PROTECȚIA INTERNAȚIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI

Suport de curs

Capitolul I – Conceptul de „drepturi ale omului”

A. Conceptul de drepturi ale omului şi cetăţeanului
1. Terminologie
Drepturile omului nu formează un sistem filosofic, religios, politic şi social închis.
Dimpotrivă, el este deschis la o diversitate de modalităţi de gândire, credinţe, culturi şi
practici sociale.
Drepturile sunt o legătură între indivizi şi societate, reprezentată de organizaţii,
instituţii. Fiecare persoană este un subiect de drept. Această calitate este comună tuturor
şi prin ea se stabileşte relaţia cu societatea. Fiinţa umană are drepturi inalienabile,
indiferent de voinţa autorităţilor.
Noţiunea de drepturi fundamentale face direct referire la filosofia drepturilor
naturale, inspirată din umanismul european. Dezbaterile asupra drepturilor naturale sunt
deschise ca urmare a unor situaţii noi, care apar în viaţa oamenilor, a diversificării
nevoilor, a cererii unor noi revendicări.
Dreptul internaţional al drepturilor omului reprezintă acea parte a drepturilor
naturale, la care statele trebuie să se asocieze pentru a le traduce în drepturi pozitive,
adică în drepturi care stabilesc principii comune şi care pot fi aplicate de o jurisdicţie
internaţională efectivă. Textele juridice contemporane de protecţie a drepturilor omului
formulează un număr mare de noţiuni filosofice, care pot constitui o bază de consens.
Aceste texte din dreptul internaţional al drepturilor omului se concentrează asupra
legăturii dintre individ şi autorităţi, asupra legitimităţii acţiunilor acestora din urmă şi
asupra condiţiilor de coexistenţă între indivizi egali în drepturi.

2. Drepturi ale omului – drepturi ale cetăţeanului

Pornind de la respectul fiecărui individ şi a egalităţii în drepturi şi demnitate,
drepturile omului constituie un sistem deschis spre coexistenţa unei pluralităţi de culturi,
credinţe, practici şi organizări sociale.

1
 Individul ca fiinţă socială are drepturi şi obligaţii. El devine cetăţean când
conştientizează că aceste drepturi implică şi anumite obligaţii şi responsabilităţi pe care
trebuie să le respecte şi să le asume. În acţiunea socială, el îşi manifestă identitatea
personală (ansamblul competenţelor care îl fac să fie unic şi să realizeze într-o manieră
specifică obligaţiile sale).
Dacă drepturile naturale sunt aceleaşi pentru toţi indivizii ca fiinţe umane,
obligaţiile sunt aşteptările societăţii de la individ. Felul în care sunt respectate şi
îndeplinite de o persoană, care depinde şi de alte caracteristici strict personale, îi conferă
un anumit statut social şi o diferenţiază de ceilalţi. Indiferent de culoarea pielii, că suntem
bogaţi sau săraci, femei sau bărbaţi, adulţi sau copii, toţi suntem oameni, adică fiinţe
umane, cărora le sunt conferite aceleaşi drepturi fundamentale.
"Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi". Astfel
începe articolul 1 din "Declaraţia Universală a Drepturilor Omului". Acest lucru
înseamnă că, la naştere, dobândim anumite drepturi şi fiecare om se poate prevala de
drepturile sale, acestea fiind inalienabile.
Cetăţeanul este un individ concret, iar cetăţenia deţine un sens juridic, afirma
scriitorul Joseph de Maistre1, referindu-se la omul din Declaraţia Drepturilor Omului şi
Cetăţeanului. El este un subiect de drept, dispunând de drepturi civile şi politice (de a
participa la viaţa politică şi de a candida pentru oricare dintre funcţiile publice, de a se
bucura de libertăţi individuale, de libertatea de conştiinţă şi de exprimare, de libertatea de
mişcare, de prezumţia de nevinovăţie, de a fi tratat de justiţie conform unei legi egale
pentru toţi).
Însă, cetăţenia implică şi principiul legitimităţii politice, ce s-a infiltrat în toate
formele vieţii sociale. Cetăţeanul nu este doar un deţinător de drepturi individuale.
El este deţinătorul unei părţi din suveranitatea politică, iar relaţiile dintre oameni se
bazează pe demnitatea egală a tuturor.
Cetatea greacă este cea care a inventat „cetăţeanul” ca membru al comunităţii, în
care toţi sunt liberi şi egali. Legăturile dintre oameni au căpătat, astfel, în cadrul cetăţii,
forma unor relaţii reciproce şi reversibile, înlocuind raporturile ierarhice de supunere şi
dominaţie. În pofida a tot ceea ce-i face să fie opuşi în realitatea vieţii sociale, pe plan

1
Dominique Schhapper şi Christian Bachelier, Ce este cetăţenia?, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p.5
2
politic, cetăţenii se consideră a fi nişte unităţi interdependente, în interiorul unui sistem a
cărui lege este echilibrul şi a cărui normă este egalitatea.
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din august 1789 consacră,
potrivit titlului, drepturile omului şi ale cetăţeanului, deducând că omul şi cetăţeanul nu
se confundă. Susţinătorii dreptului natural, jusnaturaliştii, afirmă că „naturalul” precedă
„civilul”, drepturile cetăţeanului se deduc din drepturile omului în calitate de om şi
reprezintă drepturile omului promulgate, delimitate, sancţionate, garantate şi devenite
efective2.
Analiza drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului nu poate fi realizată decât prin
prisma drepturilor omului, aşa cum sunt consacrate în pactele şi tratatele internaţionale
din acest domeniu. În unele constituţii, se observă caracterul confuz al unor formulări,
fiind incluse capitole referitoare la drepturile fundamentale, care sunt intitulate fie
„drepturi ale omului şi cetăţeanului”, fie „drepturi ale cetăţenilor” sau nefăcându-se nicio
trimitere cu privire la calitatea titularului, cum este cazul constituţiei române, fiind
intitulat „Drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale”, fără a se preciza ale cui sunt
aceste drepturi3. Astfel, se impune clarificarea conceptelor de drepturi ale omului şi
drepturi ale cetăţeanului.
Drepturile omului sunt drepturi subiective definite 4 ca prerogative ale unei
persoane prevăzute de dreptul pozitiv, în virtutea cărora aceasta poate să se comporte într-
un anume fel sau să pretindă altora un anume comportament, putând apela la ajutorul
organelor etatice competente, în situaţia în care este împiedicată să adopte
comportamentul licit dorit sau în situaţia în care, pretinde altei persoane, conform legii,
un anume comportament și aceasta nu-l adoptă.
Drepturile fundamentale prevăzute în documentele internaţionale pot fi realizate
cu ajutorul statului al cărui resortisant este titularul, dar nu numai. Acesta are, potrivit
reglementărilor în vigoare, şi posibilitatea de a cere sprijinul unor organisme supraetatice,
internaţionale, în virtutea unor mijloace de garanţie juridică, create pe plan internaţional.

2
Idem, p.17
3
Genoveva Vrabie, Marius Bălan, Organizarea politico-etatică a României, Institutul European, Iaşi, 2004,
p.335.
4
Idem, p. 336.
3
 Din documentele şi actele normativ-juridice interne, putem remarca faptul că se
face o deosebire între „drepturi” şi „libertăţi”, utilizându-se în mod prioritar noţiunea de
„drepturi” pentru a desemna drepturi ale omului în general şi sintagma „libertăţi publice”
pentru a desemna drepturile cetăţeanului în general. Aceste două concepte au fost
diferenţiate de unii autori, susţinându-se că „drepturile omului” sunt drepturi inerente
naturii umane, drepturi ce se situează în afara şi deasupra dreptului pozitiv, având o
natură transcendentă. Ele sunt universale, imuabile, imprescriptibile şi inalienabile,
potrivit concepţiei dreptului natural. Spre deosebire de acestea, „libertăţile publice” sunt
considerate prerogative recunoscute şi garantate din punct de vedere juridic, situându-se,
deci, pe planul dreptului pozitiv.
Drepturile omului sunt, ca oricare drepturi subiective, prerogative efective,
prevăzute de dreptul obiectiv şi garantate, potrivit acestuia, prin mijloace juridice, fie cu
ajutorul unor organe statale, fie cu ajutorul unor forme organizaţionale supraetatice,
internaţionale.
Distincţia dintre „drepturile omului” şi „libertăţile publice”, făcută după anumite
criterii, nu mai are o acoperire completă în realitate 5, pentru faptul că drepturile omului
prevăzute în Pactele internaţionale şi în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale sunt apărate din punct de vedere juridic prin intermediul unor
organisme create pe plan internaţional şi recunoscute ca având forţă juridică pe plan
intern.
Între individ şi societate se stabileşte o relaţie de aşteptări reciproce, în care
drepturile şi obligaţiile sunt pârghiile prin care fiecare se manifestă: individul ca fiinţă
umană cu drepturi, societatea, prin instituţiile sale, ca organism care veghează la
respectarea lor, la protecţia individului, la sancţionarea celor care se fac vinovaţi de
nerespectarea drepturilor, dar şi a obligaţiilor.
Astăzi se admite, în general, distincţia între drepturile fundamentale şi celelalte
drepturi subiective, primele fiind considerate ca un nucleu în jurul căruia gravitează toate
celelalte. Deosebirea trebuie făcută ţinând cont, în mod prioritar, de câteva criterii;
primul este reprezentat de importanţa lor pentru individ, pentru cetăţean, al doilea fiind
importanţa lor pentru stat şi al treilea se referă la actul juridic în care sunt consacrate; se

5
Idem, p. 337
4
detaşează, astfel, drepturile fundamentale de celelalte drepturi subiective prin faptul că
primele îşi află locul firesc în Constituţie, în legea fundamentală a unui stat, precum şi în
pactele şi tratatele internaţionale privitoare la drepturile omului. Putem spune că
drepturile fundamentale ale cetăţeanului sunt prerogative indispensabile existenţei lui în
societate, afirmării şi dezvoltării personalităţii sale, pe de o parte, şi indispensabile
conservării şi dezvoltării societăţii statale în ansamblul ei, pe de altă parte.

3. Definirea conceptului de drepturi ale omului

În dreptul internaţional, până în prezent nu a fost adoptată o definiţie a drepturilor
omului. În documentele O.N.U. referitoare la drepturile omului şi libertăţile fundamentale
se precizează, însă, că, "prin ele se asigură omului condiţii de viaţă de natură să-i permită
să-şi dezvolte pe deplin calităţile sale intelectuale, ale conştiintei sale şi să-şi satisfacă
cerinţele spirituale".
"Drepturile omului" reprezintă o expresie care echivalează cu drepturile
fundamentale ale omului, recunoscute pe plan internaţional, "indicând un ansamblu de
prerogative bazate pe demnitatea persoanei umane şi a căror respectare se înţelege a fi
promovată în folosul oamenilor". Unele surse bibliografice precizează că drepturile
omului şi libertăţile fundamentale sunt "acele drepturi esenţiale pentru viaţa, libertatea,
demnitatea şi dezvoltarea persoanei umane, a căror respectare universală şi efectivă
trebuie încurajată şi promovată prin cooperarea internaţională".
În literatura de specialitate au fost formulate, de către unii autori români şi străini,
definiţii ale instituţiei drepturilor omului. Dintre acestea amintesc următoarele:
"drepturile omului sunt acele drepturi inerente fiinţei umane, luată individual, sau ca
parte a unui grup social determinat. Omul este deţinătorul acelor drepturi prin simplul
fapt că este bărbat sau femeie, fiind dotat cu aceleaşi atribute şi aspiră la aceleaşi libertăţi,
indiferent de etnie, sex, rasă, credinţă sau naţionalitate la care aparţine". 6
Cea mai completă definiţie este cea care consideră drepturile omului ca fiind acele
prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul internaţional fiecărui
individ, în raporturile sale cu colectivitatea şi cu statul, ce dau expresie unor valori
sociale fundamentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale şi a

6
Dicţionar diplomatic, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p. 388
5
unor aspiraţii legitime, în contextul economico-social, politic, cultural şi istoric ale unei
anumite societăţi".7
În decursul evoluţiei istorice, categoria "drepturile omului" a fost tratată în
literatura de specialitate sub un triplu aspect. Primul a fost acela de instituţie importantă
a dreptului internaţional, formată din totalitatea normelor constituţionale ale dreptului
internaţional care reglementează drepturile omului, pe plan universal sau regional.8
În acelaşi timp, drepturile omului au fost recunoscute de dreptul internaţional ca
fiind unul dintre principiile de bază ale relaţiilor internaţionale. Astfel, a fost consacrat
principiul respectării universale şi efective a drepturilor omului.
Instituţia drepturilor omului cunoaşte o dezvoltare continuă prin adoptarea unui
număr important de tratate şi alte documente internaţionale. Ca urmare a acestui fapt, mai
recent se apreciază apariţia şi conturarea unui "drept internaţional al drepturilor omului",
parte integrantă a dreptului internaţional public, format din ansamblul de principii şi
norme care guvernează cooperarea statelor în ceea ce priveşte promovarea drepturilor
omului.
Din reglementările internaţionale referitoare la drepturile omului rezultă câteva
idei de bază care guvernează aceeaşi materie, şi anume: universalitatea drepturilor
omului, caracterul lor de norme imperative, nediscriminarea în reglementarea şi mai ales
în aplicarea acestor drepturi, obligaţia statelor de a coopera între ele în vederea
promovării şi respectării drepturilor omului, interdependenţa între diferitele categorii de
drepturi ale omului.
Profesorul Deleanu consideră că prin "drepturile omului" înţelegem drepturile
oricărei persoane care se află în spaţiul suveranităţii unui stat, indiferent de raportul său
cu statul respectiv. Drepturile omului reprezintă drepturile fiinţei umane înzestrate cu
raţiune şi conştiinţă şi căreia îi sunt recunoscute drepturile sale naturale ca drepturi
inalienabile şi imprescriptibile.9

7
Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului: mijloace interne şi internaţionale, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 23.
8
Adrian Năstase, Drepturile omului, religie a sfârsitului de secol, Editura Institutul Român pentru
drepturile omului, Bucureşti, 1993, p. 36.
9
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice,vol.I, Editura Lumina, Bucureşti, 1991, p. 57

6
 O dată cu consacrarea drepturilor omului în documentele internaţionale, se
dezvoltă o nouă concepţie asupra acestor drepturi. Ele devin drepturi cetăţeneşti, în sensul
integrării lor în dreptul intern, al garantării lor juridice de către fiecare stat în parte. Dar
relaţia este dublă, pentru că garanţiile statale sunt dublate de cele internaţionale. Trebuie
reliefată, pe de o parte în dreptul intern şi asigurarea lor prin mijloace specific statale, dar
şi, pe de altă parte, posibilitatea garantării drepturilor cetăţeneşti dincolo de graniţele
statului, prin intermediul unor instituţii internaţionale.
De altfel, însăşi ideea că dincolo de graniţele statului mai există cineva care
veghează la respectivele drepturi ale omului, care poate în final să înfăptuiască justiţia,
este cu adevărat mobilizatoare, fiind de natură a înarma individul cu puterea de a
persevera în lupta pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale. În felul
acesta, se desprinde cu o deosebită evidenţă ideea că problematica drepturilor omului
capătă în prezent atât o dimensiune internă, cât şi una internaţională, dimensiunea
internaţională completând prerogativa esenţială internă, suverană, a fiecărui stat, de
apărare şi protejare a drepturilor omului.

