în caz contrar, durata
locaţiunii reducându-se la 5 ani, dar numai la cererea părţii incapabile. Dat fiind faptul că
locaţiunea nu transmite dreptul de proprietate, locatorul poate să nu fie proprietarul lucrului
dat în locaţiune: un uzufructuar sau un locatar poate închiria valabil bunul deţinut cu titlu de
uzufruct sau de locaţiune. In cazul închirierii lucrului altuia de către o pers care nu are asupra
lucrului un drept opozabil faţă de proprietar, drept care să-i confere posibilitatea închirierii
(EX: e numai posesor de bună sau rea-credinţă), proprietarul nu va fi obligat să respecte
locaţiunea. Numai dacă locatorul a fost un proprietar aparent (EX: un moştenitor aparent),
contractul poate produce efecte faţă de adevăratul proprietar. Proprietarul nu poate fi
locatarul propriului său lucru, cu excepţia cazului când nu are prerogativa folosinţei (EX: e
nud proprietar sau a adus ca aport social în societate folosinţa unui lucru). Dacă un
coindivizar (care nu e aparent proprietar exclusiv) închiriază bunul aflat în indiviziune, se
aplică regulile care guvernează vânzarea de către unul dintre coproprietari ori teoria
mandatului tacit reciproc sau a gestiunii de afaceri.
 Obiectul contractului
Lucrul închiriat - total sau parţial - poate fi un lucru mobil sau imobil, corporal sau incorporal
(EX: dreptul de proprietate intelectuală), dar cu condiţia să nu se distrugă sau să nu se
consume prin folosinţă conform destinaţiei după natura obiectului sau conform destinaţiei
stabilită prin acordul părţilor => obiectul locaţiunii - lucruri nefungibile (individual determinate)
după natura lor sau după voinţa părţilor. Un lucru viitor poate forma obiectul contractului, cu
excepţia bunurilor dintr-o moştenire nedeschisă. În caz de nerealizare a lucrului viitor se va
angaja răspunderea locatorului. Bunurile din domeniul public al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale pot fi închiriate numai în condiţiile legii speciale. Dreptul de servitute
nu poate forma obiectul contractului decât împreună cu imobilul de care e ataşat. Bunurile
coproprietate forţată nu pot fi închiriate decât o dată cu bunul principal de existenţa căruia
depinde şi coproprietatea forţată. Nuda proprietate nu poate forma obiectul contractului de
locaţiune, titularul ei neputând asigura locatarului folosinţa bunului care formează obiectul
dreptului său. Locaţiunea nu poate avea ca obiect o pers. Dacă se închiriază un lucru cu
personalul de deservire (EX: autovehicul cu şofer) => contractul e mixt: locaţiune în privinţa
lucrului şi prestare de servicii în privinţa personalului de deservire. Lucrurile cu regim special
pot fi închiriate numai în condiţiile legii speciale (EX: armele numai în condiţiile L 295/2004
privind regimul armelor şi al muniţiilor).
Preţul pe care locatarul îl plăteşte în schimbul folosinţei lucrului = chirie. Chiria se
fixează în raport cu durata contractului, fie global, fie pe unităţi de timp (ziua, luna, anul etc.)
şi se plăteşte la termenele stipulate, de regulă în mod succesiv. Chiria trebuie să fie
determinată în momentul încheierii contractului; dar ea poate fi determinabilă – EX: lăsată la
aprecierea unui terţ (ales de părţi sau de pers desemnată de părţi) sau să reprezinte un
procent din beneficiul realizat de locatar (variabil). Sub sancţiunea nulităţii, chiria trebuie să
fie sinceră şi serioasă. Dacă chiria a fost prevăzută fictiv sau lucrul a fost închiriat în schimbul
unei sume derizorii => C. nu mai e locaţiune, ci comodat, daca condiţiile de validitate a

235
acestui contract sunt îndeplinite şi lucrul a fost predat. E nul contractul de închiriere, având ca
obiect un bun imobil, prin care părţile au convenit, printr-un act secret, să se plătească o
chirie mai mare decât cea care se declară în actul autentic ce se înregistrează la organul
fiscal teritorial. Preţul se fixează, de regulă, în bani. Dar contractul rămâne locaţiune chiar şi
daca chiria s-a fixat sub forma unei alte prestaţii (EX: cotă-parte din fructe sau prestări de
servicii). Regulile locaţiunii sunt aplicabile şi atunci când folosinţa unui lucru se transmite în
schimbul folosinţei unui alt lucru.

Efectele contractului de locaţiune

 Obligaţiile locatorului
 Obligaţia de predare. Predarea lucrului dat în locaţiune se poate cere la termenul convenit
de părţi (imediat dacă nu s-a prevăzut un termen) şi - în lipsă de stipulaţie contrară - la locul
unde se găsea lucrul în momentul contractării şi cu cheltuiala locatorului. În caz de
nerespectare a acestei obligaţii, locatarul se poate adresa justiţiei, cerând predarea silită
(dacă nu preferă să ceară rezilierea contractului pentru neexecutare sau nu se mulţumeşte cu
invocarea excepţiei de neexecutare), iar instanţa îl poate obliga pe locator şi la plata de
daune-interese, potrivit regulilor generale. Lucrul, împreună cu accesoriile sale, trebuie să fie
predat nu în starea existentă la încheierea contractului, ci într-o stare corespunzătoare
destinaţiei în vederea căreia a fost închiriat, locatorul fiind obligat - în lipsă de stipulaţie
contrară - să efectueze toate reparaţiile (inclusiv cele locative) necesare în acest scop înainte
de preluarea lucrului de către locatar şi chiar dacă, printr-o clauză contractuală, toate
reparaţiile ar fi fost puse în sarcina locatarului (întrucât această clauză - dacă nu s-a prevăzut
altfel - vizează reparaţiile necesare în cursul locaţiunii şi nu anihilează obligaţia locatorului de
a preda lucrul în stare corespunzătoare folosinţei).
 Obligaţia efectuării reparaţiilor. Locatorul trebuie să menţină lucrul în stare de a servi la
întrebuinţarea pentru care a fost închiriat => locatorul trebuie să efectueze reparaţiile
necesare în tot timpul locaţiunii, dacă în cursul ei bunul are nevoie de asemenea reparaţii
(reparaţii capitale, degradări provenind din uzul normal al lucrului sau cauzate fortuit, inclusiv
viciile de construcţie şi la părţi comune ale imobilului folosite de mai mulţi locatari). Locatorul
nu trebuie să efectueze reparaţiile “locative”, care - din momentul predării - sunt în sarcina
locatarului. Obligaţia efectuării reparaţiilor nu înseamnă că locatorul trebuie să reconstruiască
imobilul care “a pierit în total sau s-a făcut netrebnic spre obişnuita întrebuinţare”, în acest
caz încetând contractul. Dacă locatorul nu efectuează reparaţiile necesare în cursul locaţiunii,
locatarul poate cere justiţiei: fie obligarea lui sub sancţiunea plăţii de amenzi civile, fie
autorizarea de a le efectua în contul locatorului, reţinând cheltuielile efectuate din chirie, fie
rezilierea contractului => în caz de urgenţă, reparaţiile pot fi efectuate şi fără autorizarea
justiţiei
 Obligaţia de garanţie de care e ţinut locatorul - dreptul transmis şi garantat e folosinţa
liniştită şi utilă. În virtutea obligaţiei de garanţie, locatorul răspunde de tulburările provenite:
din propria sa faptă, de la terţi şi din viciile lucrului, dacă prin aceste tulburări se aduce o
atingere serioasă folosinţei:
locatorul e obligat să se abţină de la orice fapt personal, care ar avea drept
consecinţă tulburarea locatarului în folosinţa lucrului, tulburare de fapt sau de drept.
Locatorul nu poate în cursul locaţiunii să schimbe forma lucrului închiriat, fie direct prin
transformarea materială a lucrului, fie indirect prin schimbarea destinaţiei. Dacă locatorul nu
respectă această obligaţie => locatarul poate cere prin justiţie oprirea sau distrugerea
schimbărilor. Cum locatorul trebuie să întreţină lucrul în bună stare în tot cursul locaţiunii =>
el nu va răspunde pentru stânjenirea folosinţei locatarului, adusă prin efectuarea reparaţiilor,

236
chiar dacă va fi lipsit în parte de folosinţa lucrului. Locatarul e obligat să suporte tulburarea
ce-i provoacă reparaţiile făcute de locator; reparaţiile trebuie să aibă caracter urgent,
neputând fi amânate până la încetarea contractului; ele trebuie să fie făcute în cel mult 40 de
zile. Dacă reparaţiile nu se efectuează în acest interval de timp => locatarul are dreptul să
ceară o scădere de chirie proporţională cu lipsa parţială a folosinţei. Dacă reparaţiile sunt de
aşa natură încât locatarul pierde folosinţa totală a lucrului => el (nu şi locatorul) poate cere
rezilierea contractului, chiar dacă pierderea folosinţei n-ar întrece 40 de zile.
dacă tulburarea folosinţei provine de la un terţ. Locatorul nu răspunde de tulburarea
cauzată prin faptul unui terţ care nu invocă vreun drept asupra lucrului. Locatarul singur, în
numele său personal, se poate apăra contra tulburărilor de fapt prin acţiunile posesorii =>
locatarul poate folosi acţiunile posesorii (deşi nu e posesor, ci detentor precar) pentru
apărarea dreptului său de folosinţă împotriva terţilor, cu condiţia ca agentul tulburător:
- să nu fie locatorul - cel pentru care el deţine şi faţă de care el poate acţiona sau se poate
apăra în temeiul contractului de locaţiune;
- să nu invoce vreun drept asupra lucrului închiriat - dreptul de proprietate în cazul în care
locatorul a încheiat contractul în baza unui alt drept (sau pretins drept) asupra lucrului.
Dreptul la acţiune pentru evacuarea terţului care nu invocă vreun drept locativ, ci are calitatea
de simplu tolerat (în privinţa căruia se face dovada că are un comportament ce face
imposibilă locuirea în comun) e conferit ca opţiune a locatarului. Daca locatarul e tulburat în
folosinţă prin exercitarea de un terţ (inclusiv un alt locatar) a unui drept (de proprietate, de
uzufruct, de folosinţă etc.), asupra lucrului => locatorul va răspunde de pierderea sau
reducerea folosinţei, chiar dacă dreptul invocat nu este confirmat în justiţie, dar a împiedicat
folosinţa locatarului => locatarul are dreptul de a cere fie rezilierea contractului (când acesta
nu se mai poate executa sau când folosinţa lucrului a fost prea mult micşorată) cu daune
interese, fie o micşorare a chiriei proporţională cu pierderea parţială a folosinţei şi daune-
interese. Locatorul va răspunde numai dacă a fost înştiinţat în timp util de ameninţarea
evicţiunii (chemat în garanţie în procesul dintre locatar şi terţul invingător). În caz contrar,
poate dovedi că ar fi avut mijloace potrivite pentru a respinge pretenţiile terţului. Când
tulburarea de drept se produce împotriva locatarului, acesta poate să şi iasă din proces,
arătând cine e locatorul împotriva căruia pretenţia terţului (inclusiv acţiunea posesorie) trebuie
să fie îndreptată şi care e obligat să-i apere folosinţa. Daca tulburarea din partea terţului se
combina cu faptul personal al locatorului însuşi (EX: locatorul a închiriat o cameră pentru a fi
locuită, iar restul imobilului l-a închiriat unui meseriaş care îl tulbură pe locatar) => locatorul
răspunde în virtutea obligaţiei sale de a se abţine de la orice fapt personal care ar duce la
tulburarea locatarului în folosinţa lucrului. Când folosinţa locatarului e tulburată printr-un fapt
al unui colocatar, al unui vecin sau al unui terţ oarecare, nu pe baza unui drept asupra lucrului
sau a unui raport juridic cu locatorul, ci printr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii (delict civil) =>
locatarul va avea acţiune în despăgubire împotriva autorului faptei (răspundere delictuală),
dar nu va avea acţiune în garanţie contra locatorului (EX: locatarul de la etaj lasă robinetul de
apă deschis, şi astfel, prin plafon, apa pătrunde în apartamentul de la parter).
viciile. Locatarul e garantat pentru viciile (defectele, stricăciunile) ascunse ale lucrului care
îi împiedică întrebuinţarea – EX: existenţa de insecte, starea necorespunzătoare a coşurilor,
infiltraţii de apă sau alte defecte de construcţie. Locatorul raspunde chiar dacă lucrul nu e cu
desăvârşire impropriu folosinţei, dar viciile ascunse micşorează atât de mult posibilitatea de
folosinţă încât se poate prezuma că, în cunoştinţă de cauză, locatarul n-ar fi închiriat sau ar fi
plătit un preţ mai redus (locatorul nu răspunde însă pentru vicii care fac mai puţin comodă
folosinţa). Gravitatea viciilor se apreciază de instanţă. Locatorul răspunde chiar dacă a fost
de bună-credinţă la încheierea contractului (nu a cunoscut viciile) şi indiferent dacă viciile

237
existau în momentul încheierii contractului sau provin din cauze ulterioare, deoarece obligaţia
locatorului de a asigura folosinţa lucrului e succesivă. Daca se descopera vicii ascunse =>
locatarul poate cere o reducere proporţională din preţ sau rezilierea contractului cu daune-
interese pentru pagubele suferite din cauza viciilor. Daunele interese se acordă chiar dacă
locatorul n-a cunoscut viciile lucrului. Totuşi, există deosebire între locatorul de bună-credinţă,
care răspunde numai de daunele ce au putut fi prevăzute la încheierea contractului şi
locatorul de rea-credinţă, care răspunde şi de daunele imprevizibile. Dacă viciile se datorează
cazului fortuit sau forţei majore intervenite în timpul locaţiunii => locatarul poate cere o
reducere proporţională din preţ sau rezilierea contractului, dar fără daune-interese, căci e
vorba de o cauză străină care nu poate fi imputată locatorului.
modificarea obligaţiei de garanţie. Deoarece nu e reglementată prin norme imperative,
obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi vicii ascunse poate fi: modificată prin convenţia dintre
părţi; agravată; limitată; înlăturată. Limitarea sau înlăturarea garanţiei produce efecte numai
dacă locatarul e de bună-credinţă – EX: nu a cunoscut că viciile sau tulburarea locatarului nu
se datorează faptelor sau actelor săvârşite. Inlăturarea obligaţiei de garanţie exonerează pe
locator de plata daunelor-interese, dar nu-l pune la adăpost de rezilierea, totală sau parţială,
a contractului; în măsura în care folosinţa nu poate fi asigurată, încasarea pentru viitor a
chiriei ar fi lipsită de cauză (riscul contractului se suportă de debitorul obligaţiei imposibil de
executat).
 Obligaţiile locatarului
 Obligaţia de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei. Locatarul
trebuie să întrebuinţeze lucrul închiriat ca un bun proprietar (culpa fiind apreciată după tipul
abstract al omului diligent şi prudent) şi numai la destinaţia determinată prin contract, iar în
lipsă de stipulaţie specială, la destinaţia prezumată după circumstanţe (natura lucrului,
destinaţia sa anterioară etc.) – EX: o casă de locuit nu va putea fi folosită pentru exercitarea
comerţului sau pentru instalarea sediului unui partid politic. În schimb, dacă nu s-a prevăzut
altfel în contract => locatarul poate să exercite o profesiune liberală (EX: avocat) sau chiar o
meserie (EX: croitor), cu condiţia să nu schimbe destinaţia imobilului (EX: atelier mecanic).
Simpla venire a clientelei nu are semnificaţia schimbării destinaţiei. Dacă în contract se
menţionează profesiunea locatarului, se poate prezuma acordul locatorului pentru exercitarea
acelei profesiuni. Dacă locatarul nu întrebuinţează lucrul - total sau parţial - potrivit destinaţiei
sau efectuează transformări neautorizate => locatorul va putea cere repunerea lucrului în
starea anterioară sau rezilierea contractului cu daune-interese. Sunt însă permise în lipsă de
stipulaţie contrară în contract lucrările de mică însemnătate care nu schimbă destinaţia
lucrului – EX: instalarea telefonului, introducerea luminii electrice, a gazelor sau a apei etc.
Locatorul are în schimb dreptul de a cere, la încetarea locaţiunii, repunerea lucrului în starea
iniţială, iar dacă nu o cere, locatarul are dreptul la despăgubiri pentru îmbunătăţirile aduse
lucrului. Obligaţia de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar implică obligaţia de a întreţine
lucrul în tot timpul locaţiunii în stare de întrebuinţare astfel cum a fost predat => obligaţia
locatarului de a efectua reparaţiile mici (locative, de simplă întreţinere), spre deosebire de
reparaţiile capitale şi repararea degradărilor provenind din uzul normal al lucrului care sunt în
sarcina locatorului. Reparaţiile - indiferent de natura lor (chiar dacă sunt locative) - nu cad în
sarcina locatarului dacă au fost cauzate prin vechime sau forţă majoră ori caz fortuit şi din
culpa locatorului, inclusiv viciile de construcţie. Sarcina probei incumbă locatarului. Dacă
degradarea lucrului se datorează culpei locatarului => el va fi obligat să facă reparaţiile pe
cheltuiala sa, chiar dacă nu sunt locative. Dacă întârzierea în efectuarea reparaţiilor locative
provoacă stricăciuni mai importante => locatarul e obligat să facă reparaţiile necesare.
Locatarul răspunde de stricăciunile şi pierderile provocate de persoanele familiei sale sau de

238
sublocatari. Toate reparaţiile privind părţile comune folosite de mai mulţi locatari sunt în
sarcina proprietarului, dacă nu dovedeşte că stricăciunile sunt cauzate de unul dintre ei, de
persoanele familiei sau de sublocatari. Dacă locatarul nu efectuează reparaţiile locative,
locatorul poate cere daune-interese, dar numai la încetarea locaţiunii, căci inconvenientele
lipsei de întreţinere (EX: zugrăveli) sunt suportate de locatar. Dacă însă neefectuarea
reparaţiilor locative poate provoca deteriorarea sau chiar pieirea lucrului dat în locaţiune,
locatorul poate acţiona în cursul locaţiunii, cerând efectuarea reparaţiilor în contul locatarului
sau rezilierea contractului.
 Plata chiriei. Locatarul trebuie să plătească preţul locaţiunii la termenele stipulate. În lipsă
de stipulaţie contrară, plata se face la domiciliul debitorului (fiind cherabilă, iar nu portabilă) şi
în caz de pluralitate de locatari obligaţia e conjunctă (divizibilă) dacă solidaritatea sau
indivizibilitatea nu rezultă din contract. În caz de neexecutare, locatorul poate cere
executarea silită sau rezilierea contractului în privinţa locatarului neplatnic, beneficiind şi de
privilegiul locatorului de imobile asupra mobilelor locatarului. Dacă chiria urma să fie plătită cu
anticipaţie şi lucrul nu s-a predat => locatorul poate invoca excepţia de neexecutare.
Chitanţele de plată a chiriei sunt opozabile terţilor chiar dacă nu au dată certă, iar chitanţele
date fără rezervă fac să se prezume plata pentru termenele anterioare. Cesiunea sau
chitanţa de plată a chiriei cu anticipaţie pe timp > 3 ani e supusă publicităţii imobiliare. Dacă
lucrul dat în locaţiune a fost vândut şi noul proprietar nu-l încunoştiinţează pe locatar => plata
făcută vechiului proprietar e valabilă.
 Restituirea lucrului. După încetarea locaţiunii, locatarul trebuie să restituie lucrul în starea
în care a fost predat conform inventarului făcut. Inventar = orice act de constatare a stării în
care s-a aflat lucrul la predare. În lipsă de inventar prezumţia e că locatarul a primit lucrul în
bună stare. Prezumţia fiind relativă poate fi combătută de locatar prin dovada contrară.
Restituirea lucrului poate fi cerută de locator printr-o acţiune personală (ex contractu) sau
printr-o acţiune în revendicare (dacă are calitatea de proprietar). Acţiunile posesorii nu pot fi
exercitate împotriva unui detentor precar (decât dacă detenţiunea locatarului a fost intervertită
într-o posesiune utilă). Locatarul nu răspunde de pieirea sau deteriorarea lucrului din cauza
vechimii, forţei majore sau cazului fortuit. Dovada incumbă locatarului. Locatarul nu răspunde
nici de uzura normală a lucrului. Dacă locatarul a făcut lucrări de construcţii sau plantaţii, ele
devin prin accesiune proprietatea locatorului - dar fără dreptul de a cere modificarea chiriei
dacă nu a rambursat cheltuielile - iar la restituire raporturile dintre părţi - în lipsă de convenţie,
locatarul fiind considerat de rea-credinţă, întrucât e un detentor precar.
 Răspunderea pentru incendiu. Obligaţia de a întreţine şi a restitui lucrul în starea primită
mai face răspunzător pe locatarul unei clădiri de toate pagubele pricinuite clădirii de incendiu,
dacă nu va dovedi că incendiul a provenit din caz fortuit, forţă majoră sau dintr-un defect de
construcţie ori prin comunicarea focului (fără greşeala sa), de la o casă vecină => locatarul nu
poate fi exonerat de răspundere decât dacă dovedeşte că distrugerea, totală sau parţială a
lucrului, provine din caz fortuit sau forţă majoră (deci fără culpă din partea sa). Agravarea
răspunderii locatarului pentru incendiu nu poate fi extinsă decât pentru cauza anonimă, orice
cauză străină neimputabilă dovedită fiind exoneratoare de răspundere. Dacă sunt mai mulţi
locatari, fiecare răspunde pentru pagubele pricinuite de incendiu proporţional cu valoarea
locativă a părţii din imobil ce ocupă => răspunderea lor - întrucât e contractuală, iar nu
delictuală - va fi conjunctă, iar nu solidară. Pentru a fi exonerat de răspundere, oricare
colocatar va putea dovedi că incendiul a izbucnit în partea ocupată de altul sau că n-a putut
izbucni în partea pe care o ocupă. Dacă se dovedeşte că incendiul a izbucnit într-o parte
comună a imobilului, care se găseşte în întreţinerea şi administrarea locatorului => toţi
locatarii vor fi exoneraţi de această răspundere, căci incendiul nu a izbucnit în partea ocupată

239
de ei. Dacă locatorul-proprietar foloseşte şi el o parte din imobilul închiriat => pentru a fi
exoneraţi de răspundere, locatarii trebuie să dovedească fie împrejurările prevăzute de art.
1435, fie că incendiul a izbucnit în partea ocupată de proprietar sau nu a putut izbucni în
partea folosită de ei. În lipsa unei asemenea dovezi, fiecare (inclusiv proprietarul) suportă
paguba în raport cu valoarea locativă a părţii din imobil ce ocupă.
 Apărarea contra uzurpărilor. Locatarul e obligat de a apăra lucrul închiriat contra
uzurpărilor. Uzurpare = orice atingere provenită de la un terţ asupra proprietăţii sau posesiei
lucrului dat în locaţiune. Dacă locatorul nu are cunoştinţă de încercarea de uzurpare =>
locatarul trebuie să-l înştiinţeze în termen util pentru a fi în măsură să se apere contra
încercării de uzurpare (astfel încât locatorul să nu piardă nici acţiunea posesorie). Dacă
locatarul neglijează să-l informeze pe locator => el va răspunde de prejudiciul suferit de
locator în urma neînştiinţării.

CONTRACTUL DE SUBLOCAŢIUNE ŞI DE CESIUNE A CONTRACTULUI

Locaţiunea nu e un contract încheiat intuitu personae => drepturile părţilor contractante se
pot transmite mortis causa sau prin acte inter vivos (EX: locatorul poate transmite dreptul la
chirie printr-o cesiune de creanţă) => locatarul are posibilitatea de a transmite dreptul de
folosinţă asupra unui terţ, în tot sau în parte, în baza unui contract de sublocaţiune.
Sublocaţiunea e permisă cu respectarea a 2 condiţii:
- transmiterea folosinţei să nu fie interzisă prin contractul principal. Această interdicţie
transformă locaţiunea într-un contract încheiat intuitu personae. Interzicerea sublocaţiunii (în
total sau în parte) - reprezentând o excepţie de la dreptul locatarului de a subînchiria - nu se
prezumă, ci trebuie să fie stipulată expres. Clauza de interzicere a sublocaţiunii e supusă
unei interpretări restrictive – EX: dacă s-a interzis sublocaţiunea totală, e permisă cea
parţială, iar dacă interdicţia e imprecisă (“nu se poate subînchiria”) ea se interpretează în
sensul unei sublocaţiuni totale, cea parţială fiind permisă. Deşi legea nu prevede expres,
validitatea sublocaţiunii poate fi condiţionată (printr-o clauză din contractul principal de
locaţiune) şi de consimţământul locatorului la încheierea contractului de sublocaţiune. Acest
consimţământ poate fi dat în scris, verbal ori să rezulte din acte sau fapte concludente.
Refuzul locatorului de a consimţi la încheierea contractului de sublocaţiune nu trebuie să fie
motivat, dar nici să fie abuziv. Locatarul nu poate aduce ca aport social într-o societate civilă
sau comercială dreptul de folosinţă dacă sublocaţiunea (sau cesiunea) a fost interzisă,
întrucât aducerea ca aport echivalează cu o sublocaţiune (sau cesiune). Dacă sublocaţiunea
(cesiunea) a fost permisă numai cu consimţământul locatorului, aducerea ca aport va fi
valabilă numai dacă locatorul consimte.
- sublocaţiunea să nu fie convenită în condiţii care să contravină condiţiilor din
contractul principal (EX: casa de locuit să fie subînchiriată cu destinaţie de local public sau
atelier ori autoturismul pentru a fi folosit la curse de întrecere) => sublocaţiunea poate fi
convenită în condiţii diferite faţă de contractul principal (EX: chirie mai mare sau mai mică,
durată mai scurtă etc.). Dacă locatarul a încheiat contractul de sublocaţiune (de cesiune) cu
nerespectarea condiţiilor => locatorul va putea cere prin justiţie executarea obligaţiilor sau
rezilierea contractului principal de locaţiune (cu daune-interese) pentru neexecutarea de
obligaţii, instanţa putând acorda locatarului un termen pentru a executa condiţiile contractului,
prin reluarea lucrului sau a folosinţei potrivit destinaţiei.
Sublocaţiunea încheiată cu respectarea condiţiilor e valabilă şi produce efecte între părţi ca
orice contract de locaţiune. Întrucât locatorul nu e parte contractantă => sublocaţiunea nu
produce efecte faţă de el; drepturile şi obligaţiile dintre locator şi locatarul principal rămân
neatinse => locatorul şi sublocatarul nu au nici o acţiune directă unul împotriva celuilalt. Ei

240
pot acţiona numai pe calea indirectă a acţiunii oblice. In virtutea privilegiului său de locator el
poate sechestra mobilele sublocatarului aduse în imobilul închiriat, dar numai în limita chiriei
datorate de sublocatar pentru trecut şi pentru chiria viitoare, chiar dacă chiria pentru viitor a
fost plătită de sublocatar anticipat – existenţa privilegiului nu pp existenţa unor raporturi
juridice directe (şi deci nu pot servi nici ca temei pentru recunoaşterea unei acţiuni directe
între locator şi sublocatar).
Cesiunea. În condiţiile în care poate interveni sublocaţiunea, e permisă şi cesiunea
contractului de locaţiune de către locatar. Spre deosebire de sublocaţiune care e un nou
contract de locaţiune (având ca obiect asigurarea folosinţei temporare, totale sau parţiale, a
unui lucru) - cesiunea constituie o vânzare a dreptului de folosinţă (o cesiune de creanţă cu
titlu oneros) => consecinţe:
- pt opozabilitatea contractului faţă de terţi (între care şi locatorul) cesiunea trebuie să fie
notificată locatorului sau acceptată de el printr-un act autentic
- obiectul cesiunii îl formează nu contractul de locaţiune în întregul său, ci numai drepturile
locatarului, care rămâne obligat în continuare faţă de locator. Locatorul îl poate libera pe
locatar => cesiunea se dublează cu o delegaţie perfectă. Dacă cesiunea e însoţită de o
stipulaţie pentru altul în favoarea locatorului având ca obiect preţul cesiunii (sau o parte din
ea) => locatorul va avea acţiune directă împotriva cesionarului în calitate de terţ beneficiar;
- întrucât contractul de cesiune e cu executare dintr-o dată (iar nu succesivă ca
sublocaţiunea) => locatarul-cedent garantează numai existenţa dreptului de folosinţă în
condiţiile din momentul încheierii contractului, dar nu şi executarea obligaţiilor de către
locator. În schimb, cesionarul are acţiune directă împotriva locatorului pentru a cere
executarea contractului de locaţiune sau rezilierea lui pentru neexecutare cu daune-interese.
În cazul sublocaţiunii, sublocatarul poate cere executarea sau rezilierea contractului de
sublocaţiune numai în raport cu locatarul principal, care la rândul său poate acţiona împotriva
locatorului;
- spre deosebire de sublocaţiune, care poate fi dovedită potrivit regulilor prevăzute de lege
pentru contractul de locaţiune, cesiunea e supusă regulilor V-C de creanţe;
- prin intermediul cesiunii, cesionarul ia locul cedentului (în privinţa drepturilor); în schimb,
sublocatarul poate dobândi drepturi diferite faţă de drepturile locatarului principal, fără a
contraveni condiţiilor din contractul principal;
- cedentul, fiind un vânzător, nu are privilegiul locatorului de imobile de care se bucură
locatarul principal care a consimţit o sublocaţiune.

ÎNCETAREA LOCAŢIUNII
- Moartea locatorului sau a locatarului nu atrage după sine încetarea contractului =>
drepturile şi obligaţiile trec asupra moştenitorilor (legali sau legatari universali, cu titlu
universal ori cu titlu particular), cu excepţia cazului când părţile s-au înţeles altfel (EX: prin
stabilirea termenului locaţiunii în funcţie de moartea locatorului) sau dacă moştenitorul uneia
dintre părţi (decedate) e cealaltă parte => obligaţiile reciproce se sting prin confuziune, total
sau parţial (EX: în caz de pluralitate de părţi obligate solidar).
Cauze de încetare:
 acordul de voinţă al părţilor (rezilierea convenţională)
 denunţarea unilaterală - dacă părţile sau legea n-au determinat durata locaţiunii =>
contractul ia sfârşit prin denunţarea unilaterală de către oricare dintre părţi, cu condiţia
respectării termenului de preaviz. Preaviz = intervalul de timp dintre manifestarea voinţei de a
desface contractul şi data la care contractul urmează să înceteze în urma denunţării. Acest
termen de preaviz poate fi stabilit prin convenţia dintre părţi, iar în lipsă se stabileşte în funcţie

241
de natura lucrului şi după obiceiul locului şi are drept scop ca cealaltă parte să găsească un
locatar (dacă preavizul a fost dat de locatar) sau un lucru similar pe care să-l ia în locaţiune
(dacă preavizul a fost dat de locator). Manifestarea de voinţă de a desface contractul e un act
unilateral de voinţă şi produce efecte chiar dacă n-a fost acceptată de partea concediată,
care trebuie să suporte desfacerea contractului. Legea nu prevede vreo formă specială
pentru denunţare – ea trebuie să fie făcută în scris, iar dacă partea concediată refuză să dea
o dovadă de primire, se face prin intermediul executorilor judecătoreşti. Acţiunea de chemare
în judecată pentru evacuare constituie manifestarea neechivocă a voinţei de denunţare a
contractului, termenul de preaviz fiind acoperit de timpul necesar soluţionării litigiului.
Publicarea scoaterii la licitaţie, în vederea închirierii, a unui spaţiu deţinut de chiriaş, în baza
unui contract de închiriere reînnoit prin tacita relocaţiune, constituie denunţarea contractului
de locaţiune încheiat prin tacita relocaţiune. După expirarea termenului de preaviz locaţiunea
încetează, iar un nou contract poate fi încheiat numai prin consimţământul ambelor părţi (nu
prin simpla renunţare la efectele denunţării unilaterale).
 expirarea termenului - dacă termenul locaţiunii a fost determinat prin convenţia părţilor
sau, în lipsa clauzei, de lege => locaţiunea încetează de drept prin simpla trecere a
termenului, fără să mai fie nevoie de o înştiinţare prealabilă. Cererea pentru predarea unui
imobil, la împlinirea termenului de locaţiune, poate fi făcută chiar înainte de împlinirea acestui
termen.
 tacita relocaţiune (reconducţiune) - dacă locatarul rămâne în folosinţa lucrului după
expirarea termenului contractual şi fără ca locatorul să-l împiedice (cu permisiunea lui) =>
locaţiunea se consideră reînnoită prin tacita relocaţiune. Întrucât tacita relocaţiune operează
un nou contract de locaţiune, trebuie să fie îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru
încheierea contractului. În caz de pluralitate de părţi, reînnoirea tacită poate opera numai cu
consimţământul tacit al tuturor părţilor. Tacita relocaţiune - dacă n-a fost exclusă printr-o
clauză contractuală expresă - poate fi împiedicată numai prin anunţarea concediului
(manifestarea voinţei de a nu reînnoi contractul desfăcut prin efectul expirării termenului).
Concediul trebuie să fie anunţat înainte de expirarea termenului prevăzut în contract, dar fără
respectarea termenului de preaviz, căci fiecare dintre părţi cunoştea perioada pentru care
contractul s-a încheiat şi putea să-şi găsească un alt contractant din timp. Dacă s-a anunţat
concediul => locatarul nu poate opune tacită relocaţiune chiar dacă a continuat să folosească
lucrul închiriat, locatorul putând cere restituirea lui precum şi daune-interese. Tacita
relocaţiune va avea loc în condiţiile primului contract (inclusiv cu chiria iniţială), dar se va
considera încheiat fără termen (cu excepţia cazurilor când termenul e arătat de lege) => se
prezumă că părţile n-au modificat nimic faţă de contractul iniţial. Totuşi noua locaţiune ia
naştere, în lipsă de stipulaţie expresă contrară, fără garanţiile din contractul iniţial, căci
garanţiile trebuie prevăzute expres şi nu pot fi prelungite peste termenul stipulat.
 rezilierea contractului pentru neexecutare - neexecutarea obligaţiilor de către una
dintre părţi dă dreptul celeilalte părţi de a cere - după punerea în întârziere a debitorului -
rezilierea contractului cu daune-interese. Însă nu orice neexecutare dă dreptul celeilalte părţi
de a cere rezilierea contractului. Neexecutarea trebuie să fie cu privire la obligaţii principale
prin violarea cărora se aduce o vătămare celeilalte părţi – EX: abuzul de folosinţă,
schimbarea destinaţiei lucrului, neplata chiriei, neefectuarea reparaţiilor importante,
descoperirea de vicii ascunse etc. Instanţa nu e obligată să pronunţe rezilierea, putând
acorda - după circumstanţe - termen de graţie.
 pieirea lucrului - dacă pieirea e totală (lucrul nu mai poate fi folosit potrivit destinaţiei)
=> contractul e desfăcut de drept, căci locatorul nu mai poate asigura locatarului folosinţa
lucrului şi nici nu poate fi obligat la reconstruirea, refacerea sau înlocuirea lui. Pieire =

242
distrugerea materială a lucrului, si orice imposibilitate de a se folosi lucrul. Contractul e
desfăcut indiferent că pieirea lucrului e fortuită sau culpabilă, căci locaţiunea nu poate fi
concepută fără un obiect asupra căruia să se exercite. Dacă pieirea s-a produs din culpă
=> partea culpabilă va fi obligată să plătească daune-interese, iar dacă pieirea s-a produs
fortuit nu se plătesc daune => se aplica teoria riscului contractului (locatarul neputând fi
obligat la plata chiriei după momentul pieirii, iar dacă a plătit-o cu anticipaţie are dreptul să
ceară restituirea). Dacă lucrul a pierit numai în parte (sau imposibilitatea folosirii e numai
parţială) => rezilierea e judiciară, locatarul putând cere, după împrejurări, fie o scădere de
preţ, fie desfacerea contractului, dacă partea pierită din lucru e atât de însemnată (apreciază
instanţa), încât se poate prezuma că fără acea parte locatarul n-ar fi consimţit – iniţial – la
încheierea contractului.
 desfiinţarea (desfacerea) titlului locatorului - dacă se desfiinţează sau se desface
titlul locatorului în baza căruia consimţise la locaţiune, se desface şi contractul de locaţiune,
căci locatorul nu mai e în măsură să asigure locatarului folosinţa lucrului – EX: dacă titlul
proprietarului (locator) e anulat ori rezolvat sau dacă e evins printr-o acţiune în revendicare
ori dacă titlul locatarului principal s-a desfăcut prin expirarea termenului prevăzut în contract
şi nu mai poate asigura sublocatarului (faţă de care el e locator) folosinţa lucrului etc.
Excepţii: contractele de locaţiune încheiate de uzufructuar rămân valabile pe cel mult 5 ani,
în limitele unui act de administrare, chiar dacă uzufructul ar fi încetat. Rămân valabile şi
contractele încheiate de terţul dobânditor al imobilului ipotecat, chiar dacă el e evins, însă
numai dacă contractul de locaţiune a fost încheiat cu bună-credinţă şi cu dată certă
anterioară înscrierii somaţiei. Teoria proprietarului (moştenitorului) aparent - contractul de
locaţiune (închiriere) încheiat de proprietarul aparent cu un locatar de bună-credinţă îşi
păstrează efectele ca şi un contract ce ar fi fost încheiat cu proprietarul real.
 în anumite condiţii şi prin efectul înstrăinării prin acte între vii cu titlu particular, a
lucrului dat în locaţiune - dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat => cumpărătorul -
chiar dacă nu s-a obligat în acest sens - e dator să respecte locaţiunea făcută înainte de
vânzare, cu condiţia să fi fost încheiată prin înscris autentic sau prin înscris sub semnătură
privată, dar cu dată certă, afară de cazul când desfacerea ei din cauza vânzării s-ar fi
prevăzut în însuşi contractul de locaţiune => în lipsă de stipulaţie contrară, contractul de
locaţiune cu dată certă anterioară vânzării-cumpărării cu dată certă produce efecte şi e
opozabil terţului dobânditor în condiţiile în care a fost încheiat şi fără modificările care nu sunt
constatate prin înscris cu dată certă. Dacă contractul e încheiat pe mai mult de 3 ani =>
trebuie să fie efectuate formele de publicitate imobiliară, înainte de înscrierea C. V-C pentru a
fi opozabil terţilor. Dacă publicitatea nu a fost respectată, dar contractul de locaţiune are dată
certă => efectele lui se reduc la 3 ani de la data vânzării (înscrierii), deoarece noul proprietar
se poate aştepta să i se opună, pe acest interval de timp, contracte de locaţiune neînscrise,
dar având dată certă => vânzarea e o cauză de încetare a locaţiunii numai dacă contractul s-
a încheiat verbal ori prin înscris sub semnătură privată fără dată certă; dacă contractul are
dată certă dar nu a fost supus publicităţii înainte de înscrierea C. V-C în cartea funciară =>
înstrăinarea va atrage încetarea locaţiunii după expirarea termenului de 3 ani => contractul
nu produce efecte opozabile cumpărătorului de bună-credinţă. Cumpărătorul - în cazurile şi în
măsura în care nu e obligat să respecte locaţiunea consimţită de vânzător (şi nici nu s-a
obligat în acest sens prin C. V-C sau prin înţelegere cu locatarul - cazuri în care locaţiunea îi
e opozabilă) - pentru a obţine desfacerea contractului, trebuie să aducă la cunoştinţa
locatarului concediul, respectând termenul de preaviz, şi aceasta chiar dacă desfacerea din
cauza vânzării a fost stipulată în contractul de locaţiune => desfacerea nu operează de drept,
ci în condiţiile denunţării unilaterale a contractului încheiat pe timp nedeterminat => poate fi

243
denunţat de către noul proprietar şi contractul de locaţiune care a fost încheiat de fostul
proprietar fără termen. În toate cazurile de desfacere prin efectul înstrăinării locatarul e în
drept să ceară despăgubiri de la locator, dacă nu s-a prevăzut în contract o stipulaţie expresă
contrară. Până la plata daunelor locatarul are drept de retenţie, cât timp nu va fi despăgubit
de locator sau eventual de cumpărător, care însă va avea acţiune în regres împotriva
locatorului. Locatarul în toate cazurile trebuie să respecte contractul (chiar dacă nu are dată
certă şi nu e înscris) dacă cumpărătorul cere, căci facultatea de a invoca inopozabilitatea
contractului fără dată certă şi neînscris e numai a cumpărătorului (cu excepţia cazului când s-
a prevăzut în contractul de locaţiune desfacerea lui în caz de vânzare, de drept sau la
cererea locatarului). Întrucât cumpărătorul se substituie în drepturile şi obligaţiile locatorului-
vânzător de la data cumpărării (fără efect retroactiv) => el are dreptul să pretindă şi chiria, dar
numai de la această dată, neavând nici un drept asupra ratelor devenite exigibile anterior şi
neplătite, dacă aceste creanţe nu au făcut obiectul unei cesiuni sau subrogaţii speciale şi nici
să ceară rezilierea contractului pentru neexecutare de obligaţii în trecut.
Natura juridică a drepturilor locatarului - Locaţiunea nu e un contract translativ sau
constitutiv de drepturi reale, ci un contract creator de raporturi obligaţionale => dreptul de
folosinţă al locatarului e un drept de creanţă. Acţiunile posesorii pot fi intentate nu numai
când deţinerea lucrului se exercită animus sibi habendi, dar şi de către detentorul precar.
Opozabilitatea contractului faţă de dobânditor şi faţă de creditorii urmăritori e o simplă
excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului. De la data cumpărării, contractul de
locaţiune produce efecte faţă de cumpărător ca şi cum ar fi fost parte contractantă, inclusiv cu
privire la obligaţiile locatarului faţă de el. In concursul dintre 2 locatari ai aceluiaşi bun,
urmează a se aplica regulile opozabilităţii actelor juridice; contractul cu dată certă sau cu dată
certă anterioară e opozabil locatarului care are un contract fără dată certă sau cu dată certă
ulterioară (şi chiar înscris). Locaţiunea de peste 3 ani e opozabilă locatarului ulterior după
expirarea acestui termen numai dacă contractul a fost înscris: dacă contractul cu dată certă
anterioară e opozabil dobânditorului de drepturi reale => trebuie să fie opozabil faţă de
locatarul ulterior care are numai un simplu drept de folosinţă. Deoarece dreptul e opozabil
faţă de terţi, locaţiunea e supusă publicităţii imobiliare dacă depăşeşte 3 ani. Dacă dreptul ar
fi real, publicitatea s-ar impune indiferent de durată. Drepturile reale, ca drepturi absolute,
sunt limitativ enumerate de lege, iar dreptul de folosinţă locativă nu a fost reţinut de legiuitor
printre aceste drepturi => dreptul de folosinţă al locatarului nu e un drept real, ci un drept de
creanţă care se realizează prin intermediul locatorului (“îndatorat a asigura folosinţa”), deşi se
exercită asupra unui lucru, pp un contact material cu un lucru. Fiind un drept de creanţă, are
caracter mobiliar (chiar dacă are ca obiect un imobil), temporar (nu poate fi perpetuu),
e susceptibil de gaj (nu de ipotecă), poate fi transmis între vii potrivit regulilor de la
cesiunea de creanţă, iar mortis causa ca şi celelalte drepturi de creanţă.

CONTRACTUL DE ARENDARE
Contractul de arendare = contractul prin care una dintre părţi - arendator, transmite
celeilalte părţi - arendaş, bunuri agricole în vederea exploatării pe o durată determinată şi în
schimbul unui preţ - arendă, stabilite de părţi.
Renta viageră agricolă = suma de bani plătită rentierului agricol care înstrăinează sau
arendează terenurile aflate în proprietatea sa.
Rentierul agricol = pers fizică în vârstă de peste 62 de ani care deţine în proprietate până la
10 ha de teren agricol si care îl înstrăinează prin acte între vii sau arendează terenuri agricole
după intrarea în vigoare a L 247/2005. Dovada arendării se face prin contractul de arendare,
încheiat cu respectarea L16/1994. Cuantumul rentei viagere agricole = echivalentul în lei a

244
50 euro/an pentru fiecare hectar arendat, iar pentru suprafeţele mai mici de 1 ha suma plătită
va fi proporţională cu suprafaţa arendată. Renta viageră agricolă e personală, netransmisibilă
şi încetează în toate cazurile la data decesului rentierului agricol. În mod particular, în cazul
arendării, renta viageră agricolă încetează în termen de 30 de zile de la data încetării
contractului de arendare, dacă în acest interval de timp rentierul agricol nu face dovada
încheierii unui nou contract de arendare. Proprietarii căsătoriţi pot deveni rentieri agricoli şi
prin arendarea terenurilor agricole care sunt bunuri comune, dacă cel puţin unul dintre ei are
vârsta de 62 de ani.
Caracterele juridice ale contractului de arendare: e un contract sinalagmatic (bilateral);
cu executare succesivă; netranslativ de proprietate; esenţialmente cu titlu oneros.
Dacă un bun agricol se transmite, în vederea folosinţei sau exploatării temporare, cu titlu
gratuit => contractul e nul ca arendare, dar poate fi recunoscut valabil ca un împrumut de
folosinţă (comodat), dacă lucrul s-a predat (comodatul fiind un contract real) şi dacă sunt
îndeplinite şi celelalte condiţii de validitate prevăzute de lege pentru comodat, la care se
adaugă însă şi interdicţiile prevăzute de lege în materie de arendare, deoarece persoanele
care nu pot contracta o arendare, nu o pot face nici cu titlu gratuit. Spre deosebire de
locaţiune, care e un contract consensual, cerinţa formei scrise fiind prevăzută numai ad
probationem, arendarea e un contract solemn. Sunt valabile şi opozabile numai contractele
de arendare încheiate în scris (indiferent că înscrisul e autentic sau doar sub semnătură
privată) şi înregistrate în termen de 15 zile de la încheiere la consiliul local (respectiv
consiliile locale) în a cărei rază teritorială se află bunurile arendate  prin derogare de la
principiul consensualismului legea prevede forma scrisă şi înregistrarea ad validitatem - sub
sancţiunea nulităţii absolute. Dacă contractul nu a fost pus în executare => nici una dintre
părţi nu poate emite pretenţii faţă de cealaltă parte. Dacă contractul încheiat verbal sau
neînregistrat a fost pus în executare (EX: arendatorul a predat terenul arendat şi arendaşul a
început să-l lucreze), intrucât contractul e nul şi nulitatea e imputabilă ambelor părţi =>
raporturile dintre ele nu pot fi soluţionate în conformitate cu dispoziţiile care guvernează
arendarea, ci în lumina regulilor şi principiilor aplicabile raporturilor extracontractuale
(revendicare, îmbogăţire fără justă cauză etc.).
Condiţiile de validitate ale contractului de arendare: trebuie să fie încheiat ad validitatem,
în forma scrisă şi înregistrat la consiliul local.
 Părţile contractante - pot fi pers fizice sau juridice:
 arendatorul - proprietar, uzufructuar (poate arenda exerciţiul - emolumentul dreptului său,
pe durata uzufructului său şi cel mult 5 ani după încetarea lui, timp în care arendarea e
opozabilă proprietarului) sau alt deţinător legal al bunurilor care formează obiectul
contractului şi care are dreptul la exploatarea agricolă a bunurilor respective şi are
capacitatea, respectiv îndeplineşte condiţiile necesare pentru încheierea contractului de
locaţiune. Arendaşul nu poate avea calitatea de arendator. Sub sancţiunea nulităţii absolute,
arendaşul nu poate subarenda, total sau parţial, bunurile agricole arendate, chiar dacă
arendatorul ar fi de acord, fiind interzise şi oficiile de arendaşi  nu e permisă nici arendarea
generală, prin care arendaşul ar arenda un ansamblu de exploatări agricole, contractând cu
subarendaşi fiecare exploatare. Nu e exclusa posibilitatea arendaşilor de a se asocia (EX:
printr-un contract de societate civilă) în vederea executării unor lucrări agricole, dacă aportul
lor social nu are ca obiect folosinţa bunurilor arendate, ci alte contribuţii (prestaţii în muncă,
sume de bani pentru procurarea în comun de unelte agricole, animale proprietatea asociaţilor
etc.). Interdicţia de a subarenda atrage după sine şi interdicţia de a ceda contractul de
arendare, deoarece cesiunea (vânzarea) dreptului de exploatare a bunurilor agricole produce
efecte mai puternice decât subarendarea  nu se poate admite nici schimbul între 2 (mai

245
mulţi) arendaşi, schimbul reprezentând în materie de locaţiune o dublă (multiplă) cesiune.
Folosinţa bunurilor arendate nu poate fi adusă ca aport social într-o societate agricolă sau
asociere simplă în agricultură, deoarece aducerea ca aport a folosinţei unui bun echivalează
cu o sublocaţiune (sau cesiune)  nici locatarul nu poate aduce ca aport social folosinţa
bunului închiriat, dacă sublocaţiunea a fost interzisă prin contractul de locaţiune sau
condiţionată de acordul locatorului  arendaşul, sub nici o formă, nu poate încheia un
contract de arendare în calitate de arendator, acest contract fiind considerat încheiat intuitu
personae. Dar legea nu-l obligă pe arendaş să execute personal toate lucrările agricole; el
poate contracta executarea unor lucrări cu pers fizice sau juridice prestatoare de servicii în
agricultură şi poate încheia contracte de muncă cu salariaţi permanenţi sau sezonieri care se
bucură de toate drepturile şi de protecţia socială prevăzute de legislaţia muncii. Interzicând
expres subarendarea şi implicit cesiunea contractului de către arendaş, în mod excepţional,
legea permite cesiunea contractului de către arendaş (în calitate de cedent), dacă sunt
îndeplinite 2 condiţii:
- există acordul scris al arendatorului;
- cesiunea se face (în calitate de cesionar) soţului arendaşului, coparticipant la exploatarea
bunurilor agricole sau descendenţilor săi care au împlinit vârsta majoratului.
Întrucât cesiunea se face cu acordul prealabil al arendatorului => ea va avea ca obiect nu
numai drepturile arendaşului, dar şi obligaţiile lui, el fiind eliberat faţă de arendator 
cesiunea realizează şi o delegaţie perfectă. Regiile autonome, institutele şi staţiunile de
cercetare şi producţie agricolă care au în administrare terenuri proprietate publică nu pot da
în arendă bunurile destinate exploatării agricole sub sancţiunea nulităţii absolute a actelor
încheiate. Legea nu prevede pentru nimeni obligaţia de a încheia, în calitate de arendator,
contract de arendare. Deţinătorii care, indiferent de cauză, nu pot asigura cultivarea terenului
agricol, sunt nevoiţi să-l arendeze, dacă nu au obligaţia legală de a-l cultiva personal.
 arendaşul - contractul poate fi încheiat numai de pers fizice care sunt cetăţeni români -
indiferent dacă au domiciliul în ţară sau în străinătate - şi au pregătire de specialitate agricolă,
practică agricolă sau un atestat de cunoştinţe agricole şi reprezintă garanţiile solicitate de
arendator. Atestatul se eliberează de organele abilitate de M. Agriculturii şi Alimentaţiei.
Calitatea de arendaş o poate avea şi un coproprietar - dacă coproprietarii (coindivizarii) nu-şi
reglează raporturile dintre ei potrivit regulilor aplicabile indiviziunii (când permisiunea ca bunul
să fie folosit - cu titlu oneros sau gratuit - de unul dintre ei nu are semnificaţia unei arendări),
pot încheia între ei un contract de arendare, beneficiarul folosinţei adăugând la calitatea sa
de coproprietar şi pe aceea de arendaş, iar ceilalţi având faţă de el obligaţiile prevăzute de
lege pentru arendatori. În cazul pers fizice străine, atestatul va fi eliberat de autoritatea
competentă din statul de origine sau de provenienţă. Arendaşii, pers juridice, trebuie să aibă
naţionalitatea română şi sediul în România, inclusiv cele cu capital parţial sau integral străin,
să aibă ca obiect de activitate exploatarea terenurilor agricole şi să prezinte garanţiile
solicitate de arendator. Legea interzice funcţionarilor publici şi salariaţilor cu funcţii de
conducere din cadrul regiilor autonome cu profil agricol, al institutelor şi staţiunilor de
cercetare şi producţie agricolă care au în administrare terenuri agricole proprietate publică să
ia în arendă orice fel de bunuri destinate exploatării agricole. Personalul silvic de teren - şefi
district, ajutori şef district, brigadieri, pădurari - are dreptul, pe durata angajării la o unitate
silvică, să folosească gratuit un teren apt pentru culturi agricole - arabil sau fâneaţă - cu
suprafaţa de max 5.000 m2, în limita terenurilor existente în fondul forestier, destinat unor
asemenea culturi - aceste terenuri nu pot fi arendate sau închiriate.