4. Conceptul de drepturi ale omului astăzi

Evoluţia ideilor şi a instituţiilor la nivel naţional şi internaţional a dus la o
concepţie modernă a drepturilor omului care se fondează pe doi piloni:
- drepturile omului sunt cele enunţate de instrumentele internaţionale: în
Declaraţia Universală din 1948, în Pactele Internaţionale, precum şi în celelalte
instrumente adoptate sub auspiciile Naţiunilor Unite şi a instituţiilor sale specializate,
precum şi în cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa;
- noţiunea de drepturi ale omului este strâns legată de cea de stat.

5. Istoric al „drepturilor omului”

Ideea drepturilor omului îşi are originile în filosofia Greciei antice şi în religie: toţi
oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu.

5.1. Originile filosofice

7
 În filosofia greacă antică s-a dezvoltat ideea egalităţii tuturor oamenilor, ideea
dreptului natural, de care beneficiază toţi oamenii.
La începuturile creştinătăţii, la fel ca şi în alte religii, această tradiţie a dreptului
natural a cunoscut o dezvoltare deosebită: toţi oamenii au fost creaţi de Dumnezeu după
chipul şi asemănarea Sa. Aceste convingeri se află la baza drepturilor omului, chiar dacă
atunci când au fost formulate nu aveau prea mult de-a face cu realitatea politică. Acestea
erau mai degrabă consideraţii de ordin filosofic, cu pretenţii universaliste, dar care nu au
reuşit să penetreze lumea politicii şi a dreptului decât o dată cu debutul epocii moderne.
De o importanţă majoră în acest sens a fost filosofia modernă a dreptului natural şi
mai ales filosoful englez John Locke10. Opera sa a constituit momentul decisiv pentru
impunerea drepturilor inalienabile ale omului. În ceea ce-l privea pe John Locke, viaţa,
libertatea şi proprietatea erau drepturi înnăscute şi inalienabile ale omului. Misiunea
statelor era de a proteja aceste drepturi naturale. În filosofia sa politică, Locke obligă
statul să respecte drepturile omului, făcând, astfel, pasul decisiv de la ideea abstractă a
drepturilor omului la aplicarea lor concretă în stat. Ideile sale au fost preluate de organele
constituţionale din Anglia şi Statele Unite ale Americii, ele fiind incluse în textele
fundamentale ale acestor ţări.

5.2. Aplicarea principiilor în cadrul statelor naţionale

Anglia a fost una dintre primele state care au aplicat aceste principii. Chiar „Magna
Charta Libertatum” din 1215 indică faptul că regelui i-au fost retrase anumite privilegii.
Punctul 39 al acestui document prevedea, de pildă, că „niciun om liber nu va fi arestat sau
întemniţat sau deposedat de bunurile sale sau declarat în afara legii sau exilat, lezat de
orice manieră ar fi şi noi nu vom merge împotriva lui şi nici nu vom trimite pe nimeni
împotriva lui, fără o judecată loială a egalilor săi, în conformitate cu legea ţării”11.
În aceeaşi ordine de idei, „Petition of Rights” din 1628 prevedea intangibilitatea
cetăţeanului. Documentul menţionat mai sus, adresat regelui de către Parlament, în cele 4
puncte ale sale dispunea că: omul liber nu poate fi obligat să plătească impozite fără

10
John Locke (1632-1704) - filosof britanic a cărui operă a pus bazele democraţiei liberale. Cele două
tratate apărute în 1690 introduc ideea de drepturi naturale.
11
Victor Duculescu, Victor Luncan, Drepturile omului,Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 10-13.
8
consimţământul Parlamentului; omul liber nu poate fi citat împotriva legii; soldaţii şi
marinarii nu pot pătrunde în case particulare; în timp de pace soldaţii şi marinarii nu pot
fi pedepsiţi.
Documentul „Habeas Corpus” din 1679 a reprezentat un moment de răscruce în
ceea ce priveşte ancorarea drepturilor omului în dreptul statal mai concret. Acest
document proteja cetăţenii de arestările abuzive, iar fiecare deţinut trebuia să apară în faţa
unui tribunal înainte de a fi pedepsit pentru a i se stabili vinovăţia.
"Bill of Rights" (lege proclamând drepturile şi libertăţile supuşilor şi reglementând
succesiunea la tron), a fost una din legile fundamentale adoptate de Parlamentul englez,
la 13 februarie 1689. "Bill-ul drepturilor" stabilea că puterea monarhilor emană din voinţa
poporului şi proclama anumite drepturi fundamentale ale individului, printre care:
interzicerea pedepselor ilegale şi crude, obligaţia de a i se comunica imediat, unui deţinut,
motivele arestării; dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juri; eliberarea pe cauţiune;
libertatea cuvântului12.
În Franţa, la 26 august 1789 "Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului"
înscrie, chiar în primul său articol, ideea că "oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în
drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fundamentate decât pe egalitatea comună",
stabilind ca scop al oricărei asociaţii politice apărarea drepturilor naturale şi
imprescriptibile ale omului: libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa împotriva
asupririi.
În aceeaşi Declaraţie se regăseşte şi încercarea de a sublinia rezonanţa universală a
drepturilor omului. Aceste drepturi ale omului trebuiau să reuşească, mai întâi, să fie
acceptate ca drepturi fundamentale în cadrul constituţiilor naţionale, fapt care a putut fi
realizat în aproape toate statele europene pe parcursul secolului al XIX-lea. Ideea
filosofică despre drepturile omului a izbutit, astfel, să-şi găsească aplicare politică şi
juridică până la jumătatea secolului XX.
Acum apărea, însă, o altă problemă: drepturile omului trebuiau să aibă o
valabilitate universală; totuşi, fixarea lor sub forma unor drepturi fundamentale era destul
de limitată de cadrul restrâns al statelor naţionale. Această problemă trebuia soluţionată

12
Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2007, p.12-15.
9
într-un anume fel, iar rezolvarea s-a materializat prin încercarea de a imprima un caracter
universal aplicării politice şi juridice a drepturilor omului.
"Declaraţia drepturilor din statul Virginia" din 1776, a precedat aceste idei,
consacrând principiul că "toţi oamenii sunt prin natura lor în mod egal liberi şi
independenţi şi au anumite drepturi înnăscute".
"Declaraţia de independenţă a S.U.A." din 14 iulie 1776 a prevăzut, la rândul ei,
că "oamenii au fost creaţi egali, ei fiind înzestraţi de Creator cu anumite drepturi
inalienabile; printre aceste drepturi se găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii". O idee
deosebit de valoroasă pe care o consacră acest document este aceea că toate guvernările
au fost stabilite de oameni pentru a garanta aceste drepturi: "Oricând o formă de
guvernare devine contrară acestui scop, poporul are dreptul de a o schimba sau de a o
aboli şi de a stabili un nou guvernământ ".
Declaraţiile de drepturi au reprezentat, atât la timpul respectiv,cât şi mai ales după
trecerea unor secole, documente fundamentale, de o incomparabilă relevanţă pentru
definirea conţinutului politic şi juridic al instituţiei drepturilor omului. Ele au
fundamentat ideea egalităţii oamenilor atât în domeniul drepturilor civile, cât şi în
domeniul politic, definind o viziune temeinic elaborată cu privire la raporturile dintre
individ şi stat, dintre om şi autoritate. Documentele la care ne-am referit, elaborate în
Anglia, Franţa şi S.U.A., au reprezentat la timpul lor, încercări curajoase de a proteja
drepturile legitime ale cetăţeanului împotriva tentativelor "puterii" de a-şi extinde
prerogativele în pofida drepturilor oamenilor şi în detrimentul acestora.
Pe măsură ce societatea a evoluat şi în viaţa popoarelor au apărut probleme noi şi
concepţiile cu privire la drepturile omului au suferit importante corective. Au apărut teorii
sociale, care au căutat să legitimeze prerogative statului de a interveni pentru apărarea
drepturilor şi libertăţilor, de a lua măsuri pentru apărarea drepturilor acestora în baza unei
prezumţii că statul acţionează ca exponent şi reprezentant al întregii societăţi. Indiferent
de bunele intenţii ale teoriilor care au susţinut dreptul statului de a prelua anumite
problematici privind drepturile omului, de a apăra prin mijloace adecvate interesele
acelor categorii sociale mari dezavantajate, este de subliniat că astfel de teorii au sfârşit
prin a deveni, în final, suportul unor concepţii totalitare. Ele au anihilat practic drepturile
şi libertăţile indivizilor sub pretextul apărării lor de către stat, care, folosind o uriaşă
10
maşină represivă - în loc să apere interesele omului - a intrat în final într-o contradicţie
flagrantă cu aceleaşi drepturi, cu instituţiile menite să asigure respectarea lor, fapt ce a
determinat cunoscutele revoluţii cu caracter antitotalitar din ţările Europei de răsărit.
Aceste revoluţii au repus în actualitate trecerea la economia de piaţă, dar şi regândirea
sistemului drepturilor omului prin prisma unor reale garanţii acordate individului, care să
asigure respectarea fermă a drepturilor sale, împiedicarea oricăror acţiuni prin care
prerogativele şi aspiraţiile sale fundamentale ar fi fost știrbite sau anihilate.
O examinare chiar şi sumară a concepţiilor privind drepturile omului, privite în
evoluţia lor istorică, demonstrează că încărcătura filosofică a acestui concept s-a reflectat
nemijlocit în definirea trăsăturilor politice şi juridice ale conceptului însuşi. Este demn de
subliniat faptul că elaborarea conceptului de drepturi ale omului a fost rezultanta unor
acte juridice cu un bogat conţinut moral şi politic, a consacrării sub forma unor
documente redactate de jurişti de mare prestigiu, a unor principii de organizare politică,
fundamentate în opere teoretice de valoare universală care au rezistat timpului.
Conceptul în sine de drepturi ale omului a reprezentat, prin urmare, o sinteză a tot
ceea ce gândirea umană a avut mai bun, ridicând pe trepte noi principiile filosofice
umaniste, reluând elemente din gândirea religioasă şi din năzuinţele generale de libertate,
care se făcuseră cunoscute cu atâta rigoare în secolele XVII şi XVIII.
Conceptul drepturilor omului, elaborat pe planul legislaţiilor naţionale, a cunoscut
o proiecţie la nivel mondial ca urmare a amplificării şi diversificării problemelor cu care
oamenii erau confruntaţi, dar şi ca o consecinţă a generalizării influenţei unor concepţii
filozofice şi religioase, care ridicau pe primul plan ideea de libertate. Nu trebuie să uităm
că însăşi Carta Naţiunilor Unite a sintetizat o concepţie umanistă, de o largă deschidere
internaţională, dând expresie voinţei popoarelor de a face ca pe viitor demnitatea şi
respectul persoanei umane să nu mai cunoască îngrădiri, iar nici o conflagraţie mondială
să nu mai pună stavilă în viitor aspiraţiei oamenilor spre libertate şi muncă paşnică.

5.3. Aplicarea principiilor cu imprimarea caracterului universal în cadrul

Naţiunilor Unite
Atrocităţile petrecute în timpul celui de-al doilea război mondial i-au făcut pe
oameni să se gândească cum ar putea aplica, în întreaga lume, principiile enunţate de
11
drepturile omului. Istoria nu trebuia, în niciun caz, să se mai repete. Toţi oamenii lumii
trebuiau să se bucure de drepturi şi libertăţi fundamentale. Acest lucru a constituit una
dintre cele mai importante forţe motorii, care au condus la înfiinţarea Organizaţiei
Naţiunilor Unite. Prin aderarea tuturor statelor la această organizaţie, drepturile omului
nu mai erau claustrate la nivelul statelor şi deveneau o problemă a comunităţii statale
internaţionale. Contractul încheiat între ţările membre, aşa numita Cartă a Naţiunilor
Unite, a fost adoptat la data de 26 iunie 1945.
Toate statele membre se obligă, conform Cartei, să colaboreze cu ONU pentru
îndeplinirea obiectivelor enunţate de aceasta (articolul 56), iar printre aceste obiective se
numără şi popularizarea drepturilor omului. În acest articol se statuează că toţi membrii
Naţiunilor Unite - astăzi aproape toate ţările lumii sunt membre ONU - se obligă să
respecte drepturile omului. Pentru a clarifica ce se înţelege prin drepturile omului, ONU a
elaborat "Declaraţia Universală a Drepturilor Omului", adoptată la 10 decembrie 1948.
Aceasta marchează începutul strădaniilor de popularizare şi universalizare politică şi
juridică a drepturilor omului. Această Declaraţie doreşte să desfiinţeze barierele naţionale
şi să impună aceste drepturi la nivel universal.
Instituţia drepturilor omului se înfăţişează, astfel, în prezent, ca o instituţie
deosebit de complexă, ce ţine atât de ordinea juridică internă, cât şi de cea internaţională.
Reflectând un anumit standard, câştigat, de protecţie a drepturilor şi libertăţilor ce
aparţin oricăror fiinţe umane, instituţia drepturilor omului defineşte şi însumează un
ansamblu de drepturi, libertăţi şi obligaţii ale oamenilor unii faţă de alţii, ale statelor de a
apăra şi promova aceste drepturi, ale întregii comunităţi internaţionale de a veghea la
respectarea drepturilor şi libertăţilor respective în fiecare ţară, intervenind în acele situaţii
în care drepturile omului ar fi încălcate într-un stat sau altul. Cuprinzând principii,
mecanisme, proceduri ce ţin de ordinea juridică internă, cât şi de cea internaţională,
prezintă un caracter bivalent, fiind în acelaşi timp o instituţie de drept intern, integrată
normelor constituţionale ale unei ţări sau alteia, afectând un număr considerabil de ramuri
de drept: drept civil, drept penal, dreptul familiei, procedură penală etc, dar configurând,
totodată, trăsăturile unui principiu de drept internaţional, aplicabil în relaţiile dintre state.
Rigoarea juridică impune a se face, de aceea, o distincţie netă între ceea ce ţine de
comportamentul general al statelor şi de aspectele care privesc eminamente ordinea
12
juridică internă. Este un fapt cert, de exemplu, că în actualele condiţii istorice de ordinea
juridică internaţională ţine elaborarea cadrului normativ de principii, a marilor direcţii în
care drepturile omului urmează să fie protejate, ca şi stabilirea mecanismelor chemate să
vegheze la asigurarea respectivelor drepturi ale omului la nivelul întregii comunităţi
internaţionale. La nivelul ordinii interne, se înscriu acele măsuri care tind să asigure
aplicarea în viaţă şi traducerea în fapt a drepturilor omului de către fiecare ţară, în
concordanţă cu priorităţile specifice, ce decurg din tradiţie, nivelul de dezvoltare şi
condiţiile în care trăieşte fiecare popor.
Consacrarea propriu-zisă a drepturilor omului ca valori-cadru ale raportului
individ - societate, în toate statele lumii, respectiv ca imperativ al comunităţii mondiale,
s-a produs după cel de-al doilea război mondial, o dată cu adoptarea Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului. În lumina prevederilor fundamentale cuprinse în acest
important document, conţinutul concret al drepturilor omului a fost redefinit, completat şi
precizat prin reglementările interne ale statelor. De altfel, în cadrul statal reapare
individul în situaţia sa socială exactă, problematica drepturilor omului fiind adusă de la
nivelul abstract la realitatea socială concretă.
Din aceste considerente rezultă ideea că drepturile omului reprezintă drepturi cu
conţinut variabil, conţinutul lor concret definindu-se în spaţiul național în funcţie de
matricea drepturilor obiective date şi de cea a drepturilor subiective. Universalismul
drepturilor omului este nuanţat de un relativism socio-istoric. Există aşadar, două
determinări de relativitate ale drepturilor omului: pe de o parte, cele care ţin de evoluţia
istorică şi, pe de altă parte, cele care tin de contextul socio-economic, politic şi cultural.13
Rezultă, prin urmare, cu evidenţă, faptul că drepturile omului prezintă un înalt
grad de generalitate, dar ele nu au un conţinut imuabil, ci evoluează în concordanţă cu
dinamica relaţiilor internaţionale, cu dinamica valorilor pe care le consacră. Astfel, pe
parcursul evoluţiei istorice, sistemele drepturilor omului se modifică pentru a reflecta
aceleaşi transformări, apărând drepturi noi, în funcţie de apariţia unor valori care se cer
apărate şi consacrate pe plan juridic (recunoaşterea dreptului la viaţă intimă,
recunoaşterea dreptului de acces la informaţie, la cuceririle ştiinţei şi tehnicii etc).