246
 Obiectul contractului - arendarea fiind un contract sinalagmatic (bilateral) are un dublu
obiect:
 bunurile arendate - bunuri agricole care pot fi arendate = terenurile cu destinaţie
agricolă (arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, arbuştii fructiferi, plantaţiile de
hamei şi duzi), păşunile împădurite, terenurile ocupate cu construcţii şi instalaţii
agrozootehnice, amenajări piscicole şi de îmbunătăţiri funciare, drumurile tehnologice,
platformele şi spaţiile de depozitare care servesc nevoilor producţiei agricole şi terenurile
neproductive care pot fi amenajate şi folosite pentru producţia agricolă, animalele,
construcţiile de orice fel, maşinile, utilajele şi alte asemenea bunuri destinate exploatării
agricole. Bunurile agricole care formează obiectul contractului trebuie să fie complet şi precis
determinate (descrierea amănunţită a tuturor bunurilor arendate şi inventarul lor, planul de
situaţie al terenurilor). Dacă nu se arendează toate bunurile agricole deţinute de arendator,
trebuie să se specifice în contract suprafaţa de teren sau orice alt bun agricol ce se va reţine
de acesta. Pentru a fi în prezenţa unui contract de arendare, bunurile menţionate trebuie să
fie destinate exploatării (producţiei) agricole de către arendaş. Dacă folosinţa unor bunuri se
transmite cu titlu oneros în alte scopuri (EX: terenul cu sau fără construcţie în scopuri turistice
sau sportive, animalele pentru cărăuşie la construcţia unei case etc.) => contractul nu va mai
fi supus reglementărilor vizând arendarea (ci regulilor locaţiunii). Nu constituie arendare
contractul prin care deţinătorul bunurilor agricole execută lucrările agricole, cealaltă parte
dobândind recolta realizată la preţul stipulat (V-C de bunuri viitoare).
 preţul plătit de arendaş (arendă) – părţile, la libera apreciere pot stabil preţul arendării, fie
sub forma unei sume de bani (arendarea pe bani), fie sub forma unei cantităţi de produse
agricole (parte de recoltă) plătibilă în natură, în fructe (arendarea pe fructe), nefiind exclusă
nici stabilirea arendei în parte în natură şi restul în bani (arendă mixtă). Legea lasă la libera
apreciere a părţilor stabilirea preţului arendării (cuantumul arendei în natură - determinată
în cifre absolute sau determinată procentual din recoltă sau în bani). Legea indică numai
anumite elemente orientative de stabilire a arendei (EX: potenţialul de producţie al terenului,
gradul de accesibilitate a mecanizării, amenajările de îmbunătăţiri funciare sau rasa, vârsta,
starea biologică în cazul efectivelor de animale etc.), care pot fi avute în vedere de către părţi
la stabilirea arendei => părţile sunt libere să stabilească cuantumul arendei, neexistând vreo
limită maximă (sau minimă) legală.
Termenul arendării - durata arendării (data de la care începe şi data la care încetează)
trebuie să fie determinată de către părţi în contract. Părţile sunt libere să stabilească durata
arendării, fără limitări legale - ea nu poate fi mai mică decât “timpul necesar ca arendaşul să
culeagă fructele”, de regulă, 1 an agricol (în cazul terenurilor).
Efectele contractului de arendare:
 Dreptul de preempţiune al arendaşului - Arendaşul avea drept de preempţiune în
cazul înstrăinării prin vânzare a terenurilor agricole din extravilan, arendate; în cazul
înstrăinării prin vânzare de către arendator a terenului prevăzut prin prezentul contract. Acest
drept de preferinţă nu are o natură legală, ci una contractuală, părţile stipulând practic un pact
de preferinţă. Dreptul de preferinţă are ca obiect numai terenurile (nu şi alte bunuri agricole
ce ar forma obiectul contractului) şi se aplică numai daca înstrăinarea se face prin vânzare,
iar nu şi prin intermediul altor contracte translative de proprietate (contract de schimb, de
întreţinere, de rentă viageră, de donaţie etc.).
 Suportarea riscurilor - de comun acord, părţile contractante pot stabili cazurile şi
limitele suportării daunelor produse de calamităţi naturale. De comun acord pot să prevadă
suportarea pierderilor totale sau parţiale ale bunurilor arendate ca urmare a unor cazuri
fortuite sau de forţă majoră. Calamităţile naturale reprezintă şi ele cazuri fortuite sau de forţă

247
majoră, în prezenţa cărora se pune problema suportării riscurilor - suportarea pagubelor
(daunelor) rezultând din pieirea totală sau parţială a unor bunuri datorată cazului fortuit ori
forţei majore (fără ca una dintre părţi să săvârşească vreo faptă culpabilă care să-i angajeze
răspunderea).
Riscul lucrului = paguba rezultată din pieirea fortuită a bunurilor arendate (animale,
construcţii, maşini şi utilaje etc.) se suportă de proprietarul-arendator. Dacă contractul a fost
încheiat în calitate de arendator de un alt titular de drepturi reale asupra lucrului arendat (EX:
uzufructuar) => va suporta şi el riscul lucrului, corespunzător cu dreptul pe care îl are asupra
lucrului. Deoarece bunurile arendate se găsesc în detenţiunea arendaşului, obligat să ia
măsurile necesare pentru păstrarea lor în bune condiţii şi să le restituie la încetarea
contractului, el va fi ţinut să facă dovada că pieirea s-a produs fără culpă din partea sa - din o
cauză străină, care nu-i poate fi imputată (caz fortuit sau forţă majoră). Dacă s-a dovedit că
pieirea e fortuită => arendaşul nu suportă riscul lucrului, cu excepţia cazului în care lucrul a
pierit după ce a fost pus în întârziere pentru neexecutarea obligaţiei de restituire la încetarea
contractului şi nu reuşeşte să dovedească că lucrul ar fi pierit şi la arendator, dacă i s-ar fi
restituit.
Riscul contractului = soarta obligaţiei arendaşului de a plăti arenda:
 in caz de pieire fortuită a bunurilor arendate - riscul contractului e suportat de arendator, în
calitate de debitor al obligaţiei (de a asigura folosinţa) imposibil de executat, care nu mai
poate cere arendaşului executarea obligaţiei corelative - plata arendei => in caz de pieire
totală, contractul se desface de drept; în caz de pieire parţială, arendaşul poate cere fie o
reducere proporţională din arendă, fie rezilierea judiciară a contractului dacă scopul pentru
care s-a încheiat contractul nu mai poate fi realizat.
 în caz de pieire fortuită, totală sau parţială - nu a bunurilor arendate - ci a recoltei, a
producţiei (grindină, brumă, inundaţie, incendiu etc.) - dacă contractul nu conţine clauze în
această privinţă =>
- dacă arenda a fost stipulată sub forma unei cote-părţi din producţie, din recolta realizată
(arendă procentuală - EX: 30 % din recoltă) => pierderea recoltei (neculese) se suportă
proporţional de ambele părţi. Deoarece arenda e procentuală - în funcţie de recolta ce se
realizează => orice nerealizare (pieire) fortuită a recoltei se suportă proporţional de ambele
părţi. Dacă recolta a fost culeasă - pieirea vizează nu recolta, ci produsele agricole culese =>
riscul va fi suportat de proprietarul produselor, respectiv de către ambele părţi, proporţional,
dacă arenda reprezintă o parte din producţie, în natură, deoarece şi arendatorul e
coproprietarul produselor, atât înainte, cât şi după culegerea lor. Dacă arenda se plăteşte nu
în natură, ci în bani => arendatorul nu suportă riscul pieirii produselor după recoltare, pentru
că nu are calitatea de proprietar (coproprietar) al produselor culese, fiind creditorul unei
creanţe băneşti.
- dacă arenda a fost prevăzută de părţi (nu sub forma unei cote-părţi din producţie), ci într-o
cantitate determinată de produse agricole (arendă fixă, determinată în cifre absolute, EX:
anual 1000 kg grâu pe hectar) => riscul pieirii fortuite a recoltei e suportat, de regulă, de
arendaş, deoarece cuantumul arendei (indiferent că se plăteşte în natură sau în echivalent
bănesc) nu depinde de mărimea recoltei. Exceptie - dacă contractul s-a încheiat pe 1 an şi,
înainte de a fi fost culeasă, a pierit cel puţin ½ din recoltă (în raport de o recoltă mijlocie) =>
arendaşul are dreptul să ceară o reducere proporţională din arendă. Dacă contractul a fost
încheiat pe mai mulţi ani şi a pierit, înainte de a fi fost culeasă cel puţin ½ din recolta unui an
=> sistemul compensaţiei între anii buni şi cei răi: arendaşul nu poate cere o scădere din
arendă dacă pierderea s-a compensat prin precedentele recolte; dacă anii precedenţi n-au
produs excedente suficiente şi contractul rămâne în vigoare pentru viitor => instanţa poate

248
acorda numai un scăzământ provizoriu, compensaţia (regularizarea) urmând a se face la
finele contractului.
Clauze contractuale privind suportarea riscurilor. Părţile sunt libere să stabilească în
contract clauze referitoare la suportarea riscurilor – EX: arendaşul să-şi asume riscul cazurilor
fortuite. Asemenea clauze trebuie să fie expres prevăzute şi clar exprimate, fiind de strictă
interpretare – EX: dacă una dintre părţi şi-a asumat riscul cazurilor fortuite, clauza urmează
să fie interpretată în favoarea ei, ca referindu-se la cazuri fortuite ordinare (grindină, brumă
etc), nu şi la cele extraordinare. În privinţa suportării riscurilor, contractul-model conţine 2
clauze:
- nivelul arendei nu poate fi modificat ca urmare a unor pierderi datorate unor factori naturali
(calamităţi), iar arendaşul va acoperi pierderile prin asigurarea culturilor împotriva unor factori
de risc => daca părţile au încheiat contractul potrivit modelului prevăzut de lege, riscul pieirii
recoltei din cauza unor calamităţi e suportat de către arendaş;
- arendaşul e exonerat de la plata arendei în cazuri de forţă majoră => riscul pieirii recoltei din
cauza unor evenimente cu totul excepţionale (care, de regulă, nu pot fi nici asigurate),
urmează să fie suportat de ambele părţi contractante.
Obligaţiile părţilor:
 obligaţiile arendatorului: să predea bunurile arendate în termenul şi în condiţiile
stabilite; să garanteze pe arendaş de evicţiune totală sau parţială; să execute toate celelalte
obligaţii asumate prin contract. Dacă la predare se constată că imobilul (terenul) arendat are
o întindere mai mică sau mai mare decât cea prevăzută în contract => se va putea cere
micşorarea sau majorarea arendei numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de Codul civil la
materia vânzării. Bunurile arendate trebuie să fie predate în stare corespunzătoare folosinţei,
exploatării agricole, iar după predare arendatorul e obligat să efectueze acele reparaţii
(lucrări) care nu sunt în sarcina arendaşului (EX: reparaţiile capitale la construcţiile şi
instalaţiile agrozootehnice). Arendatorul e garant nu numai de evicţiune, dar şi pentru viciile
ascunse ale bunurilor arendate care îi împiedică întrebuinţarea. Impozitele şi taxele datorate
pentru bunurile agricole arendate sunt în sarcina arendatorului.
 obligaţiile arendaşului: de a folosi bunurile arendate, ca un bun proprietar, în
condiţiile stabilite în contract; de a menţine potenţialul productiv al bunurilor arendate; de a le
restitui la încetarea contractului; de a cere acordul arendatorului pentru efectuarea
eventualelor investiţii pe teren; de a plăti arenda la termenele şi în modalităţile stabilite; de a
executa toate obligaţiile contractuale.
 obligaţia de a întrebuinţa bunurile arendate ca un bun proprietar - se apreciază după tipul
abstract al omului prudent şi diligent, ţinând seama şi de faptul că arendaşul e un profesionist
(agricultor). El trebuie să folosească bunurile arendate la destinaţia determinată în contract
sau prezumată după circumstanţe, în astfel de condiţii încât să menţină potenţialul lor
productiv. Arendaşul poate schimba categoria de folosinţă a terenului arendat numai cu
acordul prealabil dat în scris de către proprietar (chiar dacă arendatorul e un uzufructuar sau
alt deţinător legal) şi cu respectarea dispoziţiilor legale - nerespectarea lor constituie
contravenţie şi se sancţionează cu amendă 10.000 - 30.000 de lei. Constatarea
contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de pers împuternicite ale direcţiei generale
pentru agricultură şi industrie alimentară. Arendatorul are dreptul la daune şi la restabilirea
situaţiei anterioare. Arendatorul are dreptul de a controla oricând modul în care arendaşul
administrează bunurile arendate
 plata arendei. Arendaşul trebuie să plătească arenda, în natură şi/sau bani, la termenele şi
la locul de plată prevăzute în contract. Dacă locul plăţii nu e prevăzut => plata se face la
domiciliul arendaşului, fiind cherabilă, iar nu portabilă. Contractele de arendare încheiate în

249
scris şi înregistrate la consiliul local constituie titluri executorii pentru plata arendei la
termenele şi în modalităţile stabilite în contract.
 părţile vor include în contractul de arendare clauze de asigurare a bunurilor agricole, care
sunt în sarcina arendaşului. Legea nu prevede o sancţiune anume daca arendaşul nu îşi
îndeplineşte această obligaţie. Totuşi, dacă părţile vor încheia contractul de arendare potrivit
modelului introdus prin L223/2006, art.8 lit.h) din contractul-model => arendaşul are obligaţia
să încheie contracte de asigurare a culturilor pe care le înfiinţează pe terenul arendat, în
vederea recuperării daunelor produse de calamităţi naturale. Daca aceasta obligaţie nu se
executa din motive culpabile => contractul e reziliat de drept fără intervenţia instanţei. Nivelul
arendei nu poate fi modificat de arendator ca urmare a unor pierderi datorate unor factori
naturali (calamităţi), iar arendaşul va acoperi pierderile prin asigurarea culturilor împotriva
unor factori de risc.
 restituirea bunurilor arendate. La încetarea contractului, arendaşul trebuie să restituie
bunurile arendate în starea în care le-a primit conform inventarului (proces-verbal) făcut la
predare, iar în lipsă se prezumă că le-a primit în bună stare. Riscul pieirii fortuite se suportă
de arendator. În caz de incendiu, arendaşul răspunde de pagubele cauzate clădirilor
arendate, dacă nu dovedeşte o cauză exoneratoare de răspundere. Dacă arendaşul a făcut
cheltuieli cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea bunurilor arendate – care, potrivit
raporturilor contractuale dintre părţi, sunt în sarcina arendatorului - instanţa poate recunoaşte
arendaşului un drept de retenţie - dreptul de a refuza restituirea bunurilor arendate la
încetarea contractului, cât timp arendatorul nu va plăti sumele datorate.
 alte obligaţii - taxele de redactare şi înregistrare a contractului de arendare sunt în sarcina
arendaşului. Pe plan financiar, fiind considerat agricultor, el e obligat să plătească impozitele
datorate pe veniturile realizate din exploatarea bunurilor agricole arendate, beneficiind de
facilităţile de creditare şi impozitare prevăzute de lege.
Sancţiunea neexecutării obligaţiilor. În caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor de către
arendator sau arendaş, se aplică dreptul comun => oricare dintre părţi poate cere în justiţie,
în condiţiile legii, rezilierea pentru neexecutare de obligaţii (principale) şi are la dispoziţie
toate mijloacele juridice pentru apărarea drepturilor şi intereselor contractuale în legătură cu
bunurile arendate => pactele comisorii exprese care ar avea ca efect rezilierea de drept, fără
intervenţia justiţiei, nu pot produce efecte.
Încetarea contractului: In cazul neexecutării obligaţiilor se poate cere prin justiţie rezilierea
contractului, potrivit dreptului comun. În caz de pieire - totală sau parţială - a bunurilor
arendate şi în cazul desfiinţării (desfacerii) titlului arendatorului, sunt aplicabile regulile
dreptului comun. În schimb, denunţarea unilaterală nu e aplicabilă arendării, deoarece ea se
încheie pe o durată determinată. Prin acordul părţilor, contractul de arendare poate să
înceteze şi înainte de a ajunge la termen - e avută în vedere o înţelegere realizată pe
parcursul executării contractului, iar nu posibilitatea denunţării unilaterale.
Moartea uneia dintre părţi - Contractul de arendare poate continua în cazul decesului
arendatorului sau al arendaşului. Pentru aceasta, moştenitorii majori ai arendaşului sau, după
caz, moştenitorii proprietarului trebuie să comunice în scris intenţiile lor şi să obţină acordul
scris al celeilalte părţi, în termen de 30 de zile de la data decesului => regula încetării
arendării prin moartea oricăreia dintre părţi, afară numai dacă moştenitorii solicită în scris şi
obţin acordul scris al celeilalte părţi (în termen de 30 de zile) în sensul continuării raporturilor
de arendare. Moştenitorii arendaşului decedat - pentru a putea continua raporturile de
arendare - trebuie să fie pers majore; dacă moştenitorii sunt minori => contractul încetează
prin deces. Această condiţie trebuie să fie prevăzută prin raportare nu la vârsta majoratului, ci
la capacitatea de muncă şi cunoştinţele agricole ale moştenitorului. În cazul decesului

250
proprietarului, vârsta moştenitorilor e indiferentă; dacă sunt minori sau persoane puse sub
interdicţie vor consimţi la continuarea raporturilor de arendare cu abilitările prevăzute de lege
(după cum sunt pers lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, ţinând seama şi de faptul că arendarea e, în principiu, un act de administrare).
Pentru cazul decesului arendaşului, dacă sunt mai mulţi moştenitori, ei pot conveni să
continue în comun exploatarea bunurilor agricole arendate de autorul lor sau să desemneze
pe unul dintre ei să continue exploatarea acestor bunuri. Dacă moştenitorii arendaşului nu se
înţeleg => moştenitorii proprietarului pot să desemneze pe unul dintre urmaşii arendaşului
care indeplineste conditiile: să fie cetăţeni români; să aibă pregătire de specialitate agricolă -
să continue contractul de arendare. Moştenitorii arendatorului, respectiv arendaşului decedat
au obligatia ca în termen de 30 de zile de la data decesului să înştiinţeze consiliul local unde
contractul de arendare e înregistrat cu privire la noile părţi în contractul de arendare.
Expirarea termenului - Contractul de arendare poate fi reînnoit potrivit înţelegerii părţilor şi
cu respectarea legii. Fiecare parte contractantă e obligată să înştiinţeze în scris cealaltă
parte, cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea contractului, despre intenţia sa de a reînnoi sau
de a nu reînnoi contractul de arendare. Reînnoirea contractului nu poate avea loc, în nici un
caz, împotriva voinţei arendaşului. În schimb, ar fi fost indicat să se recunoască în favoarea
lui şi în anumite condiţii un drept la reînnoirea contractului chiar dacă arendatorul şi-ar fi
manifestat voinţa în sens contrar. Un asemenea drept nu poate fi recunoscut în lipsa unei
dispoziţii legale exprese => la expirarea termenului prevăzut, contractul încetează, dacă nu a
fost reînnoit (fie şi cu mai puţin de 3 luni înainte de expirarea termenului) cu acordul ambelor
părţi contractante. Contractul de arendare poate fi reînnoit numai în condiţiile legii speciale
(formă scrisă, înregistrare etc.) => după expirarea termenului, părţile nu mai au obligaţii
contractuale, iar eventuala folosire a bunurilor agricole de către arendaş e lipsită de temei
juridic, cu toate consecinţele prevăzute de lege pentru această situaţie (raporturi
extracontractuale).
Efectele înstrăinării bunurilor arendate prin acte între vii. Opozabilitatea contractului de
arendare. Existenţa contractului de arendare nu atrage indisponibilizarea (inalienabilitatea)
bunurilor arendate => în caz de înstrăinare a bunurilor arendate de către arendatorul-
proprietar, contractul de arendare va fi opozabil dobânditorului în condiţiile prevăzute de lege
în materia locaţiunii de imobile, cu deosebirea că sunt opozabile numai contractele de
arendare încheiate în scris şi înregistrate la consiliul local, indiferent de durata arendării. În
privinţa opozabilităţii contractului de arendare - închirierile sau arendările, precum şi cesiunile
de venituri făcute de debitor sau deţinător după data înscrierii somaţiei prin care i se pune în
vedere debitorului că, dacă nu va plăti, se va trece la vânzarea bunului său imobil, nu vor fi
opozabile creditorului urmăritor sau adjudecatarului. În schimb, închirierile sau arendările
anterioare înscrierii somaţiei sunt opozabile, în condiţiile legii, atât creditorilor urmăritori, cât şi
adjudecatarului.

CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ
Contractul de antrepriză = contractul prin care una dintre părţi - antreprenor, se obligă să
execute pe riscul său şi în mod independent o anumită lucrare pentru cealaltă parte - client,
în schimbul unui preţ.
=> în cazul lucrărilor de mare amploare, contractul e nul dacă preţul nu e determinat sau cel
puţin determinabil în momentul încheierii contractului, instanţa neavând dreptul să stabilească
preţul, aşa cum nu e competentă nici să modifice preţul convenit de părţi. În cazul lucrărilor
de mai mică importanţă, determinarea preţului nu condiţionează încheierea contractului,
prezumându-se acceptarea de către client a preţului practicat de antreprenor, în caz de

251
exagerare hotărând instanţa - spre deosebire de C. V-C care e lovit de nulitate în lipsa
preţului determinat sau determinabil în momentul încheierii contractului. Preţul (stabilit într-o
sumă de bani sau o altă prestaţie), e un element esenţial al antreprizei. În lipsa lui (serviciu
gratuit), contractul nu mai e de antrepriză, ci un act dezinteresat (contract cu titlu gratuit), dar
nu liberalitate. Pe baza contractului de antepriza se execută lucrări de mare valoare şi
importanţă (construire de clădiri, lucrări de instalaţii, reparaţii la construcţii etc.) şi prestări
servicii (confecţionarea sau repararea obiectelor de uz personal ori de uz casnic etc.).
Regulile referitoare la antrepriză se aplică şi lucrărilor (activităţilor) intelectuale - EX:
meditaţii, consultaţii profesionale, inclusiv juridice (date de notari publici, avocaţi mai puţin
reprezentarea judiciară, care e o variantă de mandat).
Deosebiri faţă de alte contracte:
 in cazul contractulului de muncă - salariul se plăteşte după cantitatea şi calitatea muncii
depuse; in cazul antreprizei - se plăteşte numai rezultatul muncii antreprenorului, predat
clientului. Salariatul îşi execută obligaţiile de serviciu fiind în dependenţă - subordonare
juridică - totală faţă de angajator şi obligat să respecte regulile stabilite de acesta (regulament
de ordine interioară, program de lucru etc.). Stabilindu-se un raport de prepuşenie, comitentul
răspunde faţă de terţi pentru faptele pers încadrate în muncă (prepus). În schimb,
antreprenorul (care - spre deosebire de salariat - poate fi şi comerciant) se bucură de
independenţă juridică cât priveşte modul de executare a lucrării în conformitate cu comanda
primită de la client (proiecte, planuri, măsuri sau alte directive) => el e liber să încredinţeze
executarea efectivă (materială) a lucrării - sub îndrumarea sa nemijlocită, personală - unor
lucrători, inclusiv subantreprenori. El organizează munca după aprecierea sa şi, spre
deosebire de contractul de muncă, o efectuează pe propriul său risc. Întrucât antreprenorul
păstrează toată independenţa în executarea lucrării şi între părţile contractante nu se creează
raport de subordonare (prepuşenie) => clientul nu răspunde de pagubele cauzate de
antreprenor sau lucrătorii săi terţilor şi nici de pagubele pe care le-ar putea suferi
antreprenorul sau lucrătorii din cauza accidentelor survenite în cursul executării lucrării.
 in cazul contractului de locaţiune - preţul locaţiunii e determinat în raport cu durata
folosinţei; contractul de antrepriză nu serveşte drept temei pentru folosinţa unui lucru.
Antrepriza nu e o variantă a locaţiunii, ci un contract independent.
 când antreprenorul se obligă a procura pe lângă munca sa şi materialul necesar pentru
confecţionarea lucrului care face obiectul contractului, preţul stabilit cuprinzând şi
contravaloarea materialului, operaţiunea juridică se aseamănă cu vânzarea unui lucru
viitor, de confecţionat => contractul va fi antrepriză, dacă din intenţia părţilor rezultă că
procurarea materialului de către antreprenor nu constituie decât o clauză accesorie a
contractului, al cărui obiect principal e realizarea lucrării, privită ca rezultat. Dacă, din contră,
materialul procurat de antreprenor e elementul esenţial al contractului, depăşind în mod vădit
valoarea muncii => operaţia juridică trebuie calificată vânzare a unui lucru viitor. Aprecierea
trebuie să fie făcută cu multă atenţie, nu prin compararea pur aritmetică a valorii celor 2
prestaţii – EX: în cazul reparaţiilor făcute la autovehicule, valoarea pieselor care se înlocuiesc
nu trebuie să fie adăugată la valoarea materialelor folosite; dacă materialele necesare
executării lucrării sunt procurate de client sau dacă e vorba de executarea unor lucrări de
construcţii pe terenul clientului (chiar cu materialele antreprenorului), contractul e de
antrepriză.
 contractul de mandat - are ca obiect principal încheierea de către mandatar de acte
juridice (cu terţe persoane) pe seama mandantului pe care, de regulă, îl reprezintă; antrepriza
are ca obiect o lucrare (prestaţii materiale sau intelectuale) efectuate de antreprenor pentru
client, antreprenorul neavând putere de reprezentare => contractele încheiate de antreprenor

252
cu terţii, în afara cazurilor prevăzute de lege, nu produc efecte faţă de client. Pentru ca
antreprenorul să-l reprezinte pe client (EX: în vederea obţinerii autorizaţiei de construcţie), el
trebuie să primească împuternicirea corespunzătoare din partea clientului, în baza unui
contract de mandat separat.
 dacă materialele în vederea executării lucrării sunt procurate de client sau lucrarea se
execută asupra unui lucru corporal predat antreprenorului, operaţia juridică se aseamănă şi
cu depozitul, uneori şi depozitarul efectuează anumite lucrări în vederea conservării lucrului
depozitat => fără a descompune operaţiunea juridică dintre părţi în 2 contracte distincte,
calificarea operaţiei trebuie să se facă după cum efectuarea lucrării sau păstrarea lucrului
formează conţinutul principal al contractului.
Caractere juridice - Antrepriza e un contract sinalagmatic (bilateral) cu titlu oneros,
comutativ, cu executare succesivă, consensual. Legea nu cere nici o formă specială
pentru validitatea lui. Antrepriza e un contract consensual (iar nu real), chiar dacă lucrarea se
execută asupra unui bun al clientului (reparaţii, transformări etc.), deoarece predarea bunului
în vederea executării lucrării poate avea loc şi după încheierea contractului. În principiu,
antrepriza e un contract încheiat intuitu personae - acest caracter vizează însă numai
organizarea şi conducerea lucrării de către antreprenor. Antreprenorul va fi obligat să execute
personal lucrarea numai dacă există clauză contractuală în acest sens sau rezultă din
împrejurări (EX: tabloul comandat unui pictor renumit, intervenţia chirurgicală contractată cu
un medic etc.). Dacă materialele sunt procurate de antreprenor => el rămâne proprietarul lor
şi al lucrării până la terminarea ei, după care clientul poate obţine predarea silită, devenind
proprietar. Dacă materialele sunt procurate de client => el păstrează proprietatea lor (şi a
lucrării) şi în cursul executării, creditorii antreprenorului neavând asupra lor drept de gaj
general.
Condiţii de validitate: capacitate, obiect, consimţământ, cauză. Clientul trebuie să aibă,
respectiv să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege pentru încheierea fie a actelor de
administrare, fie a actelor de dispoziţie, după cum contractul reprezintă un act de
administrare a patrimoniului (EX: reparaţii curente la un imobil) sau un act de dispoziţie (EX:
construirea unei case). Antreprenorul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Întrucât
antrepriza e un contract civil, iar nu de muncă => nu pot fi aplicate dispoziţiile privitoare la
capacitatea minorului de a încheia un contract de muncă.
Reguli generale cu privire la contractul de antrepriză
 Problema riscurilor
Riscul lucrului - riscul pieirii fortuite a lucrului (materialelor) e suportat de proprietar. Când
lucrătorul dă materia, dacă lucrul piere, fie în orice chip, înainte însă de a se fi trădat, dauna
rămâne în sarcina sa – deoarece antreprenorul rămâne proprietarul materialelor până la
predarea lucrării clientului şi suportă pagubele rezultate din pieirea lor, în calitate de
proprietar. Dacă materialele au fost procurate de client, în calitate de proprietar, el suportă
riscul pieirii lor. Deoarece însă materialele se găsesc în detenţiunea antreprenorului, care e
obligat să ia toate măsurile necesare pentru păstrarea lor în bune condiţii, el va fi ţinut să facă
dovada că pieirea s-a produs fără culpă din partea sa.
Riscul contractului e suportat de antreprenor, deoarece s-a obligat pe riscul său şi e
debitorul obligaţiei imposibil de executat => dacă executarea contractului (predarea lucrării
executate) devine imposibilă datorită cazului fortuit sau forţei majore, antreprenorul nu are
dreptul la plata preţului (remuneraţiei), căci nu a predat clientului rezultatul muncii sale.
Clientul va fi obligat să plătească preţul numai dacă a fost pus în întârziere în ceea ce
priveşte obligaţia de a verifica (recepţiona) şi de a lua în primire lucrarea executată. Dacă
lucrul a pierit din cauza unui viciu al materialelor procurate de client, antreprenorul are dreptul

253
să pretindă plata preţului => nu mai e vorba de riscuri (căci pieirea nu se produce dintr-un caz
fortuit sau de forţă majoră), ci de suportarea pagubei rezultate din procurarea de către client a
unor materiale necorespunzătoare. Dacă lucrarea executată, în parte sau total, a pierit fortuit,
dar executarea ulterioară (EX: reconstrucţia) n-a devenit prin aceasta imposibilă =>
antreprenorul suportă riscul contractului - deşi a executat lucrarea (sau o parte din lucrare) de
2 ori, clientul va fi obligat să plătească preţul numai o singură dată (cu excepţia celor 2 cazuri:
punerea în întârziere a clientului, viciile materialelor).
 Recepţia lucrării - Clientul e obligat să recepţioneze şi să ia în primire lucrarea după
terminarea ei integrală. În cazul unui lucru ce se măsoară sau care are mai multe bucăţi,
recepţia se poate face şi pe părţi, iar părţile plătite de client se prezumă că au fost verificate,
recepţionate. Dacă clientul nu-şi execută obligaţia de a recepţiona şi de a lua în primire
lucrarea executată => se va putea angaja răspunderea lui potrivit dreptului comun (daune-
interese pentru cheltuieli de depozitare, conservare etc.), iar instanţa va putea constata
executarea lucrării potrivit clauzelor contractuale, cu toate consecinţele ce decurg din
executare (EX: posibilitatea de a cere plata preţului, suportarea riscurilor de către client etc.).
Dacă părţile nu s-au înţeles altfel => clientul e obligat să plătească preţul stabilit o dată cu
recepţionarea şi luarea în primire a lucrării. În cazul lucrărilor mai însemnate, dacă în contract
s-a prevăzut plata preţului pe măsura executării lucrării => clientul poate invoca exceptio non
adimpleti contractus dacă antreprenorul nu-şi execută obligaţiile potrivit clauzelor
contractuale. Iar dacă lucrarea e terminată => clientul poate cere instanţei constatarea
executării ei şi predarea silită, în calitate de proprietar.
 Răspunderea antreprenorului
Răspunderea pentru neexecutare - in caz de neexecutare culpabilă a lucrării, antreprenorul
răsp faţă de client potrivit dreptului comun (clauza penală, daune-interese, fiind posibilă şi
obligarea antreprenorului la executarea lucrării sub sancţiunea plăţii amenzilor civile sau
executarea în contul debitorului-antreprenor cu autorizaţia justiţiei.
Răspunderea pentru viciile lucrării - recepţia lucrării din partea clientului fără obiecţii şi
rezerve - dacă nu a fost obţinută prin fraudă - echivalează cu descărcarea antreprenorului şi
decade pe client din dreptul de a invoca ulterior viciile aparente ale lucrării. Pentru aceste
vicii, răspunderea antreprenorului poate fi angajată numai dacă, potrivit legii sau contractului,
el datorează garanţie, în cadrul termenului stabilit, pentru lucrarea efectuată. Antreprenorul
răspunde însă pentru viciile ascunse ale materialelor procurate de el şi ale lucrării, după ce a
fost recepţionată de către client şi chiar dacă lucrarea nu a fost executată de către el
personal. Dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse ale unei lucrări executate se prescrie
prin împlinirea unui termen de 6 luni – daca viciile nu au fost ascunse cu viclenie. Dacă viciile
au fost ascunse cu viclenie - se aplică termenul general de prescripţie. Aceste termene de
prescripţie încep să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea 1
an de la predare, care poate fi modificat prin convenţia părţilor (garanţie convenţională).
 Încetarea contractului
Cazuri particulare - contractul de antrepriză încetează (“se desfiinţează”) prin moartea
meseriaşului, arhitectului sau antreprenorului. Întrucât contractul se formează intuitu
personae - aptitudinile antreprenorului având importanţă, chiar dacă nu execută personal
lucrarea => la moartea sa contractul înceteaza. Clientul e însă obligat să plătească
moştenitorilor antreprenorului valoarea lucrărilor executate şi a materialelor pregătite, în
proporţie cu preţul stabilit în contract, în măsura în care aceste lucrări şi materiale îi sunt
folositoare. Daca contractul nu oferă elem necesare => sumele de plătit se det prin experţi.
Reguli generale - ca orice contract sinalagmatic, antrepriza poate fi rezolvată la cererea
uneia din părţi pentru neexecutarea obligaţiilor de către cealaltă parte. În caz de imposibilitate

254
fortuită de executare, dacă ea e temporară - se suspendă executarea, iar dacă e definitivă -
obligaţia se stinge, fiind aplicabilă teoria riscului contractului. Dacă obligaţia antreprenorului e
succesivă (EX: lucrări de întreţinere) şi nu s-a prevăzut un termen => contractul poate fi
denunţat unilateral de oricare dintre părţi, căci oblig nu poate fi veşnică.
Reguli speciale privind antrepriza de construcţii - Antrepriza de construcţii: construire
(reconstituire, consolidare, modificare, extindere etc.) de clădiri (edificii) şi alte imobile
(construcţii de orice fel: căi de comunicaţie, dotări subterane, împrejmuiri etc.), lucrări de
instalaţii şi reparaţii la construcţii, activităţile de proiectare a lucrărilor de construcţii.
Executarea (şi desfiinţarea) construcţiilor se poate face (începe) - cu excepţiile prevăzute de
lege (EX: reparaţii şi zugrăveli fără implicaţii asupra structurii de rezistenţă sau a aspectului
arhitectural) - numai în temeiul şi cu respectarea autorizaţiei eliberate de preşedinţii consiliilor
judeţene, de primarul general al mun Bucureşti, de primarii municipiilor, sect mun Bucureşti,
ai oraşelor şi comunelor. Autorizaţia de construire se poate elibera numai pentru proiecte
verificate de către specialişti verificatori de proiecte atestate, alţii decât specialiştii elaboratori
ai proiectelor, fiind exceptate de la verificare proiectele clădirilor pentru locuinţe cu parter şi
parter plus un etaj şi anexele gospodăreşti situate în mediul rural şi în satele ce aparţin
oraşelor, precum şi construcţii provizorii. Lucrările de construcţii pot fi realizate numai de pers
fizice sau juridice autorizate. Contractul urmează să fie încheiat în formă scrisă. La încheierea
contractului de antrepriză, părţile sunt obligate să prevadă expres în actul respectiv
răspunderile ce le revin în ceea ce priveşte apărarea împotriva incendiilor. Nerespectarea
acestei obligaţii se sancţionează cu amendă contravenţională 100 - 500 de lei.
 Subantrepriza - antreprenorul are dreptul să încredinţeze executarea unor părţi din
lucrare unor subantreprenori, încheind în acest sens, cu fiecare dintre ei (instalator,
parchetar, electrician etc.), un contract de subantrepriză. În raporturile dintre antreprenor şi
subantreprenor, se aplică regulile prevăzute pentru antrepriză, subantreprenorul având - în
cadrul acestor raporturi - rolul de antreprenor. Deoarece subantreprenorii contractează numai
cu antreprenorul, clientul nu are nici o acţiune contractuală împotriva lor. În schimb,
antreprenorul răspunde contractual faţă de client pentru toate lucrările executate de
subantreprenori, la fel cum răspunde şi de lucrările oricărei alte pers pe care a folosit-o.
Intrucât subantreprenorii nu au calitatea de prepuşi => antreprenorul nu răspunde în calitate
de comitent pentru faptele lor ilicite cauzatoare de prejudicii terţilor (inclusiv clientului); clientul
nu răspunde pentru faptele antreprenorului sau subantreprenorului (ori antreprenorului de
specialitate), faţă de terţii păgubiţi. Poziţia juridică a subantreprenorului nu trebuie să fie
confundată cu aceea a antreprenorului de specialitate, care contractează anumite lucrări de
specialitate direct cu clientul şi răspunde singur, în calitate de antreprenor, faţă de acesta
pentru lucrările (partea din lucrări) care formează obiectul contractului. Dacă mai mulţi
antreprenori - coantreprenori - se obligă să execute o lucrare de ansamblu (complexă),
contractând direct cu clientul => ei nu vor avea calitatea de subantreprenori, chiar dacă unul
dintre ei are rolul de coordonator şi îi reprezintă pe ceilalţi în raporturile cu clientul în cursul
executării lucrării. Fiind antreprenori, fiecare va răspunde pentru partea de lucrare executată
şi are dreptul la partea corespunzătoare din preţ, deoarece obligaţia civilă cu pluralitate de
părţi e conjunctă (divizibilă), dacă în contract nu s-a prevăzut solidaritatea (iar obligaţia
codebitorilor nu e comercială) sau indivizibilitatea şi nici nu rezultă din natura prestaţiei care
form obiectul contractului (indivizibilitate naturală).
 Acţiunea directă a lucrătorilor - Pentru ocrotirea lucrătorilor (zidari, lemnari şi alţi
lucrători) întrebuinţaţi la clădirea unui edificiu sau altă lucrare dată în antrepriză, ei pot
reclama plata creanţelor lor de la client, dar numai în măsura în care acesta s-ar găsi dator
către antreprenor în momentul cererii => lucrătorii au o acţiune directă contra clientului, cu

255
toate că raport juridic direct nu există între ei. Fiind o acţiune directă, starea de insolvabilitate
sau falimentul antreprenorului nu se va răsfrânge asupra creanţelor lucrătorilor. Ei îl
acţionează direct pe client => nu suporta concursul celorlalţi creditori ai antreprenorului (dacă
aceştia n-au făcut o poprire asupra sumelor datorate de client în mâinile acestuia, înainte de
intentarea acţiunii directe). Această măsură de ocrotire se adaugă privilegiului imobiliar de
care se bucură lucrătorii şi antreprenorii de construcţii, pentru garantarea creanţelor
neonorate de client.
 Răspunderea antreprenorului pentru calitatea construcţiei - antreprenorul (arhitectul)
de clădiri sau alte lucrări însemnate răspunde dacă construcţia se dărâmă în tot ori în parte
sau ameninţă dărâmarea din cauza unui viciu de construcţie sau al terenului într-un termen
de 10 ani din ziua terminării (recepţiei) lucrării – exceptie clădirile pentru locuinţe cu parter şi
parter plus un etaj şi anexele gospodăreşti situate în mediul rural şi în satele ce aparţin
oraşelor, precum şi construcţiile provizorii, pentru care răspunderea antreprenorului urmează
să fie angajată potrivit dreptului comun. În privinţa viciilor aparente ale lucrării, care nu pot fi
reclamate după recepţie (predare-primire), se angajează răspunderea antreprenorului numai
dacă s-a stabilit un termen de garanţie => L10/1995 prevede obligaţia executantului lucrărilor
de construcţii de a remedia, pe propria cheltuială, defectele de calitate apărute din vina sa în
perioada de garanţie, fără a distinge după cum viciile sunt aparente sau ascunse.
Reglementarea specială privind răspunderea antreprenorului (arhitectului) vizează numai
raporturile lui cu clientul şi cu succesorii lui în drepturi (EX: cumpărătorul construcţiei). Faţă
de terţi (inclusiv locatarul construcţiei), răspunderea antreprenorului pentru pagubele cauzate
(EX: prin ruinarea clădirii) poate fi angajată numai delictual. În schimb, terţii pot alege pe
calea acţiunii împotriva proprietarului (clientului sau succesorilor lui) pe teren delictual sau
contractual (EX: locatarul), după caz. Dacă acţiunea a fost îndreptată împotriva clientului, el
va avea acţiune în regres împotriva antreprenorului, în măsura în care acesta e responsabil
pentru viciile lucrării care au determinat cauzarea prejudiciului.
Clauze contractuale de modificare a răspunderii pentru calitatea construcţiei – cum prin
instituirea unei răspunderi agravate a antreprenorului de construcţii sunt apărate nu numai
interesele clientului, ci şi interese generale, publice => clauzele contractuale de limitare sau
de înlăturare a acestei răspunderi nu pot fi admise. Sunt permise, în schimb, clauze de
agravare a răspunderii antreprenorului pentru vicii.
Termenul de prescripţie. Dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse, inclusiv viciile
structurii de rezistenţă, se prescrie prin împlinirea unui termen de 6 luni, iar dacă viciile au
fost ascunse cu viclenie prin împlinirea termenului general de prescripţie - termenul
prescripţiei începe să curgă de la data descoperirii viciilor în cadrul termenelor arătate.
Răspunderea arhitectului. Răspunderea pentru vicii poate să revină nu numai
antreprenorului care execută lucrarea, dar şi arhitectului (proiectantului). Problema împărţirii
răspunderii între antreprenor şi arhitect se rezolvă în funcţie de clauzele din contract. Dacă
arhitectul n-a făcut decât planurile construcţiei, fără a se ocupa de executarea lucrării => el va
răspunde numai dacă se va dovedi că viciul construcţiei provine dintr-un viciu al planului
(proiectului), iar antreprenorul va răspunde pentru viciile de execuţie. Dacă arhitectul a luat
parte şi la ridicarea construcţiei sau viciile sunt determinate şi de viciile proiectului => el va
răspunde alături de antreprenor => dacă daunele sunt suportate de unul dintre ei, solvens-ul
va avea acţiune în regres împotriva celuilalt, proporţional cu gravitatea culpelor; în caz de
egalitate, pentru jumătate.
Sarcina probei. Pentru angajarea răspunderii, clientul trebuie să dovedească numai
existenţa viciului. În prezenţa acestei dovezi, culpa contractuală a antreprenorului
(arhitectului) e prezumată, ei fiind obligaţi să dovedească existenţa unei cauze străine

256
exoneratoare de răspundere. Culpa subantreprenorilor nu poate fi invocată drept cauză de
exonerare, antreprenorul fiind responsabil contractual faţă de client şi pentru lucrările
executate în subantrepriză (cu drept de regres în raport de culpa subantreprenorului).
Subantreprenorul poate fi acţionat de către client numai delictual, ei nefiind legaţi prin
raporturi contractuale.
 Modificarea preţului
Preţ forfetar - antreprenorul sau arhitectul care s-a angajat să execute o clădire (edificiu),
după un plan stabilit cu clientul nu poate cere o sporire de preţ (nici cu titlu de îmbogăţire fără
justă cauză), pe motiv că s-a mărit preţul muncii sau al materialelor, nici pe motiv că a
efectuat modificări şi adăugiri la planul iniţial, dacă aceste modificări şi adăugiri nu au fost
aprobate de client în scris şi modificările de preţ de asemenea stabilite cu clientul. Întrucât
lucrarea a fost contractată pe un preţ forfetar, global, antreprenorul, în schimbul unei sume
dinainte determinată, e obligat să execute şi să predea lucrarea în condiţiile prevăzute în
contract, afară numai dacă dovedeşte acordul scris (nu şi început de dovadă scrisă) al
clientului pentru modificările de plan şi acordul lui expres pentru majorarea preţului.
Preţ de deviz – cum “preţ determinat” nu înseamnă cerinţa unei sume de bani fixe,
invariabile, ci şi stabilirea criteriilor de determinare ulterioară a preţului, părţile se pot obliga şi
pe baza unui deviz - a unei preţuiri provizorii pe articole; această prevedere de cheltuieli se
poate modifica după preţul materialelor şi/sau muncii şi mai ales prin adăugirea de lucrări
suplimentare = > preţul e fixat articol cu articol, iar nu în bloc, fiecare porţiune a lucrării având
preţul ei deosebit. Preţul total al lucrării va depinde de cantitatea lucrărilor efectiv executate şi
nu va fi cunoscut şi stabilit decât după executarea integrală a lucrării.

CONTRACTUL DE MANDAT
Mandatul cu reprezentare
Mandatul = contract prin care o pers - mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe
acte juridice pe seama unei alte pers - mandant, care îi dă această împuternicire şi pe care îl
reprezintă.
Deosebirea între mandat şi alte contracte înrudite . Deşi mandatul e, în principiu, un
contract cu titlu gratuit, legea nu interzice ca mandatarul să fie remunerat, dacă există
stipulaţie expresă în acest sens => legiuitorul prezumă numai gratuitatea mandatului
(caracterul gratuit nu e de esenţa, ci numai de natura contractului). Dacă mandatarul e un
profesionist, prezumţia de gratuitate nu operează, cuantumul remuneraţiei urmând a fi stabilit
- în lipsă de stipulaţie şi criterii legale - de către instanţă, având în vedere natura şi volumul
serviciilor prestate. Cum mandatul poate fi cu titlu oneros => el se aseamănă cu contractul de
muncă şi contractul de antrepriză. Principala deosebire constă în aceea că mandatul are ca
obiect (principal) încheierea de acte juridice cu terţii şi, de regulă, mandatarul e
reprezentantul mandantului, în timp ce contractul de muncă sau de antrepriză are ca obiect
acte sau fapte materiale şi intelectuale prestate pentru cealaltă parte contractantă, iar
salariatul, respectiv antreprenorul (arhitectul), nu are calitatea de reprezentant. Salariatul
poate primi împuternicire de reprezentare din partea unităţii (EX: pentru achiziţionarea de
bunuri) => va avea calitatea de mandatar, cel puţin în raporturile dintre el şi terţul contractant,
precum şi între acesta din urmă şi mandant, chiar dacă în raporturile dintre mandant şi
salariatul lui (mandatar), datorită raporturilor de muncă (raporturi de subordonare), regulile
mandatului vor fi înlocuite - parţial - cu regulile aplicabile raportului de muncă (obligativitatea
acceptării şi executării mandatului, răspunderea mandatarului faţă de mandant potrivit
regulilor din dreptul muncii, iar nu din dreptul civil etc.). Antreprenorul poate fi împuternicit să
încheie anumite acte juridice în numele clientului (EX: să obţină avize sau autorizaţii din

257
partea organelor competente). Un liber profesionist care, de regulă, e un reprezentant
(mandatar), nu întotdeauna va avea această calitate – EX: avocatul care dă numai consultaţii
juridice sau care acordă numai asistenţă juridică, fără puteri de reprezentare, are - în
raporturile civile - de regulă, calitatea de antreprenor, iar nu de mandatar.
Forma mandatului. Mandatul e, de regulă, un contract consensual, care ia naştere prin
simplul acord de voinţă al părţilor, fără a fi supus vreunei forme speciale. Mandatul poate fi
dat în formă scrisă sau chiar verbală ori în mod tacit. În practică, mandatul e constatat de
obicei printr-un înscris – procură, împuternicire. Procura, ca negotium, e un act juridic
unilateral (exprimând voinţa mandantului, oferta de mandat), iar ca instrumentum, e înscrisul
în care se enumeră actele juridice ce urmează să fie îndeplinite de mandatar (procurator) în
numele mandantului. Părţile redactează un înscris pentru ca terţii să fie în măsură să verifice
puterile conferite mandatarului, precum şi limitele în care acesta poate contracta în numele
mandantului.Când actul juridic la care participă mandatarul în numele mandantului urmează
să fie încheiat în formă solemnă (de regulă, autentică) => procura trebuie să fie dată şi ea în
aceeaşi formă, deoarece procura (mandatul) formează un tot indivizibil cu actul în vederea
căruia a fost dat (regula simetriei formelor) – EX: mandatarul împuternicit să înstrăineze sau
să dobândească un teren ori să încheie un contract de donaţie sau să constituie o ipotecă
etc., trebuie să înfăţişeze o procură (sau un contract de mandat) în formă autentică. O cerere
de acordare sau, după caz, de redobândire a cetăţeniei române se face personal sau, în
cazuri temeinic justificate, prin mandatar cu procură specială şi autentică şi va fi însoţită de
acte care dovedesc îndeplinirea condiţiilor prevăzute de prezenta lege. Mandatarul trebuie să
fie împuternicit prin procură autentică numai în cazul în care legea prevede o asemenea
formă pentru validitatea actului juridic ce urmează să fie încheiat prin mandatar, nu însă şi
când acest act urmează să fie încheiat în formă autentică prin voinţa părţilor, fără ca legea să
prevadă o atare cerinţă. Însă, părţile pot fi reprezentate la autentificare printr-un mandatar cu
procură specială autentică, fără a distinge după cum forma autentică a actului ce urmează a fi
încheiat prin mandatar e cerută de lege sau e hotărâtă numai de către părţi. Pentru unele
operaţii juridice, legea prevede necesitatea unei procuri autentice indiferent de forma actului
juridic ce urmează să fie încheiat de către mandatar, în numele mandantului –Când mandatul
e un contract consensual, consimţământul părţilor poate fi dat şi în mod expres, dar şi în mod
tacit. Mandatul tacit rezultă din acele împrejurări de fapt care fac neîndoielnică intenţia
părţilor. Oferta de mandat special trebuie să fie expresă. Acceptarea ofertei de mandat poate
fi tacită, inclusiv în cazul mandatului special sau autentic, rezultând din executarea lui din
partea mandatarului. Mandatul tacit nu trebuie să fie confundat cu mandatul aparent - deşi
lipseşte voinţa mandantului de a fi reprezentat (mandatarul a depăşit împuternicirea sau
mandatul a încetat anterior ori nici n-a existat în realitate) - terţii contractează cu credinţa
scuzabilă şi legitimă (fără vreo culpă, dar nu neapărat eroare comună) că mandatarul aparent
are puteri de reprezentare – EX: în cazul revocării mandatului, care nu a fost adusă la
cunoştinţă terţilor, indiferent că mandantul a fost ori nu în culpă (dar nici complet străin de
aparenţa creată). Buna-credinţă a terţului se prezumă. Mandatul aparent produce efecte ca şi
cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare => terţul contractant de bună-
credinţă poate acţiona (dar nu e obligat în acest sens) împotriva mandantului în baza actului
încheiat cu mandatarul aparent, caz în care va fi obligat să execute şi obligaţiile asumate (EX:
când cere predarea lucrului vândut de mandatarul aparent, va fi obligat să plătească preţul).
Pers reprezentată fără voia ei poate acţiona împotriva terţului numai dacă a ratificat actul
încheiat de mandatarul aparent => mandatul aparent se transformă cu efect retroactiv (de la
data încheierii actului) într-un mandat de reprezentare de drept comun. În lipsa ratificării,
mandatarul aparent răspunde faţă de mandant (cu care nu are raporturi contractuale) pe

258
teren delictual sau ca un negotiorum gestor, după cum a fost sau nu în culpă. Răspunderea
mandatarului aparent poate fi angajată şi faţă de terţul contractant, dar numai
extracontractual (delictual), deoarece nu a contractat în nume propriu.
Dovada mandatului - acceptarea mandatului poate fi dovedită prin executarea lui de către
mandatar. Dacă mandatul e expres şi legea specială nu prevede altfel => dovada se face
după regulile dreptului comun, atât între părţi, cât şi de către terţul care contractează cu
mandatarul (nu şi de alţi terţi, pentru care mandatul e un simplu fapt juridic, putând fi dovedit
prin orice mijloc de probă), deoarece validitatea contractului pe care îl încheie depinde de
existenţa mandatului, formând un tot unitar cu acesta => dacă actul în vederea căruia s-a dat
mandatul expres are o valoare > 250 lei sau cerinţa formei scrise e prevăzută de lege
indiferent de valoare (EX: depozit voluntar) => dovada se va face prin înscris. Formalitatea
“bun şi aprobat pentru...” nu trebuie să fie îndeplinită, întrucât mandatul nu are ca obiect plata
unei sume de bani sau o câtime oarecare de lucruri (ci încheierea de acte juridice); iar dacă
mandatul e cu titlu oneros - un contract sinalagmatic => regula multiplului exemplar nu se
impune în privinţa procurii, care nu cuprinde “o convenţie sinalagmatică” ci constată numai
oferta de mandat. Daca mandatul e tacit, deoarece atât oferta, cât şi acceptarea mandatului
tacit poate rezulta din împrejurări de fapt care fac neîndoielnică intenţia părţilor => dovada
acestor fapte se poate face - atât de către părţi, cât şi de terţul care contractează cu
mandatarul sau de alţi terţi - prin orice mijloc de probă admis de lege, indiferent de valoarea
actului încheiat sau care urmează să fie încheiat de către mandatar. Cerinţa dovezii scrise ar
contraveni noţiunii de mandat tacit, căci mandatul scris e expres; or mandatul poate fi şi tacit
(EX: primirea de către o persoană a buteliei de aragaz în vederea reîncărcării la unitatea
specializată) => daca mandatul e tacit pentru actul ce se încheie de către mandatar cu terţul,
ad probationem se cere forma scrisă. Dacă existenţa mandatului a fost dovedită => conţinutul
şi întinderea împuternicirii se stabilesc prin interpretarea clauzelor contractuale, orice dovadă
în acest scop fiind admisă, însă interpretarea trebuie să fie restrictivă. Dacă încheierea
contractului de mandat nu poate fi dovedită => raporturile dintre părţi urmează a fi soluţionate
potrivit regulilor gestiunii de afaceri sau îmbogăţirii fără justă cauză.
Capacitatea părţilor. Mandantul trebuie să fie capabil de a contracta el însuşi actul de a
cărui îndeplinire îl însărcinează pe mandatar => capacitatea mandantului se apreciază în
funcţie de natura actului juridic care urmează să fie încheiat prin mandatar (acte de
conservare, de administrare, de dispoziţie). Anularea pentru lipsa capacităţii de exerciţiu a
mandantului poate fi invocată şi de mandatar, pentru a nu fi expus răspunderii faţă de terţul
cu care contractează şi care ar suferi pagube în urma anulării mandatului. Mandatarul
trebuie sa aiba capacitate deplină de exerciţiu căci în actele pe care le încheie în numele
reprezentatului (mandantului) trebuie să exprime un consimţământ valabil, lipsa
consimţământului sau viciile de voinţă fiind apreciate nu numai în pers mandantului, dar şi în
aceea a mandatarului.. Numai trimisul (curierul), care e un simplu mesager, iar nu
reprezentant, poate fi o pers chiar lipsită de capacitatea de exerciţiu, căci transmite doar
declaraţia de voinţă a pers care l-a trimis, fiind suficient să aibă discernământul strict necesar
pentru activitatea sa. Deoarece mandatarul are iniţiativă şi îşi manifestă personalitatea la
încheierea actului cu terţul, trebuie să fie deplin capabil. Dacă mandatul încheiat cu un
capabil de a contracta încetează datorită incapacităţii ulterioare a mandatarului => un
contract de mandat încheiat cu un mandatar incapabil sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă nu poate fi recunoscut valabil.
Obiectul şi întinderea mandatului. Obiectul mandatului trebuie să fie determinat, posibil şi
licit ca la orice contract. Mandatul poate avea ca principal obiect numai încheierea de acte
juridice de către mandatar (contracte sau acte unilaterale), actele materiale putând avea

259
numai caracter accesoriu, iar actele juridice cu caracter strict personal (EX: testament) nu pot
fi făcute prin mandatar. Caracterul determinant, posibil şi ilicit al obiectului vizează, în
principal, obiectul derivat al contractului de mandat, afectând validitatea lui (EX: mandatul e
nul dacă actul ce urmează să fie încheiat – permis de lege – are ca obiect bunuri scoase din
circuitul civil). Întinderea - mandatul poate fi: special când se dă pentru o singură operaţie
juridică sau pentru anumite operaţii determinate; general - când mandatarul primeşte
împuternicirea de a se ocupa de toate treburile mandantului. Pentru actele de dispoziţie se
cere un mandat special. Specializarea nu trebuie însă dusă la extrem, mandatul va fi cu
suficienţă special dacă va indica natura operaţiei juridice şi obiectul ei. Actele de conservare
sau de administrare pot fi încheiate de mandatar pe baza unui mandat general. Mandatul
conceput în termeni generali (procura imprecisă) nu e valabil decât pentru actele de
administrare (şi de conservare) => puterile conferite mandatarului sunt supuse unei
interpretări restrictive. Mandatarul nu poate face nimic afară din limitele mandatului său. Fie
că e special sau general, mandatarul trebuie să se încadreze în limitele împuternicirii primite.
Mandatul general circumscris la anumite acte de administrare nu îndreptăţeşte la săvârşirea
altora. Facultatea de a face o tranzacţie o cuprinde şi pe aceea de a face un compromis, cu
toate că în cazul tranzacţie concesiile au consecinţe cunoscute, iar în cazul compromisului
consecinţele sunt imprevizibile.
Actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare (autocontractul). Mandatul în interes comun.
În cazul în care mandatarul încheie actul juridic care formează obiectul mandatului cu sine
însuşi (actul cu sine însuşi) sau cu o terţă persoană pe care tot el o reprezintă (dubla
reprezentare), există pericolul neglijării intereselor mandantului, în primul caz, sau al unuia
dintre mandanţi, în cel de al doilea. Un asemenea pericol nu există dacă mandantul, respectiv
mandanţii, fiind în cunoştinţă de cauză, convin să dea împuternicire mandatarului în acest
sens ori când clauzele actului sunt astfel precizate, încât e exclusă vătămarea intereselor
mandantului (mandanţilor). În caz contrar, mandantul poate cere anularea actului pentru dol
prin reticenţă sau pentru violarea de către mandatar a obligaţiei de loialitate faţă de mandant.
Actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare nu trebuie să fie confundate cu mandatul în
interes comun => nu se pune problema nulităţii, întrucât mandatarul contractează cu un terţ
pe care nu-l reprezintă, numai că – alături de mandant – e şi el cointeresat în încheierea
actului care formează obiectul mandatului (EX: e şi el coproprietar al bunului care urmează să
fie vândut sau – fiind creditorul mandantului – urmează să îşi satisfacă propria creanţă din
preţul obţinut în urma vânzării bunului). Mandatul în interes comun nu se confundă cu
mandatul remunerat; în primul caz, mandatarul e cointeresat în încheierea actului care
formează obiectul mandatului, cât timp, în cel de-al doilea caz, interesul lui rezidă în
contractul de mandat care îl îndreptăţeşte la plata remuneraţiei, chiar dacă operaţiunea
juridică în vederea căreia a fost conferit mandatul nu a putut fi realizată.
Efectele contractului de mandat
 Efecte între părţi
obligaţiile mandatarului:
 indeplinirea mandatului - neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a acestei
obligaţii fac ca mandatarul să fie răspunzător nu numai de dol (intenţie), dar şi de culpă
simplă. Prin executarea mandatului nu trebuie înţeleasă neapărat încheierea actului proiectat
(EX: vânzarea bunului). Dacă mandatarul, cu toate diligenţele depuse, nu poate încheia actul
juridic în condiţiile împuternicirii primite => răspunderea lui nu va fi angajată. Diligenţa cerută
mandatarului în îndeplinirea mandatului, inclusiv păstrarea (ca un depozitar) a sumelor de
bani sau a altor bunuri primite de la sau pentru mandant, va fi apreciată cu mai puţină
rigurozitate dacă mandatul e cu titlu gratuit => culpa mandatarului se apreciază în concret, în

260
funcţie de diligenţa pe care o depune în propriile sale treburi. Dacă mandatul e cu titlu oneros
=> răspunderea lui se va aprecia după tipul abstract al omului prudent şi diligent - după
regula generală aplicabilă răspunderii contractuale (inclusiv prezumţia de culpă). Daca culpa
mandatarului e stabilită => măsura răspunderii lui va fi dată de paguba (întreagă) suferită de
mandant din cauza neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiei asumate.
Mandatarul nu răspunde însă pentru neexecutarea obligaţiilor asumate de terţul contractant,
dacă nu a comis o culpă în alegerea acestuia şi contractul de mandat nu prevede în sarcina
lui o obligaţie de garanţie. Dacă lucrul deţinut în baza mandatului piere fortuit => mandatarul
nu răspunde, chiar dacă l-ar fi putut salva, sacrificând un bun propriu. Condiţiile răspunderii
mandatarului pot fi modificate prin convenţia părţilor.
 obligaţia de a da socoteală - mandatarul trebuie să dea mandantului socoteală despre
îndeplinirea mandatului => mandatarul e dator să dea în primire mandantului tot ce i s-a
predat în puterea mandatului: bunuri, documente primite de la mandantul însuşi sau de la terţi
– chiar dacă bunurile primite nu s-ar cuveni mandantului, deoarece terţul păgubit va cere,
dacă e cazul, restituirea plăţii nedatorate de la mandant. Sumele de bani cuvenite
mandantului şi întrebuinţate de mandatar în folosul său sunt producătoare de dobânzi din
ziua întrebuinţării, fără să fie nevoie de vreo punere în întârziere. Sumele nerestituite de
mandatar, dar neîntrebuinţate de el, poartă dobânzi “din ziua când i s-au cerut acele sume”
=> punerea în întârziere a mandatarului se poate face printr-o simplă notificare (nu neapărat
prin acţiune în justiţie). Întrucât dreptul la acţiune al mandantului pentru predarea sumelor de
bani sau a altor bunuri primite de mandatar de la terţi în cursul executării mandatului nu se
poate naşte de la data încheierii contractului de mandat => prescripţia începe să curgă de la
data încetării contractului, fie prin executarea lui, fie prin alte moduri de încetare a raporturilor
dintre părţi (EX: expirarea termenului suspensiv prevăzut în contract). În cazul sumelor de
bani ridicate de la CEC sau altă unitate bancară în baza unei “clauze de împuternicire”,
clauza reprezintă un mandat, o împuternicire dată de titularul libretului beneficiarului clauzei,
care are obligaţia să dea socoteală mandantului, inclusiv să remită sumele de bani ridicate şi
neîntrebuinţate în interesul acestuia, dacă raporturile de mandat dintre ei nu sunt dublate de
alte raporturi juridice (donaţie, plata unei datorii etc.) => prescripţia se calculeaza din
momentul în care titularul de libret (mandantul) a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba
ce i-a fost pricinuită de mandatar prin ridicarea sumelor de bani şi nerespectarea obligaţiei de
a da socoteală.
 obligaţii rezultând din substituirea unei terţe persoane. În principiu, mandatarul trebuie
să execute personal însărcinarea primită, deoarece contractul de mandat e încheiat intuitu
personae, având la bază încrederea mandantului în mandatar. În contractul de mandat se
poate prevedea însă dreptul mandatarului de a-şi substitui o terţă pers, trecându-i o parte sau
toate drepturile ce-i sunt conferite de mandant. Daca s-a făcut substituirea, mandatarul e
obligat să răsp de faptele substituitului, dar numai în cazurile:
- dacă a efectuat substituirea fără a fi avut acest drept
- dacă a fost autorizat (printr-o clauză expresă) să se substituie (fără arătarea pers) şi a trecut
puterile asupra unei pers cunoscute ca incapabilă (nedestoinică) sau de insolvabilitate notorie
=> mandatarul va putea acorda acest drept şi substituitului (dar va răspunde faţă de mandant
şi pentru alegerea făcută de substituit). Dacă mandatarul a fost autorizat să se substituie, cu
arătarea pers => va răspunde numai dacă a trecut puterile asupra unei alte pers => va
răspunde în condiţiile substituirii fără drept.
Mandantul are o acţiune directă contra substituitului; substituitul poate acţiona împotriva
mandantului numai pe calea acţiunii oblice. Dacă mandatarul a fost autorizat să-şi substituie
o terţă pers (cu sau fără arătarea pers) => substituitul poate acţiona împotriva mandantului în

261
baza raporturilor directe pe care le are - prin intermediul mandatarului - cu mandantul => nu
mai suntem în prezenţa unei “acţiuni directe” propriu-zise.
 pluralitatea mandatarilor - dacă împuternicirea a fost dată prin 1 mandat mai multor
mandatari => nu există solidaritate între ei decât dacă solidaritatea s-a stipulat în mod expres.
Fiecare mandatar poate însă executa mandatul singur, dacă nu s-a prevăzut altfel în contract.
obligaţiile mandantului:
 dezdăunarea mandatarului - mandantul e obligat să restituie mandatarului toate
cheltuielile (sumele avansate şi alte cheltuieli necesare şi utile) făcute cu ocazia executării
mandatului. El nu poate refuza restituirea acestor cheltuieli, chiar dacă operaţia în vederea
căreia a fost conferit mandatul nu a putut fi efectuată, şi nici să ceară reducerea lor pe motiv
că ar fi fost exagerate, dacă mandatarului nu i se poate imputa nici o culpă. Mandantul
trebuie să plătească şi dobânzi la sumele avansate de mandatar; aceste dobânzi curg, fără
punere în întârziere, din ziua când mandatarul a făcut plata. Mandantul suportă şi pierderile
suferite de mandatar cu ocazia îndeplinirii mandatului, dacă nu se i poate imputa vreo culpă.
Instanţele trebuie să aibă în vedere numai pagubele suferite de mandatar – fără culpă din
partea sa – care sunt “ocazionate” - în conexiune (nu neapărat legătură cauzală) cu
activităţile desfăşurate de mandatar în executarea mandatului, iar nu şi alte pagube suferite
fără legătură cu executarea mandatului.
 plata remuneraţiei. Când mandatul e cu titlu oneros, mandantul e obligat să plătească
suma stipulată, chiar dacă operaţia în vederea căreia a fost conferit mandatul nu a putut fi
efectuată. Numai culpa mandatarului în îndeplinirea mandatului îl poate scuti pe mandant de
plata remuneraţiei. Chiar dacă mandatul a fost executat după expirarea termenului stipulat,
dar mandantul se foloseşte de actul încheiat, el e obligat să plătească remuneraţia,
considerându-se că a renunţat implicit la termenul stipulat.
 solidaritatea mandanţilor. Când mai multe persoane au numit un mandatar pentru o
afacere comună, fiecare dintre ele e răspunzătoare solidar pentru toate efectele mandatului.
Solidaritatea e în acest caz legală.
 dreptul de retenţie al mandatarului. Mandatarul poate reţine lucrurile pe care le-a primit
pentru mandant, până la achitarea cheltuielilor făcute pentru îndeplinirea mandatului, întrucât
creanţele corelative sunt prilejuite de acelaşi raport juridic => dreptul de retenţie se poate
recunoaşte şi pentru garantarea altor creanţe ale mandatarului faţă de mandant izvorâte din
raporturile de mandat.
 Efectele faţă de terţi
 raporturile dintre mandant şi terţi. Ca urmare a actelor încheiate de mandatarul (sau
substituitul său) reprezentant, între mandant şi terţi se creează raporturi juridice directe; în
fapt, terţul tratează cu mandatarul, în drept, contractează cu mandantul. Mandantul, deşi
absent, a fost reprezentat de mandatar => toate efectele legale active sau pasive ale actului
încheiat de mandatar cu terţul se răsfrâng asupra mandantului; el devine personal creditorul,
respectiv debitorul terţului ori titularul dreptului real dobândit prin actul încheiat => patrimoniul
său va suferi modificarea rezultând din înstrăinarea sau constituirea dreptului real în favoarea
terţului ori prin stingerea unui raport obligaţional. Mandantul nu va fi obligat prin contractul
încheiat de mandatar în limitele împuternicirii primite, numai dacă poate invoca o cauză de
nevalabilitate, inclusiv înţelegerea frauduloasă dintre mandatar şi terţ. Actele încheiate de
mandatar cu depăşirea împuternicirilor primite nu obligă pe mandant dacă nu le-a ratificat
expres sau tacit; ratificarea valorează mandat şi produce efecte retroactive între părţi şi
succesorii lor (inclusiv terţul cu care a contractat mandatarul) de la data încheierii actului, iar
faţă de (alţi) terţi de la data ratificării. În lipsa ratificării şi dacă nu poate fi invocată ideea
mandatului aparent, actele excesive ale mandatarului obligă pe mandant numai în condiţiile
262
gestiunii de afaceri, ceea ce pp dovada utilităţii pentru gerat (mandant) a actului încheiat şi
faptul că, prin contractul de mandat, nu s-a interzis depăşirea limitelor împuternicirii, căci
gestiunea nu se poate face decât “fără cunoştinţa” geratului, iar nu împotriva voinţei lui. Daca
condiţiile gestiunii de afaceri nu sunt îndeplinite (iar mandatarul a făcut cheltuieli, plăţi sau a
suportat alte consecinţe ale depăşirii împuternicirii) => mandantul va putea fi acţionat numai
în limita îmbogăţirii sale. Dacă mandantul “nu e îndatorat pentru tot ce mandatarul ar fi făcut
afară din limitele puterilor sale” => el nu răspunde nici pentru actele sau faptele ilicite
cauzatoare de prejudicii (delicte civile) săvârşite de mandatar cu ocazia îndeplinirii
mandatului care sunt “afară din limitele puterilor sale” => nu se pot aplica dispoziţiile privind
răspunderea comitentului pentru faptele prepusului, întrucât între mandant şi mandatar nu
există un raport de subordonare caracteristic raportului de prepuşenie. Raportul de la
comitent la prepus pp o continuitate şi o permanenţă de serviciu a prepusului pentru comitent.
Aceasta exclude raportul ce derivă din contractul de mandat, când răspunderea o are numai
mandatarul.
 raporturile dintre mandatar şi terţi. Întrucât mandatarul contractează în numele şi pe
seama mandantului, nu se creează raporturi juridice între el şi terţii cu care contractează.
Faţă de mandatar, actul încheiat în limitele împuternicirii nu produce efecte – EX: plata făcută
pentru mandant, chiar dacă ar fi în tot sau în parte nedatorată, nu stinge obligaţia pe care o
are mandatarul faţă de accipiens; el nu răspunde de executarea obligaţiilor asumate de terţ
faţă de mandant. Pentru actele sale excesive, mandatarul – obligat să cunoască limitele
împuternicirii – e răspunzător faţă de terţi - e ţinut să le garanteze validitatea actelor, afară de
cazul când a dat terţilor posibilitatea de a lua cunoştinţă de întinderea împuternicirii. Dacă
terţii acceptă să contracteze cu mandatarul peste limitele mandatului => se pp că au luat
asupra lor riscurile contractului încheiat în astfel de condiţii.
Încetarea contractului de mandat
- cauze generale de stingere a obligaţiilor contractuale (EX: prin executare, prin expirarea
termenului stipulat sau realizarea condiţiei rezolutorii, imposibilitatea fortuită de executare
datorită pieirii bunului destinat vânzării sau altor cauze; rezoluţiunea titlului mandantului etc)
- cauze particulare: revocarea lui; renunţarea mandatarului; moartea, punerea sub interdicţie
ori insolvabilitatea sau falimentul uneia dintre părţi – deoarece mandatul se încheie intuitu
personae şi are la bază încrederea reciprocă dintre părţi, iar dacă aceste motivaţii încetează,
nici contractul nu mai poate fi menţinut.
 revocarea mandatului. Mandatul e, în principiu, revocabil; mandantul poate revoca
(denunţa unilateral) mandatul oricând, chiar dacă e cu termen şi poate să-l constrângă pe
mandatar a-i restitui procura. În caz de pluralitate de mandanţi, revocarea se poate face
numai prin consimţământul tuturor. Facultatea de revocare unilaterală există atât pentru
mandatul cu titlu gratuit, cât şi pentru cel cu titlu oneros. Dacă mandatul e cu titlu oneros,
mandatarul poate cere o indemnizaţie când revocarea ar fi intempestivă sau abuzivă. In cazul
mandatului în interes comun, dacă mandantul nu şi-a rezervat facultatea de revocare
unilaterală, va fi obligat la despăgubiri, dacă nu justifică o cauză străină exoneratoare sau
culpa mandatarului care îl determină să revoce mandatul – chiar dacă în contractul de
mandat s-a prevăzut o clauză de irevocabilitate, întrucât mandantul nu poate fi reprezentat de
o pers în care şi-a pierdut încrederea. Revocarea poate fi: expresă - nu e supusă vreunei
forme speciale, dar manifestarea de voinţă trebuie să fie neîndoielnică; revocarea nu e însă
opozabilă terţilor decât după ce a fost adusă la cunoştinţa lor; până la notificarea revocării,
mandantul va răspunde faţă de terţii de bună-credinţă (mandat aparent), însă cu dreptul de
regres contra mandatarului incorect; tacită - poate fi dedusă din orice împrejurări (acte sau
fapte) care vădesc neîndoielnic intenţia mandantului. Numirea unui nou mandatar pentru

263
aceeaşi operaţie juridică echivalează în mod implicit cu revocarea mandatarului precedent,
din ziua când s-a notificat acestuia numirea noului mandatar (chiar dacă acesta din urmă nu
acceptă oferta de mandat sau contactul e nul). Revocarea – atât expresă, cât şi tacită –
produce efecte numai pentru viitor şi poate fi nu numai totală, dar şi parţială (EX: mandatul
dat pentru vânzarea casei şi autoturismului se revocă în privinţa casei).
 renunţarea mandatarului - mandatarul poate renunţa la mandat, notificând mandantului
renunţarea sa. El va răspunde însă dacă renunţarea e de natură să păgubească pe mandant,
afară de cazul când dovedeşte că executarea în continuare a mandatului i-ar fi pricinuit lui
însuşi o pagubă însemnată. Posibilitatea renunţării nu poate fi înlăturată printr-o clauză
contractuală, dar poate fi condiţionată de un termen de preaviz.
 moartea unei părţi. De regulă, mandatul încetează prin moartea mandatarului sau
mandantului. Cu toate acestea, în caz de moarte a mandatarului, moştenitorii lui trebuie să-l
înştiinţeze pe mandant şi până atunci să continue îndeplinirea mandatului, efectuând actele
necesare apărării intereselor acestuia, dacă au avut cunoştinţă de existenţa şi persoana
mandantului. În caz de deces al mandantului, mandatarul e ţinut să termine operaţiunea dacă
întârzierea ar provoca pagube moştenitorilor mandantului. Iar dacă nu a avut cunoştinţă de
deces, actele încheiate cu terţii de bună-credinţă rămân valabile. După moartea mandantului,
obligaţia mandatarului de a da socoteală se execută faţă de moştenitorii defunctului – EX:
dacă în baza unei clauze de împuternicire (procură) mandatarul a ridicat (în timpul vieţii
titularului) sume de bani din depunerile făcute de defunct la CEC sau la altă unitate bancară,
el e obligat să dea socoteală moştenitorilor, dacă nu dovedeşte că mandatul a fost dublat de
un act juridic care anihilează obligaţia de a da socoteală – donaţie. Dispoziţiile legale
referitoare la încetarea mandatului prin deces nefiind imperative => părţile pot stipula în
contract o clauză derogatorie, stabilind condiţiile în care executarea contractului continuă
după moarte – EX: se poate conveni continuarea mandatului având un obiect determinat în
măsura în care nu se contravine regulilor imperative – EX: cele referitoare la rezerva
succesorală. Moştenitorii au însă dreptul de a revoca mandatul, aşa cum pot hotărî şi
continuarea mandatului.
 alte cauze de încetare: punerea sub interdicţie, insolvabilitatea, falimentul mandantului sau
mandatarului fac ca mandatul să înceteze. În general, orice împrejurare provocând o
incapacitate pune capăt mandatului (inclusiv încetarea existenţei unei pers juridice), întrucât
normele privind incapacitatea şi reprezentarea legală a incapabililor se opun continuării
mandatului.
Efectele încetării mandatului. În caz de încetare a mandatului din orice cauză (iar nu numai
prin revocare), mandatarul e obligat să restituie mandantului procura primită (dacă e cazul) şi
să-i predea orice alte acte (hotărâri judecătoreşti, titluri de proprietate etc.) sau bunuri primite
în cursul executării mandatului. După încetarea mandatului, mandatarul nu mai poate acţiona
în numele şi pe seama mandantului. Dacă mandatarul nu a cunoscut cauza care determină
încetarea mandatului (EX: moartea mandantului, numirea unui alt mandatar etc.) => actele
încheiate de el sunt valabile şi executorii în privinţa terţilor de bună-credinţă. Contractele
încheiate cu terţii de bună-credinţă sunt valabile şi opozabile mandantului (în condiţiile
mandatului aparent), chiar dacă mandatarul ar fi cunoscut cauza de încetare a mandatului,
mandantul fiind vinovat de încredinţarea puterii de reprezentare unei pers care abuzează de
ea.
Mandatul fără reprezentare. Contractul de interpunere
În unele cazuri, deşi mandatarul lucrează în interesul mandantului, încheie totuşi actul în
numele său personal, fără a-l reprezenta pe mandant => contractul încheiat între mandant şi
mandatar = mandat fără reprezentare. Întrucât reprezentarea nu e de esenţa, ci numai de

264
natura contractului de mandat, alături de mandatul fără reprezentare din dreptul comercial
(contract de comision, de consignaţie, de expediţie) poate exista şi un contract civil de
mandat fără reprezentare = contract de interpunere, care e de fapt un mandat simulat prin
interpunere de pers, un caz particular de interpunere de pers. Se recurge la această formulă
juridică când o pers (mandantul) vrea să încheie un act juridic, dar în aşa fel încât pers sa să
nu fie cunoscută de terţi => mandantul dă un mandat unei alte pers, care însă contractează în
nume propriu şi nu în calitate de mandatar.
Regim juridic. Convenţia de interpunere nu e prin ea însăşi ilicită, dar, dacă a fost
întrebuinţată în scopuri ilicite => atât convenţia dintre mandant şi mandatarul ocult, cât şi
actul încheiat cu terţul cocontractant vor fi nule – EX: dacă mandantului personal îi era
interzisă încheierea actului respectiv. Dacă nu suntem în prezenţa fraudei la lege, în cazul
contractului de interpunere raporturile dintre mandant şi mandatar (pers interpusă) se
reglementează potrivit regulilor de la mandat. Ca şi mandatarul cu reprezentare, pers
interpusă e obligată să predea mandantului tot ceea ce a primit în executarea mandatului.
Dacă terţul e părtaş la simulaţie => actul încheiat cu mandatarul va produce efecte şi faţă de
el, în condiţiile regulilor aplicabile mandatului cu reprezentare. În caz de neexecutare a
obligaţiilor de către mandatarul ocult, mandantul poate intenta o acţiune în declararea
simulaţiei pentru a înlătura aparenţa creată prin actul public (dar nereal) => e necesar să facă
dovada simulaţiei prin actul juridic secret (real), - act scris sau început de dovada scrisă. Faţă
de terţii de bună-credinţă, care nu cunosc realitatea, inclusiv cocontractantul care n-a fost
părtaş la simulaţie, mandatarul apare ca adevăratul contractant şi va deveni personal creditor
sau debitor ori titular al dreptului real. Între terţi şi mandant raporturi juridice nu se stabilesc.
Ei pot acţiona unul împotriva altuia numai pe calea acţiunii oblice (subrogându-se în drepturile
mandatarului) sau pot cere ca mandatarul să le cedeze acţiunea sa. Cu condiţia dovedirii
simulaţiei, terţul va putea acţiona împotriva mandantului şi în baza actului secret. Acest act
însă nu poate fi invocat împotriva lui, dacă n-a participat la simulaţie şi a fost de bună-
credinta.
Inaplicabilitate. În cazul contractelor care se încheie, potrivit legii, intuitu personae, regulile
care guvernează contractul de interpunere de persoane nu sunt aplicabile. Contractul
încheiat (valabil) în considerarea pers mandatarului fără reprezentare (EX: cumpărare de
case din fondul de stat, de arme, contractul de societate civilă etc.) produce efecte numai faţă
de acea pers care devine titulara drepturilor şi obligaţiilor rezultând din actul încheiat =>
mandantul nu devine proprietarul bunului dobândit, însă, ca efect al mandatului (şi dacă nu
există impedimente legale), poate cere transferarea dreptului de proprietate asupra sa printr-
un nou act de înstrăinare valabil, iar dacă, independent de voinţa mandatarului ocult,
retransmiterea nu e posibilă, el poate fi obligat numai la restituirea sumelor plătite de
mandant. În cazul încheierii contractului în calitate de dobânditor de către 2 persoane, deşi
contractul s-a încheiat intuitu personae, se admite dovada simulării cumpărării de către unul
dintre semnatari, preţul fiind plătit în realitate numai de către celălalt. Dovada se poate face
prin contraînscris, iar dacă actul a fost încheiat prin fraudă, dol sau violenţă, ori dacă părţile
au un început de dovadă scrisă, se admite şi proba testimonială, precum şi prezumţiile.

ÎMPRUMUTUL DE FOLOSINŢĂ (COMODATUL)

Imprumutul de folosinţă (comodatul) = contract prin care o pers - comodant, remite spre
folosinţă temporară unei alte pers - comodatar, un lucru determinat cu obligaţia pentru
acesta din urmă de a-l restitui în natură, în individualitatea sa.
Caractere juridice:

265
 e un contract real - pentru încheierea lui e necesară realizarea acordului de voinţă şi
predarea (tradiţiunea) lucrului care formează obiectul contractului. Obligaţia de restituire
nu se poate naşte câtă vreme lucrul nu a fost efectiv predat. Numai în acele cazuri în care
lucrul se află (indiferent cu ce titlu) în posesiunea sau în detenţiunea comodatarului,
contractul real (de împrumut, depozit etc.) se poate încheia solo consensu – EX: dacă după
încheierea C. V-C, lucrul e lăsat în folosinţa gratuită a vânzătorului. Contractele reale pot fi
precedate de o promisiune, de un antecontract (de comodat, de împrumut de consumaţie, de
depozit etc.), care se poate perfecta prin simplul consimţământ al părţilor şi creează obligaţia
(de a face) de a încheia în viitor, în condiţiile stabilite, contractul real (de împrumut, depozit
etc.). Fiind un antecontract - un contract nenumit => va fi guvernat de regulile generale. În
raporturile cu unităţile bancare, antecontractul de împrumut de consumaţie = contract de
creditare (de deschidere de credit în cont curent, linie sau plafon de credit), care nu se
confundă cu contractul de cont curent şi care se transformă în împrumut (contract real) din
momentul virării efective sau predării sumelor de bani. Contractul de creditare (antecontract
de împrumut de consumaţie) e un contract de drept privat, litigiile dintre părţi (neacordarea
împrumutului, sistarea creditului, verificarea legalităţii clauzelor etc.) sunt de competenţa
instanţelor de drept comun.
 e un contract esenţialmente gratuit. Dacă s-ar stipula o contravaloare pentru folosinţa
lucrului împrumutat => contract de locaţiune de lucruri. Comodatarul nu e obligat să plătească
contravaloarea uzurii lucrului rezultată din folosirea acestuia pentru destinaţia convenită.
Gratuitatea contractului nu se opune însă stipulării în contract a unei sume de bani, care să
reprezinte echivalentul uzurii suferite de lucru din cauza folosinţei. Suportarea contravalorii
uzurii de către comodatar (în cazul lucrurilor susceptibile de uzură prin folosinţă) nu
transformă comodatul într-un contract cu titlu oneros, ci reprezintă o concretizare a obligaţiei
de restituire a lucrului în starea în care a fost predat.
 e un contract unilateral, deoarece - din momentul încheierii - naşte obligaţii numai pentru
comodatar. Contractul rămâne unilateral chiar dacă, ulterior încheierii, se nasc anumite
obligaţii şi în sarcina comodantului (obligaţii postcontractuale) datorită unui fapt posterior şi
accidental, care nu derivă din voinţa comună a părţilor (EX: cheltuieli de conservare a
lucrului), ci dintr-o cauză extracontractuală: gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără just temei,
delictul civil.
Obiectul comodatului - numai lucruri nefungibile (individual determinate), întrucât urmează
să fie restituite în natură, în individualitatea lor  pot constitui obiectul contractului lucrurile
neconsumptibile a căror folosire nu implică, la prima întrebuinţare, consumarea substanţei ori
înstrăinarea lor. În mod excepţional, şi lucrurile consumptibile potrivit naturii lor pot fi
considerate prin voinţa părţilor nefungibile şi individual determinate  lucrurile nu sunt
folosite potrivit destinaţiei obişnuite, ci la o altă destinaţie (EX: fructele sunt împrumutate
pentru aranjarea unei expoziţii). Daca contractul nu conţine clauze cu privire la folosirea de
către împrumutat a lucrurilor consumptibile contrar destinaţiei obişnuite, se prezumă că ele
sunt fungibile  împrumutul e de consumaţie. Dacă s-au predat cu titlu de împrumut lucruri
neconsumptibile  contractul e comodat; lucrurile neconsumptibile şi care sunt nefungibile
(certe) nu sunt fungibile şi consumptibile (generice), căci s-ar schimba natura contractului –
EX: dacă bicicleta nu trebuie să fie restituită, ci se înlocuieşte cu alta sau cu un alt lucru 
contractul nu mai e comodat, ci de schimb. Obiectul contractului de comodat îl poate forma
orice lucru - mobil sau imobil - în măsura în care împrumutarea nu e interzisă prin norme
speciale ori permisă numai în anumite condiţii – EX: pers care deţine o armă de vânătoare o
poate împrumuta titularului dreptului de a purta şi folosi o armă de vânătoare de acelaşi
calibru, în vederea utilizării acesteia la vânătoare. Si drepturile incorporale pot forma obiectul
266
contractului (EX: dreptul de proprietate industrială asupra invenţiei, mărcii,
desenului/modelului industrial etc.) în măsura în care legea specială nu prevede altfel.
Bunurile proprietate publică sunt inalienabile => ele pot fi date în administrare regiilor
autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; ele pot fi date în
folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. Imprumutarea cărţilor din biblioteci publice se
face cu titlu gratuit. E permisa darea în folosinţă gratuită pe termen limitat, de către consiliile
locale şi consiliile judeţene, a bunurilor mobile şi imobile proprietate publică sau privată locală
ori judeţeană pers juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de
utilitate publică ori serviciilor publice. Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot da imobile
din patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe termen limitat, pers juridice fără scop lucrativ, care
desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice. Asociaţiile şi
fundaţiile de utilitate publică au dreptul de a li se atribui în folosinţă gratuită bunuri proprietate
publică. Prin HG sau prin ordin al ministrului apărării, după caz, se pot transmite imobile
aflate în domeniul public ori privat al statului şi în administrarea sa, în folosinţă gratuită, pe
termen limitat, organizaţiilor neguvernamentale recunoscute prin HG ca fiind de utilitate
publică şi care îşi desfăşoară activitatea în domeniul apărării. Monumentele istorice
proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale pot fi date în folosinţă
gratuită instituţiilor de utilitate publică, în condiţiile legii, cu avizul M. Culturii şi Cultelor sau,
după caz, al serviciilor publice deconcentrate ale M. Culturii şi Cultelor; iar în actele de dare
în folosinţă gratuită a monumentelor istorice se va menţiona regimul de monument istoric al
imobilelor şi obligaţia protejării acestora potrivit legii. Suprafeţele locative pot forma obiectul
contractului de comodat daca locatarul are dreptul să subînchirieze, respectiv proprietarul să
închirieze, şi sunt în drept să renunţe la chirie  contractul capătă caracterul unui comodat.
Dreptul transmis - in temeiul contractului, comodatarul dobândeşte numai dreptul de
folosinţă, devenind un simplu detentor precar, obligat la înapoierea lucrului. Proprietarul-
comodant păstrează această calitate.
Capacitatea părţilor - pentru încheierea contractului, atât comodantul, cât şi comodatarul
trebuie să aibă capacitatea (respectiv să îndeplinească toate condiţiile legale) pentru a
încheia acte de administrare. Deoarece contractul nu e translativ de proprietate =>
comodantul poate să nu aibă calitatea de proprietar – EX: comodantul poate fi un uzufructuar
sau locatar, dacă potrivit legii sau convenţiei transmiterea folosinţei nu e interzisă.
Comodatarul nu poate împrumuta lucrul, căci îl deţine numai pentru folosinţă proprie dacă
părţile nu s-au înţeles altfel – EX: serviciile publice de transport în regim de taxi sau de
închiriere pot fi efectuate de către operatorul de transport cu autovehicule deţinute cu orice
titlu, cu excepţia contractului de comodat.
Dovada contractului de comodat se face conform regulilor generale, fiind suficient ca
înscrisul sub semnătură privată, cerut ad probationem dacă valoarea lucrului > 250 lei, să fie
redactat într-un singur exemplar (pentru comodant), cerinţa multiplului exemplar fiind
prevăzută numai pentru contractele sinalagmatice. Faptul material al predării lucrului (nu şi
negotium) poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, indiferent de valoare.
Efectele contractului de comodat:
 obligaţiile comodatarului:
 conservarea lucrului - comodatarul are obligaţia de a se îngriji de conservarea lucrului
împrumutat ca un bun proprietar şi chiar mai bine decât de lucrurile sale, pe care e obligat să
le sacrifice, la nevoie, în vederea conservării lucrului împrumutat, întrucât contractul e
încheiat în interesul său.
 folosirea lucrului potrivit destinaţiei - comodatarul e obligat să întrebuinţeze lucrul numai
la destinaţia determinată prin natura lui sau prin acordul părţilor, sub sancţiunea de a plăti

267
daune-interese şi de a suporta riscul pieirii fortuite şi rezilierea contractului potrivit regulilor
generale. Comodatarul nu răspunde de deteriorarea lucrului decurgând din întrebuinţarea lui
normală şi fără culpă din partea sa. Comodatul fiind un contract unilateral, comodatarul nu e
obligat să folosească lucrul; dacă s-a obligat în acest sens ori şi-a asumat alte obligaţii
(reciprocitate de obligaţii), contractul e de antrepriză, locaţiune sau alt contact. Folosinţa nu
poate fi transmisă asupra unei alte pers, indiferent cu titlu oneros (locaţiune) sau cu titlu
gratuit (comodat), dacă această prerogativă nu a fost prevăzută expres în contract. La
nevoie, lucrul împrumutat poate fi dat în depozit, căci depozitarul nu se poate folosi de lucru,
iar păstrarea în depozit nu contravine intereselor comodantului.
 suportarea cheltuielilor de folosinţă (de întreţinere) - comodatarul suportă cheltuielile
necesare folosinţei lucrului (EX: hrana calului împrumutat, reparaţiile locative ale casei etc.),
neavând dreptul să ceară restituirea acestor cheltuieli, care sunt un accesoriu al folosinţei
(dacă nu s-a stipulat contrariul), iar nu echivalentul ei, pentru a transforma comodatul în
locaţiune.
 restituirea lucrului - principala obligaţie a comodatarului e de a restitui la scadenţă lucrul
împrumutat în natura sa specifică  cât timp părţile nu se înţeleg altfel (transformând
comodatul într-un alt contract prin novare de obiect), comodatarul nu poate oferi, iar
comodantul nu poate cere un alt lucru sau echivalentul în bani a lucrului împrumutat, dacă
restituirea în natură e posibilă. Obligaţia de a face nu e o obligaţie alternativă. Chiar dacă
lucrul împrumutat a fost deteriorat din culpa comodatarului, el e obligat să-l repare şi să-l
restituie în natură, putându-se recurge la plata echivalentului numai în ipoteza imposibilităţii
de executare a reparării în natură sau dacă ambele părţi optează în acest sens ori
comodantul dovedeşte că executarea în natură nu-i mai foloseşte. Dacă lucrul împrumutat
e producător de fructe (eventual şi peste necesităţile proprii ale comodatarului) şi părţile nu
au convenit altfel, o dată cu lucrul comodatarul e obligat să restituie şi fructele (EX: sporul
natural al animalelor). El are însă dreptul la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea
lor. Comodatarul nu poate reţine lucrul în compensaţie invocând creanţa ce o are contra
comodantului, deoarece compensaţia operează când cele 2 datorii au ca obiect lucruri
fungibile de aceeaşi specie, or comodatul are ca obiect lucruri nefungibile. Comodatarul are
drept de retenţie până la plata cheltuielilor extraordinare, necesare şi urgente făcute pentru
conservarea lucrului şi a despăgubirilor pentru pagubele provocate de viciile lucrului, care
sunt în sarcina comodantului. Comodatarul se bucură şi de privilegiul celui ce a făcut
cheltuieli pentru conservarea lucrului. Fructele pot forma obiectul dreptului de retenţie până la
restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea lor. Dreptul de retenţie poate fi exercitat
numai pentru garantarea creanţelor comodatarului născute în legătură cu lucrul împrumutat,
nu şi pentru garantarea altor creanţe, fără legătură cu lucrul împrumutat, pe care el le-ar avea
împotriva comodantului. In perioada exercitării dreptului de retenţie, comodatarul nu mai
poate folosi lucrul, întrucât retenţia nu-i conferă drept de folosinţă. Când comodatarul refuză
fără temei restituirea lucrului, comodantul are drept de opţiune între 2 acţiuni:
- o acţiune reală în revendicare - care sancţionează dreptul său de proprietate şi care e
imprescriptibilă şi poate fi intentată şi împotriva terţelor pers dar implică dovada, uneori
dificilă, a dreptului de proprietate. Dacă lucrul împrumutat a fost deţinut fără temei de
comodant => acţiunea în revendicare poate fi intentată de către adevăratul proprietar. Daca
comodantul-proprietar a transmis lucrul în proprietatea unei alte pers (prin vânzare, donaţie
etc.) => acţiunea în revendicare poate fi intentată de noul proprietar. Comodatarul, fiind un
simplu detentor precar, nu va putea invoca nici uzucapiunea, nici posesiunea de bună-
credinţă. Aceeaşi situaţie o au şi succesorii lui universali sau cu titlu universal, dacă
detenţiunea precară nu a fost intervertită într-o posesiune utilă.

268
- o acţiune personală - care derivă din contract si care il scuteste pe comodant de a mai
face dovada dreptului său de proprietate. Simpla dovadă a contractului e suficientă pentru a
justifica cererea de restituire. Ea e folosită daca comodantul nu e proprietarul lucrului
împrumutat (EX: e un locatar). Dar această acţiune e supusă prescripţiei extinctive şi nu
poate fi intentată împotriva terţilor care ar deţine lucrul împrumutat.
 scadenţa obligaţiei de restituire - comodantul nu poate cere restituirea lucrului înainte de
împlinirea termenului stipulat sau - dacă nu s-a prevăzut un termen - înainte de a se fi
îndestulat trebuinţa comodatarului ce s-a avut în vedere la încheierea contractului. Daca
părţile nu au prevăzut un termen, iar lucrul e de o folosinţă permanentă => termenul restituirii
urmează să fie stabilit de instanţă, căci folosinţa nu poate dura la infinit sau să depindă
exclusiv de voinţa comodatarului, el fiind obligat să restituie lucrul. Restituirea lucrului nu
poate să depindă exclusiv nici de voinţa comodantului, dacă posibilitatea denunţării
unilaterale nu a fost prevăzută în contract - denunţarea (rezilierea) unilaterală e posibilă (chiar
şi fără clauză în acest sens) în toate cazurile în care părţile au convenit împrumutul fără
limitare în timp. Daca comodantul ar cădea într-o trebuinţă mare şi neprevăzută => instanţa
poate, după împrejurări, să-l oblige pe comodatar la restituirea lucrului chiar înainte de
expirarea termenului stipulat sau înainte de satisfacerea trebuinţelor sale - se explică prin
caracterul gratuit al comodatului.
 prescripţia acţiunii personale în restituire - termenul general de prescripţie începe să
curgă de la expirarea termenului convenit sau de la data îndestulării trebuinţei comodatarului
ce s-a avut în vedere la încheierea contractului. Dacă lucrul e de folosinţă permanentă şi
părţile nu au convenit un termen => prescripţia începe să curgă de la data încheierii
contractului. Daca lucrul e de folosinţă permanentă, iar părţile nu au stipulat termenul
restituirii, acesta fiind stabilit de instanţă (în cadrul acţiunii intentate înainte de împlinirea
prescripţiei calculate de la încheierea contractului) => prescripţia dreptului de a cere
executarea silită, începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii sau, dacă instanţa
a stabilit un termen ulterior, de la data împlinirii acelui termen.
 răspunderea comodatarului - comodatarul răspunde pentru deteriorarea sau pieirea - în
tot sau în parte - a lucrului, dacă nu dovedeşte că deteriorarea ori pieirea s-a produs fortuit
sau că deteriorarea e consecinţa folosirii potrivit destinaţiei şi fără culpă din partea sa 
sarcina probei incumbă comodatarului. Comodatarul răspunde şi pentru deteriorarea lucrului
produsă de către persoana căreia, la rândul său, i l-a încredinţat, cu orice titlu. Fapta terţului
nu constituie un caz fortuit, exonerator de răspundere pentru comodatar. In caz de pluralitate
de comodatari, aceştia răspund solidar faţă de comodant. Comodatarul răspunde dacă a
încredinţat lucrul unei terţe persoane, fără ca aceasta să fie parte în contract şi fără să fi fost
împuternicit în acest sens. Comodatarul va avea acţiune în regres împotriva terţului, în baza
raportului juridic încheiat cu acesta. Comodantul va putea acţiona împotriva terţului pe cale
oblică, subrogându-se în drepturile comodatarului. Se poate intenta o acţiune delictuala, în
calitate de proprietar al lucrului, daca condiţiile răspunderii sunt întrunite. În caz de pieire,
evaluarea lucrului se face după momentul în care se pronunţă hotărârea (valoarea actuală),
astfel încât comodantul să-şi poată procura un alt lucru identic cu cel împrumutat,
deducându-se echivalentul uzurii bunului survenită în intervalul de timp de la data
împrumutării şi până la data pieirii lui.
 suportarea riscurilor de către comodatar - de regulă, riscul deteriorării sau pieirii fortuite
e suportat de comodant în calitate de proprietar. Totuşi, riscurile sunt suportate de comodatar
dacă:
- întrebuinţează lucrul contrar destinaţiei determinate prin natura lui sau prin convenţie
- prelungeşte folosinţa după scadenţă şi nu dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi la comodant;
269
- ar fi putut salva lucrul împrumutat înlocuindu-l cu un bun al său sau dacă, ambele lucruri
fiind în pericol, a scăpat lucrul său lăsând să piară cel împrumutat, indiferent de valoarea
celor 2 lucruri;
- lucrul a fost evaluat în momentul contractării - dacă lucrul piere sau se deteriorează, fie şi
fortuit, în aşa mod încât nu mai poate fi reparat, comodatarul e obligat să plătească valoarea
la care a fost preţuit. Dacă lucrul (mototriciclu) a fost evaluat în momentul contractării,
comodatarul suportă riscul pieirii (sustragerea de către pers neidentificate), chiar dacă nu se
face dovada că el ar avea vreo culpă care să fi facilitat sustragerea.
Toate aceste dispoziţii cu privire la riscuri sunt supletive, putând fi înlăturate prin acordul
părţilor – EX: comodatarul şi-ar putea asuma riscul tuturor cazurilor fortuite. Dacă, în temeiul
unei convenţii asupra răspunderii, comodatarul plăteşte despăgubiri pentru avarierea
autoturismului prin fapta unui terţ (caz fortuit) => el se subrogă în drepturile comodantului. În
ipoteza evaluării lucrului în momentul contractării, “stipulaţia contrară” poate avea ca obiect
fie riscurile, fie numai cuantumul despăgubirilor.
 pluralitatea de comodatari - dacă mai multe pers au împrumutat acelaşi lucru, ele răspund
solidar faţă de comodant pentru executarea obligaţiilor - solidaritate legală pasivă.
Solidaritatea dintre comodatari poate fi înlăturată, total (în favoarea tuturor) sau parţial (în
favoarea unuia ori unora dintre comodatari) printr-o clauză expresă contrară - dacă un
creditor poate renunţa la solidaritate după naşterea obligaţiei, nimic nu se opune ca această
renunţare să fie consimţită în momentul încheierii contractului.
 obligaţiile comodantului:
Regula - comodatul, fiind un contract unilateral, nu creează obligaţii decât în sarcina
comodatarului. Dar în cursul executării contractului se pot naşte unele obligaţii extra-
contractuale şi în sarcina comodantului.
 restituirea cheltuielilor de conservare - comodantul e obligat să restituie cheltuielile
făcute de comodatar în vederea conservării lucrului, daca cheltuielile au caracter
extraordinar, necesar şi foarte urgent (trebuie să fie îndeplinite cumulativ). Dacă vreun
element lipseşte, cheltuielile nu sunt supuse restituirii. Daca condiţiile sunt îndeplinite,
obligaţia de restituire se naşte din gestiunea intereselor altuia, deoarece comodatarul
îndeplineşte, fără însărcinare prealabilă, un act în interesul altei pers, sau din îmbogăţirea
fără justă cauză, dacă nu ar fi îndeplinite condiţiile gestiunii de afaceri. Comodatarul poate
cere restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea fructelor predate comodantului.
 plata despăgubirilor - comodantul are obligaţia de a-l despăgubi pe comodatar pentru
daunele provocate de viciile lucrului, dacă el avea cunoştinţă de ele şi nu le-a adus la
cunoştinţa comodatarului, fiind deci în culpă. Pentru a evita aceste consecinţe, comodantul
trebuie să dea instrucţiunile necesare folosinţei lucrului, dacă e cazul. Răspunderea
comodantului va putea fi angajată în cazul stânjenirii comodatarului în folosirea lucrului de
către terţul căruia comodantul i-a transmis dreptul de proprietate. Întrucât contractul de
comodat nu e opozabil terţului dobânditor şi comodantul nu şi-a asumat obligaţia de garanţie
pentru evicţiune (caz în care ar răspunde contractual) => răspunderea lui va putea fi angajată
numai pe teren delictual.
Stingerea efectelor comodatului:
 prin restituirea lucrului - raporturile contractuale încetează prin restituirea lucrului în stare
corespunzătoare la termenul prevăzut în contract ori la termenul stabilit de instanţă sau după
satisfacerea trebuinţelor comodatarului. Comodatarul poate restitui lucrul şi înainte de
scadenţă, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel (comodatarul obligându-se ca depozitar).
Efectele contractului încetează şi fără restituirea lucrului, daca comodatarul devine

270
proprietarul lui prin cumpărare, moştenire etc., întrunirea calităţilor de creditor şi debitor în
persoana sa stingând obligaţia prin confuziune.
 prin reziliere (denuntarea unilaterala) - in caz de nerespectare a obligaţiilor de către
comodatar (EX: întrebuinţarea lucrului în alte scopuri), comodantul poate cere rezilierea
contractului, deşi contractul e unilateral şi părţile nu au stipulat un pact comisoriu expres.
 prin moartea comodatarului - in caz de moarte a uneia dintre părţi, obligaţiile trec asupra
succesorilor în drepturi. Daca contractul a fost încheiat în privinţa comodatarului, moştenitorii
sunt obligaţi să restituie imediat bunul, chiar dacă în contract s-a prevăzut un termen ulterior.