13
Adian Năstase, Drepturile omului, religie a sfârsitului de secol, Editura Institutul Român pentru drepturile
omului, Bucureşti, 1993, p. 30

13
6. Generaţiile drepturilor omului
Drepturile omului reprezintă o sumă de norme juridice, aflată într-o strânsă
conexiune prin obiectul lor – relaţiile dintre state şi alte entităţi cu personalitate
internaţională -, care se stabilesc în scopul protecţiei fiinţei umane.
Privite ca prerogative recunoscute individului şi pe care acesta le poate invoca
pentru protejarea statutului său juridic, drepturile omului au evoluat de-a lungul timpului,
de la preocupări esenţiale, precum dreptul la viaţă sau dreptul la libertate la alte
preocupări, precum drepturile economice sau culturale. Din perspectiva acestei evoluţii,
drepturile omului pot fi grupate în trei generaţii.

6.1. Generaţia I – drepturile civile şi politice - este consacrată încă din primele
documente, precum Magna Charta Libertatum14, Habeas Corpus Act15 sau Bill-ul
Drepturilor16 ori Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului 17. Promovate şi
apărate de numeroase documente juridice internaţionale, drepturile civile şi politice
includ drepturi şi libertăţi, precum: dreptul la viaţă, dreptul la libertate, dreptul la
demnitate, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, dreptul la egalitate în faţa legii, dreptul la
liberă circulaţie, dreptul la azil în caz de persecuţie, dreptul la o cetăţenie, libertatea de
opinie şi exprimare, dreptul de a participa la conducerea treburilor publice.

6.2. Generaţia a II-a – drepturi economice, sociale şi culturale - este consacrată şi

recunoscută ceva mai târziu în legile fundamentale ale statelor şi, apoi, în documente
juridice internaţionale. Printre acestea, sunt întâlnite în tratatele internaţionale drepturi,
precum: dreptul la securitate socială, dreptul la muncă şi la salariu egal pentru o muncă
egală, dreptul la învăţământ.

6.3. Generaţia a III-a – drepturi colective

14
Apărută în Anglia, dată de Ioan Fără de Ţară, la 15 iunie 1215, baronilor şi episcopilor englezi.
15
Din 26 mai 1679.
16
Din 13 februarie 1689.
17
Apărută în Franţa la 26 august 1789, înscriind chiar în primul său articol ideea că „oamenii se nasc şi
rămân liberi şi egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fundamentate decât pe egalitatea comună”.
14
 Aşa numitele drepturi de generaţia a treia au fost promovate de scurtă vreme. Ele
sunt expresia vie a faptului că drepturile omului nu sunt elemente imobile, acestea
aflându-se într-o permanentă dezvoltare şi schimbare. Această categorie de drepturi
reflectă, în plus, faptul că apar mereu noi probleme care periclitează dreptul oamenilor la
viaţă şi care ar trebui întâmpinate cu introducerea unor noi drepturi în catalogul
drepturilor omului. În afară de drepturile de dezvoltare, care au rolul de a diminua
prăpastia dintre cei bogaţi şi cei săraci, printre aceste drepturi de generaţia a treia se
numără şi drepturile care privesc mediul înconjurător. Aceste drepturi au rolul de a
garanta că mediul natural al omului nu este afectat sau chiar distrus în întregime. De la
Summitul de la Rio de Janeiro din 1992, drepturi precum dreptul omului la un mediu
intact – mai ales în ceea ce priveşte generaţiile următoare – au devenit din ce în ce mai
importante. Putem observa, aşadar, că drepturile omului nu au fost stabilite o dată pentru
totdeauna, ci că ele sunt suficient de flexibile pentru a putea reacţiona la noi provocări,
ca, de exemplu, problemele globale ale mediului.
După adoptarea Cartei ONU, în spiritul solidarităţii internaţionale şi pentru
construirea unui viitor mai bun pentru toţi, a fost consacrat dreptul popoarelor de a
dispune de ele însele. Mai poate fi adăgat dreptul la pace sau dreptul la dezvoltare, tot ca
drepturi colective ale popoarelor şi ale omenirii în ansamblul ei.

7. Alte posibile clasificări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului

7.1. Clasificarea drepturilor libertăţile fundamentale ale omului după conţinutul lor
Analizate după conţinutul lor, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului pot
fi grupate în: drepturi ale persoanei, drepturi civile, drepturi politice, drepturi
economice, drepturi sociale, drepturi culturale18.
7.1.1. Drepturi ale persoanei
Din această categorie fac parte o serie de drepturi, care asigură indivizilor
protecţia în faţa abuzurilor care le pot leza demnitatea umană. Oamenii dispun, astfel, de
dreptul la viaţă, un drept care constituie condiţia de bază pentru toate celelalte drepturi şi
dreptul la liberă dezvoltare a personalităţii. Ce efecte au aceste drepturi ale persoanei
18
Donnelly, Jack (1993) Universal Human Rights in Theory and Practice, London, Cornell University
Press, p.36

15
asupra vieţii noastre putem deduce, de exemplu, din faptul că în secolul XX mai era
permisă pedeapsa capitală, chiar şi în ţări nedemocratice. Drepturile persoanei constituie
nucleul drepturilor omului, ele se regăsesc în toate documentele şi cataloagele privitoare
la drepturile omului.

7.1.2. Drepturi politice şi civile

Drepturile politice şi cele civile sau cetăţeneşti constituie cea de-a doua categorie
de drepturi. Aceste drepturi au rolul de a garanta participarea neîngrădită a tuturor
oamenilor la viaţa politică din cadrul unei comunităţi, fără ca aceştia să se teamă că pot fi
pedepsiţi. Dreptul la liberă exprimare şi libertatea presei joacă un rol deosebit de
important din acest punct de vedere, pentru că la acest nivel sunt reflectate atitudinile
oamenilor cu privire la conducerea unui stat şi gradul în care sunt satisfăcuţi de
activităţile acestuia. Dacă aceste atitudini sunt cenzurate, conducerea unei ţări nu mai
poate pretinde că reprezintă în mod democratic cetăţenii.

7.1.3. Drepturi socio-economice

Pe de o parte, acestea garantează faptul că toţi oamenii dispun de un minimum de
supravieţuire. Pe de altă parte, ele susţin dreptul la educaţie al tuturor indivizilor. Dacă
pornim de la ipoteza că pentru a trăi o viaţă demnă este nevoie de mult mai mult decât de
asigurarea unei hrane minime, atunci este necesar ca fiecare să beneficieze şi de o bază
educaţională, care să îi permită să atingă un anumit ideal.

7.1.4. Drepturile culturale

În Rezoluţia privind „Stabilirea de standarde internaţionale în domeniul
drepturilor omului”19, dreptul de a participa la viaţa culturală presupune: nediscriminarea
şi egalitatea; neingerinţa în dreptul a a avea viaţă culturală şi de a contribui la aceasta,
libertatea de diseminare a informaţiilor culturale, dreptul de a coopera pe plan
internaţional în acest domeniu.

19
Rezoluţia Adunării Generale ONU nr. 41/120 din 4 decembrie 1986, apud la Ciucă Aurora, Protecţia
internaţională a drepturilor omului, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Fundaţiei Academice Axis,
Iaşi, 2009, p.61.
16
8.2. O altă clasificare a drepturilor şi libertăţile fundamentale ale omului
Drepturile omului se clasifică în drepturi individuale şi drepturi colective.
8.2.2. Drepturi individuale
Drepturi individuale reprezintă drepturile recunoscute fiecărui individ şi acestea sunt:
- dreptul la integritate fizică şi mentală, unde sunt cuprinse: dreptul la viaţă, dreptul la
libertate şi securitatea persoanei, inclusiv interzicerea torturii şi a tratamentelor crude şi
inumane, interzicerea sclaviei, a servituţii, a muncii forţate, interzicerea arestării arbitrare
sau a privării abuzive de libertate;
- dreptul la conştiinţă şi acţiune: libertatea de opinie, libertatea de exprimare şi
liberatea religioasă; libertatea întrunirilor paşnice şi libertatea de a constitui sindicate şi
alte organizaţii şi asociaţii şi de a adera la ele; libertatea de circulaţie, inclusiv dreptul de
a părăsi ţara şi de a reveni;
- dreptul la justiţie în condiţiile stabilite de lege : o judecată echitabilă în caz de acte
delictoase, dreptul la asistenţă din partea unui apărător; neretroactivitatea legii.
- drepturi privitoare la viaţa privată şi de familie: dreptul la respectarea vieţii private,
dreptul la respectarea şi la protecţia familiei;
- drepturi politice (dreptul de a participa la conducerea treburilor publice, dreptul de a
alege şi de a fi ales);
- drepturi sociale,economice şi culturale: dreptul la muncă, dreptul la un nivel de viaţă
suficient, la securitate socială, la servicii de sănătate, la cultură;
- principiul egalităţii în drepturi şi al nediscriminarii.

8.2.3. Drepturi colective

Printre drepturile colective, faţă de care ONU a manifestat în ultimul timp un
interes special, se numără: dreptul persoanelor de a dispune de ele însele, dreptul la
suveranitate permanentă asupra resurselor naturale, dreptul la dezvoltare etc.20
Înfăptuirea unei autentice politici a drepturilor omului solicită, prin urmare, în cel
mai înalt grad, atât măsuri legislative adecvate, care să asigure că aceste drepturi îşi vor
găsi, în continuare, un loc dintre cele mai importante în viaţa societăţii, dar şi
conştientizarea tuturor cetăţenilor în legătură cu marile valori umaniste, cu cerinţa

20
Cloşcă Ionel, Suceavă Ion, Tratat de drepturile omului, Editura V.I.S.Print, Bucureşti, 2003, p. 37-38.
17
transformarii umanismului într-un autentic mod de viaţă a tuturor cetăţenilor care trăiesc
pe cuprinsul unei ţări. Drumul acesta implică toleranţa reciprocă, respectul deplin al legii,
înţelegerea comandamentelor edificării unei ţări libere şi prospere pe baza principiilor de
drept, iar nu a arbitrarului, a încercărilor de „a-ţi face singur dreptate”, a contestării
valorilor pe care se întemeiază statul de drept. Împlinirea nobilelor idei umaniste care au
însufleţit atâtea generaţii în lupta pentru libertate împotriva totalitarismului, traducerea
lor în viaţa neabătută, într-o ordine democratică implică o acţiune permanentă de educare
şi de autoeducare, în care ataşamentul faţă de legi, faţă de spiritul lor, respectul strict al
prevederilor actelor normative trebuie să se înscrie în comportamentul cotidian al
fiecăruia dintre noi.

Capitolul al II-lea - Documente cu vocaţie universală şi regionale ce consacră

drepturile omului

1.1. Documente internaţionale cu caracter de universalitate

Carta ONU
Carta internaţională a drepturilor omului, semnată în 1945, reuneşte un
ansamblu de 3 documente adoptate sub egida ONU (plus două protocoale facultative) şi
care constituie nucleul sistemului Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului.
Acestea sunt:
- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
- Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice;
- Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale;
- Protocolul facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice;
- Al doilea protocol facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice.
Deşi Carta Internaţională a Drepturilor Omului este alcătuită din documentele
menţionate, ideea despre o „Cartă a drepturilor omului” (Bill of Rights) s-a născut la
Conferinţa de la San Francisco, din aprilie-iunie 1945, când s-a adoptata Carta ONU 21.

21
Ideea s-a declanşat în primii ani ai celui de-al doilea război mondial, când preşedintele SUA, Franklin
D.Roosevelt, într-un discurs prezentat în august 1941, a afirmat că lumea trebuie construită pe 4 libertăţi
fundamentale: libertatea cuvântului şi de expresie, libertatea fiecăruia de a se închina lui Dumnezeu în felul
18
Propunerile s-au materializat după crearea, în cadrul Consiliului Economic şi Social, a
Comisiei Drepturilor Omului, la 16 februarie 1946, în baza art.68 din Carta ONU.
Comisia a fost, astfel, însărcinată să elaboreze „Carta Internaţională a Drepturilor
Omului” şi fiindcă ar fi fost destul de dificil în acea perioadă, Comisia a ajuns la
concluzia că, mai întâi, ar trebui elaborată o declaraţie şi, ulterior, să pregătească textele
unor tratate care să o pună în aplicare. Astfel, la 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a
adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Elaborarea tratatelor a fost mai dificilă şi a cerut mult mai mult timp. Abia după
18 ani de la adoptarea Declaraţiei s-au elaborat şi adoptat cele două Pacte internaţionale
ale drepturilor omului şi primul Protocol facultativ, pentru ca ele să intre în vigoare după
încă 10 ani (1976). În anul 1989 se va adopta cel de-al doilea Protocol facultativ la Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice pentru abolirea pedepsei cu moartea.
Preluând aproape integral prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului, dar consacrând şi alte drepturi pe care declaraţia nu le formulase, cele două
Pacte şi Protocoale facultative devin, astfel, instrumente juridice cu vocaţie de
universalitate, care vor influenţa, împreună cu Declaraţia, întreaga evoluţie a sistemului
Naţiunilor Unite de protecţie a drepturilor omului, dar şi sistemele regionale.
Dincolo de obligaţia generală a statelor membre de a-şi îndeplini cu bună credinţă
obligaţiile asumate prin Cartă, art.56 stipulează că „membrii se angajează, în vederea
atingerii scopurilor enunţate, să acţioneze atât în comun, cât şi fiecare în parte, în
cooperare cu Organizaţia”. Se stipulează, astfel, obligaţia generală de cooperare pentru
„respectul universal şi efectiv al drepturilor omului”22.