ÎMPRUMUTUL DE CONSUMAŢIE (PROPRIU-ZIS)

Împrumutul de consumaţie = contract prin care o pers – împrumutător - transmite în
proprietatea unei alte pers – împrumutat - o câtime de lucruri fungibile şi consumptibile cu
obligaţia pentru împrumutat de a restitui la scadenţă o cantitate egală de lucruri de acelaşi
gen şi calitate.
Împrumutul de consumaţie e un contract real şi unilateral; obiectul contractului - lucruri care
sunt deopotrivă fungibile (de gen) şi consumptibile potrivit naturii lor; împrumutatul devine
proprietar şi suportă riscurile; e, de regulă, un contract cu titlu gratuit, însă poate fi şi cu
titlu oneros.
Capacitatea părţilor. Deoarece contractul e translativ de proprietate => împrumutătorul
trebuie să aibă capacitatea - să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru actele de
dispoziţie şi să fie proprietarul lucrului care formează obiectul contractului. Împrumutatul
trebuie şi el să aibă capacitatea - să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru acte de
dispoziţie.
Dovada contractului e supusă regulilor generale. Dacă valoarea lucrului împrumutat > 0.025
lei => dovada se poate face numai prin înscris autentic sau prin înscris sub semnătură
privată, nu prin alte înscrisuri sau martori ori prezumţii. Dovada cu martori e însă admisibilă
dacă împrumutatul consimte la aceasta sau dacă împrumutătorul dovedeşte că în momentul
încheierii contractului a existat o imposibilitate, fie şi morală, de a se preconstitui un înscris
sau o imposibilitate de a conserva înscrisul doveditor preconstituit. Dovada cu martori şi
prezumţii e admisibilă când există un început de dovadă scrisă, provenind de la împrumutat
sau reprezentantul lui şi care face verosimil faptul pretins. Întrucât contractul are ca obiect o
sumă de bani sau o câtime de lucruri fungibile şi e unilateral => înscrisul doveditor al
contractului – pentru a avea deplină forţă probantă ca înscris sub semnătură privată – trebuie
să fie scris în întregime de către împrumutat sau cel puţin acesta să adauge, la finele actului,
cuvintele “bun şi aprobat” (unul sau altul din aceste cuvinte ori o formulă echivalentă), arătând
în litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să iscălească, cu singura excepţie a înscrisului
autentic nul ca atare, dar valorând înscris sub semnătură privată, fiind semnat şi când
operează conversiunea înscrisului autentic într-un înscris sub semnătură privată. În caz de
neconcordanţă între conţinutul actului şi cea arătată în “bun”, obligaţia se prezumă iuris
tantum pentru cantitatea cea mai mică. În caz de nerespectare a formalităţilor înscrisul e nul
ca înscris sub semnătură privată, nu are forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată, ci
valorează numai ca început de dovadă scrisă ce poate fi completat în dovedirea convenţiei cu
alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori şi prezumţii. Neregularitatea înscrisului
se acoperă şi prin executarea voluntară a obligaţiei de către împrumutat, în limita acestei
executări, ori prin recunoaşterea expresă sau tacită (rezultând din folosirea în justiţie a
chitanţei de plată parţială eliberată de creditor din care rezultă restul datoriei) a obligaţiei de
către împrumutat. E suficient ca înscrisul să fie redactat într-un singur exemplar (pentru
împrumutător). Instanţa chemată a se pronunţa în legătură cu dovada contractului de

271
împrumut trebuie să manifeste o grijă deosebită pentru a stabili dacă actul încheiat, fie şi în
formă autentică sau recunoscut de împrumutat, nu reprezintă un act simulat sau nu ascunde
acte sau fapte ilicite.
Efectele împrumutului de consumaţie
 obligaţiile împrumutatului:
 obligaţia de restituire - obligaţia împrumutatului de a restitui la scadenţă lucruri de acelaşi
gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate, indiferent de eventuala sporire sau scădere a
valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului şi acela al plăţii. Împrumutatul e obligat
să restituie lucrurile împrumutate chiar dacă această obligaţie nu ar fi prevăzută în înscrisul
constatator al contractului, deoarece ea trebuie să fie subînţeleasă ca o consecinţă firească,
o dată ce se dovedeşte că predarea s-a făcut cu titlu de împrumut.
 scadenţa obligaţiei de restituire. Împrumutătorul nu poate cere restituirea înainte de
termen, iar în lipsa stipulării unui termen, instanţa va determina termenul restituirii după
împrejurări.
 prescripţia acţiunii în restituire: in cazul împrumutului cu termen, la expirarea termenului -
când se naşte şi dreptul la acţiune al împrumutătorului - începe să curgă prescripţia. Dacă
termenul restituirii nu a fost stipulat ori când s-a stipulat ca împrumutatul să plătească când
va putea sau va avea mijloace ori când va voi sau se indică numai sursa restituirii =>
restituirea nu poate fi cerută imediat, iar obligaţia de restituire există, termenul restituirii
urmând a fi stabilit de instanţă. Daca părţile nu au stipulat termenul restituirii, acesta urmând
să fie stabilit de instanţă => trebuie avut în vedere faptul că, pentru stabilirea termenului
restituirii, instanţa trebuie să verifice, pe baza probelor din dosar, existenţa obligaţiei de
restituire, căci nu poate stabili termenul obligaţiei de restituire fără a constata existenţa
obligaţiei. Stabilind termenul obligaţiei de restituire, instanţa obligă de fapt pe debitor la
restituire => de la data stabilită începe curgerea termenului de prescripţie, dar nu a acţiunii în
pretenţii (a dreptului material la acţiune), ci a dreptului de a cere executarea silită. Acţiunea
pentru stabilirea termenului (acţiunea unica poate fi intentată “oricând”=> e imprescriptibilă.
Prescripţia începe să curgă de la data încheierii contractului => restituirea se poate cere în
termen de 3 ani de la data încheierii fiecărui contract de împrumut (fără termen). După
împlinirea termenului de prescripţie obligaţia de restituire a împrumutatului subzistă ca o
obligaţie civilă imperfectă, naturală => în caz de restituire benevolă a lucrului împrumutat, cu
sau fără cunoaşterea împlinirii termenului de prescripţie, împrumutatul nu are dreptul să
ceară înapoierea prestaţiei efectuate. E valabilă convenţia nouă prin care împrumutatul, după
împlinirea termenului de prescripţie, se obligă să restituie lucrul împrumutat. O asemenea
convenţie reprezintă o novaţie valabilă a obligaţiei civile imperfecte, într-una perfectă, a cărei
executare se poate obţine prin constrângere.
 răspunderea împrumutatului. Dacă la scadenţă împrumutatul e totuşi în imposibilitate de a
restitui lucruri de aceeaşi natură => el va face plata în bani, după valoarea pe care o au
lucrurile la termenul şi în locul unde urma a se face restituirea, iar dacă termenul şi locul
restituirii nu au fost determinate, după valoarea lucrurilor din momentul şi în locul încheierii
contractului În caz de întârziere în executare, evaluarea daunelor-interese compensatorii
urmează a se face, potrivit regulilor generale, după momentul în care se pronunţă hotărârea.
În caz de întârziere, împrumutatul datorează şi daune-interese moratorii (“dobânzi” de
legiuitor) potrivit regulilor generale, însă numai de la data “cererii prin judecată a
împrumutului”.
 obligaţiile împrumutătorului - În principiu, împrumutătorul nu are nici o obligaţie
(pozitivă). Eventualele cheltuieli de conservare sunt în sarcina împrumutatului ca proprietar.

272
Împrumutul cu dobândă = imprumutul cu titlu oneros - împrumutătorul pretinde de la
împrumutat, pe lângă obligaţia de restituire, o prestaţie oarecare în schimbul transferării
proprietăţii lucrului împrumutat, drept echivalent (preţ) al folosinţei lucrului (capitalului).
Această prestaţie – dobândă - constă, de regulă, într-o sumă de bani şi reprezintă fructe
civile produse de lucrul împrumutat (şi care nu se confundă cu dobânda moratorie datorată
în caz de întârziere în executarea unei obligaţii băneşti, chiar dacă nu a fost prevăzută în
contract, şi care are natura juridică a daunelor-interese). Contractul are un obiect dublu:
lucrul împrumutat (capital) şi dobânda; împrumutul cu dobanda e un contract unilateral,
deoarece atât obligaţia de restituire a lucrului împrumutat, cât şi obligaţia de plată a
dobânzilor incumbă împrumutatului.
Lucrul împrumutat. În cazul împrumutului de bani, la scadenţă trebuie să fie restituită suma
împrumutată, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor (principiul nominalismului
monetar), cu excepţia cazului când prin acte normative speciale se dispune altfel. Dacă
schimbarea valorii monedei are loc după scadenţă şi după ce debitorul a fost pus în întârziere
=> se admite reevaluarea sumei împrumutate.
Dobânda. Pentru ca împrumutul să fie purtător de dobânzi (sub forma unei sume de bani sau
a altor prestaţii sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al
folosinţei capitaluui), e nevoie de o clauză în acest sens, iar dacă nu există clauză, dobânda
nu e datorată de drept: în cazul împrumuturilor de bani, producte sau alte bunuri mobile “se
pot stipula dobânzi” => în lipsă de stipulaţie, împrumutul e cu titlu gratuit. Dacă împrumutatul
plăteşte dobânzi fără să fi fost stipulate sau plăteşte dobânzi mai mari decât cele stabilite (dar
fără a depăşi dobânda convenţională maximă permisă de lege) => el nu le poate nici repeta,
nici imputa asupra capitalului. Restituirea poate fi cerută dacă împrumutatul dovedeşte că a
plătit din eroare. Dacă părţile au stipulat dobânzi, fără să precizeze cuantumul lor =>
împrumutatul e obligat să plătească dobânda legală. Se poate prezuma că părţile au avut în
vedere acest cuantum al dobânzii. In raporturile civile, dobânda legală se stabileşte la nivelul
dobânzii de referinţă a BNR, diminuat cu 20%. Nivelul dobânzii de referinţă e cel din prima
zi lucrătoare a anului - pentru dobânda legală cuvenită pe semestrul I al anului în curs, şi cel
din prima zi lucrătoare a lunii iulie - pentru dobânda legală cuvenită pe semestrul II al anului
în curs. Nivelul dobânzii de referinţă a BNR se publică în MO. Dobânda trebuie să fie stabilită
prin act scris, în lipsa acestuia datorându-se numai dobânda legală. Dacă prin convenţie s-a
stabilit o dobândă > dobânda maximă admisă => obligaţia de a plăti această dobândă e nulă
de drept. Nulitatea e însă doar parţială - pentru partea care depăşeşte dobânda maximă
admisă. E consacrata posibilitatea plăţii anticipate a dobânzilor - plata anticipată a dobânzilor
se poate efectua pe cel mult 6 luni. Dobânda astfel încasată rămâne bine dobândită
creditorului, indiferent de variaţiile ulterioare. OG nr. 9/2000 interzice anatocismul (dobânda
la dobândă). În mod excepţional, dobânzile se pot capitaliza şi pot produce dobânzi în
temeiul unei convenţii speciale, încheiate în acest sens, după scadenţa lor, dar numai pentru
dobânzi datorate pe cel puţin 1 an. Nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul
raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu
poate depăşi dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancţiuni constând în
penalităţi de întârziere.
Dovada plăţii dobânzilor se face potrivit dreptului comun, inclusiv prin prezumţia (absolută,
respectiv relativă) de liberare a debitorului rezultând din remiterea voluntară a titlului (original
sau a copiei legalizate a titlului) făcută de creditor debitorului. Regulă specială: dacă
împrumutătorul eliberează o chitanţă de primire a capitalului, fără a face menţiune în privinţa
dobânzilor, ele sunt prezumate a fi fost plătite – deoarece dobânzile pentru perioada expirată
se plătesc cu întâietate sau o dată cu restituirea sumei împrumutate. Prezumţia de plată a

273
dobânzilor rezultând din chitanţa de plată a datoriei principale e absolută. Prezumţia urmează
a fi aplicată şi în caz de plată parţială, dar, daca chitanţa s-a dat, fără rezerve, pentru plata
parţială a capitalului datorat, se prezumă plata dobânzii aferente capitalului achitat. Când
chitanţa e eliberată de creditor pentru primirea unei părţi din datorie (care constă din capital şi
dobânzile aferente) => suma plătită se impută, cu întâietate, asupra dobânzilor.
Reguli speciale privind răspunderea împrumutatului pentru nerespectarea obligaţiilor
civile în cazul împrumuturilor băneşti - daunele moratorii sunt echivalente cu dobânda
legală; creditorul nu e obligat să dovedească paguba suferită întrucât daunele moratorii sunt
datorate, în această materie, independent de existenţa sau întinderea pagubei; punerea în
întârziere a debitorului se poate face numai printr-o cerere de chemare în judecată, nu şi prin
notificare. In obligaţiile băneşti, dobânda (moratorie) nu poate fi cerută decât pentru suma
restantă la data introducerii acţiunii, chiar dacă partea din datorie achitată până în acel
moment fusese plătită cu întârziere. Pentru a face să curgă dobânda moratorie e necesar ca
ea să fi fost expres solicitată prin acţiune => daca creditorul - care are dreptul de a determina
limitele acţiunii - a cerut prin acţiune numai suma împrumutată şi nerestituită la scadenţă, nu
începe să curgă dobânda moratorie. Acordarea dobânzilor moratorii nu e însă condiţionată de
stabilirea relei-credinţe a debitorului. Dar, fiind vorba de daune-interese (răspundere civilă
contractuală), nerespectarea obligaţiei de plată trebuie să fie imputabilă debitorului, culpa lui
fiind prezumată până la dovada contrară. Însă dovada cauzei străine neimputabile debitorului
îl exonerează pe debitor numai de plata dobânzilor moratorii, nu şi de obligaţia de restituire a
sumei împrumutate. La obligaţiile pecuniare, pentru a fi exonerat de obligaţia propriu-zisă,
debitorul nu poate invoca niciodată cauze de exonerare de răspundere. In cazul împrumutului
bănesc cu dobândă (convenţională sau prevăzută prin norme speciale), dobânda se acordă
nu numai de la data cererii de chemare în judecată, ci şi pentru trecut, în virtutea convenţiei
sau a legii speciale, întrucât reprezintă fructe civile, iar nu daune-interese pentru
neexecutarea unei obligaţii băneşti. In ipoteza unei dobânzi convenţionale sau legale <
dobânda legală, pentru trecut se va acorda această dobândă, iar de la data introducerii
acţiunii dobânda moratorie legală (dacă prin norme speciale nu se prevede altfel). Dobânda
moratorie legală (daune-interese pentru întârziere) nu se cumulează cu dobânda
convenţională (sau legală) de natura fructelor civile. Daca dobânda convenţională coincide cu
dobânda moratorie legală => ea se va acorda o singură dată (necumulată). Dobânda
convenţională (de natura fructelor civile) prevăzută într-un contract de împrumut cu termen nu
încetează a curge după expirarea termenului de plată (şi până la punerea în întârziere a
debitorului printr-o cerere de chemare în judecată) căci nu se poate admite ca un împrumut
pentru care părţile au stipulat dobândă, să se transforme, în urma expirării termenului, într-un
contract gratuit. Dacă dobânda a fost prevăzută numai pentru nerespectarea termenului de
restituire - contractul e cu titlu gratuit şi dobânda convenţională are caracter moratoriu =>
dobânda va fi datorată numai din ziua cererii de chemare în judecată şi în cuantumul
prevăzut, însă cel mult dobânda maximă permisă de lege. Regula - dobânda moratorie se
calculează de la data chemării în judecată - se aplică numai în cazul neexecutării obligaţiilor
băneşti contractuale (daune-interese moratorii). În materia răspunderii civile delictuale
(despăgubiri) debitorul e de drept în întârziere. Daca obiectul infracţiunii nu e o sumă de bani
=> la despăgubirile stabilite ca echivalent al pagubei, dobânzile se datorează numai de la
rămânerea definitivă a hotărârii, când daunele s-au transformat într-o creanţă certă, lichidă şi
exigibilă, având ca obiect plata unei sume de bani producătoare de dobânzi legale până la
completa ei achitare. În caz de plată nedatorată accipiens-ul de rea-credinţă datorează
dobânzi din ziua plăţii, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii. Accipiens-ul de bună-

274
credinţă datorează dobânzi numai de la data intentării acţiunii în restituire, de la această dată
namaiputând fi considerat de bună-credinţă.
Prescripţia dreptului la acţiune pentru plata dobânzilor. Dacă împrumutatul e obligat să
plătească dobânzile prin prestaţii succesive - în lipsă de stipulaţie sau dispoziţie legală
contrară prin prestaţii anuale, dacă dobânda stabilită e anuală - dreptul la acţiune cu privire la
fiecare din aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, termenul calculându-se de
la data exigibilităţii fiecărei rate de dobândă. Deşi dobânzile sunt pretenţii accesorii, momentul
începerii cursului prescripţiei extinctive pentru acestea nu e legat de începutul prescripţiei
dreptului la acţiune privind pretenţia principală. Stingerea obligaţiei principale prin plată, dar
fără plata dobânzilor, nu atrage după sine stingerea creanţei la dobânzi, cu excepţia cazului
când din chitanţa de plată a datoriei principale rezultă prezumţia de plată a dobânzilor. Dacă
împrumutătorul, în chitanţa eliberată, a făcut rezervă în privinţa dobânzilor => obligaţia
accesorie nu se stinge o dată cu cea principală. Independenţa creanţei având ca obiect
dobânzile faţă de creanţa principală (capital) are însă numai caracter relativ; o dată cu
stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind
drepturile accesorii => daca creanţa principală s-a stins prin prescripţie deoarece acţiunea nu
a fost intentată în cadrul termenului de 3 ani de la scadenţă, pe cale accesorie se stinge şi
dreptul la dobânzile convenţionale datorate pentru perioada de până la stingerea datoriei
principale, chiar dacă pentru aceste dobânzi nu s-a împlinit încă termenul de prescripţie.
Problema dobânzilor moratorii (datorate, în principiu, de la data cererii în justiţie) nu se poate
pune, întrucât dreptul la acţiune e prescris. Prescripţia dreptului la acţiunea în realizarea
acesteia (a creanţei principale) atrage şi prescripţia dreptului la acţiune pentru plata
dobânzilor. Dreptul subiectiv al împrumutătorului supravieţuieşte atât în privinţa creanţei
principale, cât şi a dobânzilor (obligaţie civilă imperfectă, naturală). In cazul dobânzilor
moratorii stabilite prin hotărârea definitivă a unui organ de jurisdicţie, la scadenţa fiecărei rate
de dobândă începe curgerea termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită
(iar nu a dreptului material la acţiune).
Stingerea împrumutului de consumaţie:
 prin plată. Contractul de împrumut se stinge prin plata făcută la termenul prevăzut în
contract sau stabilit printr-o hotărâre judecătorească ori la data plăţii efectuată de împrumutat
de bunăvoie. Întrucât termenul e stabilit, de regulă, în favoarea debitorului => plata se poate
face în mod valabil şi înainte de termen. Dacă termenul convenţional a fost stipulat în
interesul ambelor părţi => debitorul va putea face plata înainte de termen numai cu
consimţământul creditorului. În cazul împrumutului cu dobândă se prezumă că termenul a fost
stipulat în interesul ambelor părţi, dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
 alte moduri de stingere: remiterea de datorie, confuziunea, darea în plată, compensaţia.
În caz de moarte a oricăreia dintre părţile contractante, drepturile şi obligaţiile rezultând din
împrumut se transmit asupra moştenitorilor. Dar termenul restituirii poate fi stabilit în contract
în raport cu moartea uneia dintre părţi (termen incert). Dacă împrumutul s-a acordat intuitu
personae, fie şi cu termen => moartea împrumutatului atrage exigibilitatea datoriei. Rezilierea
contractului - înainte de scadenţă - pentru neexecutare, poate fi admisă ca sancţiune pentru
neexecutare, dacă împrumutatul, în afara obligaţiei de restituire, îşi asumă şi alte obligaţii pe
care nu le respectă. Dacă restituirea împrumutului se face potrivit contractului, în rate
eşalonate în timp => rezilierea contractului se poate cere în caz de neplată la termenele
stipulate a ratelor: cu dobânzile aferente (dacă e cazul); după punerea în întârziere a
debitorului. În privinta creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare - rezilierea de drept a
contractului după 30 de zile de la data punerii în întârziere a debitorului (notificare prin
scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin executor judecătoresc ori bancar),

275
întreaga sumă a creditului, cu dobânzile aferente la data operării rezilierii, devenind exigibilă.
Executarea silită a obligaţiilor de plată ale împrumutaţilor se va face fără condiţionarea de
atribuire a unui alt spaţiu de locuit. Dacă debitorul e o pers fizică, instanţa poate acorda, în
situaţii excepţionale, un termen de max 90 de zile, în care să-şi găsească o altă locuinţă.

CONTRACTUL DE DEPOZIT
Depozitul = contract prin care o pers - deponent, încredinţează un lucru altei pers -
depozitar, care se obligă să-l păstreze pe o perioadă determinată sau nedeterminată şi să-l
restituie la cerere în natură  scopul principal urmărit prin încheierea contractului -
păstrarea (conservarea) lucrului depozitat în vederea restituirii lui în natură la cererea
deponentului – daca scopul nu e acesta, chiar dacă deţinătorul are o asemenea obligaţie 
raporturile dintre părţi nu mai sunt raporturi de depozit, ci de vânzare-cumpărare, de
antrepriză, raporturi derivând dintr-un contract nenumit, etc.
Caractere juridice: depozitul e un contract real, cu titlu gratuit sau cu titlu oneros,
unilateral sau sinalagmatic (bilateral), netranslativ de proprietate:
 depozitul e un contract real - care se formează (se perfectează) numai prin şi din
momentul predării lucrului care formează obiectul contractului de la deponent la depozitar, cu
excepţia cazului când lucrul se află deja, indiferent cu ce titlu, la depozitar. Predarea în sine
nu e suficientă pentru încheierea contractului, fiind necesară si realizarea acordului de voinţe
în sensul încheierii contractului de depozit  dacă una dintre părţi a avut în vedere
încheierea unui contract de depozit, dar cealaltă parte a crezut că primeşte un împrumut sau
un dar manual, regulile depozitului nu vor putea fi aplicate, raporturile dintre părţi - în lipsa
realizării acordului de voinţe - fiind extracontractuale. Aceeaşi soluţie se impune şi dacă o
pers lasă la domiciliul unei alte pers un obiect fără acordul sau chiar fără ştirea acesteia din
urmă. Contractul de depozit însă poate fi precedat de o promisiune, de un antecontract de
depozit, care se poate perfecta prin simplul consimţământ al părţilor
 depozitul poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Depozitul cu titlu gratuit e un
contract dezinteresat, nefiindu-i aplicabile regulile specifice liberalităţilor (reducţiune, raport,
revocare etc.)  depozitul e gratuit numai prin natura, iar nu prin esenţa sa  depozitarul
care pretinde o remuneraţie (sumă de bani sau alt avantaj patrimonial) pentru serviciile
prestate trebuie să dovedească stipularea şi cuantumul remuneraţiei. Dacă depozitarul
desfăşoară activitatea de păstrare cu caracter profesional (nu ocazional) => depozitul e cu
titlu oneros. Sechestrul judiciar e cu titlu oneros.
 depozitul cu titlu gratuit e un contract unilateral întrucât, din momentul încheierii sale, dă
naştere la obligaţii numai în sarcina depozitarului. Depozitul rămâne un contract unilateral
chiar dacă - ulterior încheierii sale - se nasc anumite obligaţii şi în sarcina celeilalte părţi
(obligaţii postcontractuale) ca urmare a unui fapt posterior şi accidental, care nu derivă din
voinţa comună a părţilor (EX: pierderile suferite de depozitar din cauza viciilor lucrului
depozitat), ci dintr-o cauză extracontractuală (delict civil sau gestiunea intereselor altei
persoane), aceste obligaţii nefiind nici interdependente cu obligaţiile depozitarului. Dacă
depozitul e cu titlu oneros, întrucât părţile îşi asumă - din momentul încheierii contractului -
obligaţii reciproce şi interdependente, raporturile dintre părţi sunt guvernate de regulile
aplicabile contractelor sinalagmatice. Si antecontractul de depozit poate fi unilateral sau
sinalagmatic (bilateral) - insă, deponentul nu va putea fi obligat la încheierea contractului de
depozit, dar va putea fi ţinut să plătească daune-interese pentru nerespectarea obligaţiei
contractuale asumate. La fel, şi promitentul-depozitar răspunde, în ambele cazuri
276
(antecontract unilateral sau sinalagmatic), inclusiv în ipoteza în care contractul proiectat este
cu titlu gratuit, pentru nerespectarea obligaţiei de a face asumată, el putând fi de altfel obligat
şi la executarea în natură a acestei obligaţii, inclusiv prin intermediul condamnării la plata
unei amenzi civile
 depozitul e un contract creator de raporturi de obligaţii între părţi. Prin încheierea
acestui contract nu se transmite dreptul de proprietate şi nici chiar posesiunea lucrului asupra
depozitarului - excepţie numai depozitul neregulat, care e translativ de proprietate El devine
un simplu detentor precar  riscul pieirii fortuite a lucrului e suportat de deponent.
Depozitarul suportă numai riscul contractului în calitate de debitor al obligaţiei (de păstrare)
imposibil de executat din cauza şi din momentul pieirii lucrului, neavând dreptul la
remuneraţia stipulată în ipoteza în care contractul a fost încheiat cu titlu oneros.
Felurile contractului de depozit:
- depozitul propriu-zis - e în toate cazurile convenţional şi poate avea ca obiect numai
lucruri mobile nelitigioase - variante: depozitul obişnuit, depozitul necesar, depozitul
neregulat.
- sechestrul - are ca obiect bunuri litigioase, inclusiv imobile, şi poate fi convenţional, dar şi
judiciar.

Depozitul obişnuit (voluntar)

Obiectul contractului - decât lucruri mobile, inclusiv animale (EX: lăsate în “pensiuni”
pentru animale) - in schimb, încredinţarea unei persoane în viaţă (EX: un copil) în grija unei
alte persoane e un contract de antrepriză. Datorita necesitatii tradiţiunii, aceste lucruri mobile
trebuie să fie corporale. Totuşi pot forma obiectul contractului şi creanţele (bunuri
incorporale) constatate printr-un titlu la purtător, asimilate lucrurilor mobile corporale. Titlurile
la purtător şi biletele de bancă sunt bunurile corporale pentru că se pot transmite de la mână
la mână. Sunt lucruri mobile corporale, evident, şi documentele materiale (EX: acţiuni,
testament), indiferent de drepturile (fie şi nominative) pe care le constată. Întrucât depozitarul
este obligat să restituie însuşi lucrul depozitat, obiectul contractului trebuie să fie individual
determinat, chiar dacă după natura lui ar fi un bun consumptibil şi fungibil.
Capacitatea părţilor. Pentru validitatea contractului se cere ca deponentul să aibă
capacitatea, respectiv, să fie îndeplinite condiţiile legale pentru ca acesta să încheie acte de
administrare, iar depozitarul trebuie să aibă capacitatea de a face acte de dispoziţie. Nulitatea
relativă a contractului pentru incapacitate poate fi invocată - potrivit regulilor generale - numai
de către partea incapabilă – EX: deponentul incapabil poate cere depozitarului executarea
contractului. Întrucât contractul de depozit dă naştere la obligaţii, de regulă, numai în sarcina
depozitarului, art. 1598 C.civ. reglementează în mod special ipoteza depozitului făcut de o
persoană capabilă către una incapabilă  deponentul poate cere restituirea bunului cât timp
se află în mâinile depozitarului incapabil, iar dacă nu mai e în mâinile lui (întrucât l-a
înstrăinat, a pierit, l-a pierdut ori i s-a furat), deponentul are acţiune (de in rem verso) numai
în măsura îmbogăţirii depozitarului incapabil (EX: preţul realizat în urma vânzării lucrului sau
suma încasată drept indemnizaţie de asigurare - dacă bunul a fost asigurat - ori despăgubirea
obţinută de la persoana responsabilă pentru pieire). În caz de înstrăinare, deponentul poate
acţiona şi împotriva dobânditorului, în măsu-ra în care acesta nu poate invoca dobândirea
dreptului de proprietate prin faptul posesiunii de bună-credinţă. Deponentul proprietar poate
acţiona, evident, şi împotriva găsitorului lucrului sau hoţului, aceştia neputând invoca în
apărare posesiunea de bună-credinţă. Depozitarea trebuie să fie făcută întotdeauna numai
de către proprietarul lucrului depozitat sau pe baza consimţământului său expres (EX: printr-
un mandatar) ori tacit. Însă se recunoaşte validitatea depozitului al cărui obiect îl formează

277
lucrul altuia – EX: uzufructuarul poate depozita lucrul asupra căruia poartă uzufructul sau
creditorul gajist lucrul gajat, fără violarea vreunui principiu juridic; locatarul sau comodatarul
unui lucru mobil. Dacă a fost împuternicit în acest sens, chiar şi depozitarul poate depune
lucrul în mâinile altui depozitar (subdepozitar), răspunzând numai pentru alegerea
subdepozitarului în cazul în care persoana acestuia nu a fost stabilită în contract. Atunci când
substituirea a fost necesară ca urmare a unor împrejurări fortuite, depozitarul nu va fi
răspunzător nici pentru persoana subdepozitarului, neavând posibilităţi de liberă alegere. In
caz de revendicare a lucrului, proprietarul nu poate fi obligat la plata remuneraţiei prevăzute
în contract. Întrucât el nu a consimţit, depozitul nu îl leagă; contractul produce însă efecte în
raporturile dintre deponent şi depozitar.
Dovada contractului. Pe lângă predarea lucrului, se mai cere ca depozitul (acordul de voinţe
dintre părţi) să fie constatat printr-un înscris - forma scrisă se cere ad probationem şi nu ad
solemnitatem, dar indiferent de valoarea contractului  înscrisul doveditor este necesar chiar
dacă lucrul depozitat are o valoare care nu depăşeşte suma de 250 lei. Existenţa înscrisului
nu afectează validitatea contractului; proba contractelor poate fi făcută şi cu martori sau
prezumţii dacă există un început de dovadă scrisă sau a existat o imposibilitate (materială ori
morală) de a se procura o dovadă scrisă sau de a o conserva. Recunoaşterea (mărturisirea)
părţii face inutilă administrarea altor probe. Dacă însă depozitarul, recunoscând depozitul,
pretinde că a restituit lucrul, acţiunea deponentului - în lipsă de alte probe - urmează să fie
respinsă, întrucât mărturisirea este indivizibilă, chiar dacă regula indivizibilităţii nu are
caracter obligatoriu pentru instanţă. Cerinţa formei scrise vizează numai proba contractului de
depozit, adică a remiterii şi deţinerii lucrului cu acest titlu. Remiterea lucrului - fiind un fapt
juridic stricto sensu - poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
Natura juridică a depozitului obişnuit şi delimitarea lui faţă de alte contracte. Ceea ce
caracterizează, în esenţă, depozitul obişnuit (precum şi pe cel necesar, nu însă şi pe cel
neregulat) este scopul principal urmărit de părţi: păstrarea şi conservarea lucrului de către
depozitar. Prin acest element se deosebeşte depozitul de obligaţia de păstrare şi conservare
ce incumbă vânzătorului atunci când bunul vândut, transmis în proprietatea cumpărătorului,
nu se predă cu ocazia încheierii contractului sau de obligaţia de păstrare şi conservare a
cumpărătorului în cazul vânzării pe încercate când lucrul i se predă în vederea încercării, deşi
proprietatea nu se transmite cu ocazia încheierii contractului. În aceste cazuri, obligaţia de
conservare este o obligaţie accesorie. În mod identic se rezolvă problema şi în cazul în care
depozitarul este autorizat să folosească lucrul depozitat, existând asemănare cu împrumutul
de folosinţă (comodat); dacă această folosinţă este accesorie conservării lucrului, contractul
este un depozit, iar în caz contrar un împrumut de folosinţă. Depozitul cu titlu oneros se
aseamănă şi cu contractul de antrepriză în cazul în care depozitarul efectuează anumite
lucrări în vederea conservării lucrului - natura juridică a contractului urmează să fie
determinată după conţinutul lui principal: păstrarea lucrului, respectiv, efectuarea lucrării.
Raporturile dintre părţi nu trebuie să fie descompuse în 2 contracte distincte; numai în cazul
depozitului asimilat celui necesar (hotelier) legiuitorul a disociat obligaţia de conservare
aparţinând hotelierului de obligaţiile rezultând din contractul hotelier, pentru a supune
obligaţia de pază şi conservare a hotelierului unor reguli mai severe de răspundere.
Delimitarea depozitului faţă de contractul de locaţiune – EX: lăsarea unui autovehicul într-un
garaj sau a unor lucruri într-un dulap metalic - calificarea se face în funcţie de scopul principal
al contractului – EX: predarea folosinţei unui garaj sau a unui dulap metalic însoţită de
predarea cheilor e o locaţiune, dacă locatorul nu-şi asumă obligaţia păstrării şi conservării
lucrului. Plasarea unui autovehicul într-un garaj aflat sub supravegherea deţinătorului
garajului; lăsarea autovehiculului într-un loc de parcare cu pază şi plată- sunt depozite. Dacă

278
taxa e stabilită numai pentru folosinţa locului de parcare, raporturile sunt de locaţiune. Dacă
folosinţa e gratuită (EX: parcare în curtea unui prieten), contractul este de comodat.
Efectele contractului de depozit obişnuit (voluntar)
Depozitul obişnuit este un contract care creează între părţi, din momentul încheierii sale,
numai raporturi de obligaţii: depozitarul e obligat - contractual - să păstreze (să conserve)
lucrul depozitat şi să-l restituie la cererea deponentului, afară de cazurile în care, potrivit legii,
el este obligat - extracontractual - să păstreze lucrul şi să-l restituie altei persoane.
Depozitarul nu are nici o obligaţie dacă descoperă şi dovedeşte că el este proprietarul lucrului
depozitat sau dacă devine proprietar în cursul depozitului, când obligaţiile se sting prin
confuziune. În cazul în care contractul este cu titlu oneros, deponentul este şi el obligat -
contractual - să plătească remuneraţia convenită. Indiferent de natura contractului (cu titlu
gratuit sau cu titlu oneros), deponentul mai poate avea 2 obligaţii extracontractuale:
restituirea cheltuielilor făcute pentru păstrarea lucrului depozitat, plata despăgubirilor pentru
pagubele cauzate depozitarului de acel lucru.
Adepţii diviziunii (clasificării) obligaţiilor în: obligaţii de rezultat (obligaţii determinate) şi
obligaţii de mijloace (obligaţii generale de prudenţă şi diligenţă) consideră că obligaţia
depozitarului de păstra lucrul depozitat e o obligaţie de mijloace, iar obligaţia de restituire o
obligaţie de rezultat – aceasta clasificare vizează repartizarea sarcinii probei: în cazul
obligaţiilor de rezultat, creditorul trebuie să dovedească numai neobţinerea rezultatului, iar
debitorul - pentru a nu răspunde - cauza străină exoneratoare; în cazul obligaţiilor de
mijloace, pentru angajarea răspunderii debitorului sarcina probei revine în întregime
creditorului (deponentului), care trebuie să dovedească faptul că debitorul nu s-a comportat
cu prudenţa şi diligenţa de care era ţinut, fiind astfel responsabil.
În realitate, potrivit Codului civil, culpa debitorului contractual este prezumată în toate cazurile
(prezumţie iuris tantum), el fiind ţinut să dovedească - pentru a fi exonerat de răspundere -
intervenţia unei cauze străine care nu-i poate fi imputată - această regulă privitoare la
repartizarea sarcinii probei se aplică şi în privinţa obligaţiilor şi a exonerării de răspundere a
depozitarului, indiferent că este vorba despre obligaţia de păstrare sau de restituire a lucrului
depozitat. Chiar dacă depozitarul nu a depus diligenţa şi prudenţa necesare, el poate dovedi
că aceasta s-a datorat unei cauze străine.
A. Obligaţiile depozitarului:
 Obligaţia de păstrare - depozitarul trebuie să se îngrijească de paza lucrului depozitat cu
aceeaşi grijă ca şi de propriul său lucru, obligaţia de păstrare, de conservare a lucrului fiind
scopul principal al contractului  dacă depozitarul nu a păstrat (conservat) lucrul, pentru a
răsturna prezumţia de culpă (şi, în consecinţă, pentru a înlătura răspunderea) ce apasă
asupra lui, acesta trebuie să facă dovada că a depus aceeaşi grijă în păstrarea lucrului
depozitat (inclusiv avansarea cheltuielilor necesare în acest scop) ca şi în privinţa lucrurilor
proprii şi că - deci – cauza străină (care a dus la pieirea, pierderea sau deteriorarea lucrului)
nu îi este imputabilă - EX: dacă aceleaşi cauze (molii, umezeală, furt) au pricinuit deteriorarea
sau dispariţia nu numai a lucrului primit în depozit, ci şi a propriilor lucruri  culpa debitorului
se apreciază în concret, în funcţie de grija depusă în conservarea propriilor lucruri (grija
cerută depozitarului cu titlu gratuit e identică în raport cu grija cerut mandatarului
neremunerat; in schimb, răspunderea locatarului şi a comodatarului se apreciază mai sever,
contractul fiind încheiat şi în interesul, respectiv, numai în interesul lor) iar nu după tipul
abstract al omului prudent şi diligent. Contractul cu titlu gratuit fiind încheiat în interesul şi din
iniţiativa deponentului, nu i se poate pretinde depozitarului să păstreze lucrul depozitat cu mai
mare grijă decât propriile lucruri  dacă deponentul se aştepta ca bunul să fie păstrat în
condiţii mai bune, trebuia să aleagă un om mai diligent. În mod excepţional, culpa

279
depozitarului se apreciază cu mai mare rigoare, după tipul abstract al omului prudent şi
diligent, adică după regula generală aplicabilă răspunderii contractuale în cazurile:
– când iniţiativa contractului a fost luată de depozitar;
– când depozitul este cu plată;
– când depozitul s-a făcut numai în interesul depozitarului – EX: e autorizat să se servească
în scopuri personale de lucrul depozitat;
– dacă s-a stipulat expres în contract ca depozitarul să răspundă pentru orice culpă.
Părţile pot stipula şi o clauză de neresponsabilitate  depozitarul răspunde numai pentru dol
sau culpa gravă asimilată dolului. Clauza de neresponsabilitate şi clauza de atenuare a
răspunderii trebuie însă să fie acceptate expres de deponent (şi dovedită de depozitar);
clauza de neresponsabilitate afişată pe perete sau menţionată pe verso-ul recipisei de primire
în depozit (acte unilaterale care pot fi ignorate de deponent), nu fac dovada atenuării sau
exonerării de răspundere a depozitarului. O asemenea clauză de neresponsabilitate trebuie
să nu fie abuzivă.
Depozitarul nu răspunde niciodată de stricăciunile provenite din forţă majoră, afară de cazul
când a fost pus în întârziere pentru restituirea bunului depozitat. Forţă majoră = cauză străină
neimputabilă, inclusiv cazul fortuit, riscul pieirii fortuite fiind suportat de deponent; stricăciuni =
deteriorarea dar şi orice pieire fortuită - totală sau parţială - a lucrului; debitorul aflat în
întârziere nu e lipsit de culpă.
Depozitarul nepus în întârziere pentru restituire nu suportă “niciodată” riscurile iar posibilitatea
agravării răspunderii este prevăzută “pentru orice culpă”, nu şi cazul fortuit, cum regulile
răspunderii contractuale sunt supletive, iar riscul pieirii fortuite a unui lucru poate fi asumat de
către debitor  validitatea clauzelor de agravare a răspunderii debitorului şi pentru cazuri
fortuite. Obligaţia de păstrare asumată de către depozitar, fie şi cu titlu gratuit, nu îl
îndreptăţeşte să se servească de lucrul depus cu consimţământul expres sau tacit al
deponentului. În caz de nerespectare a acestei prohibiţii, depozitarul va fi expus la plata
daunelor interese. Depozitarul, neputându-se folosi de lucrul depozitat, nu poate consuma
nici fructele pe care le produce.
 Obligaţia de restituire - depozitarul trebuie să restituie însuşi lucrul depozitat, în natură,
împreună cu fructele pe care le-a perceput, nu însă şi fructele pe care putea să le perceapă
dar pe care nu le-a perceput. Restituirea în natură se face în starea în care se află lucrul în
momentul restituirii, riscul pieirii sau degradării fortuite fiind in sarcina deponentului.
Depozitarul nu răspunde pentru degradarea bunurilor perisabile (în speţă, piei de ovine), în
condiţiile în care în contractul de depozitare nu s-a prevăzut nici o clauză cu privire la
termenul de restituire sau la condiţiile în care bunurile trebuie să fie restituite iar la momentul
depozitării bunurile nu au fost identificate sub aspectul calităţii. În caz de pieire fortuită - totală
sau parţială - a lucrului, inclusiv pieirea pentru care se poate angaja răspunderea unei terţe
persoane, depozitarul este însă obligat să predea deponentului suma de bani – EX:
indemnizaţia de asigurare primită de la asigurător sau orice alt lucru primit drept despăgubiri
ori să-i cedeze acţiunea împotriva terţului. În ipoteza neexecutării obligaţiei de restituire,
depozitarul datorează daune-interese pentru repararea tuturor prejudiciilor suferite de
deponent. Pentru stabilirea daunelor-interese, reprezentând echivalentul lucrului depozitat, se
are în vedere valoarea lui din momentul restituirii prin echivalent (valoarea din momentul
pronunţării hotărârii), iar nu aceea din momentul constituirii depozitului – EX: se face
evaluarea în caz de pieire a lucrului din cauze imputabile depozitarului sau în caz de
înstrăinare fără drept a lucrului de către depozitar şi când lucrul nu poate fi revendicat de
către deponent - deşi vânzarea lucrului altuia este anulabilă sau nulă - întrucât lucrul este
deţinut de un posesor de bună-credinţă sau fiindcă deponentul nu este proprietar. Iar dacă

280
depozitarul a dat în locaţiune ori a împrumutat lucrul unei terţe persoane, deponentul îl poate
revendica, depozitarul răspunzând faţă de deponent (şi – dacă este cazul - faţă de terţul
contractant) pentru pagubele cauzate. Atunci când depozitarul refuză, fără temei, să restituie
lucrul, deşi acesta se află în detenţia sa, deponentul poate obţine executarea silită, potrivit
regulilor aplicabile obligaţiei (de a face) de predare a unui lucru individual determinat. În caz
de moarte a depozitarului, obligaţia de restituire (şi de păstrare până la restituire) se transmite
în cadrul patrimoniului succesoral, asupra moştenitorilor. Derogare: dacă moştenitorii vând
lucrul depozitat cu bună-credinţă, socotind că face parte din masa succesorală, răspunderea
lor se rezumă la restituirea preţului primit sau, dacă preţul nu s-a plătit, ei sunt obligaţi să
cedeze deponentului acţiunile lor contra cumpărătorului.
Creditorul obligaţiei de restituire - depozitarul e obligat să restituie lucrul deponentului,
respectiv mandantului (atunci când depozitarea s-a făcut în numele său de către mandatar),
sau persoanei indicate de deponent, neavând dreptul să pretindă ca deponentul să
dovedească dreptul de proprietate asupra lucrului. Cu toate acestea, dacă depozitarul
descoperă că lucrul a fost furat şi află cine este adevăratul proprietar, el este obligat să-l
anunţe să-şi valorifice drepturile într-un termen determinat şi îndestulător, iar dacă acesta nu-
şi valorifică dreptul, depozitarul este liberat prin predarea lucrului în mâinile persoanei de la
care îl primise - aceste dispoziţii vizează atat ipoteza furtului, cat si ipoteza in care lucrul a
fost pierdut (dar nu şi în cazul în care deponentul este un detentor precar, care a depozitat
lucrul abuzând de încrederea proprietarului). Creditorii deponentului pot urmări lucrul
depozitat potrivit dreptului comun în materie de executare silită. În caz de moarte a
deponentului, lucrul nu se poate restitui decât moştenitorilor, chiar dacă deponentul, pentru
ipoteza morţii sale, l-a autorizat pe depozitar să restituie lucrul unei alte persoane. O
asemenea clauză, fiind contrară dispoziţiilor exprese ale legii, este lovită de nulitate absolută.
Prin această dispoziţie se apără interesele moştenitorilor rezervatari, care ar putea fi fraudaţi
prin restituirea lucrurilor de valoare unei terţe persoane, aceasta beneficiind, în fapt, de o
liberalitate pentru cauză de moarte, cu depăşirea cotităţii disponibile sau în limita ei, dar fără
respectarea regulilor prevăzute de lege pentru testament (act unilateral, solemn, reguli
speciale de capacitate) şi legate (capacitatea de a primi, revocarea judecătorească etc.).
Dacă sunt mai mulţi moştenitori, restituirea se va face proporţional cu cota-parte din
moştenire ce se cuvine fiecăruia, iar dacă lucrul depozitat este indivizibil, potrivit înţelegerii
dintre ei, în caz de neînţelegere hotărând instanţa. În cazul pluralităţii de deponenţi,
depozitarul este liberat prin restituirea lucrului unuia dintre ei numai dacă obligaţia este
indivizibilă (indivizibilitate naturală sau convenţională) sau solidară între creditori (solidaritate
activă). În ipoteza în care deponentul a devenit incapabil (a pierdut capacitatea de a
administra) după facerea depozitului, restituirea lucrului nu se poate face, în mod valabil,
decât reprezentantului său legal. Dacă depozitul a fost făcut de reprezentantul legal, dar în
momentul restituirii funcţia sa a încetat, restituirea se face către persoana reprezentată sau
către noul ei reprezentant.
Locul restituirii - restituirea se face la locul unde lucrul se află depozitat, iar dacă părţile au
convenit asupra altui loc, cheltuielile de transport sunt în sarcina deponentului.
Termenul restituirii - deponentul are dreptul să ceară restituirea oricând, chiar dacă s-ar fi
stipulat un termen pentru restituire. Aceasta deoarece termenul se presupune stipulat în
interesul deponentului. Dar dacă termenul a fost stipulat şi în interesul depozitarului (EX:
depozit remunerat în funcţie de durată sau depozitarul este autorizat să se servească de
lucru în scopuri personale), el are dreptul la remuneraţia stipulată sau la daune-interese
pentru prejudiciul cauzat prin restituirea anticipată. Depozitarul poate refuza restituirea
lucrului numai dacă a fost înştiinţat pe cale legală că asupra acelui lucru s-au făcut forme de

281
urmărire (poprire sau sechestru judiciar) sau că există opoziţie la restituirea lui din partea unui
terţ care se pretinde a fi proprietarul lucrului  lucrul rămâne mai departe în păstrarea
depozitarului până la limpezirea drepturilor creditorilor deponentului sau a terţului, el fiind
obligat extracontractual să păstreze lucrul (şi dincolo de termenul prevăzut în contract) şi să-l
restituie, respectiv să-l consemneze sau să-l vândă prin licitaţie publică, potrivit celor stabilite
prin hotărârea instanţei. Depozitarul mai poate refuza restituirea dacă dovedeşte că el e
proprietarul lucrului  se sting toate obligaţiile lui.
Acţiuni în restituire - dacă depozitarul refuză, fără temei, să restituie lucrul depozitat,
asemănător comodantului, deponentul poate intenta, la alegere, fie o acţiune personală, care
derivă din contractul de depozit, fie o acţiune în revendicare, în calitate de proprietar.
Acţiunea personală, ex contractu, este supusă prescripţiei extinctive - în cadrul termenului
general de prescripţie, care începe să curgă de la data împlinirii (expirarii) termenului de
depozitare prevăzut în contract, iar dacă un asemenea termen nu a fost stabilit, prescripţia
începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune, care coincide cu momentul încheierii
contractului (iar nu de la data refuzului de restituire a lucrului depozitat).
B. Obligaţiile deponentului:
 Obligaţii extracontractuale - depozitul cu titlu gratuit, fiind un contract unilateral, nu dă
naştere la obligaţii decât în sarcina depozitarului. Însă în cursul executării se pot naşte
anumite obligaţii extracontractuale (din gestiunea intereselor altei persoane sau din
îmbogăţirea fără just temei, respectiv din delict civil) şi în sarcina deponentului – EX: când
depozitarul a făcut cheltuieli pentru păstrarea (conservarea) lucrului (numai cheltuielile
necesare - de conservare - sunt supuse restituirii; cheltuielile utile pot fi reclamate numai în
măsura îmbogăţirii deponentului, indiferent că sunt reclamate pe calea unei acţiuni de in rem
verso sau printr-o acţiune din gestiunea de afaceri; intrucât aceste acţiuni sunt
extracontractuale, ele pot fi exercitate şi împotriva proprietarului lucrului care nu a participat la
încheierea contractului de depozit, dar beneficiază de aceste cheltuieli; deponentul nu
datorează cheltuielile de păstrare dacă acestea au fost incluse în remuneraţia stipulată sau
dacă depozitarul a fost autorizat să se servească de lucrul depozitat în scopuri personale;
cheltuielile voluptuarii nu sunt supuse restituirii, dar depozitarul poate ridica adăugirile aduse
lucrului, cu condiţia să nu-l vatăme) sau a suferit pagube pricinuite de lucrul depozitat
(intrucât depozitul se face în (sau şi în) interesul deponentului, răspunderea lui delictuală nu
este limitată la ipoteza când a avut cunoştinţă de viciile lucrului care au cauzat pagube
depozitarului, spre deosebire de contractul de comodat - încheiat în interesul exclusiv al
comodatarului - şi când comodantul răspunde numai de prejudiciile cauzate de viciile
cunoscute ale lucrului şi neaduse la cunoştinţa comodatarului)  sumele cheltuite de el ori
valoarea daunelor trebuie să fie restituite de deponent.
 Plata remuneraţiei - in afară de cele 2 obligaţii extracontractuale, care se pot întâlni atât
la depozitul cu titlu gratuit, cât şi la cel cu titlu oneros, în cazul în care părţile au convenit ca
depozitarul să fie remunerat, când s-a încheiat un contract sinalagmatic, deponentul are
obligaţia de a plăti depozitarului remuneraţia stipulată (sau stabilită de instanţă dacă el este
un profesionist şi părţile nu se înţeleg asupra cuantumului ei).
 Ridicarea lucrului - deponentul e obligat să ridice lucrul depozitat de la locul restituirii la
termenul convenit sau, în lipsă, la cel stabilit de instanţă la cererea depozitarului, sub
sancţiunea plăţii daunelor-interese. In caz de nerespectare a acestei obligaţii, depozitarul nu
este îndreptăţit să vândă lucrul. Pentru a fi liberat de obligaţia de păstrare, depozitarul poate
face ofertă reală urmată de consemnaţie
 Dreptul de retenţie al depozitarului - executarea obligaţiilor deponentului este garantată
prin dreptul de retenţie, prevăzut expres de lege, pe care depozitarul îl are asupra lucrului
282
depozitat. El poate refuza restituirea lucrului până la plata integrală a sumelor la care are
dreptul din cauza depozitului. Obligaţia de plată a remuneraţiei este o obligaţie contractuală
 e neopozabilă proprietarului lucrului dacă acesta nu are calitatea de parte contractantă 
nici dreptul de retenţie nu-i poate fi opus pentru neplata remuneraţiei de către deponentul
neproprietar. În schimb, pentru cheltuielile de care profită adevăratul proprietar (necesare şi
utile), dreptul de retenţie este opozabil. Depozitarul nu poate reţine lucrul depozitat în
compensaţie, întrucât acesta nu este fungibil şi de aceeaşi specie cu obiectul datoriei
corelative.