1.1.1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată în 1948, la Paris şi

cuprinde o enumerare a drepturilor civile şi politice.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este primul document care proclamă
solemn drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, după o lungă perioadă în care,
mai ales prin cele două războaie mondiale, existenţa fiinţei umane şi demnitatea acesteia
au fost puse sub semnul întrebării. Astfel, Declaraţia rămâne un simbol comun al

său, libertate de a nu suferi de lipsuri şi libertatea de a nu se teme, în Th. Buergenthal, Renate Weber,
Dreptul Internaţional al Drepturilor Omului, Editura All, Bucureşti, 1996, p.17.
22
Articol din Preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
19
aspiraţiei către o lume mai dreaptă şi mai bună. 10 decembrie 1948 devine o dată istorică
în conştiinţa umanităţii, motiv pentru care a fost declarată ziua drepturilor omului.
Chiar din preambul, Declaraţia porneşte de la concepţia că recunoaşterea
demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și
inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume. Ea consideră că
tocmai ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie, iar
făurirea unei lumi în care fiinţele umane vor beneficia de libertatea cuvântului şi a
convingerilor, eliberate fiind de teroare şi mizerie, este proclamată drept cea mai înaltă
aspiraţie a omului.
De aceea, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului îşi propune ca drepturile
omului să fie protejate de un sistem de drept, pentru ca omul să nu fie constrâns la revoltă
împotriva tiraniei şi a asupririi.
Statele membre se angajează, astfel, în conformitate cu prevederile Cartei, să
promoveze, în cooperare cu ONU, respectul universal şi efectiv al drepturilor omului şi
al libertăţilor sale fundamentale.
Redactată în 30 de articole, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului consacră
atât drepturi civile şi politice23, cât şi drepturi economice, sociale şi culturale24. În patru
dintre articolele sale (1,2,22 şi 28), Declaraţia stabileşte fundamentele cu valoare de
principiu, prin care se înalţă întregul edificiu al drepturilor şi libertăţilor consacrate.
Astfel, art.1 precizează că toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate
şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele
faţă de altele în spiritul fraternităţii.
Articolul 2 nu admite în exercitarea drepturilor şi proclamaţiilor nicio deosebire
bazată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine
naţională sau socială, avere, naştere sau decurgând din orice altă situaţie, dar nici bazată
pe statutul politic, juridic sau intenţional al ţării sau teritoriului de care aparţine persoana.
Articolul 22 stabileşte fundamentul exercitării drepturilor economice, sociale şi
culturale, respectiv faptul că orice persoană, în calitate de membru al societăţii, are
dreptul la securitate socială şi este îndreptăţită să obţină respectarea drepturilor
economice, sociale şi culturale indispensabile pentru demnitatea şi libera dezvoltare a
23
Art. 3-21.
24
Art. 23-28.
20
personalităţii sale, prin efortul naţional şi cooperare internaţională, ţinându-se seama de
organizarea şi de resursele fiecărei ţări.
Articolul 28 menţionează că fiecare persoană are dreptul să beneficieze, pe plan
social şi internaţional, de existenţa unei ordini care să permită ca drepturile şi libertăţile
enunţate în declaraţie să-şi poată găsi o realizare deplină.
Drepturile civile şi politice (sau cetăţeneşti) consacrate în Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului sunt următoarele:
 dreptul oricărei fiinţe umane la viaţă, libertate şi securitatea sa (art.3);
 dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie; sclavia şi traficul cu sclavi sunt
interzise sub toate formele;
 dreptul de a nu fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante (art.5);
 dreptul la recunoaşterea personalităţii juridice a fiecărui om, indiferent
unde s-ar afla (art.6);
 dreptul la egalitate în faţa legii şi la o protecţie egală a legii şi împotriva
oricărei discriminări sau provocări la discriminare (art.7);
 dreptul de a se adresa instanţelor de judecată competente, împotriva
actelor care violează drepturile fundamentale recunoscute prin constituţie sau prin lege
(art.8);
 dreptul de a nu fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar (art.9);
 dreptul de a fi ascultat, în deplină egalitate, în mod echitabil şi public de
un tribunal independent şi imparţial care va hotărî asupra drepturilor şi obligaţiilor sale
ori asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală (art.10);
 dreptul la prezumţia de nevinovăţie până când vinovăţia va fi dovedită în
mod legal în cadrul unui proces public, cu asigurarea tuturor garanţiilor necesare apărării.
Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un act
delictuos în momentul în care au fost comise – neretroactivitatea legii penale – şi nu se va
aplica o pedeapsă mai aspră decât cea aplicabilă în momentul în care a fost comis actul
delictuos (art.11);
 dreptul la protecţia legii împotriva imixtiunilor sau atingerilor vieţii
private, de familie, domiciliului, corespondenţei, onoarei sau reputaţiei persoanei (art.12);
21
  dreptul la liberă circulaţie şi de a alege reşedinţa în orice stat. Orice
persoană are dreptul să părăsească orice ţară, inclusiv ţara sa şi de a reveni în ţara sa
(art.13);
 dreptul de a căuta şi de a beneficia de azil în alte ţări în cazul persecuţiei.
Acest drept nu poate fi invocat în cazul urmăririi penale pentru crime de drept comun sau
în cazul acţiunilor contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite (art.14);
 dreptul la o cetăţenie, de a nu fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa şi
dreptul de a-şi schimba cetăţenia (art.15);
 dreptul la căsătorie şi de a întemeia o familie pe baza egalităţii în drepturi
a bărbatului şi femeii şi dreptul familiei, ca element natural şi fundamental al societăţii, la
ocrotire din partea societăţii şi a statului; căsătoria nu se poate încheia decât cu
consimţământul liber şi deplin al viitorilor soţi (art.16);
 dreptul la proprietate, individual sau în asociere cu alţii şi de a nu fi lipsit
în mod arbitrar de proprietatea sa (art.17);
 dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei şi a exerciţiului
acestora individual sau colectiv, în public sau privat, prin învăţământ (art.18);
 libertatea de opinie şi de exprimare, de a nu fi tulburat pentru opiniile
proprii, de a căuta, primi şi răspândi, fără limite legate de frontieră, informaţii şi idei,
prin orice mijloc de exprimare (art.19);
 dreptul la libertate de întrunire şi asociere şi de a nu fi obligat să facă parte
dintr-o asociaţie (art.20);
 dreptul de a participa la conducerea treburilor publice ale ţării sale, fie
direct, fie prin intermediul unor reprezentanţi liber aleşi şi dreptul oricărei persoane de a
avea acces, în condiţii de egalitate, la funcţiile publice ale ţării sale. Voinţa poporului este
baza puterii de stat şi trebuie să fie exprimată prin alegeri oneste, care trebuie să aibă loc
periodic, prin sufragiu universal, egal şi prin vot secret sau printr-o procedură
echivalentă, care să asigure libertatea votului (art.21).
Ultimele prevederi ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (art.29 şi 30)
precizează că fiecare om are îndatoriri faţă de colectivitate, că exercitarea drepturilor şi a
libertăţilor sale este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege, dar numai în scopul
asigurării recunoaşterii şi a respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi şi în vederea
22
satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o
societate democratică. De asemenea, se precizează că drepturile şi libertăţile nu vor putea
fi exercitate împotriva scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite şi nicio prevedere a
Declaraţiei nu poate fi interpretată ca implicând dreptul la vreo activitate care să conducă
la desfiinţarea drepturilor şi libertăţilor enunţate.

1.1.2. Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice 25 a fost adoptat în

1966 şi a intrat în vigoare în 1976.
Este o reluare şi o dezvoltare a dispoziţiilor cuprinse în Declaraţia Universală cu
privire la drepturile civile şi politice.

Pactele internaţionale adoptate în anul 1966 conţin câteva dispoziţii comune în

preambul şi în articolele 1, 3 şi 5. Astfel, ambele pornesc de la principiile enunţate de
Carta ONU, potrivit cărora fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume este tocmai
recunoaşterea demnităţii inerente tuturor oamenilor şi a drepturilor lor egale şi
inalienabile. În conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, statele părţi
la cele două Pacte recunosc că idealul fiinţei umane libere, eliberată de teamă şi mizerie,
nu poate fi realizat decât dacă se creează condiţii care să permită fiecăruia să se bucure de
drepturile sale economice, sociale şi culturale şi de drepturile civile şi politice. De aceea,
statele au obligaţia de a promova respectarea universală şi efectivă a drepturilor şi a
libertăţilor omului, luând în considerare că omul are şi îndatoriri faţă de semenii săi şi
faţă de colectivitate.26
O altă dispoziţie comună celor două pacte este aceea potrivit căreia popoarele au
dreptul la autodeterminare, în virtutea căruia ele îşi determină liber statutul politic şi îşi
asigură liber dezvoltarea economică, socială şi culturală. Mai mult, toate popoarele pot
dispune liber de bogăţiile lor naturale şi nu vor putea fi lipsite de propriile mijloace de
trai27.

25
Rezoluţia 220/XXI/16.12.1966. Pactul cu privire la drepturile civile şi politice a intrat în vigoare la
23.03.1976.
26
Preambul, ibidem.
27
Art.1, idem.
23
 Dispoziţii comune sunt şi cele care conţin clauzele de garantare a respectării
drepturilor şi a libertăţilor enunţate. Astfel, nicio dispoziţie din pacte nu poate fi
interpretată ca dând dreptul vreunui stat, grupare sau individ să desfăşoare acţiuni care să
urmărească suprimarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute ori limitări mai ample decât
cele prevăzute de pacte.28
Conform dispoziţiilor Pactului internaţional cu privire la drepturi civile şi
politice, statele părţi se angajează să respecte şi să garanteze oamenilor care se găsesc pe
teritoriul lor şi care ţin de competenţa lor drepturile recunoscute de Pact, fără nici o
deosebire, în special de rasă, culoare, sex, religie, opinie politică sau orice altă opinie,
origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare 29.
Pactul obligă statele să ia măsuri de ordin legislativ sau de altă natură pentru
transpunerea în viaţă a drepturilor recunoscute de Pact, mai cu seamă: asigurarea
dreptului persoanei de a depune plângeri efective, chiar dacă violarea dreptului a fost
comisă de o autoritate publică; să garanteze că autoritatea competentă va hotărî asupra
drepturilor persoanei care formulează plângerea, cu posibilitatea de recurs judiciar; să
garanteze că autorităţile competente vor da urmare oricărei plângeri care a fost
recunoscută ca justificată.30
Una dintre cele mai importante completări la Declaraţie este art.27, care conţine
angajamentul statelor de a recunoaşte membrilor minorităţilor etnice, religioase sau
lingvistice, dreptul de a se bucura de cultura proprie, de a profesa şi practica propria
religie sau de a folosi limba proprie. Printre drepturile garantate de Pact care nu sunt
menţionate de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului se numără:
 libertatea de a fi tratat în mod omenos şi cu respect pentru demnitatea
inerentă fiinţei umane (art.10);
 dreptul persoanei de a nu fi întemniţată pentru singurul motiv că nu este în
măsură să execute o obligaţie contractuală (art.11);
 dreptul copilului la măsuri de ocrotire din partea familiei sale, a societăţii
şi a statului şi dreptul de a dobândi o cetăţenie (art.24).

28
Art.5, idem.
29
Pactului internaţional cu privire la drepturi civile şi politice, art.2, par.1
30
Idem, par.3
24
  dreptul colectiv de protecţie împotriva propagandei pentru război şi
îndemnului la ură naţională, rasială sau religioasă care constituie o incitare la
discriminare, la ostilitate sau violenţă. Pactul cere statelor părţi să interzică prin lege
asemenea acte (art.20);
 dreptul popoarelor la autodeterminare ca drept colectiv consacrat (art.1);
Aşa cum se constată, Pactul nu enumeră doar drepturile consacrate, ci, în cea mai
mare parte, le defineşte, le stabileşte conţinutul şi chiar unele măsuri de aplicare şi
garantare. Pactul conţine o clauză de derogare (art.4) ori de limitare a drepturilor
garantate, în cazul unui pericol public excepţional, ce ameninţă existenţa naţiunii şi este
proclamat printr-un act oficial. Pactul permite statelor să suspende toate drepturile, cu
excepţia a şapte dintre cele mai importante:
1. dreptul la viaţă;
2. dreptul de a nu fi supus torturii sau altor pedepse sau tratamente crude,
inumane sau degradante;
3. dreptul de a nu fi ţinut în sclavie şi servitute;
4. dreptul de a nu fi închis pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale;
5. principiul neretroactivităţii incriminărilor (sau al aplicării legii penale mai
favorabile);
6. dreptul fiecărui om la recunoaşterea personalităţii sale juridice;
7. dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei.
Pentru asigurarea drepturilor garantate de Pact, potrivit dispoziţiilor acestuia31 s-a
creat Comitetul Drepturilor Omului, cu scopul de a examina rapoartele prezentate de
statele părţi cu privire la „măsurile pe care le-au adoptat şi care transpun drepturile
recunoscute (...), precum şi asupra progreselor realizate în folosinţa acestor drepturi”32.
Comitetul este alcătuit din 18 membri, pentru o perioadă de 4 ani, resortisanţi ai
statelor părţi la Pact, de o înaltă moralitate şi cu o competenţă recunoscută în domeniul
drepturilor omului, aleşi de reuniunea acestor state, convocată de secretarul general al
ONU. Acest mecanism nu are valoare judiciară, ci reprezintă doare un mecanism de
conciliere cu valoare de recomandare pentru statele implicate. Activitatea Comitetului se

31
Idem, art.28-45
32
Idem, art.40, par.1
25
desfăşoară pe două planuri: procedura de raportare (art.40), prin care statele părţi se
obligă să înainteze rapoarte asupra situaţiei concrete privind respectarea obligaţiilor
asumate şi procedura plângerilor interstatale (art.41 şi art.42), care este o procedură
opţională, iar rolul Comitetului se reduce la căutarea unei soluţii amiabile.33

1.1.3. Protocolul facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice

A fost adoptat ca document separat şi completează unele măsuri de implementare
prevăzute de Pact. Protocolul oferă persoanelor particulare care se pretind victime ale
unei încălcări a Pactului posibilitatea de a înainta Comitetului Drepturilor Omului aşa
numitele comunicări sau plângeri individuale. Plângerile pot fi îndreptate numai
împotriva acelor state-părţi la Pact care au ratificat Protocolul. Reclamanţi pot fi doar
indivizi – persoane fizice, nu şi grupuri de persoane sau persoane juridice, ca în cazul
CEDO.
Comitetul trebuie să se pronunţe, în primul rând, asupra admisibilităţii plângerilor.
Nu există un termen impus pentru înaintarea plângerilor, dar trebuie în prealabil epuizate
căile de recurs interne. De asemenea, pentru a fi admisibilă, plângerea nu trebuie să mai fi
fost înaintată concomitent unei alte instanţe internaţionale similare.
După această examinare prealabilă, plângerea poate trece în a doua fază de
procedură, în care este examinată temeinicia acesteia. Comitetul va supune plângerea
atenţiei statului vizat, care, în termen de 6 luni, trebuie să formuleze răspunsul privind
învinuirile ce i se aduc. Comunicările scrise ale statului şi plângerea individuală sunt apoi
examinate de Comitet, iar concluziile aduse la cunoştinţa părţilor. Un rezumat al acestor
concluzii este inclus în raportul anual al comitetului prezentat Adunării Generale ONU.

1.1.4. Al doilea protocol facultativ la Pactul internaţional privind drepturile civile şi

politice
Acest protocol a fost deschis spre semnare la 15 decembrie 1989 şi a intrat în
vigoare la 11 iulie 1991. Obiectivul protocolului este abolirea pedepsei cu moartea. Prin
urmare, nicio persoană aflată sub jurisdicţia unui stat parte la acest Pact nu va fi executată

33
Numai 47 din cele 144 state părţi au acceptat procedura prin declaraţia opţională şi nici unul dintra
acestea nu a recurs la ea – Guţan, Bianca Ştefan, Protecţia Europeană a drepturilor omului, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2004, p.229.
26
şi fiecare asemenea stat va lua toate măsurile pentru abolirea pedepsei cu moartea pe
teritoriul aflat sub jurisdicţia sa34.
Protocolul nu admite nicio rezervă, cu excepţia rezervei formulate cu ocazia
ratificării sau aderării, prevăzând aplicarea pedepsei cu moartea în timp de război35, în
urma unei condamnări pentru o crimă cu caracter militar, de o gravitate extremă, comisă
în timp de război. De altfel, în mai 2002, s-a adoptat al 13-lea Protocol la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, care aboleşte pedeapsa cu moartea în orice
circumstanţă.

1.1.5. Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale36

Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale a
fost adoptat la aceeaşi dată cu pactul anterior.
Spre deosebire de Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice,
acest Pact nu impune statelor obligaţii imediate. Această abordare este justificată de
natura drepturilor consacrate şi de situaţia existentă în diferitele state, mai ales din punct
de vedere economic.
Astfel, de la început se precizează că fiecare stat se angajează să asigure
progresiv37 exercitarea deplină a drepturilor recunoscute, atât prin efort propriu, cât şi prin
asistenţă şi cooperare internaţională, în special pe plan economic şi tehnic, folosind la
maxim resursele sale disponibile. Analizând drepturile proclamate de Pact, vom constata
că ele consacră drepturi economice, sociale şi culturale, preluând prevederile Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, nu doar enunţându-le, ci explicând conţinutul acestora
şi chiar stabilind măsuri de aplicare38.
Partea a IV-a a pactului stabileşte un mecanism prin care să se asigure
respectarea drepturilor recunoscute de acesta39. În acest sens, statele părţi se angajează să
prezinte rapoarte Secretarului General al ONU cu privire la măsurile pe care le-au
adoptat şi la progresele obţinute în asigurarea respectării acestor drepturi. Consiliul

34
Al doilea protocol facultativ, art.1.
35
Idem, art.2. Protocolul a fost ratificat de 40 state.
36
Pactul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale a intrat în vigoare la 03.01.1976.
37
Idem, art.2.
38
Idem, art.6-15.
39
Idem, art.16-25.
27
Economic şi Social poate să prezinte periodic rapoarte Adunării Generale, care cuprind
recomandări cu caracter general şi un rezumat al informaţiilor primite de la statele părţi la
Pact şi de la instituţiile specializate, în legătură cu progresele obţinute în asigurarea
respectării generale a drepturilor economice, sociale şi culturale recunoscute.
În anul 1985 s-a creat, de către Consiliul Economic şi Social, Comitetul
Drepturilor Economice, Sociale şi Culturale, ca un al doilea mecanism, cu rolul de
supraveghere a aplicării dispoziţiilor Pactului.

1.2. Convenţii internaţionale privind drepturile omului

a.Convenţii cu caracter specific, care au ca obiect anumite drepturi
Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, adoptată în 1948 şi intrată
în vigoare în 1951
Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii,
adoptată în 1968 şi intrată în vigoare în 1975
Convenţia împotriva torturii şi a altor tratamente ori pedepse crude, inumane sau
degradante, adoptată în 1984 şi intrată în vigoare în 1987

b.Convenţii referitoare la protecţia anumitor categorii de persoane (care include

drepturile copiilor, femeilor, refugiaţilor, apatrizilor, muncitorilor)
Convenţia asupra drepturilor politice ale femeii, adoptată în 1952 şi intrată în vigoare în
1954
Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite din 1957, intrată în vigoare în 1958
Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată în 1989

c.Convenţii care au ca obiect interzicerea discriminării bazate pe sex, rasă, origine

etnică, religie, a discriminării în învăţământ, în utilizarea forţei de muncă, în profesie

Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială

Convenţia internaţională asupra eliminării şi reprimării creimei de apartheid
Convenţia cu privire la eliminiarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei

28
2. Documente internaţionale cu caracter regional privind protecţia drepturilor
omului
O perioadă îndelungată de timp, regionalizarea drepturilor omului nu a fost o idee
agreată de Naţiunile Unite. Ea a fost privită cu suspiciune, considerată o tendinţă de
fragmentare a mişcării pentru drepturile omului, care pune sub semnul întrebării
universalitatea acestor drepturi. O dată cu elaborarea şi adoptarea, în 1966, a celor două
pacte, Organizaţia Naţiunile Unite a devenit mai receptivă la ideea de regionalism în
domeniul drepturilor omului.
În 1977, prin Rezoluţia 32/127, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite recomanda
statelor membre să realizeze înţelegeri regionale pentru promovarea şi protejarea
drepturilor omului. La ora actuală funcţionează trei sisteme regionale: european (1950),
inter-american (1978) şi cel african (1986). Pe lângă aceste trei sisteme, există, în formă
incipientă, un sistem arab, precum şi propuneri pentru crearea unui sistem asiatic al
drepturilor omului.

2.1. Documente adoptate în spaţiul european

A.Documente adoptate în cadrul Consiliului Europei
1. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată în 1950 în cadrul Consiliului
Europei, se referă numai la drepturile civile şi politice.
Ea este completată cu o serie de protocoale adiţionale.
Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului a fost
semnată, sub auspiciile Consilului Europei, în 1950, la 4 noiembrie şi a intrat în vigoare
în 1953. Ea prezintă o semnificaţie specială pentru dreptul internaţional al drepturilor
omului din mai multe motive: a fost primul tratat din lume în materie; ea a înfiinţat prima
procedură şi o curte internaţională, unde se pot adresa plângeri în domeniul drepturilor
omului; este cel mai dezvoltat şi eficient dintre toate sistemele de drepturi ale omului;
jurisprudenţa dezvoltată este cea mai extinsă în comparaţie cu orice alt sistem
internaţional.
Literatura juridică enumeră trei motive care au determinat elaborarea şi adoptarea
unui astfel de tratat european al drepturilor omului 40. În primul rând, el a reprezentat un

40
Keon, L (1999), Constitutional Law of the European Union, Blackstone Press, p.34
29
răspuns regional la atrocităţile comise în timpul celui de al doilea război mondial şi
credinţa că, respectând drepturile omului, guvernele nu vor mai declanşa cu aceeaşi
uşurinţă războaie împotriva vecinilor lor. În al doilea rând, atât Consiliul Europei,
înfiinţat în 1949, cît şi Uniunea Europeană (anterior Comunităţile Europene, prima dintre
ele fiind înfiinţată în 1951) s-au bazat în parte pe supoziţia că cea mai sigură cale pentru
Germania de a deveni una dintre forţele păcii, în parteneriat cu Franţa, Marea Britanie şi
alte ţări occidentale, era aceea a integrării regionale şi a instituţionalizării unor valori
comune. Al treilea motiv a fost acela de a reuni ţările europene necomuniste într-un cadru
ideologic comun şi de a consolida unitatea lor în faţa pericolului comunist.
Elaborată de baza unei prime versiuni a Pactului cu privire la drepturile civile şi
politice, Convenţia europeană a fost modificată şi completată din 1952 prin 13 protocoale
facultative succesive. Ele au argumentat fie lista drepturilor, fie au vizat aspecte
procedurale şi organizarea instituţională: dreptul de proprietate, la educaţie,
obligativitatea de a organiza alegeri libere (Protocolul nr.1 din 1952); dreptul de a nu fi
închis pentru datorii civile; libertatea de mişcare şi rezidenţă; libertatea de a părăsi orice
ţară; dreptul de a nu fi expulzat; dreptul de a intra în ţara al cărei co-naţional eşti şi
interzicerea expulzării colective a străinilor (Protocolul nr.4 din 1963); abolirea pedepsei
cu moartea (Protocol nr.6 din 1983); dreptul unui străin de a nu fi arestat fără un proces
corect, dreptul de apel în procesele penale, dreptul la compensaţie în situaţia erorilor
judiciare, autoritatea de lucru judecat, egalitatea drepturilor şi responsabilităţilor soţilor
(Protocolul nr.7 din 1984).
În 1998 a intrat în vigoare Protocolul nr.11, care a modificat structura instituţiilor
abilitate cu examinarea şi soluţionarea plângerilor individuale. Comisia pentru drepturile
omului a fost desfiinţată, iar Curtea, cu o nouă organizare, devine Curtea Europeană
Permanentă de Drepturi ale Omului. Noua organizare permite soluţionarea mai multor
cauze într-un timp mai scurt.
La 12 mai 2004 a fost adoptat Protocolul nr.14 la Convenţia europeană a
drepturilor omului, care a intrat în vigoare la 1 iunie 2010. Acest Protocol a vizat mai
multe aspecte:
- creşterea duratei mandatului judecătorilor de la 6 la 9 ani;
- instituirea interdicţiei reeligibilităţii judecătorilor;
30
- modificarea procedurii de numire a judecătorilor ad-hoc, ce urmează a fi numiţi de
preşedintele Curţii de pe o listă de rezervă furnizată de fiecare stat în parte;
- instituirea formaţiunii jurisdicţionale a judecătorului unic, alături de comite, Cameră şi
de Marea Cameră;
- modificarea competenţelor comitetelor Curţii;
- introducerea unei noi competenţe a Marii Camere şi anume aceea de a se pronunţa
asupra chestiunilor cu care Curtea este sesizată de Comitetul Miniştrilor în temeiul art. 46
paragr. 4 al Convenţiei;
- introducerea unei cauze de inadmisibilitate (o cerere individuală poate fi declarată
inadmisibilă dacă reclamantul nu a suferit un prejudiciu important, cu excepţia cazului în
care respectul drepturilor omului garantate de Convenţie cere un examen pe fond al
cauzei şi cu condiţia de a nu respinge pentru acest motiv nicio cauză care nu a fost
examinată în mod corespunzător de un tribunal intern);
- instituirea posibilităţii Comisarului pentru drepturile omului de a prezenta observaţii
scrise şi de a lua parte la audierile Camerelor şi ale Marii Camere;
- modificarea procedurii de anchetă şi a celei de soluţionare a cauzei pe cale amiabilă;
- instituirea competenţei Comitetului Miniştrilor de a supraveghea executarea termenilor
reglementării amiabile a unei cauze, aşa cum figurează aceştia în decizia Curţii;
- consolidarea competenţei Comitetului Miniştrilor de a supraveghea executarea
hotărârilor Curţii;
- introducerea prevederii exprese, conform căreia „Uniunea Europeană poate adera la
prezenta Convenţie”41.

2.Carta Socială Europeană, adoptată tot în cadrul Consiliului Europei în 1961 și

revizuită ulterior, instituie un mecanism de protecţie cu privire la drepturile economice,
sociale şi culturale. Ea consacră, astfel, mai multe categorii de drepturi şi „principii” 42:
dreptul la muncă; dreptul tuturor muncitorilor la condiţii optime de muncă; dreptul
muncitorilor la muncă în condiţii de siguranţă; dreptul la o remuneraţie echitabilă,

41
Selejan-Guţan Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, ediţia 4, Ed. C.H.Beck, Bucureşti,
2011, p. 46-48.
42
Ciucă Aurora, Protecţia internaţională a drepturilor omului, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura
Fundaţiei Academice Axis, Iaşi, 2009, p. 120-121.
31
suficientă pentru un trai decent al muncitorilor şi familiilor lor; dreptul la libera asociere
în organizaţii naţionale şi internaţionale în vederea protejării intereselor lor sociale şi
economice; dreptul la negocieri colective; dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie specială
împotriva riscurilor fizice şi psihice la care sunt supuşi; dreptul la protecţia specială a
muncii femeilor; dreptul fiecăruia de a beneficia de facilităţi care să-l ajute în alegerea
unei ocupaţii corespunzătoare intereselor şi aptitudinilor personale; dreptul fiecărei
persoane la pregătire profesională; dreptul fiecărei persoane de a beneficia de măsuri de
ocrotire a sănătăţii; dreptul tuturor la asistenţă medicală; dreptul tuturor de a beneficia de
servicii de asistenţă socială; dreptul familiei la protecţie economică, socială, legală
corespunzătoare, de natură a-i asigura deplina dezvoltare; dreptul mamelor şi copiilor,
indifierent de starea civilă şi relaţiile de familie, la protecţie corespunzătoare socială şi
economică; dreptul muncitorilor emigranţi şi a familiilor lor la protecţie şi asistenţă pe
teritoriul altui stat parte.
Carta Socială Europeană este completată cu trei protocoale adiţionale.

B.Documente adoptate în cadrul Uniunii Europene

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi cetăţenia europeană
O dimensiune tot mai accentuată a preocupărilor Uniunii Europene din ultimii ani
este garantarea drepturilor fundamentale ale omului. Chiar dacă nici tratatele
Comunităţilor Europene, nici Tratatul asupra Uniunii Europene nu au consacrat un
catalog al drepturilor fundamentale ale omului, Curtea de Justiţie a recunoscut existenţa
drepturilor fundamentale la nivelul Comunităţilor şi, în baza jurisprudenţei acesteia,
garantarea drepturilor fundamentale consacrate atât la nivelul ONU, cât şi la nivelul
Consiliului Europei. Tratatul asupra Uniunii Europene consacră principiul referitor la
respectarea drepturilor fundamentale garantate de Convenţia Europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de Consiliul Europei, în anul
1950, precum şi principiile care rezultă din tradiţiile constituţionale ale statelor membre
ale Uniunii Europene.
Prevederi importante conţine şi Tratatul de la Amsterdam, din anul 1997 43, care
lărgeşte aria competenţei Curţii de Justiţie în domeniul respectării drepturilor omului de