Depozitul necesar
Depozitul e necesar când deponentul, fiind sub ameninţarea unei întâmplări neprevăzute
(chiar dacă nu era imprevizibilă) şi care reprezintă un pericol real (nu imaginar) - incendiu,
cutremur ori alte evenimente de forţă majoră - e nevoit să încredinţeze lucrul său spre
păstrare unei alte persoane, fără a avea posibilitatea să aleagă liber persoana depozitarului şi
să întocmească un înscris constatator al contractului. Codul civil foloseşte în sens larg
noţiunea de forţă majoră (incluzând şi cazul fortuit – EX: o îmbolnăvire subită), deoarece
evenimentele sunt prevăzute numai ca exemple. Depozitul necesar, precum şi cel asimilat
depozitului necesar (calificat ca atare de lege), având la bază consimţământul părţilor, e un
depozit convenţional, raporturile dintre părţi fiind guvernate - în măsura în care legea nu
prevede altfel - de regulile depozitului obişnuit. În măsura în care starea de necesitate în care
se află deponentul se încadrează în conceptul de violenţă - viciu de consimţământ, ea poate
determina şi nulitatea contractului. În cazul depozitului necesar însă, deponentul (indiferent
că este minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau persoană majoră) nu are interesul să
invoce această nulitate decât, eventual, pentru a fi exonerat de plata remuneraţiei (lezionare)
convenite.
Dovada contractului. Având în vedere caracterul necesar al contractului, depozitul se poate
dovedi prin martori şi orice alt mijloc de probă admis de lege, indiferent de valoarea lucrurilor
depozitate, căci, datorită întâmplării neprevăzute, deponentul nu avea posibilitatea
preconstituirii unei probe scrise. Nu numai dovada predării şi a contractului propriu-zis este
liberă, dar şi dovada naturii şi valorii lucrurilor depozitate.
Depozitul asimilat celui necesar (hotelier). Cu depozitul necesar este asimilat depozitul
bunurilor aduse de călători în unităţile hoteliere. Unităţi hoteliere = hoteluri propriu-zise şi alte
„structuri de primire turistice cu funcţiuni de cazare turistică” (EX: hoteluri-apartament,
moteluri, hanuri, vile turistice, vile-apartament, cabane, bungalouri, sate de vacanţă,
campinguri, nave fluviale şi maritime folosite şi pentru cazare, pensiuni turistice şi pensiuni
agroturistice şi alte unităţi cu funcţiuni de cazare turistică. Călătorul îşi alege liber hotelul, însă
este nevoit să aducă lucrurile sale la acel hotel => depozitul are caracter oarecum necesar.
Depozitul asimilat celui necesar este, de fapt, un accesoriu al contractului hotelier, al
contractului de turism ori al altor raporturi juridice. Reglementarea acestui depozit se face
separat de raportul juridic al cărui accesoriu este deoarece:
- interese generale reclamă, în acest domeniu, un regim juridic unitar, spre deosebire de
regimul contractului principal, care poate fi diferit de la caz la caz şi guvernat de convenţia
părţilor;
- regulile de dovadă aplicabile contractului principal nu pot fi extinse la dovada depozitului
hotelier, călătorul fiind lipsit, prin natura lucrurilor, de posibilitatea preconstituirii unei probe
scrise referitoare la depozitarea în hotel a bunurilor sale;

283
- responsabilitatea hotelierului în cadrul acestui depozit se impune să fie guvernată de reguli
mai severe decât regulile generale ale responsabilităţii contractuale sau ale hotelierului ori
unităţii de turism în cadrul acestor contracte hoteliere.
Domeniu de aplicare. Dispoziţiile prevăzute de Codul civil pentru hoteluri şi hanuri sunt
aplicabile şi camerelor din staţiuni balneo-climaterice, din case de odihnă sau de turism etc.
Condiţiile în care sunt folosite aceste camere sunt asimilate cu acelea în care sunt folosite
camerele de hotel, întrucât beneficiarii biletelor de trimitere în staţiune sunt nevoiţi să-şi
păstreze obiectele personale în camerele în care sunt cazaţi, administraţia având în depozit
bunurile acestor beneficiari când ei lipsesc din cameră şi nu pot asigura personal paza
acestor bunuri. În raporturile dintre bolnavi şi spitalul în care se află internaţi dispoziţiile de la
depozitul asimilat celui necesar sunt aplicabile în ceea ce priveşte îmbrăcămintea pe care au
trebuit să o depună la magazia spitalului în momentul internării lor. Dispoziţiile privitoare la
depozitul asimilat celui necesar pot fi aplicate şi în cazul restaurantelor sau altor unităţi de
alimentaţie publică, cluburilor, cazinourilor, localurilor de spectacole, unor unităţi pentru
prestări de servicii (EX: de frizerie-coafură, fitness – aparţinând unităţilor cooperaţiei
meşteşugăreşti sau altor unităţi comerciale), ştrandurilor, piscinelor, bibliotecilor şi altora
asemenea dar numai în privinţa lucrurilor depuse la garderobă, vestiare sau alte locuri
destinate în mod special pentru paza lucrurilor. Aceste dispoziţii sunt aplicabile întrucât
deponentul este nevoit să-şi lase anumite lucruri (palton, umbrelă etc.) în aceste locuri de
depozitare. În cazul închirierilor sau subînchirierilor de locuinţe, fie şi sub forma unor camere
mobilate şi pe termen scurt, dispoziţiile privitoare la depozit nu sunt aplicabile. Raporturile
dintre părţi sunt guvernate, în aceste cazuri, de dispoziţiile prevăzute pentru închiriere
(locaţiune). În cazul în care locatarul ar lăsa în mod special în grija locatorului anumite bunuri,
s-ar aplica dispoziţiile prevăzute pentru depozitul obişnuit.
Dovada. Depozitul asimilat celui necesar poate fi dovedit cu orice mijloc de probă, indiferent
de valoarea bunurilor depozitate. Călătorul cazat la hotel, indiferent de durata mai scurtă sau
mai lungă a cazării, trebuie să dovedească, în condiţiile arătate, că bunurile au fost aduse -
de el însuşi sau de altul pentru el - în hotel (inclusiv dependinţele hotelului unde se lasă în
mod obişnuit lucrurile celor cazaţi – EX: pantofii sau lenjeria lăsată pe culoarul din faţa
camerei), că au fost degradate sau furate de acolo şi care era valoarea lor. În privinţa valorii
lucrurilor legea nu stabileşte limite, dar se admite că trebuie să fie vorba despre lucruri care,
în mod obişnuit, se aduc în hotel. Lucrurile de valoare deosebită (sume mari de bani, titluri de
valoare, bijuterii, obiecte de artă etc.) trebuie să fie depozitate în dulapuri metalice individuale
(„safe”- uri) aflate în însăşi camera de hotel ori la recepţia acestuia sau trebuie să fie
încredinţate administraţiei hotelului.
Răspunderea depozitarului. Deoarece depozitul asimilat celui necesar este cu plată,
răspunderea hotelierului este apreciată cu mai multă severitate - el răspunde de orice culpă
(culpa levis in abstracto), ca şi în cazul depozitului obişnuit cu plată. Hotelierul răspunde
pentru furtul sau stricăciunea - totală sau parţială - a lucrurilor călătorului săvârşite nu numai
de prepuşii săi, dar şi de străinii care frecventează hotelul, indiferent dacă au fost ori nu
cazaţi acolo sau dacă au fost identificaţi ori nu, deoarece legea nu distinge în această
privinţă. Pentru faptul săvârşit de străini, hotelierul este exonerat de răspundere numai dacă
dovedeşte (in exceptione reus fit actor) că a fost comis “cu mână înarmată sau în alt fel, cu
forţă majoră” – EX: cu ocazia cutremurului, inundaţiei etc. Noţiunea de forţă majoră este
folosită aici în sensul propriu-zis al cuvântului (vis maior, nu şi casus, deci numai cauză
exterioară cu caracter extraordinar, imprevizibil şi de nebiruit). Deşi legea nu precizează, este
evident că hotelierul nu răspunde dacă paguba a fost cauzată de călător sau de persoana
pentru care răspunderea îi revine acestuia însuşi (inclusiv vizitatorii lui). În caz de culpă

284
comună, hotelierul urmează să fie exonerat parţial. Pentru lucrurile uitate în hotel,
răspunderea hotelierului se apreciază cu mai puţină rigoare (nefiind exclusă aplicarea
principiului culpei comune). Iar dacă, după ce a părăsit hotelul, călătorul a lăsat anumite
lucruri în grija administraţiei, răspunderea hotelierului va fi angajată conform regulilor de la
depozitul obişnuit. Toate clauzele prin care s-ar limita (restrânge) răspunderea hotelierului
faţă de regulile prevăzute de lege trebuie să fie acceptate expres de călător şi dovedite de
depozitar.
Depozitul neregulat
Depozitul neregulat de drept comun.
Depozitul neregulat se caracterizează prin faptul că are ca obiect lucruri fungibile şi
consumptibile, care nu trebuie să fie restituite în individualitatea lor, ci prin alte lucruri
asemănătoare. Obiectul depozitului neregulat trebuie să fie nu numai fungibil, adică înlocuibil
în executarea obligaţiei de restituire, dar, totodată, şi consumptibil după natura sa, întrucât
lucrurile neconsumptibile (certe) după natura lor nu pot constitui obiectul unui depozit
neregulat – EX: dacă bicicleta predată se înlocuieşte - în executarea obligaţiei “de restituire” -
cu alta sau cu un lucru de altă natură (bani sau alt lucru), contractul dintre părţi nu mai poate
fi calificat depozit neregulat, ci este un alt contract (vânzare-cumpărare sau schimb) =>
asemănător împrumutului de consumaţie, depozitul neregulat poate avea ca obiect numai
lucruri care sunt fungibile şi consumptibile după natura lor, spre deosebire de împrumutul de
folosinţă (comodat) şi depozitul regulat care pot avea ca obiect şi lucruri consumptibile după
natura lor, dar privite de părţi ca nefungibile.
Întrucât lucrurile depozitate nu trebuie să fie păstrate şi restituite în individualitatea lor, ci prin
alte lucruri, depozitarul devine proprietarul lor, putând folosi, culege fructele şi dispune de ele,
dar în calitate de proprietar suportă şi riscul pieirii ori degradării fortuite. La cerere depozitarul
este obligat să restituie lucruri de acelaşi gen, de aceeaşi calitate şi cantitate, inclusiv fructele
percepute, deponentul fiind titularul unei creanţe.
Faţă de acţiunea în restituire a deponentului, depozitarul nu poate invoca în compensaţie
creanţa pe care o are împotriva deponentului, chiar dacă aceasta ar avea ca obiect lucruri
fungibile de aceeaşi specie. Nici dreptul de retenţie, de care se bucură depozitarul dintr-un
depozit regulat, nu este aplicabil depozitului neregulat, căci depozitarul, în calitate de
proprietar, suportă eventualele cheltuieli de conservare. Teoretic, s-ar putea recunoaşte acest
drept în privinţa pagubelor suferite de depozitar din cauza depozitului, dar lucrurile
consumptibile, de regulă, nu sunt susceptibile de a cauza o pagubă.
Deoarece depozitul neregulat este translativ de proprietate, deponentul trebuie să fie
proprietarul lucrurilor depozitate sau să fi acţionat cu împuternicire din partea proprietarului. În
caz contrar, proprietarul poate revendica lucrurile depozitate dacă reuşeşte să le
individualizeze şi dacă au fost furate sau pierdute. Însă depozitarul de bună-credinţă se poate
apăra prin invocarea excepţiei trase din art. 1909 C. civ., întrucât - spre deosebire de
depozitarul dintr-un depozit regulat, care devine un simplu detentor precar - el este, prin
definiţie, în calitate de proprietar, şi posesorul lucrurilor depozitate.
Codul civil conţine câteva dispoziţii privitoare la depozitul de bani: depozitarul, îndreptăţit să
folosească suma (EX: în cazul depozitului neregulat), trebuie să restituie suma depusă
indiferent de sporirea sau scăderea valorii banilor. Iar la plata dobânzilor depozitarul poate fi
obligat numai după ce a fost pus în întârziere în privinţa obligaţiei de restituire a sumei de
bani depuse (a capitalului), punerea în întârziere fiind posibilă însă doar printr-o acţiune în
justiţie. Prevederile alin. 1 ale art. 1608 C.civ. („Depozitarul trebuie să restituie fructele
produse de lucrul depozitat şi culese de dânsul”) devin inaplicabile atunci când depozitarul
este scutit în mod expres sau implicit de această obligaţie – EX: în cazul depunerilor de sume

285
de bani la bănci => băncile pot păstra fructele civile obţinute ca urmare a folosirii sumelor
depozitate de clienţi (EX: dobânzile încasate prin creditarea altor clienţi).
Dovada caracterului neregulat al depozitului. Având în vedere efectele speciale ale
depozitului neregulat şi faptul că lucrurile fungibile şi consumptibile după natura lor pot forma
şi obiectul depozitului obişnuit (iar în cadrul acestuia depozitarul este obligat să restituie “tot
acel lucru ce a primit”, nefiind îndreptăţit, de regulă, să se servească de el), cel care susţine
caracterul neregulat al depozitului este obligat, în caz de îndoială, să-l dovedească. Nu este
vorba despre dovada depozitului însuşi, care se poate face numai prin înscrisuri, afară dacă
depozitul este necesar, ci de dovada faptului că lucrurile fungibile şi consumptibile după
natura lor nu au fost considerate de părţi nefungibile (EX: individualizate prin împachetare)
pentru a constitui un depozit obişnuit (regulat) => se admit orice mijloace de probă, inclusiv
prezumţia rezultând din profesia depozitarului.
Delimitarea faţă de împrumutul de consumaţie. Puternice asemănări există între depozitul
neregulat (mai ales dacă are ca obiect o sumă de bani) şi împrumutul de consumaţie; în
ambele cazuri primitorul devine proprietar (cu toate consecinţele ce decurg de aici) şi nu este
obligat să restituie lucrurile primite în individualitatea lor. În principiu, delimitarea se face în
funcţie de scopul principal urmărit de părţi: păstrarea lucrurilor în interesul deponentului
(dreptul de folosinţă al depozitarului având caracter accesoriu) sau facerea unui serviciu
pentru cel împrumutat care are nevoie să folosească lucrurile în cauză, în interes propriu.
Drept criteriu suplimentar, ajutător urmează să fie avută în vedere stipularea în contract sau
lipsa stipulării termenului la expirarea căruia se poate cere restituirea. Dacă s-a stipulat un
termen de restituire (cu caracter obligatoriu pentru predător), se prezumă (iuris tantum) că
părţile au avut în vedere un împrumut; dimpotrivă, dacă predătorul poate cere restituirea
oricând (“la prima cerere”) prezumţia (tot iuris tantum) este că părţile au convenit un depozit,
pentru care caracteristic este dreptul deponentului de a cere restituirea înainte de termen,
chiar dacă depozitul s-a făcut pe timp determinat. În general, fiind vorba de o chestiune de
fapt (contractul dintre părţi fiind dovedit), se pot administra orice fel de probe admise de lege,
lăsate la aprecierea instanţei.
Depunerile de sume de bani la bănci
Contractul de depunere de sume de bani la bănci e o varietate a contractului de depozit
neregulat încheiat între bancă - în calitate de depozitar - şi o persoană fizică sau juridică - în
calitate de deponent - prin care depozitarul se obligă să păstreze sumele de bani depuse şi
să le restituie, la cerere, cu dobânzile aferente, dintr-o dată sau fracţionat, titularului depunerii
sau reprezentantului său, iar în caz de deces al titularului persoană fizică, moştenitorilor
acestuia ori de încetare a titularului persoană juridică, succesorilor patrimoniului acestuia.
Depunerile se pot efectua şi instrumentul bancar corespunzător se eliberează pe numele
persoanei care efectuează depunerea sau pe numele altei persoane (aceste categorii de
persoane devenind titulari de depozit şi titulari exclusivi ai dreptului de dispoziţie asupra
sumei depuse) ori la purtător (fără sau cu parolă), inclusiv pe obligaţiuni, care sunt
instrumente de economisire “la purtător” (titluri la purtător), spre deosebire de instrumentele
de depozit în care se specifică numele titularului (care sunt titluri nominative).
În toate cazurile, banca se obligă să păstreze şi să restituie sumele de bani titularului de
depozit, respectiv deţinătorului titlului la purtător. În cazul titlurilor nominative, depozitarul este
obligat, după caz, să restituie sumele şi reprezentantului (împuternicitului) titularului de
depozit sau, în caz de deces, moştenitorilor acestuia. Raporturile dintre depunătorul pe
numele altuia şi titularul depozitului (raporturi de donaţie, plata unei datorii, simulaţie prin
interpunere de persoane, ofertă reală de plată urmată de consemnaţie etc.) sau dintre titularul
de depozit şi reprezentantul său împuternicit să dispună de sumele depozitate (raporturi de

286
mandat ori reprezentare legală, donaţie, ofertă de plată a unei datorii etc.) nu influenţează
raporturile dintre titular şi bancă născute ca urmare a depozitului.
Depunerile la bancă pe numele altei persoane dau naştere la 2 categorii de raporturi juridice
distincte: un raport juridic între bancă, pe de o parte, şi titularul de depozit (inclusiv
moştenitorii lui, în caz de deces) sau împuternicitul său, pe de altă parte (raport cârmuit de
legislaţia specială privitoare la depunerile la bănci), şi un alt raport juridic între deponent,
titularul depozitului şi împuternicitul său (raport reglementat de Codul civil). Aceste din urmă
raporturi juridice, precum şi hotărârile obţinute în cadrul litigiilor dintre părţi (EX: plata făcută
pe calea depunerii la bancă era nedatorată) sau dintre ele şi alte persoane nu sunt opozabile
faţă de bancă atâta vreme cât opozabilitatea nu rezultă din actele efectuate în condiţiile
prevăzute de reglementările speciale în materie (EX: urmărirea depunerilor pentru creanţe
născute din infracţiuni).
Dreptul de dispoziţie al titularului de depozit se întinde şi asupra dobânzilor acordate, inclusiv
în cazul în care depunătorul este o altă persoană (care - eventual - a păstrat şi instrumentul
bancar de depozit în posesia sa), înscriindu-se şi la clauza de împuternicire, şi indiferent de
modalitatea acordării dobânzilor: anuităţi sub formă de numerar (dobânzi propriu-zise),
câştiguri (în numerar, în obiecte ori anumite prestaţii – EX: excursii) sau în parte anuităţi în
numerar şi în parte câştiguri.
Depunerile se restituie, la cerere, titularilor depunerilor sau reprezentanţilor legali ai acestora,
iar în caz de deces al titularului - moştenitorilor.
„Reprezentanţi legali” = reprezentanţii legali propriu-zişi (părinţi, tutori sau curatori) si
reprezentantii care, potrivit legii, reprezintă pe titular – EX: mandatarul împuternicit prin
procură specială autentică sau sub semnătură privată legalizată de notar (în limitele stabilite
prin actul de împuternicire) ori prin clauză de împuternicire.
„Moştenitori” = moştenitorii legali şi cei testamentari, adică rudele defunctului în grad
succesibil şi soţul supravieţuitor, precum şi legatarii (universali, cu titlu universal ori cu titlu
particular) desemnaţi prin testamentul (ordinar sau privilegiat) lăsat de către titularul de
depozit (singurul care poate dispune mortis causa de sumele depuse), iar în caz de
moştenire vacantă - statul. Moştenitorii îşi dovedesc calitatea lor potrivit dreptului comun.
Problema raporturilor dintre deponentul pe numele altuia şi titularul depozitului. În
cazul în care deponentul efectuează depunerea pe numele unei alte persoane, în raporturile
cu banca titularul de depozit devine şi titularul dreptului de dispoziţie asupra sumei depuse,
inclusiv dobânzile acordate indiferent sub ce formă. Se pune însă problema raporturilor dintre
deponent şi titularul de depozit (raporturi inopozabile băncii), care “dublează” raporturile de
depozit, fundamentând efectuarea depunerii pe numele unei alte persoane. Aceste raporturi
pot deriva dintr-o donaţie, din plata sau oferta de plată a unei datorii, din acordarea unui
împrumut de consumaţie, din simulaţia prin interpunere de persoane ori poate să fie vorba
despre sume provenite dintr-o moştenire dobândită de titularul depozitului sau alte asemenea
situaţii. În practică, problema se pune mai ales în cazul depunerilor făcute de părinţi (soţi) pe
numele copiilor (minori sau majori) - în cadrul împărţirii bunurilor comune dintre foştii soţi:
sumele depuse pe numele copiilor se includ ori nu în masa de împărţit? Reducerea analizei la
această ipoteză se explică, pe de o parte, prin frecvenţa relativ mare a depunerilor efectuate
de părinţi în favoarea copiilor şi, pe de altă parte, prin faptul că în cazul depunerii efectuate
de o persoană pe numele alteia - cu care nu se găseşte în raporturi de filiaţie - probarea
raporturilor dintre ele se face relativ uşor, de exemplu, prin dovada datoriei pe care
deponentul o are faţă de titularul de depozit sau prin chitanţa eliberată de acesta din urmă
prin care se obligă la restituirea împrumutului etc. Chiar şi în cazul simulaţiei, părţile
redactează de obicei un contra-înscris prin care se dovedeşte între părţi natura adevărată a

287
raporturilor dintre ele. În schimb, în cazul depunerilor făcute de părinţi pe numele copiilor
asemenea dovezi, de regulă, nu există.
Pornind de la ideea că, de regulă, părinţii efectuează depunerea pe numele copiilor cu
intenţia de a-i gratifica şi că aceste sume intră, din momentul depunerii, în patrimoniul
copilului titular de depozit => asemenea depuneri reprezintă donaţii sub forma darului
manual, pentru validitatea căruia nu se cere respectarea formei solemne => sumele astfel
depuse nu se includ în masa bunurilor comune supuse împărţelii dintre foştii soţi.
Pe măsura evoluţiei practicii judiciare, s-a simţit nevoia accentuării necesităţii administrării de
probe spre a se stabili “intenţia şi scopul urmărit de depunători”, “voinţa reală a soţilor” (dar
manual sau alt scop). Nici în practica anterioară nu fusese contestată posibilitatea şi
necesitatea administrării de probe în sensul dovedirii altui scop decât donaţia, depunerea pe
numele altuia nefiind considerată ca făcând dovada absolută (prezumţie absolută) în sensul
darului manual.
Se pune însă întrebarea, ce se întâmplă în situaţia în care, cu toate eforturile depuse de
partea interesată, nu se pot prezenta probe din care să rezulte intenţia şi scopul urmărit, în
special în cazul depunerilor făcute de părinţi pe numele copiilor – EX: unul dintre soţi susţine
că depunerea s-a făcut cu intenţia de a-l gratifica pe copil, iar celălalt afirmă contrariul, însă
nici unul nu poate prezenta vreo dovadă în sprijinul afirmaţiilor făcute.
Pornind de la ideea că, în raporturile cu banca şi cu alte persoane străine de raportul de
depozit dintre părţi, aceste sume au intrat în patrimoniul copilului, iar persoana interesată
(părinte) nu poate înfăţişa probe în sensul că la temeiul depunerii se află alte raporturi (plata
unei datorii, simulaţie sub forma trecerii fictive a sumei în patrimoniul titularului de depozit
etc.) => suma face parte din patrimoniul titularului de depozit => aceasta nu intră în masa
bunurilor supuse împărţelii dintre foştii soţi => depunerea e un dar manual, o liberalitate
(supusă reducţiunii, raportului etc. - dacă este cazul), calificare de natură a ocroti interesele
altor persoane, ce ar putea fi lezate printr-o altă calificare insuficient dovedită sau nedovedită
Clauza de împuternicire. Această clauză a fost calificată drept un mandat pe care titularul
depozitului nominativ îl dă unei persoane de a ridica suma de bani depusă - clauza de
împuternicire e o procură specială (act unilateral), care are la bază raporturile de mandat
dintre părţi şi serveşte, în relaţia cu depozitarul, pentru dovada puterilor conferite
mandatarului. Pentru securitatea depunerilor la bancă, împuternicirea trebuie să fie dată în
scris şi vizată de organul competent, chiar dacă ar fi vorba despre o valoare de sub 250 lei,
deoarece în această materie, datorită normelor speciale, dovada cu martori a împuternicirii nu
este admisibilă. Întrucât mandatul se stinge la moartea mandantului, mandatarul poate ridica
– în tot sau în parte – suma existentă în depozitul nominativ numai în timpul vieţii titularului
de depozit sau, dacă este cazul, numai până la revocarea împuternicirii de către titular
comunicată băncii. La data morţii titularului, mandatul încetează iar suma existentă în depozit
la acea dată face parte din activul succesoral lăsat de titular, nemaiputând fi retrasă de
persoana împuternicită. Fiind vorba despre mandat, sumele ridicate aparţin mandantului =>
persoana împuternicită trebuie să dea socoteală, la cerere, mandantului – iar în caz de
moarte, moştenitorilor săi – de operaţiile efectuate şi să le remită sumele încasate, dacă nu
au fost întrebuinţate în interesul celui căruia îi aparţineau.
Obligaţia de a da socoteală şi de a remite sumele încasate în puterea mandatului, cu dobânzi
din ziua întrebuinţării lor de către mandatar în folosul său, respectiv de la data punerii în
întârziere dacă nu le-a folosit, vizează exclusiv raporturile dintre mandant şi mandatar, pentru
bancă prezentând importanţă numai existenţa procurii nerevocate.
Dar - în afara raportului de mandat dintre părţi şi de efectele mandatului faţă de depozitarul
sumelor, în conformitate cu voinţa reală a părţilor şi condiţiile concrete sub imperiul cărora s-a

288
dat împuternicirea - clauza de împuternicire poate fi dublată şi de o donaţie (care se poate
realiza în acest caz sub forma darului manual prin încasarea de către mandatar a sumei de
bani de la bancă sau prin virarea ei în contul său propriu), împrumut, ofertă de plată a unei
datorii sau alt act juridic - la fel ca şi în cazul depunerii pe numele unei alte persoane, dar cu
deosebirea că în această ipoteză raporturile de mandat sunt incontestabile şi operează atât
faţă de bancă, precum şi între părţi, fiind în discuţie numai “dublarea” acestui raport juridic
printr-un altul, acesta din urmă anihilând anumite efecte ale mandatului (EX: plata datoriei
anihilează obligaţia de a remite sumele ridicate de la bancă în limita datoriei plătite) şi care
trebuie să fie dovedit de partea ce îl invocă.
=> raportul de mandat dintre părţi – care fundamentează clauza de împuternicire sau procura
dată sub altă formă – poate fi dublat de o donaţie (împuternicire dată donandi causa), de un
antecontract de împrumut (credendi causa), de o ofertă de plată a datoriei mandantului faţă
de mandatar (solvendi causa) sau de alt act juridic. Aceste raporturi nu sunt reglementate
prin normele speciale care vizează depunerile de sume de bani la bănci, ci prin normele
dreptului comun. Iar litigiile care s-ar ivi între părţi în legătură cu aceste raporturi urmează să
fie soluţionate fără participarea băncii, deoarece pentru aceasta convenţia care dublează
mandatul e o res inter alios acta. Pentru bancă prezintă importanţă numai existenţa procurii
nerevocate, ea fiind obligată să execute dispoziţiile persoanei împuternicite.
Indiferent de raporturile care, eventual, dublează mandatul, împuternicitul trebuie să fie
calificat ca mandatar şi în cazul în care el este depunătorul sumei iniţiale şi se înscrie pe sine
la clauza de împuternicire. Nu excludem însă posibilitatea ca între mandant şi mandatar să se
dovedească – şi în acest caz – existenţa unor alte raporturi juridice, dar calitatea de mandatar
a persoanei împuternicite este indiscutabilă faţă de bancă. Faptul că mandatarul se auto-
împuterniceşte nu influenţează raporturile dintre părţi, atâta vreme cât titularul nu a revocat
împuternicirea – revocare ce este în puterea sa ca titular –, până în acest moment
prezumându-se consimţământul său. Iar părintele care depune bani pe numele minorului sub
14 ani şi se auto-împuterniceşte va avea de asemenea calitatea de reprezentant, pe care
oricum o avea în virtutea legii - în acest caz el întruneşte mai multe calităţi (depunător,
acceptant al depunerii în numele minorului, mandatar în raport cu banca), dar nu trebuie să
punem la îndoială faptul că sumele depuse pe numele minorului fac parte din patrimoniul
acestuia. Nu credem că auto-împuternicirea constituie „o prezumţie că, în realitate,
deponentul n-a voit să facă o liberalitate”. Deponentul pe numele copilului s-a auto-
împuternicit şi, cu toate acestea, depunerea a fost calificată ca fiind dar manual sau s-a
dispus administrarea de probe din care să rezulte o eventuală altă calificare a raporturilor
dintre părţi, instanţele neacordând nici o semnificaţie – sub acest aspect – auto-împuternicirii
=> pentru dovada unui alt raport juridic sunt necesare alte dovezi (în orice caz şi alte dovezi)
decât auto-împuternicirea.
Mandatarul poate dispune nu numai de sumele depuse, dar şi de dobânzile acordate de
bancă sub forma anuităţilor, ele fiind fructe civile. În schimb, în privinţa dobânzilor acordate
de unele bănci, potrivit regulilor proprii, sub formă de câştiguri (în numerar, în obiecte sau în
anumite prestaţii), clauza de împuternicire nu produce efecte, chiar dacă titularul clauzei este
depunătorul sumei şi a păstrat instrumentul bancar de depozitare asupra sa. Într-adevăr,
câştigurile nu urmează regimul depunerilor şi al dobânzilor acordate sub forma anuităţilor
pentru că:
- nu sunt fructe (civile) care se produc în mod periodic şi fără scăderea sau consumarea
sumelor depuse; câştigurile sunt întâmplătoare şi – asemănător productelor – consumă
substanţa lucrului depozitat (EX: potrivit regulilor proprii ale unor bănci, bunul câştigat poate
să absoarbă şi suma depusă la bancă);

289
- câştigurile sunt un efect al contractului aleatoriu (de loterie) care se adaugă contractului de
depozit, împuternicirea limitându-şi efectele la acest din urmă contract.
=> în cazul depozitelor pentru care se acordă dobândă şi câştiguri, titularul clauzei de
împuternicire poate dispune de dobânzile acordate sub forma anuităţilor (fructe), dar nu are
drept de dispoziţie asupra câştigurilor (indiferent dacă sunt în numerar, în obiecte ori în
anumite prestaţii).
Câştigul poate să urmeze regimul depunerii însăşi numai ca urmare a voinţei titularului de
depozit - prin depunerea (virarea) în propriul depozit a sumei câştigate în numerar (sau a
contravalorii în bani a câştigului în obiecte), fără revocarea clauzei de împuternicire.
La moartea împuternicitului-mandatar încetează efectele clauzei de împuternicire, nefiind
aplicabile dispoziţiile art.1559 C.civ., care permit moştenitorilor lui să continue îndeplinirea
mandatului în măsura necesară apărării intereselor mandantului. Acest text poate fi aplicat
numai în privinţa obligaţiei moştenitorilor mandatarului de a-l înştiinţa pe mandant despre
moartea survenită, pentru ca acesta din urmă să poată lua măsurile necesare apărării
intereselor (EX: plata chiriei şi a cheltuielilor de întreţinere etc.), în funcţie de scopul urmărit
prin stipularea clauzei de împuternicire.
Clauza testamentară. Este posibil ca în privinţa sumei de bani depuse la bancă titularul
depozitului să instituie legate, care desigur, fiind acte juridice mortis causa, urmează să
producă efecte după moartea acestuia.
Uneori, atunci când regulile proprii ale băncii permit efectuarea unei asemenea operaţiuni,
legatul îmbracă forma aşa-numitei „clauze testamentare”, care este instituită de deponentul-
legatar prin parcurgerea unei proceduri bancare (de obicei, cu ocazia constituirii depozitului).
O asemenea clauză testamentară poate fi recunoscută ca valabilă numai dacă îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege pentru transmisiunea succesorală, mai precis pentru testament,
care este un act juridic solemn şi poate fi încheiat – sub sancţiunea nulităţii absolute – numai
în formele prevăzute de lege => ea poate fi calificată ca fiind un testament olograf în măsura
în care este scrisă în întregime, datată şi semnată de mâna testatorului. Dimpotrivă, în
ipoteza în care clauza testamentară nu îndeplineşte vreuna dintre aceste condiţii cumulative,
aceasta va putea produce doar efectele limitate ale unui testament inform (obligaţie civilă
imperfectă, naturală, care poate fi confirmată de bunăvoie de către succesorii universali sau
cu titlu universal ai testatorului).
O ipoteză specială este aceea a „clauzei testamentare” care a fost reglementată prin art. 19
din Statutul C.E.C. aprobat prin Decretul nr. 371/1958 privind organizarea şi funcţionarea
C.E.C.. Titularul depunerii avea dreptul să indice C.E.C.-ului persoanele cărora urma să li se
elibereze sumele depuse în caz de moarte a sa => pe baza solicitării exprese a titularului
libretului C.E.C., o asemenea clauză era înscrisă de către funcţionarul C.E.C. în libret şi în
documentele interne aferente libretului (fişa de cont), iar titularul depozitului doar o semna.
Această clauză testamentară constituia o liberalitate pentru cauză de moarte, adică un legat
cu titlu particular făcut prin testament (un testament olograf simplificat). Aceasta fiind situaţia
în privinţa formei ad validitatem a testamentului, s-a decis că în rest sunt aplicabile normele
de drept comun privind condiţiile de fond (capacitatea, viciile voinţei, reducţiunea etc.)
prevăzute pentru liberalităţile testamentare. Clauzele testamentare instituite după ieşirea din
vigoare a prevederilor Statutului C.E.C. din 1958 nu au mai putut produce efectele unui
testament valabil, ci - cel mult - efectele limitate ale unui testament inform (obligaţie civilă
imperfectă, naturală, care poate fi confirmată de bunăvoie de către succesorii universali sau
cu titlu universal ai testatorului).

290
În condiţiile în care actualmente clauza testamentară nu mai poate fi considerată ca un
testament valabil încheiat în formă simplificată, este totuşi utilă evocarea soluţiilor şi opiniilor
exprimate în decursul timpului cu privire la această instituţie juridică, deoarece:
(i) clauzele testamentare instituite sub regimul de aplicare a Statutului C.E.C. aprobat prin
Decretul nr. 371/1958 sunt şi rămân valabile şi în prezent
(ii) nu este exclusă reglementarea acesteia prin acte normative viitoare cu putere de lege,
dându-se astfel curs unei propuneri de lege ferenda.
=> deoarece clauza testamentară e o liberalitate pentru cauză de moarte (cu consecinţa că
produce efecte numai la data decesului titularului de libret, spre deosebire de clauza de
împuternicire, care la data decesului titularului încetează să-şi producă efectele), legatarul
dobândeşte sumele de bani depuse numai din momentul morţii titularului de libret şi în
cuantumul existent la acea dată (iar nu la data stipulării clauzei testamentare), titularul
libretului având dreptul în timpul vieţii să micşoreze (ceea ce echivalează cu o revocare
voluntară tacită) sau să adauge alte sume ori să revoce legatul prin anularea clauzei
testamentare sau printr-un alt testament (ordinar sau privilegiat) şi fără a fi necesară
respectarea unei simetrii a formelor testamentare. Faţă de C.E.C. revocarea produce efecte
numai din momentul înştiinţării sale de către titularul libretului.
Existenţa unei clauze testamentare cu privire la depunerile la C.E.C. nu înlătură dreptul
titularului de a dispune de acele sume printr-un testament de drept comun (ordinar sau
privilegiat). În acest din urmă caz, legatarul (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular)
îşi dovedeşte calitatea prin certificatul de moştenitor eliberat de notarul public sau prin
hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă. Tot astfel se dovedeşte calitatea de
moştenitor (legal) şi dacă titularul de libret nu a făcut testament, iar dacă moştenirea este
vacantă, suma fiind moştenită de stat, cu certificatul de vacanţă a moştenirii. În legătură cu
drepturile dobândite prin clauză testamentară, se mai pune problema prescripţiei extinctive
=> deoarece beneficiarul clauzei dobândeşte dreptul asupra sumei la data morţii testatorului,
iar depunerile, dobânzile şi câştigurile sunt imprescriptibile, el poate cere oricând predarea
sumei de la CEC.
În cazul depunerilor la C.E.C., este posibil ca o persoană să fi fost desemnată ca titular atât al
clauzei de împuternicire, cât şi al clauzei testamentare, deci să cumuleze calitatea de
mandatar cu aceea de legatar cu titlu particular pentru sumele depuse pe libretul C.E.C. Un
asemenea cumul de calităţi poate să fie avut în vedere de către instanţe – EX: ca un element
de fapt - pentru stabilirea naturii juridice a raporturilor care “dublează” raporturile de mandat
dintre titularul libretului şi persoana împuternicită (donaţie, ofertă de plată a unei datorii etc.).
Dar această interferenţă de fapt nu atrage după sine confundarea celor 2 clauze. Cele 2
clauze trecute în libretul CEC “reprezintă 2 acte juridice de natură şi cu efecte diferite”.
=> împuternicitul nu poate fi exonerat de obligaţia de a da socoteală moştenitorilor (fie şi
nerezervatari) ai titularului de libret pentru sumele de bani ridicate în timpul vieţii acestuia
numai în considerarea simplului motiv că este şi beneficiar al clauzei testamentare. O dată
ce a ridicat sumele în timpul vieţii titularului, el a acţionat în calitate de mandatar şi datorează
socoteală mandantului, cât timp acesta din urmă este în viaţă, şi moştenitorilor acestuia după
moarte. Ca urmare a faptului că sumele de bani au fost ridicate în timpul vieţii titularului de
libret, legatul rămâne fără obiect în privinţa sumelor ridicate, el producând efecte numai
asupra soldului existent în depozit la data morţii testatorului titular de libret.
Dacă beneficiarul clauzei de împuternicire nu se poate prevala de clauza testamentară pentru
a fi exonerat de obligaţia de a da socoteală moştenitorilor, cu atât mai mult el nu poate fi
exonerat de această obligaţie în cazul în care, în baza clauzei de împuternicire (dar fără ca el

291
să fie înscris la clauza testamentară) ridică sumele depuse după moartea titularului de libret
neadusă la cunoştinţa C.E.C.
Cu toate că principiul încetării efectelor clauzei de împuternicire la moartea titularului de libret
a fost şi este recunoscut în literatura de specialitate şi aplicat în practică, în jurisprudenţă au
existat şi unele inconsecvenţe: într-o speţă pârâta înscrisă la clauza de împuternicire (iar nu
şi la clauza testamentară) a încasat suma aflată în depozit după 2 zile de la decesul titularului
de libret. Instanţa de fond şi de recurs au respins acţiunea moştenitorului prin care s-a
solicitat restituirea sumei, cu motivarea că pârâta a cheltuit suma încasată de la C.E.C.
pentru înmormântarea defunctului. Pe bună dreptate, s-a cerut casarea hotărârilor, întrucât
calitatea de mandatară a pârâtei a încetat la moartea titularului de libret, cheltuielile suportate
cu înmormântarea lui (care reprezintă pasivul succesoral) urmând a fi valorificate în cadrul
cererii reconvenţionale. Instanţa supremă a respins însă recursul extraordinar cu motivarea
că raporturile dintre titularul de libret şi beneficiarul clauzei de împuternicire nu sunt
reglementate prin legislaţia CEC, ele găsindu-şi temeiul în dreptul comun, iar în cadrul
procesului pârâta a dovedit că a folosit întreaga sumă de bani, potrivit înţelegerii cu titularul
de libret, pentru înmormântare şi pomeniri, potrivit obiceiului.
Chiar dacă această soluţie este - în fond - justă, pentru că suma încasată folosită în întregime
în scopul arătat, motivarea soluţiei nu este la adăpost de critică: încetarea mandatului la
moartea mandantului şi obligaţia mandatarului de a da socoteală mandantului, respectiv
moştenitorilor săi este o regulă de drept comun, aplicabilă în raporturile dintre mandatar şi
moştenitorii mandantului. În interesul securităţii depunerilor la C.E.C., această regulă
urmează să fie aplicată consecvent şi deci acţiunea moştenitorului trebuia să fie admisă, aşa
cum s-a cerut prin recursul extraordinar. Pe de altă parte, întrucât s-a dovedit folosirea
integrală a sumei încasate de la C.E.C. în scopul arătat, trebuia să fie admisă şi cererea
reconvenţională, deoarece cheltuielile de înmormântare reprezintă o sarcină a moştenirii
care, potrivit dreptului comun, se suportă de moştenitori, ei realizând o îmbogăţire fără just
temei prin suportarea lor de către o altă persoană => în speţă recursul extraordinar ar fi
trebuit să fie admis aşa cum a fost formulat, constatându-se compensarea judecătorească a
sumei cerute prin acţiune cu cea pretinsă în cadrul cererii reconvenţionale.
Răspunderea depozitarului Potrivit dreptului comun, din momentul depunerii banilor, banca
suportă riscul pieirii fortuite (calamităţi, furt etc.) şi răspunde de prejudiciile cauzate titularilor
de depozit (în calitate de comitentă) în cazul eliberării sau înregistrării greşite, din culpa
personalului său, a sumelor depuse – EX: banca urmează să răspundă în cazul în care suma
depusă este eliberată – în cunoştinţă de cauză – mamei vitrege a titularului de depozit (fără
ca ea să fi fost trecută la clauză de împuternicire), soţului titularului de depozit sau oricărei
alte persoane care nu are dreptul să dispună de sumele depuse.
Confidenţialitatea depunerilor. Operaţiunile efectuate de bănci sunt confidenţiale =>
instituţia de credit este obligată să păstreze confidenţialitatea asupra tuturor faptelor, datelor
şi informaţiilor referitoare la activitatea desfăşurată, precum şi asupra oricărui fapt, dată sau
informaţie, aflate la dispoziţia sa, care privesc persoana, proprietatea, activitatea, afacerea,
relaţiile personale sau de afaceri ale clienţilor ori informaţii referitoare la conturile clienţilor -
solduri, rulaje, operaţiuni derulate -, la serviciile prestate sau la contractele încheiate cu
clienţii.
În principiu, date informative privind depunerile şi operaţiile efectuate se dau – în măsura în
care acestea sunt justificate de scopul pentru care sunt cerute şi furnizate - numai la
solicitarea titularului depunerii sau a moştenitorilor acestuia, inclusiv a reprezentanţilor legali
şi/sau statutari, ori cu acordul expres al acestora. Se află în aceeaşi situaţie şi persoanele
indicate prin clauza de împuternicire pentru operaţiunile efectuate de acestea.

292
De la această regulă se poate deroga numai în cazurile şi condiţiile prevăzute expres de lege,
totusi, confidenţialitatea rămâne principiul juridic în această materie, iar derogările (oricât de
numeroase ar fi) constituie excepţii supuse interpretării restrictive:
 în primul rând, instituţiile de credit sunt obligate să furnizeze informaţii de natura secretului
bancar, după începerea urmăririi penale împotriva unui client, la solicitarea scrisă a
procurorului sau a instanţei judecătoreşti ori, după caz, a organelor de cercetare penală, cu
autorizarea procurorului => procurorul, instanţa judecătorească penală sau organul de
cercetare penală nu trebuie să facă nici o altă dovadă decât aceea privitoare la începerea
urmăririi penale împotriva unui client al acelei bănci (spre deosebire de alte situaţii de
excepţie de la principiul confidenţialităţii).
 in al doilea rând informaţii de natura secretului bancar pot fi furnizate şi în următoarele
situaţii: în cazurile în care instituţia de credit justifică un interes legitim; la solicitarea scrisă a
soţului titularului de cont, atunci când face dovada că a introdus în instanţă o cerere de
împărţire a bunurilor comune, sau la solicitarea instanţei; la solicitarea instanţei, în scopul
soluţionării diferitelor cauze deduse judecăţii - ceea ce caracterizează acest grup de situaţii
este că, de această dată, informaţiile pot fi furnizate de către bancă numai în măsura în care
acestea „sunt justificate de scopul pentru care sunt cerute ori furnizate”. In cauzele referitoare
la moştenire, faţă de drepturile recunoscute de lege moştenitorilor asupra sumelor depuse la
bănci, ei pot obţine informaţii fără ca prin aceasta să fie violat secretul depunerilor, întrucât
obţinerea acestor informaţii este în interesul persoanelor care, pe această cale, devin titularii
sumelor depuse de defunct, fiind însă obligaţi să-şi dovedească calitatea de moştenitori pe
baza atestării acestei calităţi de către notar sau instanţele judecătoreşti. Caracterul secret al
operaţiilor C.E.C. nu poate constitui piedică pentru titularul libretului şi nici pentru moştenitorii
săi de a-şi valorifica drepturile lor asupra sumelor depuse. Însă, în ipoteza specială a
existenţei valabile a unei clauze testamentare instituite sub imperiul Statutului C.E.C., ceilalţi
moştenitori decât beneficiarul clauzei testamentare nu îl mai reprezintă pe defunct în privinţa
acestui legat cu titlu particular (care va trebui să fie plătit de către C.E.C. beneficiarului
clauzei). Cu toate acestea, aceşti alţi moştenitori pot dovedi, potrivit dreptului comun,
ineficacitatea – totală sau parţială – a legatului (nulitate, revocare printr-un testament ulterior
– ordinar sau privilegiat –, caducitate ori reducţiune pentru depăşirea cotităţii disponibile). În
acest scop (EX: pentru dovedirea depăşirii cotităţii disponibile), moştenitorii ar putea cere
informaţii referitoare la cuantumul depunerii care formează obiectul clauzei testamentare
(legatului cu titlu particular). În toate cazurile, după moartea titularului de depozit se pot da
informaţii numai cu privire la soldul existent la data încetării sale din viaţă, precum şi pentru
operaţiile ulterioare decesului. Însă asupra operaţiilor efectuate de titularul depozitului în
timpul vieţii acestuia nu se pot da informaţii - soluţia se justifică prin ideea apărării memoriei
titularului de depozit decedat şi care nu avea obligaţia să dea socoteală faţă de viitorii
moştenitori nici în timpul vieţii sale. Alta trebuie să fie soluţia în privinţa operaţiilor efectuate
de mandatarul titularului de depozit (desemnat prin clauză de împuternicire sau prin procură
autentică ori sub semnătură privată, legalizată de notar). Întrucât titularul de depozit are
dreptul, potrivit legii, să-l oblige pe reprezentant să dea socoteală – putând cere şi informaţii
de la bancă în privinţa operaţiilor efectuate de acesta – iar acest drept al titularului se
transmite la moartea moştenitorilor săi, aceştia trebuie să aibă şi ei posibilitatea obţinerii
informaţiilor necesare cu privire la operaţiile efectuate => dacă reprezentantul convenţional
(mandatar) sau legal (părinte, tutore sau curator) refuză să ceară informaţii de la bancă, deşi
are acest drept (în limitele operaţiunilor efectuate în baza împuternicirii, în primul caz, şi
pentru toate operaţiunile din contul bancar de depozit al celui ocrotit, în cel de-al doilea caz),
moştenitorii titularului de depozit trebuie să aibă şi ei acest drept, fiindcă au devenit, prin

293
moştenire, titulari ai depozitului. Prin adoptarea acestei soluţii, nu se subminează, ci
dimpotrivă, se întăreşte încrederea clienţilor în privinţa depunerilor la bănci, depunătorii
având astfel siguranţa soluţionării legale a neînţelegerilor pe care ei sau moştenitorii lor le-ar
putea avea cu persoanele indicate prin clauza de împuternicire ori cu alţi reprezentanţi
convenţionali ori legali. In raporturile dintre moştenitorii titularului de depozit, pe de o parte, şi
reprezentanţii lui (din timpul vieţii), pe de altă parte, pot fi aplicate şi soluţiile din jurisprudenţă
cu privire la dovada depunerilor de către persoanele care nu sunt titulare de depozit, dar care
pretind anumite drepturi asupra sumelor depuse. Se impune însă luarea în consideraţie a
unei deosebiri esenţiale între cele 2 categorii de persoane: moştenitorii sunt succesorii în
drepturi ai titularului de libret şi, ca atare, sunt părţi în contractul de depozit, cu toate
consecinţele ce decurg de aici; în schimb, persoanele care pretind – în raporturile cu titularul
de libret – anumite drepturi asupra sumelor depuse nu sunt titulari de depozit şi nici nu vor
dobândi vreun drept faţă de bancă (exceptând creanţele rezultând din infracţiuni).
 in al treilea rând, informaţii de natura secretului bancar pot fi furnizate – numai în măsura
în care sunt justificate de scopul pentru care sunt cerute – la solicitarea scrisă a altor
autorităţi sau instituţii ori din oficiu, dacă prin lege specială aceste autorităţi sau instituţii sunt
îndrituite, în scopul îndeplinirii atribuţiilor lor specifice, să solicite şi/sau să primească astfel de
informaţii şi sunt identificate clar informaţiile care pot fi furnizate de către instituţiile de credit
în acest scop. In cererea scrisă adresată băncii trebuie să se precizeze temeiul legal al
solicitării de informaţii, identitatea clientului la care se referă informaţiile confidenţiale ce se
solicită, categoria informaţiilor solicitate şi scopul pentru care acestea se solicită.
Situaţii reglementate prin legi speciale:
 Secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al avocatului
exercitat în condiţiile legii, nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale, şi
nici instanţei de judecată;
 La cererea instanţei de executare sau a executorului judecătoresc instituţiile,
băncile şi orice alte persoane sunt obligate să-i comunice, de îndată, în scris, datele şi
informaţiile necesare realizării executării silite, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel.
 Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor poate cere anumitor
persoane juridice şi fizice, printre care figurează şi instituţiile de credit, datele şi informaţiile
necesare îndeplinirii atribuţiilor acestui Oficiu, inclusiv aşadar date şi informaţii referitoare la
depozitele bancare;
 Băncile sunt obligate să comunice bilunar organelor fiscale, prin Ministerul
Finanţelor Publice, lista titularilor persoane fizice, juridice sau orice alte entităţi fără
personalitate juridică ce deschid conturi, forma juridică pe care aceştia o au şi domiciliul sau
sediul acestora.
Dovada depunerilor. În raporturile cu banca, dovada depunerilor trebuie să fie făcută prin
prezentarea instrumentului bancar (EX: contractul de deschidere a contului de depozit iar în
cazul C.E.C. aşa-numitul „libret de economii”) sau prin indicarea numărului acestuia ori a altor
elemente strict necesare identificării depozitului. În raporturile dintre titularul de depozit şi alte
persoane interesate problema este şi mai dificilă în practică, întrucât informaţii în legătură cu
depunerile pot fi cerute numai cu titlu de excepţie de către anumite persoane ori organe,în
condiţii restrictive => se pune problema dovedirii depunerilor de către aceste persoane (terţi
în raport cu contractul de depozit) care solicită recunoaşterea anumitor drepturi asupra
sumelor depuse (EX: soţul sau concubinul titularului de depozit).
=> in caz de litigiu, proba certă a depunerilor la bancă se poate face numai cu înscrisuri
emanând de la aceasta (extras de cont, libret, relaţii date de bancă la solicitarea titularului
etc.). In procesele de împărţire a bunurilor comune ale soţilor banca trebuie să furnizeze

294
informaţii de natura secretului bancar, în măsura în care acestea sunt justificate de scopul
pentru care sunt cerute, la solicitarea scrisă a soţului titularului de depozit (sau la cererea
instanţei), atunci când se face dovada că s-a introdus în justiţie o acţiune pentru împărţirea
bunurilor comune. Iar în alte categorii de cauze (penale ori civile), dacă titularul de depozit
(sau alte persoane îndreptăţite a obţine informaţii de la bancă) refuză să administreze aceste
dovezi, instanţa se va putea adresa direct băncii. În lipsa acestor reglementări de exceptare
de la principiul confidenţialităţii depunerilor de sume de bani, instanţele judecătoreşti, atunci
când în speţă era necesară identificarea unor eventuale depuneri la bancă, soluţionau litigiul
pe baza probelor propuse de părţi, inclusiv proba cu martori a căror apreciere se făcea ţinând
seama şi de refuzul nejustificat al pârâtului de a prezenta probele scrise certe (extras de cont,
libret, relaţii date de bancă la solicitarea sa etc.) a căror administrare nu putea avea loc decât
cu acordul lui.