43
A intrat în vigoare în 1999.
32
către instituţiile comunitare. De asemenea, în situaţia violărilor grave şi repetate ale
principiilor consacrate de Tratat cu privire la dreptul la libertate, democraţie, respectarea
drepturilor omului, statul de drept, Consiliul Uniunii Europene poate sancţiona statul
respectiv, suspendându-i unele drepturi.
Toate aceste preocupări au dus la o nouă abordare la sfârşitul anilor ‘90, când s-a
conturat ideea unei veritabile codificări şi crearea unui sistem propriu al Uniunii
Europene pentru apărarea drepturilor fundamentale ale omului, alături de preocupările
similare în domeniul cetăţeniei europene.
Prima concretizare a acestor noi abordări este reprezentată de acţiunea Summit-
ului European din 1999, la care s-au formulat câteva principii directoare pentru
redactarea unui document prin care să se garanteze drepturile omului în cadrul Uniunii
Europene – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Conţinutul Cartei drepturilor fundamentale
Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, precum și Tratatul de la Lisabona
prevăd că Uniunea se bazează pe valorile respectului pentru demnitatea umană, libertate,
democraţie, statul de drept, pe respectarea drepturilor omului, inclusiv drepturile
persoanelor aparţinând minorităţilor, dorind să fie o societate care practică toleranţa,
justiţia şi solidaritatea şi având ca scop promovarea păcii, valorilor acesteia şi a bunăstării
popoarelor sale. Deosebit de semnificativ este Titlul al II-lea al Tratatului instituind o
Constituţie pentru Europa care este reprezentat chiar de Carta Drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene.
Pentru redactarea Cartei, Consiliul European a creat un organism special –
Convenţia, alcătuit din reprezentanţi ai şefilor de stat şi de guvern, ai instituţiilor
comunitare şi a altor instituţii europene şi naţionale. La reuniunea şefilor de stat şi de
guvern, de la Biaritz, din octombrie 2000, s-a cerut Parlamentului European, Consiliului
european şi Comisiei să aprobe Carta, ceea ce s-a întâmplat la 9 decembrie 2000 la Nisa.
Carta, adoptată în forma iniţială de cele trei instituţii europene, nu a fost un tratat,
ci un acord inter-instituţional, deci nu avea forţă juridică. De aceea, dintre mai multe
variante s-a decis încorporarea ei în viitoarea Constituţie Europeană.
Carta porneşte de la generoasa idee că Uniunea Europeană plasează persoana în
centrul acţiunii sale, instituind cetăţenia Uniunii şi un spaţiu de libertate, securitate şi
33
justiţie. Uniunea contribuie, astfel, la apărarea şi dezvoltarea valorilor sale comune, cu
respectarea diversităţii culturale şi a tradiţiilor popoarelor Europei, precum şi a identităţii
naţionale a statelor membre şi a organizării puterilor lor publice la nivel naţional, regional
şi local.
Uniunea promovează o dezvoltare echilibrată şi durabilă şi asigură libera
circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor, precum şi libertatea de
stabilire în spaţiul său. În acest scop, a fost necesar să se stabilească că trebuie întărită
protecţia drepturilor fundamentale în lumina evoluţiei societăţii, a progresului social şi a
dezvoltării ştiinţifice şi tehnologice. De aceea, Carta reafirmă, cu respectarea
competenţelor Uniunii şi a principiului subsidiarităţii, drepturile care rezultă mai ales din
tradiţiile constituţionale şi obligaţiile internaţionale comune statelor membre, din Tratatul
asupra Uniunii Europene şi din tratatele comunitare, din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, din Carta socială adoptată de Comunitate şi de Consiliul Europei,
precum şi din jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi a Curţii Europene a drepturilor omului.
Exercitarea acestor drepturi presupune responsabilităţi şi îndatoriri faţă de ceilalţi, de
comunitatea umană şi de generaţiile viitoare. Conform principiului subsidiarităţii,
Uniunea Europeană nu intervine în domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă,
decât în măsura în care obiectivele avute în vedere nu pot fi realizate în mod
corespunzător de către statele membre, acestea putând fi mai bine îndeplinite la nivel
comunitar.
Carta consacră un catalog al drepturilor fundamentale în 6 din cele 7 capitole ale
sale intitulate sugestiv: demnitate, libertăţi, egalitate, solidaritate, cetăţenie, justiţie.

Cetăţenia europeană
Tratatul instituind Uniunea Europeană prevede că: ”se instituie o cetăţenie a
Uniunii. Este cetăţean al Uniunii orice persoană având cetăţenia unui stat membru.
Cetăţenia Uniunii completează cetăţenia naţională şi nu o înlocuieşte”44, prin urmare,
cetăţenia Uniunii este subordonată cetăţeniei statelor membre, astfel încât orice individ
care are cetăţenia unui stat membru este considerat cetăţean al Uniunii.

44
Carta Drepturilor Fundamentale, Cap. 5, art. 39-46.
34
 Carta drepturilor fundamentale stabileşte următoarele drepturi ale cetăţenilor
Uniunii Europene:
- dreptul de a vota şi de a fi ales la alegerile Parlamentului European, în statul membru în
care are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat; membrii Parlamentului
European sunt aleşi prin vor universal, direct, liber şi secret;
- dreptul de a vota şi de a fi ales la alegerile municipale în statul membru unde îşi are
reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca cetăţenii acelui stat;
- dreptul cetăţeanului la o bună administraţie, adică dreptul ca problemele să-i fie tratate
imparţial, echitabil, şi într-un termen rezonabil de către instituţiile şi organele Uniunii. De
asemenea, cetăţenii au dreptul de a se adresa instituţiilor Uniunii într-o limbă oficială şi
de a primi un răspuns în aceeaşi limbă;
- dreptul de acces al oricărei persoane fizice sau juridice la documentele Parlamentului
European, ale Consiliului şi ale Comisiei;
- dreptul cetăţenilor şi al oricărei persoane fizice sau juridice care are reşedinţa sau sediul
într-un stat membru, de a sesiza Mediatorul Uniunii pentru administraţie în acţiunile
instituţiilor sau ale organelor Uniunii, cu excepţia exercitării funcţiilor judecătoreşti de
către Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă;
- dreptul la petiţie în faţa Parlamentului European; acest drept aparţine şi persoanelor care
nu au cetăţenia Uniunii, dar au reşedinţa sau sediul într-un stat membru;
- dreptul la circulaţie şi la liberă şedere pe teritoriul statelor membre; acest drept poate fi
acordat şi resortisanţilor statelor terţe care au reşedinţa legală pe teritoriul unui stat
membru;
- dreptul cetăţenilor de a beneficia de protecţie diplomatică şi consulară din partea
oricărui stat membru în aceleaşi condiţii ca şi proprii cetăţeni, atunci când se află pe
teritoriul unui stat terţ unde statul membru ai căror cetăţeni sunt nu este reprezentat.
Sunt de remarcat şi prevederile articolului 53, care se ocupă de „nivelul
protecţiei”, în conformitate cu care nicio dispoziţie a Cartei nu trebuie să fie interpretată
ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
recunoscute, în câmpul lor de aplicare respectiv, prin dreptul Uniunii, dreptului
internaţional şi convenţiilor internaţionale la care sunt părţi Uniunea sau statele membre,

35
şi în special Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, precum şi constituţiilor statelor membre.

C. Documente adoptate în cadrul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în

Europa (OSCE)
În 1975, Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa a adoptat Actul
Final de la Helsinki, care pune accentul pe problemele securităţii şi dezarmării pe
continent, ale cooperării în domeniul economic, ştiinţific, tehnic şi pe problemele
mediului.

2.2. Documente adoptate pe continentul american

2.2.1.Declaraţia Americană a Drepturilor şi Îndatoririlor Omului, adoptată în 1948,
în cadrul Conferinţei Internaţionale a statelor americane, include cele mai importante
drepturi prevăzute de Declaraţia Universală (drepturi civile şi politice, economice,
sociale, culturale).
2.2.2. Carta Organizaţiei Statelor Americane este un tratat multilateral, prin care s-a
constituit OSA şi care conţine câteva prevederi referitoare la drepturile omului.
2.2.3.Protocolul de la Buenos Aires, intrat în vigoare în 1970, prevede un nou organ de
protecţie a drepturilor – Comisia Interamericană a drepturilor omului
2.2.4.Convenţia Americană a Drepturilor Omului conţine cele mai multe dintre
drepturile civile şi politice prevăzute în sistemul ONU şi în sistemul european.
2.2.5.Protocolul Adiţional la Convenţia Americană a Drepturilor Omului privind
drepturile economice, sociale şi culturale, adoptat în 1988

2.3. Documente adoptate pe continentul african

2.3.1.Carta Organizaţiei Unităţii Africane (OUA), adoptată o dată cu crearea OUA în
1963. Carta OUA îşi propune ca obiective protecţia drepturilor omului, eradicarea
sistemului colonialist.
2.3.2.Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor, adoptată în 1981 şi intrată
în vigoare în 1986, reafirmă multe dintre drepturile civile şi politice, economice, sociale
36
şi culturale conţinute de Declaraţia Universală, precum şi de celelalte documente adoptate
pe continentele european şi american.
2.3.3.Protocolul la Carta Africană privind stabilirea unei Curţi Africane a
Drepturilor Omului şi Popoarelor, adoptat în 1988 şi intrat în vigoare în 2004

Capitolul al III-lea - Mecanisme cu vocaţie universală şi regionale de protecţie a

drepturilor omului
Sistemul internațional de promovare şi garantare a drepturilor şi libertăților
fundamentale ale omului este fondat pe relaţia triplă dintre acţiunea de elaborare a
instrumentelor juridice în domeniu, de aplicare a lor în cadrul fiecărui stat şi de difuzare
în vederea cunoaşterii şi educării indivizilor în spiritul respectării standardelor
consacrate. Această relaţie se realizează printr-o amplă şi complexă cooperare
interguvernamentală în cadrul unor organizaţii şi instituţii cu vocaţie de universalitate,
regionale, subregionale, naţionale, precum şi prin organizaţii neguvernamentale, instituţii
umanitare şi centre de cercetare, mass-media etc.
În funcţie de obiectivele ce revin unei organizaţii interguvernamentale, aceasta
este dotată cu anumite structuri capabile să exercite funcţiile respective, structuri
prevăzute, de regulă, în actele ei constitutive, competenţa şi componenţa lor fiind extrem
de diferite. Astfel, unele sunt formate din reprezentaţi ai guvernelor (spre exemplu,
Comisia Naţiunilor Unite pentru drepturile omului), altele din experţi numiţi cu titlu
personal (de pildă, Subcomisia Naţiunilor Unite pentru prevenirea descriminării şi
protecţia minorităţilor) sau din persoane calificate să exercite funcţii juridice sau
cvasijuridice (cum este Comisia Europeană şi Curtea Drepturilor omului sau Comitetul
de experţi pentru aplicarea convenţiilor şi recomandărilor Organizației Internaționale a
Muncii (O.I.M). Pot să apăra şi situaţii inedite, cum ar fi cazul comitetelor ad-hoc ale
Comisiei Naţiunilor Unite pentru drepturile omului, ai cărei membri sunt aleşi cu titlu
personal dintre reprezentanţii guvernelor în comisie.
Gradul de implicarea al unei organizaţii în problemele drepturilor omului poate să
difere, în funcţie de specificul său, de cadrul său geografic, de tradiţiile politice şi
culturale ale statelor membre. Astfel, Organizaţia Naţiunilor Unite reprezintă o structură
deosebit de largă şi complexă pentru asftel de preocupări, în sistemul său coexistând
37
organisme cu structuri şi competenţe variate, dacă se au în vedere convenţiile adoptate în
domeniul drepturilor omului sub egida sa, care prevăd, la rândul lor, unele organisme de
evaluare a modului în care statele părţi îşi îndeplinesc obligaţiile.

1.Mecanismul ONU
Mecanismul fundamentat pe autoritatea Cartei ONU
Carta ONU însărcinează unele dintre organele sale cu atribuţii privind drepturile
omului: Adunarea Generală, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Securitate,
Comisia pentru Drepturile Omului, Subcomisia pentru prevenirea discriminărilor şi
protecţia minorităţilor, Comisia privind condiţia femeii, Comitetul pentru prevenirea
crimei şi de luptă împotriva delicvenţei.
Patru dintre instituţiile specializate din Sistemul Naţiunilor Unite au înscris în
actele constitutive promovarea drepturilor omului în domeniile lor de activitate. Acestea
sunt: Organizaţia Internaţională a Muncii, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie,
Ştiinţă şi Cultură (UNESCO), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO).45

2.Mecanisme înfiinţate pe baza tratatelor internaţionale

2.1. Comitetul pentru drepturile omului a fost înfiinţat în conformitate cu dispoziţiile

Pactului Internaţional referitor la drepturile civile şi politice, în scopul aplicării acestuia.

2.2. Comitetul pentru drepturi sociale şi culturale a fost înfiinţat în 1985 pentru
aplicarea dispoziţiilor Pactului Internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi
culturale.

2.3. Comitetul împotriva torturii a fost înfiinţat în 1987 în scopul aplicării prevederilor
Convenţiei împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau
degradante.

45
Cloşcă Ionel, Suceavă Ion, Tratat de drepturile omului, Editura V.I.S.Print, Bucureşti, 2003, p. 57.
38
2.4. Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale este abilitat să primească
rapoarte periodice asupra măsurilor adoptate de către state şi să soluţioneze plângeri
inter-state şi individuale.

2.5. Comitetul pentru drepturile copilului a fost înfiinţat pentru aplicarea Convenţiei
cu acelaşi nume.

2.6. Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei a fost creat în 1993,
pentru aplicarea Convenţiei cu acelaşi nume.

3. Mecanisme internaţionale regionale de protecţie a drepturilor omului

3.1. Mecanismul european de protecţie a drepturilor omului
3.1.1. Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cadrul Consiliului Europei
Mecanismul creat de Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor
omului a fost constituit, iniţial, din Comisia europeană a drepturilor omului şi Curtea
europeană a drepturilor omului, alături de care şi Comitetul Miniştrilor - ca organ al
Consiliului Europei - avea funcţii importante.
După intrarea în vigoare a Protocolului nr. 11 al Convenţiei (în 1998),
mecanismul de control este asigurat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului 46, ca
instanţă unică.
Judecătorii Curţii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară.
Curtea este structurată pe Comitete (formate din 3 judecători), Camere (formate
din 7 judecători) şi Marea Cameră (formată din 17 judecători).
Competenţa Curţii acoperă toate problemele privind interpretarea şi aplicarea
Convenţiei şi a Protocoalelor sale:
-competenţa de a soluţiona plângeri inter-statale şi cereri individuale;
-competenţa de a formul avize consultative asupra problemelor juridice privind
interpretarea Convenţiei şi a protocoalelor sale.

46
Irina Moroianu Zlătescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Institutul Român pentru
drepturile omului, Bucureşti, 1996, p. 115-116.

39
 Plângerile inter-state pot fi formulate de către un stat împotriva unui alt stat parte
la convenţie pentru încălcări ale drepturilor prevăzute de convenţie sau de protocoalele
sale.
Plângerile individuale pot proveni de la orice persoană fizică, orice organizaţie
neguvernamentală sau orice grup de particulari, care pretinde a fi victima unei încălcări a
drepturilor recunoscute de Convenţie sau de protocoalele sale, săvârşită de către un stat
parte.
Pentru admisibilitatea cererilor e necesară îndeplinirea condiţiilor privind
epuizarea căilor interne de atac şi a încadrării în termenul de şase luni de la data deciziei
interne definitive.
Hotărârile Curţii asigură o interpretare uniformă a Convenţiei Europene şi crearea
unor standarde minime pentru statele membre.
Hotărârile Curţii pot fi de condamnare a statului pârât sau de achitare a acestuia,
după cum se ajunge la concluzia existenţei sau inexistenţei unei încălcări a dispoziţiilor
Convenţiei şi a protocoalelor sale.
La 13 mai 2004, a fost adoptat Protocolul nr.14, care aduce câteva noutăţi care
vizează, în principal, simplificarea activităţii şi reducerea duratei proceselor în faţa Curţii.
Creşterea impresionantă a numărului de plângeri adresate Curţii (datorită, atât
creşterii credibilităţii sistemului european, cât şi ratificarea Convenţiei de către noi state)
au impus regandirea unor aspecte privind funcţionarea şi structura sistemului.
Este de menţionat faptul că, la data de 30 august 1999, a fost adoptată Ordonanţa
Guvernului României nr.94 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii
Europene a drepturile omului şi a Comitetului Miniştrilor ale Consiliului Europei.

3.1.2.Mecanismul instituit prin Carta Socială Europeană

Procedura plângerilor colective (Protocolul adiţional la Carta Socială şi Carta
Socială Europeană revizuită)
În 1988 a intrat în vigoare Protocolul adiţional, ce prevedea un sistem de plângeri
colective, iar în 1999 a intrat în vigoare Carta socială revizuită.
Plângerile colective pot fi formulate de:

40
-organizaţiile internaţionale de angajatori şi de lucrători care participă la activitatea
Comitetului Guvernamental;
-organizaţiile internaţionale neguvernamentale cu statut consultativ la Consiliul Europei
şi înscrise pe o listă specială de Comitetul Guvernamental;
- organizaţiile naţionale de angajatori şi de lucrători din statele interesate.

3.1.3. Curtea de Justiţie Uniunii Europene în cadrul Uniunii Europene

Începând cu data de 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană funcţionează potrivit
Tratatului de la Lisabona - care modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul
de instituire a Comunității Europene -, care a fost semnat la Lisabona, la 13 decembrie
2007, de către cele 28 de state membre ale Uniunii Europene și a intrat în vigoare la data
de 1 decembrie 2009.
Carta Drepturilor Fundamentale face parte din Tratatul de la Lisabona şi
dobândeşte, astfel, un statut juridic obligatoriu.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene47

Curtea de Justiţie a Uniniunii Europene cuprinde, potrivit Tratatului de la
Lisabona, Curtea de Justiţie, Tribunalul (fostul Tribunal de Primă Instanţă), precum şi
Tribunalul Funcţiei Publice.

a. Curtea de Justiţie
Rolul Curţii de Justiţie
Curtea de Justiţie, cu sediul la Luxembourg, are menirea de a garanta aplicarea,
interpretarea uniformă şi respectarea dreptului comunitar pe întreg teritoriul Uniunii
Europene. Judecătorii europeni nu pot fi influenţaţi în deciziile lor de apartenenţa la un
stat membru, ci trebuie să urmărească interesul comunitar. Litigiile aduse în faţa sa sunt
fie între Comisia Europeană şi statele membre, fie între statele membre, fie între persoane

47
În acest sens, a se vedea Voicu, Marin, „Jurisprudenţa comunitară”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2005; Duculescu, Victor, Duculescu, Georgeta, „Justiţia europeană, Mecanisme, deziderate, perspective”,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002; Manolache, Octavian, „Drept Comunitar”, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003; Dragoş, Cosmin, Dacian, „U.E.Instituţii.Mecanisme, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007.
41
fizice sau juridice şi Uniunea Europeană. Toate litigiile au natură administrativă sau
civilă, Curtea neavând competenţe de instanţă penală.
Nu trebuie confundate Curtea de Justiţie şi Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, cu sediul la Strasbourg – organ creat de Consiliul Europei în baza Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului. Jurisdicţia C.E.D.O. în domeniul drepturilor omului este
recunoscută de toate statele membre ale Uniunii Europene.
Componenţa Curţii de Justiţie
În prezent, Curtea este formată din 28 de judecători şi din 9 avocaţi generali,
numiţi de comun acord de guvernele statelor membre, după consultarea unui nou
comitet, creat prin Tratatul de la Lisabona. Astfel, conform art. 224a, se instituie un
comitet care emite un aviz cu privire la capacitatea candidaţilor de a exercita funcţiile de
judecător şi avocat general în cadrul Curţii de Justiţie şi al Tribunalului, înainte ca
guvernele statelor membre să facă nominalizările. Comitetul este format din şapte
personalităţi, alese dintre foştii membri ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului, dintre
membrii instanţelor naţionale supreme şi din jurişti reputaţi, dintre care unul este propus
de Parlamentul European. Consiliul adoptă o decizie care stabileşte regulamentul de
funcţionare al acestui comitet, precum şi o decizie prin care sunt desemnaţi membrii
comitetului. Comitetul hotărăşte la iniţiativa preşedintelui Curţii de Justiţie.
Prin Tratatul de la Nisa s-a stabilit, ca principiu, desemnarea unui judecător
pentru fiecare stat membru. Avocaţii generali sunt în număr de nouă, Consiliul având
dreptul să crească numărul acestora, votând cu unanimitate în acest sens, la propunerea
Curţii de Justiţie.
În ceea ce priveşte Statutul Curţii, prin noile modificări, Parlamentul European şi
Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot modifica
dispoziţiile Statutului, cu excepţia titlului I şi a articolului 64. Parlamentul European şi
Consiliul hotărăsc fie la solicitarea Curţii de Justiţie şi după consultarea Comisiei, fie la
propunerea Comisiei şi după consultarea Curţii.
Judecătorii sunt desemnaţi de Consiliu, la propunerea statelor membre, dintre
persoanele „a căror independenţă este mai presus de orice îndoială şi care au pregătirea
necesară numirii în cele mai înalte funcţii judecătoreşti în ţările lor ori sunt profesori
universitari de competenţă recunoscută”. Mandatul judecătorilor este de 6 ani şi poate fi
42
reînnoit; jumătate din judecători sunt schimbaţi din 3 în 3 ani, pentru a se asigura o
anumită continuitate în activitatea Curţii.
Avocaţii generali sunt numiţi (şi reînnoiţi) pe aceleaşi principii ca şi judecătorii şi
au rolul de a prezenta public, cu toată imparţialitatea şi total independent, concluzii
motivate asupra cauzei în care este obligatorie prezenţa lor, asistând, astfel, Curtea în
activitatea sa.
Judecătorii şi avocaţii generali pot fi demişi cu votul unanim al celorlalţi colegi ai
lor, când se ajunge la concluzia că nu mai sunt calificaţi pentru a-şi exercita atribuţiile; în
istoria Curţii nu au fost, până acum, cazuri de demitere a vreunui judecător sau avocat
general.

Funcţionarea Curţii
Judecătorii aleg dintre ei, prin vot secret, un preşedinte, al cărui mandat este de 3
ani şi poate fi reales. Preşedintele Curţii are rolul de a prezida audierile şi deliberările din
Camera de consiliu şi de a dirija activitatea Curţii.
Judecătorii sunt ajutaţi în îndeplinirea atribuţiilor jurisdicţionale de către grefieri
şi referenţi.
Grefierii sunt aleşi de către judecători şi au atribuţii de asistare a acestora în
funcţia judiciară – asistă la audieri, consemnează dezbaterile, ţin arhivele Curţii şi
răspund de publicarea hotărârilor judecătoreşti în „Colecţia de jurisprudenţă a Curţii”< ei
au și atribuţiile administrative – asigură administrarea bugetului Curţii, sub autoritatea
preşedintelui acesteia.
Referenţii funcţionează pe lângă fiecare judecător sau avocat general (câte doi la
număr), fiind jurişti conaţionali ai acestuia, de regulă doctori în drept. Referenţii
alcătuiesc un fel de „cabinet” al judecătorului sau avocatului general, subordonat exclusiv
acestuia.
Formaţiunile de lucru ale Curţii sunt plenul, Marea Cameră şi Camerele.
Camerele sunt compuse din 3 sau 5 judecători, iar Marea Cameră este compusă
din 15 judecători. În principiu, Camerele doar instrumentează cauzele, însă treptat, prin
decizii ale Curţii sau prin tratatele comunitare, acestea au primit şi atribuţii de judecată.
Deciziile lor au aceeaşi forţă juridică cu a deciziilor Curţii. De regulă, sunt de competenţa
43
Camerelor litigiile declanşate între persoanele fizice sau juridice, care nu prezintă
dificultate. Dacă acţiunea vizează un stat membru sau o instituţie comunitară, competenţa
va aparţine, însă, plenului Curţii.
Marea Cameră se întruneşte atunci când statul membru sau instituţia comunitară
parte în litigiu o solicită în mod expres.
Dimpotrivă, Curtea judecă în plenul său în cazurile în care complexitatea cazului
dedus judecăţii o cere, precum şi în alte situaţii: când judecă cererea Parlamentului
European de demitere a Mediatorului European (Ombudsman); când se pronunţă asupra
sesizării Comisiei sau Consiliului în legătură cu nerespectarea obligaţiei de onestitate şi
prudenţă după încetarea funcţiei de către un fost comisar european; când se pronunţă
asupra sesizării de către Comisie sau Consiliu privind comiterea de către un comisar
european a unor greşeli grave sau privind neîndeplinirea condiţiilor necesare exercitării
funcţiei sale; când ia act de demisia unui membru al Curţii de Conturi, care nu mai
îndeplineşte condiţiile de exercitare a funcţiei.
Procedura de judecată este contradictorie (fiecare parte îşi susţine şi argumentează
pretenţiile), publică, mixtă (cuprinde două etape: una scrisă 48 şi una orală49) şi inchizitorie
(deoarece presupune activităţi de instrumentare a cauzei, cum ar fi expertiza şi audierea
martorilor).
Deliberările au loc în „Camera de consiliu”, adică într-o încăpere distinctă de sala
de judecată, la ele participă judecătorii care au fost prezenţi la procedura „orală”, iar
avocaţii generali nu participă. Numărul judecătorilor trebuie să fie impar50.
Hotărârea se ia cu majoritate 51. Întrucât Statutul Curţii nu precizează ce fel de
majoritate, se aplică regula generală, a majorităţii simple. Indiferent de numărul de voturi
favorabile unei decizii, aceasta angajează în mod colectiv Curtea, opiniile contrare

48
În faza scrisă, se introduce cererea de chemare în judecată, direct sau prin poştă, la primire fiind înscrisă
în registrul Curţii; preşedintele desemnează judecătorul raportor al cauzei, care urmăreşte desfăşurarea
cauzei şi investighează anumite aspecte; se notifică pârâtului cererea, acesta având termen pentru
depunerea unei memoriu în apărare; în fine, fiecare parte poate depune un memoriu suplimentar, care să
precizeze pretenţiile respectiv apărările lor.
49
Faza orală cuprinde citirea raportului preliminar al judecătorului-raportor, pledoariile părţilor şi
concluziile avocatului general.
50
Preşedintele Curţii nu are drept de veto, ci doar un vot egal cu al celorlalţi judecători.
51
Hotărârile sunt motivate în fapt şi în drept, şi, pentru a fi aplicabile, trebuie învestite cu formulă
executorie după expirarea termenelor de contestare sau după soluţionarea căilor de atac.
44
neputând fi făcute publice sau publicate, aşa cum se întâmplă în sistemele de drept
naţionale.
Părţile sunt reprezentate în mod obligatoriu în faţa Curţii, în orice fază a
procedurii. Instituţiile comunitare şi statele membre sunt reprezentate prin agenţi – juriştii
instituţiilor comunitare, respectiv ai Ministerului afacerilor externe din guvernul statului
membru –, iar persoanele fizice sau juridice, prin avocaţi.
Limba în care se desfăşoară procesul este, de regulă, limba pârâtului 52; în cazul în
care pârât este o instituţie comunitară, reclamantul poate decide „limba de procedură” 53.
Odată stabilit regimul lingvistic, acesta va fi respectat până la sfârşit, în limba respectivă
fiind redactate actele procedurale, susţinute pledoariile şi redactată hotărârea. Orice
versiune tradusă a hotărârii are valoare ca atare, nu ca document original.
Cuantumul cheltuielilor de judecată nu este stabilit prin hotărâre, acesta fiind lăsat
într-o primă fază la acordul părţilor; dacă acestea nu se înţeleg, va decide instanţa, printr-
o ordonanţă.

Competenţa Curţii
Curtea îndeplineşte două funcţii, manifestându-se în diferite modalităţi, în funcţie
de ipostaza în care se află:
a) o funcţie jurisdicţională: 1) atunci când acţionează ca o curte constituţională, judecând
recursurile contra unei instituţii comunitare sau a unui stat membru care nu-şi respectă
obligaţiile din tratate sau când interpretează tratatele comunitare; 2) atunci când se
comportă ca o curte administrativă, controlând legalitatea actelor comunitare; 3) atunci
când exercită atribuţiile unei jurisdicţii civile, soluţionând cauzele ce au ca obiect
acordarea daunelor-interese; 4) atunci când acţionează ca o curte de apel, judecând
recursurile împotriva hotărârilor date de Tribunal.
b) o funcţie consultativă, întrucât emite avize în cazul în care se pune problema revizuirii
tratatelor comunitare sau a încheierii unor acorduri internaţionale.
În conformitate cu modificările aduse prin Tratatul de la Lisabona, Curtea
controlează legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliului, Comisiei şi ale BCE,
altele decât recomandările şi avizele, a actelor Parlamentului European şi ale Consiliului
52
Acest lucru se stabileşte prin acordul părţilor.
53
În practică, cel mai des utilizată este limba franceză.
45
European menite să producă efecte juridice faţă de terţi. Aceasta controlează, de
asemenea, legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii destinate să
producă efecte juridice faţă de terţi.
Potrivit noilor reglementări, Curtea are competenţa de a se pronunţa în acţiuni
formulate şi de Comitetul Regiunilor, care urmăresc salvgardarea prerogativelor acestuia.
De asemenea, orice persoană fizică sau juridică poate formula o acţiune împotriva
actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct şi individual, precum şi împotriva
actelor normative care o privesc direct şi care nu presupun măsuri de executare.
Actele de constituire a organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii pot să prevadă
condiţii şi proceduri speciale privind acţiunile formulate de persoanele fizice sau juridice
împotriva actelor acestor organe, oficii sau agenţii care sunt destinate să producă efecte
juridice faţă de ele.
În cazul în care acţiunea este întemeiată, Curtea declară actul contestat nul şi
neavenit. Cu toate acestea, Curtea indică, în cazul în care consideră că este necesar, care
sunt efectele actului anulat, care trebuie considerate ca fiind irevocabile.
Instituţia emitentă a actului anulat sau a cărei abţinere a fost declarată contrară
prezentului tratat este obligată să ia măsurile impuse de executarea hotărârii Curţii.
Ca o noutate, Curtea este competentă să se pronunţe în privinţa legalităţii unui act
adoptat de Consiliul European sau de Consiliu, în temeiul articolului 7 din Tratatul
privind Uniunea Europeană numai la solicitarea statului membru care face obiectul unei
constatări a Consiliului European sau a Consiliului şi numai în privinţa respectării
dispoziţiilor de procedură prevăzute de respectivul articol. Această cerere trebuie
prezentată în termen de o lună de la data respectivei constatări. Curtea hotărăşte în termen
de o lună de la data cererii (art. 235 a).
Alte noi dispoziţii se referă la competenţa Curţii în domeniul PESC şi în cel
privind spaţiul de libertate, securitate şi justiţie al Uniunii Europene. Astfel, conform art.
240 a, Curtea de Justiţie nu este competentă în ceea ce priveşte dispoziţiile privind
politica externă şi de securitate comună, nici în ceea ce priveşte actele adoptate în temeiul
acestora. Cu toate acestea, Curtea este competentă să controleze respectarea dispoziţiilor
articolului 25b din Tratatul privind Uniunea Europeană şi să se pronunţe în ceea ce
priveşte acţiunile formulate în condiţiile prevăzute la articolul 230 al patrulea paragraf
46
din tratat, privind controlul legalităţii deciziilor care prevăd măsuri restrictive împotriva
persoanelor fizice sau juridice adoptate de Consiliu în temeiul titlului V capitolul 2 din
Tratatul privind Uniunea Europeană.
În concordanţă cu noul articol 240 b, în exercitarea atribuţiilor sale privind
dispoziţiile părţii a treia titlul IV capitolele 4 şi 5, referitoare la spaţiul de libertate,
securitate şi justiţie, Curtea de Justiţie nu este competentă să verifice legalitatea sau
proporţionalitatea operaţiunilor efectuate de poliţie sau de alte servicii de aplicare a legii
într-un stat membru şi nici să hotărască cu privire la exercitarea responsabilităţilor care le
revin statelor membre în vederea menţinerii ordinii publice şi a apărării securităţii
interne.