CONTRACTUL DE RENTA VIAGERA

Contractul de rentă viageră = contractul prin care o pers - credirentier (creditorul rentei) -
înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani unei alte pers - debirentier (debitorul
rentei) - în schimbul unei prestaţii periodice în bani - renta viageră - care urmează a i se plăti
până la decesul său.
Dacă în schimbul bunului debirentierul plăteşte şi o sumă de bani, nu numai renta periodică
=> contractul e rentă viageră dacă suma plătită la încheierea contractului e < ½ din valoarea
bunului înstrăinat. Renta viageră poate fi constituită şi cu titlu gratuit, iar plata ei periodică
poate fi legată de durata vieţii unei alte pers decât înstrăinătorul bunului ori capitalului.
Cuantumul ratei de rentă - se stabileşte, în mod liber, prin voinţa părţilor. Renta nu
reprezintă o dobândă şi se plăteşte nu numai în schimbul folosinţei, ci şi ca echivalent al
capitalului însuşi, pe care îl absoarbe. Capitalul dat pentru constituirea rentei nu e
rambursabil. Ratele de rentă se plătesc în cuantumul prevăzut în contract. Riscul deprecierii
valorii monedei naţionale se suportă de credirentier. Calitatea de debirentier poate să
aparţină mai multor pers => când în contract există o pluralitate de părţi => renta viageră e,
prin excelenţă, divizibilă. Cu toate acestea, moartea unui credirentier nu duce la stingerea
parţială a rentei, ea urmând a fi plătită integral supravieţuitorului, dacă nu s-a stipulat
contrariul – EX: în cazul decesului unuia dintre soţii credirentieri, cel rămas în viaţă
beneficiază de întreaga rentă. Deoarece renta e stabilită, cu caracter aleatoriu, până la
sfârşitul vieţii creditorilor => se poate menţine obligaţia până la decesul ultimului credirentier
(împlinirea termenului incert prevăzut în contract), dacă părţile nu au prevăzut altfel. Dacă
există o pluralitate de debirentieri sau unicul debirentier decedat are mai mulţi moştenitori =>
oricare poate fi obligat la executarea integrală, plata făcută de unul dintre ei fiind liberatorie
pentru toţi.
Caractere juridice:
 e, de regulă, un contract cu titlu oneros aleatoriu - există şansa de câştig/pierdere
pentru ambele părţi, care depinde de un eveniment viitor şi incert - perioada cât va trăi
credirentierul. Dacă prestaţia periodică în bani se plăteşte pe un timp determinat =>
contractul nu mai e aleatoriu => nu e rentă viageră
 e un contract sinalagmatic (naşte obligaţii pentru ambele părţi) şi consensual (se
încheie prin simplul consimţământ al părţilor). Dacă bunul înstrăinat de credirentier e un (şi
un) teren => contractul trebuie să fie încheiat în formă autentică.
 e translativ de proprietate (eventual de nuda proprietate, cu rezerva uzufructului viager) -
credirentierul are obligaţia de garanţie a vânzătorului

295
 poate fi constituit şi cu titlu gratuit, prin donaţie sau testament; renta nu are caracter
strict personal => poate fi cedată dacă prin actul de constituire nu s-a prevăzut
inalienabilitatea. Renta constituită cu titlu gratuit poate fi declarată necesibilă (ca şi
neurmăribilă). Renta se va plăti terţului numai până la moartea credirentierului iniţial. Renta
viageră se poate constitui cu titlu gratuit (donaţie) şi prin contractul încheiat între foştii soţi, la
desfacerea căsătoriei, în scop de întreţinere; constituie rentă viageră (nu uzufruct) donaţia
unei sume fixe de bani din venitul anual al unui teren agricol, credirentierul neavând nici un
drept asupra fondului. Când renta viageră a fost constituită cu titlu gratuit => contractul
nu mai are caracter aleatoriu, ci e o liberalitate - pentru credirentier nu există şanse de
pierdere, iar pentru debirentier nu există şanse de câştig. Renta viageră reprezintă o
liberalitate în privinţa bunului înstrăinat (nu un contract aleatoriu) şi daca renta s-a stipulat în
mod fictiv sau dacă veniturile bunului înstrăinat (EX: chiria imobilului, dobânzile capitalului
plătit) acoperă ratele de rentă. Caracterul gratuit al înstrăinării în schimbul unei rente viagere
e prezumat de lege dacă dobânditorul bunului e un succesibil în linie dreaptă. Renta viageră
e o liberalitate şi daca renta se stipulează nu în favoarea pers care a înstrăinat bunul sau
plăteşte suma de bani, ci în favoarea unui terţ => părţile contractante = constituitor
(stipulant), debirentier (promitent); terţul beneficiar = credirentier => renta - deşi
contractul e cu titlu oneros şi are caracter aleatoriu - e supusă regulilor de fond ale donaţiilor
(capacitate, reducţiune, revocare etc.) pentru că stipulantul contractează cu intenţie liberală,
dar nu se aplică condiţiile de formă ale donaţiilor => renta e o donaţie indirectă, rezultând
dintr-o stipulaţie pentru altul.
Contractul e lovit de nulitate absoluta:
-daca pers în favoarea căreia renta a fost constituită încetase din viaţă în momentul
constituirii - deoarece nu există şanse de câştig - pierdere pentru ambele părţi => lipsa cauzei
juridice a contractului
-daca se constituie renta în favoarea unei pers afectate de o boală de care a murit în
intervalul de 20 de zile de la data încheierii contractului, boala respectivă exista în momentul
încheierii contractului, iar cauza mortii nu e un alt eveniment (EX: un accident).
Dacă renta s-a constituit în favoarea mai multor pers şi numai una a încetat din viaţă în
momentul constituirii sau în intervalul de 20 zile => contractul e valid - şansele de
câştig/pierdere pentru ambele părţi (cauza contractului) subzistă.
Dacă moartea credirentierului a intervenit după 20 zile => instanţa poate constata nulitatea
contractului pentru lipsa cauzei numai dacă moştenitorii dovedesc că debirentierul a avut
cunoştinţă de moartea iminentă a credirentierului.
Efectele contractului de rentă viageră
Plata rentei. Ratele de rentă trebuie să fie plătite de debirentier, în cuantumul şi la
termenele stipulate în contract, până la decesul credirentierului (contractant sau terţ
beneficiar) ori terţului. Sumele datorate cu titlu de rentă se dobândesc în proporţie cu zilele
cât a trăit credirentierul. Dacă s-a stipulat în contract ca ratele de rentă să fie plătite anticipat
=> credirentierul dobândeşte fiecare rată de rentă din ziua scadenţei, chiar dacă el ar muri
mai înainte de expirarea perioadei pentru care s-a plătit renta. Ratele de rentă scadente şi
neachitate până la decesul credirentierului pot fi urmărite de moştenitorii lui în cadrul
termenului de prescripţie. Dacă s-a stipulat plata rentei până la moartea altei pers decât
credirentierul, şi acesta din urmă moare mai întâi => dreptul la rentă se transmite asupra
moştenitorilor săi. În caz de îndoială (EX: dispariţie), existenţa pers de viaţa căreia e legată
plata rentei trebuie să fie dovedită de credirentier. Debirentierul nu poate să se libereze de
plata rentei restituind lucrul sau suma primită şi chiar dacă ar renunţa la restituirea ratelor de
rentă plătite, întrucât contractul are caracter aleatoriu şi produce efecte obligatorii oricât de

296
oneros ar fi pentru debirentier. In caz de moarte a debirentierului, obligaţia de plată a rentei
se transmite asupra moştenitorilor lui deoarece această obligaţie nu e legată de o calitate
personală a defunctului şi nici contractată intuitu personae. Dacă plata rentei s-ar fi stipulat
până la moartea debirentierului => moştenitorii datorează ratele de rentă scadente şi
neachitate de debirentier în timpul vieţii, obligaţia stingându-se la moartea lui. Debirentierul
nu se poate libera de obligaţia plăţii rentei nici prin vânzarea bunului şi asumarea acestei
obligaţii de către cumpărător (delegaţie imperfectă). Numai daca credirentierul consimte,
debirentierul va fi înlocuit prin delegaţie perfectă.
Sancţiunea neexecutării. Dacă la scadenţă debirentierul nu plăteşte => credirentierul poate
cere executarea silită asupra patrimoniului debirentierului pentru realizarea unei sume
suficiente în vederea asigurării plăţii regulate a rentei. Rezoluţiunea contractului pentru
neexecutare nu poate fi cerută de credirentier, cu toate că renta a fost constituită cu titlu
oneros şi contractul e sinalagmatic; ea e interzisă chiar dacă actul e intitulat vânzare, dar din
conţinutul sau rezultă că e o rentă viageră; ea poate fi cerută numai dacă debirentierul nu
prezintă garanţiile stipulate pentru asigurarea plăţii rentei - le micşorează prin fapta sa sau
dacă în contract s-a prevăzut un pact comisoriu expres => rezoluţiunea trebuie să fie cerută
instanţei. Instanţa poate pronunţa desfiinţarea contractului şi în cazul în care moartea
credirentierului (cu consecinţa încetării plăţii ratelor de rentă) e cauzată de debirentier =>
fapta fiind extracontractuală, răspunderea civilă delictuală a debirentierului poate fi angajată
sub forma restituirii bunului (capitalului) primit (fără a avea dreptul la restituirea ratelor de
rentă plătite); păstrarea bunului în cazul provocării încetării plăţii ratelor printr-o faptă ilicită nu
e posibilă. Dacă pactul comisoriu expres a fost de gradul II sau de grad subsecvent =>
instanţa constată rezoluţiunea care se produce în baza pactului. Pe baza pactului comisoriu
de gradul I credirentierul poate cere rezoluţiunea judiciară a contractului pentru neexecutare.
În caz de rezoluţiune debirentierul trebuie să restituie bunul sau suma de bani primită; ratele
de rentă plătite nu se restituie în caz de rezoluţiune. Ratele de rentă nu se restituie chiar dacă
părţile n-au stipulat în contract o clauză de acest sens. În caz de anulare a contractului
prestaţiile primite se restituie.
Urmărirea rentei de creditori. Numai renta constituită cu titlu gratuit poate fi declarată
neurmăribilă prin convenţia părţilor => creditorii nu pot protesta căci debitorul lor
(credirentierul) nu a dat nimic în schimbul rentei neurmăribile => nu şi-a micşorat patrimoniul
său. Totusi, exista posibilitatea urmăririi chiar şi a rentelor constituite cu titlu gratuit şi
declarate de părţi neurmăribile, dar numai pentru datorii de alimente, chirii sau alte creanţe
privilegiate asupra mobilelor, instanţa având dreptul să fixeze măsura în care poate fi
urmărită. Dacă renta n-a fost declarată neurmăribilă => va putea fi urmărită de orice creditor
=> renta constituită cu titlu oneros nu poate fi declarată neurmăribilă, deoarece reprezintă
echivalentul bunului înstrăinat sau sumei plătite şi un debitor de rea-credinţă s-ar putea
sustrage de la executarea obligaţiilor sale.
Prescripţia dreptului la acţiune prin care se reclamă ratele de rentă neplătite - se aplică
termenul general de prescripţie de 3 ani - se calculează separat pentru fiecare rată de rentă
din momentul în care ele au devenit exigibile. Cum renta are caracter viager => dreptul la
rentă al creditorului nu se prescrie, chiar dacă o perioadă îndelungată (> 3 ani) nu ar reclama
plata ratelor de rentă scadente.
Renta viageră agricolă = suma de bani plătită rentierului agricol care înstrăinează sau
arendează terenurile agricole aflate în proprietatea sa.
Rentierul agricol = pers fizică > 62 de ani care deţine în proprietate până la 10 ha de teren
agricol si care îl înstrăinează prin acte între vii sau arendează terenuri agricole după intrarea
în vigoare a L 247/2005. Pentru a deveni rentier pot fi înstrăinate sau arendate numai

297
terenurile care după 1990 nu au făcut obiectul altei înstrăinări prin acte juridice între vii.
Cuantumul rentei viagere agricole = echivalentul în lei a 100 euro/an pentru fiecare hectar de
teren agricol înstrăinat şi echivalentul în lei a 50 euro/an pentru fiecare hectar arendat, iar
pentru suprafeţele < 1 ha suma plătită va fi proporţională cu suprafaţa înstrăinată sau arendată.
Rentierul agricol poate rămâne proprietar pe o suprafaţă de teren agricol < 0,5 hectare pentru
folosinţa personală.
Renta viageră agricolă e personală, netransmisibilă şi încetează în toate cazurile la data
decesului rentierului agricol. În mod particular, în cazul arendării, renta viageră agricolă
încetează în termen de 30 de zile de la data încetării contractului de arendare, dacă în acest
interval de timp rentierul agricol nu face dovada încheierii unui nou contract de arendare.
Proprietarii căsătoriţi pot deveni rentieri agricoli şi prin arendarea terenurilor agricole care sunt
bunuri comune, dacă cel puţin unul dintre ei are vârsta de 62 de ani.

CONTRACTUL DE INTRETINERE
Contractul de întreţinere = contractul prin care una dintre părţi înstrăinează un bun sau
plăteşte o sumă de bani (capital), iar cealaltă parte se obligă să-i asigure întreţinerea în
natură (hrană, îmbrăcăminte, îngrijiri medicale etc.) pe timpul cât va trăi, iar după moarte s-o
înmormânteze.
Dacă în contract s-a prevăzut expres „numai dreptul vânzătorului la uzufruct pe tot timpul
vieţii”, fără “referiri la eventuale prestaţii de întreţinere” din partea cumpărătorului =>
contractul e V-C; dacă vânzătorul îşi rezervă alte drepturi (uz, abitaţie etc.), dar fără obligaţia
cumpărătorului de a-i presta întreţinere => C. V-C. Caractere juridice - e un contract: cu
titlu oneros aleatoriu, sinalagmatic, translativ de proprietate, consensual.
Excepţie – daca bunul înstrăinat e un (şi un) teren, pentru care legea prevede necesitatea
încheierii contractului în formă autentică.
Creanţa de întreţinere poate fi constituită şi cu titlu gratuit, prin donaţie sau testament =>
sunt aplicabile regulile de formă şi de fond ale liberalităţilor. E posibilă constituirea creanţei de
întreţinere şi pe calea stipulaţiei pentru altul făcută donandi causa (în favoarea altei pers
decât cea care înstrăinează bunul sau plăteşte capitalul) – e o donaţie indirectă scutită de
formalitatea înscrisului autentic, dar supusă regulilor de fond ale donaţiilor. Dacă în contract
există o pluralitate de părţi (mai mulţi creditori şi/sau debitori) => obligaţia de întreţinere e
indivizibilă (activ şi pasiv) => în caz de pluralitate de creditori - ea nu e îndeplinită dacă nu s-
a executat integral faţă de toţi creditorii; în caz de pluralitate de debitori - oricare dintre ei
poate fi obligat să execute obligaţia de întreţinere. Consecinţă a indivizibilităţii:
neexecutarea faţă de 1 dintre creditori poate determina rezoluţiunea întregului contract, iar
nu pro parte (pentru cota-parte din bun ce a aparţinut creditorului faţă de care obligaţia nu a
fost executată sau proporţional cu numărul creditorilor neîntreţinuţi). Dacă întreţinerea e
asigurată de 1 debitor => creditorul nu poate cere rezoluţiunea contractului în privinţa
celorlalţi. Obligaţia de întreţinere e indivizibilă (pasiv) chiar dacă a fost contractată de 1
debitor, deoarece - în cazul morţii lui - moştenitorii vor fi obligaţi fiecare pentru tot, daca
creditorul întreţinerii acceptă, iar ei înţeleg să execute obligaţia pentru a împiedica
desfiinţarea contractului din cauza neexecutării fortuite a întreţinerii de către debitorul iniţial
obligat intuitu personae. Dacă a fost 1 creditor care are mai mulţi moştenitori => problema
transmiterii creanţei nu se pune, deoarece ea se stinge la moartea lui. În schimb, problema
se pune sub raportul exercitării dreptului patrimonial de a cere rezoluţiunea contractului
pentru neexecutarea obligaţiei în trecut (până la decesul creditorului), care se transmite,
indivizibil, asupra tuturor moştenitorilor, oricare putând să intenteze acţiunea.
Deosebiri faţă de contractul de rentă viageră:

298
 obligaţia debirentierului e o obligaţie de a da; prestarea întreţinerii e o obligaţie de a face;
 renta viageră e transmisibilă (poate forma obiectul unei cesiuni); creanţa de întreţinere e
esenţialmente personală => nu poate fi transmisă altei pers (e incesibilă). Totuşi, în cazul
unei imposibilităţi obiective şi temporare a debitorului de a presta întreţinerea, exista
posibilitatea ca obligaţia să fie executată de o altă pers (pe bază de contract sau din proprie
iniţiativă, gestiune de afaceri) - numai în mod excepţional.
 renta e, de regulă, urmăribilă; întreţinerea nu poate fi urmărită de creditori, deoarece are
caracter strict personal. Ei însă pot ataca contractul încheiat de creditorul întreţinerii în frauda
drepturilor lor, dacă sunt îndeplinite condiţiile acţiunii pauliene (revocatorii). Contractul poate fi
atacat de creditori dacă întreţinerea s-a stipulat în favoarea unui terţ beneficiar (donaţie
indirectă).
 renta viageră e un contract numit, reglementat de C. civil; contractul de întreţinere nu are o
reglementare proprie => e contract nenumit
Delimitare faţă de C. V-C:
- daca bunul se înstrăinează în schimbul întreţinerii şi a unei sume de bani – EX: daca nu se
execută obligaţia de întreţinere (daca contractul e de întreţinere => debitorul e de drept în
întârziere şi nu i se poate acorda termen de plată, de graţie, pentru a se împiedica
rezoluţiunea; dacă C. V-C => debitorul trebuie să fie pus în întârziere şi i se poate acorda
termen de graţie)
- interpretarea clauzelor neclare din contract (daca contractul e de întreţinere => clauzele se
interpretează, potrivit regulilor generale, în favoarea debitorului; daca C. V-C => toate
clauzele se interpretează în contra vânzătorului)
- suportarea cheltuielilor contractului (daca contractul e de întreţinere => se suportă de
ambele părţi; daca contractul e V-C => se suporta de cumpărător)
- la fel ca şi credirentierul, creditorul întreţinerii e obligat sa garanteze pe vânzător şi se
bucură de privilegiul prevăzut de lege în favoarea acestuia.
- cum “proporţia între preţul în bani şi cel în natură” nu poate fi calculată, valoarea întreţinerii
fiind aleatorie => prestaţia în bani e raportată la valoarea bunului => contractul e de
întreţinere dacă prestaţia în bani e < ½ din valoarea bunului înstrăinat; în caz contrar va fi de
V-C.
- dacă obligaţia principală a dobânditorului e prestarea întreţinerii => contractul e de
întreţinere, chiar dacă s-a stipulat preţul imobilului înstrăinat; dacă se înstrăinează o cotă-
parte individualizată din imobil pe un preţ determinat => 2 contracte (negotium) distincte
cuprinse în 1 act (instrumentum), urmând a se aplica pentru fiecare contract regulile
corespunzătoare.
Delimitare faţă de contractul de donaţie:
- dacă la moartea beneficiarului întreţinerii se constată că valoarea bunului înstrăinat în
schimbul întreţinerii e > valoarea întreţinerii efectiv prestate => contractul e de intretinere
- moştenitorii rezervatari nu pot cere reducţiunea întrucât contractul de întreţinere e un
contract cu titlu oneros, deşi are caracter aleatoriu - valoarea prestaţiilor uneia dintre părţi e
variabilă în raport de durata vieţii celeilalte părţi => contractul de întreţinere nu poate fi
considerat o liberalitate chiar dacă pers care înstrăinează se află la o vârstă înaintată sau e
bolnavă şi se poate întrezări, la data încheierii contractului, sfârşitul său apropiat.
- în cazul donaţiilor sarcinile impuse dobânditorului sunt în disproporţie cu valoarea
superioară a bunului donat => părţile contractează cu intenţia de a face şi a primi o
liberalitate; în cazul contractului de întreţinere părţile convin “în scopul de a-şi asigura fiecare
câte un avantaj - una de a primi un bun, iar cealaltă, întreţinerea pe viaţă” => pentru
delimitarea contractului de întreţinere de donaţia cu sarcini trebuie să fie avut în vedere şi
299
criteriul cauzei (scopului) urmărit de părţi, pentru a se vedea dacă înstrăinătorul a încheiat
contractul animus donandi sau numai pentru a-şi asigura întreţinerea pe viaţă.
Efectele contractului de întreţinere
Obligaţiile părţilor contractante:
- obligatiile creditorului (stipulantului) întreţinerii - de garanţie a vânzătorului şi se bucură
de privilegiul prevăzut de lege în favoarea acestuia
- obligatiile debitorului intretinerii - să acorde întreţinerea în natură în condiţiile prevăzute
în contract - în lipsa acordului creditorului, debitorul nu se poate libera de executarea
obligaţiei de întreţinere
Locul executării întreţinerii – regula: executarea obligaţiei la domiciliul debitorului. In cazul
locuirii separate – obligatia se executa la domiciliul creditorului întreţinerii (=> plata e
portabilă, nu cherabilă), dacă nu s-a stipulat altfel sau din împrejurări nu rezultă un alt loc al
executării întreţinerii. Dacă întreţinerea nu e disociată de asigurarea locuinţei => ea urmează
a fi prestată la locul stabilit pentru locuinţă, dacă nu s-a convenit altfel (eventual chiar locuinţa
debitorului).
Rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere. In caz de
neexecutare a obligaţiei de întreţinere se poate cere rezoluţiunea contractului. Termenele
stipulate pentru executare au caracter esenţial, debitorul fiind de drept în întârziere; în caz de
neexecutare creditorul poate cere rezoluţiunea, fără a se putea da debitorului termen de
graţie pentru plată. Cum dreptul la întreţinere e un drept personal => e netransmisibil prin
succesiune (stingându-se la moartea beneficiarului) => moştenitorii nu pot cere ca prestaţia
să continue în persoana lor sau ca prestaţia neefectuată în timpul vieţii beneficiarului să fie
executată în persoana lor. Acest caracter personal al creanţei de întreţinere nu influenţează
însă caracterul patrimonial al acţiunii în rezoluţiunea (sau anularea dacă e cazul) contractului.
Chiar dacă obligaţia are ca obiect o prestaţie contractată intuitu personae, acţiunea în
rezoluţiunea contractului pentru neexecutare are caracter patrimonial; partea care nu şi-a
executat obligaţia deţine fără cauză prestaţia efectuată de creditorul întreţinerii => dreptul la
acţiune se transmite asupra moştenitorilor, care îl pot exercita în cadrul termenului de
prescripţie. Dacă creditorul întreţinerii nu a participat la încheierea contractului (sau dacă
întreţinerea s-a stipulat în favoarea soţilor dar bunul înstrăinat a fost proprietatea exclusivă a
unuia dintre soţi), creditorul întreţinerii (celălalt soţ) are calitatea de terţ beneficiar => poate
cere prestarea întreţinerii nu şi rezoluţiunea contractului (lipseşte interesul restabilirii situaţiei
anterioare). Dacă terţul beneficiar e moştenitorul proprietarului-contractant (stipulant), în
calitate de moştenitor poate cere şi rezoluţiunea contractului.
Efectele rezoluţiunii pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere: dreptul de proprietate
asupra bunului prestat de beneficiarul întreţinerii va fi redobândit de el. Cu toate că nu se face
o compensare (matematică), debitorul care a avut folosinţa bunului nu va fi obligat să restituie
valoarea folosinţei; contractul fiind aleatoriu, nu se face un calcul al echivalenţei prestaţiilor.
Impozitele plătite de debitorul întreţinerii, în caz de rezoluţiune, trebuie să fie restituite de
creditor deoarece el redobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului cu efect retroactiv.
Creditorul are obligaţia să restituie şi suma de bani primită cu titlu de preţ, ca prestaţie
accesorie întreţinerii, daca pe lângă obligaţia întreţinerii, s-a plătit şi o sumă de bani (sau altă
prestaţie comutativă). Taxele (de timbru, autentificare, publicitate imobiliară etc.) suportate de
debitorul întreţinerii la încheierea contractului nu sunt supuse restituirii în cazul rezoluţiunii
contractului din culpa lui exclusivă. Pentru efectele rezoluţiunii contractului faţă de terţi, se
aplică dreptul comun - o dată cu desfiinţarea contractului, drepturile dobândite de terţi în
virtutea contractului desfiinţat rămân fără suport juridic, desfiinţându-se şi ele cu efect
retroactiv – daca se desfiinţează cu efect retroactiv şi cu opozabilitate faţă de terţi un act

300
juridic pentru cauze prevăzute de lege, dar nu şi în cazul retrocedării prin convenţia părţilor
(inclusiv în caz de rezoluţiune convenţională). Terţii s-ar putea opune la restituire pe temeiul
unui drept propriu, dobândit asupra bunurilor prin uzucapiune sau ca efect al posesiei de
bună-credinţă a unor bunuri mobile.
Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere. In caz de neexecutare a obligaţiei de
întreţinere, creditorul are facultatea, dar nu şi obligaţia, de a cere rezoluţiunea contractului; el
are posibilitatea să opteze pentru executarea contractului. Daca creditorul a optat în acest
sens, dar executarea în natură a întreţinerii e imposibilă datorită atitudinii culpabile a
debitorului şi pentru ca, în caz de neplată, creditorul să aibă posibilitatea executării silite fără
a introduce o nouă acţiune pentru transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere în natură
neexecutate => instanţa - la cererea creditorului - poate stabili obligaţia de întreţinere printr-o
sumă de bani plătibilă la epocile stabilite de părţi (în caz de neînţelegere de către instanţă),
cu titlu de despăgubiri echivalente sub forma unor prestaţii periodice. Suma periodică stabilită
de instanţă - fiind o dezdăunare pentru neexecutarea întreţinerii în natură - e susceptibilă de
modificare dacă nu acoperă nevoile creditorului întreţinerii; ea e variabilă în funcţie de
necesităţile creditorului, costul vieţii etc. Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere e
posibilă şi prin consimţământul părţilor => efectul principal e stingerea vechii obligaţii
existente între creditor şi debitorul său şi înlocuirea acesteia cu o nouă obligaţie.
Transformarea (convertirea) în bani a obligaţiei de întreţinere printr-o hotărâre
judecătorească, fără acordul părţilor, nu valorează novaţie, raporturile dintre părţi fiind
guvernate de regulile aplicabile contractului de întreţinere (iar nu de renta viageră) => în caz
de neexecutare (plata periodică a sumei) creditorul poate cere rezoluţiunea contractului de
întreţinere, bucurându-se de “garanţia” acestei sancţiuni şi de alte (eventuale) garanţii
prevăzute în contract. Daca obligaţia a fost transformată prin convenţia dintre părţi => ea
valorează o novaţie, noua datorie se substituie celei vechi care se stinge ca şi cum ar fi fost
executată => problema rezoluţiunii C. de întreţinere pentru neexecutare nu se mai pune =>
pentru noua obligaţie de a plăti viager o sumă de bani periodică vor fi aplicabile regulile
generale care guvernează obligaţiile civile. Dacă o pers vârstnică înstrăinează bunuri în
scopul întreţinerii şi îngrijirii sale, autoritatea tutelară a consiliului local îi va acorda asistenţă
la încheierea contractului şi în caz de neexecutare a obligaţiilor de către debitorul întreţinerii.
În cazul pers vârstnice puse sub interdicţie actele de dispoziţie se încheie prin reprezentantul
legal cu autorizaţia autorităţii tutelare sub sancţiunea nulităţii relative.

CONTRACTUL DE TRANZACŢIE
Tranzacţia = contractul prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un
proces ce se poate naşte prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii
sau în prestaţii noi săvârşite ori promise de o parte în schimbul renunţării de către cealaltă
parte la dreptul care e litigios ori îndoielnic => tranzacţia pp:
– existenţa unui drept litigios şi/sau îndoielnic, cel puţin în concepţia părţilor - de
natură a da naştere unui proces - prin acest element tranzacţia se deosebeşte de un
simplu contract de schimb sau de C. V-C
– intenţia părţilor de a pune capăt (în întregime sau parţial) litigiului existent sau de a
preîntâmpina naşterea unui litigiu prin încheierea contractului de tranzacţie. Tranzacţia
poate fi încheiată “oricând în cursul judecăţii” - până la soluţionarea definitivă a procesului.
Ministerul Public poate porni acţiune civilă ori de câte ori e necesar pentru apărarea
drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale pers puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor
şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. Daca procurorul a pornit acţiunea, titularul dreptului

301
la care se referă acţiunea va putea fi introdus în proces şi se va putea folosi de dispoziţiile
privitoare la tranzacţie
– existenţa unor concesii reciproce care nu trebuie să fie de valoare egală; e suficient ca
ele să fie comparabile (echivalente) în ochii părţilor. “Neegalitatea concesiunilor nu exclude
reciprocitatea lor”. Concesiile reciproce pot fi şi implicite, rezultând din contextul înţelegerii
dintre părţi – EX: învoiala foştilor soţi cu privire la împărţeala bunurilor comune în urma
procesului de divorţ; înţelegerea părţilor (moştenitori) cu privire la ieşirea din indiviziune
asupra averii rămasă de pe urma autorului lor – tranzactii. Împărţeala prin bună învoială, dacă
drepturile coindivizarilor nu sunt litigioase sau îndoielnice - nu e tranzacţie. În lipsa acestui
element poate fi vorba eventual de o simplă achiesare (recunoaşterea unei pretenţii
adverse) sau desistare (renunţare la o pretenţie proprie), fără însă ca această
recunoaştere sau renunţare să aibă ca echivalent o recunoaştere, renunţare sau o prestaţie
nouă reciprocă.
Caractere juridice:
 e un contract sinalagmatic (bilateral) - părţile îşi asumă obligaţii reciproce (de a nu
continua sau începe procesul, în schimbul concesiilor sau prestaţiilor noi făcute de cealaltă
parte) => se poate cere rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea de obligaţii, dar numai
dacă una dintre părţi şi-a asumat o obligaţie nouă pe care nu o execută. În privinţa concesiilor
neexecutarea e exclusă, întrucât instanţa va respinge acţiunea prin care s-ar încerca
valorificarea dreptului care a făcut obiectul tranzacţiei (concesiei)
 e un contract cu titlu oneros şi comutativ - fiecare parte urmăreşte un avantaj
patrimonial (cel puţin evitarea pierderii procesului şi a cheltuielilor de judecată), iar avantajele
avute în vedere nu mai depind - după încheierea contractului - de un eveniment viitor şi
incert, care ar face să existe şanse de câştig şi pierdere pentru părţile contractante.
Tranzacţia poate fi însă afectată de o condiţie (EX: dreptul locativ transmis în favoarea uneia
dintre părţi necesită aprobarea organelor competente). În caz de nerealizare a condiţiei,
tranzacţia nu produce efecte (daca condiţia a fost suspensivă), respectiv, se desfiinţează cu
efect retroactiv (dacă a fost rezolutorie).
 e un contract consensual. Cerinţa formei scrise, indiferent de valoare, vizează numai
dovada contractului. Ad probationem înscrisul e cerut “pentru a nu se da loc cu prilejul probei
tranzacţiei la un proces mai greu decât cel pe care părţile au căutat să-l evite”. Proba cu
martori se admite însă, dacă există un început de dovadă scrisă ori dacă preconstituirea sau
conservarea dovezii scrise a fost cu neputinţă. Dacă tranzacţia are caracter comercial poate fi
dovedită cu martori. Dacă în schimbul renunţării făcută de o parte, cealaltă parte înstrăinează
un bun, înstrăinare pentru care legea prevede forma solemnă (EX: forma autentică pentru
înstrăinarea sau constituirea drepturilor reale asupra terenurilor) => contractul de tranzacţie
va trebui să fie încheiat, sub sancţiunea nulităţii absolute, în forma prevăzută de lege,
devenind act solemn – trebuie forma solemnă dacă tranzacţia e extrajudiciară. Dacă
tranzacţia e judiciară, învoiala părţilor realizată în cursul judecăţii va fi prezentată în scris
(instanţa nu poate lua act de tranzacţie fără ca toate părţile să fie prezente pentru a-şi da
consimţământul), înţelegerea dintre părţi alcătuind dispozitivul hotărârii de expedient. Cu
toate că în cazul tranzacţiei judiciare instanţa nu judecă şi nu adaugă nimic la efectele (forţa)
contractului de tranzacţie, verificând numai legalitatea înţelegerii dintre părţi, hotărârea de
expedient are “funcţia de a autentifica această învoială”; orice hotărâre judecătorească –
d.p.d.v. probator - “e asimilată cu un act autentic”, “are valoarea unui înscris autentic” => nu e
necesara prezentarea unui act autentificat de notar, chiar dacă tranzacţia ar cuprinde un
contract solemn. Hotărârea de expedient suplineşte cu prisosinţă forma autentică notarială.
Dacă tranzacţia produce efecte pur declarative, nu va fi necesară respectarea formei

302
autentice, indiferent că e judiciară sau extrajudiciară, recunoaşterea unui drept preexistent
neavând semnificaţia unei înstrăinări.
Condiţii de validitate: Întrucât tranzacţia implică renunţarea la un drept, iar renunţările sunt
echivalate actelor de dispoziţie (chiar dacă tranzacţia nu implică o înstrăinare), părţile
contractante trebuie să aibă capacitatea - să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru
a dispune cu titlu oneros de dreptul care formează obiectul concesiei sau de prestaţia
promisă de o parte în schimbul renunţării făcute de cealaltă parte. Fiind act de dispoziţie, în
cazul minorilor tranzacţia trebuie să fie încuviinţată de autoritatea tutelară. În procesul penal,
tutorele nu poate dispune de drepturile patrimoniale ale minorilor (dreptul la despăgubiri
civile) fără încuviinţarea autorităţii tutelare. Tranzacţia poate fi încheiată şi prin mandatar, dar
pentru aceasta el are nevoie de o procură specială - jurisconsultul nu poate tranzacţiona
decât pe baza unei “delegaţii” (procuri) speciale. Instanţa nu poate lua act de tranzacţia
intervenită între părţi pe baza procurii generale de reprezentare în justiţie dată de reclamantă;
e nevoie de o procură specială. Avocatul nu are nevoie de o procură specială pentru
prezentarea tranzacţiei semnate de partea pe care o reprezintă şi pentru a cere pronunţarea
unei hotărâri de expedient - însă, daca contractul e solemn, actul prezentat şi semnat de
parte trebuie să fie autentificat. Obiectul tranzactiei - bunuri asupra cărora părţile pot
dispune. Daca intimatul nu putea deveni titularul dreptului de proprietate asupra unui teren în
temeiul unui înscris sub semnătură privată => el nu putea încheia cu recurenta o tranzacţie
prin care să dispună cu privire la acest drept. Nu poate avea ca obiect bunuri scoase din
circuitul civil (inalienabile) – EX: statutul civil al pers, pensia alimentară, dreptul la viaţă şi
sănătate etc. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de
lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi e lovită de nulitate. Sub sancţiunea nulităţii
absolute, părţile sau una dintre ele nu trebuie să urmărească prin tranzacţie realizarea de
scopuri ilicite – EX: partea vătămată să nu profite de poziţia pe care o are în procesul penal
(infracţiune urmărită la plângerea prealabilă a părţii vătămate), pentru a obţine de la inculpat,
pe calea unei tranzacţii, o despăgubire considerabil disproporţionată în raport cu prejudiciul
suferit, săvârşind astfel un abuz în exerciţiul dreptului de a tranzacţiona. În absenţa unor
scopuri ilicite instanţa trebuie să se conformeze înţelegerii dintre părţi – EX: nu poate reduce
cuantumul despăgubirilor pe motiv că şi victima s-a aflat în culpă (culpă comună). Prin
încheierea tranzacţiei nu trebuie să se urmărească eludarea dispoziţiilor imperative ale legii
sau fraudarea terţilor (EX: a creditorilor). Dacă tranzacţia intervine în cursul procesului şi
instanţa constată că părţile urmăresc astfel de scopuri => ea e obligată să respingă cererea
de a da o hotărâre de expedient şi să continue judecata. La înfăţişarea unei tranzacţii instanţa
de judecată e datoare să verifice dacă învoiala părţilor nu urmăreşte un scop ilicit, fiind
potrivnică legilor, intereselor statului sau ale terţilor.
Nulitatea contractului de tranzacţie: nu constituie eroare asupra obiectului, eroarea asupra
cuantumului prejudiciilor suferite; în schimb, poate fi reţinută eroarea asupra naturii pagubei
suferite (EX: leziunea ca urmare a vătămării corporale e de altă natură decât aceea
cunoscută în momentul încheierii contrac-tului de tranzacţie) sau asupra consecinţelor
agravate sau noi ale faptei ilicite, căci victima nu încheie tranzacţia decât asupra
consecinţelor previzibile în acel moment (pentru consecinţe noi sau agravate partea poate
cere un supliment de indemnizaţie, iar nu anularea pentru eroare ). Se poate cere anularea
tranzacţiei încheiată pentru executarea unui titlu nul (sau anulabil), inclusiv alte cauze de
ineficacitate (EX: testament revocat), ori pentru stingerea unui proces soluţionat printr-o
hotărâre definitivă, afară numai dacă părţile ar fi tratat în cunoştinţă de cauză. Dacă
tranzacţia a avut ca obiect stingerea tuturor drepturilor litigioase dintre părţi, ea produce
efecte depline - deci şi cu privire la drepturile (EX: creanţe) ignorate de părţi; anularea poate fi

303
cerută numai dacă documentele din care rezultă acele drepturi au fost ascunse (dolosiv) de
cealaltă parte. Tranzacţia e anulabilă dacă a avut un obiect unic şi din actele ulterior
descoperite rezultă că partea care a tranzacţionat în temeiul dreptului asupra acelui obiect nu
avea nici un drept. Greşelile aritmetice nu constituie motive de anulare, însă ele trebuie să fie
rectificate. Nulitatea tranzacţiei se întinde asupra întregului contract, acesta fiind format din
clauze indivizibile, astfel încât nici o clauză nu poate fi suprimată sau schimbată fără anularea
întregului contract – e vorba, în fond, numai de o prezumţie simplă privitoare la caracterul
determinant al clauzei nule. E admisibilă acţiunea în nulitatea înţelegerii, intervenite în cadrul
fazei judiciare a procedurii exproprierii, de care instanţa a luat act prin hotărâre. Dacă
tranzacţia a avut ca efect stingerea litigiului prin hotărâre de expedient şi ulterior se constată
sau se pronunţă nulitatea tranzacţiei => se anulează şi hotărârea de expedient, litigiul urmând
să fie rejudecat, căci hotărârea de expedient nu e rezultatul unei judecăţi a instanţei, ci a unui
contract al părţilor (contract judiciar). Tranzacţia, chiar dacă e consacrată printr-o hotărâre
judecătorească, e susceptibilă de a fi atacată pe calea acţiunii în anulare
Efectele contractului de tranzacţie:
 efecte extinctive: odată încheiată, tranzacţia împiedică părţile să formuleze din nou
pretenţii cu privire la drepturile stinse sau recunoscute prin tranzacţie, ea având efect extinctiv
=> acţiunea introdusă de una dintre părţi va fi respinsă ca urmare a invocării excepţiei
peremptorii (dirimante) rezultând din tranzacţie. Dacă tranzacţia e consemnată într-o hotărâre
judecătorească de expedient sau într-un act autentic susceptibil de executare silită, se poate
cere învestirea ei cu formula necesară în vederea executării silite. Recunoaşterea cuprinsă în
tranzacţie valorează - în limita în care obligaţia a fost recunoscută - cauză de întrerupere a
prescripţiei extinctive. În principiu, datorită efectului extinctiv - care împiedică formularea unei
acţiuni în justiţie cu privire la drepturile stinse sau recunoscute prin tranzacţie - ea împiedică
şi curgerea termenului de prescripţie. Dacă procesul a fost declanşat, devine operantă
întreruperea prescripţiei prin intentarea cererii de chemare în judecată. Nu se poate relua
judecata în privinţa unora dintre bunurile asupra cărora părţile au tranzacţionat. Efectele
tranzacţiei încheiate de soţi, în timpul procesului de divorţ, cu privire la anumite bunuri
comune, nu se pot extinde şi asupra celorlalte bunuri comune => e admisibilă acţiunea unuia
dintre foştii soţi având ca obiect împărţeala, pe cale judecătorească, a bunurilor comune la
care nu se referă tranzacţia.
 efecte declarative: tranzacţia produce, de regulă, efecte declarative, iar nu constitutive
sau translative, întrucât nu are ca scop să confere părţilor drepturi noi, ci numai să
recunoască drepturi preexistente - inclusiv garanţiile şi alte accesorii (EX: dobânzi) existente
pe lângă creanţa recunoscută (dacă nu s-a convenit altfel) - şi să le consolideze, punându-le
la adăpostul unei contestaţii judiciare =>
– partea nu e succesorul în drepturi al celeilalte părţi => părţile nu sunt obligate să-şi
garanteze reciproc drepturile pe care şi le recunosc, întrucât obligaţia de garanţie nu se naşte
decât ca urmare a unei transmisiuni de drepturi;
– produce efecte şi pentru trecut, până în momentul naşterii drepturilor ce se consolidează
(efecte retroactive);
– nu poate servi ca just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 ani, întrucât justul titlu trebuie să fie
un act translativ de proprietate.
Tranzacţia nu va fi supusă publicităţii imobiliare în cazul în care drepturile referitoare la imobil
supuse înscrierii se consolidează prin tranzacţie în favoarea părţii pe numele căreia
publicitatea s-a efectuat cu ocazia dobândirii sau constituirii iniţiale. În schimb, dacă prin
tranzacţie se fac modificări sau îndreptări cu privire la drepturile supuse publicităţii imobiliare,
va fi necesară respectarea formelor de publicitate.

304
 efecte constitutive sau translative. Deşi tranzacţia produce, în principiu, efecte
declarative, în anumite cazuri ea poate produce şi efecte constitutive sau translative de
drepturi - în cazurile în care, în schimbul renunţărilor făcute de o parte, cealaltă parte
efectuează sau promite anumite prestaţii (de a plăti o sumă de bani sau de a da un alt lucru
etc.) => tranzacţia fiind şi constitutivă sau translativă de drepturi, consecinţele referitoare la
prestaţiile noi vor fi inverse faţă de cazul efectului declarativ (adică va exista obligaţia de
garanţie, efectele nu vor fi retroactive şi contractul de tranzacţie va putea servi ca just titlu).
Iar dacă dreptul (lucrul) promis sau dat în schimb se referă la un imobil, întotdeauna va fi
necesară respectarea formelor de publicitate. În caz de neexecutare a obligaţiei noi se va
putea angaja răspunderea contractuală a debitorului, inclusiv obligaţia lui la plata penalităţii
stipulate. E posibilă rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea de obligaţii (ceea ce nu se
poate întâmpla în cazul tranzacţiei bilateral declarative).
 efecte relative - tranzacţia nu produce efecte faţă de terţi. Tranzacţia dintre inculpat şi
partea civilă, dacă nu a fost pusă în discuţia părţii responsabile civilmente, nu e opozabilă
acesteia din urmă => instanţa trebuie să administreze probe în vederea stabilirii cuantumului
real al pagubelor şi obligarea ei, în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor astfel stabilite.
In caz de culpă comună, comitentul poate fi obligat, solidar cu prepusul, la plata
despăgubirilor, numai în raport de culpa acestuia, chiar dacă prepusul, prin tranzacţia
încheiată cu victima, s-a obligat să suporte integral paguba. În schimb, dacă tranzacţia
încheiată în nume personal de unul dintre debitorii solidari cu creditorul are drept efect
stingerea sau micşorarea obligaţiei solidare, se admite invocarea ei de către ceilalţi debitori
solidari, în virtutea reprezentării reciproce. Deşi tranzacţia produce efecte retroactive ea e
inopozabilă faţă de terţii care, înainte de tranzacţie, au dobândit drepturi asupra bunului
litigios (spre deosebire de partaj) => ei nu trebuie să intenteze o acţiune pauliană pentru a
face inopozabilă tranzacţia sau să se apere prin invocarea uzucapiunii, a dobândirii de la
proprietarul aparent sau alte remedii juridice la îndemâna terţilor de bună-credinţă.

CONTRACTUL DE DONAŢIE
Sponsorizarea = actul juridic prin care 2 persoane convin cu privire la transferul dreptului de
proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare pentru susţinerea unor activităţi
fără scop lucrativ desfăşurate de către una dintre părţi - beneficiarul sponsorizării.
Mecenatul = actul de liberalitate prin care o persoană fizică sau juridică – mecena - transferă,
fără obligaţie de contrapartidă directă sau indirectă, dreptul său de proprietate asupra unor bunuri
materiale sau mijloace financiare către o persoană fizică, ca activitate filantropică cu caracter
umanitar, pentru desfăşurarea unor activităţi în domeniile: cultural, artistic, medico-sanitar sau
ştiinţific - cercetare fundamentală şi aplicată.
Donaţia = contractul solemn, unilateral şi cu titlu gratuit prin care una din părţi - donator, cu
intenţie liberală îşi micşorează în mod actual şi irevocabil patrimoniul său cu un drept (real
sau de creanţă), mărind patrimoniul celeilalte părţi - donatar, cu acelaşi drept, fără a urmări
să primească altceva în schimb. Donaţia nu e nici “act unilateral” şi nici “contract bilateral”, ci,
e un act bilateral - fiindcă necesită realizarea acordului de voinţă între părţi şi e un contract
unilateral - fiindcă generează obligaţii numai pentru una din părţi => ceea ce caracterizează
donaţia e trecerea unor valori dintr-un patrimoniu în altul fără echivalent, cu intenţia de a face
o donaţie (animus donandi), intenţie concretizată în încheierea contractului în forma şi în
condiţiile prevăzute de lege, justifică mărirea unui patrimoniu în detrimentul altuia, constituind
cauza ei. In analiza cauzei în materie de donaţie e necesar a se stabili scopul sau motivul
care a fost determinant pentru voinţa dispunătorului în acest sens. Cauza în cazul

305
contractului de donaţie cuprinde in primul rand voinţa de a dărui, animus donandi; apoi
motivul care a determinat pe dispunător să facă liberalitatea, fără însă ca aceste elemente să
poată fi separate şi examinate apoi izolat, ele formând un tot. Donaţia - ca varietate a
contractelor cu titlu gratuit - e o liberalitate, deoarece are ca efect micşorarea patrimoniului
donatorului cu bunul donat, spre deosebire de contractele dezinteresate (EX: comodatul,
mandatul cu titlu gratuit sau depozitul cu titlu gratuit etc.), prin care nu se micşorează
patrimoniul celui care procură altuia un folos, si deci nu sunt supuse regulilor de fond şi de
formă prevăzute pentru donaţii.
Interpretarea contractului. Codul civil nu prevede reguli speciale de interpretare a clauzelor
contractului de donaţie => se aplică regulile generale de interpretare a contractelor. Dacă nu
există certitudinea că părţile au încheiat un contract de donaţie (o liberalitate), deci
interpretarea e necesară chiar pentru calificarea juridică a contractului (donaţie sau un alt
contract - de întreţinere, de locaţiune, de comodat etc.) => interpretarea urmează să se facă
în sensul aplicării regulilor care guvernează actele cu titlu oneros - care sunt reguli de drept
comun -, iar nu a regulilor prevăzute pentru liberalităţi care, fiind excepţionale, sunt supuse
unei interpretări restrictive. Concluzia privind încheierea între părţi a unui contract de donaţie
trebuie să fie temeinic ancorată în elementele convenţiei dintre părţi. În practică, înstrăinarea
unui bun (de regulă, imobil) în schimbul întreţinerii e calificată frecvent “donaţie cu clauză de
întreţinere”, cu toate că din elementele contractului nu rezultă intenţia liberală, mai ales că în
cazul contractului de întreţinere echivalenţa prestaţiilor este puternic influenţată de elementul
“alea”, iar termenii folosiţi de părţi, inclusiv în cazul contractelor autentificate, nu întotdeauna
reflectă corect adevăratele raporturi dintre ele => instanţa nu e legată de calificarea dată
contractului de către părţi. Numai dacă se constată că, într-adevăr, contractul s-a încheiat
animus donandi urmează a se aplica regulile donaţiei, inclusiv cele referitoare la reducţiune şi
raport. Executarea unei obligaţii civile imperfecte (naturale) nu poate fi calificată drept o
liberalitate (EX: executarea unei obligaţii prescrise, repararea pagubei cauzate deşi condiţiile
răspunderii civile nu sunt întrunite, întreţinerea unei rude faţă de care nu există obligaţia
legală de întreţinere etc.). Premiile, cadourile ori recompensele oferite (în scopuri publicitare)
de un comerciant clienţilor, operele de binefacere nu constituie donaţii, nefiind făcute animus
donandi; în activitatea sa profesională comerciantul nu poate fi generos.

Condiţiile de validitate ale contractului de donaţie

Obiectul contractului
Condiţii. Potrivit dreptului comun, bunul (dreptul) care formează obiectul contractului trebuie
să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, posibil, licit (EX: e nulă, având
o cauză ilicită, donaţia făcută în scopul sustragerii imobilului de la o urmărire silită iminentă)
şi să existe sau să poată exista în viitor (EX: recolta viitoare). Dintre bunurile viitoare
(bunuri ce urmează să fie culese, confecţionate, fabricate etc. şi care vor deveni proprietatea
donatarului neatârnat de voinţa şi de moartea donatorului) numai succesiunile nedeschise nu
pot forma obiectul donaţiei. După deschiderea moştenirii, moştenitorul poate înstrăina
universalitatea dobândită, respectiv cota-parte indiviză, nu numai cu titlu oneros, dar şi cu titlu
gratuit - prin donaţie. În nici un caz bunurile viitoare nu pot constitui obiectul darului manual.
Dacă bunul donat e individual determinat => donatorul trebuie să aibă calitatea de proprietar
(fie şi sub condiţie). Daca contractul are ca obiect lucrul altuia => donaţia e nulă absolut în
toate cazurile (indiferent de soluţia ce se admite în materia vânzării lucrului altuia) întrucât
donatorul se poate abţine să dobândească proprietatea lucrului altuia => donaţia contravine
principiului irevocabilităţii. Dacă încheierea contractului de donaţie e însoţită, precedată sau
urmată de încheierea unui alt contract (cu participarea unei alte persoane, străine de donaţie)

306
=> trebuie să se stabilească în mod corect ce se donează (quid donat) - obiectul donaţiei,
pentru ca soluţionarea problemelor de drept specifice contractului de donaţie (capacitatea,
revocarea, reducţiunea etc.) să nu se răsfrângă asupra celuilalt contract cu privire la care
reglementările în materie de donaţie nu sunt incidente. In cazul finanţării cumpărării sau
construirii unei case, obiectul donaţiei - suma de bani. In cazul prestării unei sume de bani în
vederea achiziţionării unui imobil, obiectul donaţiei - suma de bani (donatorul, nefiind
proprietar, nu putea dona imobilul, iar afectaţiunea sumei de bani donată pentru cumpărare
nu e un caz de subrogaţie reală). Dacă donaţia se realizează prin înscrierea dreptului de
proprietate asupra (sau şi asupra) altei persoane decât aceea care plăteşte preţul imobilului
=> ceea ce se donează e preţul (parte din preţ), iar nu imobilul, dar numai dacă donaţia e
concomitentă cu plata preţului către vânzător. În schimb, dacă înscrierea se face după
încheierea vânzării şi plata preţului la care donatarul n-a luat parte => obiectul donaţiei =
imobilul => dacă obiectul donaţiei = suma de bani => nulitatea contractului de donaţie sau
reducţiunea, raportul ori revocarea donaţiei nu va afecta dreptul de proprietate al dobânditorului
(donatarului) asupra imobilului. În schimb, dacă donaţia a avut ca obiect = imobilul => toate
consecinţele arătate se vor răsfrânge asupra lui.
Condiţii de formă
Între persoane prezente. Toate donaţiile se fac prin act autentic => contractul produce
efecte juridice numai în situaţia în care consimţământul ambelor părţi e manifestat în formă
autentică. Dacă momentul luării consimţământului părţilor în vederea autentificării actului şi
momentul autentificării propriu-zise nu coincid (EX: din pricina nefiscalizării) => validitatea
actului e condiţionată de existenţa consimţământului în chiar momentul autentificării, ea
neproducând efecte retroactive. Nerespectarea acestei forme se sancţionează cu nulitatea
absolută a contractului, indiferent de persoana donatorului sau donatarului (persoană fizică
sau juridică, de drept public sau privat). Daca contractul se încheie printr-un mandatar (al
donatorului sau al donatarului), procura trebuie să fie autentică, deoarece donaţia e un
contract solemn şi mandatul formează un tot unitar cu donaţia care urmează să fie încheiată.
Forma autentică e o măsură de protecţie a voinţei donatorului, care dispune în mod actual şi
irevocabil de un drept în favoarea unei alte persoane, fără ca acel element activ să fie înlocuit
în patrimoniul său printr-o valoare echivalentă. Întrucât cerinţa formei este prevăzută în mod
imperativ, sub sancţiunea nulităţii absolute, deci ad validitatem, dovada existenţei unei donaţii
nu poate fi făcută cu martori, chiar dacă ar exista un început de dovadă scrisă.
Nulitatea donaţiei pentru lipsa formei autentice poate fi invocată de orice persoană interesată
sau de instanţă din oficiu şi nu poate fi înlăturată în nici un fel – EX: nu poate fi validată printr-
un act confirmativ al donatorului şi nici acoperită printr-un proces-verbal încheiat cu prilejul
transcrierii imobilului ori prin alte acte oficiale ulterioare manifestării de voinţă, dacă actul juridic
iniţial e nul.
Inzestrarea unui copil în vederea încheierii căsătoriei, având caracterul unei donaţii, se face
printr-un înscris autentic. Întrucât părinţii nu au o obligaţie civilă imperfectă (naturală) de a-şi
înzestra copiii, nici executarea benevolă a donaţiei în scop în înzestrare nu poate acoperi
nulitatea => se poate cere restituirea prestaţiei efectuate în baza actului nul, ca donaţie, iar
nu valabilă ca act de plată făcută în executarea unei obligaţii civile imperfecte. EX: darea în
folosinţă a unor imobile fără respectarea formei autentice poate fi calificată doar ca o simplă
îngăduinţă, care poate fi revocată. Donaţia făcută în scop de “înzestrare”, dar nulă potrivit
legii în vigoare la data încheierii contractului, nu are cum să fie raportabilă. În cazul în care o
asemenea “donaţie” ar aduce atingere rezervei succesorale, s-ar putea cere constatarea
nulităţii absolute (totale) a contractului, nu numai reducţiunea liberalităţii daca ar depăşi
cotitatea disponibilă.

307
Pentru ca donaţia nulă pentru vicii de formă să producă efecte juridice, ea trebuie să fie
refăcută în întregime cu respectarea formei cerute de lege.
În schimb, după moartea donatorului, nulitatea unei donaţii pentru vicii de formă, cât şi în
privinţa oricărei alte excepţii, poate fi acoperită prin confirmarea, ratificarea sau executarea
voluntară a donaţiei de către moştenitorii sau reprezentanţii donatorului (succesorii universali
sau cu titlu universal ai donatorului, alţii decât moştenitorii legali, care reprezintă şi ei
drepturile lui) în ipoteza în care confirmarea, ratificarea sau executarea este benevolă şi
făcută în deplină cunoştinţă de cauză. Renunţarea la efectele nulităţii este opozabilă şi
creditorilor, dacă nu este frauduloasă.
Donaţia nulă absolut pentru vicii de formă lasă în persoana succesorilor o obligaţie civilă
imperfectă (naturală) care, fiind executată sau confirmată de bunăvoie şi în deplină cunoştinţă
a cauzei de nulitate, nu dă loc la repetiţie. Confirmarea sau ratificarea produce efecte numai
faţă de succesorii care au consimţit. Si sarcinile sau condiţiile donaţiei trebuie să fie
prevăzute în formă solemnă.
Între absenţi. În cazul în care contractul de donaţie se încheie între absenţi, prin ofertă şi
acceptare separate, (se poate realiza numai cu acordul donatarului) atât oferta de a dărui, cât
şi acceptarea trebuie să fie făcută în formă autentică, altfel nu vor produce efecte juridice,
fiind nule absolut.
Forma autentică trebuie să fie respectată şi de către ocrotitorul legal care acceptă sau
încuviinţează donaţia făcută minorului ori interzisului sau de către organul de stat care e
competent să accepte donaţia făcută statului. Pentru validitatea donaţiei acceptată printr-un
înscris separat, se mai cere ca acceptarea să aibă loc în timpul vieţii donatorului. În caz
de moarte a donatorului mai înainte de acceptare (echivalent cu situaţia când acesta devine
incapabil), oferta devine caducă. Si donatarul trebuie să fie în viaţă în momentul acceptării,
când se realizează acordul de voinţă necesar în vederea încheierii contractului. Dacă donatarul
încetează din viaţă înainte de acceptare => moştenitorii săi nu pot accepta donaţia deoarece
autorul lor nu le-a putut transmite nici un drept, iar oferta de donaţie s-a făcut intuitu personae.
Cu atât mai mult, creditorii nu ar putea accepta donaţia (nici în timpul vieţii donatarului) pe
calea acţiunii oblice (dreptul de a accepta fiind exclusiv personal, implicând aprecieri de ordin
moral) şi nici nu ar putea ataca refuzul acceptării donaţiei pe calea acţiunii pauliene, pentru că
donatarul nu-şi micşorează patrimoniul, ci pierde numai ocazia de a şi-l mări.
Pentru ca donaţia acceptată prin înscris separat să producă efecte, se mai cere ca actul de
acceptare să fie comunicat (notificat) donatorului, în timpul vieţii lui şi înainte de a fi
devenit incapabil. Până în momentul primirii comunicării donatorul poate revoca donaţia
(oferta de donaţie). Revocarea poate fi: expresă, tacită - EX: faptul că, înainte de
comunicarea actului de acceptare, donatorul vinde lucrul care urmează să facă obiectul
donaţiei, constituie o revocare tacită (revocarea nu trebuie să fie notificată donatarului).
Întrucât prin acceptare se realizează, în fapt, acordul de voinţă (numai “efectele” donaţiei fiind
amânate până la comunicare) => exista posibilitatea notificării acceptării de către succesorii
sau creditorii donatarului, căci notificarea nu mai presupune aprecieri de ordin moral.
Statul estimativ. Dacă donaţia are ca obiect bunuri mobile, corporale sau incorporale, se
mai cere ca obiectele mobile donate să fie trecute într-un stat estimativ semnat de donator şi
donatar şi care să cuprindă descrierea şi evaluarea, cel puţin globală, a lucrurilor mobile dăruite.
Statul estimativ poate să fie cuprins în chiar corpul înscrisului de donaţie, dar părţile pot
întocmi şi un înscris separat sub semnătură privată, nefiind necesară redactarea lui în formă
autentică; însă înscrisul trebuie să fie semnat de ambele părţi. Lipsa statului estimativ nu
atrage nulitatea (absolută sau relativă) a donaţiei, fiind cerut numai ad probationem.
Darurile manuale şi donaţiile indirecte sunt scutite de formalitatea statului estimativ.

308
Donaţia de imobile. Dacă donaţia are ca obiect un imobil, cerinţele de formă trebuie să fie
respectate în toate cazurile, iar nu numai în cazul terenurilor.
Publicitatea imobiliară - înscrierea în cartea funciară nu afectează validitatea contractului.
Probleme speciale privind donaţiile în art.2 alin.1 lit. c) din L10/2001 privind regimul
juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 dec 1989:
„În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: [...] c) imobilele
donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului 410/1948 privind donaţiunea
unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului 478/1954 privind donaţiile făcute statului şi
altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum şi imobilele donate statului sau altor
persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 din Codul civil, în acest
din urmă caz dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o
hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă” => cerinţa ca donaţia să fie anulată sau
declarată nulă printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă vizează doar ipoteza imobilelor
donate statului sau altor persoane juridice, în temeiul unui contract încheiat în formă
autentică. În cazul celorlalte imobile donate statului în baza unor acte normative speciale
(care nu impuneau cerinţa actului autentic), nu este prevăzută cerinţa existenţei unei hotărâri
judecătoreşti pentru a fi considerate ca preluate abuziv. Acţiunea în anularea donaţiei făcute
statului, în perioada 6 martie 1945 - 22 dec 1989 e prescrisă dacă nu a fost introdusă în
termenul de 3 ani prevăzut de art.3 al Decretului 167/1958, termen care a început să curgă,
pentru vicierea consimţământului donatorului prin violenţă, la încetarea violenţei - din 1990. În
schimb, acţiunea în constatarea nulităţii absolute a donaţiei (EX: pentru lipsa cauzei, pentru
lipsa formei autentice etc.) e imprescriptibilă.
Capacitatea părţilor
A. Incapacităţi de a dispune
Minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească nu pot încheia contract de
donaţie, în calitate de donatori, nici prin reprezentanţii legali (părinţi sau tutor) şi nici personal
cu încuviinţarea ocrotitorului legal (şi chiar dacă s-ar obţine autorizaţia autorităţii tutelare). În
practică se recunoaşte însă validitatea darurilor obişnuite făcute de minor sau, în numele său,
de ocrotitorul legal (EX: cu ocazia unor aniversări, de ziua femeii etc.) dacă sunt potrivite cu
posibilităţile celui ocrotit => se recunoaşte validitatea darului, chiar dacă minorul a acţionat
singur; lipsa încuviinţării sau autorizaţiei nu poate fi invocată.
În favoarea tutorelui, minorul nu poate dispune prin donaţie nici după ce a ajuns la majorat,
cât timp autoritatea tutelară n-a dat tutorelui descărcare pentru gestiunea sa. Excepţie -
situaţia când tutorele e ascendentul minorului.
Formele asociative de proprietate asupra terenurilor cu vegetaţie forestieră, păşunilor
şi fâneţelor, obştile de moşneni în devălmăşie, obştile răzeşeşti nedivizate,
composesoratele, obştile de cumpărare, pădurile grănicereşti, pădurile urbariale,
comunele politice, cooperativele, alte comunităţi şi formele asociative cu diferite
denumiri cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor în temeiul L
1/2000 nu pot înstrăina aceste terenuri, în nici un mod, în întregime sau în parte, nici prin acte
cu titlu oneros, nici prin donaţii.
Potrivit art.80 din Legea insolvenţei 85/2006, sunt anulabile constituirile ori transferurile de
drepturi patrimoniale către terţi realizate de debitor prin acte de transfer cu titlu gratuit (deci
inclusiv prin donaţii), efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii insolvenţei - exceptie:
sponsorizările în scop umanitar. Acţiunea în anulare se introduce la judecătorul-sindic de către
administratorul judiciar sau, după caz, de către lichidator.
B. Incapacităţi de a primi

309
Persoanele fizice neconcepute şi organizaţiile care n-au dobândit personalitatea juridică nu
au capacitatea de a primi donaţii. Copilul conceput poate fi gratificat.
Persoanele neconcepute pot fi gratificate numai indirect – EX: prin liberalităţi cu sarcini,
făcute unor terţe persoane capabile. Organizaţiile (entităţile) care n-au dobândit
personalitatea juridică vor putea primi donaţii în cursul constituirii (de la data actului de
înfiinţare) “dar numai întrucât acestea sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia fiinţă, în
mod valabil” - dacă donaţia se face în vederea alcătuirii patrimoniului propriu necesar pentru
dobândirea personalităţii juridice. După dobândirea personalităţii juridice, unitatea poate primi
donaţii cu respectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă.
Cetăţenii străini (persoanele juridice străine) şi apatrizii pot primi donaţii având ca obiect
dreptul de proprietate asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la UE
şi din alte tratate internaţionale la care România e parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile
prevăzute prin lege organică.
Medicii şi farmaciştii, inclusiv persoanele ce practică ilegal medicina, care au tratat pe o
persoană în boala din care moare (acea boală fiind cauza morţii), nu pot primi donaţiile ce
bolnavul a făcut în favoarea lor în cursul acestei boli. Întrucât prohibiţia se întemeiază pe o
prezumţie absolută de captaţie şi sugestie, nu se admite dovada că liberalitatea e opera unei
voinţe libere – EX: medicul curant nu ar putea dovedi că nu a abuzat de influenţa pe care o
avea asupra bolnavului. Această dispoziţie se aplică şi preoţilor care au asistat pe donator
d.p.d.v. religios în cursul ultimei boli.
Bolnavul poate gratifica un prieten medic, dacă nu l-a tratat în cursul ultimei boli.
Exceptie de la interdicţie - şi deci sunt valabile:
-donaţiile remuneratorii, dacă sunt potrivite cu starea materială a donatorului şi cu serviciile
prestate de donatar. Dacă între bunul donat şi serviciul prestat (de medic, de preot sau de
alte persoane pentru care nu sunt prevăzute incapacităţi speciale – EX: salariatul casnic)
există o disproporţie prea mare, vădită => donaţia remuneratorie e supusă regulilor de formă
(act autentic, dacă nu se realizează în modalitatea darului manual sau a donaţiei indirecte) şi
de fond prevăzute pentru donaţii (capacitate, raport, reducţiune, revocare).
-donaţiile făcută medicului de către bolnavul care este soţul lui.
Personalul medical sau nemedical din unităţile sanitare nu are dreptul să supună pacientul
nici unei forme de presiune pentru a-l determina pe acesta să îl recompenseze altfel decât
prevăd reglementările de plată legale din cadrul unităţii respective. Pacientul poate oferi
angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii.
Minorii şi interzişii au dreptul de a primi donaţii, dar nu au exerciţiul acestui drept. În
principiu, donaţia făcută unui incapabil sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă se acceptă
prin reprezentanţii săi legali sau cu încuviinţarea prevăzută de lege. Exista o protecţie
specială în favoarea minorilor şi interzişilor – e permis ca donaţiile făcute lor să fie acceptate
şi de către ascendenţii lor de orice grad, chiar dacă nu sunt tutorii lor, iar părinţii s-ar afla în
viaţă şi ar refuza să accepte. În cazul minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nu numai
tutorele sau părinţii, dar şi ascendenţii minorului pot încuviinţa acceptarea. Dar dacă donaţia
conţine şi element oneros (donaţie cu sarcini sau sub condiţie) - acceptarea constituie un act
de dispoziţie - ea trebuie să fie, în toate cazurile, autorizată în prealabil de autoritatea
tutelară.
Surdo-mutul care nu ştie să scrie nu poate accepta o donaţie decât cu asistarea unui curator
special numit de autoritatea tutelară care va avea rolul de interpret al voinţei surdo-mutului
(surdului sau mutului).

310
Persoanele juridice: în principiu, persoanele juridice pot primi donaţii dacă dreptul, care
formează obiectul donaţiei, corespunde scopului stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau
statut.
Donaţiile făcute statului (organelor de stat, instituţiilor bugetare, unităţilor administrativ-
teritoriale, regiilor autonome sau societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat) urmează
să fie acceptate astfel (acceptarea trebuie să fie autentificată, prin organele abilitate):
- donaţiile oferite ministerelor, altor organe sau instituţii centrale care depind direct de
Guvern, precum şi unităţilor bugetare care fac parte din sistemul acestora se acceptă de
ministrul sau conducătorul organului ori instituţiei centrale de stat;
- donaţiile oferite unităţilor administrativ-teritoriale se acceptă, după caz, de consiliul judeţean
sau al municipiului Bucureşti. Donaţiile şi legatele cu sarcini pot fi acceptate numai cu
aprobarea consiliului local sau, după caz, a consiliului judeţean, cu votul majorităţii consilierilor
locali sau judeţeni, după caz, în funcţie;
- donaţiile oferite regiilor autonome sau SC cu capital majoritar de stat se acceptă de
conducătorii acestora însă, dacă sunt de interes naţional, cu autorizaţia prealabilă a organului
tutelar, iar dacă sunt de interes local, cu autorizaţia consiliului judeţean sau al municipiului
Bucureşti, după caz.
Dacă obiectul donaţiei e un teren agricol se cere şi avizul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi
Dezvoltării Rurale, iar dacă e un imobil situat într-o localitate, e necesar avizul Ministerului
Administraţiei şi Internelor. În toate cazurile, bunurile grevate cu sarcini sau pentru care există
restanţe de impozite sau taxe pot fi acceptate numai cu avizul Ministerului Finanţelor. Dacă
bunul care formează obiectul donaţiei (sau legatului făcut prin testament) urmează să intre în
domeniul public al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale, dreptul de proprietate publică
se dobândeşte prin acceptarea liberalităţii de Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul
local, după caz. Acceptarea donaţiilor (inclusiv a darurilor manuale) persoanelor juridice care
nu sunt de stat se face prin organele abilitate să încheie acte juridice în numele şi pe seama
persoanei juridice, respectiv prin persoanele împuternicite în acest scop. În cursul constituirii,
liberalităţile făcute în scopul formării patrimoniului necesar se acceptă de persoanele
împuternicite (prin actul constitutiv) să îndeplinească procedura de dobândire a personalităţii
juridice. Aceste reguli de drept comun de acceptare a liberalităţilor sunt aplicabile atât în cazul
persoanelor juridice care urmăresc un scop patrimonial, cât şi în cazul asociaţiilor sau
fundaţiilor fără scop patrimonial. Nu e necesara vreo aprobare sau autorizaţie pentru
acceptarea liberalităţii. Instanţa competentă verifică numai îndeplinirea cerinţelor legale pentru
constituirea asociaţiei sau fundaţiei (filialelor) ori federaţiei şi dispune, pe această bază,
înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor (federaţiilor), personalitatea juridică fiind
dobândită în momentul înscrierii. Partidele politice, sindicatele şi cultele religioase, precum şi
persoanele juridice de utilitate publică înfiinţate prin legi sau alte acte de drept public, sunt
supuse reglementărilor speciale care stau la baza înfiinţării şi funcţionării lor şi acceptă
liberalităţile potrivit acestor reglementări, iar în lipsă potrivit dreptului comun. Donaţiile făcute
baroului sunt acceptate de către consiliul baroului. Donaţiile făcute Uniunii Naţionale a
Barourilor din România sunt acceptate de către Comisia permanentă a acesteia; legea nu
impune o aprobare sau autorizare pentru acceptarea donaţiei.
Reguli speciale privind incapacitatea de a primi donaţii:
- partidele politice, alianţele politice şi alianţele electorale, precum şi candidaţii independenţi
nu pot accepta donaţii sau servicii prestate cu titlu gratuit de la o autoritate ori instituţie
publică, de la o regie autonomă, de la o companie naţională, societate comercială sau
societate bancară cu capital integral ori majoritar de stat; e interzisă acceptarea donaţiilor din

311
partea unui sindicat sau a unui cult religios, indiferent de natura acestora; iar sumele primite
cu încălcarea acestor interdicţii se confiscă şi se fac venit la bugetul de stat;
- acceptarea donaţiilor din partea altor state ori a organizaţiilor din străinătate, precum şi din
partea persoanelor fizice sau juridice străine e interzisă; sumele primite cu încălcarea acestei
interdicţii se confiscă şi se fac venit la bugetul de stat; excepţie - sunt permise donaţiile
constând în bunuri materiale necesare activităţii politice, dar care nu sunt materiale de
propagandă electorală, primite de la organizaţii politice internaţionale la care partidul politic
respectiv este afiliat sau de la partide politice ori formaţiuni politice aflate în relaţii de
colaborare politică; pot fi primite şi materiale de propagandă care se folosesc numai în cadrul
campaniei electorale pentru alegerea reprezentanţilor României în Parlamentul European.
C. Momentul când capacitatea e cerută
Reguli aplicabile. Momentul la care trebuie să ne raportăm pentru a aprecia capacitatea
părţilor - nu se pun probleme dacă donaţia se realizează printr-un singur act. Dacă donaţia se
încheie prin acte separate (între absenţi) => donatorul trebuie să fie capabil în momentul
facerii ofertei (când îşi manifestă voinţa de a dona), în momentul acceptării ei de către
donatar (când se realizează acordul de voinţe) şi în momentul primirii comunicării actului de
acceptare, căci donaţia produce efecte numai din acest moment. Donatarul trebuie să fie
capabil în momentul acceptării. În momentul facerii ofertei donatarul nu trebuie să fie capabil,
întrucât oferta este un act unilateral al donatorului. In momentul receptării notificării de către
donator, problema capacităţii donatarului nu se pune.
D. Sancţiunea incapacităţilor speciale de a face şi de a primi donaţii
Nulitatea contractului. Nerespectarea incapacităţilor - de a face si de a primi donaţii - se
sancţionează, de regulă, numai cu nulitatea relativă a contractului, nulitatea putând fi invocată
de cel ocrotit (prin ocrotitorul legal, dacă este cazul) sau de succesorii săi în drepturi.
În unele cazuri însă, când incapacităţile sunt dictate de interese de ordine publică, sancţiunea
este nulitatea absolută a contractului - sunt nule absolut: donaţiile făcute persoanelor juridice,
dacă n-au fost acceptate în condiţiile prevăzute de lege; donaţia ce are ca obiect dreptul de
proprietate asupra terenului de orice fel, întocmită cu încălcarea dispoziţiilor art.44 alin.2 din
Constituţie şi ale L 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra
terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine.
In cazul donaţiilor făcute medicilor, farmaciştilor sau preoţilor intervine sancţiunea nulităţii
absolute deoarece interdicţia este concepută ca o dispoziţie prohibitivă (nu numai de
ocrotire), ca o regulă generală de apărare a prestigiului profesiei de medic, de farmacist sau
de preot. In cazul persoanelor care practică ilegal medicina, faptă ce constituie infracţiune, se
impune sancţiunea nulităţii absolute.
Donaţia va fi nulă, respectiv anulabilă, chiar dacă părţile - pentru a ocoli dispoziţiile privind
incapacităţile speciale - au recurs la deghizare sau la interpunere de persoane, căci actul
care sincer încheiat ar fi nul, rămâne nul şi dacă a fost simulat.
Principiul irevocabilităţii donaţiilor
Liberalităţile între vii sunt, prin esenţa lor, irevocabile. Forţa obligatorie a oricărui contract
acţionează şi în cazul contractului de donaţie, în sensul că – odată încheiat – nu poate fi
desfiinţat prin voinţa uneia dintre părţi, fie şi donatarul. Simpla renunţare a donatarului nu
poate reînvesti pe donator cu proprietatea bunului donat; reîntoarcerea cu titlu gratuit
urmează a se face potrivit regulilor prevăzute pentru donaţii. Pentru anihilarea liberalităţii şi
reîntoarcerea bunurilor în patrimoniul donatorului trebuie respectate condiţiile de validitate
prevăzute de lege pentru încheierea donaţiei (formă autentică, capacitate etc.). În lipsa unei
asemenea convenţii (donaţie inversă), contractul poate fi desfiinţat numai în cazurile şi în

312
condiţiile prevăzute de lege – EX: pentru neexecutarea sarcinii, în caz de predeces al
donatarului dacă s-a prevăzut reîntoarcerea convenţională.
Irevocabilitatea donaţiilor are un caracter special, particular, mai accentuat decât forţa
obligatorie a oricărui contract - în materie de donaţii (indiferent dacă s-au realizat în formă
autentică, deghizată, indirectă sau dar manual) irevocabilitatea priveşte nu numai efectele, ci
însăşi esenţa contractului, fiind o condiţie de validitate pentru formarea lui (irevocabilitate de
gradul II) => orice clauză sau condiţie a cărei îndeplinire atârnă de voinţa donatorului şi care i-
ar da posibilitatea de a zădărnici sau micşora, direct sau indirect, foloasele gratuite pe care
contractul le creează pentru donatar sunt incompatibile cu esenţa donaţiilor, atrăgând nulitatea
lor absolută. Sancţiunea nulităţii loveşte contractul în întregime, nu numai clauza incompatibilă
cu principiul irevocabilităţii şi chiar dacă această clauză nu a fost cauza determinantă şi
impulsivă a liberalităţii. Cu toate acestea, dacă donaţia este divizibilă şi clauza o afectează
numai în parte, pentru rest efectele contractului se menţin. Iar dacă, după moartea donatorului,
succesorii săi în drepturi - în cunoştinţă de cauză - confirmă sau execută donaţia, nu mai pot
invoca nulitatea pentru a cere restituirea bunului donat.
Clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii:
a) Condiţiile potestative. Cu toate că dreptul transmis prin donaţie poate, în principiu, să fie
condiţional - supus unei condiţii suspensive sau rezolutorii (donaţia poate fi afectată şi de o
dublă condiţie: una suspensivă şi alta rezolutorie – EX: donaţia făcută sub condiţia
suspensivă ca donatarul să încheie căsătoria cu donatoarea şi sub condiţia rezolutorie a
desfacerii căsătoriei din vina exclusivă a soţului donatar), cazuale ori mixte, totuşi caracterul
de irevocabilitate nu permite stipularea unei condiţii suspensive sau rezolutorii potestative din
partea donatorului => o donaţie e nulă nu numai atunci când e făcută sub condiţie pur
potestativă (a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa donatorului), ci se admite că ea este
nulă chiar dacă este făcută sub o condiţie simplă potestativă din partea donatorului (a cărei
realizare, pe lângă voinţa lui, depinde şi de circumstanţe exterioare care însă nu pot acţiona
în afara voinţei lui). Aceasta spre deosebire de contractele cu titlu oneros, care, fiind valabil
afectate de condiţii potestative simple, sunt nule numai dacă sunt afectate de o condiţie pur
potestativă din partea celui ce se obligă.
b) Plata datoriilor viitoare nedeterminate. E nulă donaţia care impune donatarului plata
datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor şi a căror valoare n-a fost specificată prin
actul de donaţie, întrucât donatorul ar fi liber să revoce donaţia contractând datorii până la
concurenţa valorii bunurilor donate (chiar dacă, în fapt, nu contractează datorii).
c) Dreptul de a dispune de bunul donat. In cazul în care donatorul şi-a rezervat dreptul de a
dispune de un bun sau de o sumă determinată din bunurile dăruite, donaţia e nulă cu privire la
acel bun sau sumă, chiar dacă donatorul moare fără a fi dispus de ele; bunul sau suma se
transmite moştenitorilor donatorului. Dacă rezerva dreptului de a dispune este generală şi se
întinde asupra întregii donaţii, ea este nulă în totalitate. O asemenea clauză este de fapt o
condiţie rezolutorie pur potestativă, care atrage nulitatea oricărei convenţii.
d) Dreptul de denunţare unilaterală a contractului
Clauze permise: sunt compatibile cu acest principiu următoarele clauze:
a) intrucât transmisiunea irevocabilă a dreptului donat nu implică o predare imediată a
bunului, donaţia poate fi cu termen, pentru că termenul - ca modalitate a actului juridic - nu
afectează dobândirea dreptului transmis, ci numai exerciţiul acelui drept.
b) donaţia poate fi afectată de o condiţie cazuală sau mixtă. Depinzând de hazard, respectiv
şi de voinţa unei alte persoane (determinate sau nedeterminate), decât donatorul, ele nu
contravin principiului irevocabilităţii donaţiilor.

313
c) poate fi stipulată plata datoriilor prezente (cu dată certă anterioară donaţiei) ale
donatorului, precum şi cele viitoare dacă, în acest din urmă caz, sunt specificate în contractul
de donaţie.
d) exista posibilitatea stipulării reîntoarcerii convenţionale a bunurilor dăruite pentru cazul
când donatarul ar muri înainte de donator, chiar dacă lasă descendenţi, sau pentru cazul de
predeces al donatarului şi al descendenţilor lui (donatarul decedat fără posteritate) - o
asemenea stipulaţie e o condiţie cazuală rezolutorie expresă care, în caz de realizare,
produce efecte retroactive. În materie de imobile însă, pentru opozabilitatea faţă de terţi,
clauza de reîntoarcere este supusă publicităţii. Reîntoarcerea nu poate fi stipulată în favoarea
unei alte persoane decât donatorul însuşi (nici chiar în favoarea moştenitorilor săi), întrucât ar
constitui o substituţie fideicomisară condiţională prohibită de lege.
e) in cazul depunerii unei sume de bani la o bancă sau la o altă instituţie de credit, pe numele
altei persoane animus donandi, deponentul poate insera în instrumentul bancar (de
economisire) o clauză de împuternicire pe seama sa, fără a contraveni principiului
irevocabilităţii, deoarece va acţiona în baza clauzei ca un mandatar al titularului contului
bancar.
f) clauzele de inalienabilitate, care în practică sunt mai frecvente în materie de liberalităţi decât în
alte materii, în măsura în care sunt recunoscute valabile, nu contravin principiului irevocabilităţii.
g) donaţia cu rezerva uzufructului (sau a dreptului de abitaţie), în favoarea donatorului sau a
unui terţ, e permisă, obiectul contractului fiind nuda proprietate, care se donează în mod
irevocabil. Poate forma obiectul contractului şi un drept de uzufruct, donatorul păstrând nuda
proprietate.
Derogarea de la principiul irevocabilităţii donaţiilor: orice donaţiune făcută între soţi în
timpul maritagiului este revocabilă.
Efectele contractului de donaţie
Efecte între părţi
§1. Reguli generale
Efectul translativ al contractului. Efecte al donaţiei: dreptul care formează obiectul
contractului se transmite din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarulu; stingerea unui
drept şi a obligaţiei corelative (remitere de datorie). Dacă dreptul transferat e o creanţă =>
operaţia intervenită între părţi se analizează ca o cesiune de creanţă cu titlu gratuit,
aplicându-se regulile corespunzătoare, cu derogările care rezultă din natura gratuită a
transferului.
Obiectul contractului – un drept real => ca şi în materie de vânzare, transmiterea sau
constituirea dreptului operează prin efectul realizării acordului de voinţă în forma prevăzută
de lege (forma autentică sau forma actului juridic care realizează indirect donaţia), dar
necondiţionat de predarea bunului care formează obiectul donaţiei, cu excepţia darurilor
manuale care se realizează prin tradiţiune.
§2. Obligaţiile donatorului
obligaţia de predare. După încheierea contractului donatorul e obligat să predea bunul
dăruit potrivit clauzelor stabilite şi să-l păstreze până la predare, răspunzând de pieirea sau
deteriorarea lui provenită din culpa sa. În cazul darului manual problema obligaţiei de predare
nu se pune.
obligaţia de garanţie. Cazuri în care există. Spre deosebire de vânzător, în principiu
donatorul nu datorează garanţie pentru evicţiune şi nici pentru vicii ascunse, deoarece
contractul este cu titlu gratuit. Donatarul poate însă exercita împotriva autorilor donatorului
acţiunea în garanţie ce ar fi putut-o porni însuşi donatorul, deoarece acesta a transmis
donatarului, o dată cu bunul dăruit, toate drepturile legate de acest bun

314
Excepţie - donatorul datorează garanţie în următoarele cazuri:
-dacă a promis expres garanţia pentru evicţiune - EX: garanţia că bunul nu e grevat de
sarcini sau servituţi - sau pentru vicii, lipsa garanţiei nefiind o regulă imperativă
-dacă evicţiunea provine din faptul său personal – EX: vinde imobilul donat înainte de
efectuarea formelor de publicitate sau vinde şi predă lucrul mobil cumpărătorului, dăruit
anterior prin act autentic, fapte care contravin obligaţiei contractuale.
In caz de dol (intenţie sau culpă gravă asimilată dolului) donatorul răspunde de pagubele
rezultând din viciile ascunse, cunoscute de el şi necomunicate, care au cauzat (direct sau
indirect) un prejudiciu donatarului, căci dolul strămută problema răspunderii de pe teren
contractual pe teren delictual.
Dacă donaţia nu e pur gratuită (donaţie cu sarcini) => donatorul răspunde de evicţiune în
limita valorii sarcinilor. Donatorul răspunde ca un vânzător şi pentru vicii ascunse, căci în
limita sarcinilor (respectiv, a preţului plătit pentru o parte din valoarea bunului) donaţia e un
contract cu titlu oneros şi sinalagmatic.
§3. Obligaţiile donatarului
Regula. Donaţia cu sarcini. Când donaţia e pur gratuită, donatarul nu are nici o obligaţie, ci
numai o îndatorire “de recunoştinţă” care, în cazurile anume determinate de lege, e
sancţionată prin posibilitatea dată donatorului de a revoca donaţia pentru cauză de
ingratitudine. In lipsă de stipulaţie contrară, donatarul nu e obligat să plătească datoriile
donatorului, fiindcă el e un succesor cu titlu particular. Dar dacă donaţia a cauzat sau mărit
insolvabilitatea donatorului => creditorii lui o pot ataca prin acţiunea pauliană (revocatorie)
fără a fi obligaţi să facă dovada complicităţii donatarului la frauda debitorului-donator. Dacă
donatarul e solvabil şi s-a obligat să plătească (în limitele permise de principiul irevocabilităţii
donaţiilor) datoriile donatorului => acţiunea pauliană urmează să fie respinsă ca lipsită de
interes. => se pune problema dacă donaţia e cu sarcină (sub modo) => sarcina e o obligaţie
impusă donatarului, care - după acceptarea donaţiei - e ţinut s-o execute. Deşi sarcina se
aseamănă cu o condiţie rezolutorie (întrucât nici una, nici alta nu afectează naşterea dreptului
şi în caz de realizare a condiţiei sau de revocare a donaţiei pentru neexecutarea sarcinii
efectele sunt retroactive), ele nu trebuie să fie confundate, deoarece regimul lor juridic e
diferit, cel puţin sub 2 aspecte:
- în cazul condiţiei rezolutorii - chiar dacă e potestativă din partea donatarului (condiţia
potestativă contravine principiului irevocabilităţii numai dacă e din partea donatorului), nu se
creează nici o obligaţie pentru el, fiind liber să acţioneze cum doreşte, fără riscul de a-şi
vedea angajată răspunderea, căci condiţia (rezolutorie) e numai o modalitate care, în caz de
realizare, desfiinţează dreptul afectat de ea. În schimb, sarcina obligă pe donatar, în caz de
neexecutare putându-se recurge la măsuri de executare, creditorul având dreptul la acţiunea
în executare;
- condiţia operează de drept în schimb revocarea (rezoluţiunea) donaţiei pentru neexecutarea
sarcinii trebuie să fie cerută justiţiei. Revocarea e judiciară – nu e o dispozitie imperativă,
părţile pot stipula în contract un pact comisoriu expres, prevăzând revocarea (rezoluţiunea)
de drept în cazul neexecutării sarcinii. În lipsa clauzei de revocare de drept, potrivit dreptului
comun instanţa poate acorda termen de graţie.
Sarcina, ca şi condiţia, nu trebuie să fie imposibilă, ilicită sau imorală, potrivit regulilor
generale. Ea poate fi prevăzută fie în favoarea donatorului (EX: plata unei datorii), fie în
favoarea unei terţe persoane (când se analizează ca o stipulaţie pentru altul reprezentând o
donaţie indirectă grefată pe o donaţie directă, dacă stipulaţia este făcută donandi causa), fie
în favoarea donatarului însuşi (EX: efectuarea unei călătorii de studiu). În cazul sarcinii
stipulate în favoarea donatarului însuşi, donaţia e de fapt pur gratuită, însă cu posibilitatea

315
revocării pentru neexecutare. Numai în cazul sarcinii stipulate în favoarea donatorului sau a
unui terţ donaţia încetează să fie liberalitate în măsura sarcinii.
EX: donaţiile către serviciile publice de urgenţă nu pot fi efectuate în vederea obţinerii unor
privilegii care duc la discriminare în acordarea asistenţei de urgenţă: asigurarea asistenţei
medicale de urgenţă sau a primului ajutor calificat în mod preferenţial donatorului sau altor
persoane.
Întrucât donaţia cu sarcini e, în limita sarcinii, un contract sinalagmatic (şi cu titlu oneros), în
caz de neexecutare intervin efectele specifice contractelor sinalagmatice => se poate cere
îndeplinirea prestaţiei care formează obiectul sarcinii cu daune-interese şi donatarul nu ar
putea, fără consimţământul donatorului, deci fără un nou contract, să se libereze de sarcină,
abandonând bunurile dăruite.
Dar se poate alege şi o altă cale: revocarea (rezoluţiunea) donaţiei pentru neexecutarea de
obligaţii.
Dacă executarea sarcinii de către donatar a devenit imposibilă din culpa donatorului (care l-a
ucis pe donatar), donatorul nu poate, invocând propria sa culpă, să ceară revocarea donaţiei;
la fel dacă donatorul l-a izgonit pe donatar din casa sa în care trebuia să locuiască şi să-l
îngrijească. Tot astfel, acţiunea în revocare (rezoluţiune) este inadmisibilă şi în cazul în care
îndeplinirea sarcinii (cu caracter aleatoriu) a devenit imposibilă fără ca vreuna din părţi să fie
în culpă (EX: beneficiarul dreptului de folosinţă în cadrul locuinţei construite cu banii donaţi a
decedat). Revocarea e posibilă şi în cazul în care sarcina neexecutată e o rentă viageră
constituită cu titlu gratuit, grefată pe o donaţie directă a cărei revocare se cere.
În caz de neexecutare parţială sau executare cu întârziere instanţa e chemată să aprecieze
gravitatea nerespectării obligaţiilor de către debitor şi, în funcţie de împrejurări, poate dispune
rezoluţiunea contractului (în cazuri temeinic justificate rezoluţiunea parţială), eventual cu
acordarea unui termen de graţie. În caz de admitere a acţiunii, revocarea produce efecte
retroactive atât împotriva donatarului şi succesorilor lui în drepturi, cât şi împotriva terţilor,
drepturile constituite în favoarea lor fiind desfiinţate. Dacă dreptul donatarului a fost înscris în
cartea funciară, acţiunea în revocare pentru neîndeplinirea sarcinilor va produce efecte faţă
de terţi numai de la data notării în cartea funciară a acţiunii. Acţiunea în executare sau în
revocare poate fi intentată de către donator sau succesorii săi în drepturi (moştenitorii săi
legali ori testamentari care beneficiază de efectele revocării), inclusiv creditorii chirografari
(acţiune oblică). Acţiunea în rezoluţiunea unei donaţii pentru neîndeplinirea sarcinilor e
transmisibilă prin deces, întocmai ca orice alt drept patrimonial, moştenitorii putând să
exercite direct, şi nu doar să continue dacă ar fi fost introdusă de autorul lor. Dacă există mai
mulţi moştenitori care nu se înţeleg, iar sarcina e divizibilă, fiecare poate cere revocarea
separat, pentru partea sa de moştenire. Iar dacă sarcina e indivizibilă oricare dintre ei poate
cere revocarea pentru totalitate. În cazul sarcinii stipulate în favoarea unui terţ, beneficiarul
poate cere şi el executarea obligaţiei, dar nu poate cere revocarea donaţiei, nefiind parte în
contractul încheiat între stipulant şi promitent.
Orice donaţie, inclusiv darul manual, poate fi afectată de sarcini.
Opozabilitatea efectelor contractului faţă de terţi
Reguli aplicabile. Ca şi în materie de vânzare, opozabilitatea faţă de terţi e îngrădită.
În principiu, se aplică regulile generale. În privinţa publicităţii imobiliare operează însă şi
anumite dispoziţii speciale:
a) spre deosebire de actele cu titlu oneros, a căror inopozabilitate din cauza neînscrierii în
cartea funciară e limitată -, neînscrierea în cartea funciară a dreptului real imobiliar dobândit
prin donaţie poate fi invocată de orice persoane ce au interes la aceasta, inclusiv
dobânditorul cu titlu gratuit care a înregistrat cererea de înscriere mai întâi şi creditorul

316
chirografar => donaţia neînscrisă în cartea funciară e opozabilă numai părţilor contractante şi
succesorilor lor universali şi cu titlu universal (nu şi succesorilor cu titlu particular sau
creditorilor chirografari) => în această materie se lărgeşte cercul terţilor; succesorii cu titlu
particular şi creditorii chirografari nu au calitatea de avânzii săi cauză, ci aceea de terţi.
Donaţia - chiar înscrisă în cartea funciară - nu e opozabilă dobânditorului anterior cu titlu
oneros al dreptului real neînscris în cartea funciară, care poate cere instanţei judecătoreşti să
acorde înscrierii sale rang preferenţial faţă de înscrierea efectuată de donatar. Donatarul -
chiar înscris în cartea funciară şi de bună-credinţă - se bucură pe deplin de efectele
publicităţii imobiliare, titlul său devenind inatacabil, numai după 10 ani socotiţi din ziua când s-
a înregistrat cererea sa de înscriere în cartea funciară, termen înăuntrul căruia poate fi
pornită acţiunea în rectificare.
b) exista o restricţie cu privire la persoanele care, deşi interesate să o facă (şi cu toate că,
potrivit regulilor generale, ar avea calitatea de a invoca inopozabilitatea), nu sunt totuşi
admise a invoca lipsa de înscriere în cartea funciară - (pe lângă părţi şi succesorii lor
universali şi cu titlu universal) acele persoane cărora lipsa de înscriere li se poate imputa ca o
culpă şi succesorii lor universali sau cu titlu universal - reprezentanţii minorului sau ai celui
pus sub interdicţie; ascendenţii care au acceptat donaţia făcută unui minor sau interzis. Dacă
reprezentanţii minorului sau interzisului au neglijat să ceară înscrierea, cei ocrotiţi vor avea
acţiune în daune împotriva lor. Fiind vorba de acte de conservare, chiar şi minorul (chiar sub
14 ani) sau interzisul poate cere înscrierea.
Cauzele legale de revocare a donaţiilor
Părţile pot stipula în contract - cu respectarea principiului irevocabilităţii - anumite clauze
(condiţii) care pot duce la desfiinţarea contractului.
Independent de aceste clauze prevăzute expres de părţile contractante, legea prevede 3
cauze de revocare (cauze legale de revocare, deoarece operează fără a fi prevăzute în
contract): revocarea pentru neexecutarea sarcinii, pentru ingratitudine, pentru survenienţă de
copil – acestea nu contravin principiului irevocabilităţii => nu reprezintă excepţii de la acest
principiu, deoarece intervenirea primelor 2 cauze nu depinde de voinţa donatorului (fiind
asemănătoare condiţiei rezolutorii cazuale), iar cea de a 3-a cauză se poate realiza numai cu
concursul unei terţe persoane, fiind asemănătoare unei condiţii mixte (dacă nu chiar cazuale),
compatibilă cu principiul irevocabilităţii donaţiilor. Dintre cele 3 cauze legale de revocare,
numai revocarea pentru survenienţă de copil operează de drept; în caz de litigiu dintre părţi
instanţa constată doar îndeplinirea condiţiilor revocării. În schimb, în celelalte 2 cazuri,
revocarea e judiciară; revocarea se pronunţă numai la cererea persoanelor îndreptăţite a
introduce acţiunea şi numai în baza aprecierii de către instanţă a faptelor de ingratitudine
săvârşite de donatar, respectiv de neexecutare a sarcinii de către donatar ori succesorii săi în
drepturi.
Revocarea pentru ingratitudine
Cauze - sunt limitativ enumerate de art. 831 C.civ.:
a) atentat la viaţa donatorului. Nu se cere o condamnare penală, e suficient să se stabilească
intenţia de a ucide, intenţia manifestă a autorului de a curma viaţa donatorului (dacă
donatarul a acţionat fără discernământ, donaţia nu se revocă ). Uciderea din culpă nu e cauză
de revocare;
b) delicte, cruzimi sau injurii grave. Gravitatea faptelor se apreciază de instanţă (simplele certuri
între părţi sau împrejurarea că donatarul l-a ameninţat pe soţul donatoarei nu atrage
revocarea; intentarea unui proces penal în care s-a pronunţat o soluţie de achitare nu
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a conduce la revocarea donaţiei pentru
ingratitudine ). Se cere însă ca fapta să fi fost săvârşită cu intenţie;

317
c) refuzul de alimente, ceea ce presupune că donatorul a avut nevoie şi a cerut alimente de la
donatar, care - având posibilitatea - a refuzat să dea (a refuzat “fără cuvânt”) ( dacă donatorul
refuză alimentele oferite de donatar, nu poate cere revocarea donaţiei). Refuzul nu e
sancţionat cu revocarea dacă donatorul avea rude (sau alte persoane) obligate şi în situaţia
de a-i acorda întreţinere. Alimentele nu trebuie să treacă peste valoarea darului => dacă
acesta piere fortuit donatarul poate refuza acordarea lor. Refuzul nejustificat de alimente e
sancţionat numai prin posibilitatea revocării donaţiei; donatorul nu are acţiune în justiţie
pentru a cere întreţinere de la donatar. Asemănător obligaţiei civile imperfecte (naturale), nici
donatarul nu are acţiune în restituirea (prin echivalent) a prestaţiilor efectuate de bunăvoie,
chiar dacă existau persoane în stare şi obligate la întreţinere potrivit legii. Spre deosebire
însă de obligaţiile naturale, atitudinea negativă a donatarului constând în refuzul de alimente
are o sancţiune specifică - acţiunea în revocarea donaţiei pentru ingratitudine.
Acţiunea în revocare (revocarea donaţiilor pentru ingratitudine nu se poate obţine pe cale de
excepţie) pentru ingratitudine e o pedeapsă civilă şi se caracterizează prin:
a) e o acţiune strict personala => poate fi intentată numai de persoana împotriva căreia
faptele au fost săvârşite - numai de către donator. Implicând dezlegarea unei probleme
morale de vinovăţie şi de iertare sau de aplicare a pedepsei, acţiunea nu poate fi exercitată
nici de către creditorii donatorului, pe calea acţiunii oblice, şi nici de către moştenitorii lui (deşi
acţiunea are caracter patrimonial).
Excepţie - moştenitorii devin titularii acţiunii în revocare:
- dacă a fost intentată de donator, dar acesta a decedat înainte de terminarea procesului;
- dacă donatorul a decedat înainte de expirarea termenului în care acţiunea putea fi intentată.
b) fiind vorba de aplicarea unei pedepse, ceea ce nu se produce niciodată de drept, titularul
acţiunii (donatorul sau moştenitorul lui) - cunoscând faptul de ingratitudine - îl poate ierta pe
donatar (dar nu poate renunţa la acţiunea în revocare cu anticipaţie, înainte de producerea
actelor sau faptelor de ingratitudine – EX: în contractul de donaţie). Iertarea se prezumă (fără
a fi admisă proba contrară) dacă a trecut 1 an din ziua săvârşirii faptului sau din ziua când
donatorul (moştenitorii lui) au luat cunoştinţă de acel fapt, fără ca înăuntrul acelui an să fi
cerut revocarea. În schimb, iertarea nu poate avea loc sub forma renunţării la efectele
hotărârii judecătoreşti de revocare a donaţiei, dacă hotărârea a fost executată în fapt de părţi,
de bunăvoie sau silit => renunţarea echivalează cu o nouă transmisiune de bunuri către foştii
donatari şi necesită încheierea unui nou contract de donaţie. Acest termen de 1 an nu e un
termen de prescripţie, ci un termen de decădere (de drept substanţial) bazat pe o prezumţie
legală, care nu e supus cauzelor de întrerupere şi de suspendare stabilite în materie de
prescripţie (după expirarea anului acţiunea se respinge ca tardiv formulată). În cazul în care
faptele de ingratitudine sunt repetate, termenul se calculează în raport de ultima. În cazul
refuzului de alimente, deoarece îndatorirea este continuă, termenul de 1 an nu se aplică. Dacă
nevoia donatorului în acordarea alimentelor a încetat (EX: a primit o moştenire care îi asigură
întreţinerea) => termenul de 1 an devine aplicabil şi începe a curge din ziua imediat următoare
încetării nevoilor alimentare. Dacă îndatorirea alimentară a încetat prin moartea donatorului =>
acţiunea în revocarea donaţiei pentru neexecutarea în trecut poate fi introdusă de moştenitorii
lui în termen de 1 an de la deces.
c) acţiunea nu se poate intenta decât în contra autorului faptului de ingratitudine. Dacă
el moare fără ca acţiunea să fi fost intentată sau terminată => ea se stinge - nu poate fi
pornită, nici măcar continuată împotriva moştenitorilor donatarului. Dacă sunt mai mulţi
donatari => acţiunea în revocare nu poate fi admisă decât împotriva acelor care s-au făcut
vinovaţi de ingratitudine. Excepţie - ipoteza când contractul cuprinde o clauză conform căreia
actele de ingratitudine comise de unul dintre donatari duce la revocarea lui şi faţă de ceilalţi.