b. Tribunalul
Actul Unic European a prevăzut înfiinţarea unui tribunal, ataşat Curţii de Justiţie,
care să judece în primă instanţă litigiile în care reclamanţi sunt persoanele fizice şi
funcţionarii comunitari. Tratatul de la Nisa aminteşte, alături de Curte, şi Tribunalul de
Primă Instanţă (numit „Tribunal” prin Tratatul de la Lisabona) ca instituţie comunitară
chemată să „asigure respectul dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului tratat”.
Structura şi funcţionarea Tribunalului sunt similare celor ale Curţii de Justiţie.
Tribunalul are dreptul de a-şi stabili singur regulile de conduită şi de funcţionare, cu
acordul Curţii şi cu aprobarea unanimă a Consiliului; întrucât aceste reguli nu au fost încă
stabilite, Statutul Curţii se aplică şi în cazul Tribunalului.
O dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, Tribunalul este format din
câte un judecător din fiecare stat membru, iar prin Statutul Curţii poate fi prevăzută
existenţa avocaţilor generali. Până când vor fi instituiţi avocaţii generali, atribuţiile
acestora sunt îndeplinite de judecători. Judecătorul care exercită atribuţia de avocat
general nu poate participa la pronunţarea hotărârii în cauza respectivă.
În competenţa Tribunalului intră: acţiunile în anulare contra actelor adoptate prin
procedura legislativă ordinară de Consiliul şi Parlament, a actelor emise de Consiliul,
Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană; acţiunea în carenţă împotriva
instituţiilor comunitare; recursul împotriva hotărârilor tribunalului specializat; chestiunile

47
prejudiciale de interpretare şi de apreciere a validităţii, responsabilitatea extracontractuală
a Uniunii Europene, precum şi cea contractuală când s-a stabilit clauza compromisorie.
Prin excepţie de la aceste reguli de competenţă, acţiunile introduse de instituţiile
comunitare, de statele membre sau de Banca Centrală Europeană sunt de competenţa
Curţii.
Relaţia dintre Tribunal şi Curtea de Justiţie este similară relaţiei dintre un tribunal
şi o curte de apel dintr-un sistem de drept naţional. Astfel, hotărârile Tribunalului pot fi
atacate cu recurs, motivat numai pe probleme de drept54, în faţa Curţii. Dacă recursul este
fondat, cauza se rejudecă de către Curte sau este trimisă spre rejudecare Tribunalului,
care trebuie să ţină seama de modul în care Curtea a rezolvat problemele de drept.
Potrivit Tratatului de la Lisabona (art. 227a), Parlamentul European şi Consiliul,
hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot înfiinţa tribunale
specializate pe lângă Tribunal, care să aibă competenţa de a judeca în primă instanţă
anumite categorii de acţiuni în materii speciale. Parlamentul European şi Consiliul
hotărăsc prin regulamente, fie la propunerea Comisiei şi după consultarea Curţii de
Justiţie, fie la solicitarea Curţii de Justiţie şi după consultarea Comisiei.
Tribunalul judecă în Camere de câte 3 sau 5 judecători, fără a exista şedinţe ale
plenului. Procedura de judecată este aceeaşi, cu deosebirea că Tribunalul poate renunţa la
faza scrisă.

c. Tribunalul Funcţiei Publice (TFP)

La data de 4 noiembrie 2004, Consiliul a adoptat Decizia nr.752/2004/CE 55 pentru
înfiinţarea Tribunalului Funcţiei Publice al Uniunii Europene (TFP) („European Union
Civil Service Tribunal” sau “Tribunal de la fonction publique de l'Union Européenne”),
ca fiind prima dintre „camerele jurisdicţionale”, potrivit dispoziţiilor art.225A din
Tratatul de la Nisa56. Această competenţă a fost exercitată iniţial de actuala Curte de
Justiţie şi, începând cu crearea sa, în 1988, de Tribunalul de Primă Instanţă (numit
„Tribunal” prin Tratatul de la Lisabona).

54
Motivele pot fi incompetenţa tribunalului, violarea dreptului comunitar de către tribunal, iregularităţi de
procedură vătămătoare pentru parte.
55
Publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L 333.
56
http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2004_2009/documents/dv/coj_rapport_/coj_rapport_ro.pdf
48
 TFP este compus din şapte judecători, numiţi de Consiliu pentru o perioadă de
şase ani, care poate fi reînnoită, după ce se face apel la candidaturi şi după obţinerea
avizului unui Comitet format din şapte personalităţi, alese dintre foşti membri ai Curţii şi
ai Tribunalului, dintre jurişti a căror competenţă este notorie.
Judecătorii desemnează, din rândul lor, preşedintele pentru o perioadă de trei ani,
care poate fi reînnoită.
Tribunalul Funcţiei Publice se întruneşte, ca regulă, în Camere, compuse din trei
sau cinci judecători şi, ca excepţie, în plenul instanţei, atunci când dificultatea sau
importanţa problemelor de drept justifică acest lucru.
În ansamblul jurisdicţiei comunitare, Tribunalul Funcţiei Publice este instanţa
specializată în materia contenciosului funcţiei publice al Uniunii Europene, soluţionând
în primă instanţă: litigiile dintre Uniunea Europeană şi agenţii ei, conform articolului 236
din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (reprezintă aprox. 150 de cauze pe
an). Aceste litigii au drept obiect probleme referitoare la relaţiile de muncă propriu-zise
(precum: remuneraţie, desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri disciplinare etc.), regimul
de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate, accidente de muncă, alocaţii familiale);
litigiile privind anumite categorii de personal, îndeosebi personalul din cadrul Eurojust,
Europol, al Băncii Centrale Europene şi al Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieţei
Interne (OAPI).
Hotărârile adoptate de Tribunalul Funcţiei Publice57 pot face obiectul unui recurs
limitat la probleme de drept (potrivit art.11 alin.1 din Anexa 1 - lipsa de competenţă a
TFP, pe încălcarea procedurii în faţa tribunalului care aduce atingere intereselor părţii în
cauză, cât şi pe încălcarea dreptului comunitar de către Tribunalul Funcţiei Publice).
Acest recurs poate fi introdus în termen de două luni în faţa Tribunalului.
Procedura în faţa TFP58 se desfăşoară conform dispoziţiilor Statului Curţii, în special
a celor conţinute în anexa I a acestuia, precum şi reglementărilor din Regulamentul de
procedură, intrat în vigoare la 1 noiembrie 2007 şi cuprinde o fază scrisă şi una orală.

57
Petrescu, Oana, „Privire specială asupra instanţelor comunitare specializate ale Curţii de Justiţie de la
Luxembourg”, în „Revista Română de Drept Comunitar” nr. 5/2008, p. 86.
58
Ţinca, Ovidiu, „Un nou grad de jurisdicţie în Uniunea Europeană: Tribunalul Funcţiei Publice”, în
„Revista Română de Drept Comunitar” nr. 1/2007, p.43-51.
49
 Procedura este scutită de taxe, onorariul avocatului abilitat să pledeze în faţa
instanţelor unui stat membru la care părţile trebuie să recurgă pentru a fi reprezentate
nefiind suportat de către instanţă. În cazuri speciale se poate solicita asistenţă juridică
gratuită.
În orice stadiu al procedurii, TFP poate încerca să faciliteze soluţionarea amiabilă a
litigiilor.
Limba în care este redactată acţiunea poate fi una dintre cele 24 de limbi oficiale ale
Uniunii Europene, fiind, totodată, limba în care se va desfăşura procedura în cauza
respectivă.

3.1.4. Mecanismul OSCE

Mecanismul OSCE are în vedere documentele care au fost adoptate în cadrul
Conferinţei de la Viena din 1989 şi a Conferinţei de la Copenhaga din 1990.
Documentul final al Conferinţei de la Viena din 1989 prevede:
-schimbul de informaţii între statele participante asupra problemelor legate de
dimensiunea umană a organizaţiei;
-organizarea de întâlniri bilaterale, la cererea statelor;
-supunerea anumitor cazuri spre analiză şi soluţionare altor state.
Documentul final al Conferinţei de la Copenhaga din 1990 dezvoltă prevederile
de mai sus şi cuprinde dispoziţii privind protecţia minorităţilor naţionale, problemă care
va face obiectul Conferinţei de la Geneva din 1991 şi al Conferinţei de la Moscova din
1991.
În urma acestor reuniuni, s-a constituit, în 1992, Înaltul comisar pentru minorităţi
naţionale al OSCE.

3.2. Mecanismul interamerican de protecţie a drepturilor omului

3.2.1. Comisia Interamericană a Drepturilor Omului este organ autonom al Cartei
OSA. Aceasta s-a constituit pe baza dispoziţiilor Cartei OSA şi a Protocolului de la
Buenos Aires din 1970.

50
 Misiunea Comisiei constă în identificarea cazurilor sistematice de încălcări ale
drepturilor omului, în întocmirea de studii, rapoarte şi recomandări statelor care se
confruntă cu asemenea situaţii.
Intrarea în vigoare a Protocolului de la Buenos Aires conferă Comisiei
Interamericane calitatea de organism oficial al OSA.

3.2.2.Comisia Interamericană, înfiinţată pe baza prevederilor Convenţiei

Interamericane
Comisia are două categorii de competenţe:
-promovarea şi protejarea drepturilor omului în statele membre ale OSA;
-protecţia drepturilor omului pe teritoriul statelor părţi la Convenţia Interamericană.

3.2.3. Curtea Interamericană a Drepturilor Omului are competenţă:

-contencioasă – Curtea poate soluţiona disputele privind interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor Convenţiei, printr-o procedură destinată analizării cererilor individuale sau
inter-state;
-consultativă – conferă Curţii puterea de a decide nu numai în ceea ce priveşte
interpretarea dispoziţiilor Convenţiei, ci asupra oricărui tratat referitor la drepturile
omului adoptat pe continentul american.

3.2.4. Mecanismul stabilit prin Protocolul la Convenţia Americană privind

drepturile economice, sociale şi culturale
Protocolul de la San Salvador stabileşte un sistem de raportare şi de recomandare.

3.3. Mecanismul african de protecţie a drepturilor omului

3.3.1. Comisia Africană pentru Drepturile Omului şi Popoarelor, înfiinţată prin
intermediul Cartei Africane, ca urmare a dorinţei statelor membre ale OUA
Funcţiile Comisiei sunt:
-promovarea drepturilor omului şi popoarelor;
51
-protecţia acestor drepturi;
-interpretarea tuturor dispoziţiilor Cartei la cererea unui stat parte, a unei instituţii a OUA
sau a unei orgaizaţii africane recunoscute de către OUA;
-îndeplinirea oricărei alte misiuni încredinţate de către Adunarea şefilor de stat şi de
guvern.
Protecţia drepturilor este realizată prin mecanismul de soluţionare a plângerilor
inter-state şi individuale de către Comisia Africană.

Procedura de soluţionare a plângerilor inter-state

În cazul în care un stat parte la Carta Africană consideră că un alt stat parte se face
vinovat de încălcarea unora dintre drepturile prevăzute de aceasta, poate acţiona în două
moduri:
a.transmite statului vizat o comunicare oficială cu privire la situaţia supusă dezbaterii (o
încercare de soluţionare prin negocieri a plângerii);
b.adresează o plângere direct Comisiei.
Indiferent de calea folosită, Comisia va utiliza aceeaşi procedură:
-verificarea admisibilităţii cererii;
-faza stabilirii faptelor;
-încercarea de soluţionare amiabilă;
-soluţionarea plângerii.

3.3.2.Curtea Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor a fost constituită în urma

adoptării Protocolului privind crearea unei Curţi Africane a Drepturilor Omului şi
Popoarelor, intrat în vigoare în 2004.
Curtea este concepută ca organ ce completează activitatea Comisiei Africane şi are
competenţa de a judeca toate cazurile şi disputele privind interpretarea şi aplicarea
dispoziţiilor Cartei, ale Protocolului şi ale altor instrumente relevante pentru drepturile
omului ratificate de statele implicate.
Jurisdicţia Curţii este facultativă, fiind condiţionată de ratificarea Protocolului.

Notă
52
 Susținerea examenului la această disciplină se va face după ce, în prealabil, cu
o săptămână înainte de examen, fiecare student a trimis cadrului didactic titular un
formular de cerere adresat CEDO, completat potrivit ghidului de completare anexat
cursului.

Bibliografie obligatorie
Purda Nicolae, Nicoleta Diaconu, Protecţia juridică a drepturilor omului, Ediția a III-a,
Editura Universul Juridic, București, 2016, ISBN: 978-606-673-416-5
Radu Răzvan Horațiu, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Editura Universul
Juridic, București, 2016, ISBN: 978-606-673-545-2
Tomescu Mădălina, Drepturile omului, Tendințe și orientări contemporane, Editura Pro
Universitaria, București, 2016, ISBN: 978-606-26-0567-4
Corlățean Titus, Protecţia europeană și internaţională a drepturilor omului, ediţia a II-a
revizuită, Editura Universul Juridic, București, 2015, ISBN: 978-606-673-676-3
Predescu Ovidiu, Vlădoiu Nasty Marian, Drept european și internațional al drepturilor
omului, Note de curs, Editura Hamangiu, București, 2014, ISBN: 978-606-27-0042-3
Paraschiv Ramona-Gabriela, Mecanisme internaționale de protecție a drepturilor omului,
Editura Pro Universitaria, București, 2014, ISBN: 978-606-26-0026-6
Bercea Raluca, Mai este Curtea Europeană a Drepturilor Omului un mecanism judiciar
eficient?, Editura Universul Juridic, București, 2013, ISBN: 978-606-673-054-9
Miga-Beșteliu Raluca, Catrinel Brumar, Protecția internațională a drepturilor omului,
Ediția a V-a, note de curs, Editura Universul Juridic, București, 2010, ISBN: 978-973-
127-425-6
Selejan-Guţan Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, ediţia 4, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2011, ISBN: 978-973-115-885-3
Ciucă Aurora, Protecţia internaţională a drepturilor omului, ediţia a III-a revăzută şi
adăugită, Editura Fundaţiei Academice Axis, Iaşi, 2009
Popescu Corneliu Liviu, Protectia internațională a drepturilor omului - surse, institutii,
proceduri. Note de curs, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2001
Gabriel Andreescu (coord.), Noua Revistă de Drepturile Omului (patru reviste), Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2016, ISBN: 1847-4710-016

53
Verga Crina Mihaela, Protecția internațională a drepturilor omului, suport de curs
actualizat, Universitatea “George Bacovia”, Bacău, 2017
Noua Revistă de Drepturile Omului (patru numere), Gabriel Andreescu (coord.), 2016,
ISBN: 1847-4710-016
Revista “Acta Universitatis George Bacovia. Juridica”, aflată la Biblioteca Universităţii
George Bacovia şi pe site-ul: http://juridica.ugb.ro/

Bibliografie facultativă
Achimescu Carmen-Gina, Principiul subsidiarității în domeniul protecției drepturilor
europene a drepturilor omului, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2015
Trandafir Andra Roxana, Protecția drepturilor fundamentale ale persoanelor juridice în
jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2015
Popescu Corneliu Liviu, Jurisprudenta C.E.D.O. (1999-2002), Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2003
Popescu Corneliu Liviu, Jurisprudenta C.E.D.O. Cazurile împotriva României, Editura
All Beck, Bucureşti, 2004
Berger Vincent, Jurisprudența C.E.D.O., ediția a 5-a, Institutul Român pentru Drepturile
Omului, București, 2005
Bârsan Corneliu, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole și
jurisprudență, vol. I și II, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006

54