318
d) deoarece acţiunea în revocare pentru ingratitudine nu e o acţiune în rezoluţiune (cum e
revocarea pentru neexecutarea sarcinii) sau în constatarea desfiinţării de drept a contractului
(ca în cazul revocării pentru survenienţă de copil), ci o acţiune în restituire cu caracter de
pedeapsă - deci esenţialmente personală - admiterea acţiunii nu produce efecte
retroactive faţă de terţi => drepturile dobândite de terţi (fie şi cu titlu gratuit) înainte de
intentarea acţiunii sau, în cazul imobilelor, înainte de efectuarea publicităţii cererii de revocare
rămân neatinse.
Dar, din partea donatarului restituirea trebuie să fie integrală - să cuprindă sau bunul dăruit
(dacă n-a fost înstrăinat) cu toate accesoriile sale, despăgubindu-l pe reclamant de sarcinile
constituite în folosul terţelor persoane (ipotecă, uzufruct etc.) sau valoarea integrală a bunului
(dacă a fost înstrăinat) apreciată din momentul pronunţării hotărârii de revocare. În ambele
cazuri se va ţine seama, în plus sau în minus, de sporul de valoare sau de degradările
provenite din faptul donatarului sau terţilor. În privinţa fructelor, legea prevede că ele se
restituie numai de la data cererii de revocare (deşi de la comiterea faptului, donatarul ar trebui
să fie tratat ca un posesor de rea-credinţă) – deoarece până în momentul introducerii cererii
nu se ştie care va fi atitudinea donatorului: îl va ierta sau nu. Toate donaţiile (făcute prin act
autentic, dar manual etc.) sunt supuse revocării pentru cauză de ingratitudine.
Revocarea pentru survenienţă de copil
Domeniu de aplicare. Donaţia se revocă de drept în cazul în care donatorul nu avea nici un
copil sau alt descendent în momentul încheierii contractului de donaţie şi posterior i se naşte
(“dobândeşte”) un copil din căsătorie sau din afara căsătoriei (copil legitim sau natural).
Revocarea se produce oricare ar fi felul sau valoarea donaţiei (directă, indirectă, dar manual
etc.). Excepţie - donaţia între soţi, care - fiind revocabilă prin voinţa soţului-donator - nu e
supusă revocării de drept pentru naştere de copil, întrucât soţul donator a putut să prevadă
posibilitatea naşterii copilului din căsătorie; e exceptata de la revocarea de drept ipoteza
copilului născut din căsătoria încheiată între donator şi donatar şi deci, copilul din afara
căsătoriei o poate invoca, chiar dacă donatorul a decedat, fără să fi cerut revocarea
(restituirea).
Natura juridică. Revocarea pentru naşterea unui copil operează de drept. Deoarece
această revocare se produce mai mult în interesul copilului => ea nu poate fi înlăturată printr-
o clauză contrară din contractul de donaţie sau printr-un act de renunţare ulterior naşterii
copilului, expresă ori tacită, sau de confirmare din partea donatorului. Există posibilitatea
refacerii donaţiei după naşterea copilului, dar cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege
(formă autentică, dar manual cu traditio brevi manu etc.), donaţie care nu va mai fi revocabilă
pentru survenienţă de copil.
Deoarece revocarea se produce de drept, în caz de litigiu instanţa nu pronunţă, ci numai
constată revocarea, în situaţia în care condiţiile prevăzute de lege sunt îndeplinite. Datorită
revocării de drept, acţiunea în restituire poate fi intentată nu numai de către donator, dar şi de
către succesorii săi în drepturi, inclusiv creditorii pe calea acţiunii oblice. Acţiunea în restituire
a bunului donat - proprietatea fiind redobândită de drept - se prescrie după 30 de ani de la
naşterea copilului. În cazul copilului din afara căsătoriei termenul se calculează tot de la
naştere, indiferent de momentul stabilirii filiaţiei. După expirarea termenului de prescripţie
extinctivă donatarul continuă să deţină bunul în această calitate (nu dobândeşte o altă
calitate), cu consecinţa aplicării regulilor de fond ale donaţiei (raport şi reducţiune). Exista
posibilitatea revocării donaţiei, dar pe alte temeiuri decât naşterea copilului (EX: pentru
ingratitudine) şi cu regimul juridic corespunzător.
Condiţii. Pentru ca revocarea să se producă trebuie să fie îndeplinite 2 condiţii.

319
- se cere ca donatorul să nu aibă vreun copil sau alt descendent în viaţă în momentul
încheierii contractului de donaţie. Existenţa unui copil conceput în momentul donaţiei nu
împiedică revocarea de plin drept prin naşterea copilului după încheierea contractului, căci
copilul conceput e considerat născut numai de câte ori e vorba de interesele (avantajele,
drepturile) sale – or, în acest caz nu e în interesul său să fie considerat născut. Dacă
donatorul avea în momentul încheierii contractului un copil declarat dispărut - deşi acest copil
e socotit a fi în viaţă - naşterea ulterioară a unui copil atrage revocarea, căci pentru ca
revocarea să nu opereze, se cere ca donatorul să aibă un copil “existent” în timpul facerii
donaţiei; or, cel declarat dispărut - deşi prezumat a fi în viaţă - e, prin definiţie, o persoană a
cărei existenţă e puţin probabilă, ceea ce îl poate determina pe donator să facă donaţia.
Dispărutul e socotit a fi în viaţă pentru că, de regulă, prezumţia operează în interesul lui. În
cazul de faţă, prezumţia ar opera în detrimentul lui. Bineînţeles, dacă s-a declarat prin
hotărâre judecătorească moartea copilului, el nu mai este “existent”.
- donatorului să i se nască un copil, fie şi postum (după moarte). Inclusiv naşterea unui nepot
după facerea donaţiei (dacă tatăl acestui copil - fiul donatorului - a fost decedat în momentul
încheierii contractului de donaţie). Condiţia e îndeplinită în ipoteza în care copilul născut după
încheierea contractului a fost conceput la acea dată. Exista posibilitatea ca un copil declarat
mort prin hotărâre judecătorească (inexistent deci în momentul facerii donaţiei), în cazul
reapariţiei să fie considerat copil “dobândit” în urma donaţiei, cu efecte revocatorii. Tot astfel,
în cazul reapariţiei copilului declarat dispărut înainte de încheierea contractului (dacă se
admite că el n-a “existat” în momentul facerii donaţiei). Durata vieţii copilului e indiferentă;
revocarea se produce de drept prin naştere, chiar dacă el moare înainte de intentarea acţiunii
în restituire.
E indiferent dacă e din căsătorie sau din afara căsătoriei copilul născut după încheierea
contractului de donaţie - filiaţia trebuie să fie stabilită pe căile legale, dar ceea ce interesează
este nu data stabilirii filiaţiei, ci data naşterii copilului => stabilirea filiaţiei unui copil născut
după încheierea contractului atrage revocarea donaţiei. În schimb, stabilirea filiaţiei (după
încheierea contractului) faţă de un copil născut anterior nu atrage revocarea; nici naşterea
unui alt copil, fie şi din căsătorie, după încheierea contractului, nu are ca efect revocarea
donaţiei, nefiind îndeplinită prima condiţie a revocării.
Problema adopţiei. În legătură cu condiţiile revocării pentru survenienţă de copil, se mai
pune problema ce efecte produce, în această materie, adopţia. Problema e controversată:
a) Potrivit unei păreri, existenţa unui copil adoptat “împiedică revocarea donaţiei, deoarece
este asimilat copilului din căsătorie”. Autorul are în vedere faptul că raporturile adoptatorului
cu copilul adoptat (şi descendenţii săi) sunt asimilate cu legăturile de rudenie rezultând din
filiaţia firească, şi aceasta indiferent dacă adopţia a fost cu toate efectele unei filiaţii fireşti (cu
efecte depline) sau cu efecte restrânse => dacă donatorul avea un copil adoptat în momentul
donaţiei, naşterea sau adoptarea unui alt copil după încheierea contractului nu atrage
revocarea. Iar dacă donatorul n-a avut nici un copil în momentul contractării, adoptarea unui
copil după momentul donaţiei are drept efect revocarea donaţiei.
b) În practica judecătorească s-a admis soluţia contrară; revocarea pentru survenienţă de copil
se aplică “numai în cazul în care donatorul, ulterior donaţiunii, dobândeşte un copil din
căsătorie sau din afara căsătoriei, fie chiar şi postum”. Copilul adoptat “nu se include în
enumerarea - limitativă - a textului art.836 C.civ.”. Art.836 C.civ. vizează numai filiaţia firească
şi textul este de strictă interpretare. Revocarea prin adopţie ar contraveni principiului
irevocabilităţii, adopţia depinzând, în principal, de voinţa adoptatorului. O dată ce se admite
că adoptarea unui copil după încheierea contractului de donaţie nu atrage revocarea => nici
existenţa unui copil adoptat anterior donaţiei nu împiedică revocarea în cazul naşterii unui

320
copil ulterior încheierii contractului. Copilul adoptat nu e “copil sau descendent” în sensul
art.836 C.civ.; copilul adoptat nu este vizat de text. Se pune problema ce efecte produce
adopţia în raport cu părintele firesc al copilului adoptat de altul - soluţia depinde de felul
adopţiei:
- dacă adopţia e cu efecte depline => de la data încuviinţării ei încetează legăturile de rudenie
dintre părintele firesc şi copilul adoptat => dacă acest părinte face o donaţie după această dată
şi ulterior i se naşte un copil, donaţia se revocă în condiţiile art.836 C.civ. (ca şi cum donatorul
ar fi avut un copil decedat - deci inexistent - la data donaţiei).
- dacă adopţia a fost cu efecte restrânse => legăturile de rudenie dintre părintele firesc şi
copilul adoptat se păstrează => pentru părintele firesc copilul adoptat e “existent”; donaţia
făcută de el nu se revocă pentru naşterea unui alt copil.
Efecte. Revocarea pentru survenienţă de copil produce efecte retroactive de la data încheierii
contractului de donaţie. Deoarece donaţia se desfiinţează retroactiv => revocarea produce
efecte nu numai împotriva donatarului şi succesorilor săi (universali, cu titlu universal sau cu
titlu particular) care au dobândit mortis causa, dar şi în privinţa terţilor dobânditori prin acte
între vii ai bunurilor dăruite. În cazul mobilelor terţul dobânditor de bună-credinţă va putea
opune excepţia prevăzută de art. 1909-1910 C. civ., iar în cazul imobilelor uzucapiunea de
10-20 ani. Posesorul care nu îndeplineşte condiţiile necesare poate invoca numai
uzucapiunea de 30 de ani. Dacă donaţia revocată pentru survenienţă de copil era cu sarcini
=> revocarea nu se produce decât în limita folosului pur gratuit procurat donatarului. Fructele
bunului sunt supuse restituirii numai din ziua când s-a notificat donatarului naşterea copilului.

CONTRACTUL DE ASIGURARE
Prin contractul de asigurare, contractantul asigurarii sau asiguratul se obliga sa plateasca o
prima asiguratorului, iar acesta se obliga ca, la producerea riscului asigurat, sa plateasca
asiguratului, beneficiarului asigurarii sau tertului pagubit despagubirea ori suma asigurata,
denumita indemnizatie, rezultata din contractul de asigurare incheiat in conditiile legii nr. 136/
1995, in limitele si la termenele convenite.
Caractere juridice ale contractului de asigurare:
- este un contract consensual - se lncheie prin simplul acord de vointa al partilor. Desi
Legea 136/1995 prevede "contractu[ de asigurare se incheie in forma scrisaJ", aceasta forma
este ceruta numai "ad probationem" si nu "ad validitatem";
- este un contract bilateral (sinalagmatic), ambele parti avand drepturi si obligatii reciproce,
rezultate din contract;
- este un contract cu titlu oneros - ambele parti urmaresc obtinerea unui folos patrimonial in
schimbul prestatiei la care se obliga;
- este un contract aleatoriu, deoarece nu se cunoaste, la incheierea contractului, daca se va
produce si cand se va produce cazul asigurat;
- este, in principiu, un contract de adeziune - de regula, conditiile de asigurare se stabilesc
de catre asigurator, iar asiguratul adera la aceste conditii prin incheierea contractului.
Forma contractului.
- cf Legii nr. 136/1995, contractul de asigurare se incheie in forma scrisa
- nu poate fi probat cu martori, chiar daca exista un inceput de dovada scrisa - in cazurite de
forta majora, in care documentele de asigurare au disparut si nu exista posibilitatea obtinerii
unui duplicat, sunt admise orice dovezi legale care sa confirme existenta acestora.
- in contractul de asigurare se vor specifica cel putin detaliile de identificare a partilor
contractante si numele beneficiarului asigurarii, daca acesta nu este parte la contract.
Continutul contractului este stabilit de Legea nr. 36/1995, astfel:

321
- numele sau denumirea, domiciliul sau sediul partilor contractante;
- obiectul asigurarii: bunuri, persoane, raspundere civila, credite si garantii, asigurari de
pierderi financiare, alte asigurari;.
- riscurile ce se asigura;
- momentul inceperii si cel al incetarii raspunderii asiguratorului;
- primele de asigurare;
- sumele asigurate.
- alte elemente pe care trebuie sa le cuprinda contractul de asigurare se stabilesc prin norme
adoptate in baza legii de Comisia de Supraveghere a Asigurarilor. .
Dovada lncheierii contractului.
- incheierea contractului de asigurare se probeaza cu polita de asigurare sau cu certificatul de
asigurare emis si semnat de asigurator ori cu nota de acoperire emisa si semnata de brokerul
de asigurare.
- documentele care atesta incheierea unei asigurari pot fi semnate si certificate prin mijloace
electronice, in conditiile prevazute de Legea nr. 455/2001 privind semnatura electronica.
- documentul de asigurare poate fi, dupa caz, nominal, la ordin sau la purtator.
- inainte de incheierea contractului de asigurare, asiguratul trebuie sa faca o declaratie de
asigurare, prin care sa raspunda in scris la intrebarile formulate in scris de asigurator.
Activitatea de asigurare se desfasoara sub forma asigurarilor de viata si celor generale,
facultative sau obligatorii.
Este obligatorie asigurarea de raspundere civila pentru pagube produse prin accidente de
autovehicule, precum si tramvaie, in limitele teritoriale de acoperire.
Daca, inainte de a incepe obligatia asiguratorului, riscul asigurat s-a produs sau producerea
lui a devenit imposibila, precum si in cazul in care, dupa inceperea obligatiei asiguratorului,
producerea riscului asigurat a devenit imposibila, contractul se reziliaza de drept, iar in
eventualitatea in care asiguratul sau contractantul asigurarii a platit toata prima sau o parte
din aceasta, acesta este indreptatit sa o recupereze proportional cu perioada neexpirata a
contractului de asigurare. Diferenta dintre prima platita si cea calculata se restituie
asiguratului sau contractantului asigurarii numai in cazurile in care nu s-au platit ori nu se
datoreaza despagubiri pentru evenimente produse in perioada de valabilitate a asigurarii.
Asiguratul este obligat sa plateasca primele de asigurare la termenele stabilite in
conditiile de asigurare. Plata primelor de asigurare se face integral sau in rate platibile la
termenele scadente prevazute in contract, conform negocierii partilor, la sediul asiguratorului
sau al imputernicitilor sai, in lipsa unei clauze diferite stabilite in contractul de asigurare de
catre parti.
Dovada platii primelor de asigurare revine asiguratului, inscrisul constatator fiind polita de
asigurare sau alt document probator al platii, prevazut de legislatia in vigoare.
Daca nu s-a convenit altfel, contractul de asigurare se reziliaza in cazul in care sumele
datorate de asigurat, cu titlu de prima, nu sunt platite in termenul prevazut in contractual de
asigurare. Asiguratorul este obligat sa iI informeze pe asigurat despre consecintele neplatii
primei la termenul de plata pentru cazul amintit si sa prevada aceste consecinte in contractul
de asigurare.
Asiguratul este obligat sa comunice asiguratorului producerea riscului asigurat, in
termenul prevazut in contractul de asigurare. In caz de neindeplinire a acestei obligatii
asiguratorul are dreptul sa refuze plata indemnizatiei, daca din acest motiv nu a putut
determina cauza producerii evenimentului asigurat si intinderea pagubei. Comunicarea
producerii riscului asigurat se poate face si catre brokerul de asigurare care, in acest caz, are
obligatia de a face la randul sau comunicarea catre asigurator, in termenul prevazut in

322
contractul de asigurare.
In cazurile stabilite prin contractul de asigurare, in asigurarile de bunuri si de raspundere
civila, asiguratorul nu datoreaza indemnizatie, daca riscul asigurat a fost produs cu intentie
de catre asigurat sau catre beneficiar ori de catre un membru din conducerea persoanei
juridice asigurate, care lucreaza in aceasta calitate.
In cazul producerii riscului asigurat, asiguratorul va plati indemnizatia de asigurare in
conditiile prevazute de contractul de asigurare. In situatia in care partite nu se inteleg asupra
cuantumului indemnizatiei de asigurare, suma care nu face obiectul litigiului va fi platita de
asigurator inainte ca acesta sa se fi solutionat prin negocieri sau de catre instanta
judedttoreasca.
Denuntarea contractului de asigurare de catre una dintre parti se poate efectua numai cu
notificarea prealabila a celeilalte. parti, care trebuie facuta cu cel putin 20 de zile lnainte de
denuntare.
In cazul in care contractul de asigurare este modificat prin acordul partilor, denuntat sau
reziliat, plata ori, dupa caz, restituirea primelor se va face conform contractului de asigurare
sau in baza unei hotarari judecatoresti definitive si irevocabile.
In limitele indemnizatiei platite, asiguratorul este subrogat in toate drepturile asiguratului sau
ale beneficiarului asigurarii contra celor raspunzatori de producerea pagubei, cu exceptia
asigurarilor de persoane, iar in cazul in care in vigoare era o asigurare obligatorie de
raspundere civila pentru pagube produse prin accidente de autovehicule si lmpotriva
asiguratorului de raspundere civila, in limitele obligatiei acestuia.
Asiguratul raspunde de' prejudiciile aduse asiguratorului prin acte care ar impiedica realizarea
acestui drept. Totodata, asiguratorul poate renunta, in totalitate sau in parte, la exercitarea
acestui dreptul. Asiguratorul poate opune titularului sau detinatorului documentului de
asigurare ori tertului sau beneficiarului, care invoca drepturi derivand din acesta, toate
exceptiile care sunt opozabile contractului initial.
ASIGURAREA DE BUNURI.
- In asigurarea de bunuri, asiguratorul se obliga ca la producerea riscului asigurat sa
plateasca asiguratului, beneficiarului desemnat al asigurarii sau altor persoane in drept, o
despagubire.
- Asiguratul trebuie sa aiba un interes cu privire la bunul asigurat si este obligat sa
intretina bunul asigurat in bune conditii si in conformitate cu dispozitiile legale, in scopul
prevenirii producerii riscului asigurat. Asiguratorul are dreptul sa verifice modul in care bunul
asigurat este intretinut.
- In cazurile prevazute in conditiile de asigurare, la producerea riscului, asiguratul este
obligat sa ia, pe seama asiguratorului si in cadrul sumei la care s-a facut asigurarea, potrivit
cu imprejurarile, masuri pentru limitarea pagubelor.
- Despagubirile ce se platesc de asigurator se stabilesc in functie de starea bunului din
momentul producerii riscului asigurat. Despagubirile nu pot depasi valoarea bunului din
momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei si nici suma la care s-a facut
asigurarea. In contractul de asigurare poate fi stipulata 0 clauza conform careia asiguratul
ramane propriul sau asigurator pentru o fransiza sau o suma determinata care nu se
despagubeste de catre asigurator.
In cazul in care contractul de asigurare s-a incheiat pentru o suma asigurata, inferioara
valorii bunului, despagubirea cuvenita se reduce corespunzator raportului dintre suma
prevazuta in contract si valoarea bunului, daca nu s-a convenit altfel prin contract.
In cazul existentei mai multor asigurari incheiate pentru acetasi bun, fiecare asigurator
este obligat la plata, proportionat cu suma asigurata si pana la concurenta acesteia, fara ca

323
asiguratul sa poata incasa 0 despagubire mai mare decat prejudiciut efectiv, consecinta
directa a riscutui. Asiguratut are obligatia sa declare existenta attor asigurari pentru acelasi
bun la asiguratori diferiti, atat la incheierea contractului de asigurare, cat si pe parcursul
executarii acestuia.
Daca nu s-a convenit altfel prin contractul de asigurare, in cazul in care bunul asigurat este
instrainat, contractul de asigurare se reziliaza.
ASIGURARILE DE PERSOANE.
- Prevederite legii se refera la categoria asigurarilor de viata, iar din categoria asigurarilor
generale, la asigurarile de accidente si boala si la asigurarile de sanatate.
- Asiguratorul se obliga ca, la producerea riscului asigurat, definit conform conditiilor
contractului de asigurare, sa plateasca 0 indemnizatie de asigurare.
- Asigurarea in vederea unui risc privind o alta persoana decat aceea care a incheiat
contractul de asigurare se poate incheia potrivit contractului de asigurare - persoana care a
incheiat contractul de asigurare are calitatea de contractant al asigurarii.
Un asigurat care a lncheiat un contract de asigurare de viata individual trebuie sa aiba la
dispozitie o perioada de 20 de zile de la data semnarii contractului de catre asigurator, in
intervalul careia poate sa denunte acel contract - prevederi nu se aplica contractetor de acest
tip cu o durata de 6 luni sau mai mica.
- Indemnizatia de asigurare se plateste asiguratului sau beneficiarului desemnat de acesta.
In cazul decesului asiguratului, daca nu s-a desemnat un beneficiar, indemnizatia de
asigurare se plateste mostenitorilor legali ai asiguratului - desemnarea beneficiarului se poate
face fie la incheierea contractului de asigurare, fie in cursul executarii acestuia, prin declaratia
scrisa comunicata asiguratorului de catre asigurat sau contractantul asigurarii, cu acordul
asiguratului, ori prin testament.
- Daca asiguratul nu a dispus altfel, atunci cand sunt mai multi beneficiari desemnati
acestia au drepturi egale asupra indemnizatiei de asigurare.
- Asiguratorul nu datoreaza indemnizatia de asigurare, daca riscul asigurat a fost produs prin
sinuciderea asiguratului in termen de 2 ani de la incheierea contractului de asigurare ori
prin comiterea cu intentie de catre asigurat ori beneficiar a unor fapte grave prevazute in
contractut de asigurare.
- Daca un beneficiar a produs intentionat decesul asiguratului, indemnizatia de asigurare se
plateste celorlalti beneficiari desemnati sau, in lipsa acestora, mostenitorilor legati ai
asiguratului.
- In asigurarile la care se constituie rezerve de prime, asiguratul poate sa inceteze plata
primelor cu dreptul de a mentine contractul la o suma asigurata redusa sau de a-l rezitia,
solicitand restituirea rezervei constituite, conform contractului de asigurare. Orice alta plata,
indiferent de forma sub care este facuta de asigurator, diferita de indemnizatia de asigurare
sau de sume reprezentand restituirea rezervei, nu va putea fi efectuata mai devreme de 6 luni
de la data lncheierii contractului de asigurare.
- Asiguratul sau contractantul asigurarii, cu acordul asiguratului, poate sa ceara repunerea in
vigoare a asigurarii la care se constituie rezerva tehnica, in cazurite prevazute in contractul
de asigurare.
- Indemnizatia de asigurare se datoreaza, independent de sumele cuvenite asiguratului sau
beneficiarului din asigurarile sociale, de repararea prejudiciului de cei raspunzatori de
producerea sa, precum si de sumele primite de la alti asiguratori in temeiul altor contracte de
asigurare.
- Creditori asiguratului nu au dreptul sa urmareasca indemnjzatja de asigurare cuvenita
beneficiarului sau mostenitorului legal, dupa caz.

324
Drepturile asiguratilor asupra sumelor rezultand din rezervele tehnice ce se constituie la
asigurarile de viata pentru obligatii de plata scadente in viitor nu sunt supuse prescriptiei.
Asiguratorii si imputernicitii lor au obligatia de a pune la dispozitia asiguratilor sau
contractantilor asigurarii informatii in legatura cu contractele de asigurare, atat inaintea
incheierii, cat si pe durata derularii acestora. Aceste informatii vor fi prezentate in scris in
limba romana, vor fi redactate intr-a forma clara si vor cuprinde cel putin urmatoarele
elemente:
- clauzele optionale/suplimentare si beneficiile rezultate din fructificarea rezervelor tehnice;
- momentul inceperii si cel al incetarii contractului, inclusiv modalitatile de incetare a acestuia;
- modatitatile si termenele de plata a primelor de asigurare;
- elementele de calcul ale indemnizatiilor de asigurare, cu indicarea sumelor de
rascumparare, a sumelor asigurate reduse, precum si nivelului pana la care acestea sunt
garantate;
- modalitatea de plata a indemnizatiilor de asigurare;
- legea aplicabila contractului de asigurare.
In aplicarea acestor prevederi se vor adopta norme in baza legii prin ca se vor stabiti si alte
informatii pe care asiguratorii si imputernicitii lor au obligatia sa le puna la dispozitia
asiguratilor sau contractantilor asigurarii.
ASIGURAREA DE RASPUNDERE CIVILA.
- In asigurarea de raspundere civila asiguratorul se obliga sa plateasca o despagubire pentru
prejudiciul de care asiguratul raspunde in baza legii fata de tertele persoane pagubite si
pentru cheltuielile facute de asigurat in procesul civil.
- Prin contractul de asigurare se poate cuprinde in asigurare si raspunderea civila a altor
persoane decat a celei care a incheiat contractul.
Drepturile persoanelor pagubite se vor exercita impotriva celor raspunzatori de
producerea pagubei.
Asiguratorul poate fi chemat in judecata de persoanele pagubite in limitele obligatiilor ce-i
revin acestuia din contractul de asigurare.
Despagubirea se stabileste pe baza conventiei dintre asigurat, persoana pagubita si
asigurator, potrivit contractului de asigurare ori prin hotarare judecatoreasca. Pentru stabilirea
despagubirii, in cazul evenimentelor petrecute pe teritoriul Romaniei, partile sunt obligate,
daca nu ajung la intelegere, sa supuna litigiul solutionarii unui organ de jurisdictie roman.
Asiguratorul plateste despagubirea nemijlocit celui pagubit in masura in care acesta nu a fost
despagubit de asigurat, despagubire ce nu poate fi urmarita de creditorii asiguratului.
Despagubirea se plateste asiguratului in cazul in care acesta dovedeste ca a despagubit pe
cel pagubit.

CONTRACTUL DE SOCIETATE CIVILA

Societatea este un contract prin care doua sau mai multe persoane se invoiesc sa puna ceva
in comun, cu scop de a Imparti foLoasele ce ar putea deriva.
- legea nu face nici o distinctie intre persoanele care pot incheia contractul de societate,
acesta poate fi incheiat atat de persoane fizice, cat si de persoane juridice.
- contractul de societate civila este acel contract prin care doua sau mai multe persoane se
obliga reciproc sa puna in comun aportul lor pentru a constitui un fond si sa desfatoare
impreuna o activitate in scopul realizarii unui scop patrimonial comun, foloasele sau pierderile
fiind lmpartite intre ele.
Contractul de societate civila prezinta urmatoarele caractere juridice:

325
- este un contract civil, fiind distinct de societatea comerciala, care se constituie pentru
efectuarea de acte de comert. Societatea civila nu incheic acte subiective sau obiective de
comert si nici nu are calitatea de comerciant; in principiu, societatea civita nu are
personalitate juridical - lipsa personalitatii juridice este numai de natura societatii civile, nu si
de esenta ei=> este posibila dobandirea calitatii de persoana juridica, caz in care vor fi
aplicabile reglementarile legale in materie (Decretul 31/1954).
- are caracter lucrativ, astfel ca membrii sai urmaresc realizarea unor foloase patrimoniale,
pe care sa le imparta intre ei - prin acest caracter, societatea civila se deosebeste de
asociatii, care nu au scop lucrativ si sunt persoane juridice. Foloasele patrimoniale pot fi
reprezentate atat de beneficii banesti, cat si de alta natura (ex construirea unei case de
vacanta).
- este un contract sinalagmatic (bilateral sau multilateral), fiecare asociat obligandu-se
fata de ceilalti sa-ti aduca aportul social si sa desfatoare activitatea la care s-a obligat -
obligatiile partilor sunt convergente, iar scopul comun spre deosebire de alte contracte
sinalagmatice (ex la vanzare-cumparare) .
- este un contract cu titlu oneros, fiecare parte urmand sa obtina un avantaj, beneficiind de
foloasele realizate;
- este un contract comutativ - obligatiile asociatilor sunt cunoscute din momentul incheierli
contractului => faptul ca beneficiile obtinute sunt nesigure si ca este posibil sa se inregistreze
pierderi nu transforma contractul intr-unui aleatoriu.
- este un contract consensual, putandu-se lncheia prin simplul acord de vointa al partilor,
fara a fi necesara vreo forma speciala - pentru proba, in conditiile dreptului comun, este
necesar sa se intocmeasca un inscris (autentic sau sub semnatura privata).
- este un contract cu executare succesiva in timp, pe toata durata de functionare a
societatii civile, asociatii fiind obligati intre ei;
- este un contract incheiat "intuitu personae", fiind vorba despre societati de personae -
contractul de societate civila se incheie cu considerarea increderii reciproce a asociatilor,
aceasta avand un rol determinant=> nici unul dintre asociati nu poate ceda drepturile pe care
le are in societate si nu-si poate substitui o alta persoana la societate fara acordul unanim al
tuturor asociatilor.
CONDITII DE VALABILITATE. DOMENIU DE APLICARE.
1. Consimtamantul.
- pentru a fi valabil, consimtarnantul partilor trebuie sa indeplineasca
conditiile generale prevazute de Codul civil: sa provina de la o persoana cu discernamant, sa
fie exteriorizat, sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice si sa nu fie alterat de
viciile de consimtamant.
- consimtamantul partitor se particularizeaza prin existenta dorintei si scopului partilor de a
constitui societatea si de a colabora pentru realizarea obiectivelor patrimoniale urmarite
- desi contractul este cu titlu oneros, datorita faptului ca se incheie "intuitu personae” el poate
fi anulat pentru viciul erorii asupra persoanei.
2. Capacitatea.
- partile trebuie sa aiba capacitatea de a face acte de dispozitie, deci trebuie sa aiba
capacitate deplina de exercitiu - partile sa poata dispune de bunurile pe care le aduc ca aport
in societate si sa poata incheia personal contractul, deoarece acesta are caracter "intuitu
personae"
- minorul sub 18 ani sau interzisul judecatoresc nu pot fi parti in contractul de societate,
neputand incheia acest contract prin reprezentantul legal sau asistati de ocrotitorul legal si cu
autorizarea autoritatii tutelare. - daca contractul se incheie de un incapabil , atunci sanqiunea

326
este nulitatea relativa a contractului, care nu poate fi invocata de asociatii capabili, ci numai
de catre incapabil.
- contractul de societate se poate lncheia si intre soti, sau de catre soti cu terte persoane,
tinandu-se seama de regimul matrimonial legal prevazut de C. fam., in privinta bunurilor
aduse ca aport in societate.

3. Obiectul.
- trebuie sa fie licit , fiind interzise societatile care ar avea un obiect ilicit (ex savarsirea
de infractiuni, exploatarea unei case de toleranta, inlesnirea contrabandei)
- daca obiectul societatii este illicit, contractul de societate este lovit de nulitate
absoluta, care poate fi invocata de orice persoana interesata si chiar din oficiu.
- Codul civil nu prevede in ce domenii isi gaseste aplicarea contractul ce societate civila -
societatea civila are o aplicabilitate practica destul de restransa, putand fi intalnita, de
exemplu, in cazul societatilor agricole, in exercitarea profesiei de avocat, pentru construirea
unui imobil, societatilor de consulting si engineering, societatilor cu caracter sportiv.
- Obiectul de activitate al societatii civile trebuie sa se limiteze la acte si activitati de natura
civila cu caracter lucrativ; deosebindu-se astfel de societatile comerciale ceau ca obiect
fapte sau acte de comert, si de asociatii sau fundatii, care nuu au scop lucrativ.
4. Cauza.
- cauza contractulLi de societate trebuie sa includa scopul lucrativ, de a obtine si imparti
foloasele patrimoniale rezultate din activitatea comuna desfasurata, fie sub forma beneficiilor
banesti, fie sub forma altor avantaje patrimoniale (recolte, dobaildirea unor bunuri).
- scopul trebuie sa fie licit si moral, in caz contrar contractul de societate fiind lovit de nulitate
absoluta.
APORTUL SOCIAL SI PATRIMONIUL SOCIAL.
1. Aportul social - consta in contributia pe care se obliga sa o aduca in societate fiecare
asociat pentru constituirea fondului comun.
- Potrivit C. civ. fiecare membru al societatii trebuie sa puna in comun sau bani, sau alte
bunuri, sau industria sa - aportul social poate consta in bani, alte bunuri sau in anumite
prestatii in munca
- Aportul social nu trebuie sa fie de valoare egala si nici de aceeasi natura, insa nici un
asociat nu poate fi scutit de a aduce un aport social, oricat de mic - fiecare asociat este
considerat debitor, fata de ceilalti, pentru aportul social.
- Daca aportul social consta intr-o suma de bani, asociatul datoreaza si dobanzi, in caz de
intarziere, acestea curgand de plin drept, din ziua cand trebuia facuta plata; asociatut debitor
poate fi obligat, daca este cazul, si la plata de daune interese.
- Daca aportul social consta in alte bunuri, legea permite aducerea lor in societate fie in
proprietate, fie numai in folosinta - in primul caz, contractul de societate este translativ de
proprietate, trebuind sa indeplineasca conditiile prevazute de lege pentru contractele
translative - asociatul care aduce ca aport in societate proprietatea unui bun datoreaza
societatii garantia pentru evictiune ca un vanzator, pt ca aducerea ca aport echivaleaza cu o
vanzare, asociatul raspunde fata de societate si pentru viciile ascunse ale lucrului, intocmai
ca si vanzatorul.
- riscurile pieirii fortuite a bunului adus ca aport in proprietatea societatii este suportat de
societate, conform regulilor generale, chiar daca nu a fost inca predate.
- daca aportul social consta numai in folosinta unor bunuri, atunci asociatul datoreaza
garantia prevazuta de lege pentru locator, in cazul locatiunii - riscul pieirii fortuite, in acest
caz, ramane in sarcina asociatului proprietar.

327
- daca aportul social consta in prestatii in munca atunci vor fi aplicabile regulile specifice
obligatiilor de a face - prestatiile in munca, dat fiind caracterul intuitu personae al cont:actLlui,
nu pot consta decat in fapte personale ale asociatului care se obliga, nu ale altor persoane
straine de societate.
- in cazul aportului in munca, asociatul trebuie sa dea socoteata de toate castigurile realizate
prin munca sa, care este obiectul societatii - acest lucru are loc, in functie de clauzele
contractuale, numai daca societatea are ca obiect desfasurarea in comun a unor activitati (ex
zugravii reuniti in cadrul unei societati civile avand ca obiect zugravirea unei locuinte).
- aportul in munca nu trebuie confundat cu activitat;'e desfasurate in comun de catre asociati
pentru administrarea treburilor societatii pe parcursul functionarii acesteia si nici cu serviciile
prestate de alte persoane decat asociatii, de ex, in baza unui contract de munca sau de
antrepriza.
2. Patrimoniul social - Societatea civila are un patrimoniu propriu, alcatuit din
suma aporturitor sociale, la care se adauga toate bunurile, drepturile si obligatiile
contractate in numele societatii, denumit patrimoniu social.
- Patrimoniul social este distinct de patrimoniul fiecarui asociat in parte, desi
societatea civila nu are personalitate juridica si nu este subiect de drept -
patrimoniul social este asimilat unei indiviziuni succesorale - prin aporturile
sociale se constituie un patrimoniu societar, care, avand ca titulari pe asociati,
constituie o indiviziune si nu o coproprietate pe cote-parti.
EFECTELE CONTRACTULUI DE SOCIETATE. FUNCTIONAREA SOCIETATII
1. Durata societatii - durata in timp este de esenta societatii civile,
contractul de societate este un contract cu executare succesiva.
- societatea incepe din momentul incheierii contractului, daca partile nu au
prevazut un alt moment ulterior si dureaza pana la expirarea termenului
convenit de parti sau pana la realizarea obiectului stabilit (ex terminarea
constructiei imobilului proiectat).
- daca durata societatii nu a fost determinata, societatea se prezuma a fi contractata pe toata
durata vietii asociatilor, neputand inceta mai inainte, decat in cazurite si in conditiile prevazute
de lege.
2. Raporturile dintre asodati si societate - in tot timpul functionarii societatii, raporturile
dintre asociati trebuie sa se intemeieze pe buna-credinta in indeplinirea obligatiilor si in
exercitarea drepturilor si pe grija pentru treburile societatii.
- fiecare asociat raspunde fata de societate pentru orice pagube cauzate prin culpa sa,
indiferent de foloasele aduse de acelasi asociat societatii in alte afaceri, foloase care nu
se pot compensa cu pagubele produse.
- asociatul care foloseste in interes propriu sume de bani din patrimoniul social datoreaza
dobanzi din ziua luarii lor si fara punere in intarziere - la randul sau, asociatul poate
pretinde de la societate sumele pe care le-a cheltuit in folosul acesteia (cu dobanzi din
ziua platii), precum si pentru pagubele suferite, fara culpa sa, cu ocazia activitatilor
desfasurate pentru administrarea treburilor societatii.
3. Raporturile cu tertii - prin contractul de societate nu ia nastere o
persoana juridica, si ca atare in raporturile cu tertii societatea nu exista ca
subiect de drept=>o serie de consecinte:
- pentru obligatiile contractate, chiar daca s-a stipulat ca obligatia s-a contractat pe seama
societatii, raspunde numai asociatul contractant, afara numai daca a fost imputernicit de
ceilalti asociati sau daca a rezultat un castig pentru societate;
- asociatii nu vor raspunde solidar pentru datoriile sociale;

328
- datoria societatii se divide intre asociati proportional cu numarul lor, indiferent de aportul
social adus de fiecare.
Regulile prevazute de lege sunt dispozitive si nu imperative - se pot stabili prin contractul
de societate sau prin contractul incheiat cu tertii alte clauze privind raporturile cu tertii.
4. Administrarea societatii - modut si organele de administrare a societatii se
stabilesc prin conventia asociatitor, in urma acordului unanim al acestora, fie
prin contractul de societate, fie printr-un act ulterior.
- administrarea societatii poate fi incredintata uneia sau mai multor persoane,
fie dintre asociati, fie terti - daca administrarea societatii a fost incredintata
unei singure persoane, aceasta poate indeplini toate actele care intra in
continutul notiunii de administrare a societatii fara a cere acordul asociatilor.
- administratorul unic desemnat prin contractual de societate (administrator statutar) nu poate
fi revocat fara o cauza legitima, in timp ce acela desemnat ulterior (administrator ordinar) va
putea fi revocat ca orice mandatar, cu votul majoritatii asociatilor.
- daca administrarea societatii a fost incredintata mai multor asociati, fara a li se determina
concret atributiile si fara a se arata ca actele trebuie sa fie facute in comun, atunci fiecare
poate face actele de administrare singur - daca s-a stipulat ca administratorii sa nu poata face
acte de administrare decat impreuna, atunci va fi necesar consimtamantul tuturor.
- daca asociatii nu au prevazut nimic in privinta modului de administrare, se vor aplica
dispozitiile Codului civil, care prevad urmatoarele reguli:
* se prezuma ea asociatii si-au dat reeiproc mandat de administrare, astfel ca actele fiecaruia
sunt obligatorii pentru societate;
* fiecare asociat poate folosi bunurile societatii conform destinatiei lor, fara a aduce pagube
societatii si fara a-i impiedica pe ceilalti sa le foloseasca si ei in aceleasi conditii;
* actele cu privire la bunurile imobile ale societatii trebuie sa fie aprobate de toti asociatii;
* actele de dispozitie (care nu constituie operatiuni curente in realizarea scopului societatii),
chiar cu privire la bunurile mobile, nu pot fi facute valabil decat in baza unui mandat special
dat de toti asociatii;
* fiecare asociat are dreptul de a cere celortalti asociati sa participe la cheltuielile necesare
pentru pastrarea lucrurilor societatii.
5. Repartizarea beneficiilor si pierderile societatii - impartirea beneficiilor obtinute sau a
pierderilor suferite se face conform celor convenite in contractul de societate, iar in lipsa unei
prevederi exprese in acest sens, impartirea se face proportional cu valoarea aportului social
adus de fiecare din asociati.
- se poate face fie la incetarea societatii, fie pe parcursul executarii contractului, insa in nici
un caz nu este ingaduit ca un asociat sa-si rezerve totalitatea castigurilor sau sa fie scutit de
participarea la pierderi - C. civ. arata ca este nul contractul prin care un asociat isi stipuleaza
totalitatea castigurilor si ca este nula conventia prin care s-a stipulat ca unul sau mai multi
asociati sa fie scutiti de a participa la pierdere, sanctiunea fiind nulitatea absoluta.
Interzicerea clauzei leonine nu exclude insa posibilitatea partilor de a conveni ca impartirea
beneficiilor sau pierderilor sa fie inegala sau neproportionala cu valoarea aporturilor aduse de
asociati.
INCETAREA SOCIETATII CIVILE
- incetarea societatii civile intervine in urmatoarele situatii:
1. prin expirarea termenului pentru care s-a incheiat contractul de societate - chiar in cazul
mortii unuia dintre asociati, societatea isi va continua existenta, pana la implinirea termenului
stabilit de parti, inainte de expirarea termenului, asociatii pot conveni, in mod unanim si
expres, prelungirea contractului, neoperand reinnoirea tacita.

329
2. prin denuntarea contractului de catre unul sau mai multi asociati, daca contractul s-a
incheiat pe un termen nelimitat sau pe durata vietii unui asociat - denuntarea trebuie sa fie
notificata cu bunacredinta si la timp celorlalti asociati.
- daca societatea s-a constituit pe un timp determinat, denuntarea contractului si dizolvarea
societatii inainte de termen poate fi ceruta prin justitie de unul sau mai multi asociati in cazuri
intemeiate (neindeplinirea indatoririlor de unii din asociati, absenta unui asociat, neintelegeri
grave intre asociati).
3. prin realizarea scopului pentru care societatea a fost infiintata, prin contract - daca s-a
realizat lucrul propus prin contract, atunci este firesc ca societatea sa lnceteze.
4. prin pierderea fondului social, intrucat scopul societatii a devenit imposibil de realizat;
5. prin moartea sau declararea judecatoreasca a mortii unuia dintre asociati, daca nu s-a
stipulat ca societatea continua cu mostenitorii asociatului decedat sau doar cu asociatii
ramasi in viata.
- in toate cazurite, continuarea societatii nu poate avea loc decat daca exista cel putin doi
asociati, societatea civila neputand subzista cu un asociat unic.
6. prin punerea sub interdictie sau prin insolvabilitatea (falimentul) unuia dintre asociati -
prin intelegerea dintre asociatii capabili, societatea poate continua, insa fara asociatul
incapabil sau insolvabil.
7. prin pieirea bunului promis ca aport, inainte de aducerea sa in proprietate la fondul comun,
iar daca s-a adus ca aport numai folosinta bunului, chiar si prin pieirea lui ulterior aducerii in
societate - in caz de pieire partiala, temeinicia cererii de dizolvare a societatii va fi apreciata
de catre instanta judeditoreasca.
Efectele incetarii.
- la incetarea societatii, patrimoniul social se lichideaza, incasandu-se creantele si platindu-se
datoriile, dupa care activul net sau pasivul rezultat se va imparti intre asociati; conform
regulilor stabilite in materie de imparteala a mostenirii.
- termenul de prescriptie general de 3 ani este aplicabil actiunii avand ca obiect desocotirea
cheltuielilor efectuate de asociati si incepe sa curga de la data incetarii societatii.
- in schimb, cererea de partajare a bunurilor aflate in indiviziune este imprescriptibila,
imparteala putand fi solicitata, oricand dupa incetarea societatii.
Accesiunea imobiliară artificială.
Actul juridic unilateral ca izvor de obligaţii.
Acţiunea în grăniţuire.
Acţiunea în revendicare imobiliară.
Acţiunea în revendicare mobiliară.
Acţiunile de carte funciară reglementate de Legea nr. 7/1996,republicată.
Capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei fizice.
Capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice.
Capacitatea succesorală.
Cauza actului juridic civil.
Cesiunea de creanţă.
Circulaţia juridică a construcţiilor proprietate privată.
Circulaţia juridică a terenurilor proprietate privată.
Comparaţie între proprietatea comună pe cote-părţi şi proprietatea comună în
devălmăşie.
Condiţiile actului juridic civil.Capacitatea de a încheia actul juridic civil.Obiectul actului
juridic civil.
Contractul de rentă viageră.

330
Contractul de antrepriză.
Contractul de arendare.
Contractul de asigurare.
Contractul de depozit.
Contractul de donaţie. Condiţii de validitate şi efecte.
Contractul de întreţinere.
Contractul de locaţiune.
Contractul de mandat.
Contractul de societate civilă.
Contractul de tranzacţie.
Contractul de vânzare-cumpărare.Obiectul contractului.Obligaţiile
vânzătorului.Obligaţiile cumpărătorului.
Contractul de vânzare-cumpărare. Varietăţi de vânzare.
Definiţia, conţinutul şi caracterele dreptului de proprietate.
Domeniul prescripţiei extinctive.
Domiciliul şi reşedinţa.
Dreptul de opţiune succesorală.
Dreptul de proprietate comună pe cote părţi obişnuită sau temporară
(noţiune,caractere,exercitare)
Dreptul de proprietate publică.(noţiune, caractere, exercitare)
Dreptul de servitute.
Dreptul de superficie.
Dreptul de uz şi dreptul de habitaţie.
Dreptul de uzufruct.
Drepturile creditorilor asupra patrimoniului debitorilor. Acţiunea revocatorie (pauliană)
Drepturile creditorilor asupra patrimoniului debitorului. Acţiunea oblică(indirectă sau
subrogatorie).
Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor.
Efectele actului juridic civil. Principiile efectelor actului juridic civil.
Efectele împărţelii moştenirii. Obligaţia de garanţie între copărtaşi.
Efectele nulităţii actului juridic.
Excepţia de neexecutare a contractelor sinalagmatice.
Executarea directă (în natură) a obligaţiilor.
Executarea indirectă a obligaţiilor (executarea prin echivalent).
Exproprierea pentru cauză de utilitate publică. Noţiune. Obiect. Efecte.
Forma actului juridic civil.
Garantarea obligaţiilor. Dreptul de retenţie.
Garantarea obligaţiilor. Fidejusiunea.
Garantarea obligaţiilor. Ipoteca
Gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altei persoane ).
Îmbogăţirea fără justă cauză.
Împărţeala de ascendent.
Împărţeala moştenirii. Noţiune, condiţii, obiect şi forme.
Împrumutul de consumaţie ( propriu-zis).
Împrumutul de folosinţă.
Începutul prescripţiei extinctive.
Începutul şi conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.
Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.

331
Încetarea persoanei juridice. Dizolvarea.
Înscrierile în cartea funciară, reglementate de Legea nr. 7/1996, republicată.
Întreruperea prescripţiei extinctive (noţiune, cauze, efecte).
Legatul. Noţiune şi clasificare. Ineficacitatea legatelor.
Limitele dreptului de dispoziţie asupra moştenirii. Oprirea pactelor asupra unei
moşteniri nedeschise. Oprirea substituţiilor fideicomisare.
Lipsa capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice.
Modalităţile actului juridic civil. Termenul, condiţia şi sarcina.
Nulitatea absolută a actului juridic civil. Cauze şi regim juridic.
Nulitatea relativă a actului juridic civil. Cauze şi regim juridic.
Numele (noţiune, caractere juridice, dobândire).
Obligativitatea contractului între părţile contractante şi principiul relativităţii efectelor
contractului. Excepţii reale de la principiul relativităţii efectelor contractului.
Obligaţiile solidare.
Petiţia de ereditate.
Plata lucrului nedatorat.
Posesia şi efectele sale.
Principiile generale ale devoluţiunii legale a moştenirii şi excepţiile de la aceste
principii
Proprietatea comună pe cote-părţi forţată şi perpetuă.
Proprietatea publică. Bunurile care formează obiectul proprietăţii publice.
Publicitatea imobiliară. Noile cărţi funciare reglementate de Legea nr. 7/1996,
republicată.
Principiile noilor cărţi funciare.
Raportul donaţiilor.
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.
Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.
Răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general.
Reducţiunea liberalităţilor excesive.
Reorganizarea persoanei juridice.
Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă.
Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă. Moştenitorii rezervatari.
Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor.
Riscul contractului.
Simulaţia.
Starea civilă ( noţiune, reglementare, delimitare, caractere juridice ).
Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei.
Suspendarea prescripţiei extinctive (noţiune, cauze, efecte).
Testamentul autentic.
Testamentul olograf.
Transmisiunea activului şi pasivului moştenirii.
Uzucapiunea.
Viciile de consimţământ.

